lovitură pe plan dinastic, prin moartea regelui Ungariei, Ludovic al II-lea Iagiello, la Mohács (fără

urmaşi), înţelegerile dinastice prealabile lăsând, astfel, moştenire coroanele Ungariei şi Poloniei lui

Ferdinand I de Habsburg1. De asemenea, încheierea „păcii veşnice” cu turcii din 1533 va avea

consecinţe grave pentru Moldova, întrucât presiunea acestora a devenit şi mai puternică. Un alt

aspect care se va dovedi important în acţiunea atât a Reformei cât şi a Contrareformei a fost faptul că

o parte însemnată a nobilimii poloneze, în special în partea de sud, va trece la protestantism 2,

contribuind astfel şi la acţiunile şi prozelitismul din Moldova. Aceasta nu va mai conta până în secolul

al XVII-lea în lupta contra Imperiului Otoman, având interese în nord (participarea la „primul război

nordic”, pentru succesiunea la tronul Suediei), continuând expansiunea în teritoriile ucrainene şi

bieloruse (prin perfectarea uniunii cu Lituania din 1569) precum şi luptele cu Rusia pentru ţărmurile

Balticii (1558-1583). Pe de altă parte, Polonia constituia un partener politic solicitat atât din partea

Franţei – în căutarea permanentă de aliaţi care să slăbească presiunea exercitată asupră-i de blocul

hispano-imperial –, cât şi din partea Habsburgilor, în cadrul intenţiilor acestora de extindere în

răsăritul Europei3.

În conturarea contextului internaţional al acţiunilor de Contrareformă, un loc de seamă îl ocupă,

firesc, şi Sfântul Scaun. Prestigiul imens de care se bucurase în perioada secolelor XI-XIII a fost

subminat apoi în secolele XIV-XV şi puternic contestat de către protestanţi. Chiar dacă papalitatea a

acţionat relativ târziu cu privire la gesturile Contrareformei (în parte şi datorită faptului că încerca să

iasă de sub tutela împăratului Carol Quintul), era până la urmă un avantaj important faptul că statele

rămase catolice dispuneau de un organism cu întindere mondială, cu ramificaţii, sistem de colectare

de informaţii neegalat de vreo altă putere a vremii.

Schimbarea situaţiei politice internaţionale, convocarea şi coordonarea Conciliului de la Trento (1545-1563), precum şi voinţa de a transpune în practică deciziile tridentine au obligat papalitatea să găsească noi modalităţi de exprimare a intereselor sale în plan diplomatic. S-a trecut de la acele legaţii personale, de cele mai multe ori limitate în timp şi extraordinare, la decizia de a reuni într-o singură persoană a funcţiunilor cu caracter religios, politic şi

1 Constantin Rezachevici, Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în Evul Mediu, Editura Albatros, Bucureşti, 1998, p. 115.

2 Situaţia politică şi socială a Poloniei crea un climat favorabil pentru răspândirea Reformei datorită evoluţiei spre o democraţie nobiliară şi a anticlericalismului cu rădăcini medievale. Luteranismul îşi face simţită prezenţa din anii 1520, calvinismul din anii '40, ca o mişcare spontană împotriva bisericii existentă în rândul nobilimii din Polonia Mică. În 1545, ideile calvine au pătruns în mediul ecleziastic, burghez şi nobil din Cracovia şi din regiune. Până la 1560, calvinismul devine şi în Lituania prima religie a marii nobilimi, pe considerente anticlericale, conflictele privind impozitele şi justiţia ecleziastică, precum şi cele de natură politică. Cf. Maria Crăciun, op. cit., p. 34-35.

3 Camil Mureşanu, În templul lui Ianus. Studii şi gânduri despre trecut şi viitor, Editura Cartimpex, Cluj-Napoca 2002, p. 14.