repere in evolutia romanului latin

of 33/33
REPERE ÎN EVOLUŢIA ROMANULUI EUROPEAN. ROMANUL ANTIC Premisele. Romanul grec Poetica romanescă Romanul grec din perioada elenistică este produsul unui travaliu intertextual foarte complicat. Statutul ontologic (de ontologie textuală, literară) al acestei noi specii rezultă din bricolaj, din interferenţa sau confluenţa mai multor genuri, dintre care unele în descompunere, parcurgând o perioadă de saturaţie şi uzură. Romanul va prelua astfel ingrediente ale genurilor „mari”, canonice sau elitiste (epopeea, tragedia, sau ca gen paraliterar, istoriografia, ea însăşi de natură hibridă sau intergenerică), pe care le îmbină într-o sintaxă aparte, într-o gramatică epică insolită, deschisă şi la influenţa genurilor medii, inferioare sau umile (poezia erotică, elegiacă, comedia, satira, diatriba, genurile polemice). Romanul, sau mai bine zis poetica lui, a fost mereu raportată la epopee. S-a văzut în roman un succedaneu al epopeii, o epopee a lumii desacralizate, demitizate, în care legătura organică între individ şi comunitatea lui, cu sistemul ei de valori şi certitudinile ei metafizice, s-a pierdut. Problema a fost pusă în termeni filozofici şi estetici, mai întâi de Hegel şi apoi de Georg Lukács. „Romanul este epopeea unei epoci pentru care totalitatea extensivă a vieţii încetează de a mai fi o evidenţă, al unei epoci pentru care imanenţa vitală a sensului a devenit problemă – deşi ea nu şi-a pierdut cu totul aspiraţia spre totalitate.”( Lukács, Epopee şi roman, în Teoria romanului, p.61) În propria paralelă pe care o face între poetica eposului şi cea a romanului, esteticianul rus Mihail Bahtin subliniază statului necanonic, plurilingv şi chiar neoficial al genului romanesc, destrămarea acelei „distanţe epice absolute” care guverna epica eroică, precum şi „restructurarea imaginii omului în literatură” pe care o implică ascensiunea acestei noi structuri estetice. (Cf. Bahtin, Eposul şi romanul, în Probleme de literatură şi estetică, pp. 535-575). Combinând perspectiva arhetipală cu aceea neoaristotelică, Northrop Frye a propus o configurare originală a genurilor literare, a distins „mimeticul superior” de „mimeticul inferior”, iar în cadrul modului ficţional şi retoric al romanului, diferenţiază romanţul (romance) de romanul propriu-zis (novel). Primul e romanul idilic, structură saturată de arhetipuri şi înrudită cu mitul, în timp ce al doilea se confundă, în sistemul autorului canadian, cu ironia, care devine astfel specie literară, deşi o cunoşteam mai mult ca strategie retorică, figură de stil, eventual atitudine filozofică asupra lumii. (cf. Frye, Anatomia criticii). Fireşte că aserţiunile teoretice se aplică mai mult unei forme abstracte, generice a romanului decât fiecărei varietăţi romaneşti în parte. Această nouă formă epică a fost de la început destul de diversificată, acumulând în diacronia literară tot mai multe modalităţi, efecte şi artificii, astfel încât a devenit tot mai dificilă subordonarea tuturor formelor ficţionale romaneşti unui gen proxim. O teorie generală şi exhaustivă a romanului va rămâne mereu o utopie. După cum e accentuată tonalitatea solemnă şi gravă (degradată, diminuată şi ea în registrul derizoriu al sentimentalului sau graţiosului) sau dimpotrivă cea comică, parodică, satirică, critic - deconstructivă, putem vorbi chiar de o tipologie a romanului antic, greco-latin. Sistemul sau matricea narativă romanescă prezintă o relativă coerenţă şi omogenitate sau chiar previzibilitate, cu atât mai marcată cu cât tipul romanesc recurge la reţetă sau stereotipuri; observăm această trăsătură în romanul grec, care e un fel de produs de serie, de literatură de consum sau Trivialliteratur. Funcţia escapistă, compensatorie şi de divertisment o surclasează pe aceea instructivă, edificatoare sau parenetică, atât de importantă în clasicism, şi chiar pe aceea estetică. Dar tocmai pentru că s-a născut într-o epocă târzie, de „decadenţă” în raport cu epoca marilor genuri şi în acelaşi timp de sincretism, de pluralism estetic şi permisivitate, romanul nu se defineşte teoretic ca un cod strict, poetica lui fiind mai puţin restrictivă şi normativă, mai degrabă implicită decât explicită. Supleţea, flexibilitatea structurală şi disponibilitatea de a recepta influenţe diverse apropie romanescul de tiparele

Post on 12-Feb-2016

12 views

Category:

Documents

3 download

Embed Size (px)

DESCRIPTION

Evolutia romanului latin, novel, latin, structure, history, istorie, critica literara, filolologie, teoria romanului, romanul antichitatii

TRANSCRIPT

  • REPERE N EVOLUIA ROMANULUI EUROPEAN. ROMANUL ANTIC

    Premisele. Romanul grecPoetica romanescRomanul grec din perioada elenistic este produsul unui travaliu intertextual foarte

    complicat. Statutul ontologic (de ontologie textual, literar) al acestei noi specii rezult din bricolaj, din interferena sau confluena mai multor genuri, dintre care unele n descompunere, parcurgnd o perioad de saturaie i uzur. Romanul va prelua astfel ingrediente ale genurilor mari, canonice sau elitiste (epopeea, tragedia, sau ca gen paraliterar, istoriografia, ea nsi de natur hibrid sau intergeneric), pe care le mbin ntr-o sintax aparte, ntr-o gramatic epic insolit, deschis i la influena genurilor medii, inferioare sau umile (poezia erotic, elegiac, comedia, satira, diatriba, genurile polemice). Romanul, sau mai bine zis poetica lui, a fost mereu raportat la epopee. S-a vzut n roman un succedaneu al epopeii, o epopee a lumii desacralizate, demitizate, n care legtura organic ntre individ i comunitatea lui, cu sistemul ei de valori i certitudinile ei metafizice, s-a pierdut. Problema a fost pus n termeni filozofici i estetici, mai nti de Hegel i apoi de Georg Lukcs. Romanul este epopeea unei epoci pentru care totalitatea extensiv a vieii nceteaz de a mai fi o eviden, al unei epoci pentru care imanena vital a sensului a devenit problem dei ea nu i-a pierdut cu totul aspiraia spre totalitate.( Lukcs, Epopee i roman, n Teoria romanului, p.61) n propria paralel pe care o face ntre poetica eposului i cea a romanului, esteticianul rus Mihail Bahtin subliniaz statului necanonic, plurilingv i chiar neoficial al genului romanesc, destrmarea acelei distane epice absolute care guverna epica eroic, precum i restructurarea imaginii omului n literatur pe care o implic ascensiunea acestei noi structuri estetice. (Cf. Bahtin, Eposul i romanul, n Probleme de literatur i estetic, pp. 535-575). Combinnd perspectiva arhetipal cu aceea neoaristotelic, Northrop Frye a propus o configurare original a genurilor literare, a distins mimeticul superior de mimeticul inferior, iar n cadrul modului ficional i retoric al romanului, difereniaz romanul (romance) de romanul propriu-zis (novel). Primul e romanul idilic, structur saturat de arhetipuri i nrudit cu mitul, n timp ce al doilea se confund, n sistemul autorului canadian, cu ironia, care devine astfel specie literar, dei o cunoteam mai mult ca strategie retoric, figur de stil, eventual atitudine filozofic asupra lumii. (cf. Frye, Anatomia criticii). Firete c aseriunile teoretice se aplic mai mult unei forme abstracte, generice a romanului dect fiecrei varieti romaneti n parte. Aceast nou form epic a fost de la nceput destul de diversificat, acumulnd n diacronia literar tot mai multe modaliti, efecte i artificii, astfel nct a devenit tot mai dificil subordonarea tuturor formelor ficionale romaneti unui gen proxim. O teorie general i exhaustiv a romanului va rmne mereu o utopie. Dup cum e accentuat tonalitatea solemn i grav (degradat, diminuat i ea n registrul derizoriu al sentimentalului sau graiosului) sau dimpotriv cea comic, parodic, satiric, critic - deconstructiv, putem vorbi chiar de o tipologie a romanului antic, greco-latin.

    Sistemul sau matricea narativ romanesc prezint o relativ coeren i omogenitate sau chiar previzibilitate, cu att mai marcat cu ct tipul romanesc recurge la reet sau stereotipuri; observm aceast trstur n romanul grec, care e un fel de produs de serie, de literatur de consum sau Trivialliteratur. Funcia escapist, compensatorie i de divertisment o surclaseaz pe aceea instructiv, edificatoare sau parenetic, att de important n clasicism, i chiar pe aceea estetic. Dar tocmai pentru c s-a nscut ntr-o epoc trzie, de decaden n raport cu epoca marilor genuri i n acelai timp de sincretism, de pluralism estetic i permisivitate, romanul nu se definete teoretic ca un cod strict, poetica lui fiind mai puin restrictiv i normativ, mai degrab implicit dect explicit. Supleea, flexibilitatea structural i disponibilitatea de a recepta influene diverse apropie romanescul de tiparele

  • saturice sau satirice, forme amestecate, ars combinatoria a diverselor moduri de expunere. Nu ntmpltor, una din sursele romanului latin era satira menippee, legat de numele filosofului cinic Menipp din Gadara, formul de intersecie, melanj ntre proz i versuri, naraie i dialog, mitologe i realism, tragic i comic. Pn astzi, cnd romanul deine incontestabil hegemonia n cadrul ierarhiei genurilor literare (dup ce a fost secole de-a rndul o form dispreuit, popular dar considerat frivol i minor de ctre legiferatorii i codificatorii scrisului), el i-a pstrat diversitatea i complexitatea, caracterul lax i proteic; ntre toate genurile i modurile literare, romanul e genul mereu n devenire, dup cum au observat atia teoreticieni i exegei.

    Biografiile Cyropedia de Xenophon i Viaa lui Apollonios din Tyana de Philostrat pregtesc structurile romaneti, sunt, cu termenul lui E.Cizek, preromane. A existat o aa-numit faz presofistic, ncepnd cu secolul al II-lea .e.n. pn la sfritul secolului I e.n. Predominau romanele sentimentale sau romantice, precum Romanul lui Ninos de Xenofon din Antiochia, Romanul Chionei, Romanul Parthenopei, Minunile de dincolo de Thule, de Antonios Diogenes i, cel mai important, Aventurile lui Chaireas i ale Callirhoei de Chariton. A urmat etapa sofistic, de apogeu a romanului erotic, n secolul al II-lea i urmtoarele.Erwin Rohde a fost cel care n studiul Romanul grec din 1876 a identificat geneza romanului n interferena elegiei erotice cu naraia de cltorie, interferen stimulat de influena celei de-a doua sofistici. (Cf. E.Cizek, Cuvnt nainte la antologia Romanul grec, p. 16) Ephesiaka sau Aventurile Anthiei i ale lui Habrocomes de Xenofon din Efes, Babiloniaca de Iamblichos (au rmas doar fragmente i un rezumat), ntmplrile Leukippei i ale lui Cleitophon de Achilleus Tatios, Daphnis i Chloe, frumosul roman bucolic al lui Longos, Etiopicele sau Teagene i Haricleea de Heliodor exemplific acest pattern romanesc. Sunt romane cu un tipar comun, cu o aciune destul de uor de formalizat i cu actani prea puin individualizai. Romanul grec sau sofistic din secolele II-IV .e.n. era schematic i nvedera un cronotop aparte, identificat de Mihail Bahtin ca romanul de aventuri i al ncercrii sau cronotopul bucolic (pastoral-idilic (Formele timpului i ale cronotopului n roman. Eseuri de poetic istoric. Romanul grec, n Probleme de literatur i estetic, p. 297 i 315). Intriga sentimental comport de regul peripeiile unui cuplu de tineri naivi, virtuoi i cati, a cror dragoste fulgertoare i intens (arhetipul dragostei-pasiune) nu se poate mplini imediat prin cstorie din cauza unor intervenii exterioare. Acestea in loc de destin sau mai degrab sunt manifestri ale acelei fore numite Tyche, ntmplarea, rsturnarea capricioas a situaiei, antrennd schimbarea total, radical (metabol). Dar romanul nu cuprinde o singur ruptur major, o situaie limit sau peripeteia care s dezechilibreze sau s tulbure universul protagonitilor (cum se ntmpla n tragedia clasic), ci o serie, o nlnuire de astfel de accidente i evenimente imprevizibile (devenite i ele, prin rutin, cu totul previzibile, uor de anticipat); dar i ntmplarea poate fi, dup cum se tie, o form de manifestare a necesitii (Ananke) sau chiar o epifanie. Destinul potrivnic pare s-i persecute pe cei doi ca o divinitate vindicativ, dar cititorul avizat deceleaz rapid morfologia narativ, intuiete specificul pactului ficional, nva s decripteze dincolo de adversitile fatale (care acioneaz ca tot attea strategii ale suspansului i ca relansatori epici), cealalt funcie a destinului, latura lui benign, providenial i protectoare. Aceast energie epic redutabil face ca eroii s fie mereu n cel mai mare pericol i mereu neatini, asediai de dorinele erotice ale personajelor negative i mereu cati, neprihnii. Substana romanului se hrnete tocmai din aceast alternan ntre adversiti teribile (rpiri, ncarcerri, naufragii, acuzaii nedrepte, condamnri la schingiuire sau moarte, mori false) i coincidenele incredibile sau interveniile miraculoase care duc la salvarea lor tocmai atunci cnd viaa le atrn doar de un fir de a. Plcerea aciunii pure a fabulei (n sensul pe care i-l ddeau formalitii rui) transcende orice preocupare pentru caracterul verosimil sau plauzibil al naraiei. Bahtin a surprins foarte bine acest ablon, acest aparat narativ bazat pe

  • topoi ai aciunii, cu minime variaii: Un biat i o fat de vrsta cstoriei. Originea lor este necunoscut, misterioas (nu ntotdeauna; acest element, de pild, lipsete la Tatios). Ei sunt nzestrai cu o frumusee neobinuit. De asemenea, sunt neprihnii. Se ntlnesc pe neateptate; de obicei, la o srbtoare. Amndoi se aprind de o pasiune reciproc brusc, instantanee, irezistibil ca fatalitatea, ca o boal incurabil. Dar cstoria lor nu poate avea loc imediat. n calea ei apar obstacole care o ntrzie, o mpiedic. ndrgostiii sunt desprii, se caut unul pe altul, se regsesc. Obstacolele i peripeiile obinuite ale ndrgostiilor: rpirea miresei n ajunul nunii, dezacordul prinilor (dac ei exist), care au destinat ndrgostiilor un alt logodnic i o alt logodnic (falsele cupluri), fuga ndrgostiilor, cltoria lor, furtuna pe mare, naufragiul, salvarea miraculoas, asaltul pirailor, captivitatea i temnia, atentatul la castitatea eroului i a eroinei, aducerea eroinei ca jertf purificatoare, rzboaie, btlii, vnzarea n robie, mori fictive, deghizri, recunoaterea sau nerecunoaterea, trdri fictive, ispitirea castitii i fidelitii, false nvinuiri de crim, procese, ncercrile (la judecat) ale neprihnirii i fidelitii ndrgostiilor. Eroii i gsesc familiile (dac nu erau cunoscute). Un rol important l joac ntlnirile cu prieteni sau cu vrjmai neateptai, ghicitul, prezicerile, visele revelatoare, presimirile, licoarea soporific. Romanul se sfrete cu unirea fericit a ndrgostiilor prin cstorie. Aceasta este schema principalelor elemente ale subiectului.(Op.cit., pp. 298-299)

    De vreme ce seria peripeiilor e virtual infinit (ar putea continua la nesfrit, iar avatarurile ulterioare ale acestui tip narativ, romanele sentimentale baroce i preioase vor fi foarte arborescente), timpul romanesc e abstract i gol, un hiatus extratemporal, chiar dac aglomerat de evenimente, ntre punctul iniial i cel final, dar nu un autentic timp biografic, al devenirii, al evoluiei i metamorfozei interioare. Cronotopul romanului grec este cel mai abstract dintre marii cronotopi romaneti.(Bahtin, Op.cit., p.323) Ca toat literatura de consum de mai trziu, melodrama greac pstreaz o textur mitic elementar, un nucleu arhetipal, oniric sau fantasmatic. De aceea am putea subordona poetica acestei structuri genului pe care Frye l numea roman (chiar dac romanul grec nu se regsete printre exemplificrile lui), identificat cu mitosul verii i conceput ca o nlnuire a conceptelor agon, pathos, sparagmos i anagnorisis (cf. Op.cit., pp.232-258)

    Romanul latin va configura o poetic implicit destul de diferit de aceea a varinatelor greceti care l preced. Cele dou romane latine, Satyricon de Petronius i Metamorfozele sau Mgarul de aur de Apuleius depesc schematismul reetei, genernd universuri ficionale coerente i originale, perfect lizibile pn astzi. Ambele romane se raporteaz intertextual i ironic la modelul grec (Petronius optnd pentru parodia acerb, Apuleius pentru palimpsestul subtil, mai aproape de pastia reverenioas, de omagiu), deschizndu-se n acelai timp spre tradiia satirei menippee i aceea nuvelistic, a fabulelor milesiene. Au n comun comicul, picarescul avant la lettre i realismul: prin aceste dou romane se nregistreaz un progres considerabil n poetica mimezei, n estetica reprezentrii cotidianului. Sub auspiciile romanului de aventuri i de moravuri, Petronius creeaz o iluzie referenial foarte convingtoare, n timp ce Apuleius completeaz fidelitatea realist prin dimensiunea fantastic. Ideologia fiecruia e particular: epicureism de o parte, platonism i isianism pe de alt parte (Metamorfozele sunt un roman mistic, iniiatic, aadar o structur narativ cu mesaj simbolic sau alegoric). Cele dou romane mai mprtesc i convenia enunrii homodiegetice (sau mai bine zis autodiegetice, cu termenul lui Genette), precum i o tehnic narativ foarte sofisticat i n acelai timp ireductibil la un numitor comun.

    BIBLIOGRAFIE:Mihail Bahtin: Romanul grec, n Probleme de literatur i estetic, Editura Univers,

    Bucureti, 1982, pp. 297-325.Mihail Bahtin: Eposul i romanul, n Probleme de literatur i estetic, Editura Univers,

    Bucureti, 1982, pp. 535-575.Eugen Cizek: Evoluia romanului antic, Editura Univers, Bucureti, 1970.Northrop Frye: Anatomia criticii, Editura Univers, Bucureti, 1972.

  • Georg Lukcs: Epopee i roman, n Teoria romanului. O ncercare istorico-filozofic cu privire la formele marii literaturi epice, Editura Univers, Colecia Eseuri, Bucureti, 1977, pp. 61-75.

    ***Romanul grec (antologie), Editura Univers, Bucureti, 1980, Cuvnt nainte de Eugen Cizek; cuprinde: Xenofon din Efes, Efesiaca sau Aventurile Anthiei i ale lui Abrocomes; Longos, Dafnis i Cloe; Heliodor, Theagene i Haricleea (Etiopicele)

    Romanul latinSATYRICON

    Autorul: Romanul este atribuit lui Petronius Arbiter. Acesta a fost probabil Titus Petronius Niger, consul n anul 62 d.C., renumit arbitru al eleganei, amintit de Tacit n Annale (16, 1-2) cu numele de Gaius Petronius. Sunt n roman attea aluzii la realiti sociale ale epocii lui Nero, nct acum se accept datarea romanului, cu aproximaie, n aceast perioad, cndva ntre 61 i 66 e.n.. Curteanul rafinat al curii lui Nero a fost constrns s se sinucid, prin ordin imperial, n anul 65 sau 66 d. C. Moartea lui, atent nscenat pentru a ilustra principiile (epicureice) dup care a trit, a fost descris tot de Tacit n Annales, 16, 18-19.

    Titlul pune destule probleme filologice. Satyricon ar fi prescurtarea formei satyricon libri, cri de satire, n care primul cuvnt e un adjectiv plural grecesc al adjectivului satyricus, a, um, astfel nct ar fi vorba de cri de amestecuri, pentru c n spiritul satirei menippee, se amestec proza cu versurile (prosimetrum) i n general domnete libertatea estetic total. Luiza Campuzano a emis ipoteza etimologic satyriks, trepdu al scenei (apud E. Cizek, Istoria..., vol. II, p. 498)

    Romanul aa cum ni s-a transmis e foarte mutilat, are multe lacune, se crede c deinem doar 10% din ceea ce va fi fost un adevrat roman-fluviu. Corpul actual al romanului provine din crile 14, 15 i 16 i e divizat, n ediiile moderne, n 141 de capitole.

    Subiectul: Cercettorii moderni mpart materia romanesc n trei seciuni. Primele 25 de capitole ar cuprinde aa-numitele aventuri ale lui Encolpius, naratorul-protagonist, pe care l urmm, n Campania, ntr-o coal de retoric, mpreun cu Agamemnon, criticnd vehement felul n care se preda arta elocinei, apoi ntr-un bordel, la o orgie, cu fratele Ascyltos i biatul Giton, pe care cei doi i-l disput, ntmpinnd necazuri pentru o manta furat, acuzat de sacrilegiu de o preoteas a lui Priapus etc. Partea cea mai consistent a romanului, Cena Trimalchionis (Ospul sau Banchetul lui Trimalchio), cuprinznd capitolele 26-82, ni-i prezint pe tineri, alturi de profesorul Agamemnon, n casa unui libert nfumurat, putred de bogat dar lipsit de gust, care ofer un banchet somptuos, plin de elemente spectaculare. A treia seciune, numit de obicei aventurile lui Eumolpus, pune n scen tribulaiile sentimentale ale lui Encolpius, care s-a desprit de Ascyltos i l-a pstrat pe Giton. Celor doi li s-a alturat Eumolpus, un poet btrn cam nebun dar i foarte viclean. Grupul lor trece prin multe peripeii, inclusiv un naufragiu, dup ce erau gat s fie omori de Lichas i Tryphaena pe care i nelaser cndva (evenimente relatate desigur n una din multele pri pierdute ale romanului). La Crotona, Encolpius, urmrit de mnia lui Priap, e lovit de impoten, dup ce se ndrgostise de matroana vicioas Circe. Tot acolo, Eumolpus pune la cale o strategie de extorcare a vntorilor de testamente, pretinzndu-se un bogta naufragiat i lipsit de motenitori care i ateapt averea din Africa. Romanul se ncheie abrupt, n plin suspans, cu citirea testamentului burlesc al lui Eumolpus i cu trecerea n revist a unor cazuri de canibalism.

    POETICA ROMANULUI LUI PETRONIU.

    VALENE ARTISTICE REALISMUL

  • Chiar prin afinitile lui structurale i genetice (cu comedia, satira, n general cu speciile inferioare sau umile), romanul comic se plaseaz n zona realismului i a mimeticului inferior teoretizat de Northrop Frye. Erich Auerbach a demonstrat foarte bine c ierarhia genurilor retorice i apoi literare asocia stilul nalt cu temele i personajele nobile iar stilul mediu sau umil era rezervat reprezentrii cotidianului i a oamenilor necioplii, cum observase i Aristotel, dar exclusiv n manier comic, niciodat problematic sau tragic. Firete c pe lng comicul distanrii i al superioritii, al deriziunii i ridiculizrii, existau i nuane de comic simpatetic sau ambivalent, mai aproape de umorul modern, care permiteau identificarea cu (anti)eroul comic. (i aceasta e valabil i pentru romanul lui Petronius). Aadar, genurile nalte (tragedia i epopeea) tind s idealizeze, n timp ce comedia i romanul comic sunt mai ataate de referenial, dar emfatizeaz dimensiunea negativ a realitii sociale, obliternd cumva aspectele ei pozitive sau admirabile. Dei tentaia e foarte mare de a vorbi de realism n legtur cu acest tip de reprezentare, observm c deformarea acioneaz i n acest roman, dar invers dect n mimeticul superior. n loc de idealizare - degradare i demitizare, focalizare a sordidului, a elementelor i zonelor imunde i ignobile ale realului. E un tip de exacerbare pe care l vom regsi n naturalism, cu diferena c aici conotaia problematic-tragic lipsete. Operele canonice ale realismului din literatura universal vor demonstra de altfel ct de divers i de nuanat e gama expresiv a acestei poetici i n ce msur tocmai fidelitatea dus la extrem fa de programul realist mpinge realitatea ficional spre fantastic sau suprarealism (cum am vzut n cazul descrierilor dilatate, halucinante practicate de Petronius). E. Cizek echivaleaz estetica realismului hiperbolic nvederat de lumea petronian cu expresionismul: Romancierul este expresionist, i nu realist. Am spune chiar principalul exponent al expresionismului n secolul I d.C. (...) ... exigenele structurilor literare i orientarea expresionist impun personajelor petroniene relaii fr congruene n practica social-istoric, dar observarea realitilor externe deschide universul imaginar al Satyricon ului spre statutul autentic al categoriilor umane ale epocii. (Istoria..., pp. 503-504). n plus, comicul nsui incumb o estetic a excesului, deschizndu-se spre grotesc i caricatural. De aceea realismul lui Petroniu nu poate fi neles ca prezentare echilibrat, echidistant i obiectiv a unui cronotop n toate faetele lui. Intenia lui Petronius nu a fost probabil aceea de a oferi un decupaj de interes sociologic n stihia realitii imperiale, sau, cum se spune de obicei, o fresc a societii din aceast epoc. Nu trebuie s cdem n capcana de a recepta acest roman ca pe un document fidel al unui moment istoric (i aproximativ acelai lucru poate fi spus n legtur cu literatura satiric). Ambele genuri sunt mult mai convenionale i mai codificate dect ne-ar putea lsa s credem natura subiectelor sau declaraiile autorilor nii. n legtur cu pretinsul realism, Pierre Grimal afirma c ignorm fr ndoial n ce msur romanul se bazeaz pe reluarea de teme tradiionale, convenionale. (cf. Istoria literaturii latine, p. 331). E evident ns c nici convenionalitatea i livrescul nu exclud posibilitatea observaiei realiste, chiar n interiorul unor forme obosite i artificiale. Cteva indicii de convenionalitate: la banchet intervin ca personaje episodice Dama, Seleucos, Philenos, Ganimede. Primele dou nume de sclavi sunt des ntlnite n comedia nou, aa cum Echion, negustorul de postavuri are un nume care apare i n satirele lui Juvenal, iar ca tip comic, negustorul de postavuri e o prezen frecvent n mimi.

    Interesul pentru aspectele aa-zis triviale, imunde sau neelegante ale realitii, cele pe care idealismul tinde s le oblitereze sau s le escamoteze, va rmne o caracteristic definitorie a realismului social. Petroniu nu trece sub tcere originea averii lui Trimalchio, ba chiar l face pe el nsui s-i evoce, cu mndrie, vicisitudinile i triumfurile: Stpnului i sucisem cporul. Ce s mai lungim vorba? m-a fcut prta la motenirea lui mpreun cu Cezarul, i am primit prin testament un domeniu cu adevrat senatorial. Totui, nimeni nu se mulumete cu ce are, orict ar avea. Mi s-a fcut chef s fac nego. Pe scurt, am pus pe picioare cinci corbii, le-am ncrcat cu vin atunci vinul era aur i le-am trimis la Roma.

  • Parc eu nsumi a fi pus la cale treaba asta: toate corbiile s-au dus la fund. sta este adevrul gol-golu, i nu o poveste. ntr-o singur zi Neptun mi-a nghiit treizeci de milioane de sesteri. Credei c m-am dat btut ? Nu, pe Hercule, paguba asta n-a izbutit s m dea gata! Mia-m construit alte corbii, mai mari, mai bune i mai norocoase, nct nimeni s nu spun c n-a fi brbat n toat legea. tii, o corabie mare are putere mare. Am ncrcat din nou vin, slnin, bob, parfumuri, sclavi. n aceast cumpn, Fortunata s-a purtat foarte frumos, cci i-a vndut tot aurul, toate hainele i mi-a pus n palm o sut de monezi de aur. De atunci am nceput s prind cheag, cci lucrurile merg bine dac te ajut zeii. Dup o singur cltorie am ncropit zece milioane de sesteri. Repede am rscumprat toate moiile care fuseser ale stpnului meu. Mi-am cldit o cas, am cumprat mpreun cu asociaii mei trguri de sclavi, vite mari; pe ce puneam mna, cretea ca un fagure de miere. Dup ce am ajuns s stpnesc mai mult pmnt dect este n tot inutul sta, am lsat-o balt; am ieit din nego i am nceput s dau la liberi bani cu mprumut.(Sat., pp.88-89)

    Oricte efecte de real ar acumula, Satyriconul rmne un artefact, un produs artistic, generat de o viziune particular asupra lumii. Mimeza, realismul, implic aici, ca n toat tradiia ulterioar a realismului, o interpretare a realitii, o reflectare (anamorfotic, oblic, fatal deformatoare) dar i o analiz a acesteia. Universurile romanescului realist sunt lumi posibile, lumi ficionale, innd de logica als ob ului, a lui ca i cum, i nu trane de via transpuse indiferent n literatur. Admitem astzi c exist diverse tipuri de realism, n diacronia literar. De altfel, termenul nsui e vag i derutant, pentru c sugereaz adecvarea ntre text i o realitate oarecare, fidelitatea viziunii romaneti fa de aceast realitate. Dar realitatea nsi este, dup cum se tie, n mare msur un construct cultural, rezultatul unui consens social tacit. E comprehensibil, inteligibil, accesibil individului numai n msura n care acesta accept definiiile implicite pe care cultura le d realitii. Contactul nostru cu realitatea e ntotdeauna mediat de ideologii, de mentaliti, prejudeci, limbaje, coduri (dintre care codul lingvistic are cea mai importan contribuie la a structura experiena realului), discursuri, texte. Dac nici mcar lumea contemporan nu ni se comunic n mod brut i direct, ci o cunoatem (cu aproximaie) tot prin texte i discursuri, prin tiri, articole de ziar, comentarii specializate, o multitudine de procedee de instituionalizare a cunoaterii, cu att mai mult cotidianul unei lumi revolute ne va parveni foarte mediat, deja ordonat i interpretat, prin texte istoriografice dar i prin construcii literare, prin ficiuni realiste care i articuleaz propria arheologie cultural (uneori mai vie i mai persuasiv dect reconstituirea tiinific, dei sau tocmai pentru c tim c e eminamente subiectiv). Astfel, textul realist nu e o reflectare pasiv a unei realiti exterioare, unice, imuabile, aceeai pentru toi, ci un mecanism de generare, de producere a realului convenie cultural, adugat celorlalte, att de eficiente n a da form experienei noastre nct ajungem s le naturalizm, s le ignorm statutul de instrumente, de factori mediatori lipsii de transparen. Poetica modern, n special prin intermediul formalitilor, a argumentat c realismul e tot o convenie (sau o sum de convenii i procedee), asemenea celorlalte convenii literare, dar una care se neag ca atare. Prin realism se nelege de obicei o tematic anume (coninut, materie, subiect, fenomenologie social) dar i o modalitate de prezentare a acestei tematici, o form, un stil (minimalist, pe ct posibil, impasibil, neutru). n spiritul distinciei tradiionale (contestabil n multe privine i totui necesar) ntre fond i form, coninut /idee / mesaj i expresie /limbaj / tehnic, ntre viziune i stil, sau pentru a folosi o dihotomie familiar retoricii i poeticii antice ntre res / argumentum i verba, realismul privete deopotriv cum ul i ce ul textului pe care l calificm astfel. Impresia de obiectivitate, de neutralitate pe care o las romanul discutat rezult i din imparialitatea comic a autorului, n sensul c nici un personaj nu scap de ridicol.

    Pentru Erich Auerbach, opera lui Petronius reprezint limita extrem la care a ajuns realismul antic (Mimesis, p.33) i n acelai timp scrierea care se apropie de noiunea

  • modern a artei realiste mai mult dect oricare alta din lucrrile rmase nou din Antichitate(p.32). Aici mediul social e prezentat mult mai puin schematic i stilizat dect n alte forme literare cu interes similar. E adevrat c Petronius nu aprofundeaz mecanismele sociale i nu evideniaz un determinism economic, social i istoric al fenomenelor pe care le surprinde cu atta vivacitate. Exist limite substaniale ale realismului su care deriv i din considerarea tradiional-roman a societii mai puin ca o realitate istoric i mai mult ca una moral.

    Dincolo de orice nuanri posibile, realismul Satyriconului rmne un dat imediat observabil, o certitudine estetic. Romanul se subsumeaz unei poetici mimetice, implicnd o interpretare original i o percepie (re)creatoare a cotidianului. Realismul lui, observ Jean Bayet, uimitor de scrupulos n observare i descriere, oscileaz n permanen ntre exagerarea mimic i o limpezime ironic ce amintete de Povetile lui Voltaire.(Literatura latin, p. 435) Obiectivitatea lui e incontestabil, l determin s capteze o imagine complet, material i psihologic a vremii, ceea ce nu exclude totui recursul la fantezie i la exagerarea bufon; n spatele caricaturii se ghicete o documentare implacabil. (Cf. Bayet, Op.cit., p.552) Tipul acesta de realism, pe care l vom regsi n romanul modern, nu e spontan sau organic, natural, ci rezultatul unei evoluii literare, al unei alegeri estetice: opiunea pentru lumea contingentului, a concretului i imediatului, ndeprtarea de limbajul simbolurilor i al mitului i orientarea spre un limbaj al semnelor. (cf. i E. Cizek, Istoria..., p.500). Cu o dihotomie celebr a lui Roman Jakobson, am putea vorbi de o evoluie de la axa sau dominanta metaforic (poetic i epopeic) la dominanta metonimic (romanesc).

    PERSONAJELEModul n care sunt realizate personajele e nc un argument pentru vigoarea realist (n

    sensul cel mai larg i mai flexibil sau generos al termenului) de care d dovad Petronius, pentru adecvarea metodei lui literare (adecvare intuitiv dar i programatic) la o anume pregnan uman, antropologic, recognoscibil dincolo de cronotopul mai mult sau mai puin precis al lumii ficionale. Personajele lui sunt caricaturale, arjate, dar nu devin fantoe (dei Pichon e de alt prere, consider c numai Trimalchio e bine realizat). Nu sunt marionete manipulate la ntmplare de o energie epic impersonal i nici simple ilustrri mecanice ale unei tipologii sociale similare celei vehiculate de satirici. Sunt bine individualizate, au un relief memorabil, bine conturat. Mai mult, regsim uneori n ele o dimensiune general uman care transcende amoralismul, cinismul i grotescul. n cadrele limitate ale realismului comic, Petroniu reuete s fac i psihologie viabil i credibil, i chiar psihologie social, dac putem spune aa, conturnd atitudini, mentaliti i comportamente de grup. Pe lng categoria liberilor, att de strlucit prezentat, Petronius reuete s schieze, din cteva trsturi, i o categorie de profitori semi - profesionalizai, heredipetae, vntorii de testamente. Crotona, oraul viciilor, e comparat cu un ora pustiit de cium, unde sunt numai leuri i corbi care le sfie. (Sat., p.132) Exista o matroan dintre cele mai cinstite, cu numele de Philomela, care odinioar se slujise de tinereea ei ca s stoarc multe moteniri. Ea era acum o bab ofilit care vra pe gtul btrnilor fr copii pe fiul i pe fiica ei. Prin ei i pstra i i dezvolta meseria.(Ibid., p. 170)

    Fenomenologia social e foarte bogat, cu predilecie pentru straturile inferioare sau ptura noilor mbogii, a parveniilor. Protagonitii (Encolpius, Ascyltos, Giton, la care se adaug profesorul de retoric Agamemnon i apoi Eumolpus, poetul ridicol) sunt intelectuali declasai, auto-intitulai oameni de litere, scholastici. Numele sunt expresive: enklpios nseamn n greac cel inut la sn sau drguul, skyltos, neobositul, gheton, vecinul sau amantul, iar emolpos, melodiosul. Primii trei sunt studeni vagani care aleg s triasc din expediente, din furturi i nelciuni sau prostituie, nedndu-se n lturi de la a juca rolul de parazii, acceptnd cu ncntare invitaia la banchetul lui Trimalchio dei e evident c l dispreuiesc. Histrionismul le-a devenit a doua natur. Sunt anti-eroi, picaros

  • avant la lettre, escroci, pungai, pierde-var, nestnjenii de scrupule morale. Prin ei se realizeaz acel realism al contiinelor rele de care va vorbi Leo Spitzer n legtur cu tradiia picaresc. Auto-incriminarea (mai mult ca sigur jucat, ipocrit) a lui Encolpius amintete pocina zgomotoas de la sfritul romanelor picareti: Negreit c ar trebui s-o lum iari la sntoasa i, dup ce abia am mai scpat niel de srcie, am fi silii s ne punem iari pe cerit. Zei i zeie, ce ru e s trieti n afara legii: atepi mereu pedeapsa cuvenit!(Sat., p. 150) Ultima fraz parodiaz o aseriune senecan din Epistola 105, 7. Filosofia dup care se conduc e tipic picaresc, aventurier, presupune un anumit abandon n faa capriciilor sorii (la antipodul riguroasei pregtiri spirituale promovate de stoicism), aptitudinea de a te lsa dus de fluxul sinuos al vieii: Nu trebuie s pui mare pre pe planurile pe care i le-ai fcut, cci destinul i are i el socotelile lui.(p.95) Instabilitatea vieii pe care o duc i constrnge la proteism social: la sfritul romanului Encolpius i Giton accept s pretind c sunt sclavi ai lui Eumolpus, pentru a putea profita de lcomia captatorilor de testamente, pregtii s-l ntrein i s-l flateze pe bogatul Eumolpus n sperana unei moteniri grase. Ca personaje bine individualizate, Encolpius, Ascyltos i Giton sunt i actani, prelund mai multe funcii actaniale sau roluri, impuse de predicatele narative (rtcire, fug, nelciune etc.) Ei sunt pe rnd victime i ageni ai mistificrii, sau, cu termenii din naratologie, ageni i pacieni. Mai presus de orice, ei sunt vehicule, purttori ai efectelor comice ubicue i ne cuceresc prin amestecul lor de cinism i inocen, prin energia fabuloas care i ghideaz n aventurile lor funambuleti.

    Cnd i ndreapt obiectivul spre clasa privilegiat, a patricienilor bogai, Petronius i prefer pe aceia care ilustreaz prin comportamentul lor declinul moral al acestei caste: cei care aleg singuri s se degradeze, amestecndu-se cu lumea interlop, a prostituatelor, sclavilor i liberilor. Astfel sunt matroanele care intr ntr-un fel de emulaie cu meretrices i cu lupoaicele. Juvenal va vitupera mpotriva acestor femei care aleg ca form de revolt mpotriva sistemului patriarhal emanciparea sexual extrem i njosirea voluntar a rolului exemplar pe care societatea l-a rezervat pentru ele. Petronius le privete cu aceeai neutralitate sau indiferen realist, fr s le judece. Quartilla l venereaz pe Priap i le propune tinerilor foarte ndrznee jocuri erotice, Circe o trimite pe sclava Chrysis la Encolpius ca s-i declare dragostea i amenin s se rzbune cumplit atunci cnd nu e satisfcut. Slujnica relev cu privire la Circe o propensiune care era dup ct se pare simptomatic pentru matroanele vremii. Poi s ne spui c eti sclav sau om de rnd, nu faci dect s ai poftele celei care moare dup tine. Cci unele femei se dau n vnt dup zoaie i le se trezesc dorinele numai cnd vd sclavi (...)Unele se prpdesc dup vljganii de gladiatori sau dup cte un vizitiu plin de praf de sus pn jos, sau dup cte un comediant care se mpuneaz pe scen. Din soiul sta e i stpna mea: sare peste orchestr i peste primele paisprezece bnci i i caut iubiii n plebea de rnd.(Sat., pp. 150-151) Perversiunea perfect simetric se regsete chiar la Chrysis, care nu s-ar uita n ruptul capului la un brbat cu acelai statut cu al ei, un sclav care ar putea sfri pe cruce: N-au dect s srute matroanele urmele bicelor!(Op.cit., p.151) La rndul ei, Tryphaena e la fel de avid de plceri ilicite ca i soul ei, tarentinul Lichas, mplinindu-i fanteziile cu acordul i cu complicitatea lui.

    Un personaj foarte pregnant conturat, prin cele mai diverse procedee artistice, este libertul Trimalchio, o creaie romanesc absolut remarcabil, una din cele mai solide prezene ficionale din literatura universal. Numele complet este Gaius Pompeius Trimalchio Maecenatianus. Prenumele i numele gentilic l reprezint pe fostul stpn iar cognomen-ul trimite la preteniile de protector al culturii ale libertului; numele de sclav e i el grotesc, pentru c tri nseamn de trei ori iar malchio, probabil de origine semitic, poate nsemna prost i infatuat, dar i stpn bogat i arogant sau chiar rege. (cf. E. Cizek, Prefaa la Satyricon). (Comicul onomastic se regsete i la soia libertului, care se numete Fortunata, deci norocoasa). Prin intermediul lui Trimalchio, Petronius ilustreaz un mecanism

  • sociologic, cel al ascensiunii fr precedent a liberilor, care dobndeau n epoc nu doar averi fabuloase, ci i influen politic, devenind, unii dintre ei, intimi i consilieri ai mpratului, cum s-a ntmplat cu Pallas, cu Narcissus sau Epaphroditus. Afost un fenomen specific dinastiei iulio-claudiene. (cf. Grimal, Istoria..., p. 333) Se crede c prin Trimalchio era vizat Pallas, puternicul libert al lui Claudiu, dar pe bun dreptate s-a observat c Satyriconul e mai mult dect un roman cu cheie pentru epoca neronian. Trimalchio e un nouveau riche, din spea celor care vor invada mai trziu literatura realist i de analiz social. E un oriental a nceput ca tnr sclav pletos (capillatus), drgu al stpnului su, care l-a eliberat i pe care l-a motenit. A fost apoi intendent, i-a sporit averea prin speculaii, ajungnd n final mare latifundiar i cmtar. Pentru el nu e de ajuns s aib averea i statutul, e necesar s le i exhibe. El a fost cel mai plin de succes n a exploata avantajele schimbrilor economice i sociale din perioada imperial. Dar cei din jurul lui sunt i ei homines negotiantes i pentru ei Trimalchio e un model i un ideal. Habinnas e un fel de dublu, de imagine n oglind a amfitrionului, iar favoritul lui, Massa, un cappadocian plin de resurse, figureaz parvenitul n faza incipient a carierei: e un mscrici, tie s imite pe vizitiii de catri, e flexibil, maleabil, are multe competene, face i pe cizmarul, pe buctarul i pe cofetarul, e recitator, amestecnd pe Vergiliu cu versuri din atellane, face oficiul de agaga, intermediar pentru relaiile amoroase ale lui Habinnas, e om cu o mie de talente, nu alta (p.79), dup cum l elogiaz chiar stpnul lui.

    Trimalchio e un personaj comic, exemplificnd accepia curent a comicului ridicol ca efect al contrastului ntre aparen i esen, ntre pretenie i realitate. Nimeni nu poate nega bogia lui Trimalchio. Aceasta e real. Opulena i servete de semnificant, risipa se deghizeaz n generozitate dar e i o demonstraie, o declaraie zgomotoas, o manifestare ostentativ. Trimalchio e grotesc pentru c i arog virtui i caliti pe care nu le are: n primul rnd cultura i rafinamentul. Dac ar avea i aceast aur, nimic nu l-ar mai deosebi de aristocraii de vi. Le-ar fi chiar superior, pentru c el e un meritocrat, un om cu origini cu totul umile care s-a nlat prin efort i perseveren. Metodele lui pot fi discutabile, nelegitime dup standardele de azi, i totui nu erau prin nimic scandaloase sau ieite din comun, intrau n regula jocului. Cu ndreptire P. Grimal a opinat c nu att morala ct cultura personajelor e obiectul ironiei romaneti (cf. Istoria..., p.331)

    Trimalchio nu e un monstru, nu e odios (s-ar anula astfel senintatea comicului). Singurul moment n care strnete repulsia cititorilor moderni e atunci cnd o lovete i o invectiveaz abject pe Fortunata. Cunoscnd moravurile antichitii romane i mentalitatea ei profund misogin, nelegem c i acest comportament era acceptabil n contextul respectiv, nu oripila pe nimeni. Reproul implicit, aproape insesizabil, al romancierului e, ca n toate celelalte aspecte, de natur estetic. Izbucnirea lui Trimalchio e doar nc o dovad a vulgaritii lui funciare i nevindecabile. Inventiv n afaceri, libertul nu apare totui ca un personaj perfid sau machiavelic. E de fapt transparent, se demasc n orice clip, se dezvluie cu inocen n tot ridicolul lui burlesc. E infatuat, narcisic, triete n iluzie de sine, e un autentic personaj comic, din spia lui Pyrgopolinice, militarul fanfaron al lui Plaut (Miles gloriosus), doar c are mai mult substan i complexitate, adevrat relief realist. E o persona, o umoare comic, o masc de comedie, dar una care a fost inserat ntr-un context social-istoric bine determinat, salvndu-se astfel de schematism. n terminologia lui Frye, mprumutat de la Teofrast, Trimalchio ar fi un alazon, n timp ce Encolpius e mai degrab un eiron, contient de sine, capabil de disimulare eficient, nclinat s evalueze i s sancioneze ridicolul celorlali, asemenea parazitului Artotrogus din Miles gloriosus. Comentariul naratorial n Cena Trimalchionis echivaleaz cu un lung aparteu al acestui intelectual rafinat i pervers.

    Prin intermediul lui Encolpius, care asum funcia raisonneur-ului, Petronius se distreaz pe seama preteniilor i a fantasmelor lui Trimalchio. Cultura lui include filologie,

  • mitologie, retoric (l intereseaz ce a declamat Agamemnon), se laud cu cele trei biblioteci, una cu cri greceti i a doua cu cri latineti (sic), crede c ciclopul i-a sucit degetele lui Ulise cu cletele, pretinde c a vzut-o pe Sibila din Cumae nchis ntr-o sticl, spunndu-le unor copii c vrea s moar, o confund pe Cassandra cu Medeea, e convins c Hannibal a cucerit Ilionul, c Dedal a nchis-o pe Niobe n calul troian i alte bazaconii (Sat., p.67) Discursul lui se vrea o etalare a erudiiei i reuete s fie n schimb o colecie de inadvertene, de gafe i enormiti: tii ce poveste joac ei acum? Au fost doi frai, Diomedes i Ganymedes. Sora lor se numea Elena. Agamemnon a rpit-o i a pus n locul ei o cerboaic. Homer povestete cum se lupt ntre ei troienii i parentinii. Agamemnon a nvins, firete, i a dat-o de soie lui Ahile pe Ifigenia, fiica sa. Din pricina aceasta Aiax a nnebunit (...)(Sat., p. 68) Lipsit de discernmnt estetic i de criterii valorice, Trimalchio face analogii aberante, ca atunci cnd l compar pe autorul de mimi Publilius cu Cicero (cf. Op.cit., pp.62-63) Figura lui Trimalchio i conine in nuce i pe dl Jourdain al lui Molire, burghezul care se viseaz gentilom, i pe Turcaret al lui Lesage i atia ali parvenii snobi de mai trziu, persoane afluente, care i-au schimbat brusc statutul, care tnjesc s-i estetizeze existena dar eueaz n zona Kitsch-ului, a prostului gust. Firete c existena lui Trimalchio e inautentic, alienat, cum se ntmpl ntotdeauna cnd oamenii confund ceea ce au cu ceea ce sunt, n esena lor; dar disonana lui caracterologic nu e trit dramatic, nu duce la sfiere interioar, pur i simplu pentru c nu e contientizat. Exist n el un potenial dramatic neexploatat de autor, dar care poate fi sesizat de cititorul modern, familiarizat cu evoluia ulterioar a tipologiei ficionale inaugurate de Trimalchio. Libertul d dovad de bovarism cultural, aspiraiile lui sunt totui spirituale, pornesc din nzuina (fireasc pn la un punct) de auto-depire. Snobismul i bovarismul sunt forme speciale de patologie identitar, un fel de maladii sufleteti, care afecteaz imaginea de sine, astfel nct individul ajunge s performeze ca pe un rol, fa de ceilali, dar i fa de el nsui, acel sine ideal la care nu poate accede prin fireasc evoluie interioar. Omul ajunge astfel s duc o existen falsificat. Prin ostentaie i fanfaronad ncearc s compenseze insuficiena luntric, vidul ontic. Mimetismul (libertul care i imit pe nobili) devine simptomul cel mai pregnant al alienrii i Trimalchio ar putea completa foarte bine formele dorinei mediate analizate de Ren Girard n Minciun romantic i adevr romanesc. Comportamentele investigate cu atta finee de romancier fac parte din comedia social, dar se situeaz la antipodul cunoaterii de sine i al modelrii de sine recomandate de filosofi. Grobianismul lui Trimalchio neac puritatea nzuinelor lui, dar nu i frma de umanitate pe care o intuim, dincolo de dispreul aristocratic al lui Petronius, dincolo de caracterul reprobabil sau respingtor al gesturilor lui. Satisfacia lui Trimalchio de a fi acum n poziia celui care poate elibera sclavii reprezint evident o compensaie tardiv pentru umilinele din tineree. Mobilitatea social pe care o presupunea emanciparea genera, fatalmente, i anumite complexe psihologice, n primul rnd complexul de inferioritate al celui care nu poate scpa de stigmatul originii. Parada libertului, comedia cotidian pe care o joac are i funcia de a exorciza aceste complexe.

    COMICUL PARODICIntertextul parodic e omniprezent n Satyricon. Conveniile satirei menippee predispun

    de altfel la aceast abunden de formule polemice, ironice, de distorsionri parodice ale discursurilor nalte i solemne sau doar sentimentale i idilice. n ciuda paratextului titular, a faptului c romanul se numete Satyricon, e bine s evitm confuzia ntre parodie i satir, chiar dac ea e comun i curent. Spre deosebire de satir, care e un discurs didactic, moralizator, cu intenie edificatoare, parodia e obligatoriu un text secund, un palimpsest sau un intertext, o form de critic i ea, dar mai degrab estetic dect ideologic, viznd ntotdeauna o alt form artistic, i avnd o funcie mai curnd ludic i delectabil dect pragmatic instructiv. Satira e lecie, parodia e joc, spunea Vladimir Nabokov. Gratuitatea

  • parodiei e mai accentuat dar fiind vorba de o codificare complex, marcajul ei se poate dispune pe o gam larg de nuane ale comicului, umorului i ironiei. Parodia interfereaz adesea cu satira: aceasta din urm, un conglomerat de forme, folosete copios parodia drept strategie persuasiv, augmentndu-i prin aceasta propria literaritate, prea des pus la ndoial de receptori i uneori de satiricii nii. La rndul ei, parodia, n imensa varietate a aspectelor pe care le mbrac, poate asimila i funciile specifice satirei, atunci cnd confer ironiei sale un accent foarte caustic sau foarte polemic. n romanul lui Petronius paleta ironiei parodice e extrem de bogat. Totui prevaleaz evident dimensiunea ludic comic i estet a parodicului. Pe lng parodierea eposului, a tragediei, a romanescului erotic, s-au identificat parodii de elegie erotic, de poezie bucolic, narativ, a misterelor etc. (cf. Cizek, Istoria..., vol. 2, p. 500) La aceasta putem aduga parodia de banchet literar filosofic, precum i cea a discursului filosofic moralizator (viznd mai ales stoicismul n formula senecan)sau a lamentaiei retorice paseiste, nostalgice, pe tema decadenei culturii.

    Dominanta romanului se constituie ca parodie a romanului grecesc, sentimental i de aventuri. Fiecare ingredient al acestei structuri stereotipe e punctat i rsturnat, inversat, transpus n registrul comicului grotesc i al derizoriului. Puritatea i castitatea eroilor din romanul elenistic, fidelitatea lor obstinat, n ciuda adversitilor, au fost nlocuite de promiscuitate i perversitate. Cuplul canonic, heterosexual, destinat cstoriei, aa cum l gseam n romanul sentimental a fost substituit de cuplul atipic Encolpius Giton. Patetismul melodramatic e mpins la ultima limit, ca n scenele n care Giton sau Encolpius nsui amenin cu sinuciderea. Instabilul, oportunistul Giton pune n scen comedia sinuciderii (cf. p.109), dar briciul cu care vrea s-i taie gtul e tocit. Rtcirile, naufragiile, confruntrile cu diveri opozani sunt elemente care se regsesc i aici, dar conotaia lor e rizibil, comic. Personajele nu sunt victime inocente ale malignitii celorlali, nu sunt concepute astfel nct s ne strneasc admiraie pentru virtuile lor sau compasiune pentru situaiile dificile n care sunt pui, precum fata i biatul din Theagene i Haricleea sau alte romane de acelai tip. Encolpius, Ascyltos, Giton i Eumolpus mistific ei nii pe alii, nu sunt n nici un caz modele de moralitate i totui nu suscit repulsie ci un fel de identificare ambivalent, paradoxal. Sunt poltroni, dar simpatici. ncearc s supravieuiasc ntr-o lume aberant i nu au cum s rmn puri. Ambiguitatea moral, zona gri n care sunt plasai aceti anti-eroi sunt alte indicii de realism, de verosimil psihologic, de vreme ce hipotextul parodic miza pe maniheism, pe schematismul caracterologic (opoziia radical ntre personaje bune i rele, pozitive i negative). Nici mcar Trimalchio nu e zugrvit ca un monstru, ca un scelerat total, e ridicol, e obiectul sarcasmului dar rmne mereu n sfera comicului. Limitele realismului lui Petronius sunt impuse aa cum am vzut, de specificul poeticii antice, care nu admitea reprezentarea realist dect n cheie comic. n comparaie cu romanele sentimentale, spectacolul grotesc desfurat de Petronius e mult mai fidel fa de complexitatea inextricabil a realitii umane, dar exclude glisarea spre tragic sau melancolic. Dac decelm cumva astfel de nuane, ele sunt cu siguran investiri i proiecii ale lectorului modern, dar i argumente ale deschiderii semiologice a acestui roman, pe care formula realismului comic pare doar s-l epuizeze. n orice caz, realismul se constituie aici ca efect al infuziei de comic i parodic ntr-o schem narativ care ar fi putut oferi premisele unei tratri idilice, sentimentale i patetice. Realismul rmne o constant a romanului indiferent dac e rezultatul observaiei sociale directe sau un epifenomen livresc, efectul polemicii literare. Cel mai probabil e s fie o combinaie ntre cele dou. Rescrierea parodic aduce aici corectivul realist necesar, dizolv idilismul i sentimentalismul, arat, ca toate marile parodii de mai trziu (Gargantua..., Don Quijote, Candide sau optimismul etc.) c dei aceste elemente pot fi artistice i sunt cu siguran delectabile, ele sunt i susceptibile de a se perima i a obosi cititorul prin abuz, prin ruptura escapist de realitate, oricum ar fi neleas ea la un moment dat. Tot ce era edulcorat i dulceag n acele fantezii evazioniste e supus testului realitii crude

  • i distorsionat. Sensibleria se transfer n planul somatic, fiziologic, spiritualismul e subminat, denunat ca fals. Realismul modern va fi cel care va gsi o modalitate de mediere ntre extremele idealizrii neplauzibile i ale satiricului grotesc.

    Referina parodic la genurile nalte a fost dintotdeauna parte din retorica, din modul de enunare al comediei, ncepnd chiar cu comedia atic veche. Comediile lui Aristofan erau saturate de citate i aluzii ireverenioase, de recontextualizri parodice ale tragediilor, n special cele ale lui Euripide. Romanul realist, al crui gen proxim arhitextual este, ca i n cazul satirei, comedia, va pstra aceast modalitate de a parodia stilul sublim, tragic sau epopeic, la care se adaug citarea ironic a discursului filosofic (mai ales stoic) i ridiculizarea poncifelor i stereotipiilor din retorica vremii. Astfel componenta estetic i cea ideologic a parodiei se conciliaz n romanul lui Petronius. Nu trebuie s pierdem din vedere c intertextul sau hipertextul parodic, care recurge la strategia ambigu a ironiei, are o raportare ambivalent la propriul obiect, pe care l minimalizeaz i l degradeaz dar n acelai timp l recupereaz i l duce mai departe (pentru c l mimeaz, pentru c simuleaz, prin ironie, acordul, conivena cu lumea de sensuri a textului int).

    Parodia epopeii constituie o alt ax fundamental a romanului. Primele romane greceti erau deja o prelungire i n acelai timp o degradare a eposului mitologic, o trecere a solemnului sublim n registrul minor al graiosului domestic. Dac n acest caz putem vorbi de pasti, romanul comic citeaz structura epopeii pentru a o parodia, aciune contient, consistent i sistematic. De exemplu motivul rzbunrii unei diviniti. Aa cum Ulise era persecutat de Poseidon iar Enea de Junona, Encolpius ndur represaliile zeului Priap, divinitate orgiastic, licenioas i popular, adevrat daimon al fertilitii i al dragostei senzuale. Se grefeaz aici, n mod firesc, i parodierea tragicului, pentru c ofensa adus divinitii de Encoplpius i ai lui, atunci cnd au deranjat, au profanat involuntar cultul acestui zeu, ntreinut de matroane, este echivalentul hybris ului tragic, sau mai bine zis al hamartiei, eroarea involuntar. Consecina transgresiunii e ignobil dac o raportm la demnitatea tragicului canonic (impotena protagonistului) dar e trit cu toat intensitatea de viciosul Encolpius. S-au identificat i aluzii ironice la stilul tragediilor senecane, n special Agamemnon; Petronius reproba experimentele literare neoasianiste. Hipotextul epopeic nu putea fi evitat ntr-o parodie romanesc, referina e justificat de numitorul comun al epicului, al organizrii narative a subiectului. n diferite momente ale aciunii, Encolpius poate fi privit ca un anti Ahile, anti Ulise, anti Enea. Onomastica personajelor susine de altfel adresa parodic desolemnizant a romanului: Agamemnon, Circe etc. n ipostaza de ndrgostit de Circe, Encolpius e gratulat cu epitetul homeric (odiseic) Polyaenos.

    Cum Petronius nu a evitat nici resursele elementare, grosiere i primitive ale comicului dar nici versiunea cea mai fin, mai subtil i mai greu de localizat a ironiei, cea pe care englezii o vor numi tongue in- cheek, muli comentatori au fost tentai s atribuie autorului nsui vituperrile mpotriva decadenei moravurilor i a retoricii, fcnd din el un reprezentant al conservatorismului i paseismului n moral i al clasicismului n estetica teoretic. E totui riscant s atribuim lui Petronius o estetic anume. Ar nsemna s ignorm sursa ficional a acestor digresiuni sau lamentaii, similare celor ale unor filosofi, retori, istorici sau satirici foarte serioi i bine intenionai, dar care aici sunt puse pe seama unor personaje cu totul amorale (Agamemnon, Encolpius, Trimalchio, Eumolpus), i prin aceasta invalidate n adresa lor etic. n capitolul LV e inserat un simulacru parodic de satir moralizatoare prin care Petroniu ar putea viza poetica satiric a stoicului Persius. (cf. p. 62)Temele filosofico-retorice arztoare ale epocii sunt relativizate i nu scap nici ele de ironia ubicu i a tot dizolvant a romanului. Nici umanismul stoic al lui Seneca cel din Epistulae ad Lucilium nu e scutit de deriziune. Et servi homines sunt, proclamase cordubanul. Trimalchio, fostul sclav, mbtat de puterea nou dobndit, divagheaz i el: Prieteni, ne-a spus el, i sclavii sunt oameni: au supt acelai lapte ca i noi, chiar dac i-a

  • copleit o soart rea. (Sat., p.82) nduioarea de suprafa a libertului, pentru care msura succesului rezid tocmai n accesul la statutul stpnului de sclavi e n rezonan cu ineficiena mesajului senecan, care se rezuma s recomande tratarea mai uman a sclavilor n care stpnii ar fi trebuit s vad nite prieteni umili, fr s denune caracterul inuman n sine al sclaviei.

    Persiflarea direct a exceselor din colile de retoric evoca diagnosticele lui Seneca Retorul pregtind n acelai timp analiza decadenei retoricii (de data aceasta condus cu cea mai mare seriozitate) la Tacit i Quintilian. Criticile de bun sim ale protagonistului ar putea fi un argument pentru adeziunea (cel puin teoretic) a autorului la clasicism. Sunt doar fraze lustruite i parc gluti unse cu miere: unde toate, cuvinte sau fapte, par a fi stropite cu sos fcut din mac i din susan.(Sat. p.10) Dac n astfel de observaii putem detecta mai uor asentimentul autorului nsui, n cazul discursurilor moralizatoare saturate de topoi familiari satiricilor latini (mai ales nclinaia de a idealiza trecutul denigrnd prezentul), nu mai putem ignora distana stilistic generat de enunarea parodic. n acest spaiu interstiial se instaleaz ambiguitatea. Cei care emit astfel de incriminri la adresa corupiei generale sunt cu totul necreditabili. Eumolpus, un mare moralist, e i unul din cele mai vicioase personaje care populeaz lumea posibil a Satyriconului. n cazul n care nu anuleaz cu totul ntemeierea satirei moralizatoare, astfel de exerciii parodice au cel puin efectul de a sugera c orice discurs, orict de nobil sau de bine intenionat prin el nsui, poate fi confiscat, manipulat i abuzat pn cnd se transform n vorbrie goal, n retoric gunoas i delir iresponsabil.

    Poemele epice incluse n roman sunt de asemenea parodii, dei muli dintre exegei au vzut n poemul despre rzboiul civil, recitat de Eumolpus, o replic serioas la eposul inovator, anti-clasic, anti-vergilian, demitologizat al lui Lucan. Pierre Grimal rstoarn perspectiva, susinnd c Lucan e cel care i rspunde lui Petronius n Pharsalia. Oricum ar sta de fapt lucrurile, nu trebuie s uitm c ironia parodic ambiguizeaz orice posibil demers estetic. Emitorul poemului nu e propriu-zis Petronius, ci creaia lui, Eumolpus, poetul veleitar, obsedant, incontinent i cu totul lipsit de talent, cel care i terorizeaz publicul cu produciile lui inepte i pe care oamenii vor s-l lapideze pentru c recit attea prostii. Exist ntr-adevr polemic literar n Satyricon i E. CIzek a relevat-o cu sagacitate (cf. Istoria..., vol.2, pp. 505-507) dar dintr-o perspectiv modern, a esteticii intertextualitii, rostul ei e i acela de a indica n ce msur parodia, la care romanul recurge cu atta consecven, este o form de poetic aplicat i totodat de critic in actu. Dup cum foarte bine aprecia Jean Bayet, Petronius a gsit mijlocul de a critica totodat epopeea nou i clasicismul de proast calitate, fcndu-l pe ridicolul Eumolpus s parodieze n stil convenional primul cnt al Farsaliei.(Literatura latin, p. 551)

    Comicul rezult din acest uz masiv de persiflare parodic, dar ia i forma comicului de situaie (acumularea de surprize i rsturnri de situaie amintete comedia motorie), de caracter i de limbaj (omniprezent i savuros). Atent la registrul vulgar al limbii, la farmecul i expresivitatea argoului, Petronius i caracterizeaz perfect personajele prin intermediul limbajului lor, nregistrnd sociolectele epocii, solecismele i barbarismele liberilor, greelile de limb latin pe care le face Trimalchio. Farsescul i faceiosul plautin, farsa popular italic, prin versurile fescennine, prin atellane i mimi contribuie la diversitatea strategiilor comice, la umorul extravagant i exuberant observat de E. Cizek (Op.cit., p. 509). Tot aici sunt poate sursele imaginarului crud, rudimentar i obscen, specific italic, de care nu se fereau nici autorii satirici. Strategiile comice oscileaz ntre extremele parodiei elitiste la adresa romanului popular sau a formelor literare pretenioase, artificiale i fastidioase, i degradarea intenionat grosolan a valorilor nalte i a ideilor consacrate. Romanul e plin de proverbe, locuri comune i formule sentenioase contextualizate parodic. Cu mult naintea lui Flaubert, Petronius alctuiete un fel de dicionar de idei primite de-a gata, de cliee,

  • ironiznd doxa, opinia comun, nelepciunea confortabil i suficient, mulumit de sine. E vizat, firete, i vulgata filosofic, discursul sapienial, ameliorativ, care tindea spre formularea aforistic, spre lapidaritatea memorabil a maximelor i sentenelor. Comesenii lui Trimalchio au sacul plin de platitudini, debiteaz banaliti i apoftegme cu viteza nucitoare pe care o vom regsi mai trziu la Sancho Panza.

    TEHNICA NARATIVVocea narativ. Naraiunea homodiegetic (autodiegetic) Petronius folosete naraiunea la persoana I, i n acelai timp un tip de naraiune n

    care protagonistul i naratorul coincid. Gradul de prezen n diegez a naratorului actant poate varia, i de aceea G.Genette a propus, n studiile lui de naratologie, termenul autodiegetic pentru acel tip de relatare n care naratorul e mai mult dect un martor sau un personaj periferic, fiind agentul principal al intrigii. Acest tip de enunare ar fi putut fi mprumutat din naraiile de cltorie. Aici naratorul este Encolpius, care relateaz tribulaiile lui i ale prietenilor si, fr preocupri de obiectivitate i neutralitate cvasi-istoriografic sau de imparialitate, ci asumndu-i pe deplin subiectivitatea i parti-pris ul. Totodat, pentru c naratorul nu ncearc s se eroizeze i nu-i ascunde, ba dimpotriv pare chiar c-i exhib cu o anumit voluptate turpitudinile, romanul creeaz o puternic iluzie de realitate, iar tonul amoral, aproape cinic (dar nu dezabuzat), contribuie la aceast impresie. i Odiseea folosea pe o scar larg acest tip de enunare, dar cnd Odiseu i rememoreaz, la curtea regelui Alcinou, aventurile, el poate fi suspectat c nflorete povestirea astfel nct s-l favorizeze, n mai mare msur dect anti-eroul lui Petronius. Ca strategie narativ, relatarea la persoana I are per se virtui interesante, e o modalitate complex dar i generatoare de ambiguitate: pe de o parte cititorul e aproape constrns s se identifice cu protagonistul, s-i preia optica, s-i asimileze viziunea asupra lumii, chiar i cnd valorile acestuia sunt mai greu de mprtit, cum se ntmpl chiar n Satyriconul, sau mai trziu n romanul picaresc (sau, ca un caz limit, n Lolita lui Nabokov), pe de alt parte tocmai pentru c e oarecum necreditabil ndeamn la distanare sau rezerv.

    PerspectivaPetronius recurge la diverse modaliti de a-i introduce personajele i cititorii n

    lumea descris. n episodul cinei lui Trimalchio, el nu se rezum la a prezenta, prin intermediul lui Encolpius, i cu precizie sau fidelitate cinematografic, ceea ce acesta poate observa singur, ci ne furnizeaz i alte informaii despre libert i averea lui (informaii pe care protagonistul nu le putea deine), dar nu din perspectiva naratorului omniscient, ci din aceea a unui conviv mai avizat, vecin de mas al lui Encolpius. Acesta schieaz portretul Fortunatei i al lui Trimalchio, cu maliiozitate i invidie, astfel nct dezvluie foarte multe i despre el nsui, despre propria psihologie. El e un reflector n genul celor folosii mult mai trziu de prozatorul american Henry James, cu deosebirea c focalizarea (raportarea naratorului la personaj) e aici extern, nu se petrece nici o fuziune ntre orizontul naratorului i acela al personajului. Comeseanul e un martor n naraiune, dar nu e i un raisonneur. Procedeul l-a entuziasmat pe Erich Auerbach, care l-a explicat n amnunt n capitolul Fortunata din Mimesis. Reprezentarea realitii n literatura occidental. Chiar specificul realismului petronian e pus n abis n acest episod (capitolul 37 i o parte din capitolul 38): Non potui amplius quicquam gustare, sed conversus ad eum, ut quam plurima exciperem, longe accersere fabulas coepi sciscitarique, quae esset mulier illa, quae huc atque illuc discurreret. Uxor, inquit, Trimalchionis, Fortunata appellatur, quae nummos medio metitur. Et modo, modo quid fuit? Ignoscet mihi genius tuts, noluisses de manu illius panem accipere. Nunc, nec quid nec quare, in caelum abiit et Trimalchionis topanta est. Ad summam, mero meridie si dixerit illi tenebras esse, credet. Ipse nescit quid habeat, adeo saplutus est; sed haec lupatria providet omnia et ubi non putes. Est sicca, sobria, bonorum consiliorum, est tamen malae

  • linguae, pica pulvinaris. Quem amat, amamt; quem non amat, non amat. Ipse Trimalchio fundos habet qua milvi volant, nummorum nummos. Argentum in ostiarii illius cella plus iacet quam quisquam in fortunis habet. Familia vero babae babae, non mehercules puto decumam partem esse quae dominum suum noverit. Ad summam, quemvis ex istis babaecalis in rutae folium coniciet. Nec est quod putes illum quicquam emere. Omnia domi nescuntur: lana, credrae, piper, lacte gallinaceum si quasieris, invenies. Ad summam, parum illi bona lana nascebatur; arietes a Terento emit, et eos culavit in gregem... Vides tot culcitras: nulla non aut cochyliatum aut coccineum tomentum habet. Tanta est animi beatitudo. Reliquos autem collibertos eius cave contemnas; valde succossi sunt. Vides illum qui in imo imus recumbit; hodie sua octigenta possidet. De nihilo crevit. Modo solebat collo suo ligna portare. Sed quomodo dicunt ego nihil scio, sed audivi quom Incuboni pilleum rapuisset, thesaurum invenit. Ego nemini invideo, si quis deus dedit. Est tamen subalapo et non vult sibi male. Itaque proxime casam hoc titulo proscripsit: C. Pompeius Diogenes ex Calendis Iuliis cenaculum locat; ipse enim domum emit. Quid ille qui libertini loco iacet, quam bene se habuit! Non impropero illi. Sestertium suum vidit decies, sed male vacillavit. Non puto illum capillos liberos habere...

    Acest brfitor cu limbaj grosolan i cu o mentalitate mercantil pronunat (n sistemul lui de valori bogia e evident pe primul plan) l ajut pe autor s creeze un interesant echilibru ntre subiectivitatea cea mai acerb, marcat, i obiectivitatea unei reprezentri similar celei homerice, n care totul pare adus n prim plan. Combinaia unic ntre cele dou virtui epice justific analogia, aparent surprinztoare, pe care Auerbach o face cu tehnica proustian: Petronius nu spune: lucrul sta este aa, ci las un eu, care nu este identic nici cu el nici cu povestitorul fictiv Encolpius, s-i ndrepte reflectorul privirii sale asupra societii din jurul mesei un procedeu de perspectiv ingenios, un fel de dubl reflectare, care n literatura antic ce ni s-a pstrat este, nu ndrznesc s spun unic, dar n orice caz foarte rar. Forma exterioar a acestui procedeu de perspectiv nu este desigur nou, cci, bineneles, n toat literatura antic personajele vorbesc despre ntmplrile i impresiile lor. Dar aceasta este fie numai o expoziiune absolut obiectiv, ca n cele povestite de Ulise cnd era oaspete al feacilor sau de Enea la curtea Didonei, fie este vorba de atitudinea unui personaj fa de oameni ori fa de un fapt care i se ntmpl tocmai atunci n cadrul unei aciuni i unde deci elementul subiectiv este inevitabil i cu totul natural i neartificios. Aici este vorba ns de cel mai acerb subiectivism, accentuat n plus prin limbajul individual pe de o parte i de o intenie obiectiv pe de alt parte, deoarece intenia urmrete descrierea obiectiv a societii din jurul mesei, inclusiv a vorbitorului, cu ajutorul procedeului subiectivist. Procedeul acesta duce la o iluzie a vieii mai sensibil i mai concret, prin faptul c vecinul de mas descrie societatea creia el nsui i aparine, punctul de vedere e strmutat n mijlocul tabloului, acesta capt profunzime i lumina care l reliefeaz pare s porneasc chiar din interiorul lui. La fel procedeaz i scriitorii moderni, de pild Proust, dar cu mai mult consecven, chiar i n cazul tragicului i problematicului (...). Procedeul lui Petronius este deci foarte ingenios i chiar genial, dac nu va fi avut predecesori societatea din jurul mesei este considerat cu propriile criterii compromindu-se din momentul n care prind glas; felul grosolan de comportare al acestor parvenii este apoi puternic scos n eviden prin faptul c la propria lor mas se vorbete astfel despre ei.(Mimesis, pp. 29-30)

    Povestiri n ramn diferite momente ale aciunii Petronius insereaz mai multe povestiri, crend un fel

    de roman tiroirs. Naratori sunt personaje ale romanului (fie episodice, fie cu pondere mai mare n aciune, cum este Eumolpus). Structura romanului se constituie ca alternare dinamic de ncastrri narative (enchssement) i ncatenare sau nlnuire de episoade (enchanement) (cf. Cizek, Istoria..., p. 501). Povestirile intercalate funcioneaz ca digresiuni i contrasteaz cu naraia / trama principal (rama epic mai bine zis) prin irealitatea lor ostentativ i

  • prin apartenena clar la un gen. Stereotipia lor e evident: sunt povestiri fantastice, cu strigoi, sau fabule milesiace, cu un coninut comic i licenios. Povestea despre matroana din Efes, amintit de Eumolpus e aproape un motiv folcloric regsit de pild i la fabulistul Fedru. Chiar dac locul acestor naraiuni secundare n economia romanului nu e foarte mare, putem presupune c n forma lui ampl acestea vor fi fost presrate cu o oarecare consecven, astfel nct s aib rolul unui trop narativ, a unei figuri discursive recognoscibile, tipic pentru genul romanesc, ca mai trziu n proza picaresc. Funcia acestor povestiri e complex: ele sunt i divertisment, desftare (funcie de evaziune i relaxare, pentru umanitatea ficional i pentru cititori), dar i hiatus al fabulei sau intrigii care diversific materia epic, tonalitatea narativ, avnd i efectul de a relativiza, de a denaturaliza povestirea cadru, n msura n care i denun, prin analogie (chiar contrastiv), artificiul funciar, ficionalitatea. Nu n ultimul rnd, povestirile amintite contribuie la caracterizarea actanilor i a lumii lor, desvrind atmosfera, informndu-ne asupra gusturilor i a imaginaiei lor, a vieii lor interioare n ultim instan. La banchet, Niceros e invitat de Trimalchio s-i ncnte pe convivi cu una din povetile pentru care e cunoscut (deducem c e un fel de povestitor profesionist). Sclavul Niceros povestete o ntmplare terifiant la care pretinde c a fost martor: e vorba de licantropie, de transformarea n lup a unui soldat, care apoi decimeaz turma prietenei sale. Povestea i face efectul, Trimalchio declar c i s-a fcut prul mciuc, dar Niceros nu e ridiculizat de nimeni, dimpotriv, se susine veracitatea povestirii prin credibilitatea povestitorului, care nu e un limbut obinuit s nire fleacuri, ci un om de ncredere. Amfitrionul nsui se grbete s adauge povestea biatului din Pergam, o poveste cu striges, spirite care sug sngele nou-nscuilor i vrjitoare care au nlocuit cadavrul tnrului mort cu o momie de paie. (cf. 70-73) mpreun cu povestea matroanei din Efes, sunt exemple de nuvele milesiene, fabulae milesiae, povestiri licenioase introduse, se pare, la Roma de Lucius Cornelius Sisenna. ntre povestea lui Eumolpus despre matroana din Efes i romanul propriu-zis se stabilete o relaie interesant. Povestea poate fi privit, ntr-o anumit msur, ca o mise en abyme, dac nu la nivelul tramei sau al personajelor cel puin n spirit, n semnificaia general. Tnra i frumoasa vduv, neconsolat de moartea soului ei, refuz s plece din cavou, plnge necontenit i se nfometeaz. Dar va fi convins de un soldat care pzea cadavrele unor tlhari crucificai (pentru ca familiile s nu le ia i s le ngroape), mai nti s mnnce i s bea, i apoi s - i accepte dragostea. Din cauza neglijenei lor un cadavru e furat i soldatul risc s-i piard viaa dar promptitudinea cu care vduva propune ca soul ei s ia locul tlharului l salveaz. Povestea ar trebui s fie o ilustrare a topos ului misogin nestatornicia femeilor cel puin aa a conceput-o Eumolpus: ...s-a apucat s ndruge vorbe pe seama uurinei femeilor; c le cad cu tronc brbaii prea uor, c uit la repezeal chiar de copii cnd sunt n focurile dragostei, c nici o femeie nu este att de cuviincioas nct s nu-i piard minile atunci cnd o prinde vreo patim nou.(pp.126-127) Totui aceast fabul milesiac e de fapt la fel de amoral ca romanul nsui, prin senintatea cinic de care d dovad, prin modul arhetipal n care asociaz sfera vieii (simbolizat de mncare i de pulsiunea libidinal) i cea a morii, Eros-ul i Thanatos-ul, celebrnd n acelai timp, prin maniera umoristic adoptat, triumful vieii asupra morii, a energiei vitale asupra forelor obstructoare ale supraeului, ale unei morale rigide, convenionale sau ipocrite. Pe de alt parte, avem n Cena Trimalchionis ipostazierea grotesc-sinistr a dihotomiei simbolice fundamentale via vs. moarte: ncheierea banchetului prin citirea testamentului i prin falsele funeralii ale amfitrionului e o enorm caricare a filosofiei latine, a nelepciunii tradiionale, iar degenerarea convivialitii n agresivitate i violen indic falsitatea primordial a festivitii, caracterul simulat, ipocrit al comuniunii i comunicrii pe care aceasta le pune n scen. Iar la sfritul romanului, pentru a adormi suspiciunile vntorilor de moteniri, Eumolpus promite c i va lsa averea imaginar aceluia care i va mnca leul, invocnd n acest sens mai multe exemple

  • documentate de antropofagie. Astfel simbolismul e mpins spre macabru i morbidee comic, spre grotescul enorm, baroc sau expresionist.

    Motorul epic e chiar imprevizibilul sau suspansul, resort narativ primitiv, arhetipal, secret al tensiunii romaneti, al dialecticii ntre satisfacere i frustrare a ateptrii. Rupturile brute, rsturnrile de situaie, interveniile provideniale sau dimpotriv cele care tulbur echilibrul unei situaii care tindea s se stabilizeze, impresia de rtcire dezordonat, de fug, toate acestea sunt ingrediente ale intrigii sau aciunii romaneti. Dar, ca i n cazul romanului erotic elenistic, guvernat de Tyche, de capriciile destinului, tipar romanesc pe care Satyriconul l citeaz ironic i ireverenios, previzibil devine tocmai peripeia ca ingredient abstract, de unde sentimentul pe care l avem, la lectur, c intriga ar putea acumula foarte multe episoade, diferite i totui asemntoare n structura profund. E tipul de intrig capabil s se autogenereze, s se nutreasc din ea nsi, expandndu-se la infinit, ceea ce face plauzibile supoziiile cercettorilor c n forma originar Satyriconul ar fi fost un roman-fluviu. Aceast laten epic monstruoas exista deja n epica elenistic i va fi accentuat i n romanele de consum de mai trziu, n versiunea lor lacrimogen, sentimental sau n cea comic picaresc. Romanul picaresc iniiat n barocul spaniol al Secolului de aur are foarte multe n comun, n gramatica lui narativ, cu Satyriconul (fr a putea vorbi neaprat de o influen direct). Literatura cu vagabonzi i vntur lume a Secolului al XVI-lea (Lazarillo de Tormes, Guzman de Alfarache, Vicente Espinel etc.) d aceeai impresie c finalul e cumva arbitrar, pentru c nucleul de baz al intrigii s-ar putea reproduce n continuare.

    Descrierea e o alt tehnic la care recurge Petronius i o manipuleaz n aa fel nct ntre ea i naraia propriu-zis nu se stabilete un raport ca de la static la dinamic. Descrierea nu e digresiune, ci procedeu retoric organic asimilat n micarea epic, generator de efecte realiste foarte plastice, asigurnd dimensiunea iconic sau vizual a romanului. Se remarc atenia extraordinar pentru detalii, pentru concret, aptitudinea de a nsuflei mediul n care se preumbl personajele, vocaia de-a dreptul balzacian (sau poate cinematografic avant la lettre) de a anima, de a aduce la via lumea obiectelor, de a arta n ce fel acestea se integreaz n universului personajelor i contribuie la a le contura identitatea i personalitatea; remarcm totodat talentul lui Petronius de a face din obiectele nsele personaje. Ca la marii romancieri de mai trziu, autorul Satyriconului poate crea, n anumite momente, efectul aproape suprarealist al reificrii i mecanizrii oamenilor, contrabalansat de cel al umanizrii, antromorfizrii obiectelor. i aceasta pentru c ntr-o lume animat de idealuri mercantile, materialiste, lumea liberilor, a paraziilor profitori, a vicioilor care fac din propriul corp o marf, obiectele chiar sunt valori i prezint, mai ales pentru acei nou mbogii al cror tip uman i social e ntruchipat de Trimalchio, o puternic dimensiune afectiv. Devin practic obiecte-feti, pretexte pentru un cult idolatru i n acelai timp succedanee, surogate sau Ersatz-uri ale unor valori spirituale. Posesiunile lui Trimalchio, lucrurile scumpe, luxoase i ostentative de care se nconjoar sunt pentru el (i deopotriv pentru cei din jur) simboluri, mrci ale statutului social pe care l-a dobndit, garanii ale prestigiului, succesului i respectabilitii, chiar garanii ontologice. Cnd exhib toate aceste achiziii, ateptnd s fie admirate pentru preul sau costul lor, Trimalchio ncearc s confirme, pentru el i ceilali, c viaa lui are pre, c el nsui are valoare.

    Banchetul lui Trimalchio e un tablou foarte complex, n care descrierea are un rol major, fr s se reduc vreo clip la o simpl funcie decorativ ornamental. De fapt, descrierile sunt att de minuioase, de scrupuloase, de exacte nct devin halucinante. Petronius pare s fi descoperit un fel de zon abisal a contigentului, atinge planul infinitezimal al fenomenalului. Procedeul mbin ceea ce retorica antic numea ecphrasis sau descriptio, prin care se nelegea descrierea de obiecte funcionale sau decorative, reale sau imaginate (cf. scutul lui Ahile), sau descrierea obiectelor de art ca mai trziu n parnasianism, cu hipotipoza, descrierea amnunit i foarte animat a unui tablou de via.

  • Trimalchio are un sim al spectacularului i spectaculosului foarte accentuat, e regizorul unei piese cu multe scene, care coincid cu diversele faze ale unui banchet tipic. E n acelai timp (sau se dorete) un magician i un iluzionist, are gustul ludic i baroc pentru mistificri i aparene, menite s dea emoii convivilor spectatori, s le creeze surprize minunate. Istoricii civilizaiei confirm importana banchetului sau a ospului n lumea greco-latin, elementele ritualice i spectaculare pe care acesta le includea prin tradiie (i nu trebuie uitat nici banchetul ca un cadru convenional pentru discuii filosofice, sau chiar ca un gen filosofico-literar, de sorginte platonic, regsit n Saturnaliile lui Macrobius sau n Deipnosophistai Banchetul nelepilor de Athenaios). Se pare ns c Trimalchio respect i moda timpului n ce privete scenariul sau ritualul convivial, dar i inoveaz foarte mult iar exagerrile sunt premeditate de autor, pentru a caracteriza mai plenar personajul i pentru a obine efecte umoristice. Felurile de mncare sunt astfel aranjate nct s reproduc semnele zodiacale, prin metafore sau metonimii. Din plafonul fals se revars flori i parfumuri. Trimalchio e un artizan i un estet al gastronomiei iar idealul lui artistic pare s fie ceea ce mai trziu se va numi trompe loeil. Dup ce a terminat Trimalchio, homeritii au scos un strigt i, printre sclavii care alergau ncoace i ncolo, a fost adus un viel fiert pe un talger de dou sute de livre. Vielul avea pe cap un coif. Aiax se inea dup el i, ca i cnd ar fi fost nebun, a nceput s sficiuiasc aerul cu sabia goal. A dat cu sabia n toate prile i a adunat cu vrful bucile, pe care le-a mprit mesenilor care admirau vielul. N-am avut rgaz s admirm aceste puneri n scen att de alese, cci, pe neateptate, a nceput s bubuie tavanul i s se cutremure tot tricliniul. M-am ridicat uluit, cci m-am temut ca nu cumva s coboare din tavan vreun acrobat. Ceilali meseni i-au ridicat i ei privirile, ateptnd s li se vesteasc din cer cine tie ce noutate. Iat ns c tavanul s-a deschis i a nceput s coboare ncet un cerc, desprins de bun seam de la un butoi mare. Pe tot inelul su atrnau coroane din aur cu vase fcute din alabastru, n care se pusese parfum.(Satyriconultr. de Eugen Cizek, Univers, 1995, p. 69)

    O varietate a descrierii narative e i portretul. Pe lng portretul moral (ethopee) al lui Trimalchio, care rezult din amplul episod al banchetului, romancierul folosete i procedeul portretului fizic (prosopografie), astfel nct avem senzaia i mai acut de a-l avea n faa ochilor pe libertul cel ridicol. ...cnd deodat am zrit un btrn chel, mbrcat cu o tunic rocat, jucndu-se cu mingea printre biei pletoi.(Sat., pp.29-30) Detaliul vestimentar e foarte important, pentru c ne informeaz asupra gusturilor lui (sau mai bine zis a lipsei de gust) n materie de mbrcminte i accesorii: Ne aflam n mijlocul acestor minunii, cnd s-a artat nsui Trimalchio, nsoit de muzic, i aezndu-se ntre nite perne foarte groase, ne-a fcut s rdem nesbuit. Capul lui ras ieea dintr-o manta stacojie; n jurul gtului i aa ngreuiat de mbrcminte, i trntise un fular cu o dung lat i cu ciucuri care atrnau ici i colo. Mai mare, puin aurit, i, la ultima ncheietur a degetului urmtor, altul mai mic. Dup cte mi se prea mie, acest inel era n ntregime fcut din aur, ns nzestrat cu stele de fier.(Ibid., p.35)

    MESAJUL ROMANULUIEste Satyriconul un roman al condiiei umane? E. Cizek nclin s cread c da, chiar

    dac are grij s-l apropie mai degrab de tipul romanului histoire dect de cel al romanului recherche. Cutarea poate fi degradat, minimal, egoist, deturnat grotesc, aproape incontient, dar ea exist. Personajele sunt ntr-o goan permanent, mnai de instincte, de imperativele supravieuirii, dar i de aspiraia spre plcere, pe care o confund cu fericirea. Ei ar cuta, conform cu E. Cizek, un cod de existen (Op.cit., p.508) Ideea e seductoare, dar risc s nnobileze excesiv inteniile lui Petronius, proiectnd n text valorile omului modern. (Ceea ce de fapt e legitim, pentru c textul nsui e suficient de complex nct s permit i o astfel de interpretare). La rigoare, orice roman e un roman al condiiei umane, pentru c

  • vorbete despre oameni i situaia lor: existenial, social, istoric i implicit metafizic. Ca epopee demitizat, romanul preia nucleul iniiatic al epos-ului, dar l metamorfozeaz pentru a exprima cltoria individului problematic ctre sine nsui, dup cum observa Georg Lukcs n Teoria romanului. Dac o astfel de caracterizare poate fi ndreptit grosso modo, n legtur cu romanul n general, nu trebuie s exagerm totui problematizarea personajelor comice din Satyricon. A identifica un mesaj oarecare nseamn i a eticheta romanul, a-l subordona unui tip. A-l califica drept roman de moravuri nu e neinspirat dar nu e nici suficient. Criteriul tematic trebuie completat cu cel al stilului sau viziunii, astfel nct adugm nc o specificaie: Satyriconul e un roman comic. Ca mai trziu n romanul picaresc, amoralismul domin universul ficional, mpreun cu o anumit tonalitate identificat de J. Bayet n scepticismul blazat care nate o ironie perpetu. (Cf. Literatura latin, p.552).

    Mesajul Satyriconului ar putea fi chiar viziunea comic, reprezentarea realist-comic, nglobnd toate conotaiile comicului, de la cele critice, ironic-sarcastice, la cel mai bonome, ludice i inofensive. Romanul comport, e adevrat, numeroase ideologeme i filosofeme, meditaii dar toate sunt, dup cum am vzut, contextualizate comic i parodic. Epicureismul (restrns, n spiritul epocii, la hedonismul deculpabilizat i admind i accente cinice), are mai mari anse s fie ridicat la rangul de filosofie romanesc. Principiul plcerii de care va vorbi psihanaliza e n centrul sistemului axiologic al acestor personaje. Dar ele reuesc destul de bine s armonizeze gustul lor pentru libertinaj cu principiul realitii. Morala a devenit irelevant, sau chiar e confundat cu ipocrizia. Eumolpus sintetizeaz epicureismul implicit, difuz al romanului, atunci cnd declar: Eu am trit ntotdeauna i n orice loc, ca i cum mi-a petrece cea din urm zi dintr-o via care n-ar mai reveni niciodat...(Sat., p. 113) Detectm aici o aluzie ironic, de pe poziii epicureice, la credina n transmigraie a orfico-pitagoreicilor dar i la concepia stoic a revenirii ciclurilor vitale. Epicureismul i augmenteaz fora expresiv prin ofensiva pe care o conduce mpotriva rigorismului stoic i a apologiei virtuii i ascezei promovate de acesta. Hedonismul epicureic devine astfel inversiunea total i sfidtoare a stoicismului. Oare de ce ne privii voi, Catoni, cu o frunte posac? / Scrierea mea condamnnd, simpl cum alta n-a fost? / Farmecul vesel al vorbei curate surde ntr-nsa / Faptele unui popor spuse n candid limbaj! / Cine nu tie, iubind, s se-nfrupte din darul Venerei? / Cine ne poate opri s huzurim n pat cald? / Ne-a poruncit-o, savant Epicur, adevrului tat: / nvtura-i ne-a spus: viaa nu are alt el!(Sat., cap. 132, 15). Poemul ine loc i de art poetic, e cel mai clar indiciu de poetic explicit, prin care Petronius se arat contient c a creat ceva nou i de mare simplitate (o lucrare realist, am spune azi), novae simplicitatis opus.

    n structura parodic picaresc, instabilitatea vieii suscit reflecii asupra destinului, dar e un destin factice, caricatura celui pe care epopeea i tragedia l concepeau ca pe o for misterioas, transcendent, redutabil, copleitoare. n episodul Cena, observaiile pline de invidie ale comeseanului lui Encolpius la adresa ascensiunii spectaculoase, incredibil de rapide a lui Trimalchio i a Fortunatei introduc o alt conotaie a destinului individual i colectiv, mai puin abstract, mai ancorat n istorie. Oscilaia proprietii, dup cum remarca Auerbach e introdus n cadrele mentale consacrate, privind roata norocului i instabilitatea vieii, toti acei topoi prezeni n literatura serioas, n etica filosofic dar i n filosofia popular. n arata literar a Antichitii, oscilaia norocului are aproape totdeauna forma unui destin care irupe din afar ntr-un anumit domeniu i nu a unuia care s rezulte din micarea imanent a lumii istorice, pe cnd literatura popular-filosofic a sentinelor ine firete cont de oscilaia norocului la toat lumea i n orice mprejurare, prezentnd ns acest lucru doar n form teoretic. Consideraii sentenioase asupra alternrii destinului pmntesc apar foarte adesea i n Ospul lui Trimalchio (...) Predominant este ns n opera lui Petronius concepia foarte practic-terestr, i innd deci exclusiv de istoria intern, asupra nestatorniciei

  • destinului Trimalchio vorbete foarte practic terestru de obria averii sale (...)(Mimesis, p.31)

    E firesc s ncercm s decelm, n structura profund a romanului, o filosofie auctorial, chiar o ideologie sau un mesaj mai puternic. Numai c acest mesaj nu trebuie s fie neaprat ocult sau profund i serios. i, ca n cazul tuturor operelor valoroase, el nu transcende, din fericire, esteticul, literaritatea. Funcia estetic e cea care nglobeaz toate dimensiunile discursului romanesc, fie ele chiar extrinseci: morale, sociologice, politice, polemice etc. n ultim instan, mesajul unei opere e structura ei global.

    BIBLIOGRAFIEErich Auerbach: Fortunata, n Mimesis. Reprezentarea realitii n literatura occidental,

    Editura Polirom, Iai, ediia a II-a, pp. 27-49.Mihail Bahtin: Apuleius i Petronius, n Probleme de literatur i estetic, Editura Univers,

    Bucureti, 1982, pp. 325-347.Jean Bayet: Literatura latin, Editura Univers, Bucureti, 1972.Eugen Cizek: Evoluia romanului antic, Editura Univers, Bucureti, 1970.Eugen Cizek: Istoria literaturii latine, Editura Adevrul S.A., Bucureti, 1994, vol.2.Pierre Grimal: Literatura latin, Editura Teora, Bucureti, 1997.Petroniu: Satyricon, traducere de Eugen Cizek, Editura Univers, Bucureti, 1995.Ren Pichon: Histoire de la littrature latine, Hachette, Paris, 1903.Augusto Rostagni: Storia de la letteratura latina, Mondadori, Torino, 1936, Decima

    Edizione.

    ROMANUL LATIN. APULEIUS, METAMORFOZELE SAU MGARUL DE AUR

    DATE BIOGRAFICE:Autorul unicului roman latin transmis integral a trit n timpul mprailor Hadrian, Antoninus

    Pius i Marcus Aurelius. Se crede c s-a nscut n jurul anului 125 e.n. Data morii e i mai nesigur: dup 170 nu mai avem nici un fel de date despre el, dar nici certitudinea c ar fi decedat n acest an, astfel nct unii extind durata prezumtiv a vieii sale pn n 190.

    Era originar din Madaura, n Africa, iar n Apologia se numea el nsui n glum Seminumida i Semigetulus. S-a nscut ntr-o familie nstrit de puni romanizai, dar s-ar putea s fi fost i grec, pentru c pretinde a fi nrudit cu Plutarch. A folosit cu aceeai facilitate limba greac i limba latin. S-a instruit la Madaura, Carthagina i Athena, studiind retorica, geometria, muzica, poezia, filosofia. Nu i se cunoate dect numele Apuleius. Cei care i atribuie prenumele Lucius se bazeaz pe identificarea total ntre autor i naratorul-protagonist al romanului Metamorfoze. n unele documente numele i este nsoit de Madaurensis, Philosophus, Platonicus, dar acestea sunt supranume care art fie locul de origine fie ocupaia.

    Tatl lui a fost duumvir la Madaura. Aceasta era cea mai nalt magistratur a oraului. I-a lsat o avere de dou milioane de sesteri. Apuleius a cltorit foarte mult, din pura dorina de a cunoate. Avea o curiozitate enciclopedic i s-a manifestat n domenii pe care astzi le considerm ca aparinnd tiinelor pozitive (matematic, medicin), dar i n domeniul umanioarelor, fa de care a manifestat mare atracie, mbinnd, n spiritul epocii, gustul pentru filosofie (platonismul mediu n cazul lui) cu fascinaia pentru misticism, culte de mistere, doctrine orientale. Pregtind astfel neoplatonismul mistic, ele se afirm ca un fervent al misteriofilosofiei. (E. Cizek, Istoria literaturii latine, vol. 2, p. 653) A fost i avocat, nregistrnd foarte multe succese de care era mndru, inclusiv la Roma, dar inea i conferine, n calitate de savant i filosof, n amfiteatre. A fost unul din acei sofiti itinerani care au contribuit la unificarea cultural a Imperiului n secolul al II-lea. (Cf. P.Grimal, Literatura latin, p. 389) Prin formaia divers i complex, prin sincretismul cultural pe care l practica, Apuleius ilustreaz foarte bine metisajele etno-culturale i lingvistice ale epocii. Pe un ton glume, Ren Pichon propunea s l vedem pe Apuleius ca pe un beduin la un congres de clasiciti.(Histoire..., p. 722)

  • La Oea (azi Tripoli) a cunoscut-o pe Aemilia Pudentilla, mama lui Pontianus, care i fusese coleg de studii la Athena, care a insistat ca Apuleius s-o ia n cstorie pe aceast vduv bogat. Dup moartea lui Pontianus, familia fostului so al Pudentillei i-a intentat un proces n care l acuza c ar fi recurs la practici magice pentru a pune mna pe averea vduvei. Apuleius s-a aprat n faa proconsului Africii, Claudius Maximus, probabil n 158 e.n., la Sabratha, fiind absolvit de o vin care, dac ar fi fost dovedit, ar fi putut atrage condamnarea lui la moarte. Discursul s-a pstrat cu titlul Pro se de magia, citat de obicei ca Apologia. Pentru prima oar n istoria Occidentului un intelectual era acuzat de a fi recurs la magie. S-a opinat chiar c amintirea procesului lui Apuleius ar sta la originea legendei lui Faust. (cf. Pascal Quignard)

    Mai trziu s-a stabilit la Cartagina, unde a devenit sacerdos provinciae al cultului imperial, demnitate care i conferea calitatea de preedinte al consiliului provinciei i obligaia de a organiza jocuri n amfiteatru, pentru care trebuia s contribuie cu sume foarte mari. (cf. T. Popa, n Istoria lit. lat., vol. colectiv, VI, p.210)

    A fost foarte apreciat de cartaginezi, care i-au ridicat statui din timpul vieii, acordndu-i inscripii, medalii etc. i la fel, alte orae.

    OPERAApuleius a fost un poligraf, un autor rsfat de mai multe muze. El nsui i-a arogat meritul

    de a fi abordat multiple genuri: Fateor uno chartario calamo me reficere poemata omnigenus aota virgae, lyrae, socco, coturno, item satiras ac griphos, item historias varias rerum nec non orationes laudatas disertis nec non dialogos laudatos philosophis, atque haec et alia eiusdem modi tam graece quam latine, gemino voto, pari studio, simili stilo.(Florides, 9,27).

    Lucrri pstrate:1. Discursuri. Pro se de magia (Apologia), la care