”DELINCVENŢA JUVENILĂ ÎN ROMÂNIA: FACTORI DE RISC CARE DETERMINĂ COMPORTAMENTUL DELINCVENT”

(SINTEZĂ) - 2003

1. ARGUMENT:

Delincvenţa juvenilă constituie, în prezent, una dintre cele mai grave

probleme sociale cu care se confruntă România, a cărei amploare este evidenţiată atât de statisticile oficiale, cât şi de mass media. Fiind o consecinţă directă sau mediată a modului în care funcţionează familia, şcoala şi diferitele mecanisme de socializare, sancţionare şi reabilitare socială, ea solicită o abordare multidisciplinară a influenţei exercitate de aceste instituţii, din punct de vedere al factorilor de risc implicaţi.

2. ETIOLOGIA DELINCVENŢEI JUVENILE

Problema elaborării unei explicaţii sau unui set de explicaţii convingătoare pentru amploarea şi intensitatea fenomenului de delincvenţă juvenilă din România de astăzi, constituie un obiectiv fudamental pentru cercetarea teoretică şi practică în acest domeniu.

După ani şi ani de cercetare în acest domeniu, în cursul căruia s-au strâns numeroase categorii de date, au fost comparate diverse statistici şi s-au evidenţiat multiple variabile cantitative şi evaluări calitative, apreciem că este timpul unei operaţii de sinteză, pentru a formula, dacă nu teorii de amploare, cel puţin unele teorii de rang mediu, chiar cu caracter ”parohial”.

După cum se ştie, cea mai mare parte din teoriile elaborate, până acum, în domeniul delincvenţei juvenile, se pot clasifica simplu, în trei mari categorii :

(1) teorii care susţin că delincvenţa juvenilă este o conduită moştenită, datorită unor factori cu caracter genetic-ereditar ;

(2) teorii care apreciază că ea este, de fapt, o conduită dobândită, datorită unor factori sau structuri cu caracter familial, social ori cultural ;

(3) teorii mixte, care îmbină aceste două explicaţii.

Prima categorie de teorii aparţine genului de explicaţie biologică (sau biologistă). Cea de a doua aparţine atât genului de explicaţie psihologică (sau psihologistă), cât şi genului de explicaţie sociologică (sau sociologistă). În fine, cea de a treia categorie aparţine genului de explicaţie eclectică, care combină mai multe elemente etiologice.

Unele dintre aceste teorii sunt desuete, altele îşi păstrează actualitatea, dar ceea ce trebuie arătat este faptul că ele au fost elaborate de către analişti sau teoreticieni aparţinând altor spaţii culturale, decât cel românesc şi care nu s-

au confruntat cu numeroasele probleme pe care le-a avut România, înainte şi după 1989.

Putem credita, oare, aceste teorii cu gradul de universalitate cerut de aplicarea lor şi la cazul României ? Aceasta este o problemă asupra căreia trebuie încă reflectat, dacă dorim să elaborăm explicaţii convingătoare în legătură cu cauzele delincvenţei juvenile din România. Deoarece ţara noastră se confruntă cu o situaţie aparte, generată de perioada de ”tranziţie”, schemele etiologice tradiţionale nu au decât o validitate limitată, motiv pentru care căutate explicaţii specifice, chiar dacă, au un caracter ”parohial”.

2.1. CAUZE PRINCIPALE ALE COMPORTAMENTULUI DELINCVENT

Majoritatea teoriilor cu privire la cauzele juvenile pot fi clasificate în două mari categorii: • teorii care susţin că delincvenţa este o conduită moştenită, prin intermediul

unor factori cu caracter genetico-ereditar; • teorii care consideră că delincvenţa este o conduită dobândită, prin

intermediul unor factori familiali, sociali şi culturali. Din prima categorie fac parte teoriile biologice, iar din cea de-a doua categorie fac parte teoriile cu caracter psihologic şi sociologic. Există, desigur şi teorii mixte care încearcă să îmbine diferite explicaţii. 2.1.1. Teoriile biologice Teoriile cu caracter biologic reprezintă cele mai vechi explicaţii în acest domeniu. Conform unor explicaţii elaborate încă din secolul al XIX-lea, copilul delincvent, la fel ca şi infractorul adult, este definit de anumite tare genetice, moştenite de la ascendenţi. Noţiunea de degenerescenţă, extrem de răspândită în acea perioadă, încerca să explice faptul că descendenţii unor persoane vicioase (alcoolice sau imorale) ori criminale vor ajunge, ei înşişi, vicioşi şi/sau infractori. Şcoala pozitivă de criminologie (Cesare Lombroso) aprecia că degenerescenţa poate fi identificată prin "stigmatele" tipice ale individului, sintetizate de o constituţie corporală specifică. În acest sens, credeau reprezentanţii acestei şcoli, delincventul nu este un produs al mediului, ci un efect al involuţiei pe scară genetică, născându-se cu tendinţe şi deprinderi criminale1. Pentru William Sheldon, care a dus mai departe concepţia constituţiei corporale, delincvenţii sunt caracterizaţi de un tip somatic (somato-tip) particular - tipul mezomorf (definit de musculatură şi corp atletic), care este cel mai înclinat, datorită structurii sale corporale, către agresiune, violenţă şi delincvenţă2.

1 Cesare Lombroso, Omul delincvent, traducere în limba română, Bucureşti, Edit. "Măiastra", 1992. 2 William Sheldon, Emil Harti, Eugene McDermott, Varieties of Delinquent Youth, New York, Harper, 1949.

O dată cu progresele geneticii, a căpătat o mare răspândire concepţia în concordanţă cu care conduita violentă sau criminală este determinată de anumite anomalii cromozomiale, astfel că cei mai mulţi criminali bărbaţi posedă un cromozom Y în plus, având structura cromozomială XYY, în loc de cea obişnuită (XY). Nici-una dintre aceste teorii nu a fost, însă, confirmată de o evidenţă empirică clară şi suficientă. Pentru a se putea demonstra, şi mai bine, ipoteza caracterelor moştenite, au fost efectuate o serie de studii asupra gemenilor. Întrucât gemenii monozigeţi (rezultaţi din aceeaşţi celulă-ou fecundată) sunt mai similare din punct de vedere genetic, decât gemenii dizigeţi (rezultaţi din două celule-ou), s-a plecat de la ideea că există mai multe şanse ca acelaşi factor genetic să se regăsească la ambii gemeni monozigeţi. În acest sens, studiile efectuate au arătat că există, într-adevăr, o mai mare concordanţă a tendinţelor de criminalitate printre gemenii monozigeţi (care sunt de acelaşi sex), decât printre cei dizigeţi (care sunt de sexe diferite)3. Rezultatele unor asemenea cercetări nu par, însă, convingătoare în măsura în care mai marea similaritate între gemenii monozigeţi poate fi atribuită, mai degrabă factorilor de mediu, condiţiilor familiale şi reacţiei părinţilor faţă de gemenii de acelaşi sex, comparativ cu cei de sex diferit. Pe de altă parte, tendinţele antisociale ale copiilor nu pot fi desprinse de caracteristicile climatului familial, unde frecventele conflicte între ambii părinţi sau dezorganizarea familiei pot reprezenta importanţi factori de risc. Alte studii au încercat să evidenţieze rolul factorilor biochimici în geneza delincvenţei, atribuind alimentaţiei o importanţă principală. În ansamblul lor, teoriile biologice şi cercetările întreprinse în baza acestor teorii nu au reuşit să demonstreze convingător influenţa factorilor ereditari în conturarea tendinţelor spre delincvenţă, în primul rând, pentru că au ignorat rolul factorilor de ambianţă, concentrându-se unilateral numai asupra factorilor cu rol ereditar.

2.1.2. Teoriile psihologice Teoriile psihologice, deşi nu ignoră influenţa mediului social (mai ales, a celui familial) în determinarea tendinţelor delincvente, se concentrează, cu prioritate, asupra rolului trăsăturilor de personalitate. La baza lor stă presupunerea că, întrucât delincvenţa este o formă de conduită, ea depinde, esenţial, de personalitatea delincventului. În S.U.A., de exemplu, F.B.I. utilizează "profiluri psihologice" (un gen de portret-robot) pentru a putea orienta, mai uşor, investigaţiile în direcţia identificării delincvenţilor şi infractorilor4. Delincvenţii sunt priviţi, în acest sens, ca persoane inadaptate, care nu pot întreţine raporturi sociale normale, definite de frustrare, agresivitate, coeficienţi scăzuţi de inteligenţă şi alte tendinţe ce pot fi atribuite factorilor de personalitate. Testele

3 Alan E. Kazdin, Treatment of Antisocial Behavior in Children and Adolescents, Homewood, Illinois, The Dorsey Press, 1985, p. 32. 4 Frank Schmallegger, Criminal Justice Today, New Jersey, Prentice Hall, Englewood Cliffs, 1991, p. 84.

utilizate de către psihologi, pentru a evidenţia aceşti factori sunt extrem de variate, având ca scop principal identificarea acelor factori de risc care influenţează cel mai frecvent comportamentul delincvent. Unul dintre cele mai cunoscute teste de acest tip este M.M.P.I. (Minnesota Multiphasic Personality Inventory - Inventarul Multifazic de Personalitate Minnesota) care, printr-o serie de întrebări îşi propune să descopere ce tip de personalittae are tânărul şi ce tendinţe prosociale sau antisociale îl caracterizează. O întrebare distinctă este următoarea: "Te-ai aflat vreodată în conflict cu legea?". Criticile care s-au adus la adresa acestei întrebări (şi, de fapt, la adresa întregului test) au arătat că răspunsul la această întrebare nu poate dovedi altceva decât că tinerii care s-au aflat deja în conflict cu legea sunt mai probabil să fie delincvenţi, decât aceia care n-au experimentat încă acest conflict5. Deoarece se axează pe caracteristici singulare, detaşate de contextul social în care se inserează, testele psihologice nu pot discrimina, cu acurateţe, între trăsăturile de personalitate ale delincvenţilor şi nondelincvenţilor, astfel că aceleaşi trăsături pot fi regăsite şi la unii şi la ceilalţi. O orientare specifică a teoriilor cu caracter psihologic este direcţia psihanalitică. În conformitate cu concepţia lui Freud, delincventul are un tip de personalitate caracterizat de un supraeu slab, care-l împiedică să ţină sub control tendinţele antisociale, absenţa sublimării, datorită controlului prea sever exercitat de părinţi asupra vieţii sale în cursul primei copilării, eşecul rezolvării conflictului oedipian, datorat fie unei carenţe afective materne, fie unui exces de afectivitate maternă, fie absenţei identificării cu imaginea tatălui. Existenţa unui supraeu slab determină o personalitate care nu-şi poate inhiba sau înfrâna tendinţele antisociale. Absenţa mecanismelor de sublimare generează un tip de personalitate ce nu resimte nici o constrângere morală în acţiunile lui, acţionând după dorinţe şi plăceri şi nu în funcţie de reguli. În fine, eşecul rezolvării conflictului în cadrul copilăriei determină un traumatism profund ce generează acte impulsive, agresive şi antisociale. Deşi seducătoare prin conţinutul lor teoretic, interpretările freudiene sunt destul de echivoce pentru a se putea preta la o multitudine de explicaţii care nu se pot verifica în mod empiric. De exemplu, ideea că delincventul nu resimte nici o constrângere morală poate fi contrazisă de evidenţa că, odată cu ralierea la o subcultură (bandă) delincventă, delincventul este obligat să se supună controalelor acesteia, conform cu alte standarde de moralitate, decât cele convenţionale. Fără a minimaliza eforturile psihologilor în această direcţie, se poate aprecia că o mare parte dintre teoriile utilizate de ei au un caracter unilateral, axându-se, cu prioritate, asupra unor factori şi trăsături care sunt detaşate de influenţele sociale şi culturale, de influenţa subculturilor delincvente şi a valorilor criminale, de exemplu.

5 Larry Cyril Jensen, Op. cit., p. 427.

2.1.3. Teoriile sociologice Spre deosebire de teoriile biologice şi psihologice, teoriile sociologice îşi propun să evidenţieze influenţa structurilor şi condiţiilor sociale asupra delincvenţei juvenile. Nici în domeniul cunoaşterii sociologice nu există o concepţie etiologică unitară, existând o mare diversitate de teorii şi modele teoretice (teoria anomiei, teoria subculturilor delincvente, a bandelor de la marginea străzii etc.). O mare parte din aceste teorii au un caracter mixt, atât sociologic, cât şu psihologic. Cele mai multe explicaţii pare să le reunească familia ca un context social particular, care poate potenţa, în anumite condiţii, conduita delincventă. În acest sens, delincvenţa este rezultatul erorilor, carenţelor, distorsiunilor şi orientărilor socializării în mediul familial. Delincventul este, astfel, victima propriului educator, a acelor părinţi care ignoră drepturile minorilor sau tinerilor, aplică un sistem deficitar de sancţiuni (în sensul că o serie de conduite pozitive sunt pedepsite, iar o serie de conduite negative sunt recompensate) accentuând fie latura supraconformistă a educaţiei, fie stilul "laissez faire", prin libertatea deplină acordată tânărului. Supraconformismul împiedică, astfel, creativitatea, iar libertatea deplină determină o creativitate de tip "anomic". Dezorganizarea familiei (prin deces, abandon sau divorţ) constituie, de asemenea, una din cele mai frecvente explicaţii ale apariţiei comportamentului delincvent, în condiţiile în care, în familiile dezorganizate există o serie de condiţii negative, printre care lipsa supravegherii timpului liber şi a anturajului minorilor, absenţa identificării fie cu modele paterne, fie cu cele materne, frustrarea resimţită ca urmare a lipsei din cămin a unuia dintre părinţi etc. Totuşi, considerăm că se abuzează prea mult de asemenea explicaţii, care pun accentul pe dezorganizarea familiei, ca variabilă independentă, deoarece pot exista familii dezorganizate în care climatul educaţional este adecvat, iar părintele (de obicei, mama) poate asigura minorului o bună educaţie morală. Din acest punct de vedere, mai importantă decât dezorganizarea familiei este lipsa de funcţionalitate a familiei. Pot exista, astfel familii organizate, unde lipsesc funcţiile principale de subzistenţă, protecţie, ocrotire şi socializare morală adecvată a copilului. În aceste familii, există conflicte acute între părinţi, violenţă, alcoolism, modele parentale negative pentru copii. Cel mai adesea, în aceste familii, copiii sunt traumatizaţi, maltrataţi sau martori ai violenţei exercitate asupra unuia dintre părinţi. La aceasta se adaugă indicaţiile divergente ori contradictorii oferite de fiecare dintre cei doi părinţi, neînţelegerile lor în ceea ce priveşte educaţia copilului, lipsa de interes pentru anturajul său, pentru problemele cu care se confruntă etc. Adeseori, în aceste familii, copiii sunt nedoriţi, lipsa de afectivitate a părinţilor exercitând un puternic efect asupra tendinţelor de evaziune ale minorilor, implicit asupra tendinţelor lor antisociale. În concluzie, dezorganizarea familiei nu este o cauză, ci o condiţie favorizantă pentru delincvenţa minorilor.

Alături de factorii strict de natură familială, un rol important revine în explicaţiile sociologice ale delincvenţei juvenile, structurilor, proceselor şi problemelor sociale. În acest sens, familia este, ea însăşi, plasată într-un mediu social, căreia nu poate să nu-i recepteze influenţele. Mai multe cercetări, întreprinse în acest sens, au arătat că o mare parte dintre tinerii delincvenţi provin din familii caracterizate de un pronunţat handicap economic şi cultural, nevoite să se confrunte cu o serie de dificultăţi materiale, cu sărăcia, şomajul, lipsa resurselor şi caracterul deplorabil al condiţiilor de locuit. În aceste medii familiale defavorizate, copilului nu i se poate asigura nici măcar nevoile elementare de hrană, educaţie sau protecţie socială, părinţii fiind, ei înşişi persoane nerealizate, care au trăit din plin experienţa eşecului. Plasat în acest mediu defavorizat, definit de lipsa resurselor şi a aspiraţiilor, tânărul aspiră, de cele mai multe ori, la scopuri şi stiluri de viaţă superioare categoriei sociale din care face parte. La şcoală, prin intermediul instrucţiei şi al educaţiei, el învaţă că toţi oamenii sunt egali şi morali şi au dreptul legitim de a aspira la bunăstare economică şi prestigiu social. În exteriorul şcolii, el învaţă, dimpotrivă, că oamenii nu sunt egali între ei, că nu cei morali, ci, tocmai cei imorali au cel mai mult de câştigat, motiv pentru care nu mijloacele morale, ci cele imorale sunt cele mai eficiente. Se naşte, astfel, un conflict profund între aspiraţiile tânărului către realizarea bunăstării şi a standarde.lor ridicate de viaţă, larg popularizate în unele filme, şi mijloacele legitime de a le realiza. Un asemenea conflict, denumit de către Robert Merton anomie6 dă naştere tendinţelor antisociale şi asociale ale tânărului, care adoptă fie conduita "inovatoare" (infracţionale), de acceptare a scopurilor sociale legitime, dar prin mijloace ilegitime, fie conduite de "evaziune" (vagabondaj, alcoolism, consum de droguri). În marea majoritatea a cazurilor, delincvenţa juvenilă este o formă de "protest" contra inegalităţilor sociale, o formă ilicită de acţiune care-şi propune "ruperea" barierelor sociale în calea realizării scopurilor dorite. Protestul tânărului poate fi exprimat cel mai bine în afara şcolii şi a familiei. În familie, el are de-a face, cel mai adesea, cu adulţi resemnaţi, marcaţi de experienţa eşecului, victime ale aceleiaşi discrepanţe între aspiraţii şi posibilităţi legitime de realizare, persoane alcoolice, cu antecedente penale, care detestă şcoala, lipsite de sentimentul unei lumi ordonate. În şcoală tânărul învaţă, contrar realităţilor existente, că numai prin muncă se poate ajunge la realizarea valorilor şi scopurilor sociale (conform principiului "ai carte, ai parte"). Rezultă o stare de "ambivalenţă atitudinală" ca efect al tuturor acestor mesaje divergente. Pentru a utiliza termenii lui Leon Festinger, e vorba de instalarea unei stări de "disonanţă cognitivă", manifestată ca un dezacord între atitudine şi realitate. Pentru reducerea stării tensionale determinate de această disonanţă, tânărul adoptă noi atitudini cu caracter antisocial, care-l orientează, adesea, spre grupuri şi subculturi delincvente, unde protestul său poate fi exprimat cel mai bine. În aceste grupuri marginale, de "la marginea străzii", din care fac parte cei

6 Robert King Merton, Social Theory and Social Structure, New York, Free Press, 1968.

egali cu el ca vârstă şi ca stare socială, tânărul dobândeşte sentimentul solidarităţii şi identităţii sociale, împărtăşind cu ceilalţi membri aceleaşi norme, valori şi stiluri de viaţă, revoltându-se, împreună cu ei, contra rânduielilor sociale inechitabile. Deşi aceste subculturi au un caracter antisocial, deoarece sunt îndreptate contra valorilor şi normelor societăţii legitime (convenţionale), ele sunt, totuşi, instanţe socializatoare pentru tânăr, un gen de "societăţi alternative" definite de standarde normative proprii, în care tânărul învaţă tehnicile infracţiunii şi diferite forme de utilizare a mijloacelor ilicite în realizarea unor scopuri. Printre aceste standarde normative se numără absenţa obligaţiilor, lipsa responsabilităţilor, respingerea căilor legitime de realizare a scopurilor, căutarea senzaţiilor tari etc. În ansamblul lor, subculturile delincvente potenţează evaziunea tinerilor din societatea legitimă, determinând fuga, vagabondajul, întâlnirea cu ocaziile infracţionale etc. Delincvenţa nu este, astfel, un fenomen individual, ci un fenomen de grup, care se învaţă, la fel ca orice conduită, în grupuri delincvente formate din minori care se confruntă cu aceleaşi probleme de inadaptare şi care învaţă, împreună, tehnicile şi raţionalizările crimei, atitudinile faţă de poliţie, justiţie şi alte autorităţi etc. Majoritatea delincvenţilor provin din familii dezorganizate sau lipsite de funcţionalitate educative, în care autoritatea părinţilor este fie prea slabă, fie excesivă, în care educaţia morală este neglijată, unde şcoala este detestată, iar munca nu este respectată, şi de unde copiii preferă să evadeze, pentru a-şi petrece timpul liber, împreună cu cei egali ca el din punct de vedere al vârstei şi al condiţiilor de viaţă sau educaţie. 2.2. DIRECŢII TEORETICE PRINCIPALE ÎN SOCIOLOGIA DELINCVENŢEI JUVENILE Sociologia delincvenţei juvenile s-a dezvoltat, cu precădere, în S.U.A., o dată cu apariţia primilor asistenţi sociali (social workers), ca personal special instruit pentru intervenţia în sprijinul şi tratamentul copiilor care prezintă conduite delincvente. Pornind de aici, delincvenţa minorilor şi tinerilor a devenit unul dintre domeniile privilegite de studiu ale sociologilor americani. Cercetările întreprinse în acest domeniu s-au dezvoltat în următoarele direcţii teoretice : A. Ecologia delincvenţei juvenile - direcţie promovată de reprezentanţii Şcolii de la Chicago, în concordanţă cu care delincvenţa juvenilă are o localizare geografică specifică, fiind cel mai răspândită în zonele interstiţiale (de tranziţie de la rural la urban) şi periferice (mahalalele) oraşelor. Studiile efectuate, în acest sens, de Shaw, McKay şi Trasher7 în oraşul Chicago, în deceniul 3, au arătat că delincvenţa juvenilă este un produs distinct al urbanizării, apărut în acele arii dominate de dezorganizare socială, locuite de

7 Clifford Shaw, Delinquency Areas, Chicago, University of Chicago Press, 1929 ; Clifford Shaw, Henry McKay, Juvenile Delinquency and Urban Areas, Chicago, University of Chicago Press, 1942 ; Frederic M. Trasher, The Gang, Chicago, University of Chicago Press, 1927.

emigranţi şi caracterizate de instabilitate, mobilitate puternică şi presiuni scăzute exercitate asupra conduitelor. Dezorganizarea socială era considerată atât un rezultat al forţelor necontrolate şi neplanificate ale mediului social, cât şi un efect al mixturii eterogene între norme şi valori extrem de diferite, care determină rate înalte de delincvenţă şi criminalitate. B. Subculturile delincvenţei juvenile - direcţie iniţiată de Albert K. Cohen, care considera grupurile delincvente ca un ansamblu de standarde şi soluţii colective, care răspund unor nevoi particulare ale tinerilor care provin din mediile sociale defavorizate8. În acest sens, structurată ca o subcultură distinctă, delincvenţa juvenilă este o "soluţie" faţă de problemele dificile cu care se confruntă aceşti tineri. O asemenea subcultură reuneşte membri definiţi de aceleaşi probleme, de aceeaşi identitate şi ale căror norme şi valori au un caracter marginal, situându-se la periferia celor promovate de societatea dominantă. Principalele caracteristici ale subculturilor delincvente sunt următoarele : (a) nonutilitarismul, adică lipsa de profit a activităţilor delincvente, în aşa fel, încât furtul, de exemplu, nu este altceva, decât un act de curaj sau de bravadă în faţa celorlalţi membri, o acţiune valorizată prin ea însăşi, care aduce faimă celui care a realizat-o ; (b) maliţiozitatea - exprimată prin faptul că actele de delincvenţă sunt realizate numai pentru plăcerea de a încălca interdicţiile şi pentru a-i pune pe ceilalţi în situaţii dificile ; (c) negativismul - sintetizat de negarea valorilor culturii dominante. C. Delincvenţa juvenilă ca "oportunitate" - direcţie promovată de către Richard Cloward şi Lloyd Ohlin9 pentru care subculturile delincvente au atât un caracter "evazionist" (de retragere în asocialitate, prin consum de droguri, de exemplu), cât şi un caracter antisocial (definit de acte cu caracter infracţional). Ambele caractere răspund unei rupturi în structura culturală (unei stări de anomie), care se produce atunci când apare un conflict profund între scopurile culturale, normele lor de realizare şi capacităţile indivizilor de a se conforma. În acest sens, tinerii care provin din clasele sociale defavorizate au o situaţie social-economică deficitară, care le interzice accesul la poziţii sociale definite de prestigiu şi bunăstare. În consecinţă, pentru a putea ascede la valorile înalt valorizate de societate, ei recurg la norme şi mijloace ilegitime, pe care le învaţă prin contactul cu modelele infracţionale adulte sau cu ceilalţi tineri definiţi de dificultăţi similare. Cu alte cuvinte, delincvenţa juvenilă este un produs al oportunităţii de a învăţa norme şi mijloace ilegitime. Există, însă, tineri care nu au acces nici la mijloace (norme) legitime, nici la mijloace (norme) ilegitime şi

8 Albert K. Cohen, Delinquent Boys, New York, Free Press, 1955. 9 Richard A. Cloward, Lloyd E. Ohlin, Delinquency and Opportunity, New York, The Free Press of Glencoe, 1960.

pentru care singura formă de adaptare este retragerea în asocialitate, prin intermediul consumului de droguri. D. Delincvenţa juvenilă ca "derivă" - direcţie susţinută de către David Matza10 conform căruia delincventul este, un tânăr aflat în derivă, situat în zona de tranziţie între acţiunile criminale şi cele convenţionale. Alăturându-se unei bande delincvente, formate din adolescenţi, ca şi el, tânărul păstrează, la început, o imagine convenţională despre sine : el nu este delincvent, ci rămâne, în continuare, un membru al societăţii convenţionale, care numai din întâmplare a ajuns aici. Iniţial, fiecare membru crede acest lucru despre sine, nici-unul nediscutând deschis acest lucru. Fiecare suferă de o "anxietate statutară", determinată de incertitudinile statusului adolecentin, adolescentul nemaifiind copil, dar nedobândind nici identitatea de adult. Din acest punct de vedere, crede Matza, delincvenţa juvenilă nu este, aşa cum cred alţii, o subcultură alternativă faţă de cea asocietăţii convenţionale, ci un mod de adaptare faţă de problematica adolescenţei. Încălcând legea, adolescentul nu caută afirmarea altor reguli sau contestarea celor existente. El nu consideră decât că legea nu este aplicabilă în cazul său, recurgând la o serie de tehnici de "neutralizare", în sensul că părinţii sunt de vină pentru ceea ce a făcut, că n-a furat, ci a "împrumutat" un anumit bun etc. Numai contactul cu poliţia şi, mai ales, cu justiţia face ca tânărul să "alunece" în zona delincvenţei veritabile, deoarece acest contact accentuează tehnicile de neutralizare folosite, determină loialitatea faţă de ceilalţi membri ai bandei şi schimbă imaginea tânărului despre sine, care ajunge să creadă că este, de fapt, un delincvent. Identitatea de delincvent presupune, de fapt, participarea tânărului la propria imagine. El devine, cu adevărat delincvent, atunci când cei care se ocupă de identificarea şi sancţionarea sa (poliţişti, judecători, alte persoane) convin împreună că este un delincvent, şi când această definiţie este însuşită chiar de către tânăr. E. Delincvenţa ca produs al procesului de "etichetare" - direcţie promovată de către sociologii interacţionişti (reprezentanţi ai interacţionismului simbolic, ca variantă a sociologiei de tip fenomenologic)11, care, dezvoltând teza susţinută de D. Matza, apreciază că delincvenţa nu este altceva decât un produs al aplicării etichetei de delincvent, care stigmatizează tânărul şi-l determină să elaboreze acţiuni sau să adopte conduite numai în conformitate cu această etichetă, căutând compania celor definiţi de aceeaşi identitate. Cu alte cuvinte, delincvenţa juvenilă nu este atât un comportament, cât o definiţie aplicată acelor tineri care încalcă normele stabilite de adulţi. O asemenea definiţie ("etichetă"), atunci când este aplicată (pentru că există cazuri, când nu este aplicată, mai ales în cazul celor aparţinând unor familii din clase favorizate) determină schimbarea imaginii despre sine a tânărului, care, o dată ce a fost definit ca delincvent, ajunge să creadă, într-adevăr că este delincvent, comportându-se în consecinţă. 10 David Matza, Delinquency and Drift, New York, Wiley, 1964. 11 De exemplu, Edwin Lemert, Howard Becker, Kai Erikson sau Erving Goffman.

F. Delincvenţa şi "valorile subterane" - această direcţie a fost elaborată de către D. Matza şi Gresham Sykes12, care au apreciat că principalele valori adoptate de către tinerii delincvenţi (accentul pus pe îndrăzneală şi aventură, respingerea disciplinei şi eticii muncii, gustul pentru lux şi consum ostentativ, aprecierea bărbăţiei şi durităţii) îşi găsesc corespondentul în valorile cuprinse în activităţile de timp liber existente în societatea convenţională (legitimă). Căutarea aventurii, de exemplu, este larg acceptată de către societatea convenţională, în forma sportului, distracţiilor şi a vacanţelor, care permit depăşirea convenţiilor şi regulilor sociale, reprezentând un gen de "Saturnalii" în care se manifestă stări periodice de "anomie". Din acest punct de vedere, căutarea aventurii şi a senzaţiilor tari reprezintă o "valoare subterană" care coexistă cu valorile de rutină, cotidiene, şi care este adoptată de membrii tuturor claselor sociale, chiar de către cei care aparţin claselor favorizate. Asemenea valori subterane pot funcţiona la nivelul oricărui individ, coexistând cu cele explicite şi dezirabile social, în aşa fel încât orice individ încearcă sentimente de ambivalenţă în anumite situaţii de viaţă. Valorile subterane sunt un gen de valori "private" aflate în conflict cu valorile "moralei publice" şi pe care orice individ le preţuieşte, dar le consideră ca fiind nepotrivite. Pe de altă parte, accentul pus pe lux şi consum ostentativ, respingerea ethosului muncii sau valorizarea bărbăţiei şi a durtăţii, a agresivităţii, în general, sunt valori larg acceptate în societatea contemporană, unde munca nu mai este considerată o "chemare" ("vocaţie"), ci un mijloc de a câştiga bani. Asemenea valori sunt popularizate prin toate canalele mass media.

Ca urmare, tânărul delincvent nu este un individ străin de societate, ci o persoană care se află în concordanţă cu valorile societăţii contemporane care sunt, acelea ale timpului liber. Delincvenţa juvenilă este un alt mod de exprimare a acestor valori pe care majoritatea indivizilor nu le exprimă deschis, ci subteran, în conduitele lor.

3. CARACTERUL RELATIV AL DEFINIŢIILOR DATE COMPORTAMENTULUI DELINCVENT

Noţiunea de delincvenţă juvenilă este o noţiune suficient de largă şi de echivocă pentru a include în conţinutul ei orice act care încalcă exigenţele de conformism impuse de către adulţi minorilor şi tinerilor. Spre deosebire de criminalitate (infracţionalitate), care implică orice act de încălcare a legilor de către adult, delincvenţa juvenilă cuprinde acele conduite şi acţiuni care sunt comise de persoane imature, care n-au atins încă vârsta majoratului şi nu au, deci, responsabilitatea socială. Se observă că, dincolo de caracterul ei juridic, noţiunea de delincvenţă juvenilă are o serie de semnificaţii biologice, psihologice şi sociale ce fac dificilă definirea ei precisă. În plus, exceptând violările legii 12 David Matza, Gresham M. Sykes, Juvenile Delinquency and Subterranean Values, în "American Sociological Review", nr. 26 (October), 1961.

penale, delincvenţa juvenilă cuprinde o serie de acte, care, dacă ar fi comise de către adulţi, aceştia nu ar fi consideraţi infractori de către legea penală. Printre aceste acte se numără vagabondajul, cerşetoria, fuga de acasă şi de la şcoală, nesupunerea faţă de autoritatea părinţilor sau educatorilor, consumul de alcool etc. Pentru toate aceste fapte, alături de alte fapte mai grave, cu caracter delictual propriu-zis, minorii şi tinerii nu pot fi judecaţi şi sancţionaţi decât în cadrul unui regim juridic, special conceput pentru minori şi tineri.

În definirea delincvenţei juvenile, un rol important revine vârstei cronologice, care separă, de fapt, criminalitatea adulţilor de delincvenţa minorilor şi tinerilor. În mai multe ţări, limita de vârstă de la care un minor sau un tânăr încetează de a mai fi considerat delincvent, pentru a fi definit ca infractor adult este vârsta de 18 ani. În alte ţări, această limită coboară până la 17 sau chiar 16 ani. Aceste limite de vârstă sunt arbitrare şi relative13, modificându-se de la un sistem juridic la altul, în funcţie de modul în care defineşte legiuitorul procesul de maturizare şi îl asociază vârstei cronologice, vârstă care nu reprezintă, însă, un criteriu valid din punct de vedere ştiinţific. Variaţia vârstelor cronologice în diferite legislaţii face dificilă definirea delincvenţei doar dintr-o perspectivă exclusiv juridică. Astfel, un minor poate fi considerat delincvent dacă conduitele lui necesită măsuri speciale de supraveghere, dacă se sustrage, în mod constant controlului parental sau educaţional, dacă îşi abandonează căminul familial, dacă nu mai frecventează, în mod regulat, şcoala, dacă actele sale încalcă morala, sănătatea şi bunăstarea sa sau a altor persoane, dacă violează legile penale etc. Fiecare dintre aceste acte, pentru a fi definit ca delincvent trebuie să întrunească trei condiţii principale :

(a) să fie comise de persoane care au vârsta stabilită de lege; (b) să fie considerate ca acte ilicite de către părinţi, educatori sau alte

persoane; (c) să ajungă la cunoştinţa autorităţilor.

Într-un anume sens, delincvenţa juvenilă înseamnă percepţia şi definirea de către părinţi, educatori sau autorităţi, a unei fapte comise de minori, ca având un caracter delincvent14. Dacă aceştia nu au semnalat acest lucru şi nu l-au definit ca atare, fapta respectivă nu este apreciată ca fiind delincventă. Cu alte cuvinte, noţiunea de delincvenţă juvenilă nu depinde atât de caracterul faptelor comise, cât de definirea ei. Pentru acest motiv, unii sociologi consideră că un delincvent este un minor sau un tânăr căruia i s-a acordat identitatea de delincvent15. Pe de altă parte, un minor poate fi definit ca delincvent, indiferent de conţinutul actelor comise, ci numai în baza prezenţei sale fizice, atitudinilor şi conduitelor manifestate. Caracterul nociv al faptelor imputate unui minor este, de 13 Pentru o critică detailată a acestor limite de vârstă, vezi Sorin M. Rădulescu, Dan Banciu, Introducere în sociologia delincvenţei juvenile, Bucureşti, Edit. Medicală, 1990, p. 42-52. 14 Walter A. Lunden, Statistics in Delinquents and Delinquency, Springfield, Illinois, Charles C. Thomas, Publisher, 1964, p. 16-17. 15 William B. Sanders, Juvenile Delinquency : Causes, Patterns and Reactions, New York, Rinehart and Winston, 1981, p. 10.

fapt, produsul unei percepţii anume a părinţilor şi educatorilor, care ignoră semnificaţia care o are pentru un minor o anumită faptă. "Comportamentul de evaziune, fuga, de pildă, incriminată ca «vagabondaj» de legislaţia pentru minori, reprezintă, de cele mai multe ori, o conduită normală având la bază multiple motivaţii legate de conflictele cu familia, cu părinţii sau educatorii sau de tentaţia aventurii, atât de tipică pentru perioada adolescentină. Furtul de bunuri, la rândul său, poate reprezenta un act prin care adolescentul îşi afirmă curajul şi gustul pentru risc sau, pur şi simplu, o acţiune întâmplătoare favorizată de o ocazie ispititoare"16. În cazul minorilor nu se poate vorbi, ca în cel al adulţilor, de motivaţii pur antisociale ale faptelor săvârşite. Rezultă clar din aceste sublinieri că delincvenţa juvenilă nu este considerată, ca atare, până nu este definită, ca atare. De altfel, marea diversitate a definiţiilor juridice în acest domeniu împiedică stabilirea unei semnificaţii riguroase şi unitare a termenului de delincvenţă juvenilă valabilă pentru toate ţările şi toate legislaţiile. Chiar, din punct de vedere etimologic, noţiunea de delincvenţă ridică dificultăţi de asimilare cu motivaţii antisociale. În limba latină, delinquo-delinquere înseamnă a greşi în mod neintenţionat, a scăpa din vedere. Dacă ne referim la acest sens etimologic, înseamnă că nici-un act ilicit comis de un minor nu este nociv, întrucât îi lipseşte intenţia şi premeditarea. Acesta constituie un motiv în plus de a cuprinde în delincvenţa juvenilă numai actele definite de legiuitor ca fiind delincvente, în baza evaluării făcute de părinţi şi educatori. Nu trebuie uitat, însă, că minorul este, el însuşi, produsul educaţiei şi a socializării, în aşa fel încât actele care i se impută nu sunt altceva decât consecinţa modului în care a fost educat şi socializat de părinţi şi educatori. Din acest punct de vedere, conduita sa delincventă este "aşa cum trebuie să fie" (Durkheim), adică în concordanţă cu ceea ce a învăţat şi asimilat, mulţi delincvenţi fiind, de fapt, victimele propriilor părinţi şi educatori. De altfel, adeseori, noţiunea de delincvenţă juvenilă este folosită echivalent cu cea de inadaptare17, pentru a exprima faptul că el nu este capabil de a se adapta cerinţelor de convieţuire socială. Chiar dacă pare folositoare din punct de vedere psihologic sau clinic, noţiunea de inadaptare este extrem de vulnerabilă din punct de vedere sociologic, deoarece nu exprimă obligatoriu o incapacitate funciară, ci, de cele mai multe ori, o formă de revoltă împotriva autorităţii prea dure a adultului sau anumite tulburări de dezvoltare, care sunt normale la vârsta adolescenţei. Majoritatea psihiatrilor sunt de acord în a considera că psihopatologia adolescenţei are un specific aparte, deosebită de cea a adultului şi ea se confundă, în mare parte, cu frământările şi tulburările normale apărute la vârsta adolescenţei. A considera aceste tulburări ca fiind de natură patologică, înseamnă a considera că întreaga adolescenţă are un caracter patologic, de interes pentru psihiatri, doar. Aceasta nu înseamnă că nu există copii sau adolescenţi care sunt definiţi de o serie de tulburări de conduită şi care prezintă tendinţe antisociale persistente şi repetate. Între conduitele lor trebuie

16 Sorin M. Rădulescu, Dan Banciu, Op. cit., p. 43. 17 Vezi, în acest sens, Dan Banciu, Sorin M. Rădulescu, Evoluţii ale delincvenţei juvenile în România. Cercetare şi prevenire socială, Bucureşti, Edit. Lumina Lex, 2002, p. 72-74.

menţionate agresiunile, irascibilitatea, isteria, minciuna, furtul, jaful, violul, vagabondajul etc. Prevalenţa unor asemenea conduite în rândul copiilor şi adolescenţilor este de circa 3 până la 10%, predominând cele ale băieţilor18. Pentru a evita etichetările gratuite, psihiatrii americani pun diagnosticul de "dezordini (tulburări) de conduită" numai după ce acestea s-au manifestat, timp de trei luni, în mod constant. Cauza lor principală constă în eşecul dezvoltării conştiinţei morale: (a) unei socializări morale deficitare a copilului; (b) lipsei de moralitate a părinţilor; (c) agresivităţii acestora, care este imitată de copil; (d) afectivităţii prea puternice şi toleranţei excesive manifestată de părinţi; (e) pedepselor extrem de dure, care nu urmăresc conştientizarea greşelii făcute, ci numai inducerea sentimentului de teamă; (f) absenţei sancţiunilor pozitive (a recompenselor) în educaţie19.

Aşa cum evidenţiază rezultatele mai multor cercetări, majoritatea tulburărilor de conduită la copii şi tendinţele lor antisociale persistente este determinată de conflictele şi neînţelegerile dintre părinţi. Acestea pot servi ca modele pentru utilizarea agresivităţii şi ostilităţii în scopul rezolvării propriilor probleme ale copilului 4. ESTIMAREA INTENSITĂŢII FENOMENULUI DE DELINCVENŢĂ JUVENILĂ Deşi statisticile din întreaga lume arată o creştere îngrijorătoare a numărului de delicte şi infracţiuni comise de minori, datele nu evidenţiază, decât într-o mică măsură amploarea fenomenului. Cauzele principale şentru care nici o statistică asupra delincvenţei juvenile nu este fidelă, în întregime, realităţii fenomenului, sunt următoarele :

• marea eterogenitate a actelor comise de minori şi adolescenţi, care nu pot fi reduse numai la violări ale legii penale;

• lipsa de transparenţă sau de vizibilitate a majorităţii acestor acte, care nu sunt aduse, decât în mică parte, la cunoştinţa autorităţilor;

• neconsiderarea, de către poliţie, a unor acte ca având o natură delincventă.

Definirea şi sancţionarea unui minor ca delincvent depinde şi de factori extrinseci propriei sale conduite, situaţie demonstrată de faptul că, în multe ţări.minorii care provin din medii sociale favorizate au de 2-3 ori mai puţine şanse de a fi definiţi şi sancţionaţi ca delincvenţi, decât cei care provin din medii defavorizate.

18 David Sue, Derald Sue, Stanley Sue, Understanding Abnormal Behavior, third edition, Boston, Houghton Mofflin Company, 1990, p. 463. 19 Conform cu Gerald C. Davidson, John M. Neale, Abnormal Psychology, fifth edition, New York, John Wiley & Sons, 1990, p. 421.

4.1. EVOLUŢII ŞI TENDINŢE ALE DELINCVENŢEI JUVENILE ÎN ROMÂNIA. DELINCVENŢA IDENTIFICATĂ ŞI CEA JUDECATĂ ŞI SANCŢIONATĂ DEFINTIV Analizat, în ansamblul său, fenomenul de delincvenţă juvenilă din România are o serie de particularităţi. Evoluţia sa în timp a înregistrat nu atât modificări cantitative, cât o serie de schimbări cu caracter calitativ. Din perioada imediat după cel de-al doilea război mondial şi până astăzi, acest fenomen a cunoscut trei “vârfuri” mai importante :

• perioada cuprinsă între anii 1950-1954 – este prima etapă, în cursul căreia fenomenul a căpătat amploare şi consistenţă, fiind potenţat, în mare parte, de criza economică şi de condiţiile specifice existente în România postbelică;

• perioada cuprinsă între anii 1983-1986 – etapă în cursul căreia fenomenul se triplează faţă de perioada anterioară. În 1985 s-a înregistrat un număr record de minori delincvenţi (8.600) din care cea mai mare parte reprezentau copiii nedoriţi sau taraţi (aşa-numiţii “decreţei”), rezultaţi din măsurile coercitive ale celebrului Decret din Octombrie 1966 cu privire la interzicerea avortului;

• perioada cuprinsă între 1989 şi până în prezent – etapă în care fenomenul cunoaşte cele mai mari creşteri şi modificări calitative. Din punct de vedere calitativ a crescut gradul de periculozitate a unor delicte, şi violenţa cu care sunt comise de către minori şi a scăzut media de vârstă de la care un minor devine delincvent. Pe de altă parte, modelele criminale oferite tinerilor sunt, astăzi, mai răspândite şi mai vizibile, iar oportunităţile de asociere cu delincvenţi minori sau adulţi sunt mai mari.

Aşa cum se poate observa din datele oficiale, criminalitatea juvenilă a avut o evoluţie ” explozivă ” după anul 1989. Astfel, numărul de delincvenţi minori identificaţi de către organele de poliţie din 1989 şi până în 1998 a crescut de aproape 7 ori, înregistrând, an de an, creşteri pronunţate. Conform datelor oficiale ale Ministerului de Interne, inclusiv cele ale Inspectoratului General al Poliţiei, în întreaga perioadă 1989-2000 au fost identificaţi un număr de circa 211.000 de minori delincvenţi, ceea ce înseamnă o medie anuală de aproximativ 17.600 minori identificaţi că au comis diferite delicte sau infracţiuni.

În privinţa evoluţiei pe fiecare an în parte, aceasta a înregistrat o curbă ascendentă de la an la an, numărul minorilor delincvenţi reperaţi de poliţie crescând, progresiv, de la peste 4.000 în anul 1989, la peste 27.000 în anii 1997 şi 1998, ceea ce înseamnă o creştere de aproape 7 ori într-un interval de numai 9 sau 10 ani (vezi tabelul 1).

De menţionat, de asemenea, că în numai 2 ani, în perioada 1989-1991, delincvenţa identificată a înregistrat o creştere de peste 4 ori, iar din 1995, de peste 5 ori. Aşa cum se poate vedea şi din graficul 1, exceptând anul 1992, identificarea minorilor delincvenţi a înregistrat o tendinţă permanentă de creştere anuală, după care, începând din 1998, a început să scadă.

Tendinţele criminalităţii juvenile judecate sunt, cu unele variaţii, relativ asemănătoare. Astfel, în perioada 1989-2000, aceasta a înregistrat o serie

ANUL TOTAL DELINCVENŢI

MINORI IDENTIFICAŢI

% FAŢĂ DE

1989

% FAŢĂ DE

ANUL PRECEDENT

1989 4.010 - - 1990 9.245 130,5 130,5 1991 17.380 334,4 88,0 1992 14.996 274,0 - 13,7 1993 16.560 313,0 10,4 1994 18.612 364,2 12,4 1995 20.401 408,8 9,6 1996 21.754 442,5 6,6 1997 27.504 585,9 26,4 1998 27.382 582,8 - 0, 4 1999 16.119 302,0 - 41,1

2000 17.320 331,9 7,5 TABELUL 1 – EVOLUŢIA DELINCVENŢEI JUVENILE IDENTIFICATE, ÎN

ROMÂNIA, ÎN PERIOADA 1989-1999 (Sursa: Inspectoratul General al Poliţiei)

GRAFICUL 1 DINAMICA DELINCVEN} EI JUVENILE IDENTIFICATE, ~N

ROMANIA, ~N PERIOADA 1989-2000

4.010

9.245

17.38014.996

16.56018.612

20.40121.754

27.50427.382

16.11917.320

0

5.000

10.000

15.000

20.000

25.000

30.000

1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000

de schimbări, vizibile, între altele, şi în evoluţia cantitativă a fenomenului. Astfel, în întreaga perioadă menţionată, au fost inculpaţi, pentru diferite delicte sau infracţiuni, comise peste 105.000 de minori. Tendinţele de inculpare au devenit, în mod progresiv, din ce în ce mai accentuate, datorită unei necesităţi tot mai acute de a ţine sub control fenomenul, cel puţin din punct de vedere al mecanismelor justiţiei. Dacă la sfârşitul anului 1989, au fost inculpaţi doar

3.810 de minori, iar în anul următor doar 4.554 de minori, ulterior, creşterile au devenit semnificative, ajungându-se ca în perioada 1995-1997 să fie

GRAFICUL 2EVOLU} IA ANUAL| A MINORILOR TRIMI{ I ~N JUDECAT| , ~N

PERIOADA 1989-2000

3.810 4.554

8.520 9.210 10.14011.658

12.61112.43913.674

10.918

8.2317.322

02.0004.0006.0008.000

10.00012.00014.00016.000

1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000

trimişi anual în judecată între 12.000 şi 13.000 de minori (vezi graficul 2).

Începând din anul 1998, s-a înregistrat o tendinţă de scădere a numărului de minori inculpaţi, cu circa 20% în 1998 faţă de 1997 şi cu aproximativ 40% în 1999 faţă de acelaşi an, 1997. Pe de altă parte, este de menţionat faptul că s-a înregistrat o creştere, tot mai intensă de la an la an, a numărului de sentinţe definitive date minorilor, care, în perioada 1993-1998, s-au dublat faţă de cele date în perioada anterioară (vezi tabelul 2 şi graficul 3). Dacă anul 1989 poate fi considerat o excepţie, datorită perioadei ”tulburi” în care au fost comise delictele sau infracţiunile incriminate, treptat, mai ales începând cu anul 1993, judecătorii au devenit mai severi, condamnând definitiv, în fiecare an, între 69% şi 81% din totalul minorilor trimişi în judecată. În anul 1997, au fost sancţionaţi definitiv cel mai mare mare număr de minori, reprezentând aproximativ 93% din totalul celor inculpaţi.

Dacă în primii ani după 1989, organele de justiţie au manifestat mai multă toleranţă faţă de minorii trimişi în judecată, începând din anul 1993, an care coincide cu o creştere semnificativă a delincvenţei juvenile identificate, ele au devenit mai severe şi mai exigente în raport cu cazurile judecate. Din 1993 şi până în anul 1996, creşterea numărului de minori judecaţi şi condamnaţi definitiv a depăşit 100 % şi chiar 200 %. În acest sens, variaţia, de la un an la altul, a trimiterilor în judecată, aceasta a urmat în mod cvasisimilar tendinţa observată în cazul delincvenţei juvenile identificate. De pildă, cea mai mare creştere faţă de anul precedent s-a înregistrat în anul 1991, iar cea mai mică creştere în anii 1995 şi 1996. În anii 1999 şi 2.000 s-au înregistrat ponderi aproape similare cu cele înregistrate în anul 1991.

4. CAUZE PRINCIPALE ALE DELINCVENŢEI JUVENILE ÎN ROMÂNIA20

4.1. Sărăcia – o condiţie favorizantă În concordanţă cu evaluările unui studiu elaborat de Institutul pentru

Cercetarea Calităţii Vieţii, ca urmare a unui proiect aflat sub patronajul Programului Naţiunilor pentru Dezvoltare, românii sunt astăzi de peste 6 ori mai

ANUL MINORI INCULPAŢI

% CONDAMNAŢI

DEFINITIV 1989 3.810 73,2 1990 4.554 43,5 1991 8.520 44,4 1992 9.210 49,8 1993 10.141 68,4 1994 11.658 78,2 1995 12.611 77,6 1996 12.439 83,4 1997 13.674 92,9 1998 10.918 80,8

1999 8.231 70,5 2.000 7.322 75,0

TABELUL 2 – EVOLUŢIA ANUALĂ A MINORILOR INCULPAŢI ÎN PERIOADA 1989-2.000 ŞI PROPORŢIA CELOR CONDAMNAŢI DEFINITIV (Sursa: Ministerul de Justiţie)

GRAFICUL 3 MINORI CONDAMNA} I DEFINITIV DE INSTAN} ELE DE

JUDECAT| (Sursa: Ministerul Justi]iei)

1.819

5.6865.3224.460

1.3342.789

1.983

3.7844.590

6.940

9.1219.78310.377

11.802

10.0568.797

6.738

02.0004.0006.0008.000

10.00012.00014.000

1980 1986 1988 1990 1992 1994 1996 1998 2000

20 Conform cu Florentina Grecu, Sorin M. Rădulescu, Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană. Studiu comparativ între Statele Unite şi România, Bucureşti, Edit. Lumina Lex, 2003.

săraci decât în anul 1989. Tranziţia economică din România a fost însoţită de o ”explozie” a sărăciei, a cărei rată a crescut de la 7% în anul 1989, la 44% în anul 2001. Cele mai expuse sărăciei sunt categoriile de minori şi tineri. 40% dintre minorii sub 7 ani şi 50% dintre cei care au între 7-15 ani se confruntă cu cele mai dificile condiţii de subzistenţă. Conform aceloraşi evaluări, aproape 50% din copiii cu vârsta cuprinsă între 7 şi 15 ani trăiau în familii sărace. Apariţia primului copil într-o gospodărie măreşte cu 50% riscul de sărăcie al familiei, nevoită să se confrunte cu o serie de cerinţe şi trebuinţe noi. Pe de altă parte, copilului provenit dintr-o familie săracă i se reduc semnificativ şansele de a reuşi în viaţă, riscul abandonului şcolar în cazul acestui copil fiind de 2,5 ori mai mare decât în alte cazuri.

Deşi sărăcia, ca atare, nu poate fi considerată o cauză directă a creşterii tendinţelor de criminalitate şi delincvenţă juvenilă, ea este, în mare parte responsabilă de modul în care familiile îşi cresc copiii şi de riscurile existente în ceea ce priveşte utilizarea mijloacelor ilegitime ca ”soluţii de viaţă”. Sărăcia alimentează, în cea mai mare parte, în România, fenomenul ”copiii străzii”, iar acesta determină, la rândul lui, într-o mare măsură, fenomenul delincvenţei juvenile.

Din punct de vedere economic, cele mai mari costuri ale reformei au fost plătite de familiile cu doi sau mai mulţi copii, nevoite să se confrunte cu o stare cronică de sărăcie, şomajul unuia sau altuia dintre părinţi, incapacitatea de a asigura copiilor un minim de nevoi fundamentale. Confruntaţi cu dificultăţi economice presante, numeroşi părinţi îşi neglijează copiii, le dau libertate deplină, nu-i supraveghează, nu ţin legătura cu şcoala, îi maltratează, nu sunt şi nici nu pot fi capabili să le asigure o educaţie corespunzătoare. În consecinţă, a crescut numărul de minori inadaptaţi social, cu carenţe de educaţie şi cu conduite deviante, la fel ca şi numărul acelora care evadează, temporar sau definitiv, din familie pentru a se alătura mediului stradal. 4.2. Fenomenul de abandon familial şi instituţionalizarea copiilor

Pe de altă parte, starea de sărăcie a determinat, în România, o creştere dramatică a numărului de pruncucideri şi de copii abandonaţi. Fenomenul de abandon al copiilor este în creştere, iar gradul lor de instituţionalizare, ca alternativă la sărăcie, este cel mai ridicat din Europa. România numără, în prezent, peste 100.000 de copii abandonaţi în maternităţi, leagăne, case de copii, alte centre de plasament instituţional. Acest număr este foarte apropiat de cel existent în anul 1989, ca urmare a politicii demografice aberante duse în timpul regimului comunist. Lipsite de suport economic şi de susţinerea partenerului (adeseori, un concubin), tot mai multe mame îşi ucid copiii sau îi abandonează în maternităţi, leagăne sau case de ocrotire. Din punct de vedere al legii, un copil poate fi instituţionalizat numai dacă are probleme grave de sănătate sau deficienţe care impun o îngrijire particulară. În mod real, numeroşi copii sunt

abandonaţi în leagăne sau case de copii numai pentru că părinţii sau mama nu au cu ce să-i întreţină. La împlinirea vârstei de 18 ani, copilul trebuie să părăsească, însă, instituţia de ocrotire, fără nici-un sprijin, fără protecţie din partea statului, singura soluţie care-i rămâne fiind ancorarea în grupurile stradale şi în bandele delincvente. În aceste condiţii, copiii români au devenit categoria demografică cea mai afectată de procesul de tranziţie, plătind cele mai ridicate costuri ale reformei. 4.3. Climatul educativ negativ din familia de origine Considerată, multă vreme, ca un ”leagăn al ocrotirii copilului”, familia românească a devenit o veritabilă cutie de rezonanţă la nivelul căreia se reproduc majoritatea dificultăţilor cu care se confruntă societatea, în ansamblul ei, un loc dominat de constrângeri economice, traume, conflicte, anxietate şi insecuritate. Familiile sărace, în special cele care au copii în întreţinere, se confruntă cu cele mai mari greutăţi, determinate de nivelul redus al veniturilor şi de imposibilitatea de a asigura copiilor minimul necesar pentru alimentaţie, îmbrăcăminte, educaţie. Aceste familii furnizează cel mai mare număr de divorţuri şi sunt caracterizate de o acută lipsă de funcţionalitate, de un climat educaţional impregnat de multiple deficienţe morale. În cadrul lor, conflictele sunt permanente, iar privaţiunile şi insatisfacţiile sunt frecvente, determinând disoluţia familiei ca grup coeziv şi protectiv atât pentru adulţi, cât şi pentru copii. 4.4. Şcoala şi inegalitatea de şanse. Absentesimul, inadaptarea şcolară şi abandonul şcolar

În ceea ce priveşte şcoala ca micromediu socializator, aceasta se confruntă şi ea cu numeroase dificultăţi. Reforma în învăţământul românesc se află încă la început şi ea n-a oferit încă premisele unei instrucţii şi educaţii de tip nou, european. Multe cadre didactice, mai ales cele din mediul rural, sunt, ele însele, depăşite de realităţi, nu au o pregătire profesională adecvată, folosesc programe şcolare învechite, sunt relativ indiferente faţă de soarta elevilor, nu reuşesc să le trezească acestora interesul pentru învăţătură. Infrastructura şcolară este extrem de deficitară, iar salariile celor mai mulţi învăţători, mai ales în mediul rural, se situează la limita venitului minim pe economie. Politica guvernului în acest domeniu este deficitară, nereuşind să asigure premisele unui învăţământ bazat pe egalitatea de şanse.

În aceste condiţii, fenomenele de absenteism, inadaptare şcolară şi abandon şcolar au devenit extrem de frecvente. De exemplu, dintr-un lot reprezentativ de minori delincvenţi intervievaţi de cercetătorii de La Centrul de Studii şi Cercetări pentru Probleme de Tineret din România, mai mult de jumătate aveau o atitudine negativă faţă de şcoală, iar circa 60 % au abandonat-o, fără a-şi căuta un loc de muncă.

Ratele de abandon şcolar au ajuns să urce până la 10-15%, fiind mai accentuate în învăţământul primar şi gimnazial, dar suficient de ridicate şi în cazul învăţământului liceal şi profesional.

În condiţiile dure ale perioadei de tranziţie, în care rata şomajului a atins cote inimaginabile, iar locurile noi de muncă constituie o raritate, abandonul şcolar constituie, în România, atât o soluţie faţă de diminuarea frustrărilor legate de şcoală şi de aspiraţiile implicate de ea, cât şi un factor amplificat de sărăcie şi de mentalitatea acelora care au renunţat să mai susţină vechea zicală românească: ”Dacă ai carte, ai parte”.

Considerată cândva o speranţă de mai bine, şcoala a devenit un loc unde familiile îşi cheltuiesc o parte din resurse fără promisiunea măcar a unei speranţe. O parte importantă dintre tinerii înşişi au renunţat să mai spere că, după absolvirea şcolii, vor putea obţine un loc adecvat de muncă, punându-şi toată speranţele într-o eventuală (e)migrare în străinătate. Conform cu datele unui sondaj, întreprins asupra unui eşantion reprezentativ de tineri având vârsta între 15-29 de ani, şi care au fost date publicităţii în luna august 2001∗, 24% dintre cei investigaţi ar dori să emigreze. Din acest sublot, aproape 67% au declarat că obţinerea unui loc de muncă este cea mai gravă problemă cu care se confruntă.

Ca factor amplificat de lipsa de resurse şi de speranţe, abandonul şcolar, mai ales în cazul elevilor de şcoală primară şi gimnazială, a devenit, la rândul său, un factor amplificator al tendinţelor de devianţă şi delincvenţă a minorilor.

4.5. Condiţia de copil al străzii şi riscul de a ajunge delincvent Victime ale propriilor lor părinţi şi educatori, copiii, în general, adolescenţii,

în special, se orientează, din ce în ce mai frecvent, către grupurile stradale, unde pot găsi recunoaştere, identitate, securitate emoţională, sprijin şi ajutor reciproc. Experienţele familiale negative, respingerea şcolii şi cunoaşterea străzii constituie, de fapt, nucleul principal al identităţii copiilor străzii. Ca o consecinţă directă, creşte riscul socializării negative, implicit a genezei conduitelor deviante, printre care se pot menţiona cerşetoria, vagabondajul, consumul de alcool şi droguri, prostituţia şi, nu în cele din urmă, delincvenţa juvenilă. Deşi nu constituie absolut in toate cazurile o premisă a formării ”carierei” de delincvent, experienţele socializatoare în calitate de copil al străzii pot induce, în anumite condiţii, tendinţe antisociale. Majoritatea copiilor străzii aparţin unor familii dezorganizate sau în care unul sau ambii părinţi sunt alcoolici sau au antecedente penale. Alţii, care constituie şi ei o parte importantă, provin din orfelinate sau alte instituţii de protecţie. Organizaţia ”Salvaţi Copiii” apreciază că aproximativ 87% dintre copiii care se află în stradă au fugit din familiile în care violenţa este un mijloc de ”soluţionare” a dificultăţilor personale, iar 13% au fugit ∗ Sondaj comandat de către Ministerul Tineretului şi Sportului, ale cărui date au fost pe larg mediatizate în presă. Vezi, de pildă, editorialul semnat în ziarul ”Adevărul” (8 august 2001) de către Melania Mandas Vergu.

din instituţiile de ocrotire, unde, de multe ori, au primit un tratament necorespunzător. În concordanţă cu estimările făcute de diferite organizaţii nonguvernamentale, aproximativ trei sferturi din copiii străzii sunt băieţi în vârstă de 10-15 ani, fetele fiind mai reprezentative pentru grupurile de vârstă de peste 16 ani. Organizaţia ”Salvaţi Copiii” (”Info Salvaţi Copiii”, nr. 1-2, 1999) apreciază, pe de altă parte, că 52% dintre aceşti copii au vârste cuprinse între 7-15 ani, iar 25% au vârsta de 16-18 ani, 71% fiind băieţi, iar restul fete. Mai mult de jumătate dintre ei se află în stradă de circa 3 ani, iar aproximativ o treime de 4 până la 6 ani. Durata medie este însă de circa 4 ani. Este de menţionat faptul că aproximativ 60% dintre copiii străzii ajung în conflict cu legea penală, comiţând, adeseori în complicitate cu infractorii adulţi, furturi, tâlhării, omoruri, violuri, alte categorii de infracţiuni contra proprietăţii, persoanei ori ordinei publice.

Într-un raport elaborat pe baza studiului întreprins, în comun, de Centrul de Studii şi Cercetări pentru Probleme de Tineret, Organizaţia ”Salvaţi Copiii” şi Centrul Social pentru Copiii Străzii ”Gavroche”, cercetătoarea Viorica Tighel21 evidenţia următoarele constatări cu privire la caracteristicile acestor copii:

• printre factorii care favorizează apariţia copiilor străzii se pot menţiona: relaţiile tensionate din cadrul familiei, agresiunile tatălui împotriva mamei, determinate, adeseori, de consumul sporit de alcool, abuzul împotriva copiilor, care sunt nevoiţi să meargă în stradă şi să procure bani, chiar şi pentru hrană, prin diverse mijloace ilegitime (furt, cerşetorie, tâlhărie sau prostituţie);

• cele mai susceptibile familii să ”ofere” străzii aceşti copii sunt cele monoparentale şi cele rezultate dintr-o recăsătorire, în care unul sau ambii parteneri au în îngrijire copii rezultaţi din căsătoria anterioară;

• 66% dintre copiii străzii au vârsta între 12-17 ani, iar 23% au vârsta sub 13 ani. 84% sunt băieţi, iar restul fete. Pregătirea lor şcolară este insuficientă pentru vârsta pe care o au: 33% au între 1-4 clase, 26% - 5-6 clase, iar 4% nu au nici-o pregătire;

• copiii străzii care provin din casele de copii fug din aceste instituţii datorită următoarelor motive: violenţa copiilor mai mari (60%), condiţiile proaste de viaţă (13%); violenţa din partea personalului (4%);

• 36% din aceşti copii inhalează, în mod constant, aurolac, iar, în mod sporadic, 29%;

• din punct de vedere al structurii lor, există mai multe categorii de copii ai străzii, dintre care unii trăiesc permanent în stradă, alţii păstrează anumite relaţii cu familia din care provin, iar alţii sunt forţaţi chiar de către familiile lor să câştige bani (din cerşetorie, furt, jaf şi prostituţie) de pe urma ”calităţii” de copii ai străzii;

21 Viorica Tighel, Modul de viaţă al copiilor străzii, Raport de Cercetare, Bucureşti, Centrul de Studii şi Cercetări pentru Probleme de Tineret, 1997.

• printre caracteristicile comune ale copiilor străzii se numără vocabularul sărac, gândirea concretă, atenţie şi memorie de scurtă durată şi instabile, capacitate de concentrare foarte scăzută, labilitate comportamentală şi emoţională, dorinţa puternică de integrare în grupurile stradale;

• în ceea ce percepţia lor socială, atitudinea generală faţă de copii străzii oscilează între respingere şi indiferenţă, constituind obiect al discriminărilor, stereotipurilor şi prejudecăţilor.

Studiul menţionat demonstrează, încă o dată, riscurile la care sunt supuşi

copiii străzii în ceea ce priveşte ancorarea lor în criminalitate. 5. Prevenirea delincvenţei juvenile în România

La fel ca şi în alte ţări, dar cu resurse şi mijloace logistice mult mai limitate, în România s-au intensificat, mai ales în ultimii ani, preocupările care vizează protecţia socială a copiilor şi a familiilor defavorizate, şi, implicit sau explicit, cele care se referă direct la acţiunile de prevenire a predelincvenţei şi delincvenţei sociale.

Din punct de vedere legislativ, au fost elaborate noi reglementări, menite să pună în acord legile româneşti în concordanţă cu cele europene. În anul 1997, de exemplu, a fost elaborată Ordonanţa de Urgenţă nr. 26 cu privire la protecţia copilului aflat în dificultate, care a instituit noi măsuri cu privire la regimul de tratament acordat delincvenţilor minori, prin forme educative şi libertate supravegheată. Ulterior, această Ordonanţă a fost modificată şi completată prin Legea nr. 108 din 2 iunie 1998, care reglementează principalele măsuri educative care se aplică minorilor care au comis fapte sancţionate de legea penală, dar nu răspund din punct de vedere penal.

La rândul lor, reglementările cuprinse în Codul Penal cu privire la minorat au fost îmbunătăţite, pentru a stabili dispoziţii mai adecvate în legătură cu limitele şi consecinţele răspunderii penale a minorului, măsurile educative luate în cazul comiterii unor acte antisociale, pedepsele care se pot aplica minorilor, suspendarea condiţionată a executării pedepsei, măsurile de supraveghere şi control în cazul suspendării executării pedepsei etc.

În concordanţă cu toate aceste noi reglementări, au fost elaborate programe speciale de protecţie socială a familiilor cu mai mulţi copii, a copiilor aflaţi în dificultate sau în situaţii de risc, a celor instituţionalizaţi şi a copiilor străzii.

Ca urmare a Ordonanţei Guvernului nr. 192/1999 şi a Hotărârii de Guvern nr. 96/9 februarie 2000, a fost creată Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copiilor, în ale cărei atribuţii se includ, între altele, elaborarea şi fundamentarea strategiei naţionale de reformă a sistemului de protecţie a copilului, iniţierea unor programe naţionale în acest domeniu, formarea specialiştilor care se ocupă de copiii aflaţi în dificultate etc. Ca efect imediat al

creării acestui organism special, în luna iunie 2000, a fost lansat programul naţional de protecţie a copilului, denumit ”Integrarea socială a copiilor care trăiesc în stradă”, în a cărei aplicare sunt implicate diferite organizaţii guvernamentale şi nonguvernamentale, conducerile locale, cultele religioase şi Biserica Ortodoxă Română. Unul dintre cele mai importante obiective ale acestui program, complementar cu obiectivele strategiei guvernului în acest domeniu, vizează reducerea, până în anul 2004, a numărului de copii instituţionalizaţi cu cel puţin 10%, prin aplicarea unor soluţii alternative de asistenţă. Pentru ca acest obiectiv să poată fi îndeplinit, guvernul român şi-a propus modificarea cadrului legislativ în domeniul adopţiilor, al sistemului naţional de instituţionalizare a copiilor şi al reglementărilor cu privire la neglijarea, abandonul şi abuzul copiilor de către propria familie. În cadrul aceluiaşi program naţional, a mai fost stabilit ca un obiectiv important al procesului de dezinstituţionalizare reducerea numărului de şcoli speciale pentru copiii cu deficienţe minore de handicap şi recuperarea sau integrarea lor în şcoli normale. Strategia guvernului în acest domeniu îşi mai propune, între altele, elaborarea unui ”Cod al copilului”, implicarea comunităţilor locale în oferirea de alternative la procesul de instituţionalizare şi acreditarea naţională a organizaţiilor nonguvernamentale de profil. Toate aceste măsuri de dezinstituţionalizare sunt monitorizate de către Uniunea Europeană, care furnizează, în acest scop, o serie de fonduri nerambursabile. Fondurile PHARE, disponibile pentru România în acest scop, sunt în valoare de 25 milioane de euro, principala condiţie de acordare a acestora fiind utilizarea eficientă şi transparentă a banilor. Procesul de dezinstituţionalizare a copiilor din România este însă lung şi anevoios, presupunând o largă coordonare a eforturilor organismelor centrale şi locale, a organizaţiilor guvernamentale şi a celor nonguvernamentale. Dar primii paşi în acest domeniu s-au şi făcut deja.

O măsură aparte de dezinstituţionalizare, legată direct de fenomenul de delincvenţă juvenilă, vizează înlocuirea pedepsei cu închisoarea pentru minori cu o serie de măsuri alternative. Aşa cum s-a demonstrat, în cursul timpului şi cum au dovedit experienţele altor ţări, unităţile corecţionale pentru minori nu au contribuit, decât într-o slabă măsură, la reeducarea şi recuperarea socială a acestora, contribuind, de fapt, prin conduitele şi ”tehnicile” învăţate în penitenciare sau şcoli de reeducare, la amplificarea criminalităţii. O dată eliberaţi din aceste unităţi, tinerii au ajuns să comită fapte şi mai grave. Instituirea unor noi măsuri, printre care sistemul de probaţiune pentru minori, a tribunalelor speciale pentru aceştia şi munca în folosul comunităţii par să fie mutl mai eficiente decât sancţiunile privative de libertate, motiv pentru care, recent, s-a propus aplicarea lor şi în România.

Sancţiunile aplicate minorilor trebuie corelate în mod judicios cu măsurile de asistenţă şi protecţie socială, în aşa fel încât prioritară să nu fie acţiunea de eliminare a efectelor, ci eradicarea cauzelor delincvenţei juvenile. Din păcate, exceptând măsurile recente luate de guvernul român, activitatea de asistenţă şi protecţie socială a fost lăsată, mai ales, pe seama organizaţiilor

nonguvernamentale cu scopuri (mai mult sau mai puţin) caritabile. În România funcţionează peste 10.000 de asemenea organizaţii, care au fost înfiinţate tocmai cu scopul de a acorda un ajutor copiilor şi familiilor aflate în dificultate. Cea mai cunoscută, în acest sens, este organizaţia ”Salvaţi Copiii”, care a efectuat numeroase activităţi de asistenţă socială pentru copiii străzii din mai multe oraşe din ţară, între care Bucureşti, Suceava, Iaşi, Craiova, Tg. Mureş etc. Dincolo de asigurarea unor resurse necesare pentru asistenţa materială şi medicală, organizaţia ”Salvaţi Copiii” a desfăşurat un amplu program de recuperare socială a copiilor străzii, prin plasarea lor în familii de adopţie, în centre de plasament şi în alte instituţii de ocrotire, şi prin ajutorul dat în reintegrarea lor şcolară şi profesională.

În ceea ce priveşte activitatea de prevenire operaţională desfăşurată de către organele specializate în acest sens, se poate menţiona Programul Naţional de Prevenire a Delincvenţei Juvenile, iniţiat, încă din anul 1993, de către Ministerul de Interne în colaborare cu Ministerul Educaţiei, înfiinţarea Consiliului Naţional al Prevenirii, fondat de către Inspectoratul General al Poliţiei în cooperare cu reprezentanţii şcolii româneşti, ai comunităţilor locale şi organizaţiilor nonguvernamentale şi, nu în ultimul rând, diversele acţiuni periodice desfăşurate de către organele de poliţie în teritoriu, împreună cu autoritatea tutelară, autorităţile şcolare, instituţiile medicale şi organizaţiile caritabile. În cadrul Inspectoratului General al Poliţiei a fost creat, de câţiva ani, Institutul pentru Cercetarea şi Prevenirea Criminalităţii, care are ca sarcini, între altele, monitorizarea fenomenului de delincvenţă juvenilă şi efectuarea unor studii asupra cauzelor acestui fenomen. Dintre cele mai relevante şi utile studii iniţiate de institutul menţionat se pot evidenţia cele care vizează efectele instituţionalizării copiilor asupra delincvenţei juvenile, rolul copiilor străzii în amplificarea tendinţelor de creştere a delincvenţei juvenile, atitudinea organelor de poliţie faţă de delincvenţii minori, exploatarea sexuală a minorilor, efectele violenţei familiale asupra delictelor comise de minori, consumul de droguri în cazul minorilor etc.

La rândul său, integrată acestei acţiuni colective cu caracter instituţional, Direcţia Generală a Penitenciarelor, ca organism subordonat Ministerului Justiţiei, a iniţiat un amplu program de reformare a sistemului penitenciar, care să asigure delincvenţilor minori sancţionaţi un regim propice pentru instruire şcolară şi profesională, dobândirea unor deprinderi utile pentru viaţa în comunitate, diminuarea sentimentelor de frustrare şi agresivitate, dobândirea sentimentului de religiozitate etc. Numeroase acţiuni desfăşurate de Direcţia Generală a Penitenciarelor sunt planificate pe baza unor programe aplicate în cooperare cu organizaţiile nonguvernamentale roâneşti şi străine, înfiinţarea şi generalizarea sistemului de probaţiune pentru minori fiind unul dintre cele mai importante programe în acest sens.

În mod evident, activitatea de prevenire a delincvenţei juvenile din România este încă caracterizată de o serie de deficienţe, blocaje instituţionale şi, mai ales, lipsă acută de resurse. Totuşi, unele realizări în acest domeniu permit,

credem, o atitudine evaluativă de ”optimism temperat”, care implică, deopotrivă, anticiparea unor eşecuri, inerente unui sistem în curs de reformare, şi a unor realizări ce nu vor întârzia să apară în cursul timpului. (NOTA: La redactarea aacestei sinteze au contribuit: cerc. şt. pr. gr. I - Dr. Sorin M. Rădulescu şi asistent de cercetare: Cristina Dâmboianu).