DELICVENTA JUVENILA

1.Analizati modificarile de structura a criminalitatii minorilor

intervenenite pe parcursul istoriei.Termenul "delincvenţă juvenilă" a fost

introdus în scopul de a face diferenţă defapte mai grave comise de către adulţi,

cum ar fi cele penale, faţă de care se aplică şi unalt statut sau regim. Termenul

"delincvenţă" a devenit uzual limbajului din Moldova,fiind folosit în paralel cu

termenul "criminalitate", fapt ce face vagă distincţia dintre ei.Dificultatea este

susţinută de lipsa unui support legislativ în materie; or, legislaţia noastră nu

abordează deosebirea dintre crimă şi delict, avînd doar conceptul de infracţiune

înlegea penală. De aceea, în majoritatea cazurilor, aceste cuvinte continuă să fie

folosite cuaceeaşi semnificaţie. De exemplu, Codul penal francez separă faptele

în crime şi delictepunînd la bază gravitatea lor, de aici şi deosebirea dintre

"criminalitate" şi "delincvenţă". În limbajul penaliştilor ţărilor europene, care

au la origini Codul lui Napoleon, crimelesînt delicte cele mai grave pasibile de

privaţiune de libertate pe un termen mai mare de 5 ani. Delincvenţa şi

criminalitatea sînt reprezentate drept concepte generale ale vieţii sociale; în sens

larg al cuvîntului fiind sinonime, dar cu diferite aspecte în sens

restrîns,punîndu-se accentul pe alte relaţii: act, autor, victimă. În conformitate

cu Recomandarea REC (2003)20 a Comitetului de Miniştri al CEcătre statele

membre cu privire la noile modalităţi de tratare a delincvenţei juvenile şi rolul

justiţiei juvenile din 24 septembrie 2003, "delincvenţa" semnifică faptele care se

încadrează în sfera dreptului penal. În unele state aceasta se extinde asupra

comportamentului antisocial şi/sau deviant care face parte din sfera

administrativă şi civilă, adică în final interpretarea urmează să aparţină

legiuitorului naţional, fiind acceptată şi sfera largă a termenului

2.Analizati factorii primordiali in evolutia delicventei juvenile.

Societatea actuală se confruntă cu o sporire a ratei delincvenţei juvenile,aspect

ce determină desfăşurarea unor investigaţii ample, de către tot mai mulţi

specialişti, (sociologi, psihologi, asistenţi sociali, psihiatrii , asupra universului

22

adolescentin, asupra factorilor care favorizează emergent comportamentului

antisocial.”Identificarea factorilor care generează acte antisociale în rândul

tinerilor reprezintă o etapă semnificativă în procesul de prevenire şi de

recuperare socială aacestor. „Valorile morale ale familiei sunt premise esenţiale

pentru realizarea unei socializări optime a adolescenţilor, însă ele trebuie

suplimentate printr-un proces de socializare adecvat şi prin intermediul unor alte

instante socializatoare şiele extrem de importante, şi anume şcoala şi grupul de

prieteni.” reprezintă un factor educativ primordial în asimilarea de către tânăr

anormelor de conduită dezirabile, în formarea unui bagaj informativ folositor

peparcursul vieţii. Nu de puţine ori, această instituţie care ar trebui să

încurajezecreativitatea, unicitatea copiilor, „urmăreşte cu obstinaţie

standardizarea şiuniformizarea comportamentului moral al adolescenţilor.” O

altă greşeală pe care învăţătorii o fac este atunci când tratează

discriminatoriuelevii,marginalizându-I şi eticheta

Mass-media reprezintă un alt factor important în modelarea conduitei

minorului. Teoria „învăţării sociale”, propusă de Albert Bandura, susţine că

agresivitatea apare ca rezultat al unui proces de învăţare socială.)

Prinobservarea şi imitarea celor expuse în presa scrisă sau mai ales în

televiziune există riscul ca tinerii să dobândească un comportament agresiv care

poate constitui premise unei existenţe delincvente.Consumul de alcool şi droguri

reprezintă o condiţie în comiterendu-i drept „elevi problema”. importanţă Dacă

explicaţiile psihologice ale cauzelor emergenţei delincvenţei juvenile pun

accentul pe particularităţile psihice caracteristice etapei confuze a

adolescenţei,cele sociologice acordă un rol esenţial condiţiilor vieţii sociale, a

rolului agenţilor socializatori în modelarea comportamentului minorului aflat

„în derivă”. „În acestcontext, delincvenţa juvenilă nu mai este privită ca o

tulburare a personalităţii sau ca o incapacitate a tânărului de a se adapta

condiţiilor în care trăieşte, ci ca un efectnemijlocit al deficienţelor şi disfuncţiilor

structurii sociale, al conflictelor existente încadrul sistemului social

23

3.Comparati teoria “asociatiilor diferentiate”si teoria conflictului de

culture. Teoria asociaţiilor diferenţiale

Teoria asociaţiilor diferenţiale are ca fondator pe E.A. Sutherland şi reprezintă o

particularizare a teoriei învăţării sociale în studiul delincvenţei. Este o explicaţie

„istorică sau genetică” a comporta-mentului social, prin luarea în considerare a

întregii experienţe de viaţă a individului

Preocupat de instituţionalizarea delincvenţei în zonele urbane E.A. Sutherland

consideră comportamentul criminal condiţionat nu de caracteristicile

biofiziologice sau psihice ale individului, ci de comunicarea din interiorul

grupului unde individul „absoarbe” cultura şi se conformează regulilor şi

normelor sociale şi legale. Autorul consideră că în descifrarea ştiinţifică a

comportamen-tului criminal trebuiesc luate în considerare următoarele

explicaţii:

– situaţională – de luare în considerare a elementelor care intră în joc în

momentul comiterii delictului;

– istorică sau genetică – vizând elemente care au influenţat anterior situaţia

şi viaţa delincventului.

Sutherland, trecând în revistă aspectele ce includ acest proces, menţionează:

– învăţarea tehnicilor de comitere a delictelor;

– orientarea mobilurilor, tendinţelor impulsive şi atitudinilor agresive;

– condiţionarea acestei orientări de caracterul interpretării favorabil sau

defavorabil al dispoziţiilor legale: se conturează astfel grupuri sociale care

interpretează regulile sociale ca norme ce trebuiesc respectate şi alte grupări ce

interpretează aceleaşi norme de pe poziţiile înclinate spre violarea, transgresarea

lor. Interpretarea diferită a normelor este specifică societăţii americane în care

24

procesele de imigraţie şi aculturaţie produc frecvent conflicte culturale între

grupuri şi indivizi;

– în momentul în care interpretările defavorabile ale regulilor sociale devin

preponderente faţă de cele favorabile, se acoperă principiul „asocierii

diferenţiale”. Indivizii devin criminali prin contactul preponderent cu modelele

criminale, ignorându-le pe celelalte;

– comportamentul criminal nu se structurează printr-un proces de

„imitaţie”, ci individul este atras şi canalizat de anumite grupuri spre

„învăţarea” şi experimentarea tehnicilor antisociale (socializarea negativă).

Limitele teoriei lui Sutherland consistă în ignorarea mobilurilor şi aspiraţiilor

individului precum şi în omiterea explicării mecanismelor şi dimensiunilor

implicate în conştientizarea modalităţii de asimilare a comportamentelor

eficiente legale. Pentru el prevenirea delincvenţei constă în evitarea contactului

cu modelele criminale şi confruntarea cu cele neutre sau conformiste.

Teoria apare simplistă şi reducţionistă prin neglijarea caracteristicilor de

personalitate ale delincventului, a implicării motivaţionale şi atitudinale faţă de

valorile sociale. Sutherland prin procesul socializării reduce crima la un simplu

proces de „transmisie culturală”. Cu toate aceste omisiuni, ipotezele avansate de

Sutherland parţial s-au validat evidenţiind faptul că fiecare dintre grupuri,

datorită „organizării diferenţiale” a societăţii, au o imagine reală vizând scara

de valori, interesele, scopurile.

Teoria „asociaţiilor diferenţiale” îşi aduce contribuţia pe linia evidenţierii ideii

că raporturile sociale între indivizi sunt determinate fundamental de forma de

organizare socială ce facilitează sau obstrucţionează forme specifice de

comportament infracţional.

Teoria conflictelor codurilor culturale

25

Această teorie este adusă în discuţie prin abordarea problematicii delincvente de

T. Sellin. Autorul se deosebeşte Shaw şi McKay, care utilizează conceptul de

„conflict cultural” în explicarea „dezorganizării sociale” a grupurilor, şi de

Sutherland care, pornind de la „conflictul cultural”, construieşte delictul ca o

„consecinţă a transmisiilor” şi a conflictelor culturale.

Sellin dă o mai mare extensie fenomenului prin considerarea următoarelor

fapte: – conflicte între „codurile culturale” ale diferitelor grupuri;

– conflicte între „normele de comportament şi conduită” ale diferitelor

grupuri.La modul general, subliniază Sellin, conflictele culturale sunt „produse

naturale ale diferenţei sociale.Această diferenţiere determină la rândul ei

apariţia de grupuri sociale infinite, fiecare cu modul său specific de viaţă, cu

particularităţile relaţionale caracteristice şi cu o înţelegere greşită a normelor

aparţinând altor grupuri. Ca o consecinţă a transformării unei culturi dintr-un

tip omogen şi integrat într-un tip eterogen, dezintegrat este apariţia stări

conflictuale în anumite situaţii şi anume:

– când aceste coduri ating graniţele unor arii culturale „contagioase”;

– când normele sociale şi juridice dintr-un grup se extind şi la alt grup;

– când membrii unui grup cultural migrează spre alt grup cultural.

În viziunea lui Sellin un prim tip de conflict dintre codurile culturale este diferit

de conflictul din interiorul unei culturi aflate în devenire. Conflictul generat de

contactul dintre sisteme culturale, indiferent de nivelul de dezvoltare al acestora

se înregistrează cazuri când conduita membrilor unui grup va fi considerată ca

„anormală” sau „ilegală” de către un alt grup cultural.

Existând reguli de conduită divergente, ce guvernează viaţa particulară a

individului, acestea generează conflicte între norme, reflectate pe plan

psihologic prin acceptarea unor norme şi valori duale, generatoare de

comportamente agresive sau distructive tocmai prin această dualitate.

26

Ceea ce lipseşte în principal acestei teorii, pornind de la ideea generării

delincvenţei numai în condiţiile conştientizării conflictelor culturale, este faptul

că Sellin nu explicitează mecanismul psihosocial prin care contradicţiile dintre

„codurile culturale” sau dintre „normele de conduită” pot genera

comportamente infracţionale.

4.Comparati modele de prevenire a delicventei juvenile cu cele de

prevenire a victimizarii minorilor.

Daca ar fi sa facem comparative,putem spune ca victimizarea poate fi scazuta

sau ridicata,in dependenta mijloacele utilizate in acest scop.Printre mijloace

victimologice de preventie:

-instruirea persoanelor;

-largirea nivelului de aparare a persoanelor care risca sa devina victime;

-informarea persoanelor;

-discutii cu parintii,educatorii,pedagogii,elevii privind comportamentul acestora

in unele situatii suspecte.

Prevenirea victimizarii se face printr-un larg spectru de modalitati:organisme

non-guvernamentale;publicarea informatiilor in reviste sau palete,mass-media.

Prin prevenirea victimologica intelegem intelegem,deci,ansamblul masurilor

statale si sociale dirijate spre prevenirea criminalitatii prin scaderea riscului

populatiei si a unor grupuri de personae de a devein victime ale actelor

criminale.Preventia poate fi individuala sau generala.

Pe cind principiile de la Riyadh, prevad masurile care ar preveni delicventa

juvenila la mai multe niveluri:

-prevenirea primara,adica masurile generale care promoveaza echitatea sociala

si posibilitati egale,astfel abordind cauzele fundamentale,cum ar fi saracia.

27

-prevenirea secundara,adica masurile de acordare a asistentei copiilor

indentificati ca fiind expusi unui risc deosebit,cum sint copiii ai caror parinti

singuri se afla intr-o situatie deosebit de dificila sau cei care nu ingrijesc de

copii.

-prevenirea tertiara,care implica planuri menite pt evitarea contactului inutil cu

sistemul judiciar formal si alte masuri care ar preveni comiterea repetata a

infractiunilor.

Pe linga linga modelul sustinut de principiile de la Riaydh,denumit modelul

social,doctrina subliniaza situational.Acesta din urma are drept scop amenajarea

locurilor vulnerabile in care riscul de a atrage minorul la savarsirea de

infractiuni este mai mare.Este de notat ca prevenirea sociala are 2 forme

principale:

a)prevenirea si dezvoltarea prin dezvoltare,orientate in mod special spre individ

si familia sa;

b)prevenirea comunitara,prin actiuni la nivelul societatii,al localitatii,dar a

caror finalitate sa fie tot individual;

5. Comparati teoria constitutiei predispozant delicvential si teoria

cromozomului crimei.

Ernest Kretschmer in lucraraea sa Structura corpului si caracterul examina

strinsa legatura intre structura corpului uman si trasaturile sale fizice,pe de o

parte, si caracterul omului sip e de alta parte.

Kretschmer clasifica delicventii in 4 tipuri:

-piknic-se caract ca avind fta plina,mine si picioare scurte,energic,vessel,predis

de a comite fapte ce solicita intelegenta,fraude,statura mijlocie ,caruia ii sunt

associate urm trasaturi psihice,grupate intr-un profil

28

ciclotomic:mobilitate,optimism dar si superfecialitate in relatiile

sociale,inclinatie spre compromisuri.

-astenic – cu corpul slab, alungit, mâini şi picioare lungi şi subţiri, căruia i se

asociază un profil psihologic numit schizotimic: înclinaţie spre abstractizare,

interiorizare, sensibilitate, un simţ acut al onoarei, meticulozitate, dar energic,

predispus spre comiterea faptelor în grup;

-atletic – cu o bună condiţie fizică, tip cu o dezvoltare fizică şi psihică

echilibrată, comite fapte care solicită forţă fizică şi mai puţin inteligenţă;

-displastic – suferă de maladii, are anomalii corporale, din care cauză este plin

de ură, comite fapte din îndeletnicire.

Mai tîrziu tipologia americanului W.H.Sheldon se fundamenta pe predominanţa

dezvoltării aparatului visceral digestiv al individului, a musculaturii şi si

stemului locomotor şi a ţesuturilor cutanate şi nervoase Ca şi Kretschmer,

Sheldon a cercetat corelaţiile între somatotipuri şi trăsăturile de personalitate cu

fenomenul de delincvenţă. Cercetări asemănătoare au efectuat şi soţii Glueck,

rezultatele fiind publicate în 1956 în lucrarea Fizicul şi delincvenţa. Ei nu au

ajuns la aceleaşi concluzii ca şi Kretschmer, considerînd că mai mulţi

delincvenţi se întîlnesc în rîndul mesomorfilor, care corespund tipului atletic.

Teoria cromozomului crimei.Primul care a început a face investigaţii în

domeniu a fost psihiatrul german Johan Lange, care în anii ’20 ai sec. XX a

utilizat metoda studiului efectuat pe gemeni. El a stabilit că în 77% din cazuri la

gemenii monozigoţi, dacă unul a comis o crimă, atunci şi al doilea o va comite,

iar la gemenii dizigoţi această legitate este valabilă doar în 11 la sută dintre

cazuri. Există două metode de cercetare a rolului eredităţii în devenirea

criminală: metoda genealogică (după predispoziţia pe care o oferă arborele

genealogic) şi gemelară (studiul asupra gemenilor).. Aşa, cercetătorii Lund şi

Jorger au luat copiii de la familiile criminale şi i-au plasat în familii sănătoase

din punct de vedere moral şi educativ, dar, până la urmă, aceştia au fugit din

29

noile familii şi s-au dovedit a fi delincvenţi. Un alt exemplu ar fi experienţa unui

filantrop din Hamburg, care s-a hotărât să salveze copiii din părinţi criminali şi

i-a plasat într-o casă anume construită, încredinţându-i unor educatoare

serioase şi de încredere..Mai recent, cercetători americani, suedezi au tins să

stabilească corelaţia dintre părinţii biologici şi cei adoptivi cu delictele comise de

către copiii adoptaţi. Se concluzionează că cel mai ridicat coeficient de risc de

delincvenţă (24,5%) există în situaţiile în care atît părinţii biologici, cît şi cei

adoptivi au antecedente penale. Dacă nici unul dintre părinţi nu are antecedente

penale, procentul copiilor adoptaţi care devin gemelară delincvenţi este de

13,5%. Cînd numai părinţii biologici au antecedente penale, 20%dintre copiii

adoptaţi devin infractori. Concluzia lui Sarnoff Mednick este că anumite

predispoziţii moştenite de la părinţii biologici infractori pot determina o creştere

a probabilităţii ca descendenţii acestora, adoptaţi de alte familii, să devină

infractori.9O largă răspîndire, dintre teoriile eredităţii, a avut-o teoria

comozomiană. Celula organismului uman are 46 de cromozomi ce formează 23

perechi distincte, cromozomul X fiind unul feminin şi Y – masculin. Teoria

comozomului crimei se fundamentează pe surplusul unui cromizom.

Cercetătoarea scoţiană Patriţia Jacobs a examinat din punct de vedere genetic

197 de deţinuţi de la închisoarea din Edinburg şi a constatat că şapte dintre ei

erau purtătorii unei anomalii: în loc să dispună de un singur cromozom al

sexului masculin Y, ei dispuneau de un cromozom Y suplimentar. În aşa fel,

P.Jacobs a ajuns la concluzia că frecvenţa anomaliei în închisori se datorează

faptului că indivizii purtători de XYY sînt predispuşi genetic crimei. De altfel,

cromozomul “Y” a fost denumit şi cromozomul crimei.

Profesorul Jérôme Lejeune de la Facultatea de Medicină din Paris a confirmat

că purtătorii anomaliei XYY prezintă în medie înălţimea de 1,80 m, devin cheli

înainte de vreme, sunt miopi şi au tulburări de character Cu toate că printre

delincvenţi frecvenţa anomaliei era de până la 3%, iar mai bine de 95% din

criminali nu posedau această anomalie, totuşi problema cromozomului crimei. .

Primul care a început a face investigaţii în domeniu a fost psihiatrul german

30

Johan Lange, care în anii ’20 ai sec. XX a utilizat metoda studiului efectuat pe

gemeni. El a stabilit că în 77% din cazuri la gemenii monozigoţi, dacă unul a

comis o crimă, atunci şi al doilea o va comite, iar la gemenii dizigoţi această

legitate este valabilă doar în 11 la sută dintre cazuri. Există două metode de

cercetare a rolului eredităţii în devenirea criminală: metoda genealogică (după

predispoziţia pe care o oferă arborele genealogic) şi (studiul asupra gemenilor).

Aşa, cercetătorii Lund şi Jorger au luat copiii de la familiile criminale şi i-au

plasat în familii avut antecedente sănătoase din punct de vedere moral şi

educativ, dar, până la urmă, aceştia au fugit din noile familii şi s-au dovedit a fi

delincvenţi. Rezultatul a fost negativ, fiindcă după patru-cinci ani aceşti copii au

părăsit căminul oferit şi au păşit pe calea delincventei. În aceste experienţe

ereditatea a jucat rolul de seamă. Primul carea început a face investigaţii în

domeniu a fost psihiatrul german Johan Lange, care în anii’20 ai sec. XX a

utilizat metoda studiului efectuat pe gemeni. El a stabilit că în 77% dincazuri la

gemenii monozigoţi, dacă unul a comis o crimă, atunci şi al doilea o va

comite,iar la gemenii dizigoţi această legitate este valabilă doar în 11 la sută

dintre cazuri.

Există două metode de cercetare a rolului eredităţii în devenirea criminală:

metodagenealogică (după predispoziţia pe care o oferă arborele genealogic) şi

gemelară (studiulasupra gemenilor). Aşa, cercetătorii Lund şi Jorger au luat

copiii de la familiile criminale şi i-au plasat în familii sănătoase din punct de

vedere moral şi educativ, dar, până la urmă, aceştia au fugit din noile familii şi

s-au dovedit a fi delincvenţi. Un alt exemplu ar fi experienţa unui filantrop din

Hamburg, care s-a hotărât să salveze copiii din părinţi criminali şi i-a plasat

într-o casă anume construită, încredinţându-i unor educatoare serioase şi de

încredere. Rezultatul a fost negativ, fiindcă după patru-cinci ani aceşti copii au

părăsit căminul oferit şi au păşit pe calea delincventei. În aceste experienţe

ereditatea a jucat rolul de seamă. Studiile de arbore genealogic, realizate în SUA

de către Dugdale, au încercat să demonstreze că în familiile ai căror întemeietori

au penale există un număr mult mai mare de infractori, pe aceeaşi bază s-a

31

conchis că ereditatea constituie principala cauză a criminalităţii adoptaţi devin

infractori.O largă răspîndire, dintre teoriile eredităţii, a avut-o teoria

comozomiană. Celula organismului uman are 46 de cromozomi ce formează 23

perechi distincte, cromozomul X fiind unul feminin şi Y – masculin. Teoria

comozomului crimei se fundamentează pe surplusul unui cromizom.

Cercetătoarea scoţiană Patriţia Jacobs a examinat din punct de vedere genetic

197 de deţinuţi de la închisoarea din Edinburg şi a constatat că şapte dintre ei

erau purtătorii unei anomalii: în loc să dispună de un singur cromozom al

sexului masculin Y, ei dispuneau de un cromozom Y suplimentar. În aşa fel,

P.Jacobs a ajuns la concluzia că frecvenţa anomaliei în închisori se datorează

faptului că indivizii purtători de XYY sînt predispuşi genetic crimei. De altfel,

cromozomul “Y” a fost denumit şi cromozomul crimei. Profesorul Jérôme

Lejeune de la Facultatea de Medicină din Paris a confirmat că purtătorii

anomaliei XYY prezintă în medie înălţimea de 1,80 m, devin cheli înainte de

vreme, sunt miopi şi au tulburări de caracter. Cu toate că printre delincvenţi

frecvenţa anomaliei era de până la 3%, iar mai bine de 95% din criminali nu

posedau această anomalie, totuşi problema cromozomului crime. Celula

organismului uman are 46 de cromozomi ce formează 23 perechi distincte,

cromozomul X fiind unul feminin şi Y – masculin. Teoria comozomului crimei

se fundamentează pe surplusul unui cromizom. Cercetătoarea scoţiană Patriţia

Jacobs a examinat din punct de vedere genetic 197 de deţinuţi de la închisoarea

din Edinburg şi a constatat că şapte dintre ei erau purtătorii unei anomalii: în

loc să dispună de un singur cromozom al sexului masculin Y, ei dispuneau de un

cromozom Y suplimentar. În aşa fel, P.Jacobs a ajuns la concluzia că frecvenţa

anomaliei în închisori se datorează faptului că indivizii purtători de XYY sînt

predispuşi genetic crimei. De altfel, cromozomul “Y” a fost denumit şi

cromozomul crimei.

32

6.Clasificati situatiile victimogene dupa comportamentul victemei.

Exista o suma de factori care determina ca anumite vietime sa fie mai

afectate decit altele chiar daca au suferit aceleasi tipuri de infractiuni:

-izolarea –persoanele care locuesc singure resimt mai acut consecintele

infractiuniii,stresul,,frica.

-resursele – s-a observant ca foarte putine dintre victime beneficiaza de

asigurarea bunurilor.In cionditiile in care nu se recupereaza prejudicial in

cazul infrctuiunii patrimoniale,a saraciei celui afectat,efectele

victimizarii,sunt de asemenea mai puternice;

-vulnerabilitatea –exista categorii de personae considerate mai

vulnerabile,femei ,minoritati entice,batrini,copii,acestia din urma resimt

foarte dur agresarea spatiului care pt ei este simbolul sigurantei.

-experinetele anterioare –pot implica sentimental de insecuritate;

-victimele hartuite rasiale –suporta cea mai persistenta agresiune,resimtita la

tot pasul,graffiti pe ziduri,remarci rasiale la serviciu,discriminare uin scoala;

-cele mai mari trauma le resimt victimile a caror ruda a fost ucisa,violate.

7.Definiti caracterul delicventului minor.

Caracterul exprimă un ansamblu de atitudini-valori, stabile,

generalizate, determinante pentru o persoană, care se întemeiază pe convingeri

puternice.Spre deosebire de temperament, caracterul se formează pe parcursul

vieţii.

Etimologic, termenul de caracter provine de la greaca veche semnificînd

tipar, stil de viaţă. În structura caracterului se disting trei grupe fundamentale

de atitudini: faţă de sine; faţă de ceilalţi în societate; faţă de muncă. Familiei şi

micromediului din apropierea minorului îi revine sarcina de formare a

33

caracterului acestuia, cultivîndu-I responsabilităţile şi dexterităţile pozitive şi

utile. Examinînd toate coordonatele nominalizate, la delincvenţii minori de cele

mai dese ori se disting unele dintre atitudinile de viitor, cum ar fi: lipsa

planurilor vitale; lipsa planurilor profesionale; devalorizarea instruirii,

activităţii de muncă; viitorul este perceput ca fiind o prelungire a prezentului;

resping, nu acceptă planuri, recomandări propuse din exterior; sunt orientaţi

preponderent la valori materiale.10 După gradul de exteriorizare sînt

recunoscute două tipuri de caracter: extravertit (deschis, comunicativ, jovial,

sociabil) şi introvertit (închis, orientat spre propriul eu, aparent mai puţin

sociabil şi mai puţin comunicativ). Cercetările ştiinţifice nu au reuşit să implice

diferit tipurile de caracter în etiologia infracţiunii. Totuşi, după criminologul

Narcis Giurgiu, a semnalat că în formele lor extreme de manifestare,

extravertirea tinde spre manifestări caracteristice bolnavilor maniacali, pe cînd

introvertirea tinde spre autismul schizofrenic. Caracterul, fiind influenţat de

temperament şi aptitudini, în procesul formării sale este foarte complex,

asimilarea atitudinilor şi valorilor socioculturale şi transpunerea lor într-un

cadru strict personal, stabil şi echilibrat, se realizează pe parcursul întregii

perioade de formare a personalităţii: din copilărie spre vîrsta adultă.

8.Determineti criteriile de clasificare ale victemelor minore.

După Mendelsohn, categoriile de victime se stabilesc în dependenţă de raportul

dintre victimă şi delincent, cum ar fi:

1. Victima completamente inocentă,

2. Victima de vinovăţie redusă, prin ignoranţă sau imprudenţă.

3. Victima egală în vinovăţie cu infractorul:

a) suicidul conştientizat;

b) victima eutanasiei;

34

c) suicidul cuplurilor;

4. Victima mai vinovată decît infractorul:

a) victima provocatoare, care prin conduita sa incită autorul la

comiterea infracţiunii;

b) victima prin imprudenţă, totalmente responsabilă de accident.

5. Victima cu un grad mai sporit de vinovăţie sau integral vinovată:

a) infractorul – victima unui act al legitimei apărări;

b) falsa victimă care induce cu bună-ştiinţă justiţia în eroare;

c) victima imaginară: paranoicii sau mitomanii.

În dependenţă de rolul victimei în actul criminal este stabilită şi sancţiunea în

final.

După cel de al doilea război mondial, B.Mendelsohn a prezentat o clasificare a

victimelor avînd ca bază următoarele criterii:

- victime ale accidentului de muncă;

- victime ale accidentului de circulaţie;

- copiii care au fost victime ale familiilor lor înainte de a deveni delincvenţi;

- victime ale naziştilor şi cele ale genocidului în general;

-alte categorii de victime, de exemplu ale şantajului16.

După H. Von Henting ar exista trei concepte privind categoria victimei:

1. Criminalul-victimă, adică subiectul care poate fi criminal sau victimă în

funcţie de circumstanţe. El citează exemplul copilului bătut care devine la

maturitate un părinte ce îşi maltratează propiii copii.

35

2. Victima latentă, care este vulnerabilă în funcţie de predispoziţiile speciale sau

generale:

a) speciale prin vîrstă, domeniu de activitate, patricularităţi ale personalităţii

b) generale, caracterizînd victimele prin predispoziţiile psihopatologice înnăscute

sau cronice.

3.Relaţia specifică victimă-criminal:

a) psihopatologice pure;

b) relaţii de compatibilitate psihologică reciprocă (de exemplu, între un isteric şi

un paranoic);

c) anumite relaţii familiale de atracţie reciprocă.

După E. A. Fattah (1971), reieşind din dispoziţiile legii penale, ar exista victim

specifice (persoane fizice, juridice) şi victime aspecifice (instituţii religioase,

sociale sau juridice). El insista asupra faptului că publicul în general este

victima criminalităţii, fie direct, fie indirect, în dependenţă de climatul de

insecuritate generat de criminalitate.

După gradul de implicare şi de responsabilitate a victimelor, clasificarea lui

Sheley din 1979 identifică:

infractor activ - victimă pasivă; infractor activ - victimă semiactivă;

infractor activ - victimă activă; infractor semipasiv - victimă activă; infractor

pasiv - victimă activă.17

Această tipologie scoate în evidenţă mai mult rolul pe care îl poate juca victima,

ca membru al cuplului penal în comiterea infracţiunii.

După criteriul responsabilităţii criminalului şi a victimei, S. Schafer18 stabileşte

următoarea tipologie:

36

1) victime care anterior crimei nu au avut nici o legătură cu făptaşul; întîlnirea

dintre victimă şi infractor este complet întîmplătoare, iar victima nu are nici o

parte din vină;

2) victime provocatoare, care anterior faptei infracţionale au comis, conştient

sau inconştient, ceva ce a declanşat „trecerea la act";

3) victime care precipită declanşarea „trecerii la act" prin comportamente

neglijenteşi incită infractorul la comiterea de acte ilegale, deci o parte de vină le

aparţine (de ex, nu încuie portiera maşinii sau lasă obiecte scumpe fără

supraveghere .

4) victime slabe fiziologic, biologic, care nu pot opune rezistenţă criminalilor

(bătrîn ,copii)

5) victime slabe sub aspect social; acestea sînt persoanele ce aparţin unor

grupuri minoritare etnice sau religioase neagreate şi cad victime agresiunilor

fără să aibă vreo vină personală;

6) victime autovictimizante, ce orientează victimizarea asupra lor înselor

(prostituate, cartofori, suicidari etc.);

7) victime politice, care au avut de suferit din cauza convingerilor lor.

Această clasificare este pur penală, ea nu se interesează de soarta victimei cum o

face victimologia umanitară.

În cazul infracţiunilor de violenţă, situaţia victimei poate avea mai multe

variante şi, în dependenţă de aceasta, ar exista o clasificare a acestora în20:

victime dispărute; victime decedate; victime care supravieţuesc agresiunii,

dar nu pot oferi date despre infractor din motive obiective (întuneric, infractor

mascat); victime care supravieţuesc agresiunii şi cunosc infractorul, dar nu îl

denunţă din teama de răzbunare; victime care supravieţuesc agresiunii,

37

cunosc infractorul, dar nu îl denunţă din motive personale; victime care

supravieţuesc agresiunii, cunosc infractorul, dar în loc să-l denunţe oferă alte

date şi explicaţii, protejîndu-l pe infractor; victime care supravieţuesc

agresiunii, cunosc infractorul, dar acuză o altă persoană pe care vor să se

răzbune; victime care supravieţuesc agresiunii, cunosc infractorul, dar

încearcă să pună pe seama acestuia fapte pe care nu le-a comis; victime care

denunţă o faptă comisă asupra lor, cu intenţia de a profita sau de a pedepsi pe

cineva.

9.Definiti conceptual de personalitate a delicventului minor.

Actul delincvent nu este doar un fenomen de masă legat de organizarea şi

funcţionarea societăţii, ci şi un fenomen individual. În acest sens se poate afirma

că actul delincvent este unui individual, deoarece, fiind contrar normelor legale,

el este întîi de toate comis de către un individ sau un mic grup de indivizi. Este

semnificativ faptul că altădată acest comportament era perceput ca un act

concret individual, şi numai abia începînd cu sec. XIX este tratat şi ca un

fenomen colectiv. S-au formulat orientări diferite mai largi în implicaţii de cadru

asupra conceptului de personalitate, printre aceste fiind identificate patru

curente3:

1) curentul tipologic (aparţinîndu-i lui Sheldon în special), după care

personalitatea depinde de constituţia fizică, de temperament şi de caracter;

2) curentul psihanalitic (Freud), care percepe personalitatea ca fiind rezultatul

conflictului dintre cele trei niveluri ale psihicului: Id, Ego şi Suprego;

3) curentul factorial (Cattel), care consideră personalitatea ca o construcţie

factorială,dinamică şi antagonistă, exprimată în modalitatea răspunsurilor date

la situaţii (de exemplu, forţa eului ţi opusul ei – emoţionalitatea nevrotică;

dominanţă şi opusul ei –supunerea etc.);

38

4) curentul culturalist (Kardiner), după care membrii societăţii au în comun

elemente asemănătoare ale personalităţii care formează „personalitatea de

bază"

10.Definiti notiune de delicventa juvenile si criminalitatea

minorilor. Delincvenţa juvenilă reflectă o inadaptare la sistemul juridic şi

moral al societăţii, fiind cea mai importantă dintre devianţele negative, care

include violarea şi încălcarea normelor de convieţuire socială, a integrităţii

persoanei, a drepturilor şi libertăţilor individului. Studiind acest fenomen trebuie

luate în consideraţie atît particularităţile biologice, cît şi cele psihologice ale

copilăriei şi adolescenţei, deviant minorului fiind determinată, pe de o parte, de

factori biogeni (leziuni cerebrale, traumatisme obstetricale, meningoencefalite

din copilărie) şi, pe de alta - de factori sociogeni, în special carenţa afectivă,

urmare a situaţiei de copil nedorit sau neglijat care determină un handicap

psihic al acestuia. Criminalitatea, în general, include totalitatea faptelor

antisociale comise de finite umane, pe cînd criminalitatea minorilor face o

specificare, punînd accentul pe vîrsta persoanei culpabile de comiterea unei

fapte interzise de lege şi care este determinată de diferite aspecte biologice,

psihologice şi sociale ce formează persoanalitatea umană. La definirea corectă a

conceptului de delincvenţă juvenilă un rol important îl are vîrsta cronologică,

care separă criminalitatea adulţilor de criminalitatea minorilor. Criminalitatea

minorilor cuprinde totalitatea faptelor penale săvîrşite de persoanele care nu au

împlinit vîrsta de 18 ani.

11.Determinati particularitatile delicventei juvenile.

Din definiţiile date delincvenţei juvenile rezultă că acestui fenomen îi sînt

specifice o serie de trăsături sau caractere generale, definitorii, care îi dezvăluie

etiologia complexă şi îi conferă un loc aparte în cadrul manifestărilor sociale

negative.

39

1) O primă trăsătură a delincvenţei juvenile este că ea are un caracter social de

masă, în sensul că are o anumită frecvenţă şi se dezvoltă în societate, care poate

fi înfăţişată în cifre, ceea ce justifică utilizarea unor metode statistico–

matimatice pentru elaborarea concluziilor referitoare la dinamica şi structura

delincvneţei juvenile, la prognoze şi măsurări pentru prevenirea şi combaterea

delincvenţei juvenile la scara întregii societăţi.

2) Caracterul instorico–evolutiv, care exprimă ideea persistenţei fenomenului

delincvenţa juvenilă, dar în structură şi dinmaică diferită, de la o epoca la alta,

de la o ţară la alta sau de la o zonă geografică la alta.

Delincvenţa juvenilă a însoţit întreaga istorie a societăţii omeneşti şi nu există

premise pentru a considera că acest fenomen va dispărea, indiferent de

orînduirile sociale care vor succeda.

Caracterul istorico – evolutiv nu înseamnă doar o repetiţie mecanică constantă,

ascendentă sau descendentă, a fenomenului delincvenţei juvenile, ci producrea

unor schimbări în structura şi dinamica fenomenului, în formele de exprimare,

în raport de care trebuie căutate cauzele şi remediile.

3) Caracterul prejudiciabil, exprimat în periculozitatea socială pe care o are în

sine fenomenul delincvenţei juvenile pentru valorile sociale şi individuale

ocrotite de normele dreptului şi ale moralei, pentru întregul sistem de valori

consacrate de cultura şi civilizaţia umană.

4) Caracterul complex al delincvenţei juvenile, cu valenţe predominant bio –

psiho – sociale. Această trăsătură exprimă faptul că delincvenţa juvenilă nu

există în afara societăţii, comportamentului şi activităţii acestuia. Fenomenul

reflectă deci şi individualitatea bio-psiho-socială a participanţilor la comiterea

diferitelor încălcări ale normelor morale şi de drept, care exprimă atît caracterul

complex al etiologieicomportamentului antisocial al minorilor, cît şi diversitatea

tipurilor existente.

40

5) Caracterul variabil al delincvenţei juvenile, care derivă din varietatea

încălcărilor de lege şi de morală comise de minori, cît şi din varietatea de

exprimare concretă a minorilor prin acţiunile ilicite comise. Aşa cum nu există

doi oameni identici, tot aşa nu există nici încăplcări de acţiuni ilicite identice.

6) Caracterul condiţional al delincvenţei juvenile, constînd în aceea că, fiind un

fenomen cu manifestări fizico–sociale, delincevneţa juvenilă nu poate exista în

afara unui proces cauzal, nu poate fi de natură necondiţionată, acauzală. Toate

încălcările de lege şi morală comise de minori sînt favorizate de anumiţi factori;

totodată, este posibil de aacţiona pentru descoperirea acestor factori şi pentru

combaterea lor prin măsuripreventive şi de represiune penală.

12.Determinati politicile de prevenire a delicventei juvenile.

I. Politici la nivel national .Toţi actorii societăţii trebuie implicaţi direct în

definirea şi aplicarea unor strategii naţionale. Este nevoie de o politică integrată

şi eficientă în plan şcolar, social, familial şi educativ, care să contribuie la

transmiterea valorilor sociale şi civice şi la socializarea din timp a tinerilor.

Reducerea inegalităţilor sociale şi a sărăciei în rândul copiilor este, totodată,

crucială. Prevenirea delincvenţei juvenile ar trebui exercitată după cum

urmează:

-la nivel primar (pentru toţi cetăţenii)

-la nivel secundar (minorilor cu comportament delincvent ocazional)

-la nivel tertiar (minorilor cu comportament delincvent persistent)

Printre măsurile preconizate ar fi un concediu parental de un an, cursuri de

formare pentru cadrele didactice, cursuri de gestionare a situaţiilor conflictuale

şi "o foaie dem parcurs" Europeană, destinată mass-mediei.

II.Politici la nivel European

41

Statele Membre, în colaborare cu Comisia europeană, ar trebui să stabilească

fără întârziere standarde minime şi principii directoare comune în ce priveşte

acţiunile de prevenire a delincvenţei juvenile. N-ar trebui să se recurgă la

măsuri grave sau la sancţiuni penale decât în ultimă instanţă şi doar atunci când

este absolut necesar. Comisia ar trebui să instituie un Observator European

pentru Delincvenţa Juvenilă, care să centralizeze statistici de la Statele Membre,

să asigure schimb de bune practici şi să planifice programe noi inter-regionale,

Europene şi internaţionale.Comisia este invitată, totodată, să propună un

program-cadru la nivel comunitar, cu acţiuni de prevenire, de sprijin al

iniţiativelor organizaţiilor interguvernamentale şi alcooperării inter-statale, cu

posibilităţi de finanţare a proiectelor-pilot regionale şi locale.Programul ar

contribui la promovarea practicilor la scară europeană, şi ar asigura

infrastructuri sociale şi pedagogice.

Generalizînd, am menţiona diversitatea politicilor sau programelor de prevenire

şi de resocializare printre care : -programme de prevenire bazate pe mobilizarea

eforturilor comunităţii, ca cele de probaţiune, vizează eliberarea condiţionată, în

anumite condiţii şi înainte de termen, fie suspendarea sentinţei în condiţiile unei

bune conduite sub supraveghere, prin convocare periodică în faţa unui ofiţer de

probaţiune;

-programme clinice de orientare şi ghidare a minorilor care ridică probleme

speciale, cum ar fi terapia şi consilierea individuală, terapia de grup ;

-programme zonale de prevenire a delincvenţei juvenile (exemplu notoriu fiind

Proiectul Zonei Chicago iniţiat în 1933 de către Clifforg Shaw); -programe de

intervenţie în sprijinul familiilor avînd copii în situaţii de risc

42