Sinteza pentru masterarat 4 semestre

România şi America Latină – istoria relaŃiilor diplomatice

INTRODUCERE ÎN ISTORIA AMERICII LATINE

America Latină este un concept care acoperă un complex de realităŃi geografice, istorice,

social - politice şi culturale. Perspectiva culturală reprezintă acel liant care din prisma lingvisticii

conferă în primul rând unitate acestui conglomerat. Aşadar când vorbim de America Latină avem în

vedere acea realitate politico - istorică care acoperă un uriaş spaŃiu geografic între Rio Grande şi

łara de Foc incluzând şi zone din Marea Caraibilor, un teritoriu de peste 20 milioane km2 cu peste

20 de state între care există “ suficiente trăsături comune dar şi numeroase deosebiri “.

Datele general acceptate fixează începuturile populării Americii Centrale şi de Sud prin

grupuri nomade migrate din Asia şi Oceania în perioada de sfârşit a paleoliticului. La începutul erei

noastre s-au configurat primele civilizaŃii create de populaŃii sedentare. Nivelul de civilizaŃii istorice

a fost atins de trei dintre acestea: aztecă, incaşă şi mayaşă. CivilizaŃia aztecă s-a constituit în

partea meridională a Americii de Nord, cea incaşă dea-lungul coastei Pacificului în America de

Sud şi cea mayaşă în America Centrală.

Ajungând în ziua de 12 octombrie 1492 în insula San Salvador cu credinŃa că găsise un nou

drum spre Asia Columb descoperă America. Această " Lume Nouă" a fost văzută de europeni, de

la început, ca o Europă colonială aşa cum o dovedea şi unul dintre numele oficiale: Conquistas

(Cuceririle). Noua Europă va rămâne pe termen lung legată de Vechea Europă reproducând în plan

politic modelele metropolitane. Asupra istoriei continentului american îşi va pune amprenta

împărŃirea colonială între Spania şi Portugalia. Spania a constituit patru vice-regate: Noua Spanie

(Mexic, 1535), Peru (Lima, 1543), Noua Granada (Santa Fe de Bogota, 1717/1739) şi Rio de la

Plata (Buenos Aires, 1776). Portugalia a preluat Brazilia care a devenit vice-regat în 1763 cu

capitala la Rio de Janeiro.

Marile transformări ideologice şi politice care au avut loc la sfârşitul secolului al XVIII-lea

şi începutul secolului al XIX-lea atât în Europa cât şi în America de Nord s-au repercutat şi în

lumea coloniilor spaniole şi portugheze din America Centrală şi America de Sud. Guvernată de

viceregi, America spaniolă nu a creat probleme majore metropolei până când Spania a fost invadată

de Napoleon (1808).

Războiul de independenŃă al coloniilor spaniole din America (1810-1826) a avut trei

perioade distincte: 1810-1815 când se înregistrează succese ale patrioŃilor; 1815-1817 când se

reinstaurează în cea mai mare parte a teritoriilor controlul spaniol; 1817-1826 când coloniile

victorioase obŃin independenŃa. În timpul războiului s-au definit trei zone politico-geografice:

America de Nord şi Centrală, nordul Americii de Sud şi partea sudică a Americii de Sud.

Pe teritoriul eliberat de sub dominaŃia spaniolă s-au format numeroase republici

independente ocupând o suprafaŃă de 12 milioane de km2, cu o populaŃie de aproape 17 milioane de

locuitori. Din vice-regatul La Plata s-au format republicile Argentina (independentă 1816), Bolivia

(independentă 1825), Paraguay (independentă 1813) şi Uruguay (independentă 1828 după un

prelungit conflict cu Argentina şi apoi cu Brazilia) iar din cel al Noii Granade Columbia şi Ecuador

(independentă 1830). Căpitănia Caracas a devenit republica Venezuela. Din vice-regatul peruvian s-

au format republicile Peru (independentă 1821) şi Chile (independentă 1818) iar din cel mexican

Mexic şi, între 1826-1838, ConfederaŃia Statelor Unite ale Americii Centrale (republicile Costa

Rica, Guatemala, Honduras, Nicaragua şi El Salvador).

America portugheză şi-a menŃinut unitatea teritorială. În urma invadării Portugaliei de către

Napoleon în 1807 dinastia Braganza şi-a transferat reşedinŃa la Rio de Janeiro la 8 martie 1808. La

7 septembrie 1822, fiul regelui Joao al VI-lea, Pedro, a proclamat independenŃa Braziliei

încoronându-se ca împărat sub numele de Pedro I la 1 decembrie în acelaşi an. Acestuia i-a succedat

fiul său, Pedro al II-lea (1831 -1889) care a contribuit prin reformele întreprinse la prosperitatea şi

modernizarea Ńării. Perioada imperială a durat până în 1889 când a fost instaurată, printr-o lovitură

de stat militară, o guvernare republicană.

În Caraibe spaniolii şi-au menŃinut coloniile din Cuba şi Puerto Rico până când o revoltă

cubaneză va culmina cu proclamarea independenŃei în urma intervenŃiei S.U.A. şi a războiului

purtate de acestea cu Spania în 1898. În urma războiului Puerto Rico a intrat sub controlul Statelor

Unite iar independenŃa Cubei era formală datorită "amendamentului Platt" (1901) care stipula

interesele speciale ale nord-americanilor în insulă.

Războiul de independenŃă al coloniilor spaniole a fost marcat şi de confruntările dintre

marile puteri europene cu interese în zonă şi S.U.A. Începutul imixtiunii Washingtonului în fostele

colonii din America spaniolă a fost consemnat de tratatul din 22 februarie 1819 când teritoriul

Floridei şi insulele adiacente au fost cedate S.U.A. în schimbul sumei de cinci milioane de dolari.

James Monroe, preşedinte între 1817-1825, a propus Congresului în martie 1822 recunoaşterea

independenŃei republicilor Mexic, Chile, La Plata, Venezuela, Columbia şi Peru cu care în aceeaşi

lună s-au stabilit relaŃii diplomatice. Pentru a preîntâmpina amestecul puterilor europene sub egida

Sfintei AlianŃe în America Latină, Monroe a emis la 2 decembrie 1823 doctrina care-i poartă

numele. Doctrina Monroe rezumată în formula " America a americanilor!", protesta "împotriva

intervenŃiei prin violenŃă a puterilor europene în America de Sud" şi exprima poziŃia S.U.A. de "a

nu admite nici un fel de amestec al Europei în afacerile continentului nostru". Această formulă, cu

un rol pozitv la început, ascundea în realitate ideea hegemoniei Washingtonului în emisfera vestică

pentru că S.U.A. nu renunŃau la pretenŃiile lor şi la drepturile pe care le considerau ca fiind speciale

în America Latină.

Marile puteri vest europene nu vor abandona însă ideea de a reveni în zonă un exemplu în

acest sens fiind atacarea Mexicului de către FranŃa în 1862. Trupele expediŃionare franceze trimise

de către Napoleon al III-lea au răsturnat guvernul preşedintelui Juarez şi au proclamat Mexicul

imperiu sub conducerea lui Maximilian de Habsburg. A urmat un crâncen război de eliberare care s-

a terminat cu restaurarea republicii mexicane în 1867.

RevoluŃia hispano-americană a fost unul din marile procese istorice care şi-au pus

amprenta asupra evoluŃiei istorice a lumii secolului al XIX-lea. Această revoluŃie "a fost cu

precădere o revoluŃie politică şi mai puŃin una social economică". După cucerirea independenŃei

America Latină a rămas divizată în state adesea ostile unele altora, măcinată de grave probleme

economice şi sociale, bulversată de luptele interne pentru putere şi frecventele schimbări de regim

politic.

Perioada următoare obŃinerii independenŃei a fost marcată de numeroase conflicte pentru

reglementarea problemelor teritoriale moştenite din epoca colonială. În acest sens s-au desfăşurat

războaie între Brazilia, Argentina şi Uruguay în anii 1825-1828 şi 1838-1851; între Paraguay,

Brazilia şi Argentina: 1864-1870; între Chile, Peru şi Bolivia ("Războiul Pacificului") în perioada

anilor 1879-1883. Multe alte dispute s-au desfăşurat pe parcursul secolului al XIX-lea, multe

rămase fără o rezolvare definitivă până astăzi.

TendinŃele dominatoare ale S.U.A. vor fi confirmate în cadrul războiului cu Mexicul din anii

1846 -1847. Prin tratatul de pace de la Guadelupe Hidalgo din 2 februarie 1848 Mexicul a fost

obligat să cedeze 55% din teritoriul său, 2,3 milioane de km2, adică actualele state California,

Texas şi părŃi din Arizona şi New Mexico, primind drept compensaŃie de la Statele Unite 15

milioane de dolari.

Anul 1903 a fost marcat în istoria relaŃiilor dintre S.U.A. şi America Latină de intervenŃia

din Columbia legată de construirea canalului dintre Atlantic şi Pacific. În urma acestui eveniment

Panama s-a desprins de Columbia iar Statele Unite şi-au asigurat controlul strategic asupra zonei

Canalului. A fost totodată începutul unui şir foarte lung de intervenŃii în Ńările Americii Latine care

acoperă întreaga istorie a secolului XX.

Cea mai puternică contestare a intereselor S.U.A. în zonă înainte de primul război mondial a

reprezentat-o RevoluŃia mexicană din anul 1910. Liderii ei, Emiliano Zapata, Victoriano Huerta şi

Fracisco "Pancho" Villa aveau motivaŃii diferite în ceea ce priveşte răsturnarea regimului lui Diaz

dar erau uniŃi în atitudinea de opoziŃie faŃă de relaŃiile cu vecinul din nord.

Primul război mondial a atras în vâltoarea lui, cu consecinŃe importante pe toate planurile, şi

America Latină. Se poate aprecia în legătură cu atitudinea Ńărilor latino-americane faŃă de primul

război mondial că, în pofida tuturor ezitărilor, din punct de vedere economic cursul adoptat a fost în

favoarea S.U.A. ceea ce reflecta în mare măsură şi atitudinea pro-antantistă a celei mai mari părŃi a

opiniei publice din aceste Ńări. La ConferinŃa de pace de la Paris din 1919-1920 au luat parte 15

state latino-americane (o treime din participanŃi). Acest moment a semnificat intrarea Americii

Latine în politica mondială.

În deceniul patru al secolului XX Statele Unite au inaugurat în relaŃia cu America Latină o

politică nouă, lansată de preşedintele Franklin D. Roosevelt, numită a "bunei vecinătăŃi". Această

politică a fost sprijinită de Uniunea Panamericană prin care se spera îmbunătăŃirea relaŃiilor şi

creşterea comerŃului între cele două continente.

Momentul culminant al colaborării statelor americane în perioada celui de al doilea război

mondial l-a constituit ConferinŃa Interamericană pentru problemele păcii şi războiului desfăşurată

la Chapultepec ( 21 februarie - 7 martie 1945) care a adoptat un Act cuprinzând principii cu caracter

democratic referitoare la relaŃiile dintre statele americane şi care în esenŃă a însemnat "adoptarea de

către statele latino-americane a Doctrinei Monroe". La sfârşitul conflagraŃiei S.U.A. au recunoscut

contribuŃia deosebită, mai ales în plan economic, a Ńărilor latino-americane, în special a Braziliei,

la susŃinerea efortului de război. La ConferinŃa de la San Francisco (25 aprilie-26 iunie 1945) care a

creat OrganizaŃia NaŃiunilor Unite între cele 50 de state participante s-au aflat, ca membri fondatori,

şi 20 de republici latino-americane.

America Latină , cu cele 29 de state existente pe o suprafaŃă de 20.570.033 km2, cu o

populaŃie de aproximativ 350 milioane de locuitori, se prezintă şi astăzi ca un "vast teritoriu al

contrastelor" în care fiecare Ńară reprezintă un caz specific sub raportul dezvoltării economice,

sociale şi politice. Mai mult poate decât oricare parte a lumii America Latină îşi făureşte destinul

istoric în umbra Statelor Unite ale Americii.

În multe momente importante ale istoriei ei au fost prezenŃi şi românii.

PRIMII ROMÂNI ÎN AMERICA LATIN Ă

După revoluŃia hispano-americană de la începutul secolului al XIX-lea şi apariŃia a douăzeci

de noi state independente pe harta lumii informaŃiile care pătrund în conştiinŃa publică românească

în legătură cu America Latină sunt din ce în ce mai numeroase, acest fapt fiind în directă legătură şi

cu dezvoltarea presei româneşti, care preia ştiri din presa occidentală referitoare la lumea latină de

peste ocean. Articolele publicate în ziarele, revistele şi almanahurile timpului au fost pentru o

perioadă lungă unicul izvor pentru cei dornici de a cunoaşte acea parte a Lumii Noi. Cea mai veche

informaŃie de presă referitoare la una din Ńările Americii Latine se află în numărul 19 din anul 1830

al ziarului “Albina românească”, în care s-a publicat “un portret elogios” al împăratului Pedro I al

Braziliei.

Primii români au luat contact cu America Latină în contextul intervenŃiei FranŃei (ajutată la

început de Spania şi Anglia) în Mexic în anul 1862. În rândul trupelor trimise de Napoleon al III-lea

existau şi câŃiva români. Printre aceştia, George Bibescu a Ńinut un jurnal al operaŃiunilor pentru

Ministerul de Război francez, pe care ulterior l-a publicat. Un alt român participant la această

expediŃie a fost maiorul de cavalerie Iarca, care a fost decorat pentru actele sale de bravură în

luptele împotriva lui Benito Juarez.

Doctorul Ilarie Mitrea, din Răşinari, făcea parte, la 23 de ani, ca locotenent medic, din

armata austriacă, care a trimis o serie de unităŃi militare în sprijinul împăratului Maximilian al

Mexicului, frate al lui Franz Iosef, suveranul din Viena. Ajuns în Mexic, în 1864, cu gradul de

căpitan medic, Mitrea a primit sarcina de a organiza asistenŃa militară a garnizoanelor imperiale. Ca

urmare a desfăşurării evenimentelor, în cele din urmă, medicul român trecea făŃiş, în 1867, de

partea forŃelor răsculate conduse de Benito Juarez, care i-a încredinŃat inspecŃia sanitară de pe

litoralul răsăritean al Ńării.

Un alt om de ştiinŃă român, care a avut o activitate memorabilă în ultimele decenii ale

secolului al XIX-lea în zona latino-americană a fost inginerul Iulius Popper, născut în 1857 la

Bucureşti, absolvent al Şcolii politehnice din Paris. A fost o personalitate caracterizată prin spirit

întreprinzător şi dinamism.

La 7 septembrie 1886, inginerul român a început călătoria ce va intra în istoria Argentinei cu

numele de „expediŃia Popper“. MenŃiuni deosebit de interesante în legătură cu acest eveniment sunt

făcute într-un articol din 28 decembrie 1938, apărut în revista „El Mundo Argentino“ cu titlul

„Acum o jumătate de secol a existat în Patagonia un dictator român“.

Iuliu Popper mai are şi meritul de a fi fondatorul unei colonii româneşti în Argentina.

Urmaşii acestor colonişti români îi păstrează cu pioşenie amintirea şi „deşi spun cu mîndrie că sunt

argentinieni, nu uită să adaoge că sunt «hijos de rumanos», adică fii de români“.

PuŃin timp după dispariŃia lui Popper, un alt român ajunge la strâmtoarea Magellan, de data

aceasta un om de ştiinŃă: Emil RacoviŃă, care între 1897-1899 a luat parte, în calitate de naturalist, la

expediŃia antarctică belgiană. ExpediŃia, plecată din Anvers, a trecut pe la Rio de Janeiro,

Montevideo şi a ajuns la Punta Arenas la sfârşitul anului 1897.

O adevărată epopee a fost călătoria celor patru globe-trotteri români, tinerii Dumitru Dan,

Paul Pârvu, Gheorghe Negreanu şi Alexandru Pascu, înscrişi în anul 1910 la concursul Touring

Clubului francez. În 1912, aceşti tineri au ajuns la Rio de Janeiro, de acolo au mers la Buenos Aires,

la Santiago de Chile şi apoi mai departe.

SCURTĂ ISTORIE A RELA łIILOR ROMÂNO-LATINO-AMERICANE

Data iniŃierii relaŃiilor diplomatice între România şi Brazilia prin stabilirea contactelor

oficiale la nivel de şefi de state a avut loc în anul 1866. Astfel, la numai şase luni de la înscăunarea

sa ca Principe al României, Carol I se adresează, printr-o scrisoare în limba franceză, la data de 8/20

noiembrie 1866, Împăratului Braziliei. Demersul a avut şi girul guvernului român ceea ce fixează

începutul raporturilor diplomatice dintre România şi un stat latino-american, Brazilia, cu 14 ani mai

devreme decât data acceptată pînă acum în literatura de specialitate.

Proclamarea independenŃei de stat a României a prilejuit diplomaŃiei româneşti extinderea

primelor contacte oficiale şi cu alte state din America Latină în afara Braziliei.

Prin reprezentanŃele diplomatice ale României de la Paris şi Bruxelles, la 8/20 aprilie 1880

republicile Argentina, Chile, Columbia, Mexic, Peru, Uruguay şi Venezuela au fost înştiinŃate de

noul statut internaŃional al Ńării noastre. În scrisorile de răspuns, guvernele statelor menŃionate au

salutat cu satisfacŃie vestea memorabilului eveniment din viaŃa României şi îşi exprimau dorinŃa ca,

o dată cu intrarea Ńării noastre în rândul statelor suverane, să întreŃină cu poporul român relaŃii cât

mai strânse de prietenie şi colaborare.

Legăturile diplomatice directe au fost iniŃiate prin misiunea colonelului Sergiu Voinescu,

„trimis extraordinar, în misiune specială“ la Rio de Janeiro, unde a plecat în toamna anului 1880

înarmat cu o scrisoare datată 5 august, a principelui Carol I, către împăratul Pedro al II-lea.

Misiunea colonelului Voinescu la Rio de Janeiro se înscrie în paginile istoriei diplomaŃiei româneşti

ca cea mai veche acŃiune diplomatică cunoscută pînă în prezent iniŃiată de România într-o Ńară

latino-americană.

InstituŃionalizarea relaŃiilor româno-latino-americane a îmbrăcat mai întâi forma

consulatelor.

IniŃiativa creării consulatelor avea la bază atât nevoile economice de moment, cât mai ales

perspectivele dezvoltării acestora. Semnificativ în acest sens este faptul că primele propuneri de

întemeiere a oficiilor consulare au venit din partea oamenilor de afaceri.

În anul 1881, în conformitate cu dorinŃele reciproc exprimate de şefii celor două state de a

vedea statornicite relaŃii cordiale între România şi Argentina, sunt stabilite relaŃii consulare prin

înfiinŃarea primului consulat onorific al României la Buenos Aires, condus de Henri Theodor

Brauss. Argentina a înfiinŃat primul său consulat onorific la Bucureşti în 1900, având ca titular pe

Carlos Heynemann.

Primul consulat al Ńării noastre în Brazilia va lua fiinŃă la 1 mai 1921, la Rio de Janeiro,

titular al acestuia fiind numit un comerciant localnic, I. A. Wraubeck, originar din România.

Având la bază, în special, interese de ordin economic, după o serie de tentative, dintre care

notabilă este aceea din 1914, se reuşeşte înfiinŃarea primului consulat brazilian pe pămînt

românesc, în 1919. Acesta îşi avea sediul la GalaŃi şi era condus de Oscar Parduhos do Silva, care

a sosit în România în ianuarie 1920.

Printre Ńările latino-americane care, în afara celor două menŃionate, şi-au manifestat de

timpuriu dorinŃa de a-şi deschide consulate onorifice în România, se numără Guatemala (consulat

deschis în 1902, la GalaŃi), Bolivia (consulat onorific, deschis în 1905 la Bucureşti) şi Republica

orientală a Uruguayului (consulat onorific la Bucureşti, în 1913). Încercări de a deschide consulate

au mai făcut Venezuela şi Ecuadorul, ambele Ńări manifestându-şi preferinŃa pentru numirea la post

a recunoscutului istoric şi scriitor român Vasile Alexandrescu Urechia - un vechi prieten al Ńărilor

latino-americane -. DispariŃia prematură a acestuia, în 1901, a lăsat rezolvarea problemei în

suspensie pînă după primul război mondial.

În anul 1911, Chile a deschis un consulat onorific la Bucureşti, având ca titulari mai întâi

pe Catone N. Nicoreanu, apoi pe Juan Larrion Alcalde. Întîiul consulat onorific al României la

Santiago de Chile, avându-l ca titular pe fostul consul al Republicii Chile în România, inginer

Catone N. Nicoreanu, a fost înfiiŃat după primul război mondial (la 1 iunie 1921).

Vâltoarea primului război mondial a cuprins treptat 28 de state. Printre acestea,urmând

S.U.A., s-au aflat şi o serie de Ńări din America Latină care au fost prezente la ConferinŃa de Pace de

la Paris şi au semnat pactul de înfiinŃare a SocietăŃii NaŃiunilor: Bolivia, Brazilia, Cuba, Ecuador,

Guatemala, Haiti, Honduras, Nicaragua, Panama, Peru, Uruguay.

În relaŃiile dintre România şi Ńările Americii Latine în perioada primului război mondial un

rol demn de menŃionat l-a jucat şi emigraŃia română.

La ConferinŃa de Pace de la Paris au existat contacte diplomatice fructuoase între delegaŃia

României şi delegaŃiile Ńărilor latino-americane. În cadrul discuŃiilor şi contactelor care au avut loc

cu prilejul lucrărilor ConferinŃei de Pace s-au creat premisele lărgirii relaŃiilor bilaterale inclusiv în

direcŃia stabiliri de relaŃii consulare şi diplomatice.

Noul climat instaurat în relaŃiile internaŃionale la sfârşitul primului război mondial a

contribuit şi la întărirea legăturilor diplomatice dintre România şi Ńările Americii Latine. Aceste

legături au îmbrăcat, în perioada interbelică, forma obişnuită a legaŃiilor.

Deschiderea reciprocă de legaŃii a contribuit şi la concertarea eforturilor României cu cele

ale unor Ńări din America Latină pentru a promova în cadrul SocietăŃii NaŃiunilor hotărâri privind

respingerea războiului în relaŃiile dintre state, întărirea climatului de pace şi colaborare între statele

lumii, precum şi delimitarea de orice fel de tentative revizioniste şi anexioniste. În acest sens, la

Societatea NaŃiunilor, poziŃia României şi a multora dintre guvernele latino-americane a fost

aproape întotdeauna identică.

Brazilia

Determinantă pentru instituirea de relaŃii diplomatice la nivel de legaŃie între

România şi Brazilia a fost activitatea asiduă a lui Nicolae Titulescu, care a înŃeles înaintea multora

importanŃa Ńărilor Americii Latine pe arena internaŃională. El a prezentat la 21 decembrie 1927 în

Parlament un proiect de lege pentru crearea unei LegaŃii la Rio de Janeiro, împreună cu alte oficii

diplomatice româneşti în străinătate. Nicolae Titulescu a propus pentru postul din Capitala Braziliei

pe deputatul Caius Brediceanu. Primind agrementul guvernului brazilian la 8 ianuarie 1928, Caius

Brediceanu a sosit la Rio de Janeiro la 25 aprilie, iar la 10 mai şi-a prezentat scrisorile de

acreditare. Activitatea lui Caius Brediceanu în Brazilia s-a încheiat în vara anului 1929. Ca urmare

a eforturilor depuse de diplomaŃia românească, inclusiv prin trimisul extraordinar şi ministrul

plenipotenŃiar Caius Brediceanu, Brazilia a decis să deschidă şi ea o legaŃie la Bucureşti.

În calitate de trimis extraordinar şi ministru plenipotenŃiar al Braziliei în România a fost

numit, José Thomaz Nabuco de Gouvea care şi-a prezentat scrisorile de acreditare la 7 iulie 1929.

Anul 1934 a însemnat şi schimbarea titularului LegaŃiei României la Rio de Janeiro.

Alexandru Duiliu Zamfirescu (18 martie 1892 - 26 februarie 1968), noul ministru al României în

Brazilia, era fiul scriitorului şi diplomatului Duiliu Zamfirescu şi al Henriettei Zamfirescu şi se

născuse la Roma, unde tatăl său se afla la post. În centrul misiunii diplomatice a lui Alexandru D.

Zamfirescu, pentru a cărui numire stăruise Nicolae Titulescu, stătea ideea transformării legaŃiei

române de la Rio de Janeiro într-un “cap de pod” pentru extinderea relaŃiilor externe ale României

în America de Sud.

Activitatea lui Alexandru D. Zamfirescu în Brazilia poate fi considerată, în lumina

documentelor existente, ca fiind extrem de eficientă şi cu urmări dintre cele mai pozitive atât pentru

România cât şi pentru tot spaŃiul Americii Latine. ContribuŃia pe care acesta şi-a adus-o la

dezvoltarea relaŃiilor româno-braziliene, până în momentul plecării de la post în vara anului 1935,

este fundamentală. Prin munca depusă în postul său diplomatic a acoperit toate sectoarele acestor

relaŃii, de la probleme de arhivă până la aspecte legate de cultivarea unor legături personale cu

personalităŃi braziliene care au rămas definitiv prietene ale poporului român.

La 16 iunie 1936 Gheorghe Lecca şi-a prezentat scrisorile de acreditare preşedintelui

Braziliei, însoŃit fiind de Gh. I. Duca, secretar de legaŃie. În martie 1937, Brazilia, la rândul ei şi-a

înlocuit reprezentantul la Bucureşti, Manuel Coelho Rodrigues cu Ciro de Freitas Valle, fost

ministru în Cuba.

La începutul anului 1939, în luna februarie, în fruntea legaŃiei române din Rio de Janeiro a

fost numit un alt diplomat. Sava Achil Barcianu (24 noiembrie 1890 - 2 iulie 1965) era diplomat de

carieră şi ocupase diferite posturi în cadrul M.A.S. începând cu anul 1919. Misiunea lui Achil

Barcianu s-a încheiat o dtă cu întreruperea relaŃiilor diplomatice dintre România şi Brazilia. El a

sosit în Europa în mai 1942, cu transportul organizat de germani, fiind însoŃit de consilierul de

legaŃie Artur Anastasiu şi cancelarul Vătăşianu.

Aşa cum s-a relatat în presa românească, la 27 aprilie 1939, cu ceremonialul obişnuit, în

prezenŃa lui Armand Călinescu, regele l-a primit în audienŃă de prezentare pe noul ministru

plenipotenŃiar al Braziliei, Carlos Celso de Ouro Preto, care cu această ocazie, a declarat că se va

strădui să strângă încă şi mai mult „relaŃiile de tradiŃională prietenie care unesc România şi Brazilia,

silindu-mă în acelaşi timp să dezvolt legăturile lor economice, comerciale şi culturale fără a cruŃa,

în acest scop, străduinŃele mele cele mai devotate“.

Situarea României şi Braziliei în cadrul celei de a doua conflagraŃii mondiale în tabere

diferite a influenŃat, evident, şi relaŃiile bilaterale. Acest lucru a devenit din ce în ce mai clar la

începutul anului 1942, când Brazilia, încă neutră, se orienta tot mai mult spre S. U. A., iar România

declarase deja război acestora. România a trebuit să se supună cerinŃelor germane şi să rupă, la 5

martie 1942, relaŃiile diplomatice cu Brazilia. Începând din aprilie 1942, reprezentarea intereselor

României în Brazilia a fost preluată de guvernul suedez.

Argentina Argentina a fost a doua mare Ńară latino-americană cu care România şi-a dezvoltat relaŃiile

diplomatice în perioada interbelică.

Caius Brediceanu, trimisul extraordinar şi plenipotenŃiar al României în Brazilia a fost

acreditat la 15 martie 1928 în aceeaşi calitate şi în Argentina, cu reşedinŃa la Rio de Janeiro.

Consulatul general onorific al Argentinei la Bucureşti făcea cunoscut Guvernului României,

la 8 decembrie 1930, că Guvernul argentinian „a decis crearea unei legaŃii la Bucureşti“ şi cerea

agrementul pentru numirea lui Ricardo Oliveira.

România şi-a deschis legaŃia în Argentina, în urma acŃiunii perseverente a lui Nicolae

Titulescu, în anul 1934. Prin decretul nr. 1008 din 5 aprilie 1934 a fost numit în calitate de trimis

extraordinar şi ministru plenipotenŃiar al României în Argentina Alexandru Buzdugan.

Crearea reprezentanŃelor diplomatice ale celor două Ńări a marcat o etapă superioară în

relaŃiile comune. RelaŃiile româno-argentiniene s-au constituit într-un adevărat model de cooperare

între o Ńară europeană şi una aparŃinând continentului american. Acest lucru a ieşit în relief mai

ales la Societatea NaŃiunilor, unde cele două Ńări şi-au concertat adesea acŃiunile având poziŃii

identice mai ales în ceea ce priveşte problemele păcii.

Perioada cuprinsă între anii 1934-1936 a fost aceea a unei sensibile apropieri pe plan politic

şi diplomatic, datorită în special activităŃii miniştrilor de externe Nicolae Titulescu şi Carlos

Saavedra Lamas, care au acŃionat în cadrul comunităŃii internaŃionale pentru întărirea colaborării

între state în direcŃia apărării păcii şi a edificării unui sistem viabil de securitate colectivă.

Un moment de vârf al rodnicei colaborări româno-argentiniene în planul diplomaŃiei

internaŃionale l-a reprezentat aderarea, la 12 decembrie 1934, a României, Cehoslovaciei şi

Iugoslaviei la „Pactul de neagresiune şi conciliaŃiune“ semnat la Rio de Janeiro şi intrat în istoria

relaŃiilor internaŃionale sub numele de „Pactul Saavedra Lamas“, după numele iniŃiatorului său,

ministrul de externe al Argentinei. Argentina dorea ca acest „Pact împotriva războiului, cum s-a mai

numit tratatul menŃionat, să capete adeziunea cât mai multor state ale lumii. De asemenea, se dorea

susŃinerea lui Nicolae Titulescu a cărui activitate se bucura de un mare respect pe plan internaŃional.

La 12 martie 1935, Nicolae Titulescu i-a supus regelui Carol al II-lea spre semnare documentele de

ratificare a adeziunii la tratatul iniŃiat de Saavedra Lamas.

Prin Decretul regal de la 6 iulie 1937, Frederic Nanu, “Ministru PlenipotenŃiar în DirecŃia

Cabinet şi Cifru din Ministerul Regal al Afacerilor Străine este numit Trimis Extraordinar şi

Ministru PlenipotenŃiar al Nostru la Buenos Aires şi Uruguay pe 17 iulie 1937. În februarie 1939

s-a prezentat la post, la Buenos Aires, noul reprezentant al României, Constantin Văllimărescu.

România a trimis în Argentina ca însărcinat cu afaceri, în noiembrie 1941, pe Radu

Cutzarida. Într-o telegramă trimisă de la Buenos Aires, la 8 februarie 1944, Guvernul român era

informat de faptul că „vineri, 4 februarie, la ora 18, şeful protocolului a venit la legaŃie şi mi-a

remis o notă prin care guvernul argentinian anunŃă că întrerupe relaŃiile diplomatice cu Bulgaria,

FranŃa, Ungaria şi România pentru că de la 26 ianuarie 1944 s-a găsit în imposibilitatea de a

comunica în mod regulat cu reprezentanŃii săi pe care se vede nevoit să-i recheme“.

Ca urmare a întreruperii relaŃiilor diplomatice, s-a decis ca membrii LegaŃiei argentiniene să

părăsească România, în luna august, în condiŃiile fixate de Germania care dorea ca toŃi diplomaŃii

argentinieni să fie schimbaŃi cu cei germani în Portugalia, la Lisabona, în data de 10 august 1944.

Chile

RelaŃiile diplomatice dintre România şi Republica Chile au avut la bază o lungă tradiŃie a

legăturilor consulare. Pe baza acestora s-au deschis legaŃiile în ambele Ńări. IniŃiativa a aparŃinut

Republicii Chile care, la 5 februarie 1925, informa că „Guvernul republicii, dorind a strânge

relaŃiile cordiale ce fericit ne leagă“ a hotărât să numească pe Juan Larion Alcalde ca însărcinat

cu afaceri ad. interim la Bucureşti. El şi-a luat postul în primire la 6 iulie 1925. Aceasta a fost

prima reprezentanŃă diplomatică latino-americană, la nivel de legaŃie, deschisă în România.

România nu a putut răspunde în mod similar gestului făcut de Chile şi de aceea LegaŃia chiliană a

fost închisă, în 1931, întrerupându-se astfel relaŃiile diplomatice. LegaŃia chiliană a fost redeschisă

la Bucureşti în data de 23 ianuarie 1934, o dată cu numirea lui Francesco Madrid Arellano în

calitate de însărcinat cu afaceri.

Tot ca urmare a eforturilor consecvente ale lui Nicolae Titulescu, la 1 octombrie 1935, s-a

deschis LegaŃia României în Chile. În noul post înfiinŃat a fost numit Nicolae Dianu care şi-a

prezentat scrisorile de acreditare la 11 decembrie 1935. În luna august 1938, Preşedintele chilian

Arturo Alessandri a primit scrisorile de acreditare ale lui Constantin Văllimărescu în calitate de

Trimis Extraordinar şi Ministru PlenipotenŃiar al României în Chile, cu reşedinŃa la Buenos Aires,

reiterând cu acest prilej sentimentele sale de preŃuire faŃă de Ńara noastră şi faptul că va acorda tot

sprijinul diplomatului român.

AutorităŃile române au decis încetarea activităŃii LegaŃiei României din Chile la 1 aprilie

1939. Practic, relaŃiile diplomatice româno-chiliene au încetat în data de 19 aprilie 1943, când

guvernul din Santiago de Chile a decis să rupă relaŃiile cu Vichy-ul, Ungaria, Bulgaria şi România.

Mexic

RelaŃiile româno-mexicane au cunoscut o dezvoltare superioară în cursul aceluiaşi an 1935

când, la 1 octombrie, Dimitrie Drăghicescu a fost numit în calitate de trimis extraordinar şi

ministru plenipotenŃiar al României la Ciudad de Mexico. Din motive economice, precum şi

datorită unor aspecte ale orientării politice a Guvernului mexican, România a încredinŃat, din

aprilie 1937, conducerea LegaŃiei din Ciudad de Mexico unui însărcinat cu afaceri, Vintilă Petala.

În decembrie 1937, în cadrul unei reorganizări a personalului Ministerului de Externe

Mexican şi din cauza unor dificultăŃi financiare, ministrul plenipotenŃiar mexican a fost înlocuit cu

un însărcinat cu afaceri, Francesco Vasquez Tressera.

Guvernul Antonescu a întrerupt relaŃiile diplomatice cu Mexicul la 15 octombrie 1940,

retrăgându-l pe Victor Petala, iar autorităŃile mexicane au luat aceeaşi măsură în decembrie 1941,

după ce guvernul român a declarat război Angliei şi S.U.A..

Uruguay

Uruguayul a fost alt stat în care România a înfiinŃat o reprezentanŃă diplomatică în anul

1935. O dată cu acreditarea lui Alexandru Buzdugan la Buenos Aires, acesta a primit şi

reprezentarea la Montevideo, unde şi-a prezentat scrisorile de acreditare preşedintelui Republicii

Uruguay, dr. Gabriel Tera, la 18 septembrie 1936. Începând din acest moment, diplomatul acreditat

la Buenos Aires va avea aceeaşi sarcină şi în Uruguay. Aceasta, în condiŃiile în care guvernul

uruguayan nu a reuşit să deschidă o reprezentanŃă diplomatică la Bucureşti.

Din punct de vedere juridic relaŃiile româno-uruguayene nu s-au întrerupt nici în timpul

celui de al doilea război mondial.

Venezuela

Din 1931 şi până la al doilea război mondial, Venezuela a avut acreditat la Bucureşti un

trimis special, iniŃial în persoana lui Cesar Marmol Cuervo, apoi a lui Bigott Tinoco Pedro

Întreruperea relaŃiilor dintre România şi Venezuela în timpul celui de al doilea război mondial apare

indirect dintr-o notă adresată la 17 martie 1942 de către Ministerul Afacerilor Străine al României

către Marele Stat Major român. În această notă se specifica că România a rupt relaŃiile cu toate

republicile Americii Centrale şi de Sud, cu excepŃia Argentinei şi Republicii Chile.

Peru

Peru a fost o altă Ńară latino-americană care a întreŃinut bogate relaŃii diplomatice cu

România înainte de al doilea război mondial.

Ca o încununare a contactelor stabilite cu diferite ocazii şi a bunei colaborări la Societatea

NaŃiunilor, la 30 septembrie 1939, ministrul de externe peruan, José Felix Aramburu, aducea la

cunoştinŃa părŃii române că guvernul Ńării sale, „în dorinŃa de a dezvolta relaŃiile între cele două

Ńări ale noastre. . . a hotărât să creeze o reprezentanŃă diplomatică în România şi a numit pe José

Gambetta ca însărcinat cu afaceri a. i. al LegaŃiei peruane la Bucureşti“.

LegaŃia Republicii Peru la Bucureşti a funcŃionat până la 6 martie 1942, când Germania a

impus României ruperea relaŃiilor diplomatice cu Peru şi Brazilia.

*

Este important de reŃinut faptul că între România şi Ńările latino-americane menŃionate a

survenit doar o stare de întrerupere a relaŃiilor diplomatice fără declararea stării de război. În mod

paradoxal, starea de război a intervenit între România şi Ńări latino-americane cu care nu existau

relaŃii, după cum urmează: Bolivia (4 decembrie 1943), Haiti (24 decembrie 1941) şi Nicaragua (19

decembrie 1941). Cazuri aparte le reprezintă Cuba, cu care unele surse consideră că România ar fi

stabilit relaŃii diplomatice în anul 1927 fără însă ca acest lucru să se concretizeze practic, dar se

menŃionează întreruperea lor la 27 septembrie 1942, şi Costa Rica, care, tot după unele surse, apare

că ar fi întrerupt legăturile cu România la data de 15 mai 1942 deşi, cu certitudine, între cele două

Ńări nu au existat relaŃii diplomatice în perioada interbelică.

După cel de al doilea război mondial s-a considerat atât de către România, cât şi de către

Ńările latino-americane cu care existaseră relaŃii diplomatice că întreruperea acestora în anii marii

conflagraŃii a avut doar caracterul unei suspendări, ceea ce din punct de vedere al dreptului

internaŃional a facilitat refacerea legăturilor diplomatice în epoca postbelică.

DIPLOMA łIA ROMÂNEASC Ă ÎN AMERICA LATIN Ă ÎN PERIOADA R ĂZBOIULUI RECE

Argentina

Încă înainte de semnarea Tratatului de Pace, primul stat latino-american cu care Ńara nostră

a reluat legăturile diplomatice şi economice a fost Argentina, cele două guverne, de la Bucureşti şi

Buenos Aires, căzând de cord, la 1 octombrie 1946, să stabilească relaŃii diplomatice la nivel de

legaŃie.

Analiza evoluŃiei diplomaŃiei româneşti în America Latină era realizată în aprilie 1958 de către

ministrul Ńării noastre la Buenos Aires, Victor Dimitriu, aici aflându-se până în 1957 singura

reprezentanŃă diplomatică a României de pe întreg continentul sud-american. Din raportul oficiului

pentru perioada 1957 - începutul anului 1958 sunt de reŃinut o serie de aspecte importante pentru

reconstituirea istoriei relaŃiilor româno-latino-americane. Pentru diplomatul român importanŃa

relaŃiilor cu Ńările Americii Latine era determinată de situaŃia geopolitică (apropierea de S.U.A.), de

faptul că reprezentau un număr mare între Ńările membre ale O.N.U. şi pentru că prezentau un mare

interes din punct de vedere al schimburilor comerciale oferind posibilităŃi de export pentru produse

industriale şi de import de materii prime datorită imenselor bogăŃii naturale aflate încă la începutul

unui proces de exploatare şi valorificare. Victor Dimitriu considera că “Ńara noastră prin afinităŃile

de latinitate, în cadrul lagărului democratic poate uneori avea căi ceva mai larg deschise în acest

continent şi îndeosebi în anumite sectoare de activitate... poate dezvolta o activitate de relaŃii cu

obstacole mai puŃine”. El mai sublinia că “un aspect particular al relaŃiilor dintre R.P.R. şi America

Latină este legat de numărul mare de români care există în cele mai multe din aceste Ńări” apreciind

că în “Brazilia sunt peste 100.000, în Argentina sunt în jurul a 60.000, o colonie mare este în Chile

şi Venezuela şi mulŃi români sunt de asemeni în Columbia şi Paraguay”. În ceea ce priveşte

problema schimburilor economice el formula ideea că “dezvoltarea industrială” din acei ani din

România ar fi putut “oferi un caracter complementar economiei multor Ńări din America Latină”

Victor Dimitriu a dedicat o mare parte a activităŃii sale contactelor cu diplomaŃii şi autorităŃile

Ńărilor cu care, într-o primă etapă, România dorea să stabilească relaŃii comerciale care ulterior să

creeze o atmosferă propice reluării sau iniŃierii relaŃiilor diplomatice. Aşa a fost cazul cu Ńări

precum: Uruguay, Bolivia, Chile, Brazilia, Guatemala, Costa Rica, Columbia şi Ecuador. Din

păcate reticenŃele şi birocraŃia specifică guvernelor din aceste Ńări s-au împletit cu lipsa de

experienŃă, stângăciile şi birocraŃia diplomaŃiei româneşti, ceea ce a făcut ca rezultatele concrete să

nu apară în ciuda noianului de vorbe frumoase şi promisiuni de colaborare. În urma tuturor

eforturilor, Victor Dimitriu desprindea o concluzie conform căreia “contrar anumitor opinii pe care

noi le aveam la început preconcepute, relaŃiile culturale în America Latină reprezintă o cale mult

mai accesibilă, urmând respectarea a două condiŃii mai importante: schimburile culturale trebuie să

respecte un dublu sens, o reciprocitate, respectiv să se poată asigura şi o anumită difuzare a

creaŃiilor culturale ale acestor Ńări în Ńara noastră iar a doua condiŃie este necesitata utilizării ...

departamentelor guvernamentale respective: nu atât pentru a obŃine un ajutor sau pentru a se

oficializa un cadru de acord ci pentru evitarea diverselor măsuri mai mult sau mai puŃin prohibitive

direct sau indirect”. Era, în esenŃă, vorba de a se depăşi barierele ideologice ceea ce, pentru acele

vremuri, era o utopie. AutorităŃile române cât şi cele latino-americane erau interesate în primul rând

de aspectele economice care, atunci când au putut fi concretizate, au fost aducătoare de beneficii şi

în plan diplomatic şi politic.

La 17 februarie 1964 când, prin Decretul Înaltului Guvern al NaŃiunii Argentiniene, misiunea

diplomatică a Argentinei în România a fost ridicată la rang de ambasadă. La 26 martie 1964,

LegaŃia României din Buenos Aires era la rândul ei ridicată la rang de ambasadă prin Decret al

Consiliului de Stat.

La 17 ani de la reluarea legăturilor româno-argentiniene se puteau trage o serie de concluzii. În

plan diplomatic se poate aprecia că evoluŃia a fost continuă având un sens pozitiv dar lent datorită,

pe de o parte înregimentării politicii externe a României sub steagul “internaŃionalismului” şi pentru

o bună perioadă controlului exercitat de diplomaŃia sovietică iar, pe de altă parte, datorită

oscilaŃiilor din politica externă argentiniană datorate evoluŃiilor din planul politicii interne, cât şi

supravegherii exercitate de diplomaŃia americană.

Anul 1968 a fost marcat, din perspectiva relaŃiilor româno-argentiniene, de trei evenimente

importante: vizita lui Corneliu Mănescu invitat în Argentina în calitate de preşedinte al Adunării

Generale a O.N.U., numirea unui nou ambasador la Buenos Aires şi criza din Cehoslovacia.

Brazilia

Efectele războiului rece au influenŃat refacerea legăturilor diplomatice şi economice

tradiŃionale dintre România şi Brazilia. Atitudinea autorităŃilor române era reticentă şi datorită

prezenŃei în cadrul emigraŃiei române din această Ńară a unor membri ai familiei regale, precum şi a

unor membri ai mişcării legionare. Se poate aprecia, de asemenea, că exista şi o oarecare rigiditate a

autorităŃilor braziliene în relaŃia cu guvernul unei Ńări aparŃinând “lagărului comunist”.

Rămase, în ciuda tuturor diligenŃelor, la un nivel simbolic, relaŃiile româno-braziliene vor

cunoaşte un reviriment important o dată cu începutul anilor ’60.

La 22 martie 1961, guvernul român a dat publicităŃii comunicatul comun cu privire la

restabilirea relaŃiilor diplomatice cu Brazilia, în calitate de Trimis Extraordinar şi Ministru

PlenipotenŃiar al României în Brazilia, a fost acreditat Gheorghe Ploeşteanu.

În întâmpinarea dezideratului unor relaŃii mai strânse pe toate planurile venea şi acreditarea

primului diplomat brazilian la Bucureşti, în perioada postbelică, în persoana lui Carlos Jacinto de

Barros, în calitate de Trimis Extraordinar şi Ministru PlenipotenŃiar al Statelor Unite ale Braziliei

în România.

Din acest moment, relaŃiile româno-braziliene au intrat într-o nouă etapă de dezvoltare fără

însă să se poată aprecia că ele au înregistrat un reviriment spectaculos.

Evenimentele generate de criza din Cehoslovacia s-au reflectat şi în relaŃiile bilaterale

româno-braziliene.

Corneliu Mănescu a întreprins o vizită în Brazilia, între 29-31 octombrie 1968, în cadrul unui

turneu diplomatic mai larg în America Latină, pe care ministrul român de externe îl făcea şi în

calitate de preşedinte al celei de a XXII-a sesiune a Adunării generale a O.N.U., demnitate în care

fusese ales, şi datorită susŃinerii venite din partea Ńărilor latino-americane.

Problemele discutate în timpul acestei vizite s-au referit atât la relaŃiile internaŃionale, cât şi la

cele bilaterale. La încheierea acesteia s-a dat publicităŃii un comunicat în care constatându-se că

relaŃiile româno-braziliene evoluează favorabil, miniştrii de externe ai celor două Ńări au fost de

acord că “trebuie luate noi măsuri pentru creşterea şi diversificarea relaŃiilor comerciale dintre cele

două Ńări”

Bolivia

Republica Bolivia a reprezentat una din Ńintele explicite ale diplomaŃiei româneşti încă din 1956

când, în planul de măsuri al Ministerului de Externe român referitor la extinderea relaŃiilor

diplomatice în America Latină, aşa cum am arătat, era vizată şi această Ńară.

IntenŃiile României care prevedeau deschiderea unei ambasade în La Paz în anul 1972 au fost

devansate cu toate că guvernul bolivian nu a concretizat intenŃiile sale. Prin Decret al Consiliului de

Stat, la 29 mai 1971, s-a înfiinŃat ambasada României în Bolivia în fruntea acestea, în calitate de

ambasador extraordinar şi plenipotenŃiar, cu reşedinŃa la Lima, fiind numit Mircea Nicolaescu,

care şi-a prezentat scrisorile de acreditare la 24 mai 1972.

Chile

TradiŃionalele relaŃii cu Chile întrerupte în anul 1943, au fost reluate după cel de al doilea

război mondial printr-o serie de contacte sporadice.

La 31 martie 1965 în urma înŃelegerii intervenite între guvernele celor două Ńări a fost semnat

la Santiago de Chile acordul de restabilire a relaŃiilor diplomatice la nivel de ambasadă.

Guvernul Republicii Chile a înfiinŃat ambasada sa la Bucureşti la 18 iunie 1965, numind un

însărcinat cu afaceri a.i.. Din motive obiective, ambasadorul Republicii Chile la Bucureşti, cu

reşedinŃa la Belgrad, Miguel Serrano Fernandez, şi-a prezentat scrisorile de acreditare abia la 8

decembrie 1965.

Partea română, la rândul ei, prin decretul Consiliului de Stat nr. 596 din 8 iunie 1965 l-a

acreditat în calitate de ambasador extraordinar şi plenipotenŃiar al României în Republica Chile,

cu reşedinŃa la Buenos Aires, pe Dumitru Fara, care şi-a prezentat scrisorile de acreditare la 11

iulie 1965. Considerându-se că rezultatele obŃinute în relaŃiile româno-chiliene nu sunt

satisfăcătoare şi datorită lipsei unei ambasade în Santiago de Chile, în ianuarie 1967 s-a decis

deschiderea acesteia şi numirea unui însărcinat cu afaceri a.i..

Sub aspectul relaŃiilor bilaterale, anul 1968 s-a încheiat cu vizita ministrului de externe român,

Corneliu Mănescu, efectuată între 26 şi 29 octombrie, la rândul ei pe larg mediatizată de presa

chiliană.

Deşi reluarea relaŃiilor diplomatice româno-chiliene s-a făcut mai târziu decât cu alte state

din America Latină cu care România avea legături tradiŃionale, ele au evoluat, în plan diplomatic,

rapid şi spectaculos. Concretizările în plan economic şi cultural aveau însă să mai întârzie şi să

sufere influenŃa evenimentelor care au avut loc la începutul deceniului şapte în politica internă

chiliană.

Columbia

Deşi relaŃiile cu Columbia nu s-au aflat pe o poziŃie privilegiată în planurile diplomaŃiei

româneşti, o serie de delegaŃii economice aflate în vizite de lucru în America Latină au contactat şi

cercurile guvernamentale şi de afaceri columbiene. Tratativele privind stabilirea de relaŃii

diplomatice s-au intensificat în 1967. Prin decret al Consiliului de Stat, nr. 1135/27 decembrie

1967, s-a înfiinŃat ambasada României la Bogota. În urma vizitelor efectuate de delegaŃia

economică în septembrie şi a vizitei ministrului de externe român, Corneliu Mănescu, în octombrie

1968, între România şi Columbia s-au semnat mai multe corduri: comercial şi de plăŃi, de

cooperare economică şi tehnică, de colaborare culturală şi ştiinŃifică.

Primul ambasador al Columbiei în România, Antonio Alvarez Restrepo, şi-a prezentat

scrisorile de acreditare la 25 martie 1970.

Cuba

După cel de-al doilea război mondial, iniŃierea legăturilor diplomatice cu Cuba s-a făcut în

contextul special care guverna relaŃiile “fr ăŃeşti” dintre “Ńările socialiste” în urma cuceririi puterii de

către Fidel Castro la 1 ianuarie 1959 şi, mai ales, în condiŃiile în care acesta a formulat, în

decembrie 1961, opŃiunea sa pentru comunism.

La 18 martie 1961, Mihai Magheru a fost numit ambasador extraordinar şi plenipotenŃiar al

României la Havana. El şi-a prezentat scrisorile de acreditare preşedintelui cubanez la data de 5

mai 1961.

La 1 decembrie 1961, Manuel Yepe Mendez, primul ambasador cubanez acreditat la Bucureşti

şi-a prezentat scrisorile de acreditare.

RelaŃiile româno-cubaneze în primii doi ani de la stabilirea lor au evoluat, cu toată

apartenenŃa celor două state la blocul socialist dominat de U.R.S.S., la un nivel minim fiind

marcate de pretenŃiile Cubei de a fi ajutată necondiŃionat de toate statele socialiste din Europa şi

de directivele Moscovei privind “sarcinile” acestora pentru sprijinirea “primului stat socialist de

pe continentul American”. În realitate aceste relaŃii erau departe de a fi atât de prieteneşti cum

erau prezentate în propaganda oficială.

Evenimentul cel mai important în relaŃiile politico-diplomatice dintre România şi Cuba la

cumpăna dintre anii 1966-1967 l-a reprezentat vizita făcută în Ńara noastră, între 28 decembrie - 4

ianuarie, de către Raul Castro Ruz, fratele lui Fidel Castro, pe atunci directorul transporturilor din

cadrul Institutului NaŃional pentru Reforma Agrară pentru cele trei provincii orientale ale Cubei.

Scopul vizitei era acela al studierii posibilităŃilor de dezvoltare a legăturilor comerciale şi tehnico-

ştiinŃifice între Cuba şi România.

Raportul ambasadei române de la Havana confirma faptul că relaŃiile dintre “România şi

Cuba au cunoscut în anul 1968 o evoluŃie continuu ascendentă. Conducerea cubană, specifica

acelaşi document, a manifestat “atenŃie şi grijă pentru menajarea relaŃiilor cu România,

demonstrând că adoptarea unor poziŃii diferite în anumite probleme internaŃionale - cum a fost cazul

intervenŃiei şi ocupaŃiei militare a Cehoslovaciei de către cele 5 Ńări socialiste - nu trebuia să

afecteze dezvoltarea relaŃiilor de prietenie între partidele şi Ńările noastre”. Concluzia raportului

menŃionat era aceea că relaŃiilor româno-cubaneze, ca urmare a măsurilor luate de partea română,

li se deschideau “largi perspective de dezvoltare viitoare... în toate domeniile: de partid,

diplomatice, economice, culturale”.

Ecuador

Cu ocazia vizitei întreprinse în Ecuador, la începutul lunii noiembrie 1968, de către ministrul de

externe român, Corneliu Mănescu, părŃile au căzut de acord să stabilească relaŃii diplomatice între

cele două Ńări. În urma celor stabilite s-a dat publicităŃii comunicatul comun cu privire la acest

eveniment: “Corneliu Mănescu, ministrul relaŃiilor externe al României a avut la 11 noiembrie o

întrevedere cu Rogeiro Valdiverso Egeriguren, ministrul relaŃiilor externe al Ecuadorului. Cei doi

miniştrii au procedat la un schimb de scrisori prin care prin împuternicirea celor două guverne au

fost stabilite relaŃii diplomatice la rang de ambasadă.

Prin Decretul Consiliului de Stat, nr. 378 din 4 august 1970, Octavian Bărbulescu a fost

acreditat în calitate de ambasador extraordinar şi plenipotenŃiar al României în Republica

Ecuador, cu reşedinŃa la Caracas. Totodată, la 19 august 1970, a fost publicat în Buletinul oficial

Decretul de înfiinŃare a ambasadei române la Quito. Primul ambasador al Republicii Ecuador în

România a fost Enrique Sanchez Barona care şi-a prezentat scrisorile de acreditare la data de 30

aprilie 1974.

Peru

După numeroase tatonări ale ambelor părŃi, momentul cel mai favorabil pentru stabilirea

relaŃiilor diplomatice a fost considerat de partea romană ca fiind acela al vizitei ministrului de

externe Corneliu Mănescu în America Latină. Vizita în Peru a avut loc la puŃin timp după

instaurarea la putere a noului guvern, la 3 octombrie 1968. Guvernul peruan a întâmpinat cu mare

satisfacŃie această vizită şi a decis să stabilească relaŃii diplomatice cu România aceasta fiind prima

Ńară socialistă în legătură cu care Peru a luat o astfel de hotărâre. La 9 noiembrie 1968 s-a dat

publicităŃii comunicatul comun care preciza că printr-un schimb de scrisori între Corneliu

Mănescu şi Edgardo Mercado Jarrin, ministrul relaŃiilor externe peruane, au fost stabilite relaŃii

diplomatice între România şi Peru la rang de ambasadă.

Guvernul peruvian a solicitat agrementul pentru ambasadorul său în România, Hubert

Wieland Alzamora, la 20 ianuarie 1970. Acesta şi-a prezentat scrisorile de acreditare la 8 mai 1970.

Prin decretul Consiliului de Stat nr. 459 din 2 noiembrie 1970, Mircea Nicolaescu a fost

acreditat în calitate de ambasador extraordinar şi plenipotenŃiar al României în Republica Peru.

Preşedintele Republicii Peru, Juan Velasco Alvarado, l-a primit pe ambasadorul român pentru

prezentarea scrisorilor de acreditare la 28 decembrie 1970.

Uruguay

Reînnodarea tradiŃiei acreditării diplomaŃilor de la Buenos Aires la Montevideo a avut loc la

data de 7 martie 1956, când prin decretul nr. 125 semnat de Petru Groza în calitate de Preşedinte

al Prezidiului Marii Adunări NaŃionale a fost numit în calitate de Trimis extraordinar şi Ministru

PlenipotenŃiar al României în Argentina şi Uruguay Anton Moisescu. El şi-a prezentat scrisorile de

acreditare la data de 1 iulie 1956.

Eforturile diplomatice şi politica realistă a celor două guverne au condus la deschiderea

consulatului uruguayan de la Bucureşti în noiembrie 1960. În acest post era numit José Pedro

Bastarrica Magarinos. La 31 august 1962, în cadrul unei audienŃe la DirecŃia Protocol din M.A.E.,

J.P. Bastarrica a predat scrisoarea de cabinet adresată de ministrul de Externe al Uruguayului,

Homero Martinez Montero, către Ministerul de Externe al R.P.R. prin care se notifica în mod

oficial înfiinŃarea LegaŃiei Uruguayului şi numirea consulului J.P. Bastarrica în funcŃia de

însărcinat.

Perioada anului 1964 a fost caracterizată, din perspectiva relaŃiilor bilaterale, ca “normală”.

Evenimentul cel mai important l-a reprezentat iniŃiativa guvernului uruguayan privind ridicarea

reprezentanŃelor diplomatice de la Bucureşti şi Montevideo la rang de ambasadă. Comunicatul

comun referitor la acest eveniment a fost dat publicităŃii la 10 decembrie 1964, iar prin Decret al

Consiliului de Stat al R.P.R. LegaŃia de la Montevideo a fost ridicată la rang de ambasadă

începând cu data de 21 decembrie 1964.

Deşi realizarea practică a multora dintre acordurile bilaterale şi a acŃiunilor proiectate de

cele două părŃi a întârziat să se concretizeze, în plan dipolmatic s-a făcut un pas înainte prin sosirea

la Bucureşti, la sfârşitul anului 1970, a unui ambasador al Republicii Orientale a Uruguayului care

şi-a prezentat scrisorile de acreditare la 20 ianuarie 1971. Subliniind, cu acel prilej că este primul

ambasador al Uruguayului în România, Victor Mario Pomes a declarat că acreditarea sa constituia o

expresie a legăturilor de prietenie dintre cele două popoare.

Venezuela

După 1945, discuŃii în vederea stabilirii de relaŃii diplomatice între România şi Venezuela au

avut loc în 1959, 1960 şi 1964 la Buenos Aires şi Roma. În luna noiembrie a anului 1964 guvernul

român a aprobat stabilirea de relaŃii diplomatice cu Venezuela.

Ca urmare a perspectivelor, care se conturau din ce în ce mai clar, de dezvoltare a relaŃiilor

dintre Venezuela şi România, Secretariatul General al Consiliului de Miniştrii a aprobat, la

propunerea M.A.E., înfiinŃarea unei misiuni diplomatice la Caracas. La 29 ianuarie 1967 în urma

înŃelegerii intervenite între guvernele României şi Venezuelei s-au stabilit relaŃii diplomatice la

rang de ambasadă.

Activitatea ambasadei venezuelene a fost deschisă de prezentarea la post a însărcinatului cu

afaceri a.i., ministru-consilier Rafael Leon Morales.

Partea română a comunicat guvernului Venezuelei, la 22 iunie 1968, că a hotărât să

acrediteze pe Octavian Bărbulescu în calitate de ambasador al României la Caracas şi a solicitat

agrementul pentru acesta. Primul ambasador al Venezuelei în România, Valentin Hernandez

Acosta, şi-a prezentat scrisorile de acreditare la 24 octombrie 1969.

Mexicul a fost una din Ńările cu care autorităŃile comuniste instaurate în 1945 au urmărit să

reia legăturile existente încă din perioada interbelică. RelaŃiile diplomatice între România şi Mexic

s-au restabilit în martie 1973.

Costa Rica a fost o altă Ńară latino-americană cu care România a reuşit să stabilească relaŃii

diplomatice în perioada analizată, adică în anul 1970. 22 iunie 1971, Mircea Nicolaescu a fost

acreditat în calitate de ambasador extraordinar şi plenipotenŃiar al României în Republica Costa

Rica, cu reşedinŃa la Lima. El şi-a prezentat scrisorile de acreditare la 11 septembrie 1971.

Primul ambasador al Republicii Costa Rica în România, Benyamin Nunez Vargas şi-a

prezentat scrisorile de acreditare la 21 septembrie 1971.

Până în anul 1972 s-au stabilit relaŃii diplomatice cu majoritatea statelor din America Latină,

respectiv cu 12 Ńări: Argentina, Bolivia, Columbia, Costa Rica, Chile, Columbia, Ecuador, Mexic,

Peru, Uruguay, Venezuela, la nivel de ambasadă şi Brazilia la nivel de legaŃie.

În perioada anilor 1972-1975, valorificând şi valul de simpatie existent pe plan internaŃional

generat de poziŃia României faŃă de evenimentele din vara anului 1968 în legătură cu criza din

Cehoslovacia cu un puternic ecou în numeroase Ńări latino-americane, a avut loc o susŃinută

ofensivă diplomatică, care urmărea în subsidiar importante proiecte economice, a regimului de la

Bucureşti în America Latină.

În consens cu ideologia oficială, pe prim plan se situau relaŃiile cu Republica Cuba. Între 26 şi

30 mai 1972, Fidel Castro a întreprins o vizită în România în fruntea unei delegaŃii de partid şi

guvernamentale. Au avut loc convorbiri oficiale în cadrul cărora s-au trecut în revistă relaŃiile

dintre cele două Ńări, apreciindu-se că acestea au avut o evoluŃie pozitivă.

La data de 28 august 1973, Comitetul Executiv al C.C. al P.C.R. a aprobat programul vizitei pe

care preşedintele Consiliului de Stat urma să o întreprindă într-o serie de Ńări din America Latină.

Prima etapă a turneului latino-american a reprezentat-o vizita în Republica Cuba, “primul stat

socialist din emisfera vestică”, care a avut loc între 29 august - 3 septembrie 1973.

Protocolul turneului întreprins de delegaŃia română în celelalte Ńări latino-americane a avut o

serie de puncte fixe printre care decorarea reciprocă a şefilor de state, acordarea liderului român şi

soŃiei acestuia a titlului de “doctor honoris causa” de către o serie de UniversităŃi, încheierea unor

acorduri, înŃelegeri şi contracte economice, precum şi semnarea unor DeclaraŃii, comunicate

comune şi Tratate. De asemenea, şeful statului român s-a întâlnit cu liderii politici ai principalelor

partide din Ńările vizitate, precum şi cu conducătorii partidelor comuniste din statele respective.

Tuturor şefilor statelor vizitate, precum şi unor importanŃi lideri politici din cadrul acestora, le-a fost

adresată invitaŃia de a vizita România.

Costa Rica a fost vizitată între 3-5 septembrie, Venezuela între 5-10 septembrie, Columbia

între 10-13 septembrie, Ecuadorul între 13-15 septembrie, Peru între 15 şi 20 septembrie.

Profitând de contextul favorabil creat de evoluŃiile din politica argentiniană, de precedentele

vizite în America Latină şi de apropierea înregistrată cu prilejul vizitei lui Juan Domingo Peron în

primăvara anului 1973 în România, aflat de atunci în exil, o delegaŃie română condusă de Nicolae

Ceauşescu a întreprins o vizită în Argentina între 5 şi 8 martie 1974. Cel mai important document

semnat de cei doi şefi de stat, la 8 martie 1974, a fost “Tratatul de prietenie şi cooperare între R.S.

România şi Republica Argentina”.

Răspunzând invitaŃiilor făcute cu ocazia vizitei în respectivele Ńări din America Latină, o serie

de şefi de stat latino-americani au vizitat în cursul anilor 1974 şi 1975 România.

Între 22 şi 25 aprilie 1975, a fost oaspetele Ńării noastre José Figueres Ferrer, preşedintele

Republicii Costa Rica. Între 19 iunie - 2 iulie 1974, România a fost vizitată de Alfonso Lopez

Michelsen, preşedintele ales al Columbiei care urma să preia mandatul începând cu data de 7

august. Preşedintele Republicii Ecuador, generalul de brigadă Guillermo Rodriguez Lara, a vizitat

România în perioada 7-11 martie 1975.

“Ofensiva” politico-diplomatică românească în America Latină a continuat şi în vara anului

1975 când preşedintele României a vizitat Brazilia şi Mexicul.

Republica Federativă a Braziliei a fost vizitată între 4 şi 7 iunie 1975. La sfârşitul vizitei a fost

semnată de preşedintele României şi de cel al Braziliei, Ernesto Geisel, “DeclaraŃia solemnă

comună”.

Statele Unite Mexicane au fost vizitate, la invitaŃia preşedintelui Luis Echeverria Alvarez,

între 7 şi 11 iunie 1975. La 10 iunie 1975, cei doi preşedinŃi au semnat o “DeclaraŃie solemnă

comună”.

RelaŃiile româno-latino-americane în perioada de după 1973 au fost marcate şi de un proces

de creştere prin stabilirea de noi legături diplomatice cu o serie de state. Astfel, la 20 iunie 1973, au

fost stabilite relaŃii diplomatice cu rang de ambasadă cu Guyana (reşedinŃe la Caracas şi la

Moscova), iar la 11 iulie 1973, cu Hondurasul (reşedinŃe la San José şi la Roma). În anul 1979,

România a stabilit relaŃii diplomatice cu Nicaragua (reşedinŃe la San José şi Roma) şi, la 17

decembrie, cu El Salvador (reşedinŃe la San José şi Roma). Anul 1980 a marcat stabilirea de relaŃii

diplomatice la rang de ambasadă cu Haiti, iar anul 1984 cu Republica Dominicană (reşedinŃe la San

José şi Roma).

Până la sfârşitul epocii comuniste, România nu a mai stabilit relaŃii diplomatice cu alte Ńări de

pe continentul Americii Latine.

Evenimentele din Decembrie 1989 care au avut loc în România şi care au pus capăt

regimului politic în fruntea căruia se afla Nicolae Ceauşescu au avut ecou şi în Ńările Americii

Latine.

Prima ştire referitoare la o reacŃie dintr-o Ńară latino-americană în legătură cu revoluŃia

română am identificat-o în ziarul “Scânteia poporului” la data de 24 decembrie 1989 şi reproducea

un comunicat al Partidului Comunist din Uruguay, dat publicităŃii la Montevideo, în care erau

condamnate “brutalităŃile criminale ale regimului Ceauşescu”. La 29 decembrie, ziarul “România

liberă” prelua prin intermediul Agerpres, o ştire a agenŃiei E.F.E. în care se arată că “Brazilia a

recunoscut în mod automat Consiliul Frontului Salvării NaŃionale, condus de Ion Iliescu fără a fi

necesar să facă publică o declaraŃie în acest sens. Ministerul relaŃiilor externe al acestei Ńări a

subliniat că Brazilia întreŃine raporturi cu state şi nu cu guverne, nefiind necesară, prin urmare, o

recunoaştere formală.”.

La aceeaşi dată, ziarul mai publica şi o ştire provenită de la Caracas conform căreia

“Venezuela a recunoscut noul guvern român al Frontului Salvării NaŃionale... Guvernul

venezuelean a urmărit cu atenŃie evoluŃia situaŃiei evenimentelor din România şi îşi afirmă acum

solidaritatea cu cauza justă a poporului român care, în prezent, luptă pentru normalizarea situaŃiei

din Ńară”, se arăta într-un comunicat al M.A.E. venezuelean. Documentul lansa un apel poporului

român să-şi continue eforturile în direcŃia reinstaurării democraŃiei.

Conform celor relatate de “România liberă”, la 3 ianuarie 1990, evenimentele din România

ocupau un loc central în media din Uruguay.

Ceremonia instalării noului preşedinte al Republicii Orientale a Uruguayului, Luis Alberto

Lacalle, din luna martie 1990, a înregistrat şi prezenŃa primei delegaŃii române după Decembrie

1989 pe pământ latino-american. La evenimentul amintit, din partea României a participat o

misiune specială, condusă de Cazimir Ionescu, vicepreşedinte al Biroului Executiv al Consiliului

Provizoriu de Uniune NaŃională, reprezentant personal al Preşedintelui Consiliului.

La data de 16 martie 1990, la ceremonia instalării noului preşedinte al Republicii Chile,

Patricio Aylwin Azocar, din România a participat o misiune specială condusă de Serghei Mesaroş,

membru al Biroului Executiv al Consiliului Provizoriu al Uniunii NaŃională, reprezentant personal

al preşedintelui Consiliului. El a fost primit de noul preşedinte chilian şi i-a înmânat un mesaj

personal din partea lui Ion Iliescu. Preşedintele Aylwin “a evidenŃiat interesul noului guvern de a

intensifica relaŃiile cu România subliniind în context că acestea sunt favorizate de afinităŃile de

limbă, cultură şi civilizaŃie dintre cele două popoare”

În aceeaşi lună martie a anului 1990, o misiune specială, condusă de Ion Mânzatu,

vicepreşedinte al C.P.U.N., reprezentant personal al Preşedintelui Consiliului, a participat la

ceremonia de instalare a noului preşedinte al Braziliei, Fernando Alfonso Collar de Mello, căruia i-a

înmânat un mesaj din partea lui Ion Iliescu. Cu acel prilej, preşedintele Mello şi-a exprimat

“întreaga simpatie faŃă de profundele prefaceri democratice care au loc în România, precum şi

disponibilitatea Republicii Federative a Braziliei pentru intensificarea relaŃiilor cu România, Ńară

faŃă de care nutreşte simŃăminte deosebite”.

O dată cu aceste prime momente derulate la începutul anului 1990 a început o epocă nouă în

istoria relaŃiilor româno-latino-americane.

În decembrie 1990 au fost stabilite relaŃii diplomatice cu Guatemala iar în luna mai 1992 cu

Paraguay-ul. Astfel s-a realizat un obiectiv dorit de decenii: relaŃii cu toate Ńările latino-americane.

În septembrie 1998 preşedintele Republicii Peru Alberto Fujimori a efectuat o vizită oficială

în România în fruntea unei delegaŃii din care au făcut parte miniştrii peruani de externe şi ai muncii.

DelegaŃia s-a întâlnit cu preşedintele Emil Constantinescu, cu primul ministru Radu Vasile şi cu

preşedinŃii celor două Camere ale Parlamentului. S-au abordat pe parcursul discuŃiilor teme privind

identificarea de noi căi de cooperare bilaterală şi de dezvoltare a comerŃului.

Aflat într-un turneu în America Latină, în noiembrie 1998, ministrul de externe Andrei Pleşu

a vizitat Uruguay, Argentina şi Chile. Ministrul de externe român, în toate capitalele vizitate a

transmis mesaje din partea preşedintelui Ńării care a adresat şefilor statelor respective invitaŃia de a

vizita România vorbindu-se, în acel context, de anul 1999 ca un adevărat “an al Americii Latine“.

EmigraŃia română în America Latină

EmigraŃia interbelică

Problema emigraŃiei româneşti în America Latină a fost abordată într-o serie de lucrări

referitoare la fenomenul general al fluxului migrator care s-a manifestat în Ńara noastră în mod

similar cu cel european. În mod particular acest aspect a fost într-o anumită măsură rezolvat într-o

teză de doctorat aparŃinând istoricului Radu Toma, “EmigraŃia românească între cele două războaie

mondiale”, în cadrul căreia un capitol este dedicat emigraŃiei din America de Sud în Argentina şi

Brazilia. O serie de documente din Arhiva M.A.E. vin să întregească imaginea creionată de autorul

amintit.

Problema emigraŃiei româneşti reprezenta o preocupare pentru autorităŃile vremii, ceea ce a

determinat şi întocmirea unor studii în cadrul Ministerului Regal al Afacerilor Străine care aveau ca

subiect pe românii de peste hotare. Un astfel de document intitulat “Răspândirea românilor” pe glob

arată că “mirajul Americii şi mizeria de acasă au împins şi pe Români să treacă oceanul în cele două

Americi, de obicei însă fără gând de aşezare definitivă”. Despre emigrarea în America de Sud se

precizează că aceasta s-a dezvoltat mai ales după primul război mondial şi, după cum apreciază cei

care au întocmit studiul respectiv, a fost determinată de “propaganda făcută în rândurile Ńărănimii

basarabene de către trimişii fermierilor sud-americani. Au trecut astfel şi s-au aşezat în Argentina,

în Uruguay şi în statul Sao Paolo din Brazilia peste 40 000 de români - în general muncitori

necalificaŃi”. Se mai adăugau “câteva sute care au fost plasaŃi, în condiŃiuni extrem de neumane prin

câmpiile Columbiei”.

Într-un alt studiu alcătuit în martie 1935 de Mihail A. Blenche, prim secretar de legaŃie, cu

titlul “Românii peste hotare”, capitolul opt este dedicat românilor din America, Canada şi America

de Sud. Referindu-se la emigraŃii veniŃi din România şi “împrăştiaŃi în vastele teritorii ale

Argentinei, Braziliei şi Uruguay-ului” autorul precizează că printre aceştia se află un număr redus

de etnici români de origină şi un număr considerabil de creştini ortodocşi “în cea mai mare parte

originari din Basarabia”. Acelaşi document pune în discuŃie şi cifra emigraŃiei române care “după

toate probabilităŃile ... nu poate fi mai mare de circa 10-15 000 de suflete”. Se mai preciza că în

marea lor majoritate aceştia erau muncitori agricoli răspândiŃi pe plantaŃii formând uneori şi grupuri

compacte. “ImigranŃii veniŃi din România, arăta Mihail A. Blenche se îndreaptă de preferinŃă în

Brazilia spre Sao Paolo, Panama şi Rio Grande do Sul şi spre exploatările petrolifere din Nordul

Argentinei unde trăiesc fără şcoli şi biserici româneşti”.

Interesantă este informaŃia conform căreia, la vremea respectivă, în Brazilia nu exista decât

o singură biserică ortodoxă, cea siriană din Sao Paolo şi, în Argentina, cea rusească de la Buenos

Aires. În legătură cu cea din urmă se mai preciza că este de acord ca serviciul divin să aibă loc şi în

româneşte “dacă se găseşte acolo întâmplător vreun preot român ortodox”. Se impunea, considera

Mihail Blenche, înfiinŃarea cel puŃin a unei şcoli şi a unei biserici româneşti în Nordul Argentinei

“unde românii locuiesc în mase mai compacte”.

În concluzie, referitor la emigraŃia românească din deceniul patru din America Latină, în

capitalele Argentinei şi Braziliei se găseau “foarte puŃini imigranŃi români de origină” cei mai mulŃi

plecaŃi din România fiind minoritari bulgari, unguri, evrei, nemŃi.

EmigraŃia în perioada 1945-1970

Istoria relaŃiilor latino-americane din perioada cuprinsă între 1945 şi 1970 cuprinde paginile

ei şi o serie de aspecte în legătură cu istoria şi viaŃa emigraŃiei române din America Latină.

Evenimentele care s-au declanşat în vara anului 1940 în România şi care în cele din urmă au

culminat cu instaurarea în anul 1945 a regimului politic comunist au determinat un exod puternic şi

prelungit al românilor. Noul val de emigranŃi, determinat de data aceasta, în cea mai mare măsură,

de motive de ordin politic, a dus la extinderea comunităŃilor de români din Brazilia, Argentina,

Chile şi Venezuela. Climatul, caracterizat în general de concordie, din cadrul emigraŃiei româneşti

deja existentă în aceste Ńări, a fost bulversat de transplantul disputelor politice din Ńară şi de

fragmentarea existentă şi în exil între reprezentanŃii partidelor politice, ai mişcării legionare şi ale

grupărilor ce gravitau în jurul Casei Regale. Au apărut disensiuni şi între noii sosiŃi, dintre care unii

fuseseră personalităŃi ale vieŃii politice şi diplomatice româneşti interbelice, şi conducerea

structurilor organizatorice ale emigraŃiei, generate de disputa referitoare la dreptul de a conduce

activitatea exilului. Într-o manieră mai agresivă în acest sens au acŃionat reprezentanŃii mişcării

legionare care, fără a prelua sub control întregul exil, au imprimat un sens conform crezului lor

politic acŃiunilor acestuia, vizându-se organizarea unei opoziŃii active faŃă de regimul politic din

Ńară. Regimul comunist din România, în condiŃiile războiului rece, a avut o atitudine ostilă exilului

românesc, calificându-l în ansamblu ca “trădător”.

Unele nuanŃări au intervenit după 1968 când s-a conturat posibilitatea unor colaborări în

cadrul schimburilor economice cu unele Ńări din America Latină. Oficiile diplomatice româneşti au

Ńinut sub observaŃie activitatea exilului şi au încercat prin diverse metode să atragă o parte a lui de

partea autorităŃilor de la Bucureşti informând în legătură cu toate acestea ministerul de externe. Din

aceste informări se poate reconstitui, este drept cu dificultate, o parte a istoriei exilului românesc

din Ńările latino-americane şi a legăturilor sale cu Ńara.