IMUNITATILE SI PRIVILEGIILE DIPLOMATICE

Drepturile speciale stabilite şi acceptate pentru diplomaţie constituie instituţia imunităţilor diplomatice care a aparut din cele mai vechi timpuri. Încă din orânduirea sclavagistă şi inceputul orândurii feudale exista practica solii lor, solii de atunci find, practic, ambasadori temporari. Fără să existe acorduri explicite ei se bucurau de inviolabilitatea personală, ca să poată fi puşi la adăpost de orice primejdii, ameninţări sau presiuni în îndeplinirea misiunii pe care o aveau. În acelaşi spirit, trebuie menţionat că la Roma, cât timp solii ţărilor prietene se aflau pe teritoriul roman, se bucurau de o atenţie deosebită, persoana lor fiind considerată sacră şi inviolabilă, chiar dacă ei veneau dintr-o ţară duşmană. Dacă cineva aduce daune solului unei ţări duşmane, faptul trebuia socotit ca o încălcare a dreptului ginţilor, deoarece solii sunt consideraţi persoane sfinte (sancti habentur legati) – afirma jurisconsultul Pomponius în Digesta (L, 7, 17). Chiar şi la popoarele migratoare se încetăţenise ideea despre inviolabilitatea solilor. Astfel, Attila, conducătorul hunilor, n-a îndrăznit să-l ucidă pe Vigilo, solul bizantin, deşi aflase că acesta venise cu misiunea să-l asasineze; episod petrecut in anul 448 d. Hristos. Legea Salică prevedea că pentru asasinarea unui sol trebuia plătită uriaşa sumă de răscumpărare – wergheld – de 1800 solizi, în timp ce pentru asasinarea unui ostaş din armata regelui francilor se plătea numai 600 de solizi.

Odată cu apariţia reprezentanţelor diplomatice permanente, la inviolabilitatea diplomatică s-a adăugat inviolabilitatea domiciliului şi imunitatea de jurisdicţie.

În anul 1670, Adunarea generală a Provinciilor Unite – Ţările de Jos – a emis un decret prin care s-a prevăzut că ambasadorii străini, precum şi membrii suitei lor, în timpul şederii în ţară, nu pot fi arestaţi, iar averea lor nu poate fi sechestrată pentru datorii contractate în Olanda, iar în 1708, mergând pe aceeaşi linie, Petru I, într-o scrisoare adresată moştenitorului tronului, îl sfătuia pe acesta să ordone organelor statului sa nu îndrăznească să aducă vreo atingere onoarei ambasadorilor, să nu reţină sau să aresteze oamenii acestora şi să nu le confişte sau sechestreze bunurile.

În 1709, parlamentul englez a votat legea intitulată “Actul de garanţie a privilegiilor ambasadorilor şi miniştrilor faţă de suveranii şi demnitarii străini”, în care se stabilea ca toate măsurile judecatoreşti luate împotriva agenţilor diplomatici acreditaţi, indiferent de rangul acestora, vor fi considerate nule, iar persoanele vinovate de luarea unor asemenea măsuri vor fi pedepsite; În anul 1794, Convenţia franceză a adoptat o lege conform

căreia, organelor publice li se interzicea săvârşirea oricăror acte care ar putea constitui atingeri împotriva reprezentanţilor statelor străine.

Apariţia şi recunoaşterea instituţiei diplomaţiei a făcut necesară şi naşterea unor teorii care urmăresc să arate fundamentul acesteia ca obiect de drept internaţional. Una dintre aceste teorii, apărută în perioada absolutismului şi care a predominat până la începutul secolului al XX-lea, a fost teoria extrateritorialitătii, formulată pentru prima dată de Hugo Grotius; o altă teorie, apărută tot în perioada absolutismului, a fost aceea a „reprezentării” susţinută de Burlamaqui şi Montesquieu. A treia teorie este teoria funcţiei, susţinută de Vottel. Cu toate că regulile referitoare la imunităţile diplomatice au o lungă istorie, iar practica a generat acel ansamblu de reguli speciale care constituie partea cea mai stabilă şi necontestată a dreptului internaţional cutumiar, existău raţiuni importante pentru a codifica, mai curând într-o convenţie internaţională aceste reguli bine stabilite.

Primele încercări de codificare s-au realizat prin anexa a XVII-a la Actul final al Congresului de la Viena din 1815, modificat trei ani mai târziu la Aix-la Chapelle. Dar, evoluţia progresivă a relaţiilor internaţionale a făcut necesară elaborarea şi codificarea unor norme privitoare la imunităţile şi privilegiile diplomatice care să răspundă noii realităţi.

Astfel, cea de-a V-a Conferinţă internaţională americană întrunită la Havana în 1928, a adoptat Convenţia privind agenţii diplomatici; iar Convenţia de la Viena din 18 aprilie 1961 privind relaţiile diplomatice a realizat codificarea normelor cutumiare deja existente, la care s-a adăugat dimensiunea novatoare; de dezvoltare progresivă, luând act de noile realităţi ce se manifestaseră în viaţa diplomatică. internaţională şi a exigenţelor acestora, introducând noi reguli ce nu fuseseră încă universal acceptate.

Noţiunea şi clasificarea imunităţilor şi privilegiilor diplomatice

Este deja un adevăr unanim recunoscut că cel mai expresiv element al statutului diplomatic îl reprezintă imunitatea. În accepţiunea cea mai largă, prin imunitatea diplomatică se înţelege tratamentul pe care, în dreptul internaţional, statele sunt obligate să-l acorde organelor diplomatice străine acreditate în acestea. În sens restrâns însă, imunitatea diplomatică înseamnă scutirea de care se bucură organele diplomatice de sarcinile şi obligaţiile2 la care sunt ţinuţi alţi subiecţi de drept (cetăţeni sau străini) care

2

se află pe teritoriul acelui stat3; exceptarea de la o obligaţie juridică generală, scoaterea lor de sub jurisdicţia penală şi civilă a statului acreditar.

Apare evidentă excepţia pe care imunitatea diplomatică o constituie faţă de principiul general de supunere faţă de jurisdicţia locală a individului rezident pe teritoriul statului. În fapt este un drept acordat de statul acreditar unei misiuni diplomatice şi personalului său precum şi a bunurilor lor. În baza acestui drept se constituie exceptarea de la jurisdicţia autorităţilor judiciare sau de la cea pe care ar putea să o exercite autorităţile administrative ale statului acrditar; cu alte cuvinte de la jurisdicţia penală, civilă şi administrativă a statului străin pe teritoriul căruia se află.

În literatura de specialitate, când se defineşte noţiunea de imunitate, se insistă asupra faptului că imunitatea înseamnă numai imunitatea de la exercitarea jurisdicţiei şi nu imunitatea de la jurisdicţia insăşi, adică de la răspunderea legală.

Privilegiile diplomatice constituie, de asemenea, un tratament special datorat agenţilor diplomatici, conţinutul lor constănd în beneficiul la unele facilităţi determinate de prestaţii speciale şi se exprimă în acordarea de către statul de reşedinţă a unor înlesniri excepţionale şi care au un conţinut, în principal, pozitiv, neimplicând în mod necesar, o activitate specială din partea beneficiarilor. În consecinţă, privilegiile sunt înlesnirile sau avantajele juridice acordate de statul acreditar unei misiuni diplomatice şi agenţilor diplomatic, un tratament juridic aparte, favorabil, aplicat acestora, atât în raport cu străiniii obişnuiţi, şi chiar faţă de proprii cetăţeni ai statului acredita. Trebuie arătat că nici o Convenţia de la Viena, deşi le tratează ca noţiuni distincte nu face distincţie între ele, nu le defineşte şi nici nu oferă criterii care să conducă la distincţie între ele. Apare evident însă faptul că imunitatea de jurisdicţie, spre exemplu, este altceva decât un privilegiu oarecare.

Urmând linia generală a Comisiei de drept international, Convenţia de la Viena face distincţie între privilegiile şi imunităţile misiunii diplomatice şi privilegiile şi imunităţile agenţilor diplomatici şi ale altor membri ai misiunii diplomatice; prin această clasificare, Convenţia se îndepărtează de la concepţia veche, potrivit căreia statutul misiunii apărea ca o consecinţă a tratamentului datorat ambasadorului. Alegerea criteriilor pentru a diferenţia imunităţile de privilegii s-a făcut în funcţie de epoca istorică şi de stadiul evoluţiei acestor instituţii, un rol impotant fiind atribuit temeiului pe care acestea au fost acordata – temeiul legal sau ideea de curtoazie. 3

În prezent însă, atât imunităţile cât şi privilegiile au un caracter convenţional, după cum ambele apar ca o exceptare de la aplicarea unor prevederi legale. Ceea ce le diferenţiază este gradul sporit de importanţă pe care imunităţile par să-l aibă pentru funcţionarea misiunii dipomatice, implicaţiile mult mai mari pe care acestea le au asupra activităţii diplomatice.

Trebuie, de asemenea menţionat că poziţia imunităţilor şi privilegiilor faţă de ordinea juridică din statul acreditar nu este identică, în veme ce imunităţile ţin de dreptul procesual – neexistând posibilitatea de a sancţiona neobservarea unei norme de drept material, privilegiile ţin de dreptul material, şi nu de cel procesual – nu există o obligaţie pentru agentul diplomatic într-un domeniu în care pentru orice altcineva există o asemenea obligaţie.

Clasificarea imunităţilor şi privilegiilor diplomatice

Enumerarea principalelor imunităţi şi privilegii diplomatice acceptate de către toate statele reflectă necesitatea de a se asigura prin acestea independenţa totală a diplomaţilor faţă de autoritatea statului acreditar:

imunitatea de jurisdicţie -penală, civilă, administrativă- imunitatea de executare a misiunii dipomatice şi a agentului

diplomatic; inviolabilitatea localurilor misiunii diplomatice, a bunurilor acesteia şi

a arhivelor; inviolabilitatea personală a agentului diplomatic, a reşedinţei şi a

bunurilor sale; libertatea de comunicare; libertatea de mişcare; scutirea de obligaţia de a face depoziţie sau de a îndeplini rolul de

expert; scutirea de la obligaţiile din domeniul asigurărilor sociale; folosirea

drapelului şi a emblemei naţionale; procurarea de localuri pentru misiune şi locuinţe pentru membrii acesteia.Imunităţile şi privilegiile diplomatice pot fi clasificate în funcţie de

mai multe criterii:A. După obiectului lor, se poate stabili o diferenţiere între imunităţile

şi privilegiile reale şi cele personale. Primele sunt imunităţile destinate a proteja lucrurile care se găsesc într-un raport determinat cu misiunea diplomatică sau cu membrii ei (inviolabilitatea localului misiunii, a

reşedinţei şefului de misiune şi a personalului oficial, arhivei, corespondenţei, autovehiculelor, bunurilor mobiliare, ş. a.); din a doua categorie făcând parte cele care se referă la persoana agentului diplomatic (imunitatea de jurisdicţie, inviolabilitattea personală, ş. a.).

B. După sfera de aplicare a fiecăruia dintre ele, imunităţile pot fi: funcţionale (cele care privesc actele îndeplinite în exerciţiul funcţiunilor şi deci, activitatea oficială a agentului diplomatic) şi extrafuncţionale (cele care se extind la acte care exced sfera funcţiei, adică cele care se referă la viaţa particulară a agentului diplomatic).

Aşadar, imunităţile, după unii autori, din punctul de vedere al sferei de aplicare sunt absolute – corespunzătoare imunităţile extrafuncţionale – şi relative – celor funcţionale.

C. Din punctul de vedere al beneficiarului, avem imunităţi şi privilegii care sunt acordate reprezentanţei diplomatice (ca organ instituţional) şi cele care sunt acordate agenţilor diplomatici; această ultimă clasificare este cea mai vastă şi cuprinzătoare.

Fundamentarea teoretică a imunităţilor şi privilegiilor diplomatice

Experţii în drept internaţional ca şi cei din domeniul academic au analizat ţi evaluat ce anume stă la baza limitării prerogativelor absolute şi exclusive ale statului pe care le include jurisdicţia sa teritorială, ce justificare poate fi adusă pentru a face ca mecanismul care materializează jurisdicţia teritorială statală să fie oprit în funcţionarea lui, atunci când este vorba de misiunile diplomatice şi membrii acestora, care sunt criteriile care au fost hotărâtoare laacordarea acestui tratament, categoriile de persoane care beneficiază de acest tratament, precum şi intinderea acestui tratament.

Există mai multe teorii privind fundamentarea – justificarea imunităţilor şi privilegiilor de care se bucură un agent diplomatic; aceasta fundamentare teoretică a variat de la o epocă la alta. Teoria extrateritorialităţii ambasadorului, aceea a carasterului său reprezentativ, aceea a interesului funcţiunii, precum şi cea a “convenţiei tacite” între guvernul acreditar au fost invocate, când separat, când împreună, pentru justificarea imunităţii de jurisicţie. Rezultatul acestor evasluări teoretice poate fi mai uşor de interpretat pornin de la teoriile amintite ce sa află la baza instituţiei imunităţii şi privilegiilor.

Teoria extrateritorialităţii

Prima şi cea mai veche pare să fie doctrina “extrateritorialităţii”. În sensul originar şi cel mai cuprinzător, extrateritorialitatea – expresia provine de la Hugo Grotius care spunea dspre agentul diplomatic; fingitur extra territorium – constituia ficţiunea juridica în virtutea căreia persoanele, locuinţa şi bunurile anumitor organe de stat străine trebuiau să fie considerate ca existând, nu pe teritoriul statului în care materialmente se aflau, ci pe teritoriul statului căruia aparţinea agentul diplomatic s-ar fi aflat în afara teritoriului statului acreditar, iar clădirile ocupate de misiune erau considerate ca fiind o porţiune din teritoriul străin enclavat în teritoriul statului de reşedinţă.

Teoria extrateritorialităţii reprezintă teoria cea mai importantă din istoria doctrinelor, care a fundamentat, justificat imunităţile şi privilegiile diplomatice; triumfând timp de aproape trei secole – secolul XVII – începutul secolului XX – şi inspirat multe practici şi proiecte de codificare.

Teoria aparţine lui Hugo Grotius şi se bazează pe observaţia că ambasadorul nu este ţinut să respecte legea străină a ţării unde el îndeplineşte o misiune, întrucât, susţine el, acesta este considerat că n-a părăsit niciodată ţara sa, întrucât funcţiile pe care le exercită în statul acreditar sunt realizate la fel cum ar fi în propria ţară. Ambasada este considerată ca o părticică din teritoriul naţional şi, ca atare, ambasadorul nu face decât să respecte legea ţării pe teritoriul căreia se află, care este cea a statului său.

Aplicarea acestei ficţiuni poate da naştere uneori la abuzuri din parte reprezentanţilor diplomatici. Ea reprezintă, aşadar, o ficţiune inutilă şi periculoasă, pentru că ar justifica arbitrariul, deoarece o misiune diplomatică ar putea îndeplini, la sediul său, orice acte, licite în statul său – cum ar fi spionajul – fără a încălca legea statului acreditar. Doctrinaa fost serios criticată, fiind astfel şi abandonată.

Caracterul reprezentativ (teoria reprezentării)

O altă teorie care a fost pusă la baza imunităţilor şi privilegiilor diplomatice este aceea a “caracterului reprezentativ” al trimisului său sau aceea a substituirii de suveranitate – trimisul fiind considerat un alter ego al suveranului – conform acestei teorii, agentul diplomatic, ca reprezentant al unui stat suveran, se substituie statului trimiţător şi deci, imunitatea unui diplomat ar fi imunitatea suveranului său, care i-a fost transferată.

Diplomatul îl reprezintă pe suveran, şeful statului, este agentul acestuia, iar statul primitor este obligat să trateze trimisul într-un mod corespunzător cu caracterului lui reprezentativ.“Teroria reprezentării”,

considerată de unii autori prima concepţie cu privire la fundamentul imunităţilor – susţinută dde Montesquieu; care afirma că “ambasadorii sunt cuvântul prinţului care îi trimite şi acest cuvânt trebuie să fie liber” şi Burlamqui; este fundamentată prin formula “par in parem non habet jurisdictionem”. Se consideră că orice ofensă dusă diplomatului era ofensă adusă suveranului, iar pentru că un stat nu poate fi supus legilor altuia, se ajungea la concluzia că nici diplomatul nu poate fi supus legislaţiei statului de reşedinţăPărerea nu mai poate fi susţinută în timpurile moderne, întrucât diplomaţii nu mai reprezintă pe şeful de stat – chiar dacă ambasadorii sunt numiţi de acesta – ci statul, a cărui politică sunt obligaţi să o urmeze.

Pe de altă parte, natura raporturilor de reprezentare între diplomat şi statul pe care îl reprezintă nu este de subrogare, cum în mod implicit face teria reprezentării. Diplomatul are, într-adevăr dreptul de reprezentare generală a statului, în numele căruia acţionează, dar el îndeplineşte sarcini concrete primite de la guvernul său, în temeiul unor reguli care sunt de drept edministrativ, nefiind o substituire.

Paul Fuachille dă o interpretare corectă caracterului reprezentativ al agentului diplomatic, din care deduce nevoia de asigurare a independenţei sale faţă de statul acrediatar, ca premisă necesară exercitării funcţiei sale.

Convenţia de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic nu respinge complet aceată teorie, astfel că în textul final este luată în considerare şi teoria caracterului reprezentativ -recunoscând că misiunea diplomatică “reprezintă statele”.

Pe de altă parte, nici teoria caracterului reprezentativ – în formularea actuală – nu asigură o explicaţie corespunzătoare, fiind uneori ilogică sau inaplicabilă. Potrivit acestei teze, s-ar ajunge, să se acorde un statut mai larg decât este necesar, şi dacă în mod logic uneori, aceasta s-ar putea justifica, în schimb în alte cazuri, s-ar nega minimum de tratament care s-ar cuveni acordat, pe motiv că persoana respectivă nu are caracter reprezentativ; în lumina teoriei reprezentării ar trebui prevăzut un statut special pentru şeful de misiune în raport cu ceilalţi agenţi diplomatici – ceea ce nu se întâmplă.

Necesitatea funcţională (teoria funcţiei)

Vottel a elaborat o teorie denumită funcţională care se bazează pe ideea că un reprezentant diplomatic nu va putea exercita funcţiile sale dacă nu este independent faţă de statul de reşedinţă.

Tendinţa modernă este să se acorde imunităţi şi privilegii unui trimis pe baza “necesităţii funcţionale” (functional necessity), adică imunităţile sunt acordate diplomaţilor pentru că aceştia nu ar putea să-şi exercite funcţiile lor în mod deplin decât dacă se bucură de asemenea imunităţi. Această teorie a fost denumită şi teoria serviciului public (fundamentul privilegiilor şi imunităţilor constând în scopul urmărit de misiune).

Apare evident că, dacă agenţii diplomatici ar fi supuşi în mod obişnuit intervenţiei legale şi politice din partea statului sau a indivizilor şi astfel, ar deveni mai mult sau mai puţin dependenţi de bunăvoinţa guvernului statului în care sunt acreditaţi, ei ar fi influenţaţi de considerente de securitate şi confort într-un grad care i-ar împiedica materialmente să-şi exercite funcţiile. Această teorie a necesităţii funcţionale este astăzi larg admisă în doctrină şi în lucrările Institului de drept internaţional şi ale lui Harvard Law School; este acceptată de jurisprudenţă şi practică şi consacrată în preambulul Convenţiei de la Viena. Acest element din preambulul Convenţiei de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic poate fi regăsit, de altfel în Modus Vivendi al Societăţii Naţiunilor, iar prevederi similare au apărut, în mod frecvent, în cele mai moderne acte constitutive ale organizaţiilor internaţionale, precum şi în alte protocoale şi convenţii în cheiate în domeniul privilegiilor şi imunităţilor care au premers Convenţiei de codificare de la Viena.

Convenţia de drept internaţional aelaborat, pe această bază, proiectul de articole în materia codificării dreptului diplomatic; pe aceeaşi linie s-a plasat şi Convenţia de la Viena din 1961 privitoare la relaţiile diplomatice atunci când, în Preambul, se stipulează: “Statele Părţii la prezenta Convenţie, convinse că scopul acestor privilegii şi imunităţi este nu de a crea avantaje unor indivizi, ci de a asigura îndeplinirea eficace a funcţiilor misiunilor diplomatice…”

Teoria necesităţii funcţionale, mai simplă şi mai raţională, corespunde mult mai bine stadiului actual al relaţiilor internaţionale; legând acordarea privilegiilor şi imunităţilor de îndeplinirea funcţiilor, doctrina şi practica sunt capabile să preîntâmpine anumite abuzuri.

Teoria nu este însă pe deplin satisfăcătoare şi la adăpost de orice critică, pentru că dă naştere la interpretări restrictive care pot fi dăunătoare relaţiilor internaţionale (este suficient să reamintim faptul că practica de a face diferenţieri între activităţile oficiale şi cele private ale agenţilor diplomatici, refuzând imunităţile şi privilegiile pentru aceasta din urmă, are la bază tocmai această teorie a necesităţii funcţionale). Conceptul imunităţii funcţionale nu constituie o bază pe deplin satisfăcătoare şi pentru că prilejuieşte diferenţe de vederi şi de atitudini cu privire la faptul de a şti care

acte jurisdicţionale din partea unui stat ar constitui o interferenţă cu funcţiile legitime ale unui agent diplomatic.

Cu toate acestea, doctrina “imunităţii funcţionle” pare să fie singura bază practicabilă pentru imunităţile diplomaţilor în special, dacă avem în vedere practica modernă a statelor. În ciuda lacunelor sale, teoria necesităţii funcţionale este considerată ca fiind cea mai convenabilă ca bază a unei convenţii internaţionale multilaterale menite să consacre minimul de imunităţi şi privilegii de care agentul diplomatic trebuie să beneficieze.

În ceea ce ne priveşte, considerăm că teoria functională, completată cu cea a reprezentării explică în bună măsură, dar nu în totalitate, ansamblul de imunităţi şi privilegii. Imunităţile şi privilegiile apar ca o consecinţă necesară a dreptului fundamental la independenţă, la suveranitate şi respect mutual al statelor. Pe aceste principii şi pentru aceste raţiuni, este necesar să se recunoască privilegiile şi imunitatea de la jurisdicţia penală şi civilă pentru agentul diplomatic în statul în care el funcţionează.

Reciprocitatea în acordarea imunităţilor şi privilegiilor diplomatice

Este bine ştiut că relaţiile internaţionale au constituit un domeniu în care reciprocitatea a jucat dintotdeauna un rol important. Se pune, aşadar, problema dacă imunităţile şi privilegiile diplomatice nu au la bază unul din principiile cu aplicaţie fundamentală în relaţiile internaţionale şi în dreptul internaţional, şi anume, principiul reciprocităţii sau, cel puţin, dacă principiul reciprocităţii nu are vreun efect în această materie. S-a subliniat adesea ideea că recursul la reciprocitate intervine, de regulă, în ipoteza acordării unui avantaj special care nu este prevăzut pe alte temeiuri; or, avantajul nu se acordă sau nu poate explica acordarea sa decât în condiţii de reciprocitate. În lipsa obligaţiei, singurul temei care poate explica acordarea tratamentului special îl constituie primirea la rândul său a unui tratament echivalent – deci ideea de reciprocitate. Cu toate acestea, se considera că reciprocitatea nu ar trebui invocată pentru a motiva o măsură restrictivă care ar putea fi aplicată faţă de organele străine, pentru a răspunde la măsurile analoage edictate de statutul de apartenenţă al acelor orgne ci, dimpotrivă, trebuie să i se dea o finalitate pozitivă, generând sau extinzând un tratament.

Unii autori au susţinut că, de vreme ce imunităţile şi privilegiile sunt oferite pornind de la faptul că ele vor fi în mod reciproc acordate, violarea lor de către un stat va afecta într-un sens defavorabil pe reprezentanţii proprii în străinătate. Convenţia de la Viena din 1961 permite o asemenea

practică – atât în sens negativ, deci o aplicare restrictivă, cât şi în sens pozitiv, deci o extindere a regimului de imunităţi şi privilegii.

Potrivit articolului 47 din Convenţia de la Viena 1961 nu se consideră discriminare: faptul că statul acreditar aplică în mod restrictiv una din dispoziţiile prevăzute în Convenţie pentru motivul că aceasta este aplicată în acest mod misiunii sale din statul acreditant (punctul 2a) şi posibilitatea să unele state îşi asigură în mod reciproc, prin cutumă sau pe cale de acord, un tratament mai favorabil decât cel cerut de dispoziţiile prezentei convenţii.

Rezultă că imunităţile şi privilegiile îşi au baza în normele dreptului diplomatic, minimul acestora este stabilit prin Convenţia de la Viena din 1961, cele care depăşesc acest minimum devin obligatorii pe baza de reciprocitate. Statele pot, convenţional, să stabilească imunităţi şi privilegii mai mari decât cele cuprinse în Convenţia de la Viena din anul 1961; ele pot însă hotărî restrângerea lor, numai dacă nu este asigurată reciprocitatea; aşa cum, statele în condiţii de reciprocitate, pot restrânge unele imunităţi şi privilegii dacă o situaţie de excepţie ar impune-o. Trebuie să menţionăm însă că această aplicaţie care s-a dat principiului reciprocităţii conduce la grave consecinţe; din represalii în represalii, se poate ajunge la restrângerea privilegiilor la maximum, iar unele state ar putea fi tentate să decidă în mod unilateral care sunt privilegiile pe care le acordă diplomaţilor străini şi care sunt cele pe care le pot refuza.

Concluzia este că se poate ajunge la practici dicriminatorii supărătoare, diplomaţii dintr-o ţară bucurându-se de privilegii diferenţiate. Doctrina a criticat o asemenea soluţie, arătând că “în contextul modern al societăţii internaţionale, aplicarea principiului reciprocităţii în ceea ce priveşte drepturile minime ale unui trimis nu pare să contribuie la menţinerea unor mai bune relaţii internaţionale”. Daca s-ar adopta principiul reciprocităţii ar însemna ca statele să fie confruntate cu problema de a avea “variate seturi de reguli” care privesc imunităţile trimişilor acreditaţi de ele, or, aceasta ar duce la confuzie şi incertitudine, atât pentru autorităţile administrative, cât şi pentru instanţele judecătoreşti naţionale.

Trebuie spus ca , ideea de reciprocitate ar putea fi avută în vedere, dar numai ca unul dintre elementele secundare, complementare, care stă la baza imunităţilor şi privilegiilor diplomatice, deoarece rolul pe care acest concept l-a avut în trecut nu mai poate subzista astăzi, când statutul diplomatic constituie o regulă generalmente recunoscută şi înscrisă în Convenţia de codificare a dreptuli diplomatic – devenind o regulă convenţională recunoscută şi practicată de toate statele. Ca urmare, principiului reciprocităţii nu i se poate contesta unu anumit rol regulator; dar acesta nu trebuie admis a funcţiona într-un sens distructiv. Ca atare, dacă apare pe

deplin admisibil ca două state să se pună de acord ori să practice un sistem, care să ducă la acordarea unui tratament mai favorabil.

Criteriile care stau la baza acordării tratamentului diplomatic

În determinarea categoriilor de persoane care beneficiază de imunităţi şi privilegii, precum şi a întinderii acestora, se ţine seama de legătura care există între persoanele în cauză şi misiunea diplomatică. Avem, categoria persoanelor care se află în raporturi de muncă cu misiunea diplomatică, deci au relaţii directe în calitate de angajaţi, alcătuind colectivul misiunii, aceştia sunt membrii misiunii diplomatice; avem, apoi, membrii de familie ai membrilor misiunii, care nu sunt membrii propriu-zişi ai misiunii, dar se află într-un raport indirect cu misiunea diplomatică, atât prin calitatea lor de membrii de familie, cât şi prin poziţia lor de membrii ai coloniei misiunii; avem, în sfârşit, personalul de serviciu al memrilor misiunii – sau personalul domestic cum se mai numeşte – care nu se află în raporturi de muncă cu misiunea, ci sunt angajaţii membrilor misiunii. O situaţie aparte o are curierul diplomatic, care nu este legat de misiunea diplomatică, decât prin oficiul pe care-l face de a transporta la/sau de la misiune, valiza diplomatică. Aşadar, acordarea imunităţilor şi privilegiilor, precum şi întinderea acestora variază în raport cu categoria de personal din care beneficiarii fac parte (şeful de misiune, membrii personalului diplomatic – aceste două categorii purtând denumirea de agenti.

Categoriile de persoane care beneficiază de statut diplomatic

Beneficiarii imunităţilor şi privilegiilor diplomatice sunt aşa-numiţii agenţi diplomatici şi personal al misiunilor diplomatice: şeful de misiune şi membrii personalului diplomatic-consilieri, secretari, ataşati- precum şi membrii familiilor lor; membrii personalului administrativ şi tehnic şi membrii familiilor lor; membrii personalului de serviciu; personalul domestic.

Şeful de misiune – ambasadorii, miniştrii plenipotenţiali beneficiază în egală măsură de imunităţi şi privilegii, diferenţa între clase reducându-se la aspecte de ordin protocolar şi neavând nici o implicaţie cât priveşte existenţa şi cuantumul imunităţilor şi privilegiilor diplomatice. Prin urmare, oricare ar fi rangul sau titlul reprezentantului diplomatic – ambasador, trimis, ministru plenipotenţial, nunţiu, însărcinat cu afacerri, high commissoner, ş.a. – statul acreditar are întotdeauna aceleaşi obligaţii faţă de statul acreditant cât priveşte tratamentul reprezentantului respectiv, iar

distincţia de rang sau titlu are relevanţă numai în ce priveşte aspectele de precădere şi etichetă.

În prezent, în categoria agenţilor diplomatici întră, în afară de şeful de misiune, ministru – consilier, consilierul, secretarul I, secretarul II, secretarul III şi ataşaţii diplomatici, precum şi ataşaţii cu probleme de soecialitate ca ataşatul militar, ataşatul comercial, ataşatul de presă, ataşatul ştiinţific, ataşatul financiar, ataşatul pentru agricultură, ataşatul cu probleme de muncă, ş.a.; cu condiţia ca statul acreditant să le fi acordat un rang diplomatic, iar numele lor să fi fost incluse pe lista Corpului diplomatic de statul acreditar. Dacă în trecut unele state insistau ca persoana pentru care se cerea înscrierea pe lista diplomatică să desfăşoare activitate diplomatică în prezent, ca urmare a faptului că activitatea misiunilor diplomatice cuprinde o gamă mult mai largă de activităţi – în special economice şi tehnice – sunt admise ca personal diplomatic şi acele persoane care îndeplinesc funcţii de specialitate de vreme ce statul acreditant le oferă acest statut. Convenţia de la Viena din 1961 prevede că agenţii diplomatici, cu excepţia celor care sunt cetăţenii sau rezidenţii permanenţi în statul acreditar, vor primi întrega gamă de privilegii şi imunităţi prevăzute în art. 29 – 36. Faptul că membrii personalului diplomatic sunt pe picior de egalitate cu şeful de misiune în ceea ce priveşte beneficiul imunităţilor şi privilegiilor diplomatice nu mai este pus la îndoială.

Pentru ca un agent diplomatic să beneficieze de toate imunităţile şi privilegiile diplomatice, trebuie să nu fie cetăţean al statului acreditar şi să nu aibă domiciliul pe teritoriul acestui stat. Un stat acreditar nu priveşte cu favoare numirea cetăţenilor săi în funcţia de membri ai unei misiuni diplomatice străine şi nici chiar a persoanelor care, deşi sunt cetăţeni ai statului acreditant sau ai unui stat terţ, îşi au domiciliul pe teritoriul său. De aceea, fie refuză să consimtă la numirea lor, mai ales dacă este vorba de numirea unui şef de misiune, fie că tinde să le acorde un tratament diplomatic restrictiv.

Trebuie menţionat că cea mai mare parte a practicii internaţionale şi a doctrinei s-a orientat spre soluţia potrivit căreia, agentul diplomatic cetăţean al statului acreditar trebuie să se bucure de un regim restrâns de imunităţi şi privilegii. Acest punct de vedere rezultă şi din textele unor institute care s-au ocupat de problemele dreptului diplomatic; unele state au introdus în legislaţia lor dispoziţii care, fie că restrâng privilegiile agenţilor diplomatici, fie că le neagă pur şi simpluorice fel de privilegii agenţilor diplomatici şi chiar, celorlalţi membri ai personalului misiunii care sunt cetăţenii lor.

Comisia de drept internaţional s-a orientat spre o soluţie tranzacţională, admiţând, în Proiectul său, că agentul diplomatic străin al

statului acreditar ar trebui să se bucure de imunităţi şi privilegii pentru actele sale oficiale îndeplinite în exercitarea funcţiilor sale, soluţie exprimată în art. 38 din Convenţie. Textului i s-au adus o sumă de critici: s-a spus că era preferabil să se menţină preferabil să se menţină principiul existent până la codificare; potrivit căruia statul era liber să refuze numirea unui cetăţean al său ca diplomat străin, dar dacă a acceptat acest lucru, trebuia să-i atribuie statutul său privilegiat complet.

Membrii personalului administrativ şi tehnic au un statut diferit de cel al diplomaţilor. Problema privilegiilor şi imunităţilor personalului tehnic şi administrativ este foarte complicată în dreptul diplomatic şi nu se poate spune că până la Convenţia de la Viena, ar fi existat reguli precise în această materie. În fapt, practica a variat considerabil – atât în ce priveşte persoanele care fac parte din această categorie, cât şi în ceea ce priveşte privilegiile care se acordă – şi singurul punct asupra căruia practica şi doctrina par să fi fost de acord, este acela că un membru al personalului administrativ şi tehnic este un agent de execuţie care nu este deci, învestit cu o atribuţie având caracter diplomatic – nefiind înscris pe lista diplomatică şi nefăcând parte din Corpul diplomatic. După cum a constatat Comisia de drept internaţională nu există – sau nu a existat – uniformitate în practica statelor în stabilirea modului în care membrii misiunii trebuie să beneficieze de privilegii şi imunităţi.

În linii mari, doctrina şi practica se împart în două tendinţe:Potrivit primei tendinţe, membrii personalului administrativ şi tehnic

care nu sunt cetăţeni ai statului acreditar ar trebui să se bucure sub rezerva anumitor eventuale restricţii în materie fiscală şi vamală, de aceleaşi privilegii şi imunităţi, ca şi agenţii diplomatici, deoarece aceste persoane participă de o manieră efectivă, la activitatea misiunii.

Potrivit celei de-a doua tendinţe, fie că aceste persoane nu trebuie să beneficieze de nici un privilegiu, fie că privilegiile care li se acordă trebuie limitate la actele îndeplinite în exercitarea funcţiilor lor.

Textul Convenţiei de la Viena adoptat cu prilejul Conferintei prevede în articolul 37 alineat 2: “membrii personalului administrativ şi tehnic al misiunii, precum şi membrii familiilor lor care fac parte din gospodăriile lor respective, beneficiază, dacă nu sunt cetăţeni ai statului acreditar sau dacă nu au în acest stat reşedinţa permanentă, de privilegiile şi imunităţile menţionate în articolul 29 – 35, dar imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă a statului acreditar menţionată la paragraful 1 al articolului 31 nu se aplică actelor îndeplinite în afara exercitării funcţiilor lor. Ei beneficiază de asemenea de privilegiile menţionate la paragraful 1 al articolului 36 în ceea ce priveşte obiectele importate cu ocazia primei lor instalări”.

Statutul prevăzut pentru prsonalul administrativ şi tehnic al misiunii diplomatice rămâne destul de cuprinzător constituind o inovaţie profundă faţă de dreptul diplomatic de până atunci; ca şi agenţii diplomatici, aceste persoane beneficiază de un tratament pe care statul primitor nu erra obligat, din punct de vedere internaţional, să-l acorde: inviolabilitatea persoanei, a reşedinţei şi a bunurilor, imunitatea de jurisdicţie în materie penală, nu numai pentru actele săvârşite în exerciţiul funcţiunii, ci şi acelea din viaţa particulară.

Textul Convenţiei de la Viena mai prevede în articolul 38, paragraf 2 că: „Ceilalţi membri ai personalului misiunii şi oameni de serrviciu particulari care sunt cetăţeni ai statului acreditar sau îşi au în acesta reşedinţa lor permanentă nu beneficiază de privilegii şi imunităţi decât în măsura în care le sunt recunoscute de acest stat”. În doctrina şi practica internaţională s-a arătat că funcţiile persoanlului de serviciu al misiunii diplomatice(şofer, bucătari, grădinari, îngrijitori, ş.a.) nu au o foarte mare importanţă şi deci nu există motive pentru ca aceştia să se bucure de privilegii. Multe state refuză să acorde privilegii personalului de serviciu, chiar şi atunci când acordă toate privilegiile membrilor personalului administrativ şi tehnic. Însă, Conferinţa de codificare a considerat că este cazul să se acorde membrilor personalului de serviciu, în măsura în care nu sunt cetăţeni ai statului acreditar şi nu domiciliază pe teritoriul acestuia, imunitate pentru actele îndeplinite în exercitarea funcţiilor lor; articolul 37 paragraful 3 mai prevăzând şi “scutirea de impozite şi taxe pe salariile pe care la primesc pentru serviciile lor, precum şi scutirea prevăzută la articolul 33”.

Situaţia membrilor personalului de serviciu care sunt cetăţeni ai statului acreditar ori au reşedinţa permanentă pe teritoriul acestuia este reglementată de articolul 38 paragraf 2, prevăzându-se posibilitatea dobândirii anumitor privilegii şi imunităţi prin acordarea acestora de către un stat.

Principala problemă care se ridică este aceea de a determina că o acţiune a personalului de serviciu este săvârşită în cadrul exercitării funcţiunii, pentru că este greu să distingi între actele private şi actele oficiale. Cel mai adesea, asemenea probleme se pun în legătură cu accidentele de circulaţie provocate de şoferul misiunii. Potrivit Convenţiei, şoferul conduce autoturismul pentru a-l transporta pe şeful de misiune la întâlnirile pe care le are – deci conduce mijlocul de transport în cadrul exercitării funcţiilor sale şi în consecinţă se bucură de imunitate de jurisdicţie. Jurisprudenţa este destul de divergentă, dar în multe cauze, statele au preferat, în caz de accident sau de violare a regulilor de

circulaţie, să nu urmărească pe şofer, ci să-i recunoască imunitatea, însă în ultima vreme se constată o înăsprire a atitudinii statelor şi un refuz de a le acorda vreun privilegiu.

Privilegiile personalului particular consfinţeau, în trecut, existenţa concepţiei că servitorii particulari fac pate din suita diplomaţilor şi în consecinţă, pentru a fi puşi la adăpost de orice urmărire, trebuia să beneficieze de acelaşi statut ca aceştia.

Convenţia de la Viena a admis ca membrii personalului de serviciu particular trebuie să se bucure de beneficiul privilegiilor fiscale pentru salariile pe care le primesc, precum şi de cel al scutirii de la obligaţiile care există în materie de securitate socială; de asemenea, Convenţia a mai îmbrăţişat şi o soluţie susţinută de numeroasele state potrrivit căreia în exercitarea jurisdicţiei sale, statul acreditar va trebui să evite a stânjeni îndeplinirea funcţiilor misiunii.

Situaţiile în care statul acreditant numeşte ca agentul său diplomatic pe un cetăţean al statului acreditar sau al unui stat terţ sunt foarte rare în prezent. În acest caz, se admite că statul acreditar trebuie să-i acorde anumite imunităţi şi privilegii. Totuşi, în această privinţă, practica nu este unitară, iar părerile autorilor sunt împărţite. Unii autori susţin că agentul diplomatic trebuie să se bucure de imunităţi şi privilegii depline, cu excepţia celor asupra cărora statul acreditar a făcut rezerve la data când şi-a dat consimţământul, alţii sunt de părere că agentul diplomatic trebuie să se bucure numai de acele privilegii şi imunităţi care i-au fosta expres acordate de statul acreditar. Convenţia de codificare a mers pe linia Comisiei de drept internaţional, cetăţenia influenţând într-un mod decisiv statutul personalului misiunii diplomatice şi în special, în ce priveşete imunitatea de la jurisdicţia locală. Prin urmare, cetăţeanul statului acreditar se va bucura numai de imunitatea funcţională, cu privire la actele săfârşite în exercitarea funcţiilor sale şi numai în calitate de agent diplomatic, pentru celelalte categorii, faptul de a avea cetăţenia statului acreditar duce la excluderea oricărui fel de imunitate.

Membrii de familie ai agentului diplomatic şi cei ai unui membru al persoanlului tehnico-administrativ, în virtutea relaţiilor lor cu aceste categorii de membri ai misiunii diplomatice, se bucură de anumite imunităţi şi privilegii; este vorba de un statut “derivat”, pentru că decurge, nu din natura relaţiilor membrilor de familie cu statul acreditat, ci din aceea a relaţiilor membrilor de misiune cu aceştia.Imunităţile şi privilegiile agenţilor diplomatici sunt extinse şi asupra soţilor şi membrilor familiilor lor care duc menajul împreună cu soţii lor. În conformitate cu practica clasică, asemenea persoane trebuie să primească aceleaşi privilegii şi imunităţi ca şi celor care

se acordă agenţilor diplomatici înşişi. Există un acord general cu privire la faptul că membrii familiei unei persoane care se bucură de imunităţi diplomatice sunt îndreptăţiţi la beneficiul acestor imunităţi.

Acest beneficiu este condiţionat în primul rând, de calitatea de membru de familie al unei persoane care se bucură de imunităţi, iar în al doilea rând, de faptul că acei membri de familie trăiesc împreună cu agentul diplomatic (în unele cazuri imunităţile au fost recunoscute, chiar şi soţiilor care trăiau separat de soţii lor – arătându-se că separarea de fapt între părţile dintr-o căsătorie nu desfiinţează legăturile conjugale, iar imunitătile diplomatice ale soţiei subzistă în continuare). Un alt criteriu pe care trebuie să-l avem în vedere este că statutul mebrilor de familie se circumscrie şi trebuie să-l urmeze pe cel al beneficiarului originar de privilegii şi imunităţi (în conformitate cu principiul “nemo plus iuris in alium transferre potest quam ipse habe”) şi prin urmare, calitatea de membru de familie nu are consecinţe identice în ipoteza unor categorii diferite de titulari originari.

Deşi punctul de plecare în fundamentarea acordării tratamentului este legătura de familie şi convieţuirea cu membrii misiunii, în realitate acest tratament se acordă familiei în consideraţia poziţiei care trebuie asigurată membrului misiunii – teoria funcţionalităţii şi a reprezentării. În categoria membrilor de familie intră: soţul (soţia) şi copiii; mai pot fi avuţi în vedere şi părinţii membrului misiunii diplomatice. Cu privire la toate aceste persoane, se aplică condiţia ca ei să ducă un trai în comun cu membrul misiunii diplomatice din a cărui familie fac parte. Convenţia de la Viena nu conţine o definiţie a noţiunii de familie, dar introduce un criteriu, acela de a face menaj în comun cu beneficiarul originar al privilegiului. Diferenţele şi dificultatea în aplicarea criteriului dependenţei economice au împiedicat adoptarea unei definiţii precise de „membru de familie”; drept urmare, s-a apelat doar la un element determinativ – acela de a condiţiona ca persoanele în cauză să facă parte din menajul agentului diplomatic.

Convenţia de la Viena în articolul 37 paragraful 1 prevede că: “membrii familiei agentului diplomatic care fac parte din gospodăria sa beneficiază de privilegiile şi imunităţile menţionate în articolele 29-36, cu condiţia să nu fie cetăţeni ai statului acreditar”. În privinţa membrilor de familie care fac parte din gospodăria unui membru al personalului administrativ şi tehnic, articolul 37, paragraf 2 prevede că: “membrii personalului administrativ şi tehnic al misiunii, precum şi membrii familiilor lor care parte din gospodăriile lor respective, beneficiază, dacă nu sunt cetăţeni ai statului acreditar sau dacă nu au în acest stat reşedinţa lor permanentă, de privilegiile şi imunităţile menţionate în articolele 29-35, dar imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă a statului acreditar

menţionată la paragraful 1 al articolului 31 nu se aplică actelor îndeplinite în afara exercitării funcţiilor lor. Ei beneficiază de asemenea de privilegiile menţionate la paragraful 1 al articolului 36 în ceea ce priveşte obiectele importate cu ocazia primei lor mutări”.

Prin urmare, membrii de familie se bucură de inviolabilitatea personală şi a locuinţei, de imunitatea de jurisdicţie penală şi de celelalte privilegii prevăzute în art. 33-36. Deoarece personalul administrativ şi tehnic nu se bucură de imunitate de jurisdicţie civilă şi administrativă, decât în ceea ce priveşte actele îndeplinite în cursul îndatoririlor lor, membrilor de familie nu li se acordă imunitate de jurisdicţie civilă şi administrativă.

Examinând prevederile paragrafului 1 şi 2 al articolului 37 din Convenţie, constatăm că ideea de cetăţenie şi de reşedinţă permanentă nu are aceeaşi relevanţă în cazul membrilor de familie ai agenţilor diplomatici şi cei ai membrilor personalului administrativ şi tehnic. Astfel, dacă un membru de familie al unui agent diplomatic are cetăţenia statului acreditar, el va fi exclus de la beneficiul oricărei imunităţi şi privilegiu diplomatic; elementul reşedinţei permanente pe teritoriul statului acreditar nu afectează însă acest beneficiu. În cazul unui membru de familie al unui membru al personalului administrativ şi tehnic, are importanţă în ceea ce priveşte acordarea de imunităţi şi privilegii, nu numai faptul că are cetăţenia statului acreditar, ci şi acela că are reşedinţa pe teritoriul acestui stat.

Membrii familiei unui agent diplomatic care sunt cetăţeni ai statului acreditar sau numai rezidenţi permanenţi pe teritoriul acestuia nu se bucură de nici un privilegiu pentru că ei urmează condiţia soţului care nu posedă decât privilegii referitoare la funcţiile sale – prima limitare fiind dată de condiţia membrului de familie al unui membru al misiunii diplomatice -; aceeaşi soluţie restrictivă se va aplica chiar dacă soţia ar avea cetăţenia statului acreditant sau a unui stat terţ.

Curierul diplomatic nu are calitate diplomatică; însă, există o raţiune de a i se acorda un anumit tratament, pentru că este purtătorul sau însoţitorul unor documente sau corespondenţă diplomatică; dată fiind importanţa activităţii sale – asigurarea secretului corespondenţei misiunilor diplomatice – statele sunt de acord că purtătorul acestei corespondenţe diplomatice nu trebuie să constituie în nici un mod, obiect de constrângere sau de arestare – astfel încât, inviolabilitatea de care se bucură agentul diplomatic se extinde şi asupra curierului diplomatic. Inviolabilitatea personală a curierului diplomatic este absolută în sensul că nu se limitează numai la execitarea funcţiilor sale, ci acoperă de asemenea şi periodele care există între două călătorii – când nu se află efectiv în posesia valizei diplomatice.

Convenţia de la Viena a reglementat toate aceste situaţii, pevăzând în favoarea curierului diplomatic nu numai beneficiul imunităţii personale, ci şi pe acela al unei protecţii pe care statul acreditar trebuie să i-o acorde în exercitarea funcţiilor sale; şi prin urmare, este vorba de o măsură suplimentară care se adaugă la inviolabilitatea persoanlă a curierului diplomatic şi care poate fi explicată prin aceea că este purtătorul corespondenţei diplomatice pe care trebuie să o transporte în condiţiile asigurării inviolabilităţii ei.

Articolul 27, paragraful 5 prevede că: “Curierul diplomatic este ocrotit în exercitarea funcţiilor sale de statul acreditar”; o garanţie asemănătoare există pentru curierul diplomatic şi pe teritoriul unui stat terţ: “Ele acordă curierilor diplomatici, cărora li s-a acordat o viză de paşaport, dacă această viză ar fi cerută; şi valizelor diplomatice în tranzit aceeaşi inviolabilitate şi aceeaşi ocrotire pe care statul este ţinut să le-o acorde” – art. 40, paragr. 3. De aceleaşi garanţii beneficiază şi curierul diplomatic ad-hoc pe timpul cât este purtătorul valizei diplomatice: “Statul acreditant sau misiunea poate nummi curieri diplomatici ad-hoc. În acest caz, dispoziţiile paragrafului 5 al prezentului articol vor fi de asemenea aplicabile, sub rezerva că imunităţile pe care le menţionează vor înceta să se aplice de îndată ce curierul a remis destinatarului valiza diplomatică pe care o are în grijă” – art. 27 paragr. 6.

Valiza diplomatică poate fi încredinţată şi comandantului unei aeronave comerciale care trebuie să aterizeze la un punct de intrare autorizat; nefiind considerat ca un curier diplomatic, comandantul navei comerciale, purtător al valizei diplomatice nu beneficiază de nici un fel de protecţie pe acest motiv.

Reglementarea existentă lasă însă de dorit, fiind incompletă – cazul curierului diplomatic – fie sunt tratate în mod necorespunzător – curierul ad-hoc sau cazul valizei încredinţate comandantului unei aeronave.

Durata imunităţilor şi privilegiilor diplomatice

Perioada de existenţă a beneficiului imunităţilor şi privilegiilor diplomatice este dependentă, deci corespunde, ca regulă generală cu aceea în care există calitatea care justifică acordarea acestui beneficiu; statutul diplomatic subzistă deci, câtă vreme subzistă şi calitatea care legitimează acordarea acestuia. În principiu, în cazul unui membru al misiunii diplomatice, durata beneficiului va depinde de natura funcţiei în virtutea căreia are dreptul la imunităţi şi privilegii; iar cazul membrilor de familie, va depinde de durata cât au această calitate care i-a îndrituit la tratament diplomatic.

Imunitatea poate exista, numai atâta vreme cât există şi cauza care face ca norma de drept procesual să fie blocată – adică acea calitate juridică care îi conferă unei anumite persoane beneficiul imunităţii de jurisdicţie sau, şi mai exact, câtă vreme persoanele respective au, în conformitate cu prevederile dreptului internaţional şi cu practica internaţională, calitatea de agent diplomatic sau membru al misiunii ori membru de familie al unui membru al misiunii diplomatice. Statutul privilegiat este neîntrerupt pe toată perioada situată între momentul dobândirii lui şi până când încetează să-l mai aibă.

Tratamentul diplomatic are un caracter temporar; începutul imunităţilor şi privilegiilor coincide cu momentul în care statul acreditar şi-a dat acordul pentru acreditarea agentului diplomatic respectiv (în cazul în care este vorba de şeful de misiune), respectiv cu momentul în care a primit actul de notificare (dacă este vorba de un alt membru al misiunii diplomatice respective care s-ar afla deja pe teritoriul statului acreditar) sau cu acela al intrării pe teritoriul statului acreditar (în cazul celui care vine în acel stat după ca a avut loc notificarea misiunii). Întrucât activitatea şefului de misiune începe din momentul în care remite şefului de stat scrisorile de acreditare sau de când a notificat sosirea sa şi o copie a scrisoilor de acreditare a fost prezentată ministerului afacerilor externe ale statului acreditar, s-a susţinut că imunităţile diplomatice nu trebuie să înceapă decât de la primirea oficială şi prezentarea scrisorilor de acreditare. Acest mod de a vedea nu ţine însă seama de scopul acordării imunităţilor care constă în asigurarea libertăţii persoanei de a-şi reprezenta guvernul (dacă un diplomat ar fi arestat, el nu şi-ar mai putea prezenta nici scrisorile de acreditare, astfel că, misiunea lui ar fi compromisă).

Aceasta înseamnă că, pentru categoria de agenţi diplomatici – şefi de misiune, imunitatea funcţionează, chiar înainte de a fi fost perfectat raportul de misiune (prezentarea solemnă a scrisorilor de acreditare); explicaţia rezidă în faptul că acreditarea presupune acordarea agrementului şi aceasta echivalează cu recunoaşterea calităţii sale, împreună cu toate efectele ce decurg din această calitate – ceea ce face ca beneficiul, după opinia noastră, să se nască la o dată anterioară prezentării scrisorilor de acreditare, şi anume, la data intrării pe teritoriul statului acreditar.

Dacă este vorba de membrii personalului diplomatic al misiunii diplomatice, se face distincţie între cei care, la data începerii misiunii lor, vin pe teritoriul statului acreditar şi cei care se aflau deja pe teritoriul acestui stat. În conformitate cu prevederile articolului 39 punctul 1 din Convenţia de la Viena din 1961, persoana care se află în afara statului acreditar este îndreptăţită la imunităţi şi privilegii “din momentul în care intră pe

teritoriul statului acreditar în vederea preluării funcţiei”; dacă persoana respectivă se află deja în statul acreditar, dreptul la imunităţi şi privilegii începe “din momentul când numirea sa este notificată ministerului afacerilor externe sau altui minister apropiat”. Convenţia de la Viena a codificat dreptul cutumiar existent la acea dată.

Prin urmare, problema determinării momentului când urmează a fi acordate imunităţile şi privilegiile se deduce şi nu este dependentă de consimţământul expres al acestui stat. O dificultate poate surveni în cazul în care agentul diplomatic se va bucura de imunităţi de îndată ce numirea sa a fost notificată statului acreditar. Imunitatea de jurisdicţie şi de la măsurile de coerciţiune se aplică şi raporturilor juridice şi actelor anterioare şi-l protejează pe reprezentantul diplomatic, chiar şi pentru actele săvârşite anterior intrării sale în funcţie, pentru că, de îndată ce a fost numit şi trece frontiera statului acreditar procesul trebuie să înceteze, iar imunitatea să-i fie recunoscută; practica statelor şi autorii de drept internaţional sunt pe deplin acord cu acest punct de vedere.

Pentru membrii de familie, statutul privilegiat începe, în principiu, odată cu acela al membrului misiunii (din momentul intrării membrilor de familie pe teritoriul statului acreditar – ceea ce se poate întâmpla cu ocazia sosirii la post a membrului misiunii) dacă vin odată cu acesta sau la o dată ulterioară – în cazul în care sosesc după aceea. Acestea sunt valabile pentru persoanele care la data trimiterii la misiune, fac parte din familia acestuia şi gospodăresc împreună cu el. În cazul persoanelor care dobândesc calitatea de membru de familie ulterior (căsătorie, naştere, adopţie); beneficiul statutului diplomatic începe pe data stabilirii acelor relaţii de familie. Ar fi excesiv ca acestui beneficiu să nu i se fixeze o limită în timp; în acest timp, s-a stabilit, în principiu, că imunităţile şi privilegiile încetează într-un termen rezonabil, care curge de la data încetării misiunii respective; dar în unele, s-a avut în vedere chiar şi un interval mai scurt. Prin urmare, imunitatea începe odată cu funcţia, dar poate supravieţui exercitării acesteia.

În mod obişnuit, beneficiul imunităţilor şi privilegiilor ia sfârşit odată cu încetarea funcţiilor unui membru al personalului misiunii şi părăsirea teritoriului statului acreditar. cu toate acestea, i se acordă membrului misiunii diplomatice “un termen rezonabil” în care acesta să-şi rezolve problemele care se pun în legătură cu plecarea sa; dacă la expirarea acestui termen nu a părăsit teritoriul, acţiunea poate fi intentată contra lui. Imunitatea se extinde de asemenea, după rechemarea unui diplomat pentru a-i asigura un timp rezonabil spre a părăsi teritoriul statului acreditar.

În Convenţia de la Viena – art. 39 pct 2 – se prevede: “Când funcţiile unei persoane care beneficiază de privilegii şi imunităţi i-au sfârşit, aceste

privilegii şi imunităţi încetează în mod normal în momentul în care această persoană părăseşte ţara, sau la expirarea unui termen potrivit, care îi va fi acordat în acest scop, dar ele continuă până în acest moment, chiar în caz de conflict armat”.

La expirarea termenului rezonabil acordat pentru părăsirea teritoriului statului acreditar, precum şi după încetarea misiunii imunitatea continuă să dureze pentru actele săvârsite de agentul diplomatic în exercitarea funcţiilor sale oficiale; în schimb, nu mai continuă să funcţioneze imunitatea de jurisdicţie pentru actele săvârşite în calitatea sa privată. Explicaţia supravieţuirii imunităţii de jurisdicţie, după expirarea acestui termen, rezidă în faptul că aceste acte sunt imputabile, mai curând statului acreditant, decât diplomatului şi cu privire la acestea, există o incompetenţă a instanţelor locale. Distincţiei între actele oficiale şi cele particulare i s-a dat relevanţă pentru a determina măsura în care imunitatea de jurisdicţie se stinge la încetarea funcţiilor unui agent diplomatic, distincţia apare, de asemenea, şi în legislaţia unor state. Convenţia de la Viena stipulează principiul că imunităţile şi privilegiile agentului diplomatic subzistă până în momentul când el părăseşte ţara. În caz de deces al agentului diplomatic, statul acreditar continuă să acorde membrilor familiei acestuia tratamentul diplomatic în limita raţională de timp. În special, familia agentului diplomatic străin decedat este în drept să exporte bunurile agentului care, fiind dobândite în ţară, nu sunt prohibite la export (şi fără să i se perceapă taxă).