UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Facultatea de Drept

Catedra Drept Penal şi Criminologie

Maria Mutu-Strulea

DELINCVENŢA JUVENILĂ

Suport de curs

Chişinău 2008

CUPRINS

Prefaţă...............................................................................................................................5

I. Noţiuni introductive despre delincvenţa juvenilă.....................................................7

1.1. Concepte definitorii privind delincvenţa juvenilă............................................ 7

1.2. Particularităţile delincvenţei juvenile............................................................15

1.3. Obiectul de studiu al delincvenţei juvenile......................................................16

1

1.4. Scopul şi funcţiile delincvenţei juvenile…………………………………..…21

1.5. Metodele de cercetare ale delincvenţei juvenile…………………………..…22

1.6. Legăturile delincvenţei juvenile cu alte ştiinţe juridice şi nejuridice….….…23

II. Evoluţia reglementărilor naţionale şi internaţionale privind delincvenţa

juvenilă............................................................................................................................. 25

2.1. Dezvoltarea reglementărilor privind delincvenţa juvenilă................................25

2.2.Cadrul legal naţional de reglementare a delincvenţei juvenile..........................31

2.3. Cadrul legal internaţional de reglementare a delincvenţei juvenile.................44

2.4. Tratamentul infractorilor minori în legislaţia penală a altor state ....................55

III. Etiologia delincvenţei juvenile prin prisma teoriilor de diversă

orientare............................................................................................................................65

3.1. Teorii de orientare bioantropologică..................................................................65

3.2. Teorii de orientare psihologică...........................................................................69

3.3. Teorii de orientare sociologică...........................................................................77

IV. Personalitatea delincventului minor......................................................................83

4.1. Conceptul de personalitate a delincventului minor. ..........................................83

4.2. Coordonatele bio-psiho-sociale ale personalităţii delincventului minor..........87

4.3. Formarea personalităţii delincventului minor..................................................101

4.4. Tipologia delincvenţilor minori......................................................................107

V. Minorul – victima infracţiunii.................................................................................112

5.1. Conceptul de victimă. ………………………………………………….…112

5.2. Comportamentul victimei minore în mecanismul actului infracţional….…116

5.3. Clasificarea şi tipologia victimelor minore.....................................................121

5.4. Prevenţia victimologică..................................................................................124

5.5.Suicidul minorilor............................................................................................133

VI. Fenomenologia delincvenţei juvenile………………………….…………….…138

6.1.Criterii de evaluare a delincvenţei juvenile...................................................138

6.2. Starea, structura şi dinamica delincvenţei juvenile în Republica Moldova..142

VII. Cauzalitatea delincvenţei juvenile.........................................................149

7.1. Aspecte generale privind cauzele şi factorii delincvenţei juvenile.............149

7.2. Factorii delincvenţei juvenile.......................................................................150

VIII. Cadrul instituţional de luptă contra delincvenţei juvenile.........................156

8.1. Rolul ONU, al CE şi al UE în prevenirea şi combaterea delincvenţei

juvenile....................................................................................................................156

8.2. Cadrul legal instituţional în Republica Moldova în materia delincvenţei

juvenile............................................................................................................................164

8.3. Justiţia juvenilă: realităţi şi perspective......................................................170

VII. Combaterea delincvenţei juvenile......................................................................178

9.1.Prevenirea delincvenţei juvenile...................................................................178

2

9.2.Politici de prevenire şi de resocializare a delincvenţilor minori...................182

Anexa 1Principiile Natiunilor Unite pentru prevenirea delincventei juvenile.(Principiile de la Riyadh) Rezolutia 45/112 14 decembrie 1998.................................. 187Anexa 2Organizaţii naţionale de ajutorare a victimelor infracţiunilor....................................................................................................................193Anexa 3Convenţia europeană cu privire la despăgubirea victimelor infracţiunilor violenteStrasbourg,1983...............................................................................................................197

\

TEMA I. Noţiuni introductive despre delincvenţa juvenilă

§1. Concepte definitorii privind delincvenţa juvenilă

Una dintre problemele acute cu care se confruntă civilizaţia actuală o constituie escaladarea îngrijorătoare a

fenomenului infracţional, în cadrul căruia delincvenţa infantilo-juvenilă şi unele forme de predelincvenţă (devianţă)

comportamentală deţin ponderea. Delincvenţa juvenilă reflectă o inadaptare la sistemul juridic şi moral al societăţii,

fiind cea mai importantă dintre devianţele negative, care include violarea şi încălcarea normelor de convieţuire

socială, a integrităţii persoanei, a drepturilor şi libertăţilor individului. Studiind acest fenomen trebuie luate în

consideraţie atît particularităţile biologice, cît şi cele psihologice ale copilăriei şi adolescenţei, devianţa minorului

fiind determinată, pe de o parte, de factori biogeni (leziuni cerebrale, traumatisme obstetricale, meningoencefalite

din copilărie) şi, pe de alta - de factori sociogeni, în special carenţa afectivă, urmare a situaţiei de copil nedorit sau

neglijat care determină un handicap psihic al acestuia1. De aceea, o atenţie tot mai sporită se atrage

comportamentului deviant al minorilor, problemei educării tinerei generaţii în spiritul respectării normelor morale

şi de drept.

Vorbind despre delincvenţa juvenilă, nu putem trece cu vederea noţiunea de criminalitate, care reprezintă

totalitatea crimelor comise pe un anumit teritoriu, într-o perioadă determinată de timp de persoane vinovate de

comiterea acestor fapte; în cazul nostru - totalitatea crimelor comise de către minori. Din contextul dat reiese că

criminalitatea nu poate fi studiată în afara societăţii, care redă aspectul social al fenomenului în cauză. Aceste

persoane, prin faptele săvîrşite, sînt legate de criminalitate şi fac parte din criminalitate. Ele alcătuiesc populaţia

penală spre care trebuie să-şi îndrepte atenţia mai multe organe (de stat sau altele).2

Criminalitatea, în general, include totalitatea faptelor antisociale comise de fiinţe umane, pe cînd

criminalitatea minorilor face o specificare, punînd accentul pe vîrsta persoanei culpabile de comiterea unei fapte

interzise de lege şi care este determinată de diferite aspecte biologice, psihologice şi sociale ce formează

persoanalitatea umană. La definirea corectă a conceptului de delincvenţă juvenilă un rol important îl are vîrsta

cronologică, care separă criminalitatea adulţilor de criminalitatea minorilor.

Criminalitatea minorilor cuprinde totalitatea faptelor penale săvîrşite de persoanele care nu au împlinit

vîrsta de 18 ani. 3

3

Există în acest sens o mare diversitate a definiţiilor date acestei noţiuni, de la conceperea ei ca formă de

„devianţă” (din punctul de vedere al sociologului) sau „abatere de la normele penale” (din perspectiva juristului)

şi pînă la definirea ei ca formă de „inadaptare socială” ori „tulburare comportamentală” (în concordanţă cu

evaluările psihologilor sau psihiatrilor). 4

Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, prin criminalitate se înţelege: totalitatea infracţiunilor

săvîrşite pe un anumit teritoriu într-o anumită perioadă.5

Acelaşi Dicţionar enumeră mai multe sensuri ale cuvîntului minor, însă în sensul care prezintă pentru noi

interes înseamnă: „care nu a împlinit încă vîrsta la care îşi poate exercita toate drepturile”.6

Prin cuvîntul minor mai înţelegem: „fiinţă umană ocrotită de lege, care nu a împlinit încă vîrsta la care îşi

poate exercita toate drepturile”.7

Prin delincvenţă înţelegem:

1. Fenomen social care constă în săvîrşirea de delicte.

2. Totalitatea delictelor savîrşite la un moment dat, într-un anumit mediu sau de către persoane de o

anumită vîrstă. 8

Prin cuvîntul juvenil se înţelege: „care aparţine tinereţii, tineresc”.9

Pentru înţelegerea exactă a sensului cuvîntului juvenil, se face trimitere la un alt termen – tinereţe, care, la

rîndul său, înseamnă: „ Perioadă din viaţa omului între copilărie şi maturitate”.10

Potrivit Dicţionarului de sociologie, definiţia noţiunii de adolescenţă este următoarea: adolescenţă – etapă

distinctă în evoluţia individului care se situează între copilărie şi tinereţe, prezentînd aspecte caracteristice în plan

biologic şi psihosocial. Cuprinde două etape:

a) preadolescenţa (pubertatea), între 12-15 ani;

b) adolescenţă propriu-zisă, situată între 15 -18 ani.

Uneori se prelungeşte peste această limită, luînd forma adolescenţei întîrziate, datorită extinderii timpului de

şcolarizare şi amînării asumării de responsabilităţi sociale11.

După aceste referiri se trece la conturarea conceptului de delincvenţă, mai întîi se defineşte conceptul de

delincvenţă în general, apoi cel de delincvenţă juvenilă.

Dicţionarul de psihologie menţionează că delincvenţa reprezintă ansamblul infracţiunilor penale. 12

Observăm că, conform definiţiei date de acest Dicţionar, celelalte încălcări de lege comise de către delincvenţi, în

cazul nostru - de minori, nu sînt incluse în termenul de delincvenţă, accentul punîndu-se doar pe fapte interzise de

legea penală.

Absenţa unei definiţii unitare şi unanim acceptate a noţiunii de delincevnţă juvenilă poate determina o serie

de confuzii, care pot distorsiona constatările investigaţiilor sociologice şi criminologice în acest domeniu. Motiv din

care, există trei tipuri de interpretări ale noţiunii de delincvenţă juvenilă în acest sens:

a) juridică, în sensul strict al termenului – minorul sau tînărul are responsabilitate penală, începînd de la o

anumită vîrstă;

b) formulată în termeni de inadaptare socială – diferite categorii de minori sau tineri se confruntă cu o

serie de dificultăţi de adaptare psihică şi socială;

c) formulată în funcţie de ameninţările la adresa minorilor – aceştia pot fi supuşi unor rele tratamente sau

abuzului sexual în interiorul sau în afara familiei. 13

4

Făcînd o analiză a tuturor noţiunilor explicate mai sus, prin criminalitate a minorilor se înţelege: totalitatea

infracţiunilor (a faptelor penale) săvîrşite pe un anumit teritoriu într-o perioadă determinată de timp, de către

persoane care nu au atins majoratul.

Prin delincvenţă juvenilă înţelegem: totalitatea delictelor săvîrşite la un moment dat, într-un anumit mediu

de către persoane care nu au ajuns la maturitate.

De remarcat că atît în unele discursuri teoretice, cît şi în limbajul practicienilor se invocă, destul de frecvent,

noţiunile de devianţă, delincvenţă, delincvenţă juvenilă, infracţionalitate, criminalitate, uneori cu anumite confuzii

şi, oricum, mai puţin accesibile publicului larg, cu atît mai mult cu cît în luările de poziţii pe această problemă

accentul a revenit genului proxim şi mai puţin diferenţelor specifice. În astfel de condiţii am apreciat că o

caracteristică mai profundă a conotaţiilor termenilor de referinţă ar fi bine-venită. 14

Aşadar, conceptul de "delincvenţă juvenilă" cuprinde două noţiuni distincte, care urmează a fi precizate, şi

anume: conceptul de devianţă şi conceptul de juvenil.15 Deşi ambii termeni au intrat în limbajul curent şi par să aibă

semnificaţii bine determinate şi univoce, ei sunt folosiţi adesea cu înţelesuri diferite nu numai în vorbirea curentă, ci

şi în limbajul ştiinţific. Termenul "delincvenţă juvenilă" nu se întâlneşte în legislaţia penală din ţara noastră. El este

o creaţie, mai curînd, a criminologiei şi sociologiei, care au elaborat expresia pentru a justifica diferenţele biologice,

fiziologice, psihologice de vîrstă.

Conceptul de delincvenţă juvenilă este sinonim în anumite limbi, cum ar fi italiana, germana, franceza, cu

noţiunea de criminalitate juvenilă (criminalita giovanile, criminalité juvénile, juderd kriminalitat). La origine, în

limba latină, aceste cuvinte aveau înţelesuri diferite. Verbul "delinquere" avea accepţia de "a greşi", în timp ce prin

"crimen" se înţelegea "crima" de care era acuzat cineva. În literatura de specialitate anglo-saxonă, termenul

"delincvenţă" a păstrat semnificaţia sa originară (delinquency), care nu se confundă cu sfera şi conţinutul noţiunii de

"criminalite" (criminality). Prin delincvenţă, în opinia cercetătorului I. Pitulescu, urmează să se înţeleagă o serie de

fapte ilicite, indiferent de faptul dacă au sau nu un caracter penal (fuga de la domiciliu, absenţa repetată şi

îndelungată de la şcoală etc.).16

Termenul "delincvenţă juvenilă" a fost introdus în scopul de a face diferenţă de fapte mai grave comise de

către adulţi, cum ar fi cele penale, faţă de care se aplică şi un alt statut sau regim. Termenul "delincvenţă" a devenit

uzual limbajului din Moldova, fiind folosit în paralel cu termenul "criminalitate", fapt ce face vagă distincţia dintre

ei. Dificultatea este susţinută de lipsa unui support legislativ în materie; or, legislaţia noastră nu abordează

deosebirea dintre crimă şi delict, avînd doar conceptul de infracţiune în legea penală. De aceea, în majoritatea

cazurilor, aceste cuvinte continuă să fie folosite cu aceeaşi semnificaţie. De exemplu, Codul penal francez separă

faptele în crime şi delicte punînd la bază gravitatea lor, de aici şi deosebirea dintre "criminalitate" şi "delincvenţă".

În limbajul penaliştilor ţărilor europene, care au la origini Codul lui Napoleon, crimele sînt delicte cele mai grave

pasibile de privaţiune de libertate pe un termen mai mare de 5 ani. 17 În criminologie, după Yamarellos şi Kellens

(1970), "crima este orice comportament antisocial susceptibil de aplicarea unei sancţiuni de natură punitivă

pronunţată de un organ jurisdicţional emanat de o putere publică".18 În acest concept se regăsesc ambele noţiuni,

fiind un concept prea larg.

Delincvenţa şi criminalitatea sînt reprezentate drept concepte generale ale vieţii sociale; în sens larg al

cuvîntului fiind sinonime, dar cu diferite aspecte în sens restrîns, punîndu-se accentul pe alte relaţii: act, autor,

victimă.

5

În conformitate cu Recomandarea REC (2003)20 a Comitetului de Miniştri al CE către statele membre cu

privire la noile modalităţi de tratare a delincvenţei juvenile şi rolul justiţiei juvenile din 24 septembrie 2003,

"delincvenţa" semnifică faptele care se încadrează în sfera dreptului penal. În unele state aceasta se extinde asupra

comportamentului antisocial şi/sau deviant care face parte din sfera administrativă şi civilă, adică în final

interpretarea urmează să aparţină legiuitorului naţional, fiind acceptată şi sfera largă a termenului.

În legătură cu utilizarea în literatura penală a termenului "minor", V. Dongoroz consideră că acesta prezintă

inconvenientul de a fi prea vag şi de a crea confuzia cu accepţia pe care acest cuvînt o are în dreptul civil. În dreptul

internaţional se conturează tot mai mult un consens în a defini drept copil orice persoană sub vîrsta de 18 ani.

Regulile Naţiunilor Unite cu privire la protecţia minorilor privaţi de libertate definesc drept minor “orice persoană

sub vîrsta de 18 ani”.19 Articolul 1 al Convenţiei ONU cu privire la drepturile copiilor defineşte copilul drept “orice

persoană în vîrstă de pînă la 18 ani, cu excepţia cazurilor când majoratul este atins mai devreme în conformitate cu

legislaţia naţională”. Astfel vîrsta majoratului este determinată de fiecare stat în parte. La stabilirea limitei de vîrstă

de la care copiii răspund penal trebuie luată în consideraţie maturitatea emoţională, mentală şi intelectuală a

copiilor.

În cadrul delincvenţei juvenile, în paralel cu delincveţa este întîlnit şi termenul "predelincvenţă". El

desemnează în mod nedifirenţiat fie situaţia minorului care, deşi a săvîrşit o faptă prevăzută de lege, nu răspunde

totuşi penal din cauza vîrstei, fie situaţia minorului care are un comportament imoral, fără ca faptele respective să

fie prevăzute de legea penală. Se prezumă astfel că minorul respectiv este un delincvent potenţial.

Totodată, conceptul de delincvenţă nu trebuie confundat cu cel de “devianţă”. Altfel spus, sfera conceptului

de devianţă este mai largă şi cuprinde noţiunea de “delincvenţă”. În acest sens s-a arătat că devianţa constă în “orice

act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societăţii ori ale unui grup social

particular”.20 Este un tip de comportament care se opune celui convenţional sau conformist şi cuprinde nu numai

încălcările legii, ci orice "deviere" de conduită. Devianţa include acele comportamente care se abat de la sau intră în

conflict cu "standardele" acceptate în societate. În acest sens, cercetătorul german J.Fichter distinge "devianţa

pozitivă" de cea "negativă". La prima individul se abate de la stereotipurile sociale şi adoptă norme şi valori

"superioare" ce diferă de standardele "medii", la a doua individul încalcă normele "interioare", cu valoare medie în

cadrul grupului. De aceea, conţinutul devianţei depinde mult şi se deosebeşte de cultura unui grup social. De

exemplu, printre ei se numără elevii care dovedesc un slab randament şcolar, sînt indisciplinaţi, manifestă atitudini

negative faţă de şcoală, cadre didactice, părinţi, colegi etc., nu participă decît sporadic la activităţile organizate ale

grupului educativ, îşi petrec timpul liber în anturaje stradale. Nici una din aceste manifestări nu trebuie înscrisă, în

mod obligatoriu, într-un registru patologic sau penal, deoarece numai în anumite condiţii (anturaj nefast, ocazii

infracţionale, consum de alcool etc.) ele pot fi indicii simptomatice ale unui eventual viitor delincvent. Aceste

manifestări le putem denumi ca fiind predelincvente numai în condiţiile în care se poate aprecia că aceasta ar fi un

mecanism prealabil de trecere la act. Actele de devianţă nu aduc prejudicii sistemului de valori al societăţii, dar

prezintă un pericol pentru dezvoltarea armonioasă a personalităţii individului.

Deci, din cele nominalizate, succesiunea faptelor după sfera de cuprindere ar fi: DEVIANŢĂ-

PREDELINCVENŢĂ-DELINCVENŢĂ-CRIMINALITATE.

Unii cercetători au inclus în conţinutul termenului " juvenil" şi categoria aşa-numiţilor "tineri adulţi".

Totuşi, extinderea înţelesului adjectivului “juvenil” la grupe de vârstă care au depăşit pragul minorităţii este

6

excesivă şi nejustificată. În primul rînd, nu s-a ajuns la un consens în ceea ce priveşte limita superioară a aşa-

numitei grupe de vîrstă a "tinerilor adulţi". Pe de altă parte, aplicarea unui regim sancţionator identic cu cel al

adultului ar întrerupe pentru o durată mai mare continuitatea acestui proces de formare, pregătire şi integrare a

"tânărului adult", facilitând marginalizarea lui socială postpenală şi sporind dificultăţile inserţiei sale în viaţa

activă.21

Vorbind despre coraportul existent între termenul delincvenţă juvenilă şi termenul criminalitatea minorilor,

este necesar să evidenţiem că criminalitatea minorilor exprimă totalitatea infracţiunilor comise de minori la

atingerea vîrstei de răspundere penală, adica se are în vedere vîrsta generală de 16 ani şi, pentru unele componenţe

de infracţiune prevăzute de art.21 CP RM, vîrsta de 14 ani. Cînd vorbim despre delincvenţa juvenilă avem în vedere

nu doar infracţiunile comise de minor, ci toate încălcările de lege, şi nu are importanţă vîrsta la care au fost ele

comise, vorbim despre totalitatea încălcărilor de la normele legale şi morale comise de fiinţe umane pînă la

împlinirea vîrstei de 18 ani. Deci, termenul delincvenţă juvenilă este mai larg, referindu-se la un spectru mai larg de

subiecţ, precum şi de încălcări comise de minori.

Termenul delincvenţă juvenilă, intrat în uz tot mai des în ultimul deceniu, provine de la cel francez –

„delinquence juvenile”, desemnînd ansamblul devierilor de la norma socială şi penală, săvîrşite de minori pînă la 18

ani şi sancţionate juridic. 22

În limba franceză, noţiunea delincvenţă înseamnă: ansamblu de infracţiuni comise într-un anumit timp şi

spaţiu, fiind utilizat alături de termenul criminalitate. În psihologia din spaţiul românesc el a fost preluat şi folosit

într-un sens restrîns, deoarece are menirea de a face o diferenţiere distinctă între infracţiunea comisă de adulţi şi

minori. 23

Cu referire la disciplina noastră, considerăm mai oportun să folosim termenul de delincvenţă juvenilă,

deoarece se atribuie la comiterea tuturor abaterilor de la normele în vigoare, precum şi de la cele morale. El nu se

reduce doar la fapte interzise de legea penală şi nu se limitează doar la vîrsta stabilită de legea penală de tragere la

răspundere penală, ci relatează totalitatea abaterilor comise de minori la diferite etape ale vieţii sale.

De asemenea, în cazul minorilor este mai oportun de a folosi noţiunea de delincvenţă juvenilă – tot în sensul

de criminalitate – termenul impunîndu-se în doctrină pe motiv că este mai puţin traumatizant faţă de noţiunea de

criminalitate folosită în cazul adulţilor24, exprimînd, totodată, un spectru mai larg în comparaţie cu criminalitatea

minorilor.

Delincvenţa juvenilă reprezentînd: totalitatea încălcărilor legale, precum şi morale comise la un moment

dat, într-un anumit mediu de către minori, adică persoane care nu au atins vîrsta de 18 ani şi nu au dobîndit încă

capacitatea deplină de execiţiu.

§2. Particularităţile delincvenţei juvenile

Din definiţiile date delincvenţei juvenile rezultă că acestui fenomen îi sînt specifice o serie de trăsături sau

caractere generale, definitorii, care îi dezvăluie etiologia complexă şi îi conferă un loc aparte în cadrul

manifestărilor sociale negative.

1) O primă trăsătură a delincvenţei juvenile este că ea are un caracter social de masă, în sensul că are o

anumită frecvenţă şi se dezvoltă în societate, care poate fi înfăţişată în cifre, ceea ce justifică utilizarea unor metode

7

statistico–matimatice pentru elaborarea concluziilor referitoare la dinamica şi structura delincvneţei juvenile, la

prognoze şi măsurări pentru prevenirea şi combaterea delincvenţei juvenile la scara întregii societăţi.

2) Caracterul instorico–evolutiv, care exprimă ideea persistenţei fenomenului delincvenţa juvenilă, dar în

structură şi dinmaică diferită, de la o epoca la alta, de la o ţară la alta sau de la o zonă geografică la alta.

Delincvenţa juvenilă a însoţit întreaga istorie a societăţii omeneşti şi nu există premise pentru a considera că

acest fenomen va dispărea, indiferent de orînduirile sociale care vor succeda.

Caracterul istorico – evolutiv nu înseamnă doar o repetiţie mecanică constantă, ascendentă sau descendentă,

a fenomenului delincvenţei juvenile, ci producrea unor schimbări în structura şi dinamica fenomenului, în formele

de exprimare, în raport de care trebuie căutate cauzele şi remediile.

3) Caracterul prejudiciabil, exprimat în periculozitatea socială pe care o are în sine fenomenul delincvenţei

juvenile pentru valorile sociale şi individuale ocrotite de normele dreptului şi ale moralei, pentru întregul sistem de

valori consacrate de cultura şi civilizaţia umană.

4) Caracterul complex al delincvenţei juvenile, cu valenţe predominant bio – psiho – sociale. Această

trăsătură exprimă faptul că delincvenţa juvenilă nu există în afara societăţii, comportamentului şi activităţii acestuia.

Fenomenul reflectă deci şi individualitatea bio-psiho-socială a participanţilor la comiterea diferitelor încălcări ale

normelor morale şi de drept, care exprimă atît caracterul complex al etiologiei comportamentului antisocial al

minorilor, cît şi diversitatea tipurilor existente.

5) Caracterul variabil al delincvenţei juvenile, care derivă din varietatea încălcărilor de lege şi de morală

comise de minori, cît şi din varietatea de exprimare concretă a minorilor prin acţiunile ilicite comise. Aşa cum nu

există doi oameni identici, tot aşa nu există nici încăplcări de acţiuni ilicite identice.

6) Caracterul condiţional al delincvenţei juvenile, constînd în aceea că, fiind un fenomen cu manifestări

fizico–sociale, delincevneţa juvenilă nu poate exista în afara unui proces cauzal, nu poate fi de natură

necondiţionată, acauzală. Toate încălcările de lege şi morală comise de minori sînt favorizate de anumiţi factori;

totodată, este posibil de a acţiona pentru descoperirea acestor factori şi pentru combaterea lor prin măsuri preventive

şi de represiune penală.

§3. Obiectul de studiu al delincvenţei juvenile

Criteriul principal de delimitare a unei discipline de alta reprezintă obiectul ei de studiu. În dependenţă de

ceea ce constituie obiectul de studiu al cursului respectiv, în diferite state se preia fie o denumire sau alta a acestuia,

cum ar fi: Drept penal al minorilor, Criminalitatea minorilor şi, respectiv, Delincvenţa juvenilă. Deoarece cursul dat

îşi propune un studiu mai amplu decît normele juridice penale în materie, obiectul de studiu va fi complex. Am

putea grupa conceptele privind obiectul de cercetare al delincvenţei juvenile după cum urmează:

I. Delincvenţa juvenilă ar avea un dublu obiect de studiu: mecanismul trecerii la act şi actul delincvenţial

propriu-zis cimis de către minor. Mecanismul trecerii la act ar cuprinde studiul condiţiilor vieţii, al cauzelor şi

factorilor predispozanţi de la origini pînă în imediata apropiere temporală a faptei comise, iar actul delincvenţial ar

fi fapta, nu doar infracţiune, comisă de către delincventul minor.

8

II. Delincvenţa juvenilă ar avea un triplu obiect de cercetare: delincvenţa juvenilă, delictul şi delincventul

minor. Delincvenţa ar cuprinde totalitatea faptelor sau abaterilor de la lege comise de către minor într-o anumită

dimensiune temporală şi spaţială, caracterizînd fenomenul de delincvenţă juvenilă la general, în amploarea şi starea

sa. Delictul reprezintă orice faptă sau deviere de la lege indiferent de natura acesteia; or, noţiunea de delict trebuie

înţeleasă lato sensu (fără a se face confuzia cu delictul civil). Delincventul minor urmează a fi studiat prin prisma

personalităţii sale, dar făcîndu-se o cercetare în particular, or nu există un delincvent universal, cu particularităţi

specifice tuturor. Evident, în studiul personalităţii necesită a fi abordate şi particularităţile bio-psiho-sociale ale

minorilor, pornind astfel cercetarea de la schemele comportamentale sau crizele de vîrstă specifice etapelor de

dezvoltare a minorului în copilărie sau adolescenţă.

III.Obiectul quatriplu al delincvenţei juvenile include studiul personalităţii delincventului minor, al reacţiei

sociale, al formelor de delincvenţă şi prevenirea delincvenţei juvenile.

Personalitatea infractorului minor reprezintă o sinteză a tuturor trăsăturilor bio – psiho – sociale, care

au un înalt grad de stabilitate şi atribuie o identitate de sine individului delincvent.

Formele de delincvenţă presupun comiterea diverselor încălcări de legi de către minori, adică:comiterea,

întîi de toate, a diverselor tipuri de infracţiuni de către minori, delicte civile, contravenţii administrative, precum şi

alte încălcări de lege şi morală, manifestate prin diverse modalităţi, prin intermediul diverselor mijloace şi metode

pe un teritoriu determinat, într-o perioadă determinată de timp. Obiectul de studiu al Delincvenţei juvenile îl

constituie şi reacţia socială împotriva delincvenţei minorilor care se realizeză atît prin acţiunea asupra cauzelor şi

condiţiilor ei sociale şi individuale, cît şi prin reacţia socială împotriva crimelor deja comise de către minori şi

descoperite de organele de drept, în vedera curmării activităţilor infracţionale, a împiedicării repetării acestora, a

trageriii la răspunderea penală a infractorilor minori şi sancţionării lor, sau aplicării măsurilor de constrîngere cu

caracter educativ, corectării şi reeducării lor precum şi reintegrării post penale. Obiectul de studiu al Delincvenţei

juvenile îl constituie, de asemenea, prevenirea şi combaterea acestui fenomen, care se realizează prin aplicarea

totalităţii măsurilor statale şi sociale orientate spre înlăturarea, minimalizarea sau neutralizarea cauzelor şi

condiţiilor delincvenţei sau chiar a criminalităţii minorilor, spre reţinerea lor de la comiterea unor fapte interzise de

legislaţia în vigoare, corectarea comportamentului lor în spiritul respectării normelor morale şi de drept.

Criminologul francez Maurice Cusson examinează patru direcţii de cercetare în cadrul delincvenţei

juvenile1 :

1) autori care consideră delincvenţa ca un simptom, în special sînt psihologii şi psihiatrii pentru care criminalitatea

nu este o problemă în sine, dar o manifestare a unei tulburări care trebuie depistată;

2) autori care apreciază criminalitatea în calitate de un pericol social care ameninţă din interior (este viziunea

apărării sociale);

3) autori care examinează delincvenţa ca o problemă de viitor, fiind caracteristică îndeosebi sociologilor;

4) autori pentru care delincventul sau criminalul nu este decît o victimă (a mediului social, a mediului familial, a

problemelor sale psihologice sau a represiunii) care trebuie lecuit şi protejat de către societate.

În concluzie, deducem că obiectul de studiu al Delincvenţei juvenile îl constituie personalitatea

infractorului minor, cu o sinteză de trăsături bio – psiho – sociale, care au un înalt grad de stabilitate şi atribuie

o identitate de sine individului delincvent, materializat într-un comportament antisocial, precum şi alegerea

căilor ilicite pentru satisfacerea necesităţilor sale, sau, în caz de necesitate, neîndeplinirea acţiunilor utile

9

pentru preîntîmpinarea lor, reacţia socială faţă de cele comise de către minori, precum şi prevenirea şi

combatrerea acţiunilor ilicite şi imorale în rîndurile minorilor.

Nu în ultimul rînd este de menţionat că geneza şi, deci, obiectul de cercetare al Delincvenţei juvenile se face

din 4 perspective: psihosocială, criminologică, evoluţionistă, clinică. 2

I. Perspectiva psihosocială – actele de delincvenţă sînt acte sociale, adică care cuprind raporturi între fiinţe

umane, fără a cere ca acesta să fie unul imediat. În acest ansamblu de conduite sociale se disting comportamente

neutre (a face notiţe la conferinţă sau la un curs), comportamente prosociale (a arunca deşeurile în ladă, a ajuta pe

cineva să traverseze strada, a face donaţii de sînge …), comportamente asociale care deja pot provoca o daună fără

ca să existe voinţa de a dăuna (a sparge un obiect, a accidenta uşurel un pieton din eroare) şi comportamente

antisociale care implementează o intenţie negativă (a fura, a agresa…). Anume ultimele două cuprind

comportamentul considerat delincvent.

Pentru ca o conduită să fie etichetată drept una cu conotaţii negative, trebuie ca cineva din corpul social să o

aibă. De asemenea, totul va depinde şi de grup, de ţara în care se află autorul conduitei. Or, este imposibil a înţelege

şi a trata delincvenţa fără a se face referire la societatea în care ea există.

Perspectiva psihosocială preia ca bază faptul că orice act delincvent, adică contrar normelor legale sau

sociale, evoluează în spaţiu şi în timp. Un act reprimat într-o societate poate să nu fie reprimat în alta (ex. eutanasia,

avortul, pedofilia, consumul drogurilor sau al alcoolului pot fi chiar incriminate penal în unele ţări). Evaluarea

devianţei unui act poate varia şi după grupul social, religios, cultural, etnic sau tribal: unele practici de violenţă

(terorism, excizii) pot fi considerate ca licite sau glorioase.

II. Perspectiva criminologică – Un rol important în aprecierea unui act ca fiind delincvent o are contextul

social şi legal. Însă, nu există criterii clare şi definitive pentru a stabili ordinea gravităţii actelor. Din punct de

vedere strict legal, gravitatea actelor este specificată în funcţie de pedeapsa acordată. În acelaşi timp, opinia publică

poate stabili o clasificare diferită de cea legală. De aceea, cercetătorii italieni Giasanti şi Maggioni au ajuns la

aceeaşi concluzie că există diferenţă între sancţiunile prevăzute de legea penală şi cerinţele şi atitudinile opiniei

publice. Un sistem al reacţiei sociale poate fie pus în acţiune doar în anumite condiţii – cînd coincide cu legea. Deşi,

unele acte de delincvenţă, pentru că nu sînt constatate, pot şi să nu fie supuse reacţiei sociale (ex: suicidul, acte de

pruncucidere nu sînt mereu semnalate). Anume sistemul reacţiei sociale oferă o reflectare, chiar dacă este scăzută, a

realităţii. De aceea, curentul numit “criminologia reacţiei sociale“ tinde să depăşească limitele delincvenţei oficiale

prin utilizarea surselor posibile de cercetare a delincvenţei, precum şi prin cercetarea victimizării.

Principalii factori ai scenei criminologice

10

III. Perspectiva evoluţionistă – pentru că actul delincvent intervine la un anumit moment al vieţii, el

trebuie înţeles în geneza sa. Pentru a-l cerceta, este necesar a studia macrogeneza şi microgeneza lui.

Macrogeneza cuprinde ansamblul vieţii individului înainte de momentul trecerii la act. Microgeneza

priveşte succesiunea fazelor înainte şi aproape de actul delincvent (fazele lui De Greeff).

Procesul de socializare acţionează de-a lungul întregii vieţi, dar, în particular, în copilărie şi adolescenţă.

Individul poate rămîne la o etapă de egocentrism; or, mulţi delincvenţi nu concep şi nu acceptă nevoile altora în

raport cu acţiunile lor.

Deci perspectiva evoluţionistă tinde să înţeleagă mecanismul de socializare-asocializare. Traiectoria

delincventă poate fi diferită: unii comit acte delincvente în adolescenţă; alţii ieşiţi din adolescenţa lor delincventă nu

mai comit acte în maturitate; alţii devin delincvenţi doar la vîrsta adultă.

IV. Perspectiva clinică – tinde să înţeleagă persoana în funcţionalitatea sa internă, adică personalitatea

individului.

Termenul “clinic“ semnifică examenul direct al subiectului şi toate tehnicile de investigare şi de cercetare a

cazului individual. Criminologia clinică este centrată pe observare, pronostic, diagnostic şi tratament.

Pentru a forma o viziune completă despre individ, perspectiva clinică tinde să se plaseze sub diferite

unghiuri de vedere parcurgînd cîteva etape:

● analiza generaţiilor anterioare ale individului, legăturle ce uneau persoanele din aceeaşi generaţie ca şi

individul cercetat;

● analiza familiei individului cercetat (de la bunei la nepoţi);

● analiza istoriei individuale (curriculum vitae – prin ce a trecut şi proiectele lui de viitor).

Uneori, există tendinţa în societatea contemporană de a compara comportamentul adolescentului cu cel al

adultului, atribuinu-i adolescentului conştiinţa morală şi discernămîntul adultului. Dar nu i se poate cere unui minor

să respecte moralitatea şi normele care acţionează vis-à-vis de adulţi, pentru că un astfel de criteriu este

inoperaţional faţă de un minor care nu are capacitatea necesară de a înţelege consecinţele actului deviant. În această

ordine de idei, autorul francez Maurice Cusson ridica întrebarea dacă ar putea fi numită delincvenţa juvenilă drept o

“nebunie a tinereţii“, evocînd un anumit număr de studii empirice, după care, pentru un anumit număr de subiecţi,

delincvenţa se manifestă la sfîrşitul adolescenţei. Una dintre explicaţii ar fi că adolescentul este situat între două

Mediul de apartenenţă: Familia, instituţia socială

legislatorul

Autorul ↕ Victima

Martorii

Opinia publică

Sistemul penal:Poliţia Procuratura Instanţe de judecată

11

extremităţi: familia de origine şi şcoală, pe de altă parte fiind mediul social, inclusiv de lucru faţă de care are o

anumită reticenţă. De asemenea, minorul poate profita de libertatea sa pe care i-o oferă legea prin multiplele

facilităţi şi garanţii, de aceea el poate experimenta, ştiind că nu riscă prea mult.

Referinţe :

1. Maurice Cusson. Délinquants pourquois.- Paris: Armand Colin, 1981, p.52.

2. Michel Born. Psychologie de la delinquance – Bruxelles: de Boeck Université, 2003, p.11.

§4. Scopul şi funcţiile delincvenţei juvenile

Delincvenţa juvenilă are ca scop principal apărarea împotriva încălcărilor de lege comise de minori,

precum şi prevenirea comiterii unor fapte interzise de legea penală.

Vorbind despre apărarea celor mai importante valori socale ocrotite de legislaţia în vigoare, este necesar a

evidenţia că, întîi de toate, are loc apărarea vieţii şi sănătăţii persoanei, drepturile şi libertăţile omului, proprietatea

omului, mediul înconjurător, orînduirea constituţională, suveranitatea Republicii Moldova, pacea, securitatea

omenirii, precum şi alte valori ocrotite atît de legea penală, cît şi de alte acte normative.

Scopul de prevenire a comiterii unor fapte interzise de legislaţia în vigoare se realizeză prin două mari

direcţii de bază. În primul rînd, are loc prevenirea generală, care se referă la toţi minorii în abţinerea din partea lor

de a comite fapte interzise de legislaţia în vigoare şi, în al doilea rînd - prevenirea specială, care se referă doar la

minorii care au încălcat prevederile legislaţiei şi se realizezază prin aplicarea măsurilor de constrîngere împotriva

unor astfel de persoane.

Pe lîngă scopurile nomunalizate, delincvenţa juvenilă mai realizează şi următoarele funcţii:

Funcţia descriptivă, constă în studierea şi consemnarea datelor privind volumul criminalităţii minorilor,

fie global, fie într-o ţară, fie într-o anumită zonă geografică, într-o anumită unitate de timp.

Prin această funcţie se realizează, totodată, cunoaşterea structurii criminalităţii minorilor, felul crimelor

săvîrşite pe tipuri sau grupuri de infracţiuni (de exemplu – omoruri, vătămări corporale, violuri, infracţiuni contra

patrimoniului – furturi, tîlhării, jafuri etc.), precum şi după locul săvîrşirii (criminalitatea urbană sau rurală).

Funcţia explicativă, are menirea de a favoriza cunoaşterea reală a fenomenului criminalităţii minorilor, în

special a cauzelor, condiţiilor, factorilor comiterii lor, respectiv etiologia crimelor.

Funcţia predictivă, se realizează în direcţia anticipării unor modificări cantitative şi calitative ale

fenomenului infracţional în rîndurile minorilor, atît în ceea ce priveşte tipologiile infracţionale, cît şi autorii

implicaţi, pe o anumită perioadă de timp, într-un spaţiu determinat în scopul elaborării şi realizări unor măsuri

adecvate pentru prevenirea şi combaterea acestuia.

Funcţia profilactică, se materializează în elaborarea ştiinţifică a unui sistem eficient de prevenire şi

combatere a criminalităţii minorilor în baza sintetizării cunoştinţelor teoretice referitoare la fenomenul

infracţional, crimă, personalitatea infractorului minor, cauzele, condiţiile criminalităţii minorilor, precum şi

referitoare la minor, ca victimă a infracţiunii, corectării lui în spiritul respectării legilor.

§5. Metodele de cercetare a delincvenţei juvenile

12

Metoda statistică are ca sarcină de bază descrierea numerică a stării şi dinamicii criminalităţii minorilor

după indicatorii absoluţi şi relativi, precum şi a modalităţilor de combatere a criminalităţii minorilor de către

organele de stat şi obşteşti.

O altă sarcină este stabilirea legăturilor statistice, interdependenţelor şi raporturilor dintre starea şi dinamica

criminalităţii minorilor şi evoluţia unor sau altor procese sociale, între starea şi dinamica criminalităţii minorilor şi

evoluţia unor sau altor procese sociale, între starea şi dinamica criminalităţii minorilor şi activitatea organelor de

drept.

O altă sarcină a metodei statistice este de a determina tendinţele evaluării criminalităţii şi determinantele

acesteia.

Ultima sarcină se realizezaă prin relevarea aspectelor pozitive şi a deficienţiilor din practica combaterii

criminalităţii minorilor, care va contribui la elaborarea propunerilor şi recomandărilor privind desăvîrşirea acesteia.

Metoda observării constă în perceperea şi descrierea anumitor fapte, evinimente.

Metoda experimentală reprezintă observarea desfăşurată a unui fenomen sau a mai multor fenomene şi,

ulterior, pe calea experimentului se vor stabili legăturile de intercondiţionare între fenomenele care au avut loc şi

elaborarea, pe baza celor petrecute, a unei ipoteze de veridicitate sau falsitate.

Metoda istorică constă în cercetarea unui fenomen pe baza apariţiei lui, evoluţiei şi dispariţiei ulterioare.

Metoda comparativă oferă posibilitatea demonstrării legăturii cauzale între evenimentele petrecute;

comparîndu-le, se demonstrează existenţa sau inexistenţa lor într-o perioadă determinată de timp, într-un loc

determinat şi dependenţa unuia faţă de celălat.

Metoda de predicţie oferă posibilitatea prevestirii unor evenimente care pot avea loc în viitor şi elaborării

unor măsuri de precauţiune pentru prevenirea acestui fenomen.

§6. Legăturile delincvenţei juvenile cu alte ştiinţe juridice şi nejuridice

Delincvenţa juvenilă se poate coraporta unor discipline juridice, precum şi celor nejuridice, unor ramuri de

drept, cît şi unor ştiinţe ce nu depăşesc cadrul de reglementare juridică.

O primă legătură strînsă pe care o are delincvenţa juvenilă este cu dreptul penal, deoarece ambele

cercetează fenomenul criminalităţii, deşi dreptul penal totuşi are ca obiect o sferă mai restrînsă a criminalităţii, şi

anume: infracţiunea răspunderea penală-pedeapsa. Delincvenţa juvenilă cercetează faptele (infracţiuni, contravenţii,

delicte) comise de subiecţi minori, cauzele dezvoltării unui comportament delincvent, condiţiile şi evoluţia

acestuia.

Ambele discipline au ca finalitate combaterea şi prevenţia comportamentului infracţional.

Dacă delincvenţa juvenilă este cea care propune sancţiunile oportune aplicate minorilor, atunci dreptul

penal este cel care, legiferîndu-le, le va aplica avînd ca bază legea penală.

O altă ramură de drept cu mare adiacenţă este dreptul procesual penal, care reprezintă o activitate

reglementată de lege, pe care o desfăşoară autoritatea judiciară, cu participarea activă a persoanelor interesate, ca

titulare de drepturi şi obligaţii, în scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni,

astfel ca orice persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie sancţionată potrivit legii şi nici o persoană nevinovată să

nu fie trasă la răspundere penală. 1

Conexiunea dintre discipline am putea să o tratăm prin următoarea paralelă:

13

- dacă procesul penal este o activitate desfăşurată de organele judiciare, atunci delincvenţa juvenilă,

nefiind o activitate prin sine însăşi, este realizată de un spectru mai larg de subiecţi: doctrinari, organe

de drept;

- dacă procesul penal este o activitate reglementată de lege, atunci delincvenţa juvenilă este o disciplină,

un domeniu de studiu, care cercetează actele normative în materie, precum şi propune crearea sau

modificarea acestora;

- procesul penal se realizează într-o cauză penală, delincvenţa juvenilă există oricînd: prealabil

procesului, concomitent acestuia sau postproces.

Delincvenţa juvenilă şi criminologia au legătură strînsă, deorece criminologia studiază fenomenul

criminalităţii în general, delincvenţa juvenilă însă cercetează doar fenomenul delincvenţial în rîndurile minorilor;

criminologia studiază persoanlitatea infractorului, stabilind multitudinea de factori şi condiţii care îl determină să

comită fapte interzise de legea penală, pe cînd delincvenţa juvenilă studiază personalitatea delincventului minor,

delictele comise cel mai des de minori, cauzalitatea acestora, sancţiunile aplicate minorilor.

Criminologia stabileşte modalităţi generale de prevenire şi combatere a criminalităţii, pe cînd delincvenţa

juvenilă enumeră modalităţile specifice, determinate de vîrsta fragedă, de luptă cu criminalitatea în rîndurile

minorilor, de elaborare a unor măsuri eficiente de educare a tinerei generaţii.

Delincvenţa juvenilă şi psihologia au legătură strînsă, deoarece psihologia oferă posibilitatea cunoaşterii

proceselor psihice, temperamentului, caracterului minorului, etapele de dezvoltare a minorului şi particularităţile

specifice fiecărei perioade de vîrstă, factorii de dezvoltare şi de viaţă care îşi pun amprenta pe formarea lui ca

delincvent minor.

Delincvenţa juvenilă şi psihiatria de asemenea au legătură între ele, deoarece psihiatria studiază

criminalitatea minorilor sub aspectul deviaţiei penale, care îşi are originea nu numai în factori exogeni (externi), dar

adesea se datorează exacerbării unor laturi ale personalităţii, cu dereglări la limtă sau chiar în domeniul patologiei

mentale.

Există legătură şi între delincvenţa juvenilă şi statistica, deoarece statistica constituie una dintre sursele cele

mai importante de date referitoare la criminalitate ca fenomen social de masă, oferind astfel delincvenţei juvenile

informaţie în vederea stabilirii stării şi dinamicii fenomenului. Statistica oferă informaţii în legătură cu evoluţia

diferitelor categorii de infracţiuni sau delicte, creşterea lor în anumite zone sau descreşterea lor în altele, încercînd

astfel să prezinte o imagine cît mai veridică asupra tendinţelor delincvenţei juvenile.

Referinţe:

1. Vasile Păvăleanu. Drept procesual penal. Partea generală. – Bucureşti: Lumina Lex, vol.I, 2004, p.16.

14

15

Capitolul II. Evoluţia reglementărilor naţionale şi internaţionale privind delincvenţa juvenilă

§1. Dezvoltarea reglementărilor privind delincvenţa juvenilă

Evoluţia delincvenţei juvenile este strîns legată de istoricul apariţiei codurilor juridice. Primele menţiuni

referitoare la justiţia juvenilă se regăsesc în Codul lui Hammurabi, care menţiona că copilul minor care a comis o crimă

împotriva părintelui său putea fi izgonit din trib sau lipsit de moştenire, fie sancţionat prin tăierea degetelor. Dacă însă

delictul era comis de minor pentru prima dată sau nu era calificat ca fiind grav, atunci era posibilă iertarea acestuia.

În Grecia Antică, doar părinţii aveau drepturi depline asupra copiilor, iar acest lucru dura pîna la 18 ani,

cînd odraslele atingeau majoratul şi cînd li se acorda cetăţenia. 1

Platon menţiona că copiii erau pedepsiţi doar pentru infracţiuni deosebit de grave, ca, de exemplu, omorul,

fiind sancţionaţi cu exil pe un termen de un an, iar dacă, din diferite motive, acest termen nu se respecta, se aplica

pedeapsa cu închisoare pe un termen de 2 ani.

Aristotel menţiona că minorii vor fi pedepsiţi doar pentru comiterea unei infracţiuni de omor cu voinţă.

Legea celor XII table repartiza minorii în două mari grupe:

- puberii (de la 14 ani băieţii şi de la 12 ani fetele);

- impuberii (pînă la 14 ani băieţii şi pînă la 12 fetele).2

În cazul comiterii unei crime de către puberi, faţă de ei se aplica bătaia, dar putea fi aplicată şi pedeapsa cu

moartea de către păgubaş; impuberii, din cauza vărstei fragede, puteau fi numai bătuţi.

În secolele precedente minorii nu beneficiau de un regim juridic aparte faţă de adulţi, fiind condamnaţi şi

pedepsiţi la fel ca şi aceştia. Nu existau nici proceduri speciale de judecare a acestora şi nici facilităţi de reeducare şi

socializare a lor.

Începînd cu perioada Evului Mediu, odată cu influenţa exercitată de Biserica catolică, reglementările

juridice referitoare la delincvenţa juveniulă s-au modificat. Biserica, precum şi juriştii timpului considerau că minorii

aflaţi sub vîrsta de 7 ani nu au atins încă vîrsta raţiunii, motiv pentru care nu pot fi făcuţi responsabili pentru

„transgresiunile” lor spiriuale. 3

În urma acestei concepţii, minorii au început a fi priviţi altfel şi în mai multe state, la care se atribuie şi

Anglia, unde legea scutea de răspundere penală minorii în vîrstă de la 7 la 14 ani, fiind supuşi răspunderii doar în cazul

demonstrării că la momentul comiterii unor fapte interzise de lege aveau o înţelegere deplină asupra celor comise.

În codificarea „Carolina” (1521–1532) a legislţaiei Germaniei, aplicarea pedepsei cu moartea faţă de

minorii care nu au împlinit vîrsta de 14 ani era exclusă. Dacă la o vîrstă apropiată de 14 ani minorul comitea o faptă

interzisă de legea penală cu circumstanţe agravante, se aplica principiul „intenţia completează neatingerea vîrstei”. În

cazurile date, putea fi aplicată pedeapsa cu moartea.

Ulterior, în perioada Iluminismului, situaţia s-a schimbat şi mai mult. Se atrăgea o atenţie sporită

problemei educării copiilor, ceea ce a dus la apariţia unor noi concepţii pedagogice. Deosebirea dintre lumea adulţilor

şi a celor minori era tot mai clară, determinînd schimbarea legislaţiei şi atribuirea unui regim juridic special copiilor.

În secolul XIX, în majoritatea statelor europene au fost construite cămine sau „case de refugiu”, concepute

special pentru protecţia socială a copiilor orfani, abandonaţi sau neglijaţi, pentru a-i feri de influenţele nocive din

cadrul familiei, de sărăcie, de criminalitate. La începutul secolului al XIX–lea, Johann Pestalozzi a iniţiat în Argau

16

(Elveţia) primul aşezămînt pentru delincvenţi, centrat pe reeducarea acestora, iniţiativă care s-a răspîndit ulterior în mai

multe ţări europene4.

La fel ca şi în Europa, în Statele Unite în secolul XIX minorii au început a fi priviţi separat de adulţi, ceea

ce a adus la apariţia primelor legi speciale în baza cărora tinerii delincvenţi puteau fi judecaţi în cadrul unui regim

juridic separat de cel al adulţilor. În perioada 1938-1945, legislaţia specială pentru minori s-a generalizat în toate statele

americane, ca urmare a Actului reglementînd funcţionarea tribunalelor pentru tineri ( juvenile Court Act), elaborat de

guvernul federal în anul 1938. Principiile în baza cărora funcţionau tribunalele erau următoarele:

Convingerea că statul este „cel mai important şi mai esenţial părinte” al copiilor din cadrul

graniţelor sale;

Convingerea că aceşti copii merită salvaţi, în condiţiile aplicării unor proceduri non–punitive;

Convingerea că toţi copiii trebuie să fie îngrijiţi şi educaţi, iar atunci cînd această educaţie este

viciată, să fie protejaţi, inclusiv de stigmatizarea rezultată din procesul de judecată;

Convingerea că actul de justiţie, pentru a-şi putea îndeplini scopurile, trebuie să fie individualizat,

pentru a avea un rol cu adevărat util, justiţia trebuie să ţină seama de faptul că fiecare copil este diferit de ceilalţi, iar

necesităţile, aspiraţiile şi condiţiile sale de viaţă trebuie cunoscute din punctul de vedere al particularităţilor lor

individuale;

Convingerea că folosirea unor proceduri non penale sunt absolut necesare pentru a ţine seama, cu

prioritate, de trebuinţele copilului, tribunalele trebuie să ajute copilul, nu să-l pedepsească. 5

Toate principiile enumerate mai sus erau luate ca bază la elaborarea actelor juridice necesare în vederea

reglementării poziţiei copiilor. Accentul principal era pus pe învăţătură. Procesul de învăţămînt începe să se modifice

considerabil, o atenţie sporită atragîndu-se normelor morale în procesul instruirii tinerii generaţii. În legislaţia Uniunii

Sovetice au fost făcute specificări referitoare şi la poziţia minorilor, care, în urma comiterii de infracţiuni, erau trimişi

pentru ispăşirea pedepsei în şcoli de îndreptare, a căror denumire s-a modificat în colonii de reeducare.

Evoluţia reglementărilor penale în Republica Moldova privind infractorul minor pînă la

adoptarea Codului penal din 1961 a fost caracterizată de un sistem de mutaţii juridice în acest spaţiu, generate de

Unirea Principatelor (24 ianuarie 1859). A intrat în vigoare primul Cod penal român (la data de 1 mai 1865), ulterior

apare Codul de procedură penală.

Conform legislaţiei existente, importanţă juridică o aveau trei perioade din viaţă a copilului:

1. pînă la 8 ani, cînd minorii nu puteau fi supuşi răspunderii penale;

2. între 8–15 ani, cînd aplicarea pedepsei depindea de faptul dacă infracţiunea s-a săvîrşit cu sau fără

percepere, într-un caz figurînd ca circumstanţă atenuantă, în celălalt urmînd aplicarea măsurilor de

constrîngere şi de orientare educativă (supravegherea din partea părinţilor, trimiterea temporară în vreo

mănăstire);

3. de la 15 la 20 ani, cînd minorii erau supuşi la răspunderi potrivite necondiţionate.

Codul penal de la 1936, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937, prevedea următorul sistem pentru

minori: fixează majoratul la 19 ani, pîna la care nevîrstnicii trec două trepte de vîrstă: cea a copilăriei (pînă la 14 ani),

cînd minorul nu raspunde penal şi cea a adolescentei (14-19ani), cind minorul nu este responsabil pentru delictul

savîrsit, doar daca se doveşte că fapta s-a produs cu discernamînt; 2)pentru minorii de pînă la 14 ani,dar şi pentru

17

minorii care nu au activat cu limpede judecată se prevad măsuri de protecţie, de tutelare şi preventiv educative care

încetează cînd minorul adolescent împlineşte vîrsta de 21 ani.

Ulterior, prin legea de la 24 septembrie 1938, suferă modificari în ce priveşte publicul minor: 1)majoratul

e redus la 18 ani; 2) incapacitatea de răspundere penală coboara pe scara vîrstei de la 14 la 12 ani; 3) de la 12 la 15 ani,

minorul răspunde penal numai dacă a lucrat cu limpede pricepere;4) de la 15 la 18 ani răspunde penal,dar se bucură de

ameliorări la aplicarea pedepsei;5) cuvintele „copil”şi „adolescent” se înlocuiesc cu cuvîntul “minor“;6) se introduce

pedeapsa cu moartea (prin modificarile din 1939) pentru infracţiuni ce înteresează ordinea publică şi siguranţa statului.

În Moldova Sovietică, o reglementare mai adecvată a activităţii procesual–penale, în general, şi a celei în

privinţa minorilor,în special, a putut fi obţinută abia dupa aprobarea Codului penal al R.S.S.M. la 24 martie 1961.

Codul penal al RSSM prevedea în art.10 răspunderea penală a minorilor, şi anume: că sunt supuse

răspunderii penale persoanele care la momentul săvîrşirii infracţiunii au împlinit vîrsta de 16 ani.

Persoanele cu vîrsta între 14 şi 16 ani, care au săvîrşit o infracţiune, sunt supuse răspunderii penale numai

pentru omor, vătămarea intenţionată a integrităţii corporale, care a dus la tulburarea sănătăţii, tîlhărie, precum şi pentru

alte componenţe de infracţiune.

Totodată, alin. 3 art. 21 CP din 1961 prevedea, că dacă instanţa de judecată va considera că corectarea

persoanei în vîrstă de sub 18 ani, care a săvîrşit o infracţiune ce nu prezintă pericol social, este posibilă fără aplicarea

pedepsei penale, ea poate aplica acestei personae măsuri de constrîngere cu caracter educativ.

Codul penal din 1961 prevedea următoarele feluri de sancţiuni aplicabile minorilor:

- privaţiunea de libertate;

- munca corecţională fără privaţiune de liberatate;

- amenda,

- destituirea din funcţie.

Conform prevederilor CP din 1961, privaţiunea de libertate se stabilea pentru minori pe un termen ce nu

poate depăşi 10 ani, iar în cazul în care minorul cu vîrsta între 16-18 ani a săvîrşit o infracţiuine pentru care se prevede

pedeapsa cu detenţiune pe viaţă, termenul privaţiunii de libertate nu putea depăşi 15 ani.

Minorii îşi executau pedeapsa în colonii de educare prin muncă, şi anume:

- minorii, condamnaţi prima dată la privaţiune de libertate, precum şi minorele – în colonii cu regim

comun;

- minorii, care au executat anterior o pedeapsă sub formă de privaţiune de libertate - în colonii cu regim

înăsprit.

Altă sancţiune aplicată minorilor era munca corecţională fără privaţiune de libertate, care se stabilea pe un

termen de la 2 luni pînă la 2 ani şi se executa, conform sentinţei instanţei de judecată, fie la locul de muncă al

condamnatului, fie în alte locuri din raionul în care locuia condamnatul.

Din cîştigul condamnatuluzi la munca corecţională fără privaţiune de libertate se reţinea în folosul statului

o parte stabilită prin sentinţa instanţei de judecată în limitele de la 5 la 20%.

În cazul în care persoana, condamnată la munca corecţională fără privaţiune de liberate, urmînd să-şi

execute pedeapsa la locul de muncă, s-a eschivat de la executarea pedepsei, instanţa de judecată, la propunerea

organului afacerilor interne ori la demersul unei organizaţii obşeteşti sau al colectivului de muncă, putea să trimită

18

această persoană pentru executarea pedepsei în alte locuri, stabilite de oragnele competente să aplice munca

corecţionalîă, însă în raza domiciliului condamnatului.

Dacă persoana condamnată la munca corecţională fără privaţiune de libertate se sustrăgea cu rea-voinţă de

la executarea pedepsei, instanţa de judecată putea să înlocuiască termenul neexecutat al municii corecţionale cu

pedeapsa privativă de libertate pe acelaşi termen.

Altă sancţiune aplicată minorilor era amenda, care reprezenta o sancţiune bănească ce se aplica de instanţa

de judecată în cazurile şi în limitele prevăzute de cod.

Mărimea amenzii se stabilea în dependenţă de caracterul şi gravitatea infracţiunii săvîrşite, luîndu-se în

consideraţie situaţia materială a celui vinovat, în limitele de la 25 la 500 de salarii minime, iar pentru infracţiuni cu

scop de profit - în limita de pînă la 5000 de salarii minime, luîndu-se ca bază mărimea salariului minim la momentul

săvîrşirii infracţiunii.

Minorul, care lucra, singur achita amenda, pentru minorul care însă nu lucra amenda se achita de părinţii

lui.

Altă sancţiune apliocată minorilor era mustrarea publică, care consta în pronunţarea în public de către

instanţa de judecată a mustrării aplicate vinovatului, aducînd aceasta, în cazurile necesare, la cunoştinţă publicului prin

presă sau prin alte mijloace.

Minorilor condamnaţi la privaţiune de libertate sau la muncă corecţională pentru infracţiuni, săvîrşite la

vîrsta sub 18 ani, le putea fi aplicată faţă liberarea condiţionată înainte de termen de pedeapsă sau înlocuirea părţii

neexecutate prin altă pedeapsă mai blîndă.

Potrivit art.52 al Codului penal din 1961, eliberarea condiţionată înainte de termen de pedeapsă mai blîndă

putea fi aplicată celui condamnat pentru o infracţiune săvîrşită la o vîrstă sub 18 ani numai dacă dintr-o purtare

exemplară şi atitudine cinstită faţă de muncă şi învăţătură a dovedit că s-a corectat.

Faţă de minori, în conformitate cu Codul penal vechi, se aplicau următoarle măsuri de constrîngere cu

caracter educativ:

1) obligaţia de a cere părţii vătămate scuze în mod public sau sub o altă formă stabilită de instanţa de

judecată;

2) mustrarea sau mustrarea aspră;

3) avertismentul;

4) obligarea minorului, care a împlinit vîrsta de 15 ani, să repare dauna cauzată, dacă minorul are un

cîştig propriu şi dacă dauna nu depăşeşte un salariu minim, sau obligarea să repare prin munca sa dauna materială

cauzată, dacă aceasta nu depăşeşte un salariu minim; în cazul în care dauna depăşeşte un salariu minim, repararea

daunei se face pe calea unei acţiuni civile;

5) încredinţarea minorului pentru supraveghere severă părinţilor sau persoanelor care îi înlocuiesc;

6) încredinţarea minorului pentru supraveghere unui colectiv de muncă, unei organizaţii obşteşti, cu

consimţămîntul acestora, sau unor cetăţeni, la cererea lor;

7) internarea minorului într-o instituţie specială de învăţămînt şi de educaţie sau într-o instituţie curativă şi

de educaţie.

.

19

În ce priveşte regimul juridico-penal al minorilor în Republica Moldova conform Codului

penal actual, subiectul infracţiunii este persoana care săvîrşeşte nemijlocit latura obiectivă a infracţiunii. Subiect al

infracţiunii poate fi atît persoana care săvîrşeşte o infracţiune consumată, cît şi cea care comite o tentativă de

infracţiune.

Persoana fizică poate fi subiect al infracţiunii dacă întruneşte cumulativ următoarele condiţii: limita de vîrstă

cerută de lege şi responsabilitatea. Aceste condiţii mai sînt numite generale, fiind condiţii sine qua non pentru calitatea de

subiect al infracţiunii în general şi nu sînt incluse în componenţele infracţiunilor, ci rezultă din normele cu caracter general

cuprinse în Partea Generală a Codului penal (art.21, 22, 23).

Pentru ca o persoană să devină subiect al infracţiunii se cere ca la momentul comiterii faptei să fi împlinit o

anumită vîrstă. În dreptul penal al ţării noastre vîrsta de la care orice persoană responsabilă răspunde penal pentru

săvîrşirea unei fapte prejudiciabile este vîrsta de 16 ani.

Minorii care au depăşit vîrsta de 14 ani, dar nu au împlinit vîrsta de 16 ani sînt pasibili de răspundere penală

numai pentru săvîrşirea în stare de responsabilitate a infracţiunilor prevăzute de alin.(2) art.21 CP. Minorii care nu au

împlinit vîrsta de 14 ani nu răspund penal pentru faptele prevăzute de legea penală.

Legea penală în vigoare pentru prima dată defineşte noţiunea responsabilităţii (legislaţia anterioară conţinea

numai definiţia iresponsabilităţii) ca fiind: starea psihologică a persoanei care are capacitatea de a înţelege caracterul

prejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija acţiunile (art.22 CP). În asemenea stare

factorul intelectiv (inteligenţă, raţiune) şi cel volitiv al persoanei nu sunt afectaţi în nici un fel. Responsabilitatea este o

premisă a vinovăţiei, a infracţiunii şi a răspunderii penale, iresponsabilitatea (art.23 CP) constituind o stare psihofizică

anormală şi o cauză care exclude răspunderea şi pedeapsa penală.

În cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei penale privind minorii, potrivit art.475 al Codului de procedură

penală, afară de circumstanţele generale prevăzute, urmează a se stabili:

1) vîrsta minorului (ziua, luna, anul naşterii);

2) condiţiile în care trăieşte şi este educat minorul, gradul de dezvoltare intelectuală, volitivă şi

psihologică a lui, particularităţile caracterului şi temperamentului, interesele şi necesităţile lui;

3) influenţa adulţilor sau a altor minori asupra minorului;

4) cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii.

În contextul legii procesual penale, la audierea bănuitului învinuitului, inculpatului minor participarea

apărătorului şi a pedagogului sau a psihologului este obligatorie.

Legea penală a Republicii Moldova, stabileşte un anumit spectru al pedepselor aplicabile acestora. Pedeapsa

are drept scop restabilirea echităţii sociale, corectarea condamnatului, precum şi prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni atît

din partea condamnaţilor, cît şi a altor persoane.

Munca neremunerată în folosul comunităţii este o pedeapsă care poate fi aplicată doar în calitate de pedeapsă

principală, aceasta fiind una dintre pedepsele de bază alternative celor privative de libertate, care a completat sistemul de

pedepse din Codul penal din 18.04.2002.

Conform alin.(1) art.67 CP, „munca neremunerată în folosul comunităţii constă în antrenarea condamnatului,

în afara timpului serviciului de bază sau de studii, la muncă, determinată de autorităţile administraţiei publice locale.”

Potrivit Regulamentului cu privire la modul de executare a pedepsei penale sub formă de muncă neremunerată

în folosul comunităţii, pedeapsa sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii se execută la obiecte cu destinaţie

20

socială de la locul de trai al condamnatului. Obiectele cu destinaţie socială sînt determinate de către primărie (pretură), de

comun acord cu serviciul de executare, la organizaţii, instituţii şi întreprinderi, indiferent de forma organizatorico-juridică a

acestora (în continuare – organizaţii). Durata timpului de prestare a muncii neremunerate în folosul comunităţii nu poate

depăşi 4 ore – în zilele în care condamnatul nu este ocupat la locul de muncă de bază, la serviciu sau la studii, şi 2 ore – în

zilele lucrătoare, după terminarea lucrului sau a studiilor, iar cu acordul condamnatului – 4 ore.

În conformitate cu acelaşi Regulament, condamnaţii la o astfel de pedeapsă pot exercita următoarele lucrări:

curăţarea terenului întreprinderilor industriale, acordarea de ajutor la lucrările de cîmp sezoniere, lucrări temporare legate de

îngrijirea şi păşunarea animalelor, ocrotirea şi dezvoltarea gospodăriilor silvice, tăierea sanitară a pădurilor, colectarea

plantelor medicinale, curăţarea loturilor în urma defrişărilor, lucrări auxiliare în gospodăriile silvice, crearea zonelor verzi,

reparaţia obiectelor social-culturale, întreţinerea în stare funcţională a sistemului de evacuare a apelor, cosirea ierbii şi

tăierea arbuştilor, curăţarea de zăpadă a staţiilor de autobuze şi terenurilor aferente, confecţionarea şi instalarea barierelor

pentru stăvilirea zăpezii, săparea gropilor pentru instalarea şi reparaţia acestor bariere, participarea la acţiunile de protecţie a

mediului înconjurător, amenajarea şi curăţarea teritoriilor, curăţarea acoperişurilor de zăpadă, lucrări pentru întreţinerea

fondului locativ şi a obiectelor de menire socială, culturală şi sportivă, îngrijirea persoanelor de vîrstă înaintată, a invalizilor

şi participanţilor la cel de-al doilea război mondial, lucrări auxiliare la salubrizarea teritoriilor instituţiilor medicale, lucrări

de renovare şi întreţinere a edificiilor sportive, medico-sanitare (reparaţii curente, evacuarea deşeurilor etc.), asistarea

persoanelor cu handicap, care practică cultura fizică şi sportul (însoţirea şi ajutorarea acestor persoane în calitate de asistent

social), repararea cărţilor, lipirea afişelor, lucrări auxiliare ce ţin de amenajarea oraşelor şi satelor pentru sărbătorile oficiale.

Închisoarea constă în privarea de libertate a persoanei vinovate de săvîrşirea unei infracţiuni prin izolarea

impusă acesteia de mediul normal de viaţă şi plasarea ei, în baza hotărîrii instanţei de judecată, pe un anumit termen într-un

penitenciar (alin.(1) art.70 CP). Închisoarea este una dintre cele mai severe pedepse din rîndul celor principale, care se

caracterizează în mod esenţial prin două trăsături – izolarea forţată de societate a condamnatului şi instituirea unui regim

bine reglementat de executare a acestei pedepse.

Amenda, în conformitate cu alin.(1) art.64 CP, este o sancţiune pecuniară ce se aplică de instanţa de judecată

în cazurile şi în limitele prevăzute de Codul penal. Deci, amenda este o restrîngere a drepturilor patrimoniale ale

condamnatului, care se manifestă în reducerea patrimoniului său. În prezent, amenda este una dintre cele mai răspîndite

tipuri de pedepse în majoritatea jurisdicţiilor lumii: atît în legile penale, cît şi în practica judecătorească. Amenda poate fi

aplicată atît ca pedepasă principală, cît şi ca pedeapsă complimentară. Amenda se stabileşte în unităţi convenţionale,

actualmente o unitate fiind egală cu 20 lei (alin.(2) art.64 CP).

Mărimea amenzii pentru persoanele fizice se stabileşte în limitele de la 150 la 1000 unităţi convenţionale, în

funcţie de caracterul şi gravitatea infracţiunii săvîrşite, ţinîndu-se cont de situaţia materială a celui vinovat. Pentru

infracţiunile săvîrşite din interes material (furt, jaf, tîlhărie etc.), infractorul urmărind scopul de a se îmbogăţi în acest mod

ilicit, limita maximă a amenzii este de 5000 unităţi convenţionale. În acest caz, la aplicarea amenzii legiuitorul a prevăzut

două criterii de bază care trebuie luate în consideraţie la individualizarea pedepsei – caracterul şi gravitatea infracţiunii

săvîrşite şi situaţia materială a vinovatului. Caracterul şi gravitatea infracţiunii săvîrşite depind de categoria la care

infracţiunea este atribuită de legiutor (art.16 CP), forma intenţionată sau imprudentă a vinovăţiei, consecinţele cauzate prin

săvîrşirea infracţiunii. La aprecierea situaţiei materiale a vinovatului trebuie de ţinut cont de mărimea veniturilor

condamnatului, numărul persoanelor aflate la întreţinere, alţi factori care determină situaţia sa materială.

21

În caz de eschivare cu rea-voinţă a condamnatului de la achitarea amenzii stabilite ca pedeapsă principală sau

complementară, instanţa de judecată poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu arest sau închisoare în limitele

termenelor prevăzute la art.68 sau 70 CP. În astfel de cazuri de înlocuire a pedepselor, o lună de arest sau închisoare se

calculează pentru 50 unităţi convenţionale (alin.(5) art.64 CP). Condamnatul se eschivează rea-voinţă cînd îşi schimbă locul

de trai şi nu anunţă organele care supraveghează executarea pedepsei, ascunde sau nu declară veniturile din care amenda

poate fi percepută.

Cazurile de eschivare cu rea-voinţă trebuie deosebite de cele cînd condamnatul, din motive obiective (lipsa

salariului sau a altor venituri, starea materială grea condiţionată de numărul mare de persoane aflate la întreţinere sau care

sînt bolnave etc.) nu este în stare să plătească amenda stabilită. În situaţia dată, instanţa de judecată, potrivit prevederilor

art.67 CP, poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu munca neremunerată în folosul comunităţii, calculîndu-se 60

de ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii pentru 50 unităţi convenţionale de amendă (alin.(7) art.64 CP).

În cazul minorilor, legea penală prevede şi posibilitatea liberării de răspundere penală.

Liberarea de răspundere penală reprezintă punerea în libertate a persoanei ce a săvîrşit infracţiunea, care

ulterior, în virtutea unor împrejurări prevăzute de legea penală, şi-a pierdut gradul prejudiciabil. În aceste situaţii persoana

este liberată de aplicarea din partea statului a măsurilor cu caracter penal-juridic.

În Partea Generală a Codului penal sînt prevăzute (în art.53) următoarele tipuri de liberare de răspundere

penală:

a) în cazul minorilor (art.54 CP);

b)în cazul tragerii la răspundere administrativă (art.55 CP);

c) în legătură cu renunţarea de bună voie la săvîrşirea infracţiunii (art.56 CP);

d)în legătură cu căinţa activă (art.57 CP);

e) în legătură cu schimbarea situaţiei (art.58 CP);

f) liberarea condiţionată (art.59 CP);

g)în cazul prescripţiei tragerii la răspundere penală (art.60 CP).

Dreptul penal concură, la realizarea prevenţiei infracţionale în rîndurile minorilor, îndeosebi prin adoptarea şi

aplicarea unor reglementări şi a unui sistem sancţionator special pentru minori, deosebite de cele privind combaterea

infracţionalităţii în rîndul adulţilor. O normă care stipulează o situaţie specifică regimului juridic al minorilor în dreptul

penal se conţine în prevederile art.54 CP, care stabileşte condiţiile liberării de răspundere penală a minorilor.

În conformitate cu prevederile art.54 CP, liberarea minorilor de răspundere penală este posibilă doar în cazul

respectării următoarelor condiţii cumulative:

1) infracţiunea să fie săvîrşită de o persoană în vîrstă de pînă la 18 ani;

2) infracţiunea să fie săvîrşită pentru prima oară;

3) infracţiunea săvîrşită să fie uşoară sau mai puţin gravă;

4) să fie posibilă corectarea persoanei fără ca ea să fie supusă răspunderii penale.

În cazul în care sînt prezente toate aceste condiţii, persoanele pot fi liberate de răspundere penală şi li se pot

aplica măsuri de constrîngere cu caracter educativ, prevăzute de art.104 CP (art.54 alin.(2) CP).

Plenul Curţii Supreme de Justiţie, prin pct.5 din Hotărîrea cu privire la aplicarea în practica judiciară a

principiului individualizării pedepsei penale, nr.16 din 31 mai 2004, a stabilit că în cazurile în care sînt implicaţi minori,

22

instanţele de judecată nu trebuie să admită privarea de libertate a minorilor pentru infracţiunile ce nu prezintă gravitate

sporită, dacă corectarea şi reeducarea lor poate fi realizată fără izolare de societate.

Condiţiile enunţate mai sus necesare liberării de răspundere penală a minorilor au următorul înţeles:

Infracţiune săvîrşită pentru prima oară – este acea infracţiune care, într-adevăr, este comisă pentru prima dată,

sau persoana anterior a mai comis o infracţiune pentru care s-au stins antecedentele penale sau s-a scurs termenul

prescripţiei tragerii la răspundere penală.1

Infracţiunea uşoară sau mai puţin gravă – în conformitate cu prevederile art.16 CP, sînt faptele pentru care

legea penală prevede în calitate de pedeapsă maximă pedeapsa închisorii pe un termen de pînă la 2 ani inclusiv (infracţiune

uşoară) sau pînă la 5 ani inclusiv (infracţiune mai puţin gravă).

Pentru a stabili dacă este posibilă corectarea persoanei fără ca ea să fie supusă răspunderii penale, instanţa de

judecată ia în consideraţie diverse circumstanţe atenuante ce se referă atît la personalitatea infractorului, cît şi la fapta

săvîrşită, cum ar fi, spre exemplu: căinţa sinceră, contribuirea activă la descoperirea infracţiunii, repararea benevolă a

pagubei pricinuite, motivul săvîrşirii infracţiunii, condiţiile de trai, caracteristica pozitivă, alte împrejurări.

În cazul cînd instanţa de judecată ajunge la concluzia că este posibilă liberarea de răspundere penală a

minorului, acestuia îi pot fi aplicate măsuri de constrîngere cu caracer educativ. Aplicarea măsurilor cu caracter educativ

urmăresc scopul de a contribui la corectarea minorului. Fiind nişte măsuri de educare, ele totodată poartă şi un caracter de

constrîngere, de executare forţată ce se exprimă prin faptul că se stabilesc indiferent de dorinţa sau acordul minorului sau

reprezentantului legal al acestuia. Aplicarea lor este asigurată prin forţa puterii de stat. Astfel, măsurile de constrîngere cu

caracter educativ sînt educative după conţinut şi forţate după caracterul executării.

Măsurile de constrîngere cu caracter educativ sînt variate după conţinut şi fiecare exercită în mod specific

influenţă educativă asupra minorului. Art.104 CP prevede următoarele măsuri de constrîngere cu caracter educativ:

avertismentul, încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor, persoanelor care îi înlocuiesc sau organelor

specializate de stat, obligarea minorului să repare daunele cauzate, obligarea minorului de a urma un curs de tratament

medical de reabilitare psihologică, internarea minorului într-o instituţie specială de învăţămînt şi de reeducare sau într-o

instituţie curativă şi de reeducare.

Minorului îi pot fi aplicate concomitent cîteva măsuri de constrîngere cu caracter educativ.

În cazul eschivării sistematice de la măsurile de constrîngere cu caracter educativ de către minor instanţa de

judecată, la propunerea organelor de stat specializate, anulează măsurile aplicate şi decide trimiterea cauzei penale

procurorului sau stabileşte pedeapsa conform legii în baza căreia persoana a fost condamnată, după caz.

Conform definiţiei legale date măsurilor de siguranţă la art.98 CP, acestea „au drept scop înlăturarea unui

pericol şi preîntîmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală.”

Printre criteriile distinctive dintre pedeapsă şi măsurile de siguranţă se enumeră:

Pedeapsa este, în principal, un mijloc de constrîngere, urmărind un scop de retribuire, de intimidare,

prin aceasta manifestîndu-se, în final, destinaţia sa preventivă şi de preîntîmpiare. Măsurile de siguranţă însă au în prim–

plan aspectul preventiv, cel de constrîngere fiind subsidiar, care însoţeşte inerent caracterul de preîntîmpinare a acestora.

Pedeapsa este represivă, iar măsura de siguranţă preventivă.

Esenţa pedepsei este de a interveni post delictum, pe cînd măsura de siguranţă este concepută ante

delictum.

23

Pedeapsa este determinată de judecător ţinîndu-se cont de criteriile de individualizare, printre care şi

gravitatea infracţiunii, astfel încît cu cît mai gravă este infracţiunea cu atît mai aspră este pedeapsa. Însă, măsura de

siguranţă nu vizează gravitatea infracţiunii, ea trebuie raportată la personalitatea delincventului. Natura şi durata pedepsei

este fixată din start în lege, pe cînd măsura de siguranţă variază în dependenţă de tipul stării de pericol şi existenţa acesteia.

Măsura de siguranţă este aplicabilă atît timp cît există starea de pericol, ceea ce îi atribuie caracterul unei sancţiuni

nedeterminate în timp, eventual cu titlu definitiv, putînd fi revocată odată cu dispariţia acestei stări de pericol.

Pedeapsa se aplică pentru săvîrşirea unei infracţiuni, măsura de siguranţă nu vizează decît protejarea

societăţii contra unei stări de pericol şi este aplicabilă fără a se ţine cont de răspunderea personală a delincventului.

Cadrul măsurilor de siguranţă este format din totalitatea acestor sancţiuni prevăzute în art.98 CP,

incluzînd: măsurile de constrîngere cu caracter medical; măsurile de constrîngere cu caracter educativ; expulzarea;

confiscarea specială.

Măsurile de constrîngere cu caracter medical constau în obligarea persoanei, care a săvîrşit o faptă prevăzută

de legea penală şi care suferă de anumite deficenţe de ordin mintal sau face abuz de alcool sau utilizează substanţe

narcotice, de a urma un anumit tratament medical. Din cele menţionate observăm că Codul penal adresează măsurile de

siguranţă alienaţilor mintali, alcoolicilor şi narcomanilor.

Astfel, conform art.99 CP, „persoanelor care au săvîrşit fapte prevăzute de legea penală în stare de

iresponsabilitate sau care au săvîrşit asemenea fapte în stare de responsabilitate, dar pînă la pronunţarea senţinţei sau în

timpul executării pedepsei s-au îmbolnăvit de o boală psihică, din care cauză sînt incapabile să-şi dea seama de acţiunile lor

sau să le dirijeze, instanţa de judecată poate să le aplice măsurile de constrîngere cu caracter medical”. În baza acestei

norme legale, măsurile respective nu pot fi impuse în mod arbitrar oricărei persoane, ci în prezenţa anumitor condiţii: în

primul rând, persoana să fi comis o faptă prevăzută de legea penală, iar, în al doilea rând, să poată fi atribuită la una din

următoarele categorii de persoane:

1) recunoscută iresponsabilă, adică care la momentul faptei era incapabilă să-şi dea seama de faptele sale

şi/sau să le dirijeze;

2) devenită iresponsabilă până la pronunţarea sentinţei sau în timpul executării pedepsei. Cu alte cuvinte, se

au în vedere acele persoane care la momentul faptei erau responsabile, dar mai apoi, pe parcursul procesului penal, pînă la

emiterea sentinţei sau în timpul executării pedepsei, au devenit deja iresponsabile, ceea ce face imposibilă fixarea unei

pedepse sau executarea acesteia.

Din legea penală şi procesual penală rezultă scopul măsurilor de constrîngere cu caracter medical, care

se aplică: 1) în vederea tratării persoanei care are nevoie de îngrijire; 2) în scopul excluderii posibilităţii săvîrşirii de noi

infracţiuni; 3) pentru protejarea societăţii.

Potrivit legislaţiei, instanţa de judecată poate aplica minorilor următoarele măsuri de constrîngere cu

caracter educativ:

1. Avertismentul – reprezintă o admonestare, ruşinare a minorului şi constă în explicarea acestuia a pericolului

pe care îl prezintă fapta comisă, a daunelor survenite în urma săvîrşirii infracţiunii, cu preîntîmpinare că în cazul săvîrşirii

de noi infracţiuni faţă de el vor fi luate măsuri mai severe, inclusiv prin aplicarea pedepsei, cu toate consecinţele negative

prevăzute de legea penală.

24

2. Încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor, persoanelor care îi înlocuiesc sau organelor

specializate de stat constă în transmiterea obligaţiei şi împuternicirea persoanelor nominalizate (părinţi, tutore, curator, rudă

apropiată, organele de tutelă şi curatelă etc.) de a exercita controlul asupra comportamentului minorului, a întreprinde

activităţi educative în vederea îndepărtării lui de la mediul criminal şi formării unei personalităţi socializate. Această

măsură poate fi efectivă dacă mediul familial sau care înconjoară minorul mai poate influenţa pozitiv minorul. La aplicarea

acestei măsuri instanţa de judecată trebuie să se convingă că persoanele cărora minorul le este încredinţat se bucură de

autoritate, au o influenţă pozitivă asupra minorului şi, de sigur, pot exercita controlul corespunzător asupra minorului.

Aplicarea acestei măsuri este imposibilă cînd nu se găseşte o persoană sau instituţie care să înfăptuiască

supravegherea minorului în cauză, în care cazuri măsura internării într-o instituţie specială de reeducare pare a fi cea mai

oportună.

3. Obligarea minorului de a repara daunele cauzate constă în recuperarea prejudiciului cauzat victimei sau

altor persoane prin săvîrşirea infracţiunii. La aplicarea acestei măsuri trebuie să se ia în consideraţie starea materială a

minorului, prezenţa cărorva surse de venit propriu, angajarea în cîmpul muncii etc. Repararea daunei poate avea loc şi prin

efectuarea unor lucrări de restabilire, reparaţie de către minor, prestarea anumitor servicii. În aceste cazuri instanţa trebuie

să ţină cont de capacităţile fizice, abilităţile de a munci ale minorului.

4. Obligarea minorului de a urma un curs de tratament medical de reabilitare psihologică . Măsura dată

poartă un caracter mixt, complex educativ-curativ care se ia faţă de minori, a căror deficienţe psihice sau fizice,

inadaptabilitate socială, fie trauma psihică, rezultate din comiterea infracţiunii, fie cauzate de mediul de viaţă al minorului,

împiedică formarea normală a personalităţii lor. Măsura dată nu este privativă de libertate şi se aplică cînd tratamentul

medical poate fi efectuat şi în condiţii de aflare în libertate a minorului.

5. Internarea minorului într-o instituţie specială de învăţămînt şi de reeducare sau într-o instituţie curativă

şi de reeducare este o măsură educativă privativă de libertate care constă în plasarea minorului în instituţiile speciale

menţionate pe o perioadă nedeterminată, care însă nu poate dura mai mult decît pînă la atingerea vîrstei de 18 ani de către

minor. În cazuri excepţionale, prelungirea termenului de aflare a persoanei în aceste instituţii după atingerea vîrstei de 18

ani este permisă numai pînă la absolvirea unei şcoli de cultură generală sau de meserii (alin.(2) art.93 CP).

Instituţii speciale de învăţămînt şi de reeducare sînt şcolile de tip internat sau case de copii, unde se efectuează

o supraveghere deosebită, care nu poate fi realizată în regim de libertate, în cadrul altor măsuri, în special prin încredinţarea

părinţilor sau altor persoane, fiind destinată minorilor care necesită condiţii speciale de educare şi supraveghere. În aceste

instituţii minorul urmează programe de instruire sau pregătire profesională corespunzătoare aptitudinilor sale. În Republica

Moldova există o instituţie rezidenţială specială2 (s.Soloneţ, Soroca), care este organizată ca un centru de reabilitare social-

pedagogică pentru copii şi adolescenţi, cu scopul refacerii psihologice şi reintegrării sociale a acestora. Specificul

condiţiilor de educare în această instituţie este determinat de regimul zilei, includerea copiilor în activităţi de muncă,

organizarea specifică a timpului liber, responsabilitatea sporită a elevilor pentru acţiunile lor, controlul permanent al

activităţii lor din partea pedagogilor. Instruirea în atelierele de producţie, pregătirea lecţiilor, activităţile educaţional-

culturale, sportive, administrativ-gospodăreşti, chiar recrearea şi somnul sînt supuse unui program întocmit de conducerea

şcolii, prevăzut de statutul intern de activitate al acestei instituţii.3

25

În cazul internării într-o instituţie curativă şi de reeducare, măsura dată, ca şi măsura obligării la tratament

medical de reabilitare psihologică, are o natură complexă educativ-curativă, destinată minorilor care suferă de anumite

retardări în dezvoltarea mintală, fie alte deficienţe de adaptare, de ordin psihologic, alte maladii psihice sau fizice, care nu

pot fi înlăturate, iar tratamentul nu poate fi efectuat decît prin internarea în aceste instituţii (şcoli-internate, instituţii

curative). Măsura dată este destinată minorilor care au nevoie concomitent de îngrijire medicală şi de un regim special de

instruire şi educaţie.

Rezonabilitatea aflării în aceste instituţii trebuie periodic examinată, iar măsura internării încetată în cazul

dispariţiei cauzelor care au dus la aplicarea ei şi dacă pare a fi oportună aplicarea faţă de minor a altor măsuri educative

(incredinţarea minorului pentru supraveghere cînd mediul familial devine prielnic şi apare persoana potrivită).

Ulterior condamnării, minorii urmează să-şi ispăşească pedeapsa privativă de libertate într-un

penitenciar pentru minori. Potrivit Codului de executare al Republicii Moldova, condamnaţii în vîrstă de pînă la 18

ani pot executa pedeapsa şi în sectoare separate ale penitenciarelor pentru adulţi, însă în condiţiile penitenciarului

pentru minori. Condamnaţii minori sînt deţinuţi separat de cei adulţi. Lor li se asigură o raţie alimentară suplimentară,

avînd dreptul de a procura nelimitat produse alimentare folosind banii de pe contul lor.

Potrivit legislaţiei în vigoare, există trei tipuri de închisori: tip deschis, semiînchis şi închis. În

conformitate cu art. 273 al Codului de executare, regimul de deţinere în penitenciarul pentru minori corespunde

regimului stabilit pentru penitenciarul de tip semiînchis. În cadrul acestui tip de închisoare, condamnaţii minori pot

beneficia de următoarele regimuri: iniţial, comun şi de resocializare. Regimul de deţinere în penitenciar asigură paza,

supravegherea şi izolarea condamnaţilor, executarea obligaţiunilor lor, securitatea persoanlă, resocializarea

condamnaţilor, deţinerea separată a categoriilor de deţinuţi etc. (art.238 din Codul de executare). În regim iniţial

minorii beneficiază de întrevederi de scurtă durată cel puţin o dată în lună şi de întrevederi de lungă durată cel puţin o

dată în trimestru. Întrevederile de scurtă durată cu rudele, iar în cazuri excepţionale – cu autorizaţia administraţiei

penitenciarului, cu o altă persoană indicată de condamnat, se acordă pe o durată de 1-4 ore, iar întrevederile de lungă

durată se acordă pe o durată de la 12 ore la 3 zile. În regim comun, ei beneficiază de întrevederi de scurtă durată cel

puţin o dată în lună şi de întrevederi de lungă durată cel puţin o dată în două luni; în regim de resocializare – de

întrevederi de scurtă durată cel puţin o dată în lună şi de întrevederi de lungă durată cel puţin o dată în două luni, cu

dreptul de a locui împreună cu familia într-un spaţiu locativ separat pe teritoriul penitenciarului sau în apropierea lui.

Condamnaţilor le pot fi aplicate următoarele măsuri de stimulare:

a) acordarea dreptului de a vizita manifestări cultural-distractive şi sportive în afara penitenciarului, fiind

însoţiţi de reprezentanţi ai administraţiei penitenciarului, pe o durată de cel mult 8 ore;

b) acordarea dreptului de a ieşi din penitenciar, fiind însoţiţi de reprezentanţii lor legali, pe o durată de cel

mult 8 ore.

Vizitarea de către condamnaţi a manifestărilor cultural-distractive şi sportive pe timp de noapte este

interzisă.

În conformitate cu Statutul executării pedepsei de către condamnaţi, aprobat prin Hotarirea

Guvernului nr.583 din 26 mai 2006, în penitenciarele pentru minori îşi ispăşesc pedeapsa condamnaţii în vîrstă de pînă

la 18 ani, precum şi condamnaţii adulţi în vîrstă de pînă la 23 ani în privinţa cărora instanţa de judecată, la prezentarea

administraţiei penitenciare, a dispus continuarea executării pedepsei în penitenciarul respectiv. Condamnatul care a

împlinit vîrsta de 18 ani este transferat pentru executarea pedepsei de mai departe în penitenciarul de tip semiînchis la 26

condiţii comune de deţinere. Transferul condamnatului în penitenciarele de tip semiînchis o hotărăşte instanţa de

judecată, în baza unui demers al administraţiei penitenciare. Condamnatul major care a fost lăsat în penitenciarul

pentru minori şi care a împlinit vîrsta de 23 de ani este transferat pentru executarea pedepsei de mai departe în

penitenciarul de tip semiînchis în condiţii comune de deţinere, în baza deciziei directorului general al Departamentului

Instituţiilor Penitenciare.

Minorii pot fi susceptibili nu doar de răspundere penală, dar şi de cea administrativă, în cazul comiterii

contravenţiilor administrative. Răspunderea administrativă survine faţă de persoanele în vîrstă de la şaisprezece pînă la

optsprezece ani, care au comis contravenţii administrative, prevăzute de articolele 47 1 - 473, 51, 120 - 128, 154, 164,

165, 174, 1745 -1748, 181-184 din Codul cu privire la contravenţiile administrative din 1985.

De altfel, minorul poate fi privit nu doar în calitate de delincvent, dar şi de victimă, inclusiv în

cazurile cînd această calitate îi este recunoscută expres de lege. De exemplu, Codul penal în Capitolul VII al Părţii

Speciale acceptă în calitate de victimă minorul în cazul infracţiunilor de incest, de eschivare de la plata pensiei

alimentare sau de la întreţinerea copiilor, de divulgare a secretului adoptiei, de abuz al părinţilor şi altor persoane la

adopţia copiilor, traficului de copii, scoaterii ilegale a copiilor din tara, atragerii minorilor la activitate criminală sau în

caz de determinare a lor la săvîrşirea unor fapte imorale, de atragere a minorilor la consumul ilegal de droguri,

medicamente şi alte substanţe cu efect narcotizant, de antrenare a minorilor în acţiuni militare sau de propagandă a

războiului în rîndurile lor.

§3. Cadrul legal internaţional de reglementare a delincvenţei juvenile

Toate ţările au sisteme speciale de a reacţiona contra minorilor care comit infracţiuni sau alte fapte nepenale.

Toate sistemele speciale sînt inspirate de o abordare prin prisma asistenţei sociale: pedepsele sînt excluse sau urmează a fi

adaptate la nevoile speciale ale tinerilor, sînt instituite organisme speciale de supraveghere şi reabilitare a minorilor

delincvenţi, este stabilită o anumită limită de vîrstă a răspunderii, inclusiv penale, a minorilor.

Reglementările internaţionale obligatorii sau opţionale (de recomandare) în materia delincvenţei juvenile şi a

justiţiei juvenile reprezintă un aspect care nu întotdeauna este unul cuprinzător şi detaliat, în măsură să răspundă la orice

întrebări ce pot să apară în practică, dar în acelaşi timp sunt importante în materia drepturilor copilului.

La acest capitolul considerăm necesar a face distincţie între cîteva noţiuni: delincvenţă juvenilă şi justiţie

juvenilă; legislaţie obligatorie şi recomandativă.

Justiţia juvenilă reprezintă ansamblul organismelor competente în combaterea delincvenţei juvenile, în

tratamentul minorilor delincvenţi, stabilirea sistemului de pedepse susceptibile de aplicare faţă de minori, cît şi în ce

priveşte protecţia drepturilor lor garantate sau obligaţiile lor corelative. Justiţia juvenilă reprezintă mai curînd aspectul

procedural, iar delincvenţa juvenilă – un aspect material, cuprinzînd totalitatea faptelor comise de către minori, precum şi

studiul macrogenezei şi microgenezei actului delincvenţial comis, al personalităţii delincventului minor, al cauzalităţii

fenomenului, în acelaşi rînd măsurile de prevenire şi combatere a delincvenţei minorilor.

27

În privinţa celui de al doilea aspect, legislaţia obligatorie cuprinde tratatele (convenţii, înţelegeri) care

implică nişte obligaţii pentru statele care în mod oficial informează despre acordul lor de a se supune prevederilor

prin ratificarea lor sau aderarea la ele. Legislaţia opţională cuprinde celelalte instrumente juridice

interguvernamentale, aşa ca declaraţiile, directivele, principiile şi regulile, care sînt aprobate de un for internaţional,

precum este Consiliul General al Organizaţiei Naţiunilor Unite, însă nu implică obligaţii formale cu privire la

implementarea lor. 1

Majoritatea actelor internaţionale conţin nişte standarte minime aplicabile tuturor persoaelor judecate sau

private de libertate, dar în cazul persoanelor minore procedura trebuie să fie de aşa fel, încît să se ţină cont de vîrsta

lor şi posibilităţile de reabilitare a acestora. 2

Principalele instrumente internaţionale în materia delincvenţei juvenile, net speciale, fie cu caracter

general, sînt:

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948;

Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, semnată la

Roma, 4 noiembrie 1950; ratificată de Republica Moldova în 1998 (în continuare CEDO);

Convenţia Internaţională cu privire la drepturile copilului, semnată la New York, 20 noiembrie 1989,

ratificată de Republica Moldova în 1993;

Convenţia Europeană asupra recunoaşterii şi executării deciziilor privind supravegherea copiilor şi

restabilirea supravegherii copiilor, semnată la Luxemburg, 20 mai 1980, ratificată de Republica Moldova în

2003;

Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale, semnată la Haga, 29

mai 1993, la care Republica Moldova a aderat în 1998;

Ansamblul regulilor minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administraţia justiţiei pentru minori (Regulile

de la Beijing), adoptate prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr.40/33 din 29 noiembrie 1985;

Regulile minime ale Naţiunilor Unite pentru elaborarea unor măsuri neprivative de libertate (Regulile de la

Tokyo), adoptate prin rezoluţia Adunării Generale a ONU nr.45-110 din 14 decembrie 1990;

Principiile ONU pentru prevenirea delincvenţei juvenile (Principiile de la Riyadh) din 1998;

Normele ONU pentru protecţia minorilor privaţi de libertate aprobate prin Rezoluţia 54/113 din 1990;

Recomandarea REC (2003)20 a Comitetului de Miniştri al CE către statele membre cu privire la noile

modalităţi de tratare a delincvenţei juvenile şi rolul justiţiei juvenile din 24 septembrie 2003.

În pofida recomandărilor obişnuite, există diferenţe majore în felul în care statele îşi elaborează propiile

sisteme de drept în materia delincvenţei juvenile.

Printre textele nominalizate, primordial se reţin două: Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi

Convenţia cu privire la drepturile copilului. Prima recunoaşte şi proclamă drepturi fundamentale tuturor

persoanelor, inclusiv minorilor. Convenţia însă este completată de jurisprudenţa CtEDO, care interpretează textul ei

conferindu-i un caracter vivace, adaptabil condiţiilor şi evoluţiei vieţii şi particularităţilor unor situaţii sau categorii

de populaţie. Al doilea act recunoaşte drepturi speciale minorilor, după cum fac şi obiectul unei protecţii particulare.

Obiectul actelor nominalizate reliefează: definirea minorului delincvent, obiectivele reacţiei sociale faţă de

delincvenţa juvenilă, libertatea în alegerea modelelor reacţiei sociale, privaţiunea de libertate şi alte pedepse

recomandate aplicate minorilor delincvenţi. Evident că toate aceste instituţii nu sînt expuse exhaustiv şi nu au decît

28

ambiţia de a genera dezbateri, oferind un larg spectru de interpretări, iar uneori controverse în raport cu legislaţiile

interne.

Convenţia cu privire la drepturile copilului stabileşte anumite standarde, axate fiind pe patru principii

fundamentale, formulate în art. 2, 3, 6 şi 12 ale Convenţiei. Principiile au caracter obligatoiu şi sînt completate de

standardele invocate în Regulile minime ale ONU în materie. Principiile nominalizate sînt:

1) Principiul nedisciminării – din cauza lipsei sale de maturitate fizică şi intelectuală, minorul are nevoie

de o protecţie specială şi de îngrijiri speciale, statele părţi se angajează să garanteze tuturor copiilor care ţin de

jurisdicţia lor, fără nici o distincţie, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie a

copilului sau a părinţilor, a reprezentanţilor săi legali, de originea lor naţională, etnică sau socială, de situaţia lor

materială, de incapacitatea lor sau de altă situaţie. 3

Acest principiu a fost anterior confirmat în Pactele Internaţionale cu privire la drepturile economice, sociale

şi culturale şi cu privire la drepturile civile şi politice din 1966. Principiul respectiv implică obligaţia pozitivă a

statului, adică de a preveni discriminarea, de a lua măsurile necesare pentru asigurarea realizării principiului, dar şi

obligaţia negativă, adică abstenenţa statului în exercitarea dreptului.

2) Principiul unui interes superior şi bunăstării copilului – în toate deciziile care vizează copiii, fie că

sînt luate de instituţii publice sau private de ocrotire socială, de către tribunale, autorităţi administrative sau de

organe legislative, interesele superioare ale copilului trebuie să fie luate în consideraţie cu prioritate. Statele

părţi se angajează să asigure copilului protecţia şi îngrijirile necesare pentru bunăstarea sa, ţinînd cont de

drepturile şi obligaţiile părinţilor săi, ale tutorilor săi, ale altor persoane legal responsabile pentru el, şi vor lua, în

acest scop, toate măsurile legislative şi administrative corespunzătoare. 4

Sintagma ˝interesul superior al copilului˝ se regăseşte şi în alte articole ale Convenţiei, acolo unde este

stipulată obligaţia de a avea în vedere interesele superioare ale copilului în situaţii speciale: în art. 9 în legătură cu

separarea de părinţi; în art.18, care reglementează responsabilităţile conjugale ale ambilor părinţi pentru creşterea şi

dezvoltarea copilului; în art.20 care stabileşte că copiii privaţi de mediul familial au dreptul la protecţie şi la ajutor

special din partea statului; în art.21 care reglementează asistenţa alternativă prin adopţie; în art.37 care ţine de

privarea de libertate a copiilor; în art.40 ce ţine de audierea în faţa instanţelor judecătoreşri a cazurilor de încălcare a

legii penale de către minori. 5

Uneori, chestiuni discutabile apar în materia determinării faptului ce ar trebui să constituie interes superior

pentru un copil. În această ordine de idei, există cîteva modele de determinare6 :

model obiectiv – cel care ia decizia acţionează din convingerea că anumite condiţii sînt considerate

a fi în interesul superior al copilului;

modelul autodeterminismului dinamic – copilul poate să-şi exprime propriul punct de vedere în

deciziile care-i afectează direct viaţa;

modelul mixt – îmbină atît elemente obiective, cît şi subiective.

3) Principiul dreptului la viaţă, supravieţuire şi dezvoltare – orice copil are un drept inerent la viaţă, iar

statele părţi vor asigura în deplină măsură a posibilului supravieţuirea şi dezvoltarea copilului. 7

Dreptul la viaţă este consfinţit în majoritatea actelor în materia drepturilor omului, inclusiv în Convenţia

Europeană a Drepturilor Omului, constituind obiectul articolului 2 al acesteia. Statului îi revine datoria primordială

de a asigura dreptul la viaţă, implementînd o legislaţie penală concretă care evită comiterea atingerilor aduse

29

persoanei, dar, de asemenea, şi datorită de a lua în mod preventiv măsuri de ordin practic pentru a proteja individul

a cărui viaţă este ameninţată de acţiunile criminale ale altei persoane.8 În aceeaşi ordine de idei Curtea Europeană a

Drepturilor Omului nu s-a pronunţat cînd începe viaţa omului şi propriu-zis copilăria, dar a considerat că “ţinînd

cont de diversitatea concepţiilor şi a culturilor juridice care prevalează în Europa, determinarea începutului vieţii

trebuie, să releve o marjă de apreciere a statelor pe care ea o califică, de altfel, ca fiind o amplă putere

discreţionară”. 9

Dreptul la dezvoltare reprezintă un drept inalienabil al omului, în virtutea căruia orice fiinţă omenească,

precum şi toate popoarele au dreptul să participe, să contribuie şi să se bucure de dezvoltarea economică, socială,

culturală şi politică prin intermediul cărora toate drepturile şi libertăţile fundamentale pot fi pe deplin realizate.10

Pentru om, asigurarea dreptului la dezvoltare presupune, pe de o parte, satisfacerea nevoilor şi

trebuinţelor individuale (hrană, sănătate, educaţie), iar, pe de altă parte, protejarea demnităţii umane prin

intermediul drepturilor omului şi justiţiei sociale, care reprezintă baza creativităţii individuale, a contribuţiei

inovatoare la progresul economic, tehnologic şi social. 11

4) Principiul dreptului la libera exprimare – copilului cu discernămînt i se garantează dreptul de a-şi

exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte, opiniile copilului fiind luate în consideraţie, avîndu-se

în vedere vărsta lui şi gradul de maturitate (art.12 di Convenţia cu privire la drepturile copilului).

Libertatea de exprimare cuprinde libertatea de a căuta, a primi şi a difuza informaţii şi idei de orice

natură, fără să se ţină seama de frontiere, sub formă verbală, scrisă, tipărită sau artistică, sau prin orice alte mijloace,

la alegerea copilului (art.13 di Convenţia cu privire la drepturile copilului). Acest principiu nu exprimă

autodeterminarea copilului, ci faptul că el are dreptul să influenţeze luarea deciziilor ce îi privesc propria persoană.

În ce priveşte vîrsta copilului de la care se admite exercitarea acestui drept, nici actele internaţionale, nici

jurisprudenţa exact nu o stabilesc. Dreptul la exprimare este asigurat chiar şi la vîrsta fragedă a copilului, chiar dacă

acesta nu îşi poate încă exprima atitudinea, cu condiţia că posedă discernămînt. Un barem etalon de vîrstă nu poate

fi stabilit, deoarece fiecare copil are diferit nivel de dezvoltare. De aceea, aprecierea şi seriozitatea exprimării

urmează să fie luate în considereaţie în fiecare caz în parte, în dependenţă de gradul de maturitate a copilului.

Acest drept se manifestă şi în cazul procedurii judiciare sau administrative. Nu există o listă exhaustivă a

cauzelor cînd copilul se poate pronunţa, dar ca titlu de exemplu ar fi: divorţul părinţilor, proceduri de adopţie,

schimbarea numelui etc. Nu are importanţă modalitatea pronunţării: direct sau prin reprezentant.

Concluzionînd, Convenţia privind drepturile copilului stabileşte următoarele drepturi:

Dreptul la supravieţuire şi dezvoltare

Dreptul la un nume şi o naţionalitate

Dreptul la educaţie şi informare

Dreptul la identitate culturală şi religioasă

Dreptul la asistenţă medicală

Dreptul la joc, odihnă, recreere

Dreptul de a avea o familie

Dreptul de a fi protejat împotriva oricărei forme de discriminare

Dreptul de a-şi exprima opinia

Dreptul de a fi protejat împotriva conflictelor armate, violenţei şi maltratării

30

Dreptul la asociere.

În studiul respectiv este important a se defini minorul delincvent, inclusiv prin a determina cine este minorul

şi care este pragul de vîrstă al acestuia.

A.Natura comportamentului imputat minorului

Articolul 40 al Convenţiei privind drepturile copilului oferă o definiţie juridică a minorului delincvent. Este

vorba despre „orice copil suspect, acuzat sau dovedit că a comis o încălcare a legii penale”. Caracterul „delincvent”

depinde doar de circumstanţa conform căreia comportamentul minorului este penalmente pedepsibil, ceea ce

constituie un model al reacţiei sociale faţă de actul respectiv.

Contrar Convenţiei nominalizate, Convenţia europeană cu privire la drepturile omului nu defineşte în mod

special minorul delincvent. Interpretarea s-ar face deci prin referire la noţiuni mai generale care se aplică adulţilor.

În aceste condiţii, minorul delincvent este, din punct de vedere juridic, cel faţă de care există o acuzare în materie

penală, în sensul art.6 al Convenţiei. Problema este de a şti cînd minorul face obiectul unei astfel de acuzaţii în

lumina Convenţiei privind drepturile omului.

Acesta ar fi cazul cînd dispozitivul reacţiei sociale faţă de minor face obiectul încadrării penale în dreptul

intern al statului respectiv. Aceasta este ipoteza potrivit căreia minorul, din punct de vedere formal, este susceptibil

de condamnare dacă a comis o infracţiune.

Potrivit jurisprudenţei CtEDO, sînt suficiente trei criterii în baza cărora se poate constata acuzaţia penală.

Aceste trei criterii ar fi: încadrarea juridică a faptei în una dintre infracţiunile indicate în dreptul intern; natura

infracţiunii; gradul de severitate a sancţiunii pe care o riscă interesatul. 12 În speţa Nortier c. Olandei, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a decis de altfel, că art.6 al Convenţiei cu privire la drepturile omului s-ar aplica în

sensul protecţiei minorilor. A fortiori, s-ar deduce că vor fi aceleaşi modele de reacţie socială faţă de delincvenţa

juvenilă care prezintă o dimensiune sancţională mai pronunţată chiar şi în cazul cînd ea nu ţine de sfera penalului în

dreptul intern. De aceea, în dreptul internaţional se ridică problema necesităţii corelării incriminărilor faţă de adulţi

şi a celor faţă de minori. Adică, statele sînt invitate să elaboreze un catalog al infracţiunilor proprii minorilor luînd

în calcul particularităţile minorilor, vîrstei acestora.

Art.1 al Principiilor Naţiunilor Unite pentru prevenirea delincvenţei juvenile dispune recunoaşterea

necesităţii şi importanţei „studierii în mod sistematic, precum si elaborării masurilor ce trebuie recunoscute (...)

pentru dezvoltarea copilului însuşi, să se evite incriminarea şi penalizarea acestuia pentru un comportament care nu

a avut urmări grave”. Textul indică raţionamentul care justifică revizuirea incriminărilor comportamentale faţă de

minori: „Variaţiile comportamentului persoanelor tinere sau atitudinea lor neconformă cu normele şi valorile sociale

sînt o parte a procesului de maturitate şi creştere si are tendinţa să dispară spontan, la majoritatea indivizilor, odată

cu atingerea maturităţii acestuia. Prin calificarea persoanei ca fiind „deviantă”, „delincventă” sau „predelincventă”,

se ajunge adeseori la dezvoltarea unui comportament sistematic nedorit al acesteia.” Problema invocată este deci de

a evita stigmatizarea copilului care operează prin penalizarea comportamentului său. În realitate, nu se pune sarcina

modificării infracţiunilor imputate minorilor, ci de a defini utilitatea pentru copil a criminalizării comportamentului

său.

B. Pragul de vîrstă

31

Deşi Convenţia cu privire la drepturile copilului se adresează tuturor persoanelor sub vârsta de 18, “cu

excepţia cazurilor, când în conformitate cu legislaţia aplicabilă majoratul survine mai curând" (art.1) şi foloseşte

denumirea generică “copii” pentru a-i denumi, în Regulile Naţiunilor Unite privind protecţia minorilor privaţi de

libertate (din 1990) nu se menţionează calificarea pentru pragul de 18 ani, iar destinatarii sînt numiţi “minori”. Spre

deosebire de Regulile de la Beijing, care nu stabilesc o vârstă anumită, însă declară, că în scopurile acestui

instrument, “[a] minor este un copil sau o persoană tânără care, în cadrul sistemelor respective de drept, poate să

răspundă pentru un delict conform unor modalităţi diferite de cele care sînt aplicate în cazul unui adult; [b] un delict

desemnează un întreg comportament (act sau omitere) ce poate fi pedepsit de lege în virtutea unui sistem juridic

considerat; [c] un delincvent juvenil este un copil sau un tînăr, acuzat sau declarat vinovat de a fi comis un delict.”

(Regula 2.2.a).

În Directivele Riyadh de asemenea nu se conţin definiţii explicite, însă se menţionează că interpretarea şi

implementarea lor trebuie să se “încadreze în cadrul larg ” al Convenţiei cu privire la drepturile copilului, Regulilor

de la Beijing şi al altor instrumente. În ceea ce priveşte vârsta, Directivele de la Riyadh sugerează aplicarea oricărui

dintre standardele mai înalte ale acestora (Convenţia cu privire la drepturile copilului şi Regulile de la Beijing), în

majoritatea cazurilor aplicându-se formula “sub 18 ani” din cadrul Convenţiei cu privire la drepturile copilului.

Definiţia dată în Regulile de la Beijing rămâne aplicabilă ţărilor în care persoanele cu vîrsta de 18 ani sau peste pot

fi judecate de instanţa de judecată pentru minori. În pofida denumirii lor, în Directive mai des se folosesc termenii

“copii” şi “tineri”. Mai mult decât atât, termenul “juvenil” se foloseşte doar în calitate de adjectiv, cum ar fi

sintagmele “sistemul de justiţie juvenilă” sau “delincvenţa juvenilă”13.

Trei întrebări pot forma obiectul cercetărilor în ce priveşte pragul de vîrstă: a) vîrsta majoratului penal; b)

un prag de vîrstă sub care minorul nu poate fi ţinut responsabil pentru fapta delincventă; c) limita de vîrstă de la care

subiectul poate fi responsabil.

a) vîrsta majorităţii penale: Art.40 § 3 lit.(a) din Convenţia privind drepturile copilului dispune că statele

părţi vor „stabili o vîrstă minimă sub care copiii vor fi presupuşi a nu avea capacitatea de a încălca legea penală”.

Această dispoziţie impune statelor să introducă în legislaţia lor vîrsta majorităţii penale, adică vîrsta de la care

minorului i se poate imputa răspunderea penală ca şi unui adult.

În această privinţă, art.4 din Reguile de la Beijing stipulează: „în sistemele juridice care recunosc noţiunea

de limită a răspunderii penale aceasta din urmă nu trebuie să fie fixată prea jos, ţinându-se cont de problemele de

maturitate afectivă, psihologică şi intelectuală”. Limita răspunderii penale variază destul de mult după epoci şi

culturi. Astăzi se pune întrebarea dacă un copil poate suporta consecinţele morale şi psihologice ale răspunderii

penale, adică dacă un copil, ţinându-se cont de capacitatea de discernământ şi de înţelegere, poate fi făcut

responsabil de un comportament esenţial antisocial. Dacă vîrsta răspunderii penale este fixată prea jos sau dacă nu

există deloc o vîrstă limită, atunci noţiunea nu mai are sens. În general, există o relaţie strînsă între noţiunea de

răspundere pentru un comportament delictual sau criminal şi celelalte drepturi şi responsabilităţi sociale (de

exemplu, situaţia matrimonială, majoritatea civilă, etc). Ar trebui, deci, să se încerce la a se conveni la stabilirea

unei limite joase rezonabile ce ar putea fi aplicată în toate statele. Acest comentariu al Regulilor de la Beijing a fost

invocat şi în hotărîrea Curţii Europene a Drepturilor Omului în speţa V. c. Regatului Unit din 16 decembrie 1999. În

speţă doi minori de 10 şi 11 ani au fost condamnaţi la 15 ani de închisoare pentru răpirea şi uciderea unui copil de 2

32

ani. Avînd în vedere maturitatea psihologică şi afectivă conform vîrstei pe care o au, minorii vor trebui să accepte

consecinţele unui astfel de act grav pe care l-au comis. În conformitate cu opinia separată a unui judecător în cauza

respectivă, „dacă un copil este judecat şi recunoscut vinovat, atunci el trebuie condamnat, dar lui nu i se poate aplica

aceeaşi pedeapsă ca şi unui matur şi, avînd în vedere imaturitatea sa, vinovăţia lui ar fi mai redusă, de aceea

măsurile de reeducare ar fi mai eficace”. În aceeaşi speţă Curtea a reţinut că fixarea vîrstei majoratului penal la cea

de 10 ani nu constituie o încălcare a art.3 al Convenţiei europene a drepturilor omului. Această cocluzie se

fundamentează în special pe multitudinea legislaţiilor care oferă diferite marje de apreciere şi texte internaţionale

care nu stabileasc o vîrstă exactă. Noţiunile de responsabilitate penală şi de maturitate sînt strîns legate între ele, de

aceea majoritatea statelor europene estimează că sub 13 sau 14 ani un copil nu are această maturitate şi deci nu

poate raspunde penal.

Potrivit Recomandării REC (2003)20 a Comitetului de Miniştri al CE către statele membre cu privire la

noile modalităţi de tratare a delincvenţei juvenile şi rolul justiţiei juvenile, din 24 septembrie 2003, minor sau

juvenil înseamnă persoana care a atins vîrsta de răspundere penală, dar nu şi majoratul; totuşi, prezenta recomandare

se poate extinde asupra celor care în viitorul apropiat vor atinge sau au atins această vîrstă.

b) pragul de vîrstă sub care minorul nu poate fi ţinut responsabil pentru fapta delincventă: La acest capitol ar

fi vorba despre două probleme: prima – vîrsta la care minorii nu răspund în nici un caz, neavînd atinsă vîrsta

intermediară care este mai mică decît vîrsta majoratului penal; a doua – vîrsta intermediară atinsă deja de minor

care îi permite să se înfăţişeze în faţa unei jurisdicţii care i-ar aplica unele măsuri speciale adaptate vîrstei.

Responsabilitatea se bazează pe recunoaşterea unui minim de discernămînt după care minorii au conştiinţa celor

săvîrşite. În aceste condiţii este evident că necesitatea fixării unei vîrste intermediare este strîns legată de natura

măsurilor ce pot fi aplicate minorului. Teoretic, în calitate de măsuri oportune ar fi numite cele de ajutor,

independent de vîrstă, de aceea s-ar părea în plus stabilirea unei vîrste intermediare. În realitate însă, nu fapta

comisă suscită necesitatea unui ajutor, ci situaţia concretă trăită de către minor sau starea prin care el trece. Din

aceste considerente, fixarea unei astfel de vîrste ar fi necesară, pentru că astfel s-ar justifica răspunderea imputată

minorului. De asemenea, nu există o singură măsură aplicabilă minorului, dar se impune un ansamblu al acestora, în

dependenţă de personalitatea fiecărui subiect; or, un copil nu trebuie să perceapă măsura care i se aplică doar ca o

sancţiune sau o pedeapsă.

Trebuie de constatat, totodată, că nici Convenţia privind drepturile copilului, nici Convenţia cu privire la

drepturile omului nu impun explicit statelor să stabilească un etalon al vîrstei intermediare. Art.40 alin.(1) al

Convenţiei privind drepturile copilului stipulează doar că statele trebuie "să ţină seama de vîrsta lui, precum şi de

necesitatea de a promova reintegrarea copilului" în societate. Art.40 alin. (4) dispune că orice măsuri aplicate

trebuie "să asigure copiilor un tratament corespunzător bunăstării şi proporţional atît condiţiilor lor, cît şi infracţiunii

comise". Din considerentele nominalizate se impune stabilirea unui etalon de vîrstă de la care să se poată aplica

măsurile de reacţie socială.

d) etalonul de vîrstă de la care subiectul poate fi responsabil: nu există acte internaţionale sau standarde care ar stabili un etalon de vîrstă exact, fix şi unic. Această sarcină îi revine

statului potrivit legislaţiei sale interne. De altfel, statele impun două vîrste: una de la care survine răspunderea penală şi alta de la care pot fi impuse unele măsuri educative. În unele

33

ţări nu este specificată limita de jos a vârstei responsabilităţii penale, aceasta calculându-se, în principiu, de la naştere. În ţările în care vîrsta minimă a fost stabilită, decalajul de la

o ţară la alta este uluitor. 14Vîrsta răspunderii penale în diferite state ar fi după cum urmează: 15

VÂRSTA OFICIALĂ A RESPONSABILITĂŢII PENALE

7 8 9 10 12 13 14 15 16 18

Australi

a

Tasmani

a

Bangad

esh

Barbado

s

Belize

Cipru

Ghana

Hong

Kong

Irlanda

Iordania

Kuwait

Liban

Myanma

r

Namibia

Nigeria

Pachista

n

Sudan

Syria

Thailan

d

Trinidad

Australi

a

Saint

Kitts

Sri

Lanka

Scoţia

Etiopia

Iraq

Filipin

e

Australia

Fiji

Nepal

N.

Zeelandă

Nicaragu

a

Sierra

Leone

Anglia

Vanuatu

Canad

a

Hondu

ras

Jamaic

a

Coreea

Maroc

Ugand

a

Algeria

Benin

Burkina

Faso

Chad

Franţa

Guinea

Madagasc

ar

Niger

Polonia

Senegal

Togo

Tunisia

Bulgari

a

China

Croaţia

German

ia

Ungaria

Italia

Japonia

Lybia

Mauriţi

us

Paragua

y

Români

a

Fed.

Rusă

Rwanda

Slovenia

Vietnam

Yemen

Jugosla

via

Rep. Cehă

Danemar

ca

Egipt

Finlanda

Islanda

Maldive

Norvegia

Peru

Sudan

Suedia

Argentina

Azerbaidj

an

Belarus

Bolivia

Chilie

Cuba

El

Salvador

Indonezia

Mongolia

Micronezi

a

Portugali

a

Ucraina

Belgia

Columbi

a

Costa

Rica

Ecuador

Guatem

ala

Mexic

Panama

Peru

Spania

Urugua

y

34

Zimbab

we

Se pare că aceste diferenţe de vîrstă nu sînt dictate de obiectivele reacţiei sociale faţă de delincvenţa

juvenilă stabilite de dreptul internaţional, dar impuse în principal de grija excesivă faţă de securitatea socială.

Referinţe:

§4. Tratamentul infractorilor minori în legislaţia penală a altor state

Domeniul delincvenţei juvenile în Europa a apărut la începutul secolului XX, nu mult după apariţia sa în SUA,

unde în 1899 s-a creat Instanţa pentru minori din Chicago. S-au stabilit jurisdicţii separate şi legi penale pentru copii în

Olanda (1905), în Marea Britanie (1908). În Belgia şi Franţa au fost create Tribunale speciale pentru copii în 1912,

ceea ce se experimentase deja în anumite oraşe din Germania în 1908. De asemenea, în Danemarca şi Italia s-a acordat

o atenţie deosebită poziţiei pe care o aveau copiii în justiţia penală 1. Industrializarea şi dezvoltarea ştiinţelor, inclusiv a

medicinei şi psihologiei, sugerau un posibil control al problemelor sociale şi personale. În acest context, nu a fost

surprinzător faptul că avusese loc o revoluţie atît în conceptualizarea comportamentului deviant juvenil, cît şi în natura

reacţiei sociale faţă de delincvenţa juvenilă. De la o perspectivă strictă, legală şi represivă, atitudinea s-a schimbat într-

o abordare medicală şi de asistenţă socială, urmărind interesul copilului. Nu mult după critica perioadă a anilor ’60 –

’70, determinată de factori economici, macroevoluţiile din societăţile contemporane au influenţat profund delincvenţa

juvenilă. Modificările demografice, economice, tehnologice, sociale şi culturale au dus la accentuarea migrării, la o

societate duală, la creşterea urbanizării, incluzînd un control social scăzut, un grad mai mic de toleranţă faţă de abateri.

Delincvenţa juvenilă s-a schimbat în natură şi volum. Opinia publică şi guvernele înclinau spre o abordare extrem de

severă a delincvenţei. Drept urmare, atenţia acordată elementului de „justiţie” în tratarea infractorilor minori devenea

din ce în ce mai importantă, incluzînd orientarea spre o pedeapsă mai severă. De la sfîrşitul anilor ’80, aceste evoluţii

se reflectă prin mai multe schimbări aduse regulamentelor oficiale privind justiţia juvenilă, şi anume: în Italia (1988),

Anglia şi Ţara Galilor (1988-89), Germania (1990), Belgia (1994) şi Olanda (1994-1995).

În fiecare ţară există diferite organizaţii active care se ocupă de delincvenţii juvenili şi de familiile acestora. Totuşi, cel

mai important lucru este să se ştie cine poate impune acele măsuri coercitive. Motivele pentru orice tip de măsură

suscită diferit tip al asistenţei sociale. Cu excepţia Danemarcii şi Scoţiei, există instanţe speciale pentru minori, însă

organizarea şi autoritatea lor diferă de la un loc la altul. Irlanda reprezintă un caz special, deoarece singura instanţă

pentru minori deschisă permanent se află la Dublin, în timp ce tinerii delincvenţi sînt judecaţi în alte regiuni de către

tribunalele locale, în cadrul unei jurisdicţii speciale, separat de adulţi. În Italia, Franţa şi Olanda, legea penală pentru

minori are obiective educative şi orice pedeapsă trebuie să-şi propună pe cît e posibil reeducarea. În Germania, Anglia

şi Ţara Galilor, competenţa judecătorească privind delincvenţii minori este strict separată de intervenţiile de asistenţă

socială. În Germania, intervenţiile coercitive de asistenţă socială sînt ordonate de către o Instanţă locală de

supraveghere, în timp ce condamnările delincvenţilor sînt impuse de către Instanţa pentru minori. În Anglia şi Ţara

Galilor, Instanţa completului de judecată privind procedurile din cadrul familiei este autorizată pentru prima categorie

35

de intervenţii, iar Instanţa pentru tineret – pentru cea de a doua categorie. În majoritatea ţărilor un judecător

profesionist îşi are locul său în cadrul instanţei pentru minori, dar uneori el este asistat de doi judecători neprofesionişti.

În Franţa şi Germania, jurisdicţia penală pentru minori are trei etape: judecătorul profesionist prezidează singur

cazurile mai puţin grave; cauzele referitoare la fapte deosebit de grave sînt audiate de către o instanţă intermediară

formată din judecător şi asesori; pentru infracţiunile excepţional de grave, cauza este deferită „Cour d’assises des

mineurs” sau la „Jugendkammer”. În Anglia, motivaţia pedagogică rămîne foarte importantă în emiterea sentinţei, însă

şi mai multă atenţie pare a fi acordată individualizării, repetării şi gravităţii infracţiunii, precum şi reprezentării

atitudinii comunităţii în cauza respectivă, astfel încît orientarea spre justiţie pare a fi prioritară decît asistenţa socială. În

unele state nu există instanţe speciale pentru minori.

Domeniul tratamentului minorităţii penale constituie obiectul multor controverse, adică dreptul penal al

minorilor este mereu actual. Perceperea acestui cadru s-a schimbat, minorul nu mai este un adult redus, ci o fiinţă

umană aparte în integralitatea sa. Corelativ, dreptul penal al minorilor şi-a cîştigat autonomia: acesta nu mai este o

derogare de la dreptul penal al adulţilor care formează dreptul comun, ci este un drept special.

Definirea minorităţii suscită dificultăţi. Limita superioară este stabilită şi nu se neagă, prin însuşi art.1 al

Convenţiei privind drepturile copilului – cea de 18 ani, în afară de cazul cînd actul intern a prevăzut o derogare. Vîrsta

unui minor se apreciază în ziua comiterii infracţiunii, fiind luată pînă şi ora în considerare. În cazul absenţei datelor

concrete, se recurge la stabilirea vîrstei probabile a individului prin recurgerea la o expertiză medicală.

Dar limita inferioară a minorităţii penale este controversată, unii ajungînd chiar pînă la momentul conceperii sau

al naşterii. Actele nu menţionează nimic. Este regretabil că şi Convenţia nu subliniază nimic în acest sens. În pofida

faptului că se comit manipulări genetice faţă de embrion, experienţe sau acte de clonare, totuşi acesta nu poate fi

protejat atîta timp cît nu îi sînt recunoscute anumite drepturi.

Dualitatea dreptului penal al minorilor. Din punct de vedere penal, situaţia minorilor este privită sub dublu

aspect: fie minorul infractor, fie minorul victima infracţiunii. În calitate de infractor, vîrsta diferă de la stat la stat. De

obicei, ei comit fapte contra patrimoniului, acte privind circulaţia drogurilor. Minorul victimă nu are o limită de vîrstă,

de cele mai dese ori faţă de el se comit acte de maltratare.

Noile tendinţe ale dreptului penal al minorilor. În domeniul justiţiei pentru minori, sistemele de drept urmează

două modele: cel tradiţional, conform căruia începînd de la o anumită vîrstă minorilor li se aplică pedepse, şi cel mai

recent, care acordă prioritate măsurilor educative. În ambele modele, minorilor sub o anumită vîrstă care au săvîrşit

fapte penale li se aplică doar măsuri de protecţie.2 În privinţa sistemul sancţionator aplicabil minorilor, există ţări care

pun accentul pe măsurile educative, cum sînt Belgia, Portugalia şi Spania. În alte ţări, minorului care a săvîrşit o

infracţiune i se aplică cu preponderenţă măsuri disciplinare sau pedepse; este cazul Angliei şi Ţării Galilor. În Franţa,

Spania, Germania, sînt preferate măsurile alternative, precum medierea şi reparaţia penală. Minorilor care răspund

penal rareori li se aplică pedepse.3

Se evidenţiază două sisteme privind răspunderea minorilor. În primul rînd, minoratul este folosit ca o diminuare a

vinovăţiei, deoarece minorii sînt consideraţi ca avînd mai puţină „capacitate de înţelegere şi voinţă” (de exemplu, în

Italia). Această scuză de minoritate (specifică sistemului francez) duce la reducerea pedepselor în comparaţie cu cele

aplicate adulţilor. În al doilea rînd, se consideră că tinerii infractori pot fi influenţaţi pozitiv mai mult decît adulţii. De

aceea, pedepsele şi măsurile luate trebuie să fie pedagogice. În justiţia juvenilă caracterul punitiv şi-a pierdut din

importanţă, în timp ce metoda instrumentală de reabilitare a devenit predominantă.

36

Medierea este din ce în ce aplicabilă în mai multe state, ca o modalitate de a evita urmărirea penală faţă de

minori. Ea reprezintă o modalitate alternativă de soluţionare a conflictului dintre părţi pe cale amiabilă, cu ajutorul unei

terţe persoane. În acelaşi timp medierea nu se aplică în cazul infracţiunilor deosebit de grave. În conformitate cu Legea

Republicii Moldova cu privire la mediere din 14.06.2007, medierea se bazează pe încrederea pe care părţile o acordă

mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le acorde asistenţă în soluţionarea conflictului

prin obţinerea unei soluţii reciproc acceptabile, eficiente şi durabile. Munca în folosul comunităţi este deja ca o

pedeapsă aplicată minorilor. A treia tendinţă, una anglosaxonă – tratamentul intermediar. Porneşte de la ideea că tinerii

delincvenţi au nevoie mai mult de asistenţă socială decît de pedeapsă. Conţinutul tratamentului aplicat minorilor poate

fi divers, dar primordial se axează pe educaţie socială şi şcolară.

Germania   : În Germania, minorilor li se aplică dispoziţiile Codului penal, completate cu Legea privind

tribunalul pentru minori din 1953, cu modificările şi completările ulterioare. 4

În Germania există instituţii speciale pentru minori. Legea privind tribunalul pentru minori este aplicabilă nu doar

minorilor între 14 şi 18 ani, dar şi tinerilor între 18 şi 21 ani, din momentul în care o infracţiune penală a fost comisă.

Un tanar este responsabil penal dacă în momentul savîrşirii faptei este suficient de matur pentru a discerne gravitatea

faptei şi pentru a acţiona în consecinţă. Articolul 1 din Legea privind tribunalul pentru minori defineşte tinerii ca fiind

persoanele care la momentul savîrşirii faptei au vîrsta cuprinsă între 14 si 18 ani. Cînd sînt responsabili penal, acestor

tineri nu li se aplică Codul penal, ci dreptul penal al minorilor, prevăzut de legea privind tribunalul pentru minori. De

menţionat că legislaţia germană prevede posibilitatea de a reporta vîrsta majoratului penal pînă la 21 de ani. Astfel,

tinerii între 18 şi 21 de ani răspund penal şi sînt judecaţi ca adulţii de către jurisdicţiile penale de drept comun. Totuşi,

lor li se pot aplica dispozitiile privitoare la minori, dacă în urma unei aprecieri globale a personalităţii autorului,

tinîndu-se cont şi de condiţiile de viaţă, reiese că, datorită dezvoltării morale şi intelectuale, în momentul savîrşirii

faptei acesta era asemănător unui tînăr.5

A fost creată o instituţie judiciară autonomă, dar care este dependentă parţial de curţile criminale ordinare:

tribunalele locale de instanţă şi tribunalele regionale. Legea privind bunăstarea minorilor priveşte copiii în dificultate

din punct de vedere social sau care necesită o grijă şi protecţie particulară. Tribunalele de competenţă sînt cele de tutelă

ataşate la structura curţilor civile ordinare. Adică, există o strînsă legătură între procedura penală şi procedura civilă

aplicabilă minorilor, cu atît mai mult că intervine acelaşi judecător şi acelaşi organism administrativ pentru a asigura

protecţia tinerilor: acest oficiu acordă asistenţă socială pe lîngă tribunalele de minori.

Dreptul german admite posibilitatea de plasare a unui minor în detenţie provizorie, dar aceasta are un caracter

excepţional: de exemplu, plasarea minorului într-o instituţie educativă, control judiciar în libertate. Serviciul de ajutor

social procedează la observarea minorilor şi prepară un dosar de personalitate care va fi ulterior transmis la autoritatea

judiciară. În procese privind minorii avocaţii nu au un rol prea important şi instruirea este condusă de către un procuror

de stat, dar deciziile privative de libertate sînt luate de către un judecător de investigare.

În cazul audienţei, formalismul poate fi atenuat doar dacă a fost aplicată procedura simplificată: în această

ipoteză se impun doar unele garanţii fundamentale, ca: dreptul de a tăcea, prezumţia nevinovăţiei sau deptul la apărare.

Din contra, formalismul este important pe parcursul audienţei după o acuzare formală. Dar, în orice caz, dezbaterile şi

deciziile nu se fac în public larg. Judecătorul poate pronunţa diferite măsuri: educative (asistenţă educativă, educaţie

sub supravegherea unei organizaţii), disciplinare (scuze personale adresate victimei, repararea prejudiciilor cauzate,

37

varsarea unei sume de bani în contul unei organizaţii de interes general, detenţie pe termen scurt [pedeapsa detenţiei nu

este considerată sancţiune penală si nu este înscrisă în cazierul judiciar. Această masură se execută într-o instituţie

specializată şi îmbraca mai multe forme: detenţia de week-end (maxim 2 week-end-uri), pe termen scurt (de la 2 la 4

zile) şi pe termen lung (1-4 săptămîni)]), şi represive (închisoarea).

Pedeapsa inchisorii (Jugendstrafe) este dispusă cînd măsurile educative şi disciplinare sînt considerate

insuficiente, ţinîndu-se cont de gravitatea infracţiunii săvîrşite şi de comportamentul făptuitorului. Durata pedepsei,

cuprinsă în principiu între 6 luni şi 5 ani, poate ajunge la 10 ani dacă legea prevede închisoarea mai mare de 10 ani

pentru infracţiunea savîrşită. Sancţiunile aplicabile delincvenţilor minori cu vîrsta cuprinsă între 14 şi 18 ani şi tinerilor

cu vîrsta între 18 şi 21 de ani au ca scop principal educarea făptuitorului. Pentru minori sînt prioritare măsurile

educative şi disciplinare6.

Anglia : Reglementări în materia răspunderii penale a minorilor se regăsesc în Legea pentru prevenirea

criminalităţii şi a tulburării liniştii publice (Crime and Disorder Act), adoptată la 31 iulie 1998 şi în Police and

Criminal Evidence Act din 1984.7 Legea pentru prevenirea criminalităţii şi a tulburarii liniştii publice (Crime and

Disorder Act) a abrogat prezumţia de neresponsabilitate a minorilor cu vîrsta între 10 şi 14 ani, de aceea actualmente

vîrsta răspunderii penale este de 10 ani, iar vîrsta majoratului penal este de 18 ani.

Dreptul englez cunoaşte instituţii specifice minorilor, în special: instituţii pentru tineri delincvenţi care sînt în

detenţie, unde se tinde a li se asigura o formare şi a favoriza reeducarea lor; centre de tratament pentru tineri care

privesc adolescenţi cu serioase probleme de comportament; unităţi de securitate a autorităţilor locale, orientate spre

tratament şi nu spre pedepsire; în fine, sînt centre unde se deţin tinerii înainte de judecare.

Dacă este un prim delict lipsit de gravitate, ofiţerii de politie pot lua măsuri educative faţă de minor. Cînd

delictul are o gravitate mai mare, instanţa poate aplica una din următoarele măsuri disciplinare, acestea în majoritate

fiind destinate tinerilor care au împlinit 16 ani:

- supravegherea, pentru o durata de maxim 3 ani;

- munca in folosul comunitatii, pe o durata intre 40 şi 240 de ore;

- o sancţiune mixtă, cuprinzînd supravegherea şi munca în folosul comunităţii;

- obligaţia de a nu părăsi domiciliul, care poate fi controlată, din 1996, prin purtarea unei brăţări electronice;

- o ordonanţă de supraveghere pe o durată de la 1 la 3 ani, cu obligaţie de reşedinţă, pentru tinerii sub 16 ani;

- obligaţia de a participa, 2 sau 3 ore pe săptămînă, la activităţi organizate, adesea în şcoli, pentru tinerii între 10 şi 21

de ani.

Alte măsuri sînt prevazute de Crime and Disorder Act din 1998:

- dacă este la primul delict, tînărul va primi o mustrare, iar pentru delictul următor – un avertisment;

- despăgubiri în folosul victimei sau al comunităţii;

- munca în folosul comunităţii pe o durata de 3 luni.8

Cînd fapta savîrşită de un minor este de o gravitate mare, iar punerea în libertate a minorului ar prezenta pericol

pentru ordinea publică, instanţa poate pronunţa pedeapsa închisorii. Conform articolului 73 din Crime and Disorder

Act, minorului supus pedepsei închisorii i se aplică o măsură specială, cuprinzînd două etape: minorul este deţinut într-

un centru special; ulterior, este eliberat, dar se va afla sub supravegherea unui agent de probaţiune. Durata acestei

măsuri poate fi de 4, 6, 8, 12, 18 sau 24 de luni.

38

Decizia de pornire a urmăririi este luată de către poliţie şi serviciul de urmărire al Coroanei. Tribunalul pentru

copii are un rol esenţial, dar dacă minorul a comis o crimă în particular gravă, sau o infracţiune împreună cu un major,

vor fi competente tribunalele pentru adulţi. Detenţia provizorie a minorilor este posibilă, dar tinerii delincvenţi pot fi

eliberaţi sub cauţiune. Procedeele sînt duble: există ancheta socială, dar în acelaşi timp judecătorul englez poate solicita

un raport de la şcoala tînărului delincvent. Instruirea este dirijată de poliţie şi de serviciul de urmărire al Coroanei, dar

nu există la această etapă a procedurii careva reguli specifice aplicate minorilor.

Audienţa este supusă formalismului. Chiar dacă uneori dezbaterile pot fi aduse la cunoştinţă publică, identitatea

victimei nu poate fi totuşi divulgată. În calitate de măsuri educative sau pedepse pot fi aplicate: amenda plătită de

părinţi; supravegherea; plasarea sub autoritatea serviciului social; pedepse privative speciale.

Dreptul penal englez al minorilor se caracterizează prin aplicarea unui tratament intermediar care a fost introdus

în 1969 (Children and Young Persons Act). Minorii fac iniţial obiectul unui anumit număr de teste după care se

apreciază 3 criterii: periculozitatea lor, situaţia lor familială şi necesităţile lor educative specifice. Lor li se aplică un

tratament intermediar, pur individual pentru a preveni recidivarea lor, a-i reîntoarce la şcoală, la muncă, în cele mai

bune condiţii. În general, tratamentul intermediar durează 12 săptămîni, după care se aplică judecarea. Ea se compune

din 4 părţi: tratamentul corecţional destinat a modifica comportamentul minorului; educarea socială; învăţarea şi

formarea profesională; organizarea timpului liber.

Reformarea sistemului faţă de minori este în permanentă evoluţie, de exemplu, în ce priveşte impunerea unor

măsuri copiilor sub 10 ani care au comis fapte delincvente sau restricţia de a fi însoţiţi de adulţi în public la orele serii.

Spania. Au fost adoptate mai multe texte normative pentru a aduce în concordanţă dreptul intern cu Constituţia.

Reglementarea în materie este stabilită în Codul penal şi în Legea organică privind răspunderea penală a minorilor din

12 ianuarie 2000.9

Vîrsta raspunderii penale este aceeaşi ca şi varsta majoratului penal. Articolul 19 din Codul penal, publicat la data

de 24 noiembrie 1995 şi intrat în vigoare 6 luni mai tîrziu, dispune că „minorii pana la vîrsta de 18 ani nu raspund

penal. Dacă un minor săvîrşeşte o faptă penală, va răspunde conform dispozitiilor legii privind răspunderea penală a

minorilor”. Legea organică privind răspunderea penală a minorilor din 2000 stabileşte lipsirea totală de răspundere

penală pentru minorii sub 14 ani, dar răspundere penală parţială pentru minorii cu vîrsta între 14 şi 18 ani. Între minori,

se diferenţiază, în ce priveşte aplicarea legii şi a stabilirea consecinţelor pentru faptele comise, două categorii: de la 14

la 16 ani şi de la 16 la 18 ani. Pentru minorii care au împlinit 16 ani legea prevede o agravare în cazul savîrşirii de

infracţiuni cu violenţă, intimidare sau punerea în pericol a persoanei. Legea organică privind răspunderea penală a

minorilor din 12 ianuarie 2000 se aplică şi persoanelor majore cu vîrsta cuprinsă între 18 şi 21 de ani, care au savîrşit

infractiuni, cînd judecătorul de instrucţie constată îndeplinirea urmatoarelor condiţii:

• s-a comis un delict sau o infracţiune mai puţin gravă, fără aplicarea violenţei sau a intimidării unei persoane, fără

punerea în pericol grav a vieţii sau integrităţii fizice a persoanelor;

• nu există o condamnare pentru infracţiuni săvîrşite dupa împlinirea vîrstei de 18 ani;

• circumstanţele personale ale delincventului şi gradul său de maturitate să recomande aplicarea acestei legi.

Minorului care nu a implinit vîrsta de 14 ani i se vor aplica prevederile ce vizează protecţia minorului din Codul

penal şi din Legea organica privind raspunderea penală a minorului.

Nu orice judecător poate cerceta cauza unui minor, ci doar acela care are un an vechime în muncă şi 6 luni de

formare în domeniu. Minorilor sub 16 ani nu li se aplică pedepse, ci măsuri cu caracter educativ, care, totuşi, pot fi

39

destul de severe. Astfel de măsuri sînt admonestarea, restrîngerea unor drepturi, internarea într-o instituţie specială.

Măsurile educative sînt prevăzute de Legea organică privind răspunderea penală a minorilor din

12 ianuarie 2000 (art.7)10:

Internarea se aplică pentru faptele de un pericol social sporit. Internarea poate fi de mai multe feluri:

a) în regim închis, unde va participa la activităţi formative, educative şi de muncă,

b) în regim semideschis, în care va avea contacte cu persoane şi instituţii din comunitate,

c) în regim deschis, în care va participa la programe educative,

d) internarea medicală, pentru minorii cu probleme de adicţie sau psihice.

Tratamentul medical se aplică minorilor consumatori de alcool sau droguri;

Asistenţa într-un centru de zi, în care minorul va desfăşura activităţi social-educative, suplinind prin aceasta

implicaţia scăzută a familiei;

Interdicţia de a părăsi domiciliul;

Libertatea sub supraveghere în centrul de formare profesională sau la locul de muncă;

Convieţuirea cu o altă persoană, familie sau grup educativ, pe o perioadă determinată;

Munca în folosul comunităţii;

Mustrarea;

Ridicarea permisului de conducere sau a permiselor de portarmă.

Italia. Reglementări privind răspunderea penală a minorilor se regăsesc în Codul penal şi în Decretul nr.48 din 22

septembrie 1988, privind dispoziţiile relative la procesul penal pentru minori.

Vîrsta răspunderii penale coincide cu cea a majoratului penal, adică 18 ani, dar în anumite situaţii poate fi

coborîtă la 14 ani. Codul penal instituie principiul lipsei absolute a răspunderii penale a minorilor care nu au împlinit

14 ani: „Nu este responsabilă persoana care la momentul săvîrşirii faptei nu împlinise 14 ani” (art.97).

Minorilor li se aplică aceleaşi sancţiuni ca şi adulţilor, dar într-o modalitate atenuată. Aplicarea detenţiunii pe

viaţă minorilor a fost declarată neconstituţională.

În Italia există instituţii specifice minorilor, judiciare şi administrative. Tribunalul pentru minori este compus din

doi magistraţi şi din doi asesori experţi în ştiinţe sociale. Pe parcursul procedurii, judecătorul poate plasa tînărul

delincvent în detenţie provizorie. Dar această măsură face obiectul unei reglementări stricte, pentru că ea nu poate fi

aplicată decît pentru infracţiunile cele mai grave. De la începutul procedurii, minorul trebuie să fie în supravegherea

serviciilor sociale ale Ministerului de Justiţie sau ale administraţiei locale. Avocaţii care intervin trebuie să fie

specializaţi, ca de altfel şi parchetul pentru minori. Minorul beneficiază de mai multe garanţii procedurale. Prezenţa

minorului la audienţă nu este obligatorie, judecătorul va lua o decizie în funcţie de interesul copilului. Minorul sub 14

ani este penalmente iresponsabil. Judecătorul poate aplica diverse măsuri, de exemplu, impunerea de a nu părăsi

domiciliul sau plasarea într-o instituţie specială.11

Etiologia delincvenţei juvenile prin prisma teoriilor de diversă orientare

Teoriile privind originea delincvenţei juvenile îşi au ca rol de bază explicarea cauzelor fenomenulu de

delincvenţă în rîndul minorilor, cuprinzînd în acest sens o serie de concepte, postulate. Sorgintea teoriilor de

explicaţie a criminalităţii îi revine curentului pozitivist italian, şi anume: lui Cesare Lombroso (1835-1909) prin

publicarea lucrării L’uomo delinquente. Gruparea şi clasificarea teoriilor poate fi variată, dat fiind că acestea sînt

40

multiple. În cele ce urmează ne vom referi la acele teorii care exprimă cît mai elocvent originea delincvenţei

minorilor.

1. Teorii de orientare bioantropologică

Teoria constituţiei predispozant delincvenţiale

Promotorul acestei teorii este psihiatrul austriac Ernest Kretschmer care în lucrarea sa Structura corpului şi

caracterul examina strînsa legătură între structura corpului uman şi trăsăturile sale fizice, pe de o parte, şi caracterul

omului, pe de altă parte. Delincventul comite fapta graţie particularităţilor biologice sau fiziologice.

Kretschmer clasifica delincvenţii în patru tipuri1:

piknic – se caracterizează ca avînd faţă plină, mâini şi picioare scurte, abdomen şi torace bine dezvoltate,

energic, vesel, vivace, predispus spre a comite fapte ce solicită inteligenţă, fraude, perfidie, falsuri, statură mijlocie,

exces ponderal, caruia îi sunt asociate urmatoarele trasaturi psihice, grupate într-un profil ciclitomic: vioiciune,

mobilitate, optimism, umor, spontaneitate, sociabilitate, dar şi superficialitate în relaţiile sociale, înclinaţie către

compromisuri;

astenic – cu corpul slab, alungit, mâini şi picioare lungi şi subţiri, căruia i se asociază un profil psihologic

numit schizotimic: înclinaţie spre abstractizare, interiorizare, sensibilitate, un simţ acut al onoarei, meticulozitate,

dar energic, predispus spre comiterea faptelor în grup;

atletic – cu o bună condiţie fizică, tip cu o dezvoltare fizică şi psihică echilibrată, comite fapte care solicită

forţă fizică şi mai puţin inteligenţă;

displastic – suferă de maladii, are anomalii corporale, din care cauză este plin de ură, comite fapte din

îndeletnicire.

Mai tîrziu tipologia americanului W.H.Sheldon se fundamenta pe predominanţa dezvoltării aparatului

visceral digestiv al individului (tipul endomorf), a musculaturii şi sistemului locomotor (mesomorf) şi a ţesuturilor

cutanate şi nervoase (ectomorf). Ca şi Kretschmer, Sheldon a cercetat corelaţiile între somatotipuri şi trăsăturile de

personalitate cu fenomenul de delincvenţă. Cercetări asemănătoare au efectuat şi soţii Glueck, rezultatele fiind

publicate în 1956 în lucrarea Fizicul şi delincvenţa. Ei nu au ajuns la aceleaşi concluzii ca şi Kretschmer,

considerînd că mai mulţi delincvenţi se întîlnesc în rîndul mesomorfilor, care corespund tipului atletic.

Teoria inadaptării sociale

Pretinsa teorie tinde a fi una dintre cele mai remarcabile, al cărei precursor a fost O. Kinberg. După el,

fiecare individ reacţionează potrivit stimulilor mediului ambiant în funcţie de structura sa biologică proprie. În

lucrarea sa Basic problems of Criminology din 1935, autorul arată că în vederea descoperirii cauzelor delincvenţei

trebuie studiată personalitatea individului.

Pentru a desemna personalitatea ca atare, Kinberg propune conceptul de structură biologică actuală, prin

care înţelege modalităţile prin care părţile unui întreg sînt îmbinate pentru a realiza funcţia. Kinberg precizează că

structura nu vizează doar tăsăturile anatomice mai mult sau mai puţin statice, ci se referă la toate procesele

biologice, termenul avînd astfel o conotaţie atît statică, cît şi dinamică, anatomică şi fiziologică.2

Structura personalităţii este compusă, în primul rînd, din nucleul constituţional, care cuprinde trăsăturile

ereditare normale, în al doilea rînd – din trăsăturile ereditare patologice şi, în al treilea rînd – din funcţia morală.

1) Nucleul constituţional semnifică ansamblul tendinţelor reacţionale ale subiectului, modul în care el reacţionează

la stimulii externi. Este voeba de variabile normale şi în acelaşi timp evolutive. După cum aceste tendinţe variază

41

pentru indivizi, Kinberg analizează variabilele caracteristice ale comportamentului la stimulii externi. Pentru

aceasta, Kinberg s-a axat pe cercetările psihologului suedez Sjöbring care distinge patru factori fundamentali ai

constituţiei psihice: 1) capacitatea maximă a inteligenţei unui individ; 2) validitatea spre care predispune energia

cerebrală a individului; 3) stabilitatea garduală a echilibrului emoţional; 4) gradul de unitate funcţională a

activităţii subiectului. Caracterul acestor factori este determinată de nivelul înalt, mediu sau slab.3

2) Variantele patologice, spre deosebire de cele precedente, sînt determinate de maladiile mintale eventuale,

tulburări grave ale inteligenţei sau dezechilibrări caracteriale.

3) Funcţia morală constă în promptitudinea de a reacţiona la stimuluii morali de provenienţă exterioară. 4 După acest

criteriu Kinberg clasifică indivizii în patru tipuri:

indivizi cu funcţie morală limitată, cu element moral absent;

indivizi care reacţionează normal;

indivizi bolnavi;

indivizi bine adaptaţi la mediu, dar insensibili faţă de actele imorale.

Inadaptarea la condiţiile sociale este determinantul declanşării comportamentului criminal. Modalităţile de

inadaptare ar fi: fizică – cauzată de îmbolnăvirea unor organe interne, de infantilism, gigantism, trăsăturile fizice

care îl fac să fie mai diferit de alţii; psihiatrică – determinată de maladiiile psihice pe care le posedă, din cauza

cărora individul nici nu poate examina realitatea; psihologică – este o reacţie negativă a indivizilor normali care sînt

influenţaţi de mediu.

De asemenea, Kinberg distinge trei serii de situaţii precriminale5:

a) situaţii specifice sau periculoase care se caracterizează prin două trăsături: sunt ocazia de a comite fapta; tot ele

constituie un impuls pentru comiterea viitoarei fapte;

b) situaţii nespecifice, sau amorfe, care se caracterizează prin faptul că nu există împrejurarea propice pentru delict,

dar actul este pregătit, elaborat intenţionat de către subiect;

c) situaţii mixte, în care ocazia de a comite crima există fără o conexiune între individ şi stimuli externi (de

exemplu, în organizaţii criminale).

Teoria cromozomului crimei

Anul 1900 se consideră anul apariţiei geneticii. Odată cu aceasta s-au deschis noi orizonturi în interpretarea

originii delincvenţei şi apariţiei teoriilor eredităţii. Primul care a început a face investigaţii în domeniu a fost

psihiatrul german Johan Lange, care în anii ’20 ai sec. XX a utilizat metoda studiului efectuat pe gemeni. El a

stabilit că în 77% din cazuri la gemenii monozigoţi, dacă unul a comis o crimă, atunci şi al doilea o va comite, iar la

gemenii dizigoţi această legitate este valabilă doar în 11 la sută dintre cazuri. Ulterior alţi adepţi ai teoriei au stabilit

alt raport procentual6.

Există două metode de cercetare a rolului eredităţii în devenirea criminală: metoda genealogică (după

predispoziţia pe care o oferă arborele genealogic) şi gemelară (studiul asupra gemenilor).

Multiplele cercetări şi experienţe în legătură cu rolul eredităţii în criminalitate au demonstrat că acesta este

puternic. Aşa, cercetătorii Lund şi Jorger au luat copiii de la familiile criminale şi i-au plasat în familii sănătoase din

punct de vedere moral şi educativ, dar, până la urmă, aceştia au fugit din noile familii şi s-au dovedit a fi

delincvenţi. Un alt exemplu ar fi experienţa unui filantrop din Hamburg, care s-a hotărât să salveze copiii din părinţi

42

criminali şi i-a plasat într-o casă anume construită, încredinţându-i unor educatoare serioase şi de încredere.

Rezultatul a fost negativ, fiindcă după patru-cinci ani aceşti copii au părăsit căminul oferit şi au păşit pe calea

delincventei. În aceste experienţe ereditatea a jucat rolul de seamă.7

Studiile de arbore genealogic, realizate în SUA de către Dugdale, au încercat să demonstreze că în familiile

ai căror întemeietori au avut antecedente penale există un număr mult mai mare de infractori, pe aceeaşi bază s-a

conchis că ereditatea constituie principala cauză a criminalităţii.8

Mai recent, cercetători americani, suedezi au tins să stabilească corelaţia dintre părinţii biologici şi cei

adoptivi cu delictele comise de către copiii adoptaţi. Se concluzionează că cel mai ridicat coeficient de risc de

delincvenţă (24,5%) există în situaţiile în care atît părinţii biologici, cît şi cei adoptivi au antecedente penale. Dacă

nici unul dintre părinţi nu are antecedente penale, procentul copiilor adoptaţi care devin delincvenţi este de 13,5%.

Dacă numai părinţii adoptivi au antecedente penale, procentul este de 14,7%. Cînd numai părinţii biologici au

antecedente penale, 20% dintre copiii adoptaţi devin infractori. Concluzia lui Sarnoff Mednick este că anumite

predispoziţii moştenite de la părinţii biologici infractori pot determina o creştere a probabilităţii ca descendenţii

acestora, adoptaţi de alte familii, să devină infractori.9

O largă răspîndire, dintre teoriile eredităţii, a avut-o teoria comozomiană. Celula organismului uman are 46

de cromozomi ce formează 23 perechi distincte, cromozomul X fiind unul feminin şi Y – masculin. Teoria

comozomului crimei se fundamentează pe surplusul unui cromizom. Cercetătoarea scoţiană Patriţia Jacobs a

examinat din punct de vedere genetic 197 de deţinuţi de la închisoarea din Edinburg şi a constatat că şapte dintre ei

erau purtătorii unei anomalii: în loc să dispună de un singur cromozom al sexului masculin Y, ei dispuneau de un

cromozom Y suplimentar. În aşa fel, P.Jacobs a ajuns la concluzia că frecvenţa anomaliei în închisori se datorează

faptului că indivizii purtători de XYY sînt predispuşi genetic crimei. De altfel, cromozomul “Y” a fost denumit şi

cromozomul crimei.

Profesorul Jérôme Lejeune de la Facultatea de Medicină din Paris a confirmat că purtătorii anomaliei XYY

prezintă în medie înălţimea de 1,80 m, devin cheli înainte de vreme, sunt miopi şi au tulburări de caracter.

Cu toate că printre delincvenţi frecvenţa anomaliei era de până la 3%, iar mai bine de 95% din criminali nu

posedau această anomalie, totuşi problema cromozomului crimei a continuat să preocupe oamenii de ştiinţă.

2. Teorii de orientare psihologică

Şcoala interpsihologică

Creată de către Gabriel Tarde (1843-1904), această şcoală propagă ideea că raporturile sociale nu sînt decît

rezultatul imitaţiei. În lucrarea sa Legile imitaţiei (1890) Tarde menţionează că fiecare se conduce de cutumele

acceptate în mediul propriu; astfel, dacă cineva fură sau omoară, nu face decît să imite pe altcineva.10

Tarde nu consideră crima ca un fenomen natural al vieţii sociale. Contrar lui Durkheim, care consideră

crima drept un fenomen social normal şi necesar, Tarde consideră delincventul un parazit, un străin care se

penetrează în societate.

Factorii antropologici şi fizici au o influenţă impulsivă, dar toţi ceilalţi factori sociali ghidează această

activitate. La factorii criminalităţii Tarde atribuie moda, religia, tradiţia, industria etc.

Criminalitatea sporeşte mereu, iar civilizaţia distruge unele tipuri de criminalitate pentru a le crea pe altele.

43

Delincvenţii posedă printre caracteristici pe cele anatomice – delincventul fiind în general mare şi greu;

patologice şi psihologice – delincventul fiind un bolnav.

Orice influenţă a mediului asupra individului se reduce în fine la relaţia dintre doi indivizi. În conştiinţa

aceluiaşi individ ansamblul de influenţe psihice se perep ca o presiune socială. Termenul de „presiune socială” este

relativ, pentru că individul percepe influenţa altor persoane prin prisma propriilor interese şi de aceea mereu face

ceea ce corespunde propriilor gusturi. În acelaşi mediu influenţele sociale pot avea diferite repercursiuni: în unele

societăţi predomină o interacţiune onestă între indivizi, în altele – imitarea modelului celor delincvenţi.11

Teoria personalităţii criminale a lui Jean Pinatel

Chestiunea personalităţii delincvente a fost clar abordată de către Yochelson şi Samenow (1976) în spaţiul

anglo-saxon şi de către Pinatel (1963) în spaţiul francofon. Într-o manieră simplistă se poate spune că personalitatea

delincventă pretinde a se contura, pe de o parte, în cadrul delincvenţei normale şi, pe de altă parte, în delincvenţă

patologică.

Yochelson şi Samenow au făcut o analiză completă şi amănunţită a stilului de viaţă a delincventului

carierist şi a semnelor psihicului său (autoritar, gîndire orientată spre acţiune, sugestibilitate).

Doctor în drept, Jean Pinatel publică mai multe lucrări, dintre care Criminologia (1960), Societatea

criminogenă (1971), Fenomenul criminal (1987). El estimează necesitatea abandonării ideii existenţei diferenţei de

natură între un delincvent şi non-delincvent, între aceştia neexistînd decît o diferenţă de grad (de la un delincvent

ocazional care posedă un grad mai leger, pînă la unul recidivist cu un grad mai dur). Pinatel sugerează existenţa

unui nucleu central al „personalităţii criminale”.12 După el, delincventul ar poseda patru particularităţi care sînt

identice la toţi delincvenţii. Această constituţie de trăsături formează un element declanşator, facilitînd trecerea la

act. Aceste trăsături sînt egocentrismul (maniera de a percepe lumea în funcţie de propriile interese, de a se

considera centrul universului), labilitatea (inconsistenţa la adaptarea faţă de diverse situaţii, dificultatea de a urma o

linie de conduită stabilă, dificultatea de apreciere a consecinţelor propriilor acte), agresivitatea (tendinţa de a

reacţiona prin violenţă), indiferenţă afectivă (dificultatea de a resimţi simpatia faţă de alţii, incapacitatea de a se

ataşa faţă de cineva, insensibilitatea la suferinţa altuia). Nici una dintre aceste trăsături nu imprimă individului o

orientare delincvenţială în mos independent, pentru aceasta ar fi necesară însumarea lor.

Semnificaţia teoriei lui Pinatel rezidă în faptul că crima este o faptă a omului, iar criminalii sînt oameni ca

toţi ceilalţi, ei se deosebesc însă de ceilalţi, deoarece „trecerea la act” este expresia unei diferenţe de grad. Între

psihicul infractorului şi acela al non-infractorului deosebirea ar fi una de ordin cantitativ şi nu calitativ.13

Important, după Pinatel, este ca, examinînd un infractor, să poţi spune dacă fapta comisă a fost un accident

în viaţa lui, dacă l-a marcat porfund sau dacă există îndoieli cu privire la starea lui periculoasă. Preluînd cercetările

lui De Greeff, Pinatel arată că pentru 25% dintre infractori starea periculoasă este episodică, pentru 20% este

cronică, pentru 55% ea este marginală, în raport cu solicitările exterioare, cei din urmă pot deveni recidivişti sau

infractori ocazionali.14

Cercetările lui Pinatel au fost concretizate de către Le Blanc (1991), care a subliniat că delincvenţa nu este

aceeaşi în rîndul tuturor delincvenţilor. El pune accentul pe modificările de personalitate care au loc de-a lungul

copilăriei şi adolescenţei. Le Blanc a tins nu să definească personalitatea delincventă, cum a făcut-o Pinatel, dar să

44

caracterizeze trăsăturile unei personalităţi delincvente, acestea fiind trei: o înrădăcinare criminală, o disocialitate

persistentă şi un egocentrism exasperat.

Teoria psihomorală a lui Etiene De Greeff

Potrivit lui E. De Greeff, structurile afective ale individului sînt determinate de două grupuri fundamentale

de instincte: de apărare şi de simpatie. Cînd primele experienţe de viaţă ale individului sînt trăite zbuciumat, aceste

instincte se pot alerta, instalîndu-se un sentiment de injustiţie, o stare de inhibiţie şi indiferenţă afectivă.

Personalitatea delincventului se structurează de-a lungul unui proces lent de degradare morală a individului care, în

final, îl conduce la comiterea actului delincvent.15

Fazele trecerii la act propuse de E. De Greeff, pe care le parcurge gîndirea delincventului, sînt mai mult sau

mai puţin aceleaşi, ţinîndu-se cont atît de procesele cognitive, cît şi de conjunturile externe în care se află subiectul.

În acest cadru el a descris „procesul criminogen” care cuprinde în trecerea la act trei etape (considerate mai mult

probabil pentru infracţiunile de omor): asentimentul temperat, asentimentul formulat şi criza.16

- Asentimentul temperat (numit şi asentimentul ineficace), la acest stadiu, cînd individul este confruntat cu o situaţie

sau persoană problematică, apare, din cînd în cînd, ideea dispariţiei celuilalt. Deseori, acest prim stadiu dispare

spontan, graţie nivelului moral, raţiunii.

- Asentimentul formulat, uneori subiectul ajunge la această stare, în care el este dezumanizat, desconsiderat,

devalorizat, din care considerente probabilitatea trecerii la act sporeşte. Spre deosebire de prima fază, în cadrul

acesteia, dispariţia este formulată ca un accident, însă unul mult dorit. Această fază este ambivalentă. Pe de o parte

subiectul caută modalităţi de debarasare de victimă, dar în acelaşi timp posedă încă o rezistenţă la trecerea la act.

Trecerea la a treia fază uneori poate fi determinată de unii factori dezinhibitori, de exemplu alcool. După De

Greeff, majoritatea indivizilor care ajung la a doua sau a treia fază, sînt din clasele social defavorizate, pentru că în

acest cadru există un raport mai direct cu emoţiile.

- Acceptarea şi criza, aici barierele morale dispar. Principiul morţii este complet acceptat. La această etapă subiectul

nu are nevoie decît de un moment oportun pentru a implementa trecerea la act. Cu cît barierele şi rezistenţa fazelor

precedente au fost mai puternice, cu atît actul comis va fi mai sălbatic, mai violent, proporţional conflictului

interior al individului.

În aceeaşi manieră pot fi caracteristice aceste faze tînărului toxicoman sau dependent de droguri care, avînd

necesitate de bani, sustrage de la părinţi bunuri de preţ pentru a le realiza.

Toleranţa eului se întîlneşte la unele crime pasionale; astfel, comportamentul delincventului în asemenea

cazuri este similar suicidarului.

Criminologul canadian Noël Mailloux a susţinut, în anul 1968, teza existenţei unei diferenţe de natură între

personalitatea infractorului şi cea a noninfractorului.17 Pentru Mailloux, există două momente fundamentale în

dezvoltarea personalităţii:

1) apariţia identităţii autentice şi

2) consecinţa acesteia asupra motivaţiilor individului.

Aceste momente apar în copilărie şi adolescenţă şi reprezintă obiectul unei crize prin care trece individul.

Atunci cînd apare un eşec de identificare consecinţa este un dezechilibru psihic, durabil care se exprimă prin

delincvenţă din obişnuinţă.

45

Printre cauzele eşecului de identitate Mailloux situează la loc de frunte atitudinea nepotrivită a părinţilor care

nu manifestă încredere în copiii lor.18

Bazele psihanalizei lui Sigmund Freud

Medicul psihiatru S.Freud (1856-1939) a pus bazele conceptului triunic al psihicului (stabilind că are trei

niveluri) şi a conceptului de psihanaliză, cunoscut prin lucrările Interpretarea viselor; Lecţii de psihanaliză etc.

Psihanaliza este o teorie cuprinzătoare, referitoare la funcţionarea psihicului uman atît normal, cît şi

anormal. Prin comparaţie cu psihologia experimentală, ea se ocupă mai mult de părţile iraţionale ale activităţii

psihice.

Cele mai multe dintre datele folosite de cercetarea psihanalitică sînt obţinute în cursul tratamentului

psihanalitic. Acestea constau din relatările făcute de pacient despre gîndurile, fantasmele şi visele sale, precum şi

despre amintiri legate de experienţe şi trăiri ale copilăriei.19

Psihanaliza este un concept fundamentat pe dinamica persoanei umane, privind structura şi dinamica

psihicului, prin care se elaborează etiopatogenia bolilor psihice, pornind de la nevroze, ca şi metoda terapeutică prin

explorarea structurilor inconştiente (profunde) ale personalităţii. Sunt luate în consideraţie trei elemente dinamice:

Id (Libedo), Ego, Superego20.

Libedoul cuprinde tendinţe, dorinţe instinctuale cu sediul în inconştient, care pot acţiona asupra

conştientului sub forma unei pulsiuni. El este energia instinctului sexual, dar poate fi sublimată spre alte scopuri

decît cele sexuale. Formele libedoului pot fi sexuale, narcisiste, obiectuale, simbolice. Fixaţia libidină, adică

persistenţa ei, poate duce la nevroză.

Id este neorganizat, inconştient şi acţionat de principiul plăcerii în opoziţie cu egoul, ordonat de principiul

realităţii. Visul are funcţia de a modera tensiunea din Id.

Ego este o realitate dinamică între Id şi Superego, avînd funcţia de împăcare şi sinteză a pulsiunilor

libidinale şi existenţiale.

Mecanismele de apărare, ca funcţie a eului, sînt multiple: refularea, izolarea, deplasarea, raţionalizarea,

sublimarea, descărcarea etc.

Supraeul decurge din normele sociale imprimate prin sugestie şi dictat din fragedă copilărie şi este o forţă

inconştientă prin care normele devin imperativ-categorice. Originea sa este externă, fiind dictat de pedeapsa şi

recompensa din afară.21

Interacţiunea dintre cele trei componente este supusă unui conflict continuu, al cărui rezultat poate fi diferit.

Pe măsură ce libedoul se dezvoltă, se schimbă nu doar modalităţile de activitate, ci şi obiectul la care el se

raportează. Întîi apare iubirea de sine, urmată atît la băieţi, cît şi la fetiţe de atracţia faţă de mamă. Apoi, tot în primii

ani de viaţă, băieţii îşi concentrează dorinţele sexuale cu mai multă intensitate asupra mamei, în timp ce dezvoltă

sentimente de ostilitate la adresa tatălui (complexul Oedipian). La fetiţe legătura este inversă. Acestei prime etape i

se pune capăt prin refulare. Drept rezultat, apare capacitatea de a simţi ruşine şi dezgust.22  Freud exemplifica latenţa

complexului, pe care el îl numeşte oedipian, prin doua exemple: mica fată ce vrea să se considere  preferată  tatălui

şi care suferă la un moment dat o pedeapsă aspră din partea acestuia şi se vede prăbuşită din universul său. La

antipod, băiatul, care o consideră pe mamă ca pe proprietatea lui, este traumatizat de atentia pe care aceasta i-o

acordă unui nou-nascut, în detrimentul său. Însă, aceste evenimente  nu este necesar să aibă loc în toate cazurile.

46

Copilul poate fi determinat să abandoneze înclinaţia lipsită de speranţă si din cauza absenţei satisfacţiei sperate şi a

refuzului permanent din partea părintelui.

După Freud, individul comite fapte delincvente din profundul sentiment de vinovăţie, iar pedeapsa este

aşteptată de el ca o uşurare.

Printre continuatorii teoriei psihanalizei au fost K. Abraham, E. Jones, unii reformulînd-o: W.Stekel (a

insistat asupra conflictului psihic în nevroze, asupra înlocuirii termenului de nevroză cu cel de parapatie),

A.Kardiner (a introdus conceptul de personalitate de bază), E. Fromm (introduce conceptul de alienare socială

analizată prin prisma psihanalizei), A. Adler (fondează psihologia individuală) etc.

Teoria psihanalitică nu s-a dovedit capabilă să-şi asimileze într-un mod satisfăcător progresele făcute în

studiul sistemului nervos. Lipsa de practicism a acestei teorii este dovedită de succesiunea complexă de metafore

care o cuprind şi care nu pot fi verificate.

Criminologia clinică

Expresia „criminologie clinică” este utilizată în două sensuri:

în sens larg, expresia reprezintă studiul fenomenului criminal din punct de vedre individual, spre deosebire de

criminologia generală, care studiază criminalitatea, în ansamblul său, ca fenomen social;

în sens restrîns, ea prezintă studiul multidisciplinar al unui caz individual al delincventului în vederea prevenirii

recidivei.23

Din punct de vedere etimologic, cuvîntul clinic provine din greacă însemnînd „pat”. Criminologia clinică îşi

are originile în afirmaţiile lombrosiene privind necesitatea examenului psihomedical al criminalului şi cele ale lui

Garofalo cu privire la ancheta socială.

După o fază a unei expansiuni remarcabile, ce a durat pînă la finele anilor ’60 ai sec. XX, criminologia

clinică a intrat într-o lungă perioadă de declin, ca urmare a studiilor de reacţie socială. De altfel, între criminologia

clinică şi reacţia socială faţă de criminalitate există multiple interferenţe. Prin măsuri de reacţie socială se înţelege

ansamblul modalităţilor utilizate de către societate în vederea luptei contra fenomenului criminal. Tradiţional, aceste

modalităţi se exprimă în pedepse. În fapt, reacţia socială are un obiect de cercetare mult mai amplu decît

criminologia clinică.

Îndeosebi, criminologia clinică poate fi confundată cu prevenirea criminalităţii, şi anume: cu prevenirea

terţiară ca formă a modelului social. Prin aceasta din urmă se urmăreşte prevenirea recidivei prin intermediul

acţiunilor de readaptare socială sau de neutralizare a delincvenţilor. Deosebirea este, totuşi, de esenţă. Dacă

prevenirea criminalităţii se face în plan general, pe categorii, atunci criminologia clinică – doar pe categorii. Pe

lîngă cele spuse, criminologia clinică are, totuşi, alte metode de prevenţie, adică cele cu caracter medical, care

implică un eventual tratament.

Odată cu apariţia teoriei personalităţii criminale a lu J. Pinatel, s-a promovat în continuare conceptul

clinicist. Mai mult decît atît, criminologia clinică a fost recunoscută drept singura modalitate de înlăturare a unor

forme ale criminalităţii sexuale.

Există tendinţa de a identifica criminologia clinică cu readaptarea socială a infractorului, aceasta

justificîndu-se prin programele de tratament propuse de către criminologia clinică în cazul prevenirii recidivei. Cu

toate acestea, readaptarea socială se poate atinge şi pe alte căi decît a tratamentului.

47

Criminologia clinică îşi are sorgintea în starea de pericol propusă de Rafael Garofalo. Elaborarea acestui

concept a fost determinată de faptul că răspunderea vinovatului nu corespunde criteriului liberului arbitru, pe de o

parte, iar, pe de alta, ea era orientată doar spre retribuţie, pedepsire. Anume din aceste considerente reprezentanţii

acestui curent negau pedeapsa ca măsură preventivă, ea încercînd să transforme criminologia în medicină

anticriminală, iar închisoarea – în clinică.24

De fapt, înaintea pozitiviştilor, ideea exista prin noţiunea de „alarmă” creată de către J. Bentham, prin care

se subînţelegea pericolul social sau starea de pericol.

Prin stare de pericol a individului se înţelege înalta probabilitate că un individ va comite un delict. Noţiunea

de cauză este interpretată prin intermediul elementelor sale constitutive, prin formele şi aprecierea sa.

B. După Garofalo, starea de pericol conţine două elemente importante:

capacitatea criminală, adică aptitudinea şi probabilitatea constantă a individului de a comite din nou o

faptă;

adaptabilitatea individului, fiecare individ are posibilitatea, mai mare sau mai mică, de a se adapta

mediului, doar că el decide ca această adaptare să o facă delincvenţial.

Există patru combinaţii posibile ale acestor două elemente:

4) capacitate criminală sporită, dar adaptabilitate satisfăcătoare;

5) capacitate criminală uşoară, dar adaptabilitate redusă;

6) capacitate criminală sporită, dar adaptabilitate redusă;

7) capacitate criminală uşoară şi adaptabilitate satisfăcătoare.25

A. Formele stării de pericol sînt:

8) starea de pericol cronică sau permanentă ce se exprimă printr-o particularitate psihologică şi morală a

fiinţei prin care ea îşi manifestă caracterul antisocial;

9) starea de pericol de criză ce caracterizează majoritatea delincvenţilor, care înainte de trecerea la act

suportă o criză psihologică.

A. Aprecierea stării de pericol este dictată de doi indici:

10) indici legali – constau în natura şi numărul faptelor comise de către persoană;

11) indici bio-psihologici şi sociali – permit a descoperi factorii actului criminal comis şi de a evalua starea

de pericol a individului.

Noţiunea de stare de pericol vine să genereze confuzii şi incertitudini între periculozitatea unui

comportament şi periculozitatea individului. Însuşi individul nu poate fi, prin sine, periculos, ci doar

comportamentul lui poate avea un grad de pericol.

Anume în baza conceptului stării de pericol enunţat anterior s-a construit criminologia clinică, care include

o serie de operaţii: observarea, aprecierea, luarea măsurilor de prevenire a recidivei.

Observarea se exprimă atît sub aspectul cadrului, cît şi al momentului de efectuare, putînd fi înaintea

judecării sau după. Aprecierea cazului individului se exprimă în diagnostic şi pronostic. Scopul predicţiei este

elaborarea unui tratament, în vederea readaptării sociale a persoanei. Printre metodele de corecţie se propun

psihanaliza, electroşocul, lobotomia, administrarea medicamentelor, intervenţii chirurgicale etc.

Aspectul, uneori negativ, al cercetărilor clinice s-a exprimat prin lezarea unor garanţii şi libertăţi ale

persoanelor investigate.

48

3. Teorii de orientare sociologică

Teoria stigmei

Una dintre teoriile curentului interacţionist este „teoria stigmei" sau, cum mai e numită, „labeling theory" –

„teoria etichetării”. Eminenţi reprezentanţi ai acesteia sînt Erwin Goffman (Stigma, 1963), Shlomo Shoham (The

stigma theory of crime and social deviation 1970), G.Kellens (Crime en col blanc et stigmatisation 1970), Van

Outrive (Stigmatisation: un prologement de l'analyse criminologique? 1973), Hausman (Le stigmate, une forme

originelle de reaction sociale 1973) etc.

Majoritatea acestor criminologi pun accentul pe rolul pe care îl joacă instituţiile juridice penale şi atitudinea

societăţii însăşi faţă de dezvoltarea comportamentului deviant.

Prescripţiile legii penale (antecedentul penal, declararea persoanei drept recidivist deosebit de periculos), care

se răsfrîng asupra condamnatului, nemaivorbind de atitudinea societăţii, se aplică ca o „stigmă", adică o marcă, un

însemn asupra acestuia. În 1934 soţii Glueck au stabilit că faptul aducerii unui adolescent la poliţie are o mai mare

influenţă asupra alegerii carierei delincvenţiale, decît însăşi condamnarea lui. Recidiva printre primii era mai mare

decît printre cei judecaţi.

De altfel, paradoxul este că stigma se aplică nu asupra criminalilor „de forţă", care comit infracţiuni de un

pericol extrem, dar anume asupra acelor mai puţin protejaţi de soartă, care săvîrşesc infracţiuni minore.

Reprezentanţii „păturii respectabile" a societăţii rămîn, în cele din urmă, nepedepsiţi. La întrebarea „De ce legea se

aplică diferit faţă de criminalii în „gulere albe" şi ceilalţi?", E.Sutherland, încercînd să răspundă, ajunge la

concluzia că „3/4 din condamnaţii din închisorile SUA nu sînt adevăraţi criminali."

În locul acestora ar fi trebuit să fie cei care stau în libertate, fiind ocoliţi de stigma legii. În cadrul unui sondaj,

efectuat de Wallestein I. în SUA, s-a stabilit că 90 la sută din intervievaţi au recunoscut că săvîrşesc infracţiuni fără

a fi pedepsiţi (inclusiv tîlhării, jafuri, răpiri etc.).

De fapt, după cum afirma şi profesorul american G.H.Mead, societatea rezervă fiecărui individ un anumit rol,

pe care în cele din urmă acesta şi-l asumă, comportamentul său fiind determinat de stereotipuri. Astfel, „tînărul

delincvent devine rău, deoarece este definit ca fiind rău şi deoarece nu este crezut dacă este bun".

Teoria stigmei este fondată pe trei baze psiho-sociologice:

1) noţiunea de rol – comportamentul fiecărui individ este asociat unor stereotipuri;

2) conceptul de interacţiune – fiecare act comis de individ nu este decît o reacţie la atitudinea societăţii;

3) conceptul de personalitate – în cele din urmă, individul va deveni cel pe care l-a considerat (l-a stigmatizat)

societatea.

De fapt, nu este vorba de un singur act deviant, ci de procesul prin care societatea aplică marca „deviantă"

unui individ şi maniera în care acesta reacţionează la stigmatizarea în cauză.

Acest proces decurge prin multiple niveluri:

1) aplicarea legii penale de către organele de drept;

2)  nivelul reacţiilor interpersonale din mediul apropiat (familia, prietenii...) şi cel general (presa, radioul, TV...);

3) elaborarea regulilor sociale de conduită, adică a normelor penale.

49

Teoria stigmei se reduce la următoarele:

• înainte ca unele persoane să fie stigmatizate, comportamentul lor trebuie observat de către societate;

• observaţia va fi urmată de reacţia socială;

• permanenta atitudine ostilă a societăţii va conduce, în cele din urmă, la determinarea individului de a săvîrşi

delictul. De exemplu, elevii care sînt etichetaţi negativ în şcoală vor ajunge a se considera drept inferiori, fapt ce ar

favoriza delincvenţa.

Esenţa teoriei stigmei constă în evitarea dramatizării răului, căci, în cele din urmă, contează nu pedeapsa, ci

modalităţile de prevenire a infracţiunii.

De fapt, teoria stigmei este un produs al evoluţiei teoriei lombrosiene care stabileşte infractorul în dependenţă

de anumite particularităţi antropologice numite stigmate de natură anatomice, fiziologice sau psihologice.

Stigma este o pecete socială, dar care uneori poate fi aplicată şi graţie particularităţilor fizice ale individului.

De exemplu, tinerii cu freză scurtă, în vogă acum, pînă nu demult se considerau a fi stigmatizaţi drept criminali sau

nişte „răi".

De fapt, am putea menţiona două modalităţi de aplicare a stigmei. Prima – cea aplicată de societate înainte de

săvîrşirea faptei şi a doua – aplicată după condamnare, cînd persoana, chiar şi reeducată fiind, nu va rezista să nu

recidiveze, creîndu-şi astfel „cariera criminală". În acest sens avea dreptate Lemert care spunea: „Nu devianţa

conduce la control social, dar anume controlul social însuşi conduce la devianţă".

Teoria anomiei sociale

Provenită de la grecescul „a”( tradus „fără") şi nomos, „lege" sau anomia („violare a legii"),

noţiunea desemnează starea de dereglare a funcţionării unui sistem sau subsistem social, dereglare datorată

dezintegrării normelor ce reglementează comportamentul indivizilor şi asigură ordinea socială. Termenul a fost

introdus în limbajul disciplinelor sociale de către filosoful francez Jean-Marie Guyau, în a doua jumătate a

secolului al XlX-lea, dar conţinutul sociologic şi consacrarea sa se datorează lui E. Durkheim. Termenul este

utilizat de Durkheim, mai întîi, în La Division du travail social (1893), pentru a desemna una din cauzele

proastei funcţionări a diviziunii muncii în societatea din timpul său, generată de lipsa unei reglementări

satisfăcătoare a relaţiilor dintre diferite elemente (neatingerea unei „solidarităţi organice") şi apoi Le Suicide

(1897), unde anomia îşi găseşte aplicaţie în cunoscuta clasificare a sinuciderilor: „egoiste", „altruiste",

„anomice" şi „fataliste".

Preluînd ideile lui Durkheim, Robert Merton analizează conceptul de „anomie” ca fiind principala

cauză de dispariţie a valorilor pe care se construieşte societatea, exprimînd dispariţia tradiţiei. Cum forţele

integratoare stabilesc indivizii aflaţi în competiţie unul cu celălalt, aceştia nu-şi mai pot ţine dorinţele în frîu.

Ei încep să ceară prea mult de la viaţă, ajungînd pînă la dezgust de ea. Suicidul anomic apare îndeosebi în

perioadele de maximă dezvoltare economică, cînd ambiţiile indivizilor nu mai au limite exacte. Neputînd să-şi

atingă aspiraţiile, indiviziii încep să nege şi să încalce regulile doar ca să-şi atingă ţelul.

Cum deci se poate stabili momentul în care o societate este anomică, în pofida sancţiunilor penale pe

care le are? Pentru aceasta, consideră Merton, trebuie de distins două categorii de date fundamentale: 1)

50

cultura sau ansamblul de valori care guvernează conduita indivizilor în aceeaşi societate şi desemnează

scopul spre care trebuie să tindă membrii corpului social; 2) organizarea socială sau ansamblul normelor şi

instituţiilor care reglează accesul la cultură şi indică mijloacele autorizate pentru a atinge scopurile. Anomia

se instalează cînd se creează o discrepanţă mare între tendinţele indivizilor şi mijloacele legale de atingere a

acestora pentru anumite categorii sociale. Aceste categorii defavorizate recurg la delincvenţă. 26 Acest model

de explicare a cauzelor delincvenţei nord-americane a fost ulterior invocat şi în statele continentului

european.

În 1961 succesorii lui Merton R. Cloward şi L.Ohlin, publică lucrarea Delincvenţă şi oportunitate:

teoria grupurilor criminogene tinere, în care au exprimat ideea că, atunci cînd tinerii nimeresc din lumea

ideală, creată de către educatori, în viaţa reală ei încep să se decepţioneze şi să fie frustraţi. Reacţia tipică la

aceasta este: crearea bandelor în care prin sustrageri tinerii ar atinge standartele impuse de societate; reunirea

în grupări agresive, prin care şi-ar înlătura frustrarea generată de nedreptatea socială; includerea în organizaţii

antisociale, în care tinereii ar întrebuinţa droguri, alcool, se închid în sine încercînd într-o astfel de manieră să

se izoleze, să se refugieze de degradarea socială.27

Teoria conflictului de culturi

În 1938 apare lucrarea Conflictul de culturi şi criminalitatea aparţinînd lui Thorsten Sellin, în care autorul a

subliniat rolul conflictelor de cultură în geneza criminalităţii. După el, crima rezultă din şocul care se produce în

aceeaşi societate între normele de conduită diferite. Acest şoc este aparent, în particular, în societatea cu grad înalt

al migrărilor. Cu toate acestea, pentru Sellin conceptul „conflictului de culturi˝ nu este suficient pentru a explica

variaţiile nivelului de criminalitate; el trebuie situat în complexul factorilor sociali şi economici de ansamblu ale

societăţii.28

Esenţa teoriei conflictului de culturi se exprimă prin modalităţile diferite de percepere a vieţii, diferitele

valori fac dificilă coexistenţa umană, acestea pot suscita înrăirea reprezentanţilor altor grupări sociale.

Conceptul conflicului de culturi a dat naştere teoriei subculturii delincvenţiale a lui A. Cohen care s-a

bucurat de mare succes în perioada anilor 1956-1965. Cultura cuprinde un sistem de valori şi de norme şi un criteriu

de valorizare şi de integrare în grupul social. Cohen caracterizează subcultura delincvenţială prin opunere la cultura

generală care aparţine claselor medii: este un sistem de valori temporale ce favorizează modelele de conduită

nonutilitare, răutăcioase şi negative în reacţie cu o cultură dominantă caracterizată prin efortul susţinut de întreaga

societate cu obiective de finalitate îndelungată, cu responsabilitate personală şi politeţe etc.

Aşa, pentru a se confirma, tânărul cel mai dezavantajat va încerca fie să se ridice pe scara socială, fie prin o

reuşită economică în limita clasei care îi aparţine. O mică parte dintre ei va reuşi, mulţi însă vor eşua, căzînd în

mrejele delincvenţei.

51

PERSONALITATEA DELINCVENTULUI MINOR

1. Conceptul de personalitate a delincventului minor

Actul delincvent nu este doar un fenomen de masă legat de organizarea şi funcţionarea societăţii, ci şi un

fenomen individual. În acest sens se poate afirma că actul delincvent este unui individual, deoarece, fiind contrar

normelor legale, el este întîi de toate comis de către un individ sau un mic grup de indivizi. Este semnificativ faptul

că altădată acest comportament era perceput ca un act concret individual, şi numai abia începînd cu sec. XIX este

tratat şi ca un fenomen colectiv.

52

Există la moment două maniere de intrepretare şi explicare a genezei delictului: prima constă în întrebarea: de

ce un anumit număr de indivizi devin delincvenţi?; a doua face referire la întrebarea: de ce majoritatea indivizilor

nu devin totuşi delincvenţi? Desigur, orice act exteriorizat uman este indisolubil legat de aspectul interiorizat al

subiectului, adică de personalitatea individului. Temeiul acestei legături rezidă în faptul că solicitările externe

impuse minorului, înainte de a duce la anumite rezultate şi de a se concretiza în anumite performanţe, se răsfrîng

prin prisma condiţiilor interne ale personalităţii minorului, cu ansamblul ei de caracteristici individuale şi de vîrstă.

Variabilele psihologice care mediază performanţele şi manifestările sînt numeroase: trebuinţele şi interesele,

disponibilităţile şi înzestrările generale, aptitudinile specifice, structurile tipologice şi temperamentale, fondul

emoţional, atitudinile caracteriale, însuşirile intelectuale, achiziţiile anterioare. Ele acţionează ca un filtru, ca o grilă

de recepţie selectivă, imprimînd o notă de specificitate individuală proceselor de învăţare şi conduitelor infantile.

Dar, concomitent cu fenomenul variabilităţii şi dispersiei, generat de particularităţile psihoindividuale ale copiilor,

acţionează şi legea aderenţei personalităţii individuale la tabloul de valori medii ale caracteristicilor psihice induse

de apartenenţa mai multor copii la acelaşi stadiu de dezvoltare psihică, cu însuşirile lui generale, comune,

repetabile.1 Conceptul de personalitate a individului este centrat pe faptul identităţii de sine, ceea ce deosebeşte un

individ de toţi ceilalţi. Mulţi autori au legat apariţia identităţii de sine de momentul în care copilul se recunoaşte în

oglindă. Darwin considera că acest fenomen are loc la 17 ani, Payer – la 19 luni, Gesell – la 2 ani, iar Réné Zazzo –

la 3 ani. Fiecare avea dreptate, pentru că identitatea de sine este un proces complex, în mai multe etape, care nu se

realizează brusc.

Noţiunea de personalitate aparţine primordial psihologiei, fiind cercetă sub mai multe aspecte şi invocată şi de

alte ştiinţe.

Noţiunea de personalitate are în vedere individualitatea umană unică, irepetabilă, anticipativ modificatoare a

mediului, deci creatoare, în integralitatea determinărilor sale bio-psiho-socio-culturale . Trecerea de la o stare la

alta a sistemului de personalitate este o permanentă devenire, ea fiind determinată nu numai de ceea ce este

sistemul actual, fizic, psihic sau social, nu numai de ceea ce a fost experienţa complexă a persoanei şi societăţii, ea

este determinată şi de ceea ce vrea, persoana şi societatea, să fie acea personalitate în viitor.2

Noţunea de personalitate nu trebuie confundată cu cea de persoană sau individ; or, personalitatea mereu

presupune aspectul social intrinsec, fiind înţeleasă ca homo sapiens, homo faber, homo valeur.

Personalitatea este o construcţie elaborată în psihologie în scopul explicării modalităţii de creare şi funcţionare

psihofiziologică a organismului uman. Conceptul de personalitate posedă trei particularităţi ce o caracterizează :

globalitatea – personalitatea individului este constituită din ansamblul de caracteristici care permit

descrierea sa, identificarea printre alţii, făcînd din om un exemplu unic;

coerenţa – exprimă existenţa unei anumite organizări şi interdependenţe între toate elementele ce compun

personalitatea, asigurînd astfel un sistem funcţional din elemente interdependente (unui individ îi sînt caracteristice

2-3 trăsături principale, predominante, celelalte, care pot fi mii, au natură secundară);

stabilitatea temporală – fiind un sistem coerent, personalitatea trebuie să îşi păstreze pe o anumită perioadă

unitatea componentelor la influenţa factorilor externi, asigurîndu-şi astfel identitatea de sine.

S-au formulat orientări diferite mai largi în implicaţii de cadru asupra conceptului de personalitate, printre

aceste fiind identificate patru curente3:

53

1) curentul tipologic (aparţinîndu-i lui Sheldon în special), după care personalitatea depinde de constituţia fizică,

de temperament şi de caracter;

2) curentul psihanalitic (Freud), care percepe personalitatea ca fiind rezultatul conflictului dintre cele trei niveluri

ale psihicului: Id, Ego şi Suprego;

3) curentul factorial (Cattel), care consideră personalitatea ca o construcţie factorială, dinamică şi antagonistă,

exprimată în modalitatea răspunsurilor date la situaţii (de exemplu, forţa eului ţi opusul ei – emoţionalitatea

nevrotică; dominanţă şi opusul ei – supunerea etc.);

4) curentul culturalist (Kardiner), după care membrii societăţii au în comun elemente asemănătoare ale

personalităţii care formează „personalitatea de bază".

Generalizînd toate curentele nominalizate, conceptul de personalitatea poate fi privit sub dublu aspect: static şi

dinamic. Pentru primul, personalitatea constituie suma calităţilor persoanei, sinteza acestora. Pentru a doua,

personalitatea este facultatea de a se comporta într-o manieră sau alta, de a alege o conduită sau alta în situaţiile

cele mai diverse în care se află individul. Anume cea din urmă şi interesează mai mult în cadrul delincvenţei

juvenile, fiind determinată de conjuncturile şi factorii delincvenţiali şi de mecanismul trecerii la act.

În cadrul orientării biologice clasice, termenul de personalitate a devenit sinonim cu individualitatea fizică şi

patologică, sumă a unor stigmate care, împreună, configurau portretul unui tip distinct de comportament uman,

caracterizat prin predestinare ereditară şi nebunie morală4. În orientarea sociologică, conceptul de personalitate a

delincventului este considerat o variantă a viziunii căreia persoana este rezultatul influenţelor determinante ale

factorilor socio-culturali.5 În orientarea psihologică, personalitatea delincventului este o sinteză a tuturor

trăsăturilor bio-psiho-sociale, cu un înalt grad de stabilitate şi care atribuie o identitate de sine inconfundabilă

individului delincvent, prin atitudinea sa de antisociabilitate.6

Din punct de vedere criminologic şi al delincvenţei juvenile, se poate distinge personalitatea minorului în

momentul trecerii la actul delincvenţial (factori declanşanţi) şi factori care anterior au influenţat formarea

personalităţii delincventului (factori predispozanţi).

Dezvoltarea personalităţii este determinată şi de influenţa celor cinci crize de vîrstă prin care trece omul în

evoluţia sa şi care la fiecare se manifestă mai mult sau mai puţin accentuat.

Printre diferitele etape de vîrstă ale minoratului, adolescenţa se dovedeşte a fi cea mai problematică; or, ea se

situează la hotarul între copilărie şi maturitate, iar dorinţa de autoafirmare poate fi uneori excesivă, transformîndu-

se în devianţă. Psihopedagogul francez Maurice Debesse, analizînd adolescenţa, stabilea două funcţii ale acesteia:

funcţia de adaptare la mediu, de punere în acord cu solicitările mediului, de integrare în viaţa socială prin

asimilarea unor deprinderi adecvate; funcţia de depăşire, care îl împinge pe adolescent deasupra lui însuşi, nu

numai deasupra a ceea ce era în copilărie, ci chiar dincolo de ceea ce va deveni la vîrsta adultă, fapt care apare ca o

sursă de progres moral şi spiritual, ca o adevărată forţă de şoc în faţa lumii adulţilor, pe care adolescenţii o

descoperă şi o judecă fără menajamente; funcţia de definire a personalităţii, de închegare şi structurare, de afirmare

treptată şi sigură a ei, căci numai definidu-se pe sine ca personalitate adolescentul se va putea adapta la mediu, se

va putea autodepăşi.7

Se ştie că la naştere omul nu este o personalitate, ci un candidat la dobîndirea acestui atribut, dobîndire realizată

în timp, cu eforturi, cu încercări reuşite sau mai puţin reuşite, cu rezultate bune sau mediocre. Procesul constituirii

personalităţii începe din primele zile ale copilării şi continuă întreaga viaţă, evoluînd nu mereu uniform şi continuu.

54

Astfel, specialiştii consideră că dacă în jurul vîrstei de 3 ani există marea majoritate a premiselor personalităţii, în

adolescenţă personalitatea este în linii mari constituită. Adolescenţa este cea mai sensibilă şi mobilă perioadă de

evoluţie fizică, psihică şi socială. Abia acum se formează conştiinţa de sine ca formaţiune psihică complexă,

adolescentul dîndu-şi seama de cine şi ce este, ce reprezintă el pentru alţii şi pentru sine, ce scopuri şi idealuri are,

ce îşi propune să devină, spre sfîrşitul adolescenţei fiind capabil de a se analiza obiectiv şi de a se aprecia.

Macromediul, anturajul îl ghidează spre practicarea unor comportamente dezirabile sub raport social, încadrarea

corectă în activităţile şcolare, asumarea unor responsabilităţi sociale, dar şi spre unele reacţii de negativism, de

respingere în bloc a ceea ce vine de la alţii, de revoltă şi nonconformism comportamental, de exclusivism.8

Printre relaţiile sociale favorizante în formarea potenţialului delincvent minor se enumeră a fi:

- conflictele frecvente cu părinţii, familia nefavorabilă;

- conflictele cu învăţătorii, nereuşita şcolară;

- neacceptarea poziţiei adultului, atitudine de neplăcere, neglijare, atitudine critică faţă de adulţi;

- necesitatea exagerată în comunicare cu semenii – ca mijloc de compensare a nevoii în autoafirmare;

- în grup de semeni fac diferenţierea semenilor în funcţie de simpatie, în poziţia de lider sînt agresivi, în poziţia de

izolare socială manifestă conformitate mărită, tendinţa de izolare în relaţii interpersonale.9

Actualmente, în studiul personalităţii delincvenţilor minori se pune accentul mai curînd nu pe criteriul biologic

şi psihologic, dar pe cel social, care poate modela personalitatea în sens pozitiv sau negativ.

2. Coordonatele bio-psiho-sociale ale personalităţii delincventului minor

Din definiţie, personalitatea cuprinde un ansamblu al unor dimensiuni bio-psiho-sociale, care în decursul vieţii

sunt supuse unor transformări de ordin cantitativ sau calitativ, care împreună asigură dezvoltarea. În funcţie de

nivelul la care are loc asemenea modificări, se desprind trei dimensiuni:

A. dezvoltarea biologică, transpusă în modificările fizice, morfologice şi biochimice ale organismului;

B. dezvoltarea psihică, ce constă în apariţia, instalarea şi transformarea proceselor, funcţiilor şi însuşirilor psihice;

C. dezvoltarea socială, concretizată în reglarea conduitei individului, în conformitate cu normele şi cerinţele

impuse de colectivitate, de mediul social existenţial.1

Cele trei determinante ale personalităţii şi concomitent forme ale dezvoltării umane, există într-o strînsă

interacţiune şi interdependenţă, fiind corelate una cu alta şi predeterminîndu-se.

Coordonatele biologice ale personalităţii delincventului minor

A. Vîrsta constituie nişte coordonate morfologice care pun în evidenţă dezvoltarea psihică, fizică şi

plasamentul individului în societate.

Fiecare vîrstă reprezintă o etapă calitativ nouă a dezvoltării psihice şi se caracterizează printr-o multitudine de

schimbări care, luate în ansamblu, formează specificul structurii personalităţii minorului la etapa dată a dezvoltării.

Perioadele de vîrstă ale dezvoltării psihice depind într-o anumită măsură de numărul de ani trăiţi şi de gradul de

maturizare a organismului minorului, însă ele pot să nu coincidă cu vîrsta lui cronologică. De aceea, perioadele de

vîrstă au cel puţin patru aspecte:

cronologic – de la naştere pînă în prezent;

55

biologic – se determină prin gradul de maturizare sau de dezintegrare a organismului, prin starea sistemului

nervos;

psihologic – este determinat de modificările calitative în dezvoltarea psihică;

sociologic – se caracterizează prin maturitate socială, rolurile pe care le are individul în societate.

Din punct de vedere juridic, vîrsta este importantă în stabilirea responsabilităţii, inclusiv a celei penale.

Astfel, potrivit art.21 CP RM, „sînt pasibile de răspundere penală persoanele fizice care, în momentul săvîrşirii

infracţiunii, au împlinit vîrsta de 16 ani". Ca excepţie de la regula generală, alin. (2) art.21 CP RM enumeră

situaţiile cînd vîrsta răspunderii penale coboară la 14 ani. Acestea din urmă se exprimă prin infracţiuni comise cu

intenţie, fiind deci fapte grave de a căror periculozitate socială minorul nu putea să nu îşi dea seama. De altfel, vîrsta

răspunderii penale în fiecare stat este stabilită diferit, în dependenţă de politica penală a statului.

Examinînd periodizarea dezvoltării de vîrstă, literatura de specialitate formulează diferite principii, de exemplu:

principiul istorismului, cu privire la caracterul istoric al dezvoltării psihice, fie principiul dezvoltării în cadrul

activităţii. Scimbările istorice în viaţa socială impun şi alte cerinţe, exigenţe înaintate minorilor de o anumită vîrstă,

precum şi relaţiile cu cei din jur. Prin aceasta se exprimă şi mobilitatea limitelor între vîrste. Mobilitatea hotarelor

de vîrstă de la o epocă la alta este în strînţă corelaţie cu structura conştiinţei minorului, de aceea legiuitorul, la

stabilirea vîrstei tragerii la răspundere – delictuală, contravenţională, penală, ţine cont de posibilitatea perceperii

pericolului social al faptei.

În dependenţă de domeniul de activitate şi de dezvoltare, psihologia elaborează următoarea periodizare:

Pruncia – 0-1an;

Copilăria fragedă – 1-3 ani;

Vîrsta preşcolară – 3-7 ani;

Vîrsta şcolară mică – 7-12 ani;

Vîrsta şcolară mijlocie (preadolescenţa) – 12-15 ani;

Vărsta şcolară mare (adolescenţa) – 15-18 ani.

În criminologie, minoratul cuprinde următoarele categorii de vîrstă:

Copilăria (de la 0-12 ani);

Adolescenţa (12-22 ani, unde preadolescenţa cuprinde vîrsta între 12-15 ani; adolescenţa propriu-zisă – 15-

18 ani; postadolescenţa – 18-22 ani).2

În evoluţia minorului un impact profund pot avea uneori perioadele critice de vîrstă care nu sînt specifice

adulţilor. La aceste crize de vîrstă se raportează: criza nou-născutului, criza de la un an, criza de la 3 ani, criza de la

7 ani, criza de la 13 ani şi criza de la 17 ani. Fiecare dintre acestea cuprinde trei etape: precritică, critică şi

postcritică. Ele se manifestă prin negativism, diconfort, dorinţa de autoafirmare, manifestarea independenţei etc.

Este de subliniat că la diferiţi minori crizele se manifestă diferit, mai mult sau mai puţin evidenţiat, dar criza de

vîrstă nu constituie deja un caracter format, ea este temporară şi trecătoare. De aceea, este foarte importantă

atitudinea celor din jur faţă de comportamentul minorilor întru evitarea unei eventuale stigmatizări.

B. Sexul exprimă un ansamblu al trăsăturilor morfologice, psihologice şi sociale prin care indivizii se disting

în femei şi bărbaţi. Indiferent de sex, persoana ce a comis o faptă prejudiciabilă este trasă la răspundere. Cu toate

acestea, pentru unele infracţiuni în calitate de subiect activ le este specific doar un anumit sex; de exemplu, autor al

pruncuciderii poate fi doar mama biologică.

56

Studiul raporturilor între sex şi delincvenţă este o întrebare clasică, pe care o aborda încă unul dintre

întrmeietorii criminologiei, Cesare Lombroso, care făcea descrierea portretului bărbatului delincvent şi a femeei

delincvente.3 Interesul pentru subiectul abordat se manifestă începînd cu anii 60 ai sec XX odată cu mişcarea de

liberare a femeii, tematică cărei nu putea să nu lase amprente asupra domeniului criminalităţii feminine. În paralel,

dezvoltarea criminologiei, reacţiei sociale a condus la rîndu-i la examinarea problemelor nu doar sub aspectul

criminalităţii feminine, dar şi asupra reacţiei sociale faţă de femeile delincvente.4

Mai mulţi criminologi şi psihologi susţin că biologic şi social femeia este mai puţin predispusă spre delicte decît

bărbatul, deoarece constituţia sa fizică este la general mai puţin compatibilă cu forţa masculară pe care o solicită

faptele de violenţă. Însă, actualmente spectrul faptelor s-a extins mult mai mult decît la agresiuni, astfel încît femeia

poate comite infracţiuni ce nu necesită forţă fizică.

Studiul diferenţiat al delincvenţei fetelor de cel al băieţilor minori se determină de prezenţa unor caracteristici

intrinseci de volum şi de structură (cantitative şi calitative). Două categorii de constatări pot fi făcute în privinţa

volumului: 1) există mereu o disproporţie foarte importantă între delincvenţa feminină şi cea masculină, prima fiind

mai slabă decît cea din urmă, la general constituind 7-10 la sută din aceasta 5; 2) există o variaţie a nivelului

delincvenţei feminine, anume: vîrsta femeilor la aceeaşi categorie de delicte este mai înaltă decît a bărbaţilor;

variaţia geografică, potrivit căreia proporţia femeilor condamnate în diferite state este fie joasă (Franţa, Anglia,

SUA, Republica Moldova), fie ridicată (Belgia, Portugalia); nivelul delincvenţei feminine în spaţiul urban este mult

mai înalt decît în spaţiul rural în comparaţie cu cea a bărbaţilor; o variaţie istorică poate fi atestată cînd nivelul

delincvenţei feminine creşte în timpul tulburărilor sociale, războaielor, răscoalelor.

La general, faptele fetelor reprezintă zece la sută dintre faptele constitutive ale delincvenţei juvenile.

Factorii determinanţi ai delincvenţei fetelor fac ca acestea să devină mai curînd victime, de exemplu în cazul

prostituţiei, în mare parte al violurilor, traficului de persoane etc. În conformitate cu datele literaturii de specialitate,

cazuri de suicid realizat printre sexul masculin, faţă de cel feminin, s-au înregistrat mult mai des, inclusiv la v îrsta

copilului şi adolescentului, ceea ce subestimează afirmaţiile unor autori, precum că rata mare a suicidului masculin

este legată de condiţiile nefavorabile de viaţă şi de activitate ale bărbaţilor. Prin numărul mare de suicid masculin,

cu folosirea modalităţilor mai agresive şi sigure, se evidenţiază caracterul determinativ al acestui sex. 6 Pentru

suicidul realizat semnificativă este predominarea de 5 ori a sexului masculin, iar pentru tentativele suicidale – de 6

ori a sexului feminin.7

Coordonatele psihologice ale personalităţii delincventului minor

Dezvoltarea psihică este procesul de formare şi restructurare continuă a unor însuşiri, procese, funcţii şi

structuri psihocomportamentale prin valorificarea subiectivă a experienţei social-istorice, în vederea amplificării

posibilităţilor adaptative ale organismului.8 Parafrazîndu-l pe filosoful antic grec Heraclit, care spunea că „un om nu

se scaldă de două ori în apele aceluiaşi rîu", deoarece „totul curge", am putea afirma că omul nu este aproape

niciodată identic cu sine însuşi, datorită permanentei schimbări şi prefaceri a vieţii sale psihice, a însuşirilor,

funcţiilor şi proceselor psihice.9

Dezvoltarea psihică are un caracter complex, multifuncţional, ea nu este uniformă, dar poliformă şi

continuă. Din punctul de vedere al delincvenţei juvenile ar interesa primordial trei aspecte ale dezvoltării psihice:

temperamentul, aptitudinile şi caracterul.

57

A. Temperamentul este dimensiunea energetico-dinamică a personalităţii, exprimată atît în partcularităţile

activităţii psihice, afective, cît şi în comportamentul exteriorizat.

Clasificarea temperamentelor începe cu Hipocrate în antichitate, care a stabilit categoriile temperamentale

în raportarea lor la cele patru elemente ale naturii: aer, pîmînt, foc şi apă. Mult mai tîrziu, psihologul rus Pavlov

constată că temperamentul are la bază tipurile de sistem nervos.

Sînt recunoscute patru tipuri temperamentale: coleric, sanguinic, flegamtic şi melancolic.

Colericul puternic este cutezător, dîrz, ferm, independent, lider, activ, dar în acelaşi timp despotic,

nepăsător, ranchiunos, încăpăţînat, viclean. Sanguinicul popular este voios, stimulator, vivace, spontan, optimist,

vesel, dar totodată obraznic, indisciplinat, neatent, imprudent, instabil. Melancolicul pare a fi perfect, analist,

perseverent, altruist, amabil, organizat, idealist, dar şi sfios, fricos, pretenţios, pesimist, depresiv, singuratic.

Flegmaticul este cel mai liniştit, este paşnic. Plăcut, diplomat, consecvent, autocontrolat, dar şi nehotărît,

neimplicat, absent, inexpresiv.

Este importantă cunoaşterea temperamentului unui copil sau minor pentru determinarea măsurilor

comportamentale aplicate faţă de el, a corectei orientări a activităţii sale, a intervenirii pozitive în evoluţia sa

socială. Dacă un copil este hiperactiv, urmează a se valoriza activitatea lui pentru a evita deciziile pripite, erorile,

pentru a-i doza şi a-i ordona programul de lucru.

B. Aptitudinile exprimă însuşirea individuală care determină efectuarea cu succes a unei anumite activităţi.

Aptitudinile se leagă de potenţialitatea efectuării acţiunii în baza asigurării unor condiţii optime. Există

aptitudini simple care favorizează efectuarea multor activităţi, ce cuprind, la rîndul lor, aptitudini generale, de grup

(acestea includ factorul verbal, numeric, perceptiv, fluiditatea frazelor, de reprezentare spaţială, dexteritate manuală)

şi speciale, şi cele complexe (tehnice, ştiinţifice, artistice).

Rolul cunoaşterii şi depsitării la timp a aptitudinilor este de a forma pe viitor o personalitate

complexă.

C. Caracterul exprimă un ansamblu de atitudini-valori, stabile, generalizate, determinante pentru o

persoană, care se întemeiază pe convingeri puternice. Spre deosebire de temperament, caracterul se formează pe

parcursul vieţii.

Etimologic, termenul de caracter provine de la greaca veche semnificînd tipar, stil de viaţă.

În structura caracterului se disting trei grupe fundamentale de atitudini: faţă de sine; faţă de ceilalţi

în societate; faţă de muncă. Familiei şi micromediului din apropierea minorului îi revine sarcina de formare a

caracterului acestuia, cultivîndu-i responsabilităţile şi dexterităţile pozitive şi utile.

Examinînd toate coordonatele nominalizate, la delincvenţii minori de cele mai dese ori se disting

unele dintre atitudinile de viitor, cum ar fi: lipsa planurilor vitale; lipsa planurilor profesionale; devalorizarea

instruirii, activităţii de muncă; viitorul este perceput ca fiind o prelungire a prezentului; resping, nu acceptă planuri,

recomandări propuse din exterior; sunt orientaţi preponderent la valori materiale.10

După gradul de exteriorizare sînt recunoscute două tipuri de caracter: extravertit (deschis,

comunicativ, jovial, sociabil) şi introvertit (închis, orientat spre propriul eu, aparent mai puţin sociabil şi mai puţin

comunicativ). Cercetările ştiinţifice nu au reuşit să implice diferit tipurile de caracter în etiologia infracţiunii.

Totuşi, după criminologul Narcis Giurgiu, a semnalat că în formele lor extreme de manifestare, extravertirea tinde

spre manifestări caracteristice bolnavilor maniacali, pe cînd introvertirea tinde spre autismul schizofrenic.

58

Caracterul, fiind influenţat de temperament şi aptitudini, în procesul formării sale este foarte complex, asimilarea

atitudinilor şi valorilor socioculturale şi transpunerea lor într-un cadru strict personal, stabil şi echilibrat, se

realizează pe parcursul întregii perioade de formare a personalităţii: din copilărie spre vîrsta adultă.11

Coordonatele personalităţii minorului predispun spre formarea şi aplicarea unor reguli procedurale

în interogarea delincventului minor, cum ar fi:

Cunoaşterea preventivă a personalităţii delincventului, condiţiilor şi modului de viaţă – ajută la stabilirea relaţiei.

Interogatoriul copilului se recomandă să fie promovat în formă de discuţie, convorbire cu durata nu mai mult de o

oră.

Invitarea minorului la interogatoriu se face cît mai rapid pentru a exclude posibilitatea influenţării persoanelor

„competente”.

Interogatoriul inculpatului minor, de regilă, se recomandă să se facă în instituţia oficială pentru a sublinia caracterul

oficial şi sever al situaţiei. În unele cazuri se permite promovarea interogatoriului în condiţii neformale

(depinde de personalitatea minorului).

Nu se recomandă prezenţa părinţilor care poate avea efecte negative.

Tonul, ritmul discuţiei, limbajul utilizat trebuie să corespundă particularităţilor individuale ale minorului.

Se evită situaţiile de ameninţare, intimidare şi etichetare a minorului.

Ţinem cont de particularităţile psihologice de vîrstă:

predispunerea de a face fantezii, de a exagera lucrurile;

sugestibilitatea înaltă;

volumul atenţiei şi memoriei de lungă durată redus;

în procesul mărturiilor pot greşi în descrierea obiectelor şi circumstanţelor, în reproducerea

consecutivităţii evenimentelor, în identificarea intervalelor de timp;

atenţia este selectivă şi orientată spre evenimentele extraordinare, neobişnuite, interesante;

prezenţa conformării condiţionează tendinţa de a vorbi „aşa cum trebuie/cum se cere”

(comportament social-acceptat);

predispunerea de a-şi asuma vina altora.12

În fiecare caz de delincvenţă a minorului este necesară efectuarea unei expertize psihiatrico-legale în

vederea studierii personalităţii minorului, a modelului său comportamental care poate fi sau nu determinat de unele

tulburări psihice. De asemenea, pentru înţelegerea acestui fenomen este necesară concretizarea unor elemente de

psihologie a minorului, în calitatea procesuală a acestuia, expertiza fiind determinată în funcţie de gradul

participaţiei minorului la fapta imputată. După cum menţionează autorii Dana Damir şi Elena Toader, indiferent de

calitatea minorului, în timpul examinării, acesta are tendinţa de a prezenta faptele într-o anumită culoare. În calitate

de martor are tendinţa de a fabula sau de a omite unele detalii, tendinţă mai accentuată atunci cînd minorul este

parte vătămată. De aceea, este indicat să fie ascultat în prezenţa unei persoane de încredere, lucru obligatoriu la cei

sub 14 ani.13 Ca învinuit sau inculpat minorul va avea tendinţa de a diminua gravitatea faptei prin omisiunea unor

aspecte nefavorabile lui. În anumite cazuri patologice, poate să apară situaţia de autoinculpare sau de agravare a

propriei situaţii.14

Coordonatele sociale ale personalităţii delincventului minor

59

Familia, relaţiile sociale, şcoala, educaţia, strada mereu au avut o influenţă importantă în devenirea unei

personalităţi. În decursul vieţii minorul este influenţat de macromediu (societatea în ansamblu, civilizaţia),

micromediu (grupurile sociale mici: şcoala, colectivul) şi anturajul imediat din apropierea minorului (familia,

rudele, prietenii, strada).

Un grup de factori determinanţi în apariţia violenţei juvenile îl reprezintă familia, anturajul, gradul de

educaţie şi cultura, la aceştia adăugîndu-se o serie de factori situaţionali reprezentaţi de locul de debut al violenţei,

ingestia de alcool sau droguri ce favorizează trecerea la act, utilizarea armelor, precum şi asocierea cu alte persoane

sau alte acte infracţionale.15

Referitor la familie şi gradul de educaţie putem afirma ca o educaţie negativă, ce nu recunoaşte normele

existente în societate, va duce implicit la o structurare negativă de personalitate şi la un caracter de tip antisocial, în

timp ce o educaţie pozitivă va configura un comportament adecvat normelor sociale16.

Inadaptări comportamentale ale minorilor vizează, de asemenea, şi tulburările de relaţii între ei şi părinţi,

profesori, colegi, încălcarea normelor etice şi de conduită şcolară sau extraşcolară. Spectrul acestor devianţe este

foarte larg (minciuni, calomnieri, agresivităţi, atitudini nonconformiste, gesturi, chiulire de la ore, lipsa respectului

şi a distanţei în relaţiile cu adulţii, vagabondajul etc.), dar cel mai grav este că ele pot deveni acte delincvente. Orice

fenomen psihic este determinat de influenţă externă şi orice acţiune externă poate determina psihicul spre alegerea

unei conduite numai fiind trecută prin filtrul interior, adică prin însuşirile, stările psihice ale persoanei în momentul

trecerii la actul delincvenţial. De aceea, orice conduită predelictuală este produsul unui amalgam între cauzele şi

condiţiile individuale şi sociale. Printre cauzele individuale se enumeră determinanţii ereditari, genetici, precum şi

condiţiile interne predispozante ale individului. Cauzele sociale vizează influenţele nocive ale condiţiilor de viaţă în

care se află minorul în faza predelictuală. Prin urmare, conceptul de cauzalitate presupune un complex de condiţii,

situaţii, factori impulsionanţi, şi nu putem accepta fie cauzele externe, fie cele interne, ca fiind în mod unilateral

predispozante spre delincvenţa juvenilă.

La coordonatele sociale ale personalităţii minorului se atribuie în egală măsură nivelul de instruire şi

educaţie, la care atribuim:

(A) rolul educaţiei în familie;

(B) rolul educaţiei şcolare;

(C) organizarea timpului liber.

Deşi nu se pune semn de egalitate între „caracteriali” şi delincvenţi, deoarece nu toţi copiii cu tulburări de

caracter devin delincvenţi şi nu toţi delincvenţii au traversat în copilărie sau adolescenţă faza „caracterială”, se

constată totuşi faptul că, în numeroase cazuri, delincvenţa juvenilă este precedată de tulburări de caracter care apoi,

prin cronicizare, s-au fixat în structura caracterului respectivului minor. Astel, unii cercetători, cum ar fi D. Lagache

(1964), R. Mucchielli (1965), G. Basiliade (1978) etc., arată că un copil caracterial se prezintă adesea, în cadrul

vieţii sociale, ca un inadaptat, ca un sociopat, deoarece el nu reuşeşte să realizeze relaţii armonioase între el şi

mediul social (datorită educaţiei greşite primite şi a experienţelor dureroase în viaţă avute).17

Teoria freudistă, care pune în evidenţă rolul eului şi al supraeului ca instanţe de cenzură şi control asupra

tendinţelor agresive ale inconştientulu şi asigură corecta integrare morală a individului în contextulul social; teoria

„personalităţii criminale”, formulată de Jean Pinatel, cu recunoaşterea posibilităţii educării factorilor de inhibare a

trecerii la act; teoria rezistenţei la frustrare, formulată de W.Reckless, care pune în evidenţă existenţa unor

60

componente pozitive perfect educabile ale eului, capabile să reziste tentaţiei antisociale şi chiar teorii ca cele privind

conflictul de culturi ori întemeiate pe asociaţii diferenţiate sau interacţionism, care pun accent aparte pe etiologia

sociologică, nu neagă nici rolul educaţiei şi nici posibilitatea combaterii criminalităţii în sistemele sociale în care

educaţia familială, de micro- şi macromediu ar putea exercita o influenţă formativă normală. 18 Dint toate aceste

considerente, delincvenţa juvenilă, criminologia, pedagogia, psihologia tind să atragă atenţia asupra problemelor de

educaţie a minorilor.

(A)Rolul educaţiei în familie, corespunde unei obligaţii morale, legale, religioase, conform căreia părinţii

sînt cei care altoiesc personalitatea propriilor copii. Dintre carenţele educaţionale în familie se remarcă: insuficienta

atenţie acordată copilului, certurile dese între părinţi, instabilitatea cuplului părintesc, viviile grave ale părinţilor ce

constituie model pentru copii, lipsa de coerenţă în atitudinile ambilor părinţi faţă de faptele copilului, instabilitate

afectivă, neurmărirea activităţii şcolare etc. În paralel cu formula clasică a familiei divorţate, ca o cauză a

disconfortului psihologic al minorului, s-au introdus şi expresiile de „separare afectivă”, „separare efectivă”, care, în

lipsa ataşamentului, a comunicabilităţii între părinţi şi copii, distruge atmosfera familială şi creează repercursiuni

asupra copilului. Orice dezacorduri familiale vor crea la copil tulburări comportamentale. La acest capitol pot fi

atribuite:

deficienţa de climat familial – diferite însuşiri moral-volitive ale copilului depind de anturajul

familial, de valorile pe care se pune accent în familie, de atitudinea familiei însăşi faţă de relaţiile sociale. Astfel,

după Ros Vincent, există familii reprimătoare, care înăbuşă spiritul de independenţă al copilului, familii liberale,

care dezvoltă iniţiativele acestuia. De asemenea, există familii integrate social, sigure de ele, care prezintă un grad

ridicat de receptivitate socială, sau familii la limita integrării, nesigure. În familiile active membrii acesteia se pot

afirma de a lupta cu greutăţile, de a se impune în societate, astfel încurajînd la copii formarea dinamismului, a

încrederii în sine, a motivaţiei muncii. Familiile pasive, indiferente generează sentimentul de eşec, de neîncredere în

viaţă, de descurajare în orice începuturi.19

deficienţe de structură familială – absenţa temporară a unuia dintre părinţi realizează un impact

asupra conduitei ulterioare a copilului. Unii dintre ei îşi fortifică puterile pentru a avea reuşite în orice activitate,

considerînd că a devenit semiindependent, alţii se descurajează, mizînd pe regretele şi mila celor din jur. În familia

adoptivă, de exemplu, alcătuită din părinţi mai vîrstnici şi un singur copil înfiat, întreaga afecţiune şi grijă se

îndreaptă spre acest copil; saturat şi plictisit de atîta atenţie, copilul va lua atitudine minimă faţă de rezistenţă la

greutăţi. În familiile separate, unde părinţii luptă cine să preia copilul, fiecare încearcă să-l instige contra celuilalt

părinte, astfel distrugînd securitatea familială în care avea încredere copilul. Aceasta îi face pe copii să devină

neîncrezători, detaşaţi, descurajaţi, ai nimănui. De asemenea, este foarte importantă relaţia copilului cu fiecare

dintre membrii familiei (mama, tata, bunicii etc.); or, diversitatea jurisdicţiilor sau persoanelor cărora trebuie să se

supună copilul îl derutează.

deficienţe ale grupului fratern – relaţiile dintre fraţi şi surori depinde în fiecare caz în parte, de

vîrsta lor, de numărul lor, de sex etc. Existenţa cîtorva copii în familie favorizează comunicabilitatea şi relaţiile

sociale mai diversificate, decît în familiile cu unic copil. De cele mai dese ori, conflictele apărute între fraţi se

determină de scara vîrstei. După cum menţiona Alfred Adler, cel mai mare care a avut la un moment dat totul

(atenţie, dragoste etc.) trăieşte, în momentul apariţiei următorului copil cu care trebuie să împartă dragostrea

61

părinţilor, un „complex de detronare”. De aceea, el nu trebuie neglijat şi ignorat. Cei mai mici pot ajunge în situaţia

de a fi răsfăţaţi sau chiar obraznici în familie.

În fine, nu este de neglijat raportul între exigenţele părinţilor şi capacităţile copilului, uneori adulţii

solicitînd ceva ce îl depăşeşte pe minor, fie după capacităţi, fie după vîrstă etc. Exigenţele prea mari pot conduce la

decepţionări şi frustrări ale copilului.

(B) Rolul educaţiei şcolare, insuficienta şcolarizare, dezavantajarea unor elevi, aprecierile neobiective,

tolerarea indisciplinei etc. favorizează diminuarea efectului procesului instructiv-educativ, conducînd spre o

eventuală devianţă. Supraaprecierea unui elev mediocru conduce la indiferenţa acestuia; injusta apreciere a celui

care a meritat o notă mai mare va genera descurajarea lui; sarcinile didactice prea uşoare vor inhiba energia

nervoasă şi capacităţile copilului; critica adusă răspunsurilor elevului că ar fi incomplete, vor conduce treptat la

faptul că elevul se va obişnui cu cunoştinţele sale limitate, complexîndu-se astfel şi degradînd. Dezacordul între

profesori şi copii poate genera insuccesul celor din urmă.

(C) Organizarea timpului liber cuprinde odihna, distracţia care contribuie la formarea personalităţii. Este

foarte important a i se organiza copilului un aşa regim care să îi oferă stabilitate, sau a diversifica genul activităţilor

pentru copiii temperamentali. La acest capitol un rol important îi revine şi statului prin crearea unor centre de

activitate sau de dezvoltare a copiilor. Multe dintre delicte se comit de către copii din „neavînd ce face”.

Deficienţele personalităţii minorului delincvent

Deficienţele pot fi de natură fizică sau psihică. Prezenţa lor doar în unele condiţii, sub influenţa factorilor

exogeni, poate predetermina delincvenţa, dar prin sine înseşi ele nu constituie determinante intrinseci ale

delincvenţei juvenile. Printre acestea se enumeră a fi:

nevrozele, se exprimă prin conflicte interpsihice (isterie, psihastenie). Regula generală este că

nevrozele inhibă activitatea, dar uneori ele pot determina şi trecerea la actul delincvent. Printre psihastenici se

regăsesc vagabonzi, prostituate. Mitimanii, organizatori de mici isterii, fiind inventivi pot simula agresiuni.

Nevrozele reprezintă un grup de afecţiuni reactive sau de dezvoltare patologică, determinate psihogen,

exprimate clinic printr-un complex de tulburări psihice cu răsunet somatic, care sînt trăite în mod conştient şi

penibil de bolnav.20 Există o strînsă legătură între nevroze şi personalitate. Unii psihiatri germani, în special

Jarspers şi Schneider, au considerat nevrozele ca reacţii la stres ce se produc la subiecţi cu personalităţi anormale.

Deci, nevrozele ar fi o reacţie emoţională anormală, care din copilărie poate forma o nevroză sau o tulburare

depresivă în vîrsta adultă;21

psihopatiile, constituie categoria poliformă de dezvoltări patologice ale personalităţii, prin

dizarmonii care se exprimă constant, dar cu intensitate diferită, în atitudinile faţă de sine şi ambianţă. Deşi funcţiile

de cunoaştere pot avea o normală dezvoltare, prin ansamblul trăsăturilor de caracter persistă incapacitatea

personalităţii de integrare în relaţiile de viaţă şi activitate, cu păstrarea, de regulă, a discernămîntului asupra

acestora. Din analiza clinică a cazurilor se degajă o simptomatologie variată şi deseori bogat ilustrată de tensiuni

emotive, iniţiative şi acţiuni contradictorii, care decurg în mod esenţial din dificultatea permanentă a unei integrări

în relaţiile obişnuite de viaţă şi de activitate. Această dificultate de integrare priveşte cadrul familial, relaţiile de

grup caracteristice oricărei etape de vîrstă, în şcoală, profesiune sau contactele obişnuite de existenţă. Modalităţile

sale de exprimare cuprind tendinţa de justificare şi explicaţii plauzibile dar cu un conţinut de imaginaţie vie,

mitomanii, confabulaţii, susceptibilitate crescută, reacţii explozive, impulsive, psihoplasticitate cu instabilitatea

62

conduitei, nemulţumiri permanente.22 Pentru ei conflictul uneori poate constitui o sursă a plăcerii, nu se pot adapta

la mediul familial, de grup. De regulă, ei nu se percep ca fiind cu defecte şi nu se consideră bolnavi psihic. Faptele

comise de psihopaţi sînt pasibile de răspundere penală;

psihozele sînt afecţiuni psihice grave, în care discernămîntul şi, respectiv, responsabilitatea se

exclud. La acestea se atribuie schizofreniile, psihozele maniaco-depresive, epilepsia, delirurile sistematice, paranoia

etc;

perverşii, anomalii determinate de instinctele de bază ale omului (reproducere, asociere,

conservare).

Copilul cu tulburări comportamentale se manifestă printr-o simptomatologie poliformă, ce cuprinde o gamă

largă de manifestări: de la o simplă minciună cu caracter inofensiv poate ajunge la omor. Printre aceste simptome se

evidenţiază:

minciuna – este o manifestare a fantasmagoniei şi lăudăroşeniei şi devine periculoasă prin tendinţa de a

se salva, de a înşela, a trezi compasiune;

instabilitatea – incapacitatea de a păstra o atitudine, de a fixa atenţia, de a reacţiona în mod conştient;

irascibilitatea – nestăpînire, o reacţie de descărcare a mîniei;

impulsivitatea – o trecere directă la actul de satisfacere a apetitului agresiv, comisă brusc;

furtul, îndeosebi a bunurilor din familie, începînd cu valori mici spre mari;

vagabondajul exprimat prin erupţia din mediul familial ca expresie a unei stări conflictuale. De obicei,

vagabondajul apare după fuga de cîteva ori de acasă. Asociindu-se cu alţi copii ei pot comite infracţiuni;

eşecul şcolar, caracteristic la 90 la sută delincvenţilor minori. Eşecul induce o stare de tensiune tocmai

la momentul cînd copilul îşi formează conştiinţa de sine;

Alcoolismul şi dependenţa de droguri – pe lîngă faptul că constituie vicii sociale, ele sînt îndeosebi

dăunătoare devenirii sănătoase şi integre a minorului. Dependenţa la această vîrstă se creaază mult mai repede. În 60

la sută dintre cazuri, copiii la care unul dintre părinţi a avut viciul alcoolului sau drogurilor, va încerca aceeaşi

soartă;

Devierile sexuale, apar în special în mediile de subcultură şi dezorganizare socială, unde moralitatea are

un grad de permisibilitate coborît.23

La general, psihologia copilului, vorbeşte despre normalitate, subnormalitate şi supranormalitate psihică.

Atribuirea copilului la una dintre aceste trei categorii depinde de mai multe conjuncturi: vîrsta, nivel de dezvoltare,

genetică. Subiectul apreciat ca normal este raportat la caracteristicile medii şi dominante ale grupului de aceeaşi

vîrstă. Anormalitatea cuprinde atît copiii cu unele insuficienţe în dezvoltare, cît şi pe cei cu handicapuri

comportamentale. Conceptul de subnormalitate se aplică acelor subiecţi care din cauza unor handicapuri nu au o

dezvoltare şi o evoluţie normale.Referitor la supranormalitate, copiii apreciaţi ca supradotaţi pot deveni îngîmfaţi,

egoişti, izolaţi24.

Practica psihiatriei copilului diferă de cea a adultului sub cîteva aspecte importante. Foarte multe lucruri

depind de atitudinea şi toleranţa adulţilor şi de felul în care ei percep comportamentul copilului. Un factor corelat

este reprezentat de faptul că problema psihiatrică a unui copil poate fi o reacţie faţă de tulburările altui membru al

familiei. Şapte mari grupe de tulburări psihice în copilărie sunt în general recunoscute de clinicieni:

-reacţiile de adaptare;

63

-tulburările de dezvoltare globale (psihozele copilăriei);

-tulburări de dezvoltare specifice;

-tulburări de conduită;

-tulburări hiperkinetice (cu deficit al atenţiei);

-tulburări emoţionale (nevrotice sau de interiorizare);

-tulburări simptomatice.25

Verificînd întregul potenţial al copiilor şi coordonatele lor bio-psiho-sociale, adulţii urmează să aleagă justa

cale de educare.

3. Formarea personalităţii delincventului minor

Nu există o modalitate unică de formare şi de transformare a unei personalităţi în una delincventă. Fără a

susţine teoria lombrosiană, potrivit căreia delincventul este înnăscut, vom prezenta unii factori care determină

devenirea delincventă a personalităţii minorului. În formarea delincventului se pot pune în evidenţă cîteva conflicte

existente între persoana delincventului şi mediul social, între persoana sa proprie şi unele colectivităţi restrînse, sau

între sine şi eul propriu.

Specialiştii descriu un concept triunic în geneza comportamentului deviant, concept ce reuneşte trei

elemente: mediul de formare a personalităţii, personalitatea delincventă şi situaţiile ce favorizează trecerea la actul

antisocial.1 Primul element al conceptului triunic ce intervine în formarea devianţei şi delincvenţei juvenile este

mediul de formare a personalităţii, fiind vorba în special de personalitatea agresivă. Pentru că agresivitatea nu este

înnăscută, ea se formează deci în rezultatul mai multor factori de mediu, inclusiv starea de anomie macrosocială,

microsocială, instituţională.2 Al doilea factor ce intervine în conturarea unui comportament deviant este reprezentat

de personalitatea individului; mai exact, este vorba de o personalitate anomică rezultată prin suprapunerea unor

valori negative de personalitate, manifestată predominant prin inafectivitate, insesibilitate, impulsivitate, egofilie.

Ultimul element al conceptului triunic este definit de factorii situaţionali determinanţi ce realizează trecerea la actul

antisocial propriu-zis: consumul de alcool sau droguri, intoleranţa la frustraţii, impulsivitatea scăpată de sub

control.3

Minorilor, în special, le este caracteristică apariţia unor tulburări generate de lipsa de afectivitate din partea

cadrului familial, îndeosebi în primii ani de viaţă, cînd se pun bazele personalităţii omului. Absenţa mamei sau lipsa

de afectivitate a acesteia, manifestată în special în primele 6 luni de viaţă, îi conferă copilului un sentiment de

insecuritate afectivă manifestată ulterior prin dezvoltarea treptată a unui comportament agresiv sau prin autism

infantil. Autismul debutează în jurul vîrstei de 3 ani prin tulburări de comunicare afectivă, dificultate de

interacţiune, tulburări de limbaj cu evoluţie în trei faze: tristeţe, disperare şi detaşare.4

Printre modelele de formare a personalităţii delincvente a minorului în literatură se subliniază a fi:

alienarea, frustrarea, inadaptarea, învăţarea.

1) Alienarea (sau înstrăinarea) – este rezultatul dificultăţilor pe care le întîmpină minorul la integrare în

societate şi la conformare normelor sociale. Potrivit criminologului român Narcis Giurgiu, fenomenul de alienare

este o consecinţă a influenţelor negative de ordin social care intervin pe parcursul dificultăţilor procesului de

socializare şi se manifestă ca un factor perturbator de natură generală a comportamentului uman ce intervine prin

efecte generice de convertire spre devianţă.5

64

Alienarea se poate manifesta prin indiferenţă, opoziţie, contestare, negativism, ceea ce ar presupune o

eventuală transformare într-o personalitate deviantă. Acest comportament exprimă un neconformism cu normele

sociale acceptate într-o grupare, fiind determinată de schimbări de mediu (de exemplu, mutarea într-o nouă şcoală,

într-un nou colectiv), inclusiv de mediu cultural.

2) Frustrarea – este un fenomen complex, presupunînd o serie de modificări psihomorale, culturale,

valorice, afective, generată de eşecul relaţiei conflictuale cu mediul, provocînd trecerea la actul delincvenţial.

Frustarea este o consecinţă a alienării, dar nu orice alienare conduce indubitabil spre frustrare. Gradul de intensitate

al manifestării celor două fenomene le deosebeşte, astfel încît frustrarea constituie un proces mai grav, mai profund,

cu amprente în conştiinţa şi subconştientul persoanei, avînd la bază un comportament conflictual, tensionant, o

ripostă pe care încearcă să o manifeste subiectul neînţelegerilor şi eşecurilor cu care se confruntă.

Fenomenul de frustrare îşi regăseşte sursa în distribuirea inegală a şanselor de realizare individuală în

funcţie de oferta socială.6 Astfel, potrivit datelor statistice, un procentaj mai mare din cadrul delincvenţei juvenile

revine minorilor fără ocupaţie; de exemplu, în anul 2000 dintre delincvenţii minori neîncadraţi în cîmpul muncii au

fost 2598, iar 86 încadraţi în cîmpul muncii, în anul 2001 neîncadraţi în muncă au fost 1908 şi 57 încadraţi în

muncă.

3) Inadaptarea – exprimă imposibilitatea de convertire a persoanei la cerinţele mediului, mai curînd ale

mediului social, fiind vorba de o asocializare. Cauza inadaptării poate fi infirmitatea fizică a individului, gradul

slăbit al aptitudinii de adaptare a individului la condiţiile externe. Evoluţia spre inadaptabilitate poate parcurge

cîteva etape: adaptare slabă; adaptare dificilă sau inadaptare. Anume conceptul de inadaptare a servit quintesenţa

tezelor lui Olof Kimberg, care menţiona despre o inadaptare fizică, psihică sau psihologică a individului,

generatoare fiind de personalitatea sa delincventă.

4) Învăţarea – îşi are originea în teoria asociaţiilor diferenţiete a lui Edwin Sutherlend, sau din legea

imitaţiei a lui Gabriel Tard.

Învăţarea exprimă orice achiziţie nouă de comportament, ca rezultat al exersării, menită să satisfacă

adaptarea la mediu. Ea presupune explorarea vie şi activă a situaţiilor, cu posibilitatea de a sparge tiparele

comportamentale existente şi a elabora forme noi de comportare. Sînt rezultate ale învăţării modificările

comportamentale care:

sînt de natură centrală, au loc în sistemul nervos central;

au un caracter individual, depind de experienţa individuală, de particularităţile situaţiei în care se

află individul;

se păstrează şi după dispariţia stimulului care le-a dat naştere, deci au un caracter stabil;

duc la apariţia unor comportamente noi.7

Modalitatea învăţării vizează cea mai largă sferă a delincvenţilor minori, pentru că ei ajung să comită un delict

deoarece nu au ajuns la crearea unui model propriu de comportament antisocial, dar nu au avut alt model

comportamental, acceptîndu-l pe cel din urmă drept exemplu de conduită.

Potrivit unui inventar canadian, care a fost elaborat în baza unor chestionare ce conţineau 155 întrebări adresate

minorilor delincvenţi, există cîteva niveluri pînă a se ajunge la o personalitate asocială:

1) Nivelul unei proaste adaptări sociale, care se referă la un ansamblu de atitudini asociate la o asocializare

inadecvată sau perturbată. În fapt, se poate zice că subiecţii, la acest nivel, sunt incapabili să satisfacă exigenţele

65

mediului lor psihosocial prin manierele social adoptate. Rezultatul se manifestă prin trăirea unui concept al sinelui

negativ şi a sentimentului de a nu fi înţeles. La aceasta se adaugă sentimentele de ostilitate, lipsă de control,

dispreţul faţă de autorităţi.

2) Orientarea spre valorile claselor socioeconomice inferioare. Acest indice vizează frica faţă de eşec, etica

unui dur şi dorinţa de a se vedea adult, minorul considerînd că nu are noroc în viaţă. Toate tensiunile interne ale

acestui individ tind a se reflecta în simptome fizice.

3) Autismul este o tulburare a dezvoltării care e caracterizată prin alteraţii grave a dezvoltării în trei domenii:

comunicare verbală şi nonverbală; interacţiune socială; comportamente, interese şi activităţi care sînt restrînse şi

stereotipizate. Autismul impune o deformare a realităţii după propriile dorinţe şi necesităţi.

4) Alienarea se referă la atitudinile de desconsiderare şi de îndepărtare de interacţiunea cu alţii, negînd

problemele din interiorul său.

5) Agresivitatea exprimă sentimentul de neplăcere, de ură, de frustrare. Subiectul este dezamăgit şi de sine

însuşi şi de alţii, pentru că el nu îşi regăseşte confortul. El ştie că poate reacţiona brusc şi este preocupat de controlul

reacţiilor sale.

6) Anxietatea socială manifestă prezenţa unui disconfort emotiv asociat relaţiilor interpersonale. Subiectul simte

şi recunoaşte la el o tensiune nervoasă.

7) Refularea reflectă o excludere din conştiinţă a sentimentelor sau a emoţiilor pe care individul ar trebui în

mod normal să le resimtă sau să le depăşească. Excluderea emoţiilor în cazul dat se face mai curînd inconştient fapt

ce generează un sentiment de neplăcere şi de rebeliune.

Inventarul sus-numit (mai numit inventarul lui Jesness) permite evaluarea nivelului de maturitate interpersonală

atins de adolescent, adică capacitatea lui de a percepe lumea şi de a-i răspunde. Nivelurile respective au fost parţial

preluate de criminologul clinicist Le Blanc care situa în personalitatea delincventă trei simptome: o înrădăcinare

criminală; o disocialitate distrugătoare şi un egocentrism exasperat.

În devenirea minorilor, îndeosebi la vîrsta adolescenţei, este necesar să se evite atitudinea adulţilor care le-ar

încuraja teama de a nu fi luaţi în seamă, teama de a nu fi înţeleşi, de a fi pedepsiţi, teama de a nu pare banali.

Tendinţele comportamentale ale adolescenţilor sînt ghidate de anumite reacţii, mai mult sau mai puţin instinctive:

reacţia de opoziţie faţă de cerinţele sporite, de lipsa de atenţie din partea adulţilor sau, dimpotrivă,

faţă de interdicţiile abuzive ale adulţilor, care pot provoca starea de înstrăinare, dorinţa de a-şi părăsi

casa, vagabondajul, iar uneori chiar comportamentul antisocial;

reacţia de emitere a unei persoane anumite sau a unui personaj din operă, a unei persoane imaginare

sau implantate de grupul de referinţă, care ulterior influenţează comportamentul deviant al unui

minor;

reacţia de negare a modelului comportamental propus de adulţi;

reacţia de compensare a insuccesului într-un anumit domeniu;

reacţia de hipercompensare, de afirmare într-un mediu extrem de dificil;

reacţia de emanicipare, de eliberare de la standardele impuse, într-o formă categorică, de adulţi,

adolescentul negînd valorile şi normele sociale de care aceştia se conduc;

reacţia de aderare la grup, în special la acel grup ale cărui interese sînt asemănătoare cu ale lui;

66

reacţia de pasiune faţă de un anumit domeniu, care duce la formarea unei subculturi individuale a

adolescentului.9

Un copil delincvent este, de fapt, o victimă şi nu un vinovat conştient în raport cu responsabilităţile ce i se

impun. Delincvenţa juvenilă apare în 90% din cazuri la copiii abuzaţi, printre cauzele acesteia stabilindu-se:

disocierea căminului şi neînţelegerile familiale;

deficienţele în atitudinile educative ale unuia dintre părinţi;

relaţiile dificile cu mama;

încredinţarea copilului unei organizaţii sau bunicilor;

factorii ecologici;

pseudodebilitatea mintală a părinţilor;

precocitatea pubertăţii şi sexualităţii;

implicaţiile mass-media;

transformările demografice;

factorii genetici;

morbiditatea psihică.10

Fiind examinate particularităţile psiho-sociale ale personalităţii minorului, s-ar putea evidenţia trei etape ale

procesului de formare a unei personalităţi deviante:

În prezenţa unor premise incitante, la minor apare ideea de a-şi rezolva problemele prin intermediul faptelor

ilegale. Iniţial, ideea apare ca o fantezie, o ficţiune, dar apoi devine din ce în ce reală şi posibilă;

II. Examinarea raportului dintre realitatea ilegală şi reacţia socială faţă de aceasta, faţă de cele comise;

III. Transpunerea planului ilegal în realitate prin comiterea faptei ilegale.11

Evident, formarea personalităţii delincventului minor nu urmează aceleaşi reguli pentru toţi; or, în fiecare caz se

ţine cont de etapele de vîrstă, de factorul intern şi cel extern care influenţează minorul. De exemplu, cele mai

importante achiziţii la nivelul personalităţii preşcolarului sînt: extensia eului; formarea conştiinţei morale;

socializarea conduitei. În adolescenţă însă, există cele mai mari pericole ale depersonalizării. Eşecul afirmării de

sine a adolescentului poate crea tulburări psihocomportamentale. Depresiile, ca expresii ale crizei de dezvoltare,

produc rupturi în comportamentul adolescentului, influenţîndu-i viaţa familială, şcolară şi socială. Actele de

devianţă, consumul de droguri, de alcool, relativ scurte în timp, se pot manifesta ca o dezadaptare trecătoare; dacă

însă acestea persistă în timp în mod constant, ele reprezintă semnele unui proces de alterare a personalităţii cu efecte

negative asupra sinelului şi a mediului social, trebuind în acest caz să suscite atenţia specialiştilor.

4. Tipologia delincvenţilor minori

Ştiinţa tipologiei „se ocupă cu clasificările în tipuri şi criteriile după care acestea se fac"1, cu descrierea

tipurilor şi metodelor prin care aceştia pot fi determinaţi. Această metodă preconizează existenţa unor grupe de

persoane, a unor categorii de infractori, iar persoanele care alcătuiesc un asemenea grup prezintă trăsături

asemănătoare. Aceste persoane, cu astfel de trăsături, alcătuiesc un tip şi aparţin aceluiaşi tip şi formează un model

care le reprezintă. În această lumină, tipul este un concept, o idee, o schemă, reprezentîndu-i pe toţi acei care au

asemenea trăsături şi care fac parte dint-o asemenea grupă sau categorie. Tipul nu reprezintă esenţa persoanelor din

67

grup, nici doar concretul sau cazul singular. El este undeva la mijloc, la nivel intermediar, însă necesar în procesul

cunoaşterii.2

Este de subliniat că un tip nu este mereu acelaşi:

a) tipurile nu reprezintă tipuri pure şi complete, dar au unele trăsături mai accentuate, care le disting de alte

tipuri;

b) un delincvent nu acumulează toate trăsăturile caracteristice, dar le are pe cele mai importante, încît el

constituie un tip;

c) acceptîndu-se mai multe tipuri de delincvenţi, unele tipuri sînt mai bine conturate şi mai frecvente.3

Primele tipologii specifice de criminali au fost realizate de C. Lombroso şi E. Ferri. Lombroso a încercat să

demonstreze existenţa unui tip de criminal înnăscut, care se caracterizează prin anumite trăsături apreciate ca

stigmate ale crimei. Ulterior, acesta a făcut o diferenţiere în tipologia sa, distingând între criminalii de tip pasional,

bolnav mintal şi epileptic. Criminologul austriac Seeling (1956) reţine opt tipuri de criminali: criminali

profeşionişti, criminali contra proprietăţii, criminali agresivi, criminali cărora le lipseşte controlul sexual, criminali

care într-o situaţie de criză nu găsesc decît o soluţie „criminală”, criminali caracterizaţi prin lipsă de disciplină

socială, criminali dezechilibraţi psihic şi criminali care acţionează în baza unor reacţii primitive. J. Pinatel (1963)

distinge între tipul pervers, tipul caracterial şi tipul ideologic al infractorului.

Tipologiile infractorilor pot fi determinate prin calcularea indicelui de inadaptare. Astfel, în funcţie de o serie

de criterii, în literatura de specialitate s-au realizat diverse categorii şi tipologii ale delincvenţilor, după cum

urmează:

- în funcţie de gradul de conştientizare şi control al comportamentului delincvent, sînt  delincvenţi normali

şi anormali;

- în funcţie de tendinţa de repetare   a acţiunilor delincvente, există delincvenţi recidivişti şi nerecidivişti;

- în funcţie de gradul de pregătire, sînt delincvenţi ocazionali şi de carieră;

- în funcţie de modul în care personalitatea generează conduita delincventă4, L. Yablonski (1990) face

următoarea clasificare: criminali socializaţi, criminali neurotici, criminali psihotici şi criminali sociopaţi. Criminali

socializaţi prezintă o multitudine de tulburari emoţionale. În urma impactului cu medii delincvente are loc o

socializare negativă, el învaţă regulile şi valorile grupului delincvent. Criminali nevrotici sînt cei care comit acte

delincvente datorită pulsiunilor nevrotice. Aceştia constientizează că există ceva rău în gîndirea şi comportamentul

lor. Principalul simptom al nevroticilor este anxietatea, care poate fi exprimată şi în forma unor acţiuni compulsive

de comitere a unor infracţiuni de tipul cleptomaniei şi piromaniei. Criminalii psihotici au o personalitate puternic

destructurată, percep complet distorsionat mediul social. Ei comit, în special, acte violente cu mobil bizar, fără sens.

Criminali sociopati sînt cei care se caracterizează printr-o personalitate egocentristă. Compasiunea lor faţă de alţii

este limitată sau inexistentă.5

După cercetătorul român N. Mitrofan, delincvenţii juvenili pot fi clasificaţi în funcţie de o serie de criterii:

− prezenţa sau absenţa intenţiei;

− numărul de infracţiuni comise;

− gradul de normativitate psihică;

− gradul de responsabilitate;

− motivaţia.6

68

După legătura între minor şi fapta comisă poate fi distinsă următoarea tipologie a minorilor delincvenţi:

1. Minori pentru care infracţiunea este o acţiune întîmplătoare, contravine orientării generale a personalităţii.

2. Minori pentru care infracţiunea este cauzată de instabilitatea orientării personalităţii; este situativă şi depinde

de motiv şi situaţie.

3. Minori pentru care infracţiunea este condiţionată de orientarea generală negativă a personalităţii care se

manifestă prin alegerea mediului de contact, petrecerea timpului liber, imitarea modelelor de conduită asocială.

4. Minori pentru care infracţiunea este rezultatul predispunerii criminale a personalităţii, care include cautarea

activă, organizarea motivului şi situaţiei pentru infracţiune, prezenţa unui sistem stabil de aprecieri şi atitudini

antisociale7.

Printre cele mai generale criterii de tipologizare a delincvenţilor ar fi:

a) criteriul demografic, clasificînd delincvenţii după sex şi vîrstă;

b) criteriul social-economic, clasificînd delincvenţii după studii, genul de activitate, prezenţa sau absenţa unui

domiciliu cu carater permanent, mediul de trai rural sau urban etc.;

c) criteriul cetăţeniei: cetăţeni, cetăţeni străini sau apatrizi;

d) criteriul conduitei delincvente: intenţionate sau imprudente; agresive; cupidante; primare sau de recidivă

etc.

Reieşind din toate clasificările nominalizate, principalele tipuri ale delincvenţilor, care în egală măsură se

atribuie şi delincvenţilor minori, ar fi:

1) Delincventul agresiv – este autorul faptelor violente. Se caracterizează prin agresivitate, emotivitate

puternică, descărcări reactive, stări de mînie, ostilitate, autocontrol scăzut.

2) Delincventul achizitiv – este caracterizat prin tendinţa de luare şi însuşire de bunuri şi valori în scop

personal, în scop de cîştig, cupidant.

3) Delincventul caracterial – reprezentat de un subsistem relaţional-valoric şi de autoreglaj, exprimîndu-se

printr-un ansamblu de atitudini-valori, prezentînd unele tulburări de ansamblu ale caracterului, unele

deficienţe în organizarea şi ierarhizarea valorilor sociale. Îi este specific orgoliul, vanitatea, trufia, ambiţia,

individualismul, dominaţia, încrederea excesivă în sine, desconsiderearea celorlalţi, lipsa emoţiilor etc.

4) Delincventul sexual – se caracterizează prin brutalitate, impulsivitate, idiferenţă afectivă, devieri ale

instinctului sexual, perversitate, afectarea simţului moral etc. La el se produce o regresie comportamentală,

evidenţiată prin dezinhibiţia unor modalităţi primare în satisfacerea unor impulsuri imediate.

5) Delincventul ocazional – comite o faptă datorită incitaţiilor externe, a unor ocazii speciale. Majoritatea

criminologilor şi psihologilor susţin că la ei factorii externi sînt predominanţi, dar există şi o contribuţie a

factorilor interni. Sînt situaţii care determină comiterea faptei şi pentru o persoană care în alte împrejurări

nu ar fi comis-o. De obicei, delincvenţii ocazionali nu recidivează.

6) Delincventul profesional – are o formare în direcţia comiterii faptelor. Unica lui sursă de existenţă este

comiterea infracţiunilor. Refuzul muncii cinstite şi legale apare ca o trăsătură de bază a acestu tip. De

obicei, debutează ca un copil delincvent provenind din mediul social desfuncţional. Există delincvent

profesional pasiv (care nu desfăşoară o activitate utilă, cîştigîndu-şi existenţa din comiterea unor activităţi

parazitare, vagabondaj, cerşetorie, jocuri de noroc) şi activi (îşi formează deprinderi şi abilităţi de înalt

specialist, bine planificîndu-şi activitatea infracţională).

69

7) Delincventul recidivist – comite fapte în repetate rînduri, din obişnuinţă. Se caracterizează prin scepticism,

egoism, imaturitate intelectuală, tendinţă de opoziţie etc.

8) Delincventul debil mintal – are o gîndire infantilă, concretă, atenţia şi memoria funcţionează limitat, iar

autocontrolul este foarte scăzut.

9) Delincventul alienat – se caracterizează printr-o dezarmonie structurală a personalităţii, care afectează

funcţiile cognitive, afective, motivaţionale. El are o gîndire haotică, stăpînire de idei fixe, de tendinţe şi idei

străine de realitatea în care trăieşte. Îi este caracteristic procesul de înstrăinare şi însingurare, pierzînd

legătura cu anturajul.8

MINORUL – VICTIMA INFRACŢIUNII

1. Conceptul de victimă

Victima este individul care se înscrie într-o dimensiune personală, socială şi politică. Diferitele definiţii, mai

mult sau mai puţin extinse, tind să reducă din caracterul relativ al conceptului de victimă. Înainte de examinarea

multilaterală a noţiunilor numai ce expuse, este de evidenţiat însuşi conceptul de victimologie.

Studiul raportului dintre victimă şi autorul actului delincvenţial a dat temei creării unei ramuri speciale a

criminologiei: victimologia. Acest concept al victimologiei, care se înscrie în studiul explicaţiilor actului criminal,

nu trebuie confundat cu criminologia victimologică, care cercetează victimele sub aspectul reacţiei sociale şi îşi

centrează obiectul de studiu în vederea satisfacerii revendicărilor solicitate de victime. De aceea, celei din urmă i se

mai zice victimologia secundară, pentru a o deosebi de prima – victimologia primară, care şi ne interesează în acest

caz.

Victimologia reprezintă ştiinţa despre personalitate şi comportamentul victimei raportată la conceperea,

realizarea şi consecinţele directe ale actului infracţional asupra victimei. Victimologia relevă cauzalitatea şi efectele

agresiunii asupra victimei. Modul în care victima percepe, înţelege, acceptă sau respinge violenţa actului agresiv are

importanţă pentru stabilirea lanţului cauzelor şi efectelor fenomenului victimal. De asemenea, victimologia trebuie

să reprezinte un sistem de concepte, principii, reguli, constituit pentru apărarea drepturilor victimei din care să

decurgă măsurile de natură social-morală şi juridică, pentru a restabili situaţia anterioară procedurii agresivităţii. 1 În

antichitate, preocupările faţă de victimă vizau compensaţiile şi despăgubirile exercitate pentru a readuce părţile pe

poziţii de egalitate.

Noţiunea victimologiei este recentă. Ea debutează înainte de al doilea război mondial, dar prinde amploare

după acesta. Benjamin Mendelsohn, avocat penalist, este primul care a ridicat interesul faţă de victime (1937).

Conceptul de victimologie oscilează între două extremităţi: una umanistă de origine europeană, alta nord-americană

tipologică (tinde a defini variate tipuri de victime).

Tendinţele victimologiei moldoveneşti sînt mai curînd cu rădăcini ce plonjează în victimologia umanistă, ai

cărei precursori sînt: Hans von Hentig (1948), Ezzat Faltah (1971), Micheline Baril (1984). De-a lungul timpului,

cercetările criminologice se concentrau pe actul şi autorul infracţiunii, ignorînd victima. În anii ’80 ai sec. XX,

cercetătorii au început să-şi focalizeze atenţia în mod egal şi asupra victimei şi, primordial, asupra ajutorului care i

se poate oferi acesteia.

70

În sens restrîns, victimologia reprezintă studiul victimelor delictelor sau crimelor, statutul lor psiho-social şi

relaţiile lor eventuale cu delincvenţii. Dar ea tinde a explora şi alte domenii: factorii care pot predispune o persoană

să devină victimă; particularităţile fizionomice; apartenenţa la o minoritate culturală etc. Printre sarcinile

victimologiei se enumeră:

Cercetarea victimizării şi victimităţii;

Pronosticul victimologic;

Prevenţia victimologică;

Recuperarea daunelor cauzate;

Victimioterapia.

Quintesenţa victimologiei o constituie deci conceptul de victimă înţeles în dimensiune personală, socială şi

politică.

În sens extins, victima este cea recunoscută în această calitate, de către ea şi de către organele competente din

stat. Potrivit articolului 1 al Declaraţiei principiilor fundamentale de justiţie, referitoare la victimele criminalităţii

şi la victimele abuzului de putere (elaborată cu ocazia celui de-al VII-lea Congres al ONU pentru prevenirea crimei

şi tratamentul delincvenţilor (Milano 1985) adoptată prin Rezoluţia nr.40/34 din 11.12.1985 a Adunării Generale a

ONU), definiţia victimei ar fi: „persoana care, individual sau colectiv, a suferit un prejudiciu, mai exact – o atingere

a integrităţii fizice sau morale, o suferinţă morală, o pierdere materială sau o atingere gravă a drepturilor

fundamentale, din cauza acţiunilor sau omisiunilor, contrare legilor penale în vigoare într-un Stat Membru, …

reprezintă încălcarea normelor dreptului internaţional în materia drepturilor omului.” Potrivit articolului 2 al

aceleiaşi Declaraţii, „o persoană poate fi considerată victimă indiferent dacă autorul faptei a fost sau nu identificat,

arestat, urmărit, sau declarat vinovat.” „Calitatea” de victimă se dobândeşte, aşadar, simultan cu comiterea faptei,

anterior declanşării formale a procesului penal şi independent de aceasta.3 Victima poate dobândi, ulterior, şi

calitatea de parte vătămată ori de parte civilă.

Recunoaşterea acestor calităţi procesuale nu exclud, dar nici nu condiţionează, statutul de victimă. Rezoluţia ONU,

despre care s-a amintit anterior, recomandă Statelor Membre crearea şi dezvoltarea unei întregi reţele de servicii,

prin intermediul cărora victimele trebuie să primească asistenţa materială, medicală, psihologică şi socială de care

au nevoie.

Persoanele nevîrstnice sînt mai lejer supuse riscului de a deveni victime. Fiind fără experienţă şi cu un fizic

mai slab, inclusiv un psihic încă nestatornicit, minorii fac parte din categoria persoanelor cu victimitate sporită,

graţie următoarelor particularităţi: capacitate redusă de înţelegere a actelor şi a previzibilităţii lor, capacitate redusă

de discernămînt, grad mai înalt de sinceritate. Astfel, ei pot fi nu doar instigaţi sau determinaţi la comiterea unor

fapte, dar în acelaşi timp manevraţi sau ademeniţi la comiterea unor acţiuni în care tot ei vor fi victime. De obicei,

minorii nu încearcă să se apere de agresori, iar psihicul lor rămîne traumat după infracţiune. Toate acestea îi pot

distorsiona comportamentul, evoluţia normală a personalităţii lor, să le creeze anumite complexe, fobii.

Este bine ştiut că, în cele din urmă, copilul „se obişnuieşte” cu agresiunea fizică, mai ales dacă aceasta are o

anumită „justificare”, ca o reacţie faţă de un fapt anormal al copilului şi dacă ea se aplică în limitele unei anume

„griji” de a nu produce vătămări irecuperabile (bătăi domestice aplicate „cu dragoste” de către părinţi). Cu abuzul

psihologic, însă, nu se poate obişnui nici o fiinţă sensibilă. Traiul într-o veşnică teroare, izolarea de către cei care ar

trebui să se apropie de el cu dragoste şi grijă, respingerea lui continuă sau coruperea lui forţată de a comite

71

infracţiuni ori de a deveni partener sexual, toate acestea îngrozesc copilul, îi creează o stare de „insularitate”, din

care nu poate scăpa decît la o vîrstă suficient de matură pentru a putea fugi din mediul în care se află. Pe de altă

parte, această fugă din mediul respectiv este privită cu severitate de către autorităţile judiciare, întrucît este

considerată o anticameră a delincvenţei, ceea ce, din păcate, corespunde realităţii. Constatarea existenţei unui abuz

psihologic din partea părintelui sau a celor care au în grijă copilul ori locuiesc cu el este o sarcină dificilă. În

asemenea situaţii, ar fi indicat nu numai de a schimba mediul educativ, ci şi redresarea afectivă, evident, şi somatică

a copilului victimizat.4

Victimele minore ale actelor antisociale ce constituie infracţiuni pot fi clasificate de asemenea manieră,

încât investigatorul să aibă în vedere traumele psihologice şi cele fizice ce se reverberează în fiecare dintre cazuri.

Astfel, victimele abuzurilor fizice şi emoţionale la care au fost supuse în cadrul intrafamilial sînt, în general, apatice,

stăpânite de frică, cu o mare instabilitate emoţională şi o empatie faţă de adulţi redusă. Victimele infracţiunilor

privitoare la viaţa sexuală sînt, în general, afectate pe plan fizic, dar mai ales psihic pe termen lung, contactul cu ele

făcîndu-se cu mare greutate datorită faptului că îşi pierd încrederea în orice adult pe care îl substituie agresorului

lor. Ei sînt ruşinaţi, se autoculpabilizează, însă foarte rar se resemnează şi au tendinţe autoagresive şi chiar

suicidare. Percepţia lor asupra vieţii este total deformată, sexualitatea invazivă la vîrste foarte fragede avînd efectul

distorsionării relaţiilor normale dintre adulţi şi dintre ei şi adulţi. Victimele celorlalte acte antisociale ce pot să apară

în faţa autorităţilor judiciare în calitate de persoane vătămate nu prezintă particularităţi diferite din punct de vedere

psihologic faţă de alţi copii, fiind uşor abordabile. Aceste trăsături psihologice necesită a fi cunoscute de către

persoanele care audiază minori pentru a-şi putea structura interviul ţinînd seama de aceste caracteristici.5

Prin victimă înţelegem orice persoană umană care suferă direct sau indirect consecinţele fizice, materiale sau

morale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale.6 Victima este întotdeauna fiinţa umană, deci nu pot fi admise în

calitate de victimă obiectele distruse sau instituţiile prejudiciate.

Deci, prin victimă înţelegem individul care recunoaşte atinse interesele sale personalede către un agent

cauzal extern care i-a antrenat o daună evidentă, fiind de asemenea identificat în această calitate de către

majoritatea corpului social. Evident, definiţia exclude persoana juridică în calitate de victimă. O persoană poate fi

considerată victimă:

recunoaşterii de către victimă a daunei pricinuite – victima de obicei se consideră a fi un caz izolat,

ieşit din comun şi neînţeles de cei din jur. În alte cazuri, de exemplu pentru minori, victima însăşi

poate să nu se perceapă ca atare, dar există o terţă persoană care o tratează în calitate de victimă, de

exemplu – părinţii minorului;

recunoaşterii în calitate de victimă de către anturaj – la acest capitol atribuim recunoaşterea din

partea corpului social (aceasta este evolutivă, modificîndu-se de la o perioadă la alta, determinată de

mentalitate), din punt de vedere socio-politic (recunoaşterea socială trebuie să conducă la

modificarea legii, aici un mare rol îl au şi organizaţiile nonguvernamentale), într-o dimensiune

transculturală (modificări ce survin ca urmare a presiunilor culturale sau a aculturii7);

prezenţei agentului cauzal extern care poate provoca trei tipuri de daune: fizice, materiale sau

morale.

Conceptul de victimă urmează a fi deosebit din punctul de vedere al legislaţiei procedural penale. Conform

art.58 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova, „se consideră victimă orice persoană fizică sau juridică

72

căreia, prin infracţiune, i-au fost aduse daune morale, fizice sau materiale”. În acelaşi sens, art.59 al Codului de

procedură penală stipulează că „parte vătămată este considerată persoana fizică căreia i s-a cauzat prin infracţiune

un prejudiciu moral, fizic sau material, recunoscută în această calitate, conform legii, cu acordul victimei”. Am

considera că noţiunea de victimă este cu mult mai vastă decît cea de parte vătămată, fiindcă ultima îmbracă această

formă doar în sens juridico-penal şi procesul-penal, datorită recunoaşterii ca parte vătămată prin ordonanţa

organului de urmărire penală, imediat după stabilirea temeiurilor de atribuire a unei asemenea calităţi procesuale

(alin. (2) art.59 CPP RM).

Din punct de vedere psihologic, victima declanşează reacţii afective intense. Ea alimentează sentimentul de

insecuritate, larg fundamentat pe impresia subiectivă pe care o avem cu toţii de a fi potenţiale victime. Ca şi sărăcia,

moartea şi bătrîneţea, şi din raţiuni asemănătoare, victima este exclusă din universul nostru conştient. 8 După

criminologul francez René Girard victima ar fi valoarea fundamentală a civilizaţiei.

2. Comportamentul victimei minore în mecanismul actului infracţional

În vederea caracterizării raportului dintre victimă şi delincvent, sînt utilizate două noţiuni: victimitate şi

victimizare.

Victimitatea semnifică gradul de vulnerabilitate (trăsături, capacităţi, însuşiri etc.) a unei persoane concrete,

determinat de existenţa fenomenului de delincvenţă, care se manifestă prin probabilitatea obiectivă de a deveni

victimă a crimei. Victimitatea poate fi generală, specială, individuală şi de masă. Victimitatea este determinată atît

de factori endogeni, cît şi de cei exogeni.

Victimitatea este:

- capacitatea înaltă a unui individ de a deveni „ţinta" atentatelor criminale;

- investigarea cauzelor şi condiţiilor ce favorizează pe unele persoane să devină victime ale infracţiunilor;

- caracteristica individuală a persoanei, care constă în predispoziţia ei de a deveni victimă;

- caracteristica comportamentului persoanei, care în anumite împrejurări, prin acţiunile sale, riscă să devină

victimă a infracţiunii.

Gradul de predispoziţie a persoanei de a deveni victimă se numeşte vulnerabilitate victimală. Există speranţa

că în viitorul apropiat se va putea calcula indicele vulnerabilităţii victimale, ceea ce înseamnă prezicerea posibilităţii

ca un individ concret să devină victimă a unei anumite categorii de infracţiuni.9

Victimizarea reprezintă procesul de transformare a unei persoane concrete (a unei comunităţi umane) în

victimă a unei infracţiuni (sau a unui delict/crime). După o anchetă efectuată de criminologul francez Morange pe

un eşantion de 500 de persoane cu vîrsta mai mare de 17 ani, s-a dovedit că în 38,8 la sută dintre cazuri victima

însăşi determină comiterea faptei.

Nivelul de criminalitate sau de delincvenţă în societate depinde şi de gradul de victimizare a societăţii

respective. De aceea, se vorbeşte despre nivelul de victimizare sau rata victimizării, adică totalitatea victimelor

existente la un moment dat pe un anumit teritoriu, raportat la numărul general al populaţiei şi calculat la un număr

concret de persoane. Nivelul de victimizare poate fi calculat pentru fiecare categorie de infracţiuni sau fiecare grup

73

social: minori, femei etc., după următoarea formulă: ,unde: Rv – rata victimizării; V – numărul de

victime; P – numărul de populaţie; E – unitatea de măsură egală cu 100, 1.000, 10.000.10

Existenţa conceptelor de victimitate şi victimizare dovedesc că minorii sau tinerii sînt mult mai expuşi spre a

deveni victime decît adulţii şi vîrstnicii. Întrebarea ce se impune este dacă victimele pot sau nu să împartă

responsabilitatea cu infractorii ce comit acte asupra lor.

Introducînd noţiunea de „victimă activantă”, prin care înţelegem rolul jucat de victimă în declanşarea

mecanismelor latente ale infractorilor, von Henting ajunge la concluzia că, direct sau indirect, şi victima poartă o

parte din vină în desfăşurarea acţiunii infracţionale. Pe linia susţinerii ideii că victima poartă o animită răspundere

în desfăşurarea acţiunii infracţionale, a apărut conceptul de „potenţial de receptivitate victimală”, propus de B.

Mendelsohn, care înseamnă gradul de vulnerabilitate victimală a individului, condiţionat de o multitudine de factori,

precum: vîrsta, sexul, aspectul bio-constituţional, pregătirea socioculturală, caracteristicile psihocomportamentale.11

Copilul face parte din categoria persoanelor cu o vulnerabilitate victimală crescută, datorită particularităţilor

psihocomportamentale şi de vîrstă specifice: lipsit aproape complet de posibilităţi fizice şi psihice de apărare,

capacitate redusă de anticipare a unor acte comportamentale proprii sau ale altora, în special ale adulţilor, capacitate

redusă de a înţelege efectele, consecinţele unor acţiuni proprii sau ale altor persoane, capacitate redusă ampatică,

incapacitatea de a discerne între intenţiile bune şi cele rele ale altor persoane, nivelul înalt de sugestibilitate şi

credulitate, sinceritate şi puritatea sentimentelor, gîndurilor şi intenţiilor etc. Datorită acestor caracteristici, copilul

poate fi uşor antrenat în acţiuni victimizante pentru el, poate fi manevrat, minţit, determinat să comită acte ale căror

consecinţe negative pentru alţii şi pentru el nu poate să le prevadă. Forme foarte grave de victimizare a copilului se

întîlnesc şi în cadrul familiei, cum ar fi bătaia şi incestul, cu consecinţe extrem de nefavorabile asupra procesului de

dezvoltare şi maturizare psihocomportamentală a acestuia.12

Cercetarea personalităţii victimei se face după domeniul static şi cel dinamic. Domeniul static studiază

persoana minorului victimă înainte de comiterea faptei asupra sa sau înainte de victimizarea sa. Indicii de cercetare

ar cuprinde în acest caz sexul, naţionalitatea, vîrsta, statutul social, temperamentul etc. Domeniul dinamic presupune

cercetarea persoanei victime după comiterea actului delincvenţial, după epuizarea actului, precum şi raportul

victimei cu delincventul. Mai multe categorii de victime se caracterizează prin trăsături negative, cum ar fi:

irascibilitate, instigator la ceartă, supraapreciere, narcisism.

Atitudinea victimei în relaţia sa cu delincventul poate juca uneori un rol negativ în producerea actului

delincvenţial. Anumite tipuri de relaţii determină motivul infracţiunii şi, de asemenea, metoda comiterii. Trăsăturile

şi situaţia psihologică internă a victimei devine pentru moment comportamentul său. Victimele agresive şi cele

nesociabile, în majoritatea cazurilor, determină comiterea faptei. Din acest punct de vedere, există victime:

care înţeleg că nimic nu se poate schimba şi ele continuă conduita lor;

care recunosc vinovăţia lor, dar continuă actul;

care se opresc înţelegînd inutilitatea actului.

Există cazuri în care victima are un comportament neutru. Relaţiile dintre victimă şi delincvent se stabilesc

în dependenţă de particularităţile personalităţii, statutul acesteia, de comportament, de starea victimei.

Fazele trecerii la actul delincvenţial din punctul de vedere al potenţialei victime ar fi:

74

1. faza elaborării delictului – ea începe prin stabilirea autorului concret, cu o imagine atractivă şi cu capacitate mai

slabă de apărare, şi succede cu elaborarea unui plan;

2. trecerea la act – anumite predispoziţii victimogene permit lărgirea agresivităţii autorului (starea de ebrietate,

consumul de droguri etc.);

3. faza executării – anumite circumstanţe favorizează actul delincvenţial şi acesta este comis.

Se reţin trei categorii de factori care permit depăşirea victimizării:

a) experienţa prealabilă în unele situaţii similare (uneori experienţa similară poate conferi un efect

inhibitiv);

b) hazardul de moment care deformează percepţia sub influenţa afectivităţii momentului (optimist sau

pesimist);

c) cunoaşterea reală sau presupusă a atitudinilor colectivităţii faţă de situaţie şi faţă de reacţia pe care

acesta o poate avea în cazul unei crime.

Există, de asemenea, factori victimogeni de mediu, dar care caracterizează un număr mai redus de victime:

factori biologici, psihologici şi sociali.

La cel de-al III-lea Simpozion internaţional de victimologie de la Münster, din 1979, s-a stabilit că

victimitatea releva 6 factori fundamentali, care rămîn actuali şi astăzi:

1) catastrofele naturale;

2) societatea (familia, organizarea politică, conflictele sociale, sărăcia, suprapopularea, lipsa de educaţie);

3) traficul rutier, accidentele tehnologice;

4) industria care, favorizînd suprapopularea, provoacă consecinţe psihologice, sociale (integrare dificilă),

economice, politice, constituind o cauză a conflictelor şi a violenţei;

5) criminalitatea în general;

6) victima ea însăşi.

Hans von Henting, în studiul factorilor victimogenetici care predispun la victimizare, făcuse următoarele

concluzionări:

28% dintre subiecţi avusese relaţii de ordin personal înaintea crimei;

10% avusese legături familiale;

10% avusese relaţii amicale;

4% avusese relaţii heterosexuale;

4% avusese relaţii homosexuale.

După A. Cohen, caracteristicile procesului trecerii la act ar fi:

1) acţiunea umană care nu survine subit;

2) circumstanţele care determină mişcarea spre acţiune;

3) feedbackul, dezvoltarea actului depinde de martori, victimă etc.

După M. Cusson (1992)13, controlul social şi, deci, victimizarea este determinată de:

rolul educaţiei, îndeosebi caracterizat de slăbirea legăturilor sociale;

rolul condiţiilor socioeconomice şi al sărăciei;

frecvenţa crimelor, care indubitabil, este mai mare la oraşe, afectînd în particular zonele

delincvenţiale unde este înrădăcinat alcoolismul şi toxicomania;

75

legăturile între imigranţi şi delincvenţă; analiza acestora reflectă un nivel sporit de victimizare a

imigranţilor determinat de deosebirile dintre aceştia şi mediul social nou.

Forme foarte grave de victimizare a copilului se întîlnesc şi în cadrul familiei, cum ar fi bătaia şi incestul,

avînd consecinţe nefavorabile asupra dezvoltării şi maturizării psihocomportamentale a minorului. Unii autori s-au

străduit să evidenţieze şi să sintetizeze unele trăsături specifice părinţilor care folosesc bătaia ca un mijloc de

puternică agresare fizică asupra copilului14:

1. Caracteristici demografice. Cea mai mare frecvenţă o deţin părinţii care au un mariaj instabil, care au

divorţat şi cei care s-au separat în fapt;

2. Istoria propriei vieţi a părinţilor. Din categoria acestora fac parte părinţii, care au fost şi ei maltrataţi de

către propriii părinţi. Nevavînd alt model comportamental, ei îl folosesc faţă de propriii copii ca un

model de educaţie;

3. Atitudini parentale în raport cu creşterea copilului relevă părinţii care privesc copiii ca pe o modalitate

de a-şi satisface propiile nevoi, cerîndu-le să exercite activităţi care îi depăşesc;

4. Tulburări psihologice şi psihiatrice. Abuzurile parentale se pot datora şi stresului vieţii lor, a unei

personalităţi imature, fie unor boli psihice.

O modalitate a victimizării din ce în ce mai în amploare este incestul. Privitor la această formă de victimizare

au fost trasate cîteva concluzii: fetele sînt în mai mare măsură monestate sexual; în medie, vîrsta infractorului este

de 37 de ani, iar a victimei de 9 ani; în general, victima şi infractorul se cunosc între ei.15

Raportul „infractor-victimă" ne oferă materiale pentru aprecierea cauzei infracţiunii, a condiţiilor obiective şi

subiective care au generat-o, calificarea infracţiunii şi a infractorului, strîngerea probelor şi chiar depistarea

infractorului. Amplificarea continuă a criminalităţii determină şi apariţia recidivismului victimal, formă care constă

în participarea din nou, în calitate de victimă, la săvîrşirea unei infracţiuni de către o persoană care anterior a mai

fost victimă a unei alte infracţiuni.

Pe de altă parte, cercetarea victimelor oferă posibilitatea de a stabili unii indicatori ai vulnerabilităţii şi de a

elabora a măsuri de protecţie.

3. Clasificarea şi tipologia victimelor minore

Pe parcursul evoluţiei doctrina a elaborat variate clasificări ale victimelor, inclusiv ale celor minore.

După Mendelsohn, categoriile de victime se stabilesc în dependenţă de raportul dintre victimă şi delincent,

cum ar fi:

1. Victima completamente inocentă, ideală (nou-născutul victimă a pruncuciderii).

2. Victima de vinovăţie redusă, prin ignoranţă sau imprudenţă.

3. Victima egală în vinovăţie cu infractorul:

a) suicidul conştientizat;

b) victima eutanasiei;

c) suicidul cuplurilor;

4. Victima mai vinovată decît infractorul:

a) victima provocatoare, care prin conduita sa incită autorul la comiterea infracţiunii;

76

b) victima prin imprudenţă, totalmente responsabilă de accident.

5. Victima cu un grad mai sporit de vinovăţie sau integral vinovată:

a) infractorul – victima unui act al legitimei apărări;

b) falsa victimă care induce cu bună-ştiinţă justiţia în eroare;

c) victima imaginară: paranoicii sau mitomanii.

În dependenţă de rolul victimei în actul criminal este stabilită şi sancţiunea în final.

După cel de al doilea război mondial, B.Mendelsohn a prezentat o clasificare a victimelor avînd ca bază

următoarele criterii:

- victime ale accidentului de muncă;

- victime ale accidentului de circulaţie;

- copiii care au fost victime ale familiilor lor înainte de a deveni delincvenţi;

- victime ale naziştilor şi cele ale genocidului în general;

-alte categorii de victime, de exemplu ale şantajului16.

După H. Von Henting ar exista trei concepte privind categoria victimei:

1. Criminalul-victimă, adică subiectul care poate fi criminal sau victimă în funcţie de circumstanţe. El citează

exemplul copilului bătut care devine la maturitate un părinte ce îşi maltratează propiii copii.

2. Victima latentă, care este vulnerabilă în funcţie de predispoziţiile speciale sau generale:

a) speciale prin vîrstă, domeniu de activitate, patricularităţi ale personalităţii etc.;

b) generale, caracterizînd victimele prin predispoziţiile psihopatologice înnăscute sau cronice.

3.Relaţia specifică victimă-criminal:

a) psihopatologice pure;

b) relaţii de compatibilitate psihologică reciprocă (de exemplu, între un isteric şi un paranoic);

c) anumite relaţii familiale de atracţie reciprocă.

După E. A. Fattah (1971), reieşind din dispoziţiile legii penale, ar exista victime specifice (persoane fizice,

juridice) şi victime aspecifice (instituţii religioase, sociale sau juridice). El insista asupra faptului că publicul în

general este victima criminalităţii, fie direct, fie indirect, în dependenţă de climatul de insecuritate generat de

criminalitate.

După gradul de implicare şi de responsabilitate a victimelor, clasificarea lui Sheley din 1979 identifică:

infractor activ - victimă pasivă;

infractor activ - victimă semiactivă;

infractor activ - victimă activă;

infractor semipasiv - victimă activă;

infractor pasiv - victimă activă.17

Această tipologie scoate în evidenţă mai mult rolul pe care îl poate juca victima, ca membru al cuplului penal

în comiterea infracţiunii.

După criteriul responsabilităţii criminalului şi a victimei, S. Schafer18 stabileşte următoarea tipologie19:

1) victime care anterior crimei nu au avut nici o legătură cu făptaşul; întîlnirea dintre victimă şi infractor este

complet întîmplătoare, iar victima nu are nici o parte din vină;

77

2) victime provocatoare, care anterior faptei infracţionale au comis, conştient sau inconştient, ceva ce a

declanşat „trecerea la act";

3) victime care precipită declanşarea „trecerii la act" prin comportamente neglijente şi incită infractorul la

comiterea de acte ilegale, deci o parte de vină le aparţine (de exemplu, nu încuie portiera maşinii sau lasă obiecte

scumpe fără supraveghere etc.);

4) victime slabe fiziologic, biologic, care nu pot opune rezistenţă criminalilor (bătrîni, copii);

5) victime slabe sub aspect social; acestea sînt persoanele ce aparţin unor grupuri minoritare etnice sau

religioase neagreate şi cad victime agresiunilor fără să aibă vreo vină personală;

6) victime autovictimizante, ce orientează victimizarea asupra lor înselor (prostituate, cartofori, suicidari

etc.);

7) victime politice, care au avut de suferit din cauza convingerilor lor.

Această clasificare este pur penală, ea nu se interesează de soarta victimei cum o face victimologia umanitară.

În cazul infracţiunilor de violenţă, situaţia victimei poate avea mai multe variante şi, în dependenţă de

aceasta, ar exista o clasificare a acestora în20:

victime dispărute;

victime decedate;

victime care supravieţuesc agresiunii, dar nu pot oferi date despre infractor din motive obiective

(întuneric, infractor mascat);

victime care supravieţuesc agresiunii şi cunosc infractorul, dar nu îl denunţă din teama de răzbunare;

victime care supravieţuesc agresiunii, cunosc infractorul, dar nu îl denunţă din motive personale;

victime care supravieţuesc agresiunii, cunosc infractorul, dar în loc să-l denunţe oferă alte date şi

explicaţii, protejîndu-l pe infractor;

victime care supravieţuesc agresiunii, cunosc infractorul, dar acuză o altă persoană pe care vor să se

răzbune;

victime care supravieţuesc agresiunii, cunosc infractorul, dar încearcă să pună pe seama acestuia

fapte pe care nu le-a comis;

victime care denunţă o faptă comisă asupra lor, cu intenţia de a profita sau de a pedepsi pe cineva.

4. Prevenţia victimologică

Victimitatea poate fi ridicată sau scăzută, în dependenţă de mijloacele utilizate în acest scop. Printre

mijloacele victimologice de prevenţie ar fi:

instruirea persoanelor minore (cum să se comporte în cazuri concrete);

lărgirea nivelului de apărare a persoanelor care riscă să devină victime (de exemplu, a celor

defavorizate social);

informarea persoanelor în ce priveşte situaţiile victimogene, pentru a le evita;

apărarea şi resocializarea victimelor infracţiunilor;

discuţii cu părinţii, educatorii, pedagogii, elevii privind comportamentul acestora în unele situaţii

suspecte.

78

Profesor-criminolog, Dayana Rassel a cercetat victimitatea în cazul violului şi a stabilit că:

persoanele cumsecade nu pot fi victime ale violului;

dacă persoana nu permite, atunci ea nu va fi violată;

violează, la general, oamenii bolnavi.

Prevenirea victimizării se face printr-un larg spectru de modalităţi: organisme non-guvernamentale;

publicarea informaţiilor în reviste sau palete , emisiuni radio şi televizate, mass-media etc. În unele state se ţin lecţii

privind lupta contra criminalităţii şi modalităţile de apărare. Minorilor încă de la grădiniţă li se implementează să nu

converseze cu străinii şi, cu atît mai mult, să nu meargă undeva cu persoane necunoscute. Doritorii pot lua cursuri

de autoapărare.

Există autoapărare activă, exercitată de către însăşi victimă, şi autoapărare pasivă, exercitată de către terţe

persoane.

Prin prevenire victimologică înţelegem, deci, ansamblul măsurilor statale şi sociale dirijate spre prevenirea

criminalităţii prin scăderea riscului populaţiei şi a unor grupuri de persoane de a deveni victime ale actelor

criminale.

Foarte importantă este şi profilaxia victimologică în cazul infracţiunilor ce atentează la persoană, sănătatea

acesteia, patrimoniu.

Prevenţia poate fi individuală sau generală.

Printre recomandările de prevenţie a victimizării se recomandă, de exemplu, luarea măsurilor de precauţie

în cazul în care persoana se află într-o localitate străină sau s-a pierdut. Din punt de vedere psihologic, privirea

îndelungată asupra unei persoane poate crea o stare de conflict, pupilele se micşorează dacă persoana se află în stare

de ură, mînie, dacă capul este înclinat înainte şi persoana vă priveşte insistent, atunci există o doză sporită a unui

atac potenţial. Toate acestea constituie informaţii ce au scopul de prevenţie generală.

Un rol important în evaluarea victimei minore îl are exercitarea corectă a audierii acesteia.

Pentru a asigura succesul audierii sînt importante următoarele aspecte:

- atitudinea celui ce efectuează audierea trebuie să fie una de respect şi profesionalism;

- o abordare formalizată şi autoritară poate induce victimei o atitudine de complezenţă, nu una de încredere şi

cooperare; cu cât mai relaxantă este atmosfera cu atât mai multe şanse există să se obţină cele mai relevante

informaţii;

- persoana ce efectuează audierea nu trebuie să abordeze în cadrul audierii o atitudine prea familial cu victima;

este important însă să nu i se lase acesteia impresia că este tratată cu mai puţin respect decât celelalte

persoane;

- este util să se folosească ascultarea activă cu privire la răspunsurile victimei, în special în partea în care

aceasta relatează faptele. Limbajul non-verbal al investigatorului trebuie să reflecte atenţie şi interes pentru

ceea ce spune victima.

- interviatorul va oferi mereu confirmări şi încurajări verbale victimei, ca de exemplu: „..aşa.”, „da”,

„continuă...” etc;

- este important a se reţine că în interviurile realizate cu victimele traficului de copii sau ale exploatării sexuale

sînt examinate aspecte sensibile, dificil de reamintit, de aceea este posibil ca victimele să nu răspundă

79

repede la unele întrebări; deci, investigatorul trebuie să aibă răbdare şi să ofere timpul necesar pentru un

astfel de răspuns;

- relatarea victimei nu trebuie întreruptă, în special în momentul în care povesteşte prin ce a trecut. Întreruperile

blochează coerenţa şi trebuiesc evitate.

Care ar putea fi, deci, stările psihice cele mai frecvente în cazul minorilor victime? În primul rînd, aceasta o

constituie frica, durerea, frămîntările psihice şi morale. Frica este determinată de necunoaşterea situaţiei, de

neîncrederea în forţele proprii, lipsa de informare privind ieşirea din această situaţie. Starea de frică poate avea

diferite niveluri şi poate provoca variate consecinţe. Forma astenică a fricii poate determina fapte nejudecate,

inactivitate. Fiind un reflex pasiv de apărare, forma respectivă paralizează voinţa victimei, ceea ce poate

conduce la sporirea nivelului de temere.21 Dimpotrivă, forma stenică, fiind un reflex activ de apărare, ridică

activitatea vitală a organismului. Victima opune rezistenţă activă infractorului şi recurge în acest sens la diferite

metode. Complexul trăirilor psihice sînt mult mai intense la minori decît la adulţi, ele pot fi atît de puternice,

încît să provoace dereglări psihice de scurtă durată post-actului comis.

În lume au fost create organisme naţionale al căror scop este prevenirea victimizării, precum şi acordarea

ajutorului postvictimal victimelor (a se vedea Anexa).

Legea Republicii Moldova privind drepturile copilului stabileste statutul juridic al acestuia ca subiect

independent, prevede asigurarea sănătăţii lui fizice şi spirituale, formarea conştiinţei civice pe baza valorilor

naţionale şi generalumane, acordă o grijă deosebită şi protecţie socială copiilor lipsiţi temporar sau permanent de

anturajul familiei sau care se află în alte condiţii nefavorabile sau extreme. În Preambulul Legii este declarat că

ocrotirea de către stat şi societate a copilului, familiei si maternităţii constituie în Republica Moldova o preocupare

politică, socială şi economică de prim ordin. Ţinînd cont de faptul că în ultimele decenii omenirea trece printr-un

proces de conştientizare a extinderii violenţei asupra copiilor atît în cadrul familiei, cît şi al instituţiilor sau

comunităţilor din care fac parte, legiuitorul, în art.4 din Lege, stipulează că dreptul copilului la viaţă şi

inviolabilitatea fizică şi psihică este garantat. Nici un copil nu poate fi supus torturii, pedepselor sau tratamentelor

crude, inumane sau degradante. În acelaşi spirit este formulat şi art.6 din Lege, care declară că statul ocroteşte

inviolabilitatea persoanei copilului, protejîndu-l de orice formă de exploatare, discriminare, violenţă fizică şi

psihică, neadmiţînd comportarea plină de cruzime, grosolană, dispreţuitoare, insultele şi maltratările, antrenarea în

acţiuni criminale, iniţierea în consumul de băuturi alcoolice, folosirea ilicită de substanţe stupefiante şi psihotrope,

practicarea jocurilor de noroc, cerşetorie, incitarea sau constrîngerea de a practica prostitutia, antrenarea în

activitatea pornografică, inclusiv din partea părinţilor sau persoanelor subrogatorii legale, rudelor. Luînd în calcul

aceste prevederi, statul trebuie să ia toate măsurile necesare pentru protejarea copilului împotriva oricaror forme de

maltratare, incluzînd atît stabilirea de programe sociale ce ţin de acordarea unui sprijin necesar copilului şi celor

carora le-a fost încredinţat, precum şi urmărirea penală pentru cauze de rele tratamente aplicate copilului.22

Articolul 12 din Legea privind drepturile copilului proclamă dreptul fiecărui copil la odihnă şi timp liber,

dreptul de a participa la jocuri şi la activităţi recreative proprii vîrstei sale, participarea la viaţa culturală şi artistică.

În acest sens, statul stimulează şi susţine material crearea unei reţele largi de instituţii extraşcolare, edificii sportive,

stadioane, cluburi, tabere de odihnă şi alte obiective ce contribuie la fortificarea sănătăţii copiilor, stabileşte înlesniri

pentru frecventarea instituţiilor de cultură, învăţămînt, sportive şi a bazelor de odihnă în timpul vacanţei. Spre

regret, dreptul copilului la odihnă, timp liber, activităţi recreative etc. se încalcă adeseori chiar la adapostul legii şi

80

în numele reformei sistemului educaţional. Creşterea numărului de ore de instruire pe zi (7 ore în şcoală şi

minimum 3-4 de autopregătire acasă pentru copiii de 12-13 ani) are efecte negative nu numai asupra timpului liber,

asupra dreptului la odihnă şi recreare a copilului, asupra participării sale la activităţi extraşcolare, dar şi asupra

sănătăţii sale fizice şi psihice. Un adult are – în acord cu legislaţia internă şi internaţională în domeniul muncii –

obligaţia de a munci 8 ore pe zi. Aceste 8 ore presupun, de regulă, efectuarea aceluiaşi tip de activitate,

corespunzatoare specializării profesionale. Spre deosebire de adult, copilul trebuie să desfăşoare în cele şapte ore

şcolare activităţi foarte diferite. În acest spirit, Legea cu privire la drepturile copilului garantează dreptul copilului la

exprimarea opiniei, la libertatea de gîndire, de conştiinţă, religie, asociere si reuniune paşnică. Statul garantează

copilului cu discernamînt dreptul de a-şi exprima liber opiniile asupra oricărei probleme care îl priveste. Opiniile

copilului sînt luate în consideraţie, avîndu-se în vedere vîrsta şi gradul de maturitate. În acest scop, copilului i se dă

posibilitatea de a fi audiat în cursul dezbaterilor judiciare sau administrative care îl privesc, fie direct, fie printr-un

reprezentant sau organ corespunzator, în conformitate cu legislaţia (art.8). În scopul asigurării dreptului copilului la

libertatea de exprimare, vor fi luate în consideraţie opiniile copilului care a atins vîrsta de 10 ani privind: viaţa de

familie; viaţa şcolara; justiţia juvenilă; plasamentul şi viaţa în instituţie şi alte forme de îngrijire; în procedura de

acordare a timpului de joacă; în toate procedurile judiciare; la audienţe de judecată de divorţ, custodie, tutelă,

adopţie, schimb de nume; depunere de bani; procese penale dacă părinţii sînt urmăriţi penal etc.23

Printre modalităţile victimizării minorilor se enumeră şi atragerea acestora în exercitarea muncilor grele.

Printre factori care contribuie la extinderea fenomenului de exploatare prin muncă a copilului ar fi :

• starea de sărăcie a familiilor copiilor din stradă;

• dezorganizarea familială (familii monoparentale, părinţi alcoolici sau aflaţi în închisoare);

• nivelul scăzut de educaţie al părinţilor şi tutorilor, fapt care contribuie la mentalităţi şi modele culturale

care favorizează munca copilului;

• lipsa formelor alternative de învăţămînt pentru copiii care au abandonat şcoala;

• mediul urban în care copiii şi uneori familiile acestora trăiesc, mediu caracterizat printr-un grad mai redus

de control sau suport social faţă de mediul lor rural de provenienţă.24

Relaţia dintre educaţie şi implicarea copiilor în muncă are, am putea spune, o dublă natură. Pe de o parte,

implicarea copiilor în forme grave de muncă determină participarea redusă a acestora la procesul educaţiei, iar, pe

de altă parte, lipsa posibilităţilor de a merge la şcoală face ca implicarea în muncă să fie singura alternativă viabilă.

Multe familii preferă să-şi trimită copiii la muncă, considerînd că astfel ei vor dobândi abilităţi care le vor fi mult

mai utile decât educaţia şcolară. Şcoala este percepută ca o pierdere de timp şi de bani. În familiile care se confruntă

cu probleme socio-economice grave educaţia este slab valorizată.

Munca dificilă la care sînt supuşi copiii priveşte riscurile, cum ar fi oboseala accentuată; alte efecte negative

semnalate sînt îmbolnăvirile şi accidentele suferite.

Printre strategiile de prevenire şi eliminare a implicării copiilor în munci grele se propune:

• Organizarea unor servicii de consiliere psihologică şi îndrumare profesională adresate familiilor în

dificultate, care să furnizeze acestora suport social în vederea depăşirii perioadelor de criză;

• Intensificarea şi diversificarea modalităţilor de informare şi sensibilizare a opiniei publice la problematica

privind copiii străzii angrenaţi în forme grave de muncă;

• Coordonarea la nivel naţional a eforturilor vizînd lichidarea fenomenului.25

81

Printre formele victimizării în Republica Moldova se înregistrează, îndeosebi în Chişinău, problema copiilor

de pe stradă. Este indispensabil de a se face o clara diferenţiere a conceptului raspîndit de „copii ai strazii”, care este

o realitate diversă de „copiii de pe strada”: în Moldova nu exista ”copiii strazii”, dar sînt “copii de pe stradă”. Ce ar

însemna această diferenţă? „Copilul strazii” este cel care nu mai are nici un fel de legatura cu familia, este absolut

singur şi traieşte o evidentă situaţie de autonomie, întreţinîndu-se prin diverse forme, asa ca furtul, cerşitul. Unica

perspectiva ramîne strada. În schimb, „copilul de pe strada” este cel care are o familie, dar aceasta este departe,

poate că trăieşte la sat, este foarte săracă, copilul s-a certat cu familia, nu suportă parinţii din cauza că aceştia fac

abuz de alcool. În acest caz, familia nu reprezintă pentru minor o ambianţă plăcută pentru trai, nu este un punct de

referinţă a valorilor, nu este recunoscută şi preferă de a sta departe de ea, sau cel mult se întoarce la ea din cînd în

cînd, menţinîndu-se relaţiile conflictuale. Condiţia de abandon este identică, se schimbă doar metodologia de

intervenţie, deoarece recuperarea „copilului de pe strada” are drept obiectiv nu copilul, ci familia, care trebuie

recuperată şi susţinută pentru a permite reintegrarea copilului în sînul ei. Deci, ne întoarcem la afirmaţia că în

Moldova procesul de recuperare a copiilor în stare de abandon are un obiectiv imediat, care este copilul însuşi, dar

mai are şi un obiectiv final, care este familia, care exista în mod fizic şi trebuie să-şi asume din nou, evident nu cu

puţin efort, un rol educativ faţă de copil.

În ceea ce-i priveşte pe copiii care trăiesc permanent în stradă şi care, deci, nu depind de familiile lor,

diferenţele ce apar la distribuţia pe sexe se explică şi prin faptul că fetele sînt dispuse într-o mai mare măsură decât

băieţii să îndure conflictele familiale, violenţa şi mizeria materială decît să înfrunte spaţiul străzii, de care se tem

foarte mult.

Printre cele mai întîlnite activităţi la care sînt supuşi minorii menţionăm: cerşetoria, încărcarea şi

descărcarea de mărfuri, spălarea parbrizelor sau a maşinilor în parcări, vânzarea florilor sau ziarelor şi colectarea de

deşeuri. Copiii implicaţi în muncă sînt lipsiţi de trebuinţele de bază (somn, hrană şi adăpost) şi devin victime ale

diferitelor forme de abuz (suprasolicitare, insulte, bătăi, ameninţări, înfometare, violuri etc.); dezvoltarea fizică

(subponderală, înălţime mică, volum/masă musculară reduse etc.) nu este în concordanţă cu vîrsta lor; copiii care

muncesc în stradă sînt victime ale tuberculozei, hepatitei şi bolilor de piele. Principala cauză a implicării copilului în

muncă este de ordin financiar, familiile copiilor avînd un venit lunar sub salariul minim pe economie. Numărul de

ore de muncă pe zi a unui copil este în medie de 6; de asemenea, aceşti copiii muncesc toată săptămâna (în medie 6

zile pe săptămînă), în fiecare zi şi tot timpul anului.

O altă modalitate a victimiării este „violenţa în familie" – orice act vătămător, fizic sau emoţional care are

loc între membrii unei familii. Atacul fizic sau sexual poate fi însoţit de intimidări sau abuzuri verbale; distrugerea

bunurilor care aparţin victimei; izolarea de prieteni, familie sau alte potenţiale surse de sprijin; ameninţări făcute

la adresa altor persoane semnificative pentru victimă, inclusiv a copiilor. Funcţia principală a familiei – creşterea

copiilor – este distorsionată cu largi şi dramatice consecinţe în viitor. Perturbarea acestei funcţii se petrece, în

general, ca o stare de boală cronică ce se acutizează în momentele actelor violentale. Cercetările denotă că trauma

copiilor care cresc într-o atmosferă de violenţă, chiar dacă nu ei sînt victimele directe, este mai intensă şi cu

consecinţe mai profunde şi mai de durată decît în cazul copiilor care sînt victime directe ale abuzurilor şi neglijării

din partea părinţilor. Într-o familie bîntuită de violenţă copiii cresc într-o atmosferă în care nevoile lor de bază

(nevoia de siguranţă, de viaţă ordonată, de dragoste) sînt profund neglijate. Copiii care cresc în familii violente

dezvoltă comportamente şi o condiţie fizică ce-i face uşor de recunoscut. Ei prezintă:

82

Probleme fizice: boli inexplicabile, expuşi la accidente în casă şi în afara casei, dezvoltare fizică mai lentă;

Probleme emoţionale şi mentale: anxietate mărită, sentiment de culpabilitate, frică de abandon, izolare,

mînie, frica de răniri şi moarte;

Probleme psihologice: neîncredere în sine, depresie, comparare cu viaţa mai fericită a colegilor;

Probleme de comportament: agresivitate sau pasivitate la agresiunile celorlalţi, probleme cu somnul,

enurezie, bătăi, fuga de acasă, sarcini la vîrste mici, relaţii pentru a scăpa de acasă, mutilare, consum de

droguri şi alcool, comportament defensiv cu minciuna;

Probleme şcolare: neîncredere, eliminare, schimbări bruşte în performanţele şcolare, lipsă de concentrare,

lipsă de maniere sociale;

Identificare cu eroi negativi.

Un lucru mai puţin luat în consideraţie pînă acum este faptul că în rîndul tinerilor a crescut fenomenul

sinuciderii, al tentativelor de suicid şi că pe primul loc în rîndul cauzelor se află climatul familial deteriorat şi

slaba comunicare în cadrul familiei. Deşi incidenţa fenomenului este în scădere, se manifestă o acutizare a lui, în

sensul creşterii intensităţii violenţei (acte de cruzime).26 Este în creştere numărul de copii victimizaţi în familie,

dar şi de violenţe între concubini, care în prezent, potrivit legislaţiei în vigoare, nu beneficiază de statutul de

„familie".

Violenţa şcolară de cele mai multe ori nu este fatală, dar poate cauza serioase prejudicii dezvoltării persoanei.

Se identifică două tipuri de violenţă în mediul şcolar: a) violenţele obiective care sînt de ordinul penalului (crime şi

delicte) şi asupra cărora se poate interveni frontal; b) violenţele subiective, care sînt mai subtile, de atitudine, şi care

afectează climatul şcolar. Sînt incluse aici dispreţul, umilirea, sfidarea, lipsa de politeţe, absenţele de la ore.

Violenţa fizică şi cea verbală sînt două dintre cele mai des întîlnite tipuri de violenţă în şcolile din Europa. În

Suedia, în anul 2000, 22% dintre elevi de sex masculin cu vîrsta cuprinsă între 13 şi 17 ani au fost implicaţi în trei

sau mai multe violenţe fizice. În Nürnberg, Germania, 53% dintre băieţi au admis că au fost implicaţi în violenţe

fizice în şcoală în anul 2000. Un studiu britanic a ajuns la concluzia că în fiecare an 10 elevi au tentative de suicid

determinate de actele de violenţă de la şcoală; acelaşi studiu atestă că 80% din victimele violenţelor consideră

violenţa verbală mai stresantă decît atacurile fizice, iar 30% din victime afirmă că agresiunile le afectează

capacitatea de a se concentra asupra sarcinilor şcolare. Pe ansamblu, datele demonstrează că violenţele şcolare au o

tendinţă constantă de creştere, atingînd rata cea mai înaltă la nivelul învăţămîntului gimnazial şi liceal; din punct de

vedere al distribuţiei pe sexe, violenţele sînt cel mai des întîlnite la băieţi, atingînd frecvenţa maximă în jurul vîrstei

de 15 ani.27

De asemenea, ca o formă a victimizării minorilor apare şi incestul, ale cărui victime de obicei sînt tăcute,

retrase, de aceea este foarte importantă reinserarea comunitară a acestor victime.

Protecţia victimelor infracţiunilor, în special protecţia victimelor infracţiunilor săvîrşite cu violenţă, constituie o

preocupare a organismelor europene şi a statelor Europei, fundamentată pe raţiuni de echitate şi solidaritate socială.

La nivelul Consiliului Europei, această preocupare s-a concretizat în adoptarea Convenţiei europene privind

compensarea victimelor infracţiunilor violente (Strasbourg, 24 noiembrie 1983) şi a Recomandării nr.R(85)11

privind poziţia victimei în cadrul dreptului penal şi al procedurii penale. La nivelul Uniunii Europene, preocuparea

pentru a asigura protecţia victimelor într-un spaţiu comun de libertate, securitate şi justiţie se reflectă în

83

Comunicarea Comisiei Europene „Victimele infracţiunilor în Uniunea Europeană - reflecţii privind standarde şi

acţiune” (14 iulie 1999), în Decizia Cadru a Consiliului European privind poziţia victimelor în procedura penală (15

martie 2001), în Cartea verde „Compensarea victimelor infracţiunilor” a Comisiei Europene (28 septembrie 2001) şi

în activitatea desfăşurată în prezent pentru definitivarea proiectului de Directivă privind compensarea victimelor

infracţiunilor.

Printre modalităţile de prevenţie a victimizării am sublinia:

1. Prima categorie de măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor infracţiunilor priveşte informarea acestora,

pornind de la ideea că o informare corectă şi completă a victimei constituie prima condiţie pentru realizarea

drepturilor şi pentru ameliorarea situaţiei sale;

2. O altă categorie de măsuri se referă la consilierea psihologică a victimelor unor infracţiuni. Consilierea

psihologică se asigură victimelor acelor infracţiuni care, fiind săvîrşite cu violenţă sau aducînd atingere libertăţii

sexuale a persoanei, produc nu numai o traumă fizică, ci şi o traumă psihologică;

3. Mecanismul cel mai important de protecţie a victimelor ar privi compensarea financiară de către stat a

victimelor unor infracţiuni.

5.Suicidul minorilor

Perturbarea atitudinii faţă de mediul social existent se poate manifesta printr-o diversitate de aberaţii

comportamentale, dintre care unele pot ameninţa însăşi existenţa fizică a persoanei. Din rîndul acestora face

parte şi suicidul, ca cea mai gravă formă.

Suicidul constituie un act grav şi irecuperabil al existenţei umane după datele literaturii medicale el apare

într-o frecvenţă medie de 2%, iar tentativele de sinucidere ar fi într-o proporţie de zece ori mai mare. Evaluarea

semnificaţiei actului suicidar se poate face prin criterii de analiză filosofică, etică, psihopatologică şi socială. 28

După unii autori, sinuciderea trebuie privită sub triplă incidenţă: biologică, psihologică şi socială.29

Suicidul constituie, deci, actul de privare voluntară a propriei vieţi. Ca intenţie sau act realizat, suicidul

rămîne expresia unei atitudini de singularizare determinată de un conflict ale cărui durată, intensitate şi

condiţionare sînt esenţial subiective. Conflictul se realizează prin structurarea în propria conştiinţă a unor

întrebări răspunsurile stabilesc atitudini incompatibile între ele şi, în consecinţă, anulează capacitatea de a se

realiza, prin perturbarea instinctului de conservare şi a întregii personalităţi.

Rata suicidului diferă de la stat la stat şi în dependenţă de o multitudine de factori (variaţii legate de

anotimp, de caracteristici persoanle, de locul de rezidenţă, cauze medicale).

În dependenţă de cauzele sociale, Durkheim (1951) clasifică suicidul în trei categorii 30:

suicid egoist – realizat de indivizi care şi-au pierdut simţul integrării în grupul lor social şi nu se mai

simt sub controlul social, familial şi religios al acestuia;

suicid anomic – realizat de indivizi care au trăit într-o societate lipsită de  „ordinea colectivă",  

aflîndu-se în mijlocul unor schimbări sociale majore sau al unor crize politice;

suicid altruist – realizat de indivizi care şi-au sacrificat vieţile pentru binele grupurilor sociale,

reflectînd astfel influenţa identităţii de grup.

84

Vîrsta şi sexul de asemenea caracterizează riscul suicidal. În cadrul suicidului pînă la vîrsta de 18 ani s-a

determinat două perioade cu valori înalte ale ratei suicidale: 9-11 ani şi 14-18 ani, însă riscul suicidal s-a evidenţiat

preponderent în perioada maturităţii sexuale şi adolescenţei. Această vîrstă de tranziţie, ştiută prin modificările de

caracter al persoanelor, induce stările conflictuale din familie, din mediul microsocial, din societate, iar

particularităţile de adaptabilitate scăzută favorizează dezvoltarea conduitei suicidale. Copiii şi adolescenţii folosesc

metodele mai accesibile pentru ei, cunoscute din cele auzite şi văzute, ca urmare a „spectacolelor de suicid" întîlnite

în viaţa lor, suicigaşii fiind pentru ei mai des eroi şi considerînd suicidul o metodă de pedeapsă a părinţilor, care, cu

siguranţă, vor suferi. Alcoolul, prin acţiunea sa narcotică, deprimînd instinctul de conservare, prezintă un factor de

risc evident ce facilitează realizarea suicidală a tinerilor. Conform investigaţiilor, în Moldova, 27,7% din cazurile de

suicid realizat de copii şi adolescenţi s-au produs pe fundalul alcoolizării.31

Printre modalităţile de suicid printre copiii şi tinerii de la oraş se constată: asfixiile mecanice – 35,96%,

precipitările – 33,71%, intoxicaţiile – 23,6% şi în cîte 2,25% s-au notat aplicarea armelor de foc, ascuţite şi

aruncarea sub tren. În mediul rural suicidul s-a realizat prin: spînzurare – 43,75%, intoxicaţie – 33,33%, precipitare

– 10,42%, aruncare sub tren – 6,25%, aplicarea armelor de foc – 4,17% şi a obiectelor ascuţite – 2,08%. Persoanele

neidentificate au realizat suicidul mai frecvent prin aruncarea sub tren sau spînzurare cu o frecvenţă egală de

42,86% şi mai rar prin precipitare – 14,29%32.

Suicidul este determinat mai des de stările conflictuale din mediul familial, de studii, de serviciu, de relaţiile

interpersonale interpersonale etc., care constituie în total 42,85%. Dragostea în eşec a indus acţiuni suicidale în

majoritatea cazurilor printre sexul feminin (80%), care au reacţionat mai sensibil în astfel de situaţii. Conflictelor pe

fundalul relaţiilor de dragoste le-a fost caracteristică vîrsta de 17-18 ani. O influenţă asupra acestei motivaţii o are şi

mediul de reşedinţă al adolescenţilor, astfel de cazuri fiind înregistrate numai printre locuitorii oraşului. Săvîrşirea

actelor suicidale pe fundalul acestor conflicte poartă un caracter acut, deoarece au fost realizate după întoarcerea de

la randez-vous, în intervalul de ore de la 9 seara la 3 noaptea. Un risc sporit de realizare a suicidului cu motivaţie

amoroasă o prezintă zilele de odihnă, atunci cînd sînt organizate de obicei diferite distracţii pentru adolescenţi,

preponderent sîmbăta, mai rar duminica sau în noaptea spre luni. Majoritatea cazurilor de suicid, realizat din

motivul neînţelegerilor familiale, au la bază conflictele părinţi-copii.33

Moartea şi tentativele suicidale printre copii şi adolescenţi reprezintă un fenomen complex de

autovictimizare şi rămîne o problemă medico-socială majoră. Cazurile de deces suicidal la vîrsta de 7-18 ani se

plasează pe locul doi după accidente, iar tentativele suicidale predomină esenţial (70,2-77,1%) printre toate

spitalizările în urma intoxicaţiilor acute. Coraportul dintre tentativele şi decesele suicidale printre copii şi

adolescenţi constituie 18:1. Acţiunile suicidale se caracterizează prin variaţii zonale, riscul autoagresiv accentu îndu-

se în teritoriile sudice ale republicii. Se constată o rată mai înaltă a suicidului realizat rural (17,80/0000) faţă de cel

urban (14,90/0000). Pentru suicidul realizat semnificativă este predominarea de 5 ori a sexului masculin, iar pentru

tentativele suicidale – de 6 ori a sexului feminin. Riscul autodistructiv maxim se observă la vîrsta de 16-18 ani.

La moment, în Republica Moldova lipseşte o asistenţa suicidologică organizată, nu există centre şi servicii

specializate cu programe unice de cercetare a actelor autodistructive, care ar reflecta epidemiologia, motivaţiile şi

factorii de risc suicidali, întru elaborarea măsurilor eficace de profilaxie.34

Se remarcă o creştere a frecvenţei autovătămării deliberate la copii şi adolescenţi în multe zone ale lumii.

Este dificil a determina motivaţia autovătămării la copiii sub 12 ani, pentru că pînă la această vîrstă ei nu au o

85

concepţie clară despre moarte, de aceea în cazul lor motivaţia ar rezida în dorinţa de a evada din starea de stres sau

de a manipula adulţii. Autovătămările de orice gen, ca modalitate a autovictimizării, este determinată de

dezmembrarea familiei, tulburări psihiatrice şi abuzuri ale copiilor.

VI. Fenomenologia delincvenţei juvenile

1.Criterii de evaluare a delincvenţei juvenile

Problema cauzalităţii delincvenţei juvenile poate fi privită ca interacţiune genetică a sistemelor de factori interni

şi a sistemelor de factori externi; altfel spus, ca o împletire a sistemelor de factori, de personalitate a participanţilor

minori sau tineri la comiterea de infracţiuni (în calitate de autori, instigatori sau complici) cu sistemele de factori ce

ţin de mediul social, concret istoric. Rădăcinile delincveneţi juvenile stau în interacţiunea genetică dintre

personalitatea adaptată la exigenţele legii penale, decompensată, destructurată – a unor minori şi tineri şi mediul

social istoriceşte determinat.1

Delincvenţa juvenilă poate fi distinsă în sens larg ca fiind ansamblul încălcărilor de lege comise de către minori

într-o unitate de timp şi spaţiu, dar şi într-un sens îngust, în acest caz fiind mai oportună formula de criminalitate

juvenilă, ca o totalitate a faptelor prohibite de legea penală, doar comise de către minori.

Se poate vorbi despre o delincvenţă de gen (de violenţă, contra patrimoniului etc.), fie de una de grupă (grupuri

spontane, grupuri organizate sau bandele de minori şi tineri).

Pe fondul tratării în funcţie de dimensiunile de timp, spaţiu geografic, gen infracţional, vor apare în mod necesar

deosebiri, diferenţieri şi chiar particularizări specifice.

Examinată pe categorii şi grupe de infracţiuni, delincvenţa juvenilă apare ca avînd ponderea cea mai mare,

infracţiunile comise de minori şi tineri în ultimul deceniu fiind din următoarele grupe: infracţiuni contra

patrimoniului, urmate de infracţiunile săvîrşite cu aplicarea violenţei asupra persoanelor.2

Faptul că delincvenţa, în particular delincvenţa juvenilă, se comite deseori în grup este cunoscut de mult timp,

îndeosebi în SUA, unde prezenţa coautoratului se reflectă în majoritatea cauzelor. E de menţionat că coautorii şi

complicii nu formează mereu bande sau grupări, deoarece se poate vorbi de asociaţii momentane de la două la trei

persoane care nu constituie deci un grup în adevăratul sens al cuvîntului. La tineri, formarea grupelor este mai

frecventă decît la alte categorii de vîrstă, pentru că aceasta constituie produsul manifestărilor adolescentine şi care

sînt normale în construcţia socializării şi a identităţii psihosociale. Atunci cînd se constituie o bandă delincventă, se

poate recunoaşte dezvoltarea unei subculturi. Caracteristicile subculturale au tendinţa de a se înrădăcina odată cu

lărgirea grupului.

Apare întrebarea referitoare la originea şi cauzele apariţiei bandelor minorilor. Oare grupul provoacă

delincvenţa sau indivizii deja delincvenţi se regăsesc şi formează banda? Teoriile multifactoriale susţin dubla

relaţie cauzală prezentă simultan. Teoriile culturaliste afirmă influenţa cauzală a grupului, în timp ce teoriile

86

contrlolului social acceptă ideea că grupul delincvent se constituie începînd cu indivizii deja angajaţi în

delincvenţă.

În medie, repartizarea procentuală a subiecţilor în cazul faptelor comise individual şi al faptelor comise în grup,

în diferite state ar fi3:

State individual în grup

Belgia 23,7% 67,8%

Regatul Unit MB 19,3 % 70,5%

Finlanda 44,5 % 36,9%

Olanda 41,7 % 49,4%

Irlanda de Nord 20,9 % 56,8%

Portugalia 27,2 % 59,1%

Spania 40,3 % 51,0%

SUA 26,0 % 60,3%

Elveţia 27,8 % 67,3%

În total 29% 60%

(11% revin delincvenţei comise individual în comun cu grupul)

Dintre statele examinate, scorul delincvenţei de grup al minorilor s-ar expune după cum urmează:

---------------------------------------------------------------------

State scorul delincvenţei în grup

Regatul Unit MB 0,76Elveţia 0,73Irlanda de Nord 0,70SUA 0,69Portugalia 0,66Spania 0,55Olanda 0,54Finlanda 0,47-----------------------------------------------------------------------

La general, printre conduitele delincvente specifice minorilor ar fi: delincvenţa de grup (fie grupuri spontane,

fie bande), violenţa, delincvenţa legată de droguri, sustragerea, fie răpirea vehiculelor.

Delincvenţa de grup include grupurile spontane şi cele organizate.

1) Grupuri spontane de tineri nu constituie un fenomen permanent şi stabil, pentru care nu pot fi identificate

anumite caracteristici. Acest tip de delincvenţă este ocazional la săvîrşirea anumitor infracţiuni (furt calificat

sau viol în grup) şi este favorizat de mai mulţi factori, printre care: slaba preocupare a familiei, consumul de

alcool, anturajul.4

2) Grupurile organizate (bandele) reprezintă acea formă de delincvenţă organizată, colectivă, în cadrul căreia

membrii constitutivi duc un mod de viaţă antisocial, majoritatea acţiunilor fiind caracterizate de încălcarea

legii. Fenomenul bandelor are forme incipiente în perioada interbelică în SUA.5

Deşi există similitudini indiscutabile cu bandele adulte, între cele două fenomene delincvente există nu doar o

diferenţă de grad, dar în mod egal şi o diferenţă de natură. Cînd între aceste două tipuri de structuri există

87

„colaborări” criminale, se vorbeşte de manipulare a minorilor de către adulţi, determinată atît de relativa impunitate

de care beneficiază minorii în faţa justiţiei, cît şi de labilitatea psihică specifică vîrstei. O altă caracteristică este că

bandele cunoscute în prezent acţionează cu mai multă violenţă, iar în ţările cu o puternică imigraţie sînt constituite

din ce în ce mai mult pe baze etnice. În ce priveşte violenţa, ea este mai curînd un act simbolic, o „dovadă

iniţiatică”. Astfel, pentru a fi admis în grup, minorul este supus unei testări care se transpune prin agresiune sau alte

crime.6

Susţinătorii teoriilor subculturale (Cloward şi Ohlin) au propus o tipologie a subculturilor delincvente după

oportunităţile şi mijloacele utilizate. Ei disting:

Subculturi de conflict şi de violenţă în calitate de expresie a necesităţii de afirmare şi de achiziţie în

grupuri avînd oportunităţi slabe;

Subculturi criminale care se organizează pentru a obţine cu eficienţă bunurile convertite;

Subculturi retretiste în care abuzul drogurilor şi satisfacerea plăcerii imediate fără a depune eforturi

sînt principalele motivaţii.

Reieşind din motivaţiile nominalizate, pot fi identificate trei grupuri de delincvenţi minori7:

a) Bande conflictuale – acestea se exprimă prin violenţă fizică în grup. Ele sînt compuse în mediu de un

nucleu central dur alcătuit din cîteva zeci de indivizi şi de un nucleu periferic mai flotant, în care indivizii

nu participă la toate activităţile şi au un statut mai puţin clar. Liderul este un personaj carismatic. Aceste

bande îşi au zona lor de influenţă teritorială şi se recunosc între ele prin obiceiurile lor caracteristice.

Intrarea în bandă este ritualizată, violentă şi umilitoare pentru cel interesat, care trebuie să dovedească cu

toată forţa sa supunerea faţă de şef. Legătura cu banda este primordială. Delincvenţa nu este un scop în sine,

dar un mijloc de a repune puterea şi respectul datorat bandei.

b) Bande criminale – acestea se caracterizează printr-un cîmp de acţiune, un teritoriu, exercitarea activităţilor

centrate pe sustrageri cu sau fără aplicarea violenţei, a comerţului, a traficului de obiecte sau de droguri. Ele

sînt compuse din 4 – 5 membri, prezentînd legături strînse între ei bazate pe necesitatea de protecţie

reciprocă. Activitatea în grup este structurată şi divizarea muncii este precis delimitată conform

competenţelor fiecăruia. Există legături între banda minorilor şi cea a adulţilor. Violenţa este pentru

membrii bandei un mijloc de apărare a bunurilor lor şi a securităţii lor. Delincvenţa este deci pentru ei o

finalitate în sine şi raţiunea de a fi a bandei.

c) Bande retretiste – structura acestora este confuză şi relaztiv slabă, deseori bazată pe consumul comun de

droguri sau comercializarea acestora. Delincvenţa nu este utilizată decît pentru asigurarea achiziţionării.

Sînt grupuri schimbătoare, fără un lider afirmat. Membrii ei sînt respinşi de societate, de unde şi denumirea

lor de „retretişti” (adică grupe retrase). Sînt tipice tinerilor ce provin din familii asigurate.

Organizarea în bande distinscte determină existenţa unor caracteristici pentru membrii acesteia8:

-un anumit limbaj în care argoul include cuvinte inventate, al căror sens este cunoscut doar de membrii grupului;

-o imagine ce serveşte la individualizarea membrilor grupului (tunsoare, îmbrăcăminte etc.);

-practicarea delimitării zonelor de influenţă (prin aplicarea desenelor cu spray pe pereţi);

-o anumită muzică;

-o „ideologie” contradictorie cu imagini violente şi nonviolente etc.

88

2. Starea, structura şi dinamica delincvenţei juvenile în Republica Moldova

Actul delincvent comis de minor este unul izolat, cu un caracter strict individual, în timp ce delincvenţa juvenilă

constituie o stare socială caracterizată prin globalitatea faptelor care perturbă o societate. Sub aspect global, ca un

fenomen de masă, delincvenţa juvenilă este caracterizată prin indici cantitativi şi calitativi.

Aspectul cantitativ desemnează determinările măsurabile, care se referă la elementele delincvenţei ce se

exprimă prin număr, grad, mărime, întindere, suprafaţă, volum, masă, intensitate, ritm etc. Acesta se identifică prin

numărul faptelor comise de minori, gravitatea acestora, repartiţia teritorială şi pe categorii de vîrstă etc.9

Aspectul calitativ desemnează sistemul sau unele din însuşirile unor procese şi fenomene, vizează determinările

sale în planul individualizării, al particularităţilor specifice. Criteriile calitative vizează, în mod nemijlocit, atît

aspectele generale, cît şi cele specifice sau individuale10, relative la persoana delincventului minor.

Aspectele enunţate constituie starea (nivelul) criminalităţii sau delincvenţei juvenile, exprimată prin suma

crimelor sau delictelor săvîrşite şi a persoanelor ce le-au comis (persoane vinovate minore), precum şi prin coeficienţi sau indici

relativi ai delincvenţei juvenile.

Nivelul delincvenţei juvenile se reprezintă prin valoarea determinată din numărul total de infracţiuni

săvîrşite pe un teritoriu determinat într-o perioadă de timp stabilită, raportată la un număr stabilit de populaţie, spre

exemplu la 1000; 10000 sau 100 000 de locuitori.

Ţinem să remarcăm, vis-à-vis de polemica făcută la începutul prezentului suport de curs în ce priveşte

oportunitatea noţiunii de delincvenţă juvenilă în raport cu cea de criminalitate juvenilă, că, la moment, starea tuturor

faptelor ilegale comise de către minori se reprezintă doar prin infracţiuni (ceea ce ziceam că ar forma criminalitatea

juvenilă, ca un domeniu mai restrîns decît delincvenţa juvenilă); or, datele statistice existente nu cuprind alte fapte

ilegale comise de către minor.

Sub raport cantitativ, se face distincţie între conceptele de delincvenţă sau criminalitate reală, descoperită,

judecată (sau legală), ocultă. De fapt, diversitatea respectivă poate fi lărgită, şi aceasta în dependenţă de criteriul pus la

bază, de exemplu poate fi recunoscută şi delincvenţa identificată (înregistrată de către organele poliţiei), judecată,

sancţionată, instituţională.11

Aspectul fenomenologic al delincvenţei juvenile s-ar reprezenta după cum urmează:

Delincvenţa reală

Delincvenţa relevată Delincvenţa ocultă

Delincvenţa legală

(judiciară)

Delincvenţa

aparentă

(reclamată)

Delincvenţa reală cuprinde totalitatea faptelor (crime, delicte, încălcări de lege) comise de minori, într-o unitate de timp

şi spaţiu, indiferent dacă au fost sau nu descoperite, înregistrate, judecate.

Delincvenţa ocultă cuprinde toate faptele nedescoperite şi nici înregistrate, comise de către minori. Delincvenţa ocultă

mai este numită „cifra neagră” sau „cifra ascunsă” a delincvenţei. În linii generale, cifra neagră ar putea fi reprezentată 89

printr-o ecuaţie matematică, care reprezintă diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea aparentă: C.N. = C.R.-

C.A.

Delincvenţa legală cuprinde faptele soluţionate, pentru care există deja o hotărîre, sentinţă judecătorească definitivă. De

fapt, anume delincvenţa legală şi reprezintă principalul criteriu de evaluare cantitativă a delincvenţei juvenile.

Delincvenţa aparentă se referă la totalitatea faptelor care au fost aduse la cunoştinţa organelor competente să efectueze

urmărirea penală.

Prin structura delincvenţei juvenile înţelegem configuraţia elementelor componente ale delincvenţei juvenile, în

cadrul sistemului în ansamblu.

Descrierea structurii delincvenţei înseamnă, în primul rînd, relevarea elementelor ei constitutive în baza unor

particularităţi; în al doilea rînd, stabilirea ponderii specifîce a fiecărui element în cadrul delincvenţei juvenile în ansamblu; în al

treilea rînd, stabilirea legăturii între elemente; în al patrulea rînd, stabilirea legăturii între fiecare element particular cu sistemul

delincvenţei şi criminalităţii în general.

Structura delincvenţei juvenile cuprinde:

-delincvenţa după tipul de devianţă;

-după tipul personalităţii delincventului minor;

-după structura sociodemografică etc.

Dinamica delincvenţei juvenile constituie evoluţia fenomenului în timp şi spaţiu, în comparaţie cu alte

perioade şi spaţii. După dinamică se determină mişcarea delincvenţei juvenile pe anotimpuri, zone teritoriale,

diferenţe între delincvenţa urbană şi cea rurală etc.

Starea delincvenţei juvenile în ultimii ani s-a caracterizat prin următorii indici12:  pe parcursul primului

trimestru al anului 2006, de către minori şi cu participarea lor au fost comise 586 infracţiuni, ceea ce constituie o

scădere cu 18,7%, comparativ cu perioada analogică a anului 2005 (721).

   În acest context se atestă diminuarea criminalităţii juvenile la următoarele categorii de infracţiuni: tîlhării –

cu 28,6%, violuri – cu 99,9%, furturi – cu 6,9%, şi o majorare a jafurilor – cu 33,3%.

   De către minori şi cu participarea acestora în total au fost comise 497 infracţiuni grave, ceea ce constituie o

scădere cu 15,6%, dintre care violuri – 3, tâlhării – 5, jafuri – 28.

   O diminuare a criminalităţii juvenile la general s-a înregistrat în mun. Chişinău – 98(-33,8%), Bălţi – 43(-

23,2), Briceni –5(-20,0%), Cahul – 8(-88,2%), Donduşeni – 8(-57,9%), Floreşti – 16(-55,6%), Rezina – 2(-33,3%),

Sîngerei – 4(-55,6%), Teleneşti – 9(-30,8), iar majorare în Cantemir +50,0, Căuşeni +80,0, Edineţ +125,0, Făleşti

+220,0, Leova +400,0, Ocniţa +200,0, Soroca +35,3, Străşeni +30,0, Taraclia +33,3, Ungheni +53,4, Comrat

+23,1%.

   La comiterea celor 586 infracţiuni au participat în total 556 (-15,5%) minori, dintre care: neantrenaţi în

cîmpul muncii 413 (-24,2%) minori, elevi – 100, pentru prima dată au comis infracţiuni – 520 (-14,9%). În mun.

Chişinău au participat 98 (-33,8%) minori, dintre ei 10 elevi (-28,6 %).

   În stare de ebrietate s-au comis 21 (+50,0%) infracţiuni, la care au participat 15 persoane (+15,4%).

   Infracţiuni comise de către minori şi participarea lor în grup – 162 (-13,8%).

   După categorii de vârstă: 14-15 ani – 217 (-7,7%), 16-17 ani – 339 (-19,9%).

În conformitate cu datele cu privire la situaţia criminogenă în Republica Moldova în anul 2007, se constată că

delincvenţa juvenilă este în continuă descreştere în comparaţie cu perioadele precedente, deşi problema copiilor

90

neplasaţi în familii rămîne a fi actuală. Descreşterea oficială s-ar datora atenţiei sporite faţă de fenomenul

delincvenţă juvenilă acordate în ultima perioadă, îndeosebi graţie eforturilor organizaţiilor neguvernamentale, ale

celor internaţionale. Din numărul total de infracţiuni înregistrate fiecare a paisprezecea este săvîrşită de minori sau

cu participarea acestora. În numărul persoanelor culpabile de săvîrşirea crimelor la săvîrşirea crimelor au participat

341 elevi ai şcolilor şi liceelor. Comparativ cu anul 2005, numărul minorilor care au săvîrşit crime de asemenea s-a

redus (cu 797 persoane), practic fiecare a opta persoană care a comis crime este minoră (11,9%). Din totalul

persoanelor condamnate fiecare a paisprezecea este în vîrstă de 14-17 ani. Majoritatea minorilor sînt condamnaţi

pentru furt (43,1%), jaf şi tîlhării (14,4%), huliganism (6,2%) şi crime legate de droguri (2,7%). Anual, în

penitenciare se află peste 6400 persoane, dintre care peste 140 sînt tineri în vîrstă de pînă la 21 ani. Pe parcursul

anului 2007, în scopul combaterii cerşitului şi vagabondajului, în Centrul de Plasament Temporar al Minorilor au

fost plasaţi provizoriu 1507 minori. Din totalul copiilor plasaţi în acest centru cei mai mulţi sînt din şcoli generale şi

gimnazii-internat (62,7%), copiii care nu învaţă şi nu lucrează constituie 19,9%, copiii care se ocupă cu cerşitul –

12,7%. Comparativ cu anul 2006, cazurile de plasament repetat au crescut cu 13 la sută.13

În funcţie de faptele comise în 2004-2007, starea şi structura delincvenţei juvenile legale se reprezintă după cum

urmează:

2004 2005 2006 2007În total minori condamnaţi 1774 1888 1316 662

inclusiv pentru:omor 6 15 18 14viol 29 26 21 19furt 1234 1317 823 285jaf 126 134 121 87tîlhării 28 31 26 8huliganism 73 86 42 41crime legate de droguri 45 51 31 18alte 227 228 234 190

Printre cazurile de plasament înregistrate în anii 2006-2007 s-au categorisit:

2006 2007

În total – minori plasaţi 1459 1507dintre care:

care nu învaţă şi nu lucrează 357 300 care se ocupă cu cerşitul 221 192 rătăciţi 16 27 preşcolari 62 76 elevi ai şcolilor generale 481 584 elevi ai gimnaziilor-internat 368 361 cazuri de plasament repetat 500 565 s-au prezentat personal 10 6

Există o percepţie generală, uneori nejustificată, precum că rata infracţiunilor comise de minori este într-o

creştere permanentă şi semnificativă şi precum că delictele mai serioase şi violente sînt comise de copii de vîrstă

mai mică. Apar în acest sens două întrebări:

1. A crescut oare numărul minorilor care comit infracţiuni?

2. A crescut oare numărul infracţiunilor grave comise de minori de vîrstă mai mică?

91

În ce priveşte prima întrebare, baza pentru statisticele naţionale variază considerabil. Este imposibil a efectua

comparaţii internaţionale concludente. În unele cazuri creşterea delincvenţei juvenile este indiscutabilă şi poate fi

dramatică. Multe ţări din Europa Centrală şi de Est au cunoscut creşteri acute ale fenomenului în primii ani după

tranziţie. Guvernele ţărilor dezvoltate susţin că rata infracţiunilor comise de minori este în continuă creştere pe

parcursul ultimilor douăzeci-treizeci de ani.14

De menţionat că cîţiva factori externi pot avea efecte semnificative asupra comparaţiilor de la an la an: de

exemplu, diferenţelor în detectarea sau raportarea procentajului le-ar putea reveni cea mai mare parte, sau 5% în

„creşterea ratei delincvenţei juvenile”. Cifrele în acest sens sînt larg deschise pentru manipulări politice. Un guvern

care doreşte să demonstreze succesul obţinut în „combaterea criminalităţii” ar putea să găsească o altă culegere de

date pentru a fi publicate, spre deosebire de guvernul care intenţionează să creeze la public un sentiment de

nesiguranţă pentru a-şi asigura suportul în ce priveşte reuşita aplicării măsurilor respective. Rata generală de

asemenea ascunde multe caracteristici importante: dacă furtul unei ciocolate şi jefuirea unei persoane în stradă se

consideră ca fiind două „cazuri” diferite, atunci încă un furt de ciocolată aparent ar mări rata delincvenţei juvenile

cu 50%, prezentîndu-se astfel un tablou distorsionat al realităţii delincvenţei juvenile.15

În contextul celor enunţate, se consideră că fetele reprezintă pînă la 10% dintre delincvenţii juvenili, de aceea

uneori nu li se atrage atenţia cuvenită la întocmirea statisticelor.

În ce priveşte a doua întrebare, din ce în ce mai mult se exprimă îngrijorarea faţă de creşterea numărului

crimelor de violenţă comise de minori cu vîrstă mai mică. Această îngrijorare este alimentată de vehicularea lor în

presă, de organizarea diferitelor emisiuni la nivel naţional în vederea stabilirii raitingului diferitelor opinii. Atenţia

sporită faţă de astfel de fapte trebuie justificată mai mult prin raritatea lor, decît prin ascendenţă. De exemplu, în

rezultatul unui studiu cuprinzînd 80% de minori între 10-13 ani consideraţi ca fiind „infractori gravi”, efectuat în

Noua Zeelandă în 1994, s-a descoperit, că doar 22% dintre ei, adică 23 de copii au fost de fapt condamnaţi pentru

crime foarte grave sau grave.16

O altă problemă care apare este următoarea: care ar trebui să fie reacţia socială faţă de faptele, chiar şi cele

mai grave, ale minorilor? Nu există o părere unitară la acest capitol. În realitate, există state care aplică chiar

pedeapsa capitală, de exemplu în SUA, sau aplică un tratament în cadrul familiei delincventului. Există mereu o

doză de scepticism faţă de orice măsură aplicată; totuşi tendinţa, la moment, este de a considera mijloacele

restaurative ca fiind cele mai eficiente. În istorie, mai mult de o mie dintre persoanele arestate sau încarcerate pe

motiv de suspiciune de participare la genocidul din 1994 din Rwanda erau sub vîrsta de 18 ani atunci cînd au avut

loc masacrele, inclusiv cîteva sute de copii sub 14 – ani, vîrsta responsabilităţii penale în această ţară. Acuzaţiile nu

au fost înaintate grupului de copii cu vîrsta sub 14 ani, iar sentinţele maxime pentru categoria de la 14 la 17 ani au

fost mai mici decît pentru adulţi.17

În anul 2007, organele Procuraturii au terminat urmărirea penală pe 1949 cauze penale privind minorii, în

instanţa de judecată pentru examinare în fond au fost expediate 1431 de cauze. Instanţele de judecată au examinat şi

au pronunţat 1393 de sentinţe. În baza sentinţelor instanţelor de judecă au fost condamnaţi 662 de minori. În

privinţa minorilor condamnaţi, instanţa de judecată a aplicat închisoarea pentru 124 de minori, amendă – pentru 54,

munca neremunerată în folosul comunităţii – pentru 154 şi suspendarea condiţionată – pentru 321 de minori. Studiul

în acest domeniu relevă o schimbare esenţială a situaţiei ce vizează minorii la capitolul aplicării pedepselor în

privinţa acestora. Astfel, instanţele de judecată aplică pedeapsa sub formă de închisoare în cazuri excepţionale, cînd

92

minorii săvîrşesc infracţiuni cu rezonanţă şi cu înalt grad de pericol social sau cînd infractorii minori au săvîrşit

infracţiuni repetate în termen de probă.18

Este de subliniat că, indiferent de creşterea sau descreşterea dinamicii delincvenţei juvenile, autorităţile şi

reacţia societăţii trebuie mereu să fie de veghe în vederea contracarării acestui fenomen. Aceasta cu atît mai mult

cu cît delincvenţa juvenilă este influenţată de starea în care sînt crescuţi şi educaţi minorii. Pretutindeni se

evidenţiază accesul liber al minorilor la procurarea băuturilor alcoolice, diminuarea rolului părinţilor şi al corpului

didactic din instituţiile de învăţământ în dezvoltarea normală a copilului, vagabondajul minorilor, cerşitul etc.

VII. Cauzalitatea delincvenţei juvenile

1. Aspecte generale privind cauzele şi factorii delincvenţei juvenile

Explicarea unui fenomen presupune iniţial tendinţa de a răspunde la întrebările „de ce?” şi „cum?”.

Explicarea face referire, astfel, la cauzalitate şi previziune. În materia delincvenţei juvenile cauzalitatea este o

noţiune complexă care prezintă trăsături caracteristice ei:

-cauzalitatea nu apare ca un fapt generator unic, dar ca un ansamblu de factori interdependenţi. Astfel,

putem afirma că cauzalitatea nu este „lineară”, dar „în reţea”;

-fenomenul are mereu explicaţii într-un cadru spaţio-temporal specific (cauze interne şi externe);

-cauzalitatea nu poate fi evaluată în manieră globală, ea trebuie mereu apreciată în funcţie de nivelul la care

ea se plasează, fiind vorba în acest caz de cauzalitate individuală.

Cauzalitatea poate fi înţeleasă într-un sens analitic sau sintetic.

Conceptul analitic susţine că cauzalitatea trebuie să fie distinsă de factor şi motiv, acestea fiind diferite.

După Jean Pinatel, factorul ar fi orice element obiectiv care se înglobează în cauzalitatea unui fenomen (de

exemplu, războiul), dar care nu constituie cauză prin sine însuşi. Factorul se deosebeşte de cauză prin aceea că el

nu este decît elementul care influenţează cauza, provocînd astfel un rezultat.

În acelaşi timp, factorul nu trebuie să fie confundat cu indicele sau simptomul care nu au semnificaţii

cauzale, dar posedă doar o valoare de diagnostic, identificînd astfel prezenţa unei eventuale devianţe sau

delincvenţe.

În cadrul categoriei de „factor” pot fi identificate multiple tipologii: factor criminogen şi de inhibiţie, factor-

condiţie şi factor-cauză, factor favorizant şi declanşant, factor determinant şi secundar.

Dacă e să acceptăm teoria personalităţii delincvenţiale a lui J. Pinatel, atunci „pragul delincvenţial” anume

că ar cuprinde un ansamblu de factori ce impulsionează trecerea la act a subiectului.

93

Pe de altă parte, există şi curente în doctrină care abandonează termenul de „factor” în favoarea celui de

„variabilă”, care ar avea o valoare diferită de la unitate la alta. În ce priveşte noţiunea de motivaţie sau mobil, prin

acestea s-ar înţelege impulsul care direcţionează un individ să acţioneze într-un scop determinat (ură, dragoste,

armonie etc.).

Conceptul sintetic acceptă cauzalitatea ca pe un fenomen explicativ complex. Aceasta ar cuprinde un „cîmp

criminogen” care este o transpunere spaţială a unui ansamblu de factori ce intervin în comportamentul uman. În

fine, cauzalitatea în sens sintetic cuprinde o totalitate de elemente interdependente de orice natură.

Anterior menţionam că cauzalitatea delincvenţei a constituit obiectul mai multor şcoli, curente, teorii, cum

ar fi: teorii de orientare biologică, psihologică, sociologică, mixtă în vederea explicării originii fenomenului

delincvenţial. Este clar că cauzele pot fi interne, externe sau mixte, iar uneori cauze nesemnificative, influenţate de

factori complecşi, pot genera efecte grave, după cum şi aceeaşi cauză poate provoca efecte diferite.

2. Factorii delincvenţei juvenile

Factorii care facilitează apariţia delincvenţei juvenile se împart în două mari grupe: factori externi şi factori

interni.

Printre factorii interni am putea evidenţia ereditatea, factorii fizici, fiziologici, temperamentul sau unele

deficienţe mintale, fie caracteriale.

Ereditarea înseamnă transmiterea însuşirilor sau caracterelor fizice, psihice de la părinţi la copii prin

mijlocirea plasmei germinative. Geneticienii de astăzi au descoperit regulile şi mecanismele de transmitere

ereditară, şi anume: ½ din caracterele tatălui şi ½ din caracterele mamei. Aşa, din părinţi înalţi (atât tata, cât şi

mama) se nasc copii înalţi; din tată înalt şi mamă joasă se nasc ¼ copii înalţi, ¼ copii scunzi şi 2/4 copii hibrizi,

având amestec de caractere. Unele caractere de la tată sau de la mamă sînt dominante şi evidente, alte caractere sînt

recesive, ascunse. Acestea din urmă, dacă nu apar în prima generaţie, pot să apară în generaţia a doua sau a treia.1

Prin intermediul eredităţii nu se transmite criminalitatea ca atare, ci doar anomaliile psihice care facilitează

apariţia ei, dintre care coeficientul scăzut de inteligenţă, o conduită necontrolată sau slab controlată, absenţa

simţului moral. Cercetarea influenţei eredităţii asupra devenirii individului se face fie în baza studiului fraţilor

gemeni, fie în baza comparării copulului cu părinţii săi biologici şi cei adoptivi. Această din urmă metodă au folosit-

o cercetătorii Lund şi Jorger, care au luat copiii de la familiile criminale şi i-au plasat în familii sănătoase din punct

de vedere moral şi educativ, dar, până la urmă, aceştia au fugit din noile familii şi s-au dovedit a fi delincvenţi.2

O mare parte din fondul psihopatologic şi de personalitate poate fi moştenit de la părinţi, cum ar fi:

caracterul extravert sau introvert, performanţa şcolară, nevrotismul etc. Dar, în acelaşi timp nu trebuie absolutizat

factorul ereditar; or, violenţa nu obligatoriu se transmite pe această cale, pentru că violenţa se cultivă, în mare

măsură, în societate, fiind deci educată.

Tulburările caracteriale. Întrucât caracterul constituie latura de exprimare a personalităţii în relaţiile cu lumea,

dimensiunea sa morală, cunoştinţele bine formate vor inhiba comportamentele infracţionale. Acolo unde există

deficienţe în educarea caracterului vor apare fenomenele de infracţionalism la aşa-numiţii ,,copii problemă”. La

aceşti copii se manifestă fenomene negative în comportament, cum ar fi impulsivitatea şi agresivitatea, lenea şi

indolenţa, egoismul, încăpăţânarea.3

Dintre factorii externi un rol covîrşitor îl au familia, anturajul, şcoala, mass-media.

94

Familia influenţează formarea comportamentului copilului în primul rând prin relaţiile dintre părinţi. Când unul

dintre părinţi este vitreg, el va genera în sufletul copilului o anumită rezervă afectivă şi poate chiar un sentiment de

respingere. Ataşamentul faţă de părintele adevărat, plecat din familie (prin divorţ sau prin deces) îi creează copilului

această stare afectivă de respingere sau de indiferenţă şi-i determină pe unii la acte de vagabondaj. Sînt situaţii în

care familia este formată din ambii părinţi naturali, dar atmosfera este negativă, fie datorită că sînt alcoolici, fie că

sînt ei înşişi infractori. Aceste atitudini extreme generează fie o exigenţă exagerată împinsă până la teroare, fie o

indulgenţă nepermis de mare, copilului tolerîndu-i-se orice fel de comportament. Copilul terorizat prin bătăi va

căuta în afara familiei o desfăşurare printr-un comportament agresiv faţă de colegii mai mici. Cel răsfăţat prea mult

în familie va deveni cu uşurinţă un infractor însuşindu-şi bunuri care nu-i aparţin, ştiind că părinţii îi vor lua

apărarea. Părinţii vor trebui să fie preocupaţi să-i ofere copilului un model de comportament pe care să-l poată imita

apoi în calitate de cetăţean major.4

După funcţionalitatea sa, mediul familial poate fi analizat după mai mulţi indicatori, dintre care cei mai

importanţi sînt consideraţi:

1) modelul de raportare interpersonală a părinţilor, înţelegîndu-se prin acesta nivelul de apropiere şi înţelegere,

acordul sau dezacordul în legătură cu diferite probleme;

2) gradul de coeziune a membrilor familiei;

3) modul în care este perceput şi considerat copilul;

4) ansamblul de atitudini ale membrilor în raport cu diferite norme şi valori sociale;

5) modul de manifestare a autorităţii părinteşti;

6) gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor;

7) nivelul de satisfacţie resimţit de membrii grupului familial;

8) dinamica apariţiei unor stări tensionale şi conflictuale;

9) modelul de aplicare a recompenselor şi sancţionărilor;

10) gradul de deschidere şi sinceritate manifestat de membrii grupului familial.5

Alegerea unui comportament pro-social sau pro-delincvent al copilului este influenţată de stilurile de

educaţie şi relaţiile dintre membrii familiei şi copil:

1) autoritate-liberalism sau constrângere-permisivitate şi

2) dragoste-ostilitate sau ataşament-respingere.6

Numeroase studii indică o corelaţie între modelul educativ şi clasa socială. Astfel,

clasele superioare practică în general un model educativ lejer, care permite dezvoltarea liberă a personalităţii

copiilor şi manifestarea autonomiei lor, iar constrîngerile educative sînt slabe. Aflate la polul opus, clasele populare

practică un model educativ caracterizat printr-o atitudine aparent similară celei din clasele superioare, însă diferă de

acesta prin faptul că exprimă mai degrabă un fel de indiferenţă, absenţa proiectelor educative. Cele mai multe

constrîngeri se exercită asupra copiilor din familiile aparţinînd claselor mijlocii, care sînt prin excelenţă adeptele

unui „rigorism” educativ. În cadrul acestor familii, copilul este supus de timpuriu presiunilor, pentru a i se inocula

conştiinciozitatea, ordinea, responsabilitatea, deprinderile legate de curăţenie, ţinută, maniere.7

Familia nu neapărat este cea care dezvoltă anume o personalitate delincventă, dar ea poate, prin atitudinea

sa, liberalism excesiv, rigiditate, atitudine naivă, dezorganizare sau conflicte, să predispună spre delincvenţă prin

crearea unor conjuncturi favorizante.

95

Printre indicii ce pot influenţa negativ o familie ar fi:

stabilitatea familiei, în sensul rezistenţei acesteia la mutările spaţiale dintr-o zonă în alta;

calitatea vieţii;

situaţia economică;

structura familiei, numărul de persoane din cadrul acesteia;

caracteristicile comportamentale, obişnuinţele familiale;

disciplina familială.

În baza unor sondaje efectuate în republică, s-a constatat că raporturile părinţi- copil lasă de dorit: 22,6%

din minori apreciindu-le ca fiind negative în relaţie cu tata şi 29,3% negative în relaţie cu mama, iar atenţia acordată

copiilor din partea ambilor părinţi este la treapta de jos; fiecare al doilea minor intervievat consideră că părinţii nu i-

au acordat atenţia cuvenită. Cercetările sociologilor şi ale criminologilor străini denotă că circa 85% din tinerii cu

comportament delincvent au crescut în familii dezorganizate.8 Prezenţa conflictelor (certuri) în familiile

respondenţilor este frecventă la circa 35% (dintre care: deseori (16%), foarte des (12%), întotdeauna (6,7%)),

violenţa domestică completându-le (33,3%). Cauzele conflictelor se statuează mult în carenţele socio-economice,

prezenţa parazitismului social, funcţionalitatea educativă scăzută etc.9

Şcoala. Personalitatea elevului este educată de personalitatea profesorului, spiritualitatea unuia se hrăneşte din

spiritualitatea altuia, ceea ce face necesară o abordare interpersonală, capabilă să asigure nu doar dimensiunea

informaţional-operaţională, transmiterea de cunoştinţe, ci şi dimensiunea umană, psihosocială, a creşterii şi

coevoluţiei în comun a celor doi subiecţi.10 Este impotant ca prin manierele sale de intervenţie profesorul să nu

admită astfel de modele comportamentale, cum ar fi „bufonul clasei”, „preferarea unora” etc.

S-a constatat că procentul diverselor infracţiuni este mult crescut la copiii care nu frecventează şcoala sau la cei

cu o frecvenţă slabă. S-a constatat, de asemenea, că infracţiunile sînt mai frecvente în cazul celor slabi la învăţătură,

mai ales în rândul repetenţilor.

Atitudinea pozitivă a profesorilor, tactul lor pedagogic, priceperea de a-şi apropia sufleteşte elevii pot avea

efecte pozitive asupra scăderii procentului infracţiunilor în rîndul elevilor. Dacă însă profesorul va lua o atitudine

exagerat severă şi chiar terorizantă, există toate şansele să împingă pe elevii cu o structură labilă în rîndul

delincvenţilor minori.11

Printre deficienţele socializării în şcoală ar fi: tratamentul preferenţial acordat elevilor „buni” cu care

educatorul are tendinţa de a interacţiona mai frecvent, neglijîndu-i astfel pe ceilalţi; tendinţe de a întări prin

sancţiuni severe comportamentale copiilor cu probleme; insuficienta cooperare a şcolii cu familia; învăţămîntul

formal.

Mass-media poate influenţa în sens negativ delincvenţa juvenilă; or, violenţa văzută la televizor sau la

cinematograf duce la creşterea agresivităţii şi a criminalităţii în rîndul copiilor şi tinerilor.

Dacă rolul delincventului este interpretat de un actor simpatizat de copii, efectele negative sînt mai mari, copiii

străduindu-se să-l imite. Literatura, filmele, programele de jocuri pe calculator care proslăvesc infracţiunea, violul

sau crima constituie pentru copii un veritabil drog, promovîndu-le un comportament pe măsura celor citite şi

văzute.12

În baza studiului efectuat asupra tinerilor infractori în 2005, s-a stabilit că în calitate de cauze ale delincvenţei

proprii ei identifică: prima ar fi dezorganizarea din cadrul familiei – 78,3%; a doua: condiţiile de viaţă – 51% şi

96

lipsa unei protecţii sociale adecvate din partea statului – 59,9%; desfrîul social – 35% (alcoolismul, drogurile,

prostituţia, etc.), influenţa mediului de prieteni – 45%; carenţele educative şi afective – 28,3%.13

Cauzele şi factorii delincvenţei juvenile sînt complexe. În această ordine de idei, Institutul pentru Problemele

Internaţionale din Atlanta, în urma unei cercetări efectuate în 1984, care a cuprins statele europene, a ajuns la

concluzia că evoluţia delincvenţei juvenile este favorizată de: lipsa unei supravegheri din partea părinţilor; influenţa

prietenilor; influenţa mass-media; lipsa autocontrolului în copilărie; influenţa societăţii; influenţa anturajului şcolar

şi lipsa educaţiei adecvate. Cu toate acestea, analiza literaturii de specialitate şi investigaţiile sociologice efectuate

în prezentul studiu ne-au permis evidenţierea unui set de cauze cu rol determinant în ceea ce priveşte formele de

comportament infracţional juvenil şi gruparea lor pe patru coloane: psihoindividuale; psihopedagogice;

sociopsihologice şi sociale.14 Totodată, avînd în vedere toate cauzele nominalizate, Principiile de la Riyadh au

stabilit modalităţi de prevenire a acestora. (a se vedea Anexa 1).

VII. Cadrul instituţional de luptă contra delincvenţei juvenile

1. Rolul ONU, al CE şi al UE în prevenirea şi combaterea delincvenţei juvenile

Evoluţia delincvenţei juvenile în societate, cu deosebiri de la o ţară la alta, sau de la o frecvenţă la alta, a

atenţionat şi a constituit obiectul cercetării organismelor internaţionale, atît al organizaţiilor guvernamentale, cît şi

al celor neguvernamentale.

Organizaţia Naţiunilor Unite s-a preocupat mereu de elaborarea unor ansambluri minime de reguli

susceptibile de aplicare minorilor delincvenţi. ONU promovează un „proces de reformă a dreptului penal” în

privinţa minorilor delincvenţi.1

Organul principal cu atribuţii în domeniu, din cadrul ONU, este Consiliul Economic şi Social (ECOSOC),

ajutat în activitatea sa de către Comisiile economice regionale şi de către alte comisii specializate ce includ experţi

în diverse domenii, fie comitete ad-hoc. De asemenea, în scopul asigurării prevenţiei delincvenţei minorilor, este de

remarcat activitatea Comitetului pentru prevenirea crimei şi luptă împotriva delincvenţei.

ONU organizează odată la 5 ani Congresul internaţional pentru combaterea, prevenirea şi tratamentul

delincvenţilor. Rolul covîrşitor al ONU a fost exercitat odată cu adoptarea de către Adunarea Generală în 1989 a

Convenţiei cu privire la drepturile copilului. Preocupări în materie au fost şi anterior adoptării Convenţiei: în 1924

la al V-lea Congres al Ligii Naţiunilor, care a adoptat cinci puncte privind drepturile copilului; „Declaraţia de la

Geneva”; Declaraţia ce conţinea zece principii privind bunăstarea şi protecţia copilului din 1959 adoptată de

Adunarea Generală; Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice din 1966, care în art.6 alin.(5) stipula: „o

97

condamnare la moarte nu poate fi pronunţată pentru crime comise de persoane sub vîrsta de 18 ani” sau art.14 alin.

(4) conform căruia „procedura aplicată tinerilor va ţine seama de vîrsta lor şi de interesul reeducării lor”.

Primul Congres al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul delicvenţilor, care a

avut loc la Geneva în 1955, adoptă Reguli minime standard pentru tratamentul deţinuţilor şi aprobate de Consiliul

Economic şi Social în Rezoluţiile sale nr.663C (XXIV) din 31 iulie 1957 şi nr.2076 (LXII) din 13 mai 1977.

Al doilea Congres ONU a avut loc la Londra în 1960, fiind preocupat de noi forme ale delincvenţei juvenile,

de impactul mass-media asupra delincvenţei juvenile şi de privaţiunea de libertate de scurtă durată aplicată

minorilor.

În 1965, al treilea Congres ONU, care a avut loc la Stockholm, a avut ca temă „Prevenirea crimei şi a

delincvenţei”, fiind abordate probleme privind combaterea recidivismului şi măsurile speciale de prevenire a

acestuia, tratamentul aplicat tinerilor delincvenţi.

Al cincilea Congres ONU, intitulat „Prevenirea crimei şi calitatea vieţii”, a permis abordarea problemelor

privind tratamentul judiciar al tinerilor, înainte şi după trecerea la actul delincvent, acestea fiind considerate de o

mare importanţă în prevenirea delincvenţei.

Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor se situează printre primele documente cu

caracter de recomandare pe care le-a promulgat ONU. S-a  ajuns să se recunoască că aceste texte au efect pe scară

mondială. Chiar dacă există, încă, astăzi ţări în care punerea lor în practică se află doar la nivel de aspiraţie, nefiind

tradusă în realitate, acest Ansamblu de reguli minime continuă să exercite o influenţă importantă asupra

personalului penitenciarelor. Rezoluţia 40/33 din 29 noiembrie 1985 adoptă în cadrul celui de-al şaptelea Congres

Ansamblul regulilor minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru

minori (Regulile de la Beijing). Adoptarea acestor standarde a pornit de la recunoaşterea

faptului că tinerii, nefiind decâî la stadiile iniţiale de dezvoltare a personalităţii lor, au nevoie, pentru a se

dezvolta psihic şi intelectual şi pentru a se integra mai bine în societate, de o atenţie şi o asistenţă deosebite şi

trebuie să fie protejaţi de lege potrivit condiţiilor care garantează liniştea, libertatea, demnitatea şi siguranţa lor.

Date fiind modificările rapide şi de cele mai multe ori radicale ale stilurilor de viaţă a tinerilor şi ale formelor şi

dimensiunilor criminalităţii juvenile, reacţiile societăţii şi ale justiţiei la criminalitatea şi delincvenţa juvenilă sînt de

cele mai multe ori reprimante şi de neadaptat. Se impune, deci, necesitatea de a revedea şi de a evalua programele şi

măsurile existente şi de a planifica justiţia pentru minori în contextul mai larg al obiectivelor dezvoltării globale. 2

Printre obiectivele Regulilor de la Beijing figurează sistemul justiţiei pentru minori care trebuie să asigure

bunăstarea minorilor şi să facă în aşa fel încât reacţia faţă de delincvenţii juvenili să fie întotdeauna corespunzătoare

circumstanţelor delincvenţilor şi delictelor.

Al optulea Congres al ONU a avut loc la Havana în 1990 cu genericul „Cooperarea internaţională pentru

prevenirea crimei şi pentru justiţie penală în perspectivele secolului XXI”. Tematica este una generală, dar care a

făcut referiri şi la strategiile de prevenire a delincvenţei minorilor.

De asemenea, o importantă realizare a ONU o reprezintă Regulile de la Rijadh, adică Principiile Naţiunilor

Unite pentru prevenirea delincvenţei juvenile, adoptate prin Rezoluţia din 45/112 14 decembrie 1998.

Intervenţia ONU se face nu doar faţă de delincvenţii minori, dar şi faţă de prevenirea victimizării minorilor.

Astfel, pe plan internaţional, interesul faţă de fenomenul maltratării copiilor a crescut progresiv, pe măsură ce au

fost relevate, mai ales de către mass-media, tot mai multe cazuri de abuz, în toate colţurile lumii. Practic, aproape în

98

fiecare zi, sînt depistate noi situaţii de copii neglijaţi, abuzaţi, mutilaţi, vînduţi, traficaţi. Extinderea acestui flagel

tinde să devină o problemă socială majoră, de actualitate şi destul de răspîndită, peste tot în lume. La primul

Congres mondial privind lupta împotriva exploatării sexuale a copiilor în scopuri comerciale (Stockholm-Suedia,

august 1996), au fost adoptate Declaraţia şi Planul Mondial de Acţiune pentru eliminarea exploatării sexuale a

copiilor în scopuri comerciale, iar statele reprezentate s-au angajat să elaboreze propriile planuri naţionale. Cel de-al

doilea Congres internaţional cu această temă a avut loc între 17-20 decembrie 2001, la Yokohoma (Japonia).

Consiliul Europei este o organizatie interguvernamentala ale carei obiective sînt:

Protejarea drepturilor omului, a democraţiei pluraliste şi a supremaţiei dreptului;

Favorizarea conştientizării şi încurajarea dezvoltării identităţii şi diversităţii culturale a Europei;

Cautarea soluţiilor pentru problemele cu care se confruntă societatea europeană: discriminarea minorităţilor,

xenofobia, intoleranţa, bioetica şi clonarea umană, terorismul, traficul de fiinţe umane, crima organizată şi

corupţia, cibercriminalitatea, violenţa contra copiilor etc.;

Dezvoltarea stabilităţii democratice în Europa prin susţinerea reformelor politice, legislative şi

constituţionale.

Ceea ce propune Consiliul Europei – perfecţionarea cadrului legislativ în domeniul combaterii delincvenţei

juvenile – este primordial. Procesul presupune reglementări eficiente privind protecţia minorilor infractori,

conforme cu cerinţele europene în materie, sub cele două aspecte esenţiale: prevenirea delincvenţei juvenile şi

recuperarea minorului infractor prin modalităţi cît mai adecvate vîrstei acestuia. Procesul este necesar şi, totodată,

conform cu soluţiile pe care le recomandă Consiliul Europei în privinţa reacţiei sociale la delincvenţa juvenilă.

Forul european sugerează, în textele recomandărilor din ultimii ani, soluţii care includ decriminalizarea, medierea,

realizarea de structuri noi şi crearea de instituţii apte să conducă la rezolvarea modernă şi umanitară a problemelor

legate de ocrotirea juridică a minorului infractor.

Actele normative de bază privind reglementarea domeniului delincvenţei juvenile sînt Convenţia europeană

a drepturilor omului, care asigură şi garantează respectarea drepturilor omului, inclusiv a minorilor, jurisprudenţa

CtEDO, care interpretează textul Convenţiei adaptînd-o la evoluţia vieţii sociale şi Convenţia europeană privind

drepturile copilului, care recunoaşte în special drepturi specifice minorilor stabilind că drepturile fundamentale ale

minorilor trebuie să constituie obiectul unei protecţii particulare.

Implicîndu-se activ în problemele delincvenţei juvenile, Consiliul Europei iniţiază fie diverse activităţi, fie

elaborează numeroase recomandări, cum ar fi3:

Recomandarea nr. R (85)11 asupra poziţiei victimei în procesul penal (Strasbourg, 1985);

Recomandarea nr. R (86)4 asupra violenţei în cadrul familiei (1986);

Recomandarea 1065 a Adunării Parlamentare a CE referitoare la comerţul şi alte forme de exploatare a

copiilor (Strasbourg 1987);

Recomandarea nr. R (87)19 adoptată de Comitetul de Miniştri la 17 septembrie 1997 (Strasbourg 1988)

privind organizarea prevenirii criminalităţii;

Recomandarea nr. R (87)7 asupra principiilor referitoare la răspîndirea videoprogramelor cu caracter

violent, brutal sau pornografic (1989);

Recomandarea nr. R(91)11 a Comitetului de Miniştri asupra exploatării sexuale, pornografiei şi prostituţiei,

ca şi asupra traficului de copii şi tineri adulţi (adoptată la 9 septembrie 1991);99

Recomandările Rec (2003)20 ale Comitetului de Miniştri al statelor membre referitoare la noile moduri de

abordare a delincvenţei juvenile şi rolul justiţiei juvenile (adoptate de Comitetul de Miniştri la 24

septembrie 2003 la cea de a 853-a ca şedinţă a viceminiştrilor);

Recomandarea 22(2002) a Comitetului de Miniştri către statele membre privind îmbunătăţirea aplicării

normelor europene cu privire la sancţiunile şi măsurile comunitare;

Recomandarea nr. R(92)16 a Comitetului de Miniştri către statele membre referitoare la regulile europene

asupra sancţiunilor aplicate în comunitate.

La fiecare cinci ani Consiliul Europei desfăşoară Conferinţe de politică penală în materia delincvenţei juvenile.

În prezent un loc important în orientările de principiu ale CE îl ocupă ideea depenalizării unor fapte săvîrşite de

minori, precum şi evitarea, pe cît posibil, a procedurii judiciare pentru sancţionarea faptelor comise de minori, prin

transformarea anumitor infracţiuni în contravenţii administrative sau încălcări ale legii civile, astfel încît să se evite

desfăşurarea unei proceduri penale.4

În baza Recomandărilor Rec (2003)20 ale Comitetului de Miniştri al statelor membre referitoare la noile moduri

de abordare a delincvenţei juvenile şi rolul justiţiei juvenile „delincvenţă” s-a considerat a fi acţiunile care cad sub

incidenţa legii penale, dar în acelaşi timp recunoscînd că în unele ţări ea include comportamentul antisocial şi/sau

deviant care poate cădea sub incidenţa legii administrative sau civile. În conformitate cu aceste recomandări, statele

trebuie să dezvolte un spectru mai larg de sancţiuni şi măsuri comunitare inovatoare şi mai eficiente (dar totuşi

proporţionale). Ele trebuie să adreseze direct comportamentul infractor, dar şi nevoile infractorului. Ele trebuie să

implice şi părinţii infractorului sau alt reprezentant legal (cu excepţia cazului cînd acest lucru este considerat

contraproductiv) şi, atunci cînd este posibil şi oportun, să acorde victimei medierea, restaurarea şi repararea.

Culpabilitatea trebuie să reflecte mai bine vîrsta şi gradul de maturitate a infractorului şi să corespundă mai multor

niveluri de dezvoltare a infractorului, iar măsurile penale să fie aplicate în mod progresiv pe măsura creşterii

responsabilităţii individuale. De asemenea, reflectînd tranziţia extinsă spre maturitate, ar trebui să fie posibil ca

adulţii sub vîrsta de 21 ani să fie trataţi într-un mod comparabil cu cel al minorilor şi să li se aplice aceleaşi

intervenţii, în cazul în care judecătorul consideră că ei nu sînt tot atît de maturi şi responsabili pentru acţiunile lor ca

şi adulţii.

Sistemul european are o bogată experienţă dezvoltată prin jurispudenţa sa în baza Convenţiei pentru apărarea

drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Astfel, este recunoscută cauza V. contra Regatului Unit, care

este eminentă în jurisprudenţă prin interpretarea vîrstei responsabilităţii penale, Curtea statuînd că daca un copil este

judecat şi recunoscut vinovat, atunci el trebuie condamnat, dar lui nu i se poate imputa aceeaşi pedeapsă ca şi unui

matur şi, avînd în vedere imaturitatea sa, vinovăţia lui ar fi mai redusă, de aceea măsurile de reeducare ar fi mai

eficace.

În cauza Bouamar contra Belgiei, Curtea a examinat legalitatea plasării unui minor într-o casă de arest, cu titlu

de măsură provizorie de supraveghere. În speţă, Naim Bouamar a locuit din iunie 1977 pînă în mai 1978 în diferite

cămine pentru minori, beneficiind de o acţiune socială preventivă. Din iunie 1978 el a constituit obiectul unor

măsuri judiciare. În 1980, jurisdicţiile pentru tineri iau împotriva lui diferite măsuri provizorii, printre care nouă

plasări în închisoare, fiecare avînd o durată maximă de 15 zile. Toate aceste măsuri se înscriau în cadrul unei

proceduri de urgenţă, prevăzute de art. 53 din Legea din 1965 privind protecţia tineretului. Acestea se întemeiau pe

100

imposibilitatea materială de a găsi o persoană fizică sau o instituţie care să-l primească pe loc, luînd în calcul şi

comportamentul periculos al acestuia.

În baza Hotărîrii din 29 februarie 1988, Curtea a statuat asupra încălcării art.5 alin.(1), potrivit căruia „orice

persoană are dreptul la libertate şi siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor

cazuri şi potrivit căilor legale: ... d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărîtă pentru educaţia sa sub

supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii în faţa autorităţilor competente”. Potrivit Curţii, se

impune a fi luată în consideraţie necesitatea exercitării controlului asupra respectării „regularităţii”, inclusiv „căile

legale” privind detenţia lui Bouamar. Or, „regularitatea” implică nu doar respectarea legislaţiei naţionale, dar şi

conformitatea măsurii privative de libertate cu scopul prevăzut de art.5: protejarea împotriva arbitrarului. În cazul de

faţă, o acumulare inutilă a măsurilor de plasare în arest nu urmărea nici un scop educativ.

În cauza S.C. contra Regatului Unit din 10.11.2004, Curtea a costatat încălcarea art.6 alin.(1) al Convenţiei. În

fapt, minorul, de 11 ani, a fost condamnat pentru tentativă de jaf cu aplicarea violenţei. Spre deosebire de cauza V.

contra Regatului Unit, în cauza respectivă, unde prin examene medicale s-a dovedit că reclamantul avea deficienţe

psihice necorespunzătoare vîrstei sale şi rămînea în urmă cu dezvoltarea faţă de semenii săi, Curtea a pus la

îndoială faptul că reclamantul minor ar fi putut fi capabil să participe realmente la procesul său în măsura asigurată

de art.6 alin.(1) după care „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, … de către o instanţă… care va

hotărî…asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa” .

Uniunea Europeană, de asemenea, tinde să reglementeze sau să stabilească un cadru legal de contracarare a

delincvenţei juvenile. În acest sens este de menţionat Rezoluţia Parlamentului European din 21 iunie 2007 privind

delincvenţa juvenilă: rolul femeilor, al familiei şi al societăţii (2007/2011(INI)), prin care se „subliniază faptul că

fenomenul delincvenţei juvenile poate fi combătut în mod eficient numai prin adoptarea unei strategii integrate la

nivel naţional şi european, care va cuprinde trei principii directoare: prevenţia, măsurile judiciare şi extrajudiciare

şi integrarea socială a delincvenţilor minori". Tinzînd spre o strategie europeană, Rezoluţia menţionează:

Se recomandă statelor membre, în colaborare cu Comisia, să elaboreze şi să adopte fără întîrziere o

serie de norme şi principii directoare minime în domeniul delincvenţei juvenile, comune tuturor

statelor membre, în domeniul delincvenţei juvenile, care să se axeze pe cei trei piloni fundamentali

reprezentaţi, în primul rînd, de prevenţie, în al doilea rînd, de măsurile judiciare şi extrajudiciare şi,

în al treilea rînd, de reabilitare, integrare şi reinserţie socială, pe baza principiilor stabilite la nivel

internaţional prin Regulile de la Beijing şi Principiile de la Riyadh, prin Convenţia ONU privind

drepturile copilului, precum şi prin alte convenţii internaţionale în acest domeniu;

Se consideră că obiectivul unei abordări comune la nivel european ar trebui să fie acela de a elabora

modele de intervenţie pentru soluţionarea şi gestionarea delincvenţei juvenile, în timp ce recursul la

măsuri privative de libertate şi la sancţiuni penale ar trebui să constituie ultima alegere şi să fie pus

în aplicare doar atunci cînd se consideră absolut necesar;

Se consideră că integrarea şi participarea tinerilor la toate chestiunile şi deciziile care îi privesc sînt

condiţii indispensabile pentru definirea unor soluţii comune, care să se bucure de succes; motiv din

care consideră, că asesorii instanţelor pentru minori ar trebui nu doar să aibă experienţă în domeniul

educaţiei tinerilor, ci şi să fi beneficiat de o pregătire care să-i sensibilizeze la problema violenţei în

rîndul tinerilor;

101

Se subliniază că unul din elementele de prevenire şi de combatere a delincvenţei juvenile constă în

dezvoltarea unei politici de comunicare care să permită sensibilizarea publicului la aceste probleme,

eliminarea violenţei din mass-media şi sprijinul mediilor audiovizuale a căror grilă de programe nu

este axată exclusiv pe programe violente; solicită, în consecinţă, fixarea unor norme europene cu

scopul de a limita difuzarea violenţei atît în mediile audiovizuale, cît şi în presa scrisă;

Se salută intrarea în vigoare a unui cadru european de autoreglementare, prin care întreprinderile

europene se angajează în favoarea protejării adolescenţilor şi copiilor care folosesc telefoane

mobile; subliniază, prin urmare, necesitatea unor propuneri concrete din partea Comisiei,

constrîngătoare la nivel european, în ceea ce priveşte informarea şi sensibilizarea legate de

navigarea sigură pe Internet şi utilizarea sigură a telefoanelor mobile.

În baza Planului de Acţiuni Republica Moldova-Uniunea Europeană, expres se stabilesc şi se impun a fi

soluţionate următoarele probleme:

- situaţia dificilă a copiilor cu disabilităţi, institutionalizaţi şi a celor în conflict cu legea;

-incapacitatea statului de a diminua numărul de copii institutionalizaţi;

-asistarea episodică a copilului aflat în dificultate;

-centrarea asistenţei pe problemele de urgenţă şi mai puţin pe prevenirea apariţiei factorilor de risc;

-accesul limitat la asistenţa medicală;

-insuficienţa serviciilor sociale comunitare;

-existenţa copiilor care nu frecventează şcoala primară şi a unui număr impunător de copii care nu frecventează

instituţiile preşcolare, în special cei cu vîrsta de pînă la 5 ani;

-insuficienţa oportunităţilor de reintegrare socială a minorilor delicvenţi;

-accesul limitat la informaţia şi consultanţa privind drepturile şi libertăţile copilului;

-insuficienţa centrelor de asistenţă, educaţie şi informare pentru copii;

-rata inaltă a mortalităţii infantile;

-creşterea numărului de copii afectaţi de HIV/SIDA;

-existenţa diferitelor forme de abuz faţă de copii (traficul de copii);

-divizarea confuză a responsabilităţilor între structurile şi nivelurile autorităţilor administraţiei publice ;

-ineficienţa şi/ sau insuficienţa parteneriatului dintre structurile guvernamentale şi societatea civilă în vederea

soluţionării problemelor copilului.

2. Cadrul legal instituţional în Republica Moldova în materia delincvenţei juvenile

Deoarece în Republica Moldova nu există o structură executivă unică care ar avea în competenţa sa

combaterea delincvenţei juvenile, printre organismele interne ce au obiectivul de protecţie a drepturilor copiilor şi

cel de combatere a delincvenţei juvenile se enumeră a fi:

Ministerul Afacerilor Interne (în continuare – MAI) este un organ central de specialitate al statului, menit

să apere, în baza respectării stricte a legilor, viaţa, integritatea corporală, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, toate

formele de proprietate, interesele societăţii şi ale statului contra atentatelor criminale şi altor acţiuni ilegale, să

102

menţină ordinea de drept şi securitatea publică, precum şi să exercite supravegherea de stat în domeniul protecţiei

civile şi asigurării apărării împotriva incendiilor pe întreg teritoriul ţării.1

Conform ordinului nr.223 al Ministrului de Interne din 24 august 1998, şefii de departamente, direcţii şi

servicii ale MAI sînt obligaţi să antreneze toate subdiviziunile organelor de poliţie pe teren în participarea activă la

profilaxia infracţiunilor în rîndul minorilor. Conducătorii subdiviziunilor organelor de poliţie au obligaţia: să

includă în planurile de lucru probleme privind profilaxia contravenţiilor şi infracţiunilor în rîndul minorilor; să

asigure controlul asupra participării subalternilor la depistarea persoanelor minore care încalcă legea, a părinţilor şi

altor persoane ce favorizează comiterea delictelor de către minori; să întreprindă măsuri pentru creşterea

profesională a lucrătorilor de poliţie ce se ocupă cu combaterea infracţionalităţii juvenile.

Cele mai mari implicaţii în combaterea delincvenţei juvenile o are Direcţia Generală Poliţe Ordine Publică,

prin Secţia minori şi moravuri din cadrul Direcţiei profilaxie, iar în raioane – inspectorii pentru minori şi moravuri,

care au în grijă problemele minorilor delincvenţi, profilaxia delincvenţei juvenile, a violenţei în familie, a traficului

de copii, prostituţiei, inclusiv juvenile, şi contracararea pornografiei.

Secţia minori şi moravuri a DP a Direcţiei Generale Poliţie Ordine Publică îşi desfăşoară activitatea de

combatere şi profilaxie a criminalităţii în rândurile minorilor în conformitate cu:

- Hotărârea Guvernului nr.566 din 15.05.03 „Despre aprobarea măsurilor speciale pentru combaterea şi profilaxia

criminalităţii în rîndurile minorilor”;

 - Hotărârea Guvernului nr.727 din 16.06.03 „Despre aprobarea Strategiei naţionale privind protecţia copilului şi

familiei”;

  - Hotărîrea Guvernului nr.1219 din 09.11.01 cu privire la combaterea traficului de fiinţe umane;

  - Hotărîrea Guvernului nr.233 din 28.03.01 cu privire la combaterea vagabondajului, cerşitului şi fenomenului

„copiii străzii”;

   - Hotărârile Colegiului MAI, planurile SMM, DP, DGOP şi al MAI;

   - Regulamentul cu privire la organizarea activităţii inspectorilor pentru minori ale organelor afacerilor interne,

aprobat prin ordinul MAI nr. 400 din 10.11.04;

    - Regulamentul poliţiei moravuri, aprobat prin ordinul MAI nr. 327 din 03.09.2003.

   Având ca bază realizarea sarcinilor trasate în actele normative menţionate, Secţia minori şi moravuri îşi orientează

activitatea spre:

 - perfecţionarea cadrului legislativ privind copilul aflat în conflict cu legea;

 - perfecţionarea sistemului de combatere şi profilaxie a delincvenţei juvenile;

 - completarea calitativă cu cadre a serviciilor teritoriale de ramură;

 - intensificarea activităţii de profilaxie şi combatere a criminalităţii juvenile prin desfăşurarea unui complex de

acţiuni preventiv-profilactice asupra minorilor cu comportament deviat şi a familiilor dezorganizate;

  - organizarea unei conlucrări eficiente cu administraţia publică locală, organele de protecţie socială, organele de

tutelă şi curatelă, oficiile forţelor de muncă, instituţiile de învăţământ şi, nu în ultimul rînd, cu Consiliul Naţional

pentru Protecţia Drepturilor Copilului;

103

  - monitorizarea prin intermediul serviciilor mass-media a activităţii de combatere şi profilaxie a delincvenţei

juvenile.

Pe parcursul celor 6 luni ale anului 2008, în cadrul acţiunilor de profilaxie exercitate de Secţie au fost

depistate şi luate la evidenţă 240 familii dificile şi 1088 minori delincvenţi. Un rol aparte întru soluţionarea

problemelor existente în rîndul minorilor se acordă instituţiilor de învăţămînt, precum şi copiilor rămaşi fără

supravegherea părinţilor, aceştia fiind plecaţi la muncă peste hotare. Astfel, conform datelor din subdiviziunile

teritoriale, în ţară sunt 98.812 copii rămaşi fără supravegherea părinţilor, dintre care circa 27.816 sînt lipsiţi de

îngrijirea ambilor părinţi.2

În cadrul comisariatelor de poliţie sînt create Inspectorate pentru minori (IPM) care funcţionează în baza

Regulamentului cu privire la organizarea activităţii inspectoratelor pentru minori ale organelor afacerilor interne,

aprobat în ultima redacţie prin ordinul Ministrului Afacerilor Interne pe 24 august 1998, nr.223. În IPM activează

unul sau mai mulţi inspectori pentru minori, în funcţie de numărul minorilor în localitatea dată. Aceştia se ocupă în

special de două categorii de minori: cei judecaţi sau aflaţi sub urmărire penală pentru comiterea infracţiunilor şi cei

care au comis fapte considerate periculoase pentru societate dar care, potrivit legislaţiei, nu sînt considerate

infracţiuni. Inspectorii pentru minori sînt informaţi despre fiecare caz de aducere a copiilor la comisariatele de

poliţie pentru comiterea de infracţiuni sau contravenţii.

Centrul de plasament temporar al minorilor (Centrul de triere) este un serviciu specializat independent din

cadrul Ministerului de Interne, care se ocupă de îngrijirea temporară a copiilor de la 3 la 18 ani lipsiţi de îngrijirea

părinţilor. Centrul activează în prezent în baza Regulamentului aprobat prin Ordinul Ministrului de Interne din 31

mai 2002. Această instituţie este plasată în municipiul Chişinău şi aici sînt aduşi copii care:

- au fost abandonaţi;

- ai căror părinţi sînt decedaţi, necunoscuţi, puşi sub interdicţie judecătorească; decăzuţi din drepturile părinteşti;

- îndreptaţi la şcoli speciale pentru copii şi adolescenţi cu deficienţe de comportament, pînă la executarea

hotărîrilor judecătoreşti;

- copii care au părăsit familia şi au nevoie de ajutor şi protecţie din partea statului;

- care au părăsit şcolile speciale, alte instituţii pentru copii;

- copii cu vîrsta de pînă la 14 ani care sînt consideraţi să fi comis acţiuni periculoase pentru societate şi necesită

izolare urgentă, pînă la executarea hotărîrilor judecătoreşti;

- copii care s-au adresat personal solicitînd ajutor.

În conformitate cu Planul măsurilor suplimentare de profilaxie şi combatere a fenomenului vagabondajului,

cerşitului şi „copiilor străzii” în perioada celor 6 luni ale anului 2008, de către subdiviziunile teritoriale au fost

înregistrate 853 cazuri de plasament în Centrul de Plasament Temporar al Minorilor (în 2007 – 769), fiind plasaţi

626 (în 2007 – 535) „copii ai străzii” dezintegraţi de familie, dintre care 5 locuitori ai altor state (în 2007 – 2).

104

Din numărul total de minori plasaţi în CPTM 180 sînt elevi ai gimnaziilor-internat; 377 (în 2007 – 295) elevi ai

şcolilor generale; 26 (în 2007 – 42) de vîrstă preşcolară.

Centrul respectiv dispune de o capacitate de plasare zilnică a 25 copii cu vîrsta 3-18 ani.

   În pofida măsurilor întreprinse, minorii delicvenţi continuă să părăsească domiciliul, ocupându-se cu cerşitul şi

practicînd vagabondajul.

Din categoriile nominalizate în perioada vizată în CPTM au fost plasaţi: 141 fete (în 2007 – 182), 712 băieţi

(în 2007 – 587), 301 cu vîrsta de 3-14 ani (în 2007-341), 224 cu vîrsta de 14-15 ani (în 2007 – 193) şi 328 cu vîrsta

de 16-17 ani (în 2007 – 235).

Cele mai frecvente cazuri de părăsire a domiciliului fără ştirea maturilor şi a instituţiilor de învăţământ sînt

frecvente în raioanele Ialoveni –72, Străşeni – 54, Călăraşi – 37, Anenii-Noi – 33, Criuleni – 29, Orhei – 27,

Hînceşti – 27, Ungheni – 21, Cahul – 13, Basarabeasca – 12, Rezina – 13, Nisporeni – 13, Cimişlia – 13 etc.3

De asemenea, pe lîngă alte ministere de ramură şi departamente, un rol covîrşitor revine şi Consiliului

Naţional pentru Protecţia Drepturilor Copilului, organ guvernamental menit să asigure elaborarea şi

implementarea politicilor de protecţie a drepturilor copilului şi familiei. În baza Regulamentului Consiliului

Naţional pentru Protecţia Drepturilor Copilului4, acesta este constituit din reprezentanţi ai autorităţilor publice

centrale şi locale, precum şi din reprezentanţi ai organismelor internaţionale şi ai organizaţiilor nonguvernamentale

naţionale care activează în domeniu.

Printre obiectivele Consiliului se numără:

- asigurarea respectării prevederilor Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului, a altor documente

internaţionale în domeniu la care Republica Moldova este parte şi a legislaţiei naţionale privind protecţia

drepturilor copilului şi familiei;

- identificarea direcţiilor prioritare de intervenţie în domeniul protecţiei drepturilor copilului şi familiei;

- promovarea politicilor naţionale privind protecţia drepturilor copilului şi familiei;

- coordonarea activităţilor de elaborare a strategiilor şi programelor guvernamenatle privind protecţia drepturilor

copilului şi familiei;

- consolidarea parteneriatului social în domeniul protecţiei drepturilor copilului şi familiei.

În acelaşi timp, organele autorităţilor publice locale creează consilii raionale, municipale, locale pentru

protecţia drepturilor copilului. Aceste consilii prezintă spre examinare organelor competente ale statului cazurile de

încălcare a drepturilor copilului, cazurile copiilor delincvenţi şi ale părinţilor care nu-şi îndeplinesc obligaţiunile

părinteşti.

În cadrul Primăriei Chişinău activează Direcţia municipală pentru protecţia drepturilor copilului (DMPDC)

care este o structură a Consiliului Municipal, creată prin decizia Primăriei nr.19 din 16.07.1997. În calitatea sa de

organ executiv al autorităţii tutelare în municipiul Chişinău, Direcţia îndeplineşte următoarele atribuţii5:

105

monitorizarea şi controlul respectării principiilor şi normelor stabilite prin Convenţia ONU cu

privire la drepturile copilului, ratificată prin Hotărârea Parlamentului nr.408-XII din 12.12.1990,

precum şi prin celelalte convenţii internaţionale;

monitorizarea şi controlul respectării standardelor minime pentru organizarea şi funcţionarea

sistemului de servicii şi instituţii din municipiu care asigură promovarea şi respectarea drepturilor

copilului, îngrijirea copiilor aflaţi în dificultate şi a celor cu handicap, verificarea modului în care

sînt respectate drepturile copilului aflat în dificultate în familia naturală, extinsă sau adoptivă;

formularea de propuneri către autorităţile competente privind suspendarea sau încetarea activităţilor

care pun în pericol sănătatea, dezvoltarea fizică ori psihică a copilului şi retragerea autorizaţiei de

funcţionare a persoanelor juridice responsabile;

identificarea copiilor aflaţi în dificultate de pe teritoriul municipiului, elaborarea şi aprobarea

măsurilor de protecţie a acestora, acceptînd forma optimală de plasare a copilului în familie

(naturală, extinsă, de plasament etc.);

coordonarea activităţii serviciilor municipale, întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor obşteşti

etc. în ce priveşte lucrul cu familiile şi copiii, protecţia drepturilor copilului şi intereselor lor.

În cadrul Direcţiei activează două servicii:

I. Serviciul reintegrare familială şi adopţie, care deţine următoarele funcţii:

examinează sesizările cu privire la copiii abandonaţi în instituţiile medicale (maternităţi, spitale de

copii etc.);

ţine evidenţa copiilor abandonaţi, refuzaţi etc. în casele de copii (republicană şi municipală),

centrele de plasament de tip familial (statale şi neguvernamentale) şi propune măsuri de protecţie a

lor;

propune măsuri de protecţie pentru copiii ai căror părinţi nu au putut fi identificaţi în urma evaluării

situaţiei de către autoritatea tutelară de la domiciliu;

supraveghează evidenţa copiilor orfani, rămaşi fără ocrotirea părintească şi aflaţi sub tutelă şi/sau

curatelă în sectoarele municipiului Chişinău;

II. Serviciul asistenţă juridică şi psihosocială, care urmăreşte:

supravegherea bazei de date referitor la situaţia copiilor aflaţi în dificultate din familiile socialmente

vulnerabile;

verificarea condiţiilor de trai, a nivelului educaţional şi a dezvoltării generale a copilului care are

nevoie de ajutorul statului, executînd planul cu privire la ocrotirea drepturilor copilului;

acordarea susţinerii familiilor care au nevoie de ajutor material, ajutor umanitar, ajutor în rezolvarea

problemelor de sănătate;

apărarea drepturilor copilului în instanţe de judecată ş.a.

Printre subdiviziunile DMPDC sînt :

Direcţiile pentru protecţia drepturilor copilului de sector

Centrele comunitare pentru copii de la locul de trai

Centrele de zi pentru copii cu nevoi speciale

Centrele comunitare specializate pentru copii şi tineri

106

Centrele de plasament temporar

Serviciul de asistenţă parentală profesionistă.

3.Justiţia juvenilă: realităţi şi perspective

În conformitate cu Recomandările Rec (2003)20 ale Comitetului de Miniştri al statelor membre referitoare

la noile moduri de abordare a delincvenţei juvenile şi rolul justiţiei juvenile, „sistemul de justiţie juvenilă este

definit drept element oficial al unei abordări mai largi privind crimele tinerilor. În afară de instanţele pentru minori,

ele cuprind organele sau agenţiile oficiale, cum ar fi poliţia, procuratura, specialiştii în drept, serviciul de probaţiune

şi instituţiile penale. Colaborează strîns cu agenţiile pertinente, cum ar fi cele de sănătate, educaţie, servicii sociale

şi de protecţie şi organele neguvernamentale, cum ar fi cele de sprijin al victimelor şi martorilor”.1

Conform acestor recomandări, principalul scop al justiţiei juvenile şi al măsurilor asociate pentru abordarea

delincvenţei juvenile ar fi:

1) de a preveni comiterea infracţiunilor şi recidiva;

2) de a (re)socializa şi (re)integra infractorii;

3) de a satisface nevoile şi interesele victimelor.

Sistemul justiţiei juvenile trebuie privit ca un element al unei strategii comunitare lărgite pentru prevenirea

delincvenţei juvenile, care tine cont de întreg contextul în care s-a comis infracţiunea: familia lărgită, şcoala, vecini,

prieteni.

Dintre toate etapele procedurii justiţiei juvenile, anume arestarea şi perioada care urmează imediat după

aceasta, este cea cînd minorul poate fi supus abuzurilor. În acest sens fetele sunt deosebit de vulnerabile. De

asemenea, minorii sunt în pericol de a fi lipsiţi de prezenţa persoanelor apropiate: părinţi, lucrător social,

reprezentant legal. Standardele internaţionale, inclusiv prevederile Convenţiei privind drepturile copilului, prevăd

expres că la privaţiunea de libertate se va recurge doar ca la o ultimă soluţie şi numai pentru o perioadă cît se poate

de minimală. Această normă se aplică inter alia, înainte de examinare în instanţa de judecată2.

Potrivit legislaţiei Republicii Moldova, procedura în cauzele privind minorii este reglementată de titlul III al

Codului de Procedură Penală din 2003, fiind una dintre procedurile speciale. Astfel, în conformitate cu art. 477 al

CPP RM, la soluţionarea chestiunii privind aplicarea măsurii preventive în privinţa minorului, în fiecare caz se

discută, în mod obligatoriu, posibilitatea transmiterii lui sub supraveghere. Transmiterea sub supraveghere a

minorului constă în asumarea în scris a obligaţiei de către unul din părinţi, tutore, curator sau de către o altă

persoană demnă de încredere, precum şi de către conducătorul instituţiei de învăţămînt speciale unde învaţă

minorul, de a asigura prezentarea acestuia, cînd va fi citat, la organul de urmărire penală sau la instanţă, precum şi

de a contracara aplicarea măsurilor preventive. Reţinerea minorului, precum şi arestarea lui preventivă, pot fi

aplicate doar în cazuri excepţionale cînd au fost săvîrşite infracţiuni grave cu aplicarea violenţei, deosebit de grave

sau excepţional de grave. Conform art.166 alin.(6) CPP RM reţinerea minorului nu poate depăşi 24 de ore, iar

conform art.186 alin. (4) CPP RM, învinuiţilor minori durata ţinerii în stare de arest preventiv poate fi prelungită

numai pînă la 4 luni. De asemenea, despre reţinerea sau arestarea preventivă a minorului se înştiinţează imediat

procurorul şi părinţii sau alţi reprezentanţi legali ai minorului, fapt care se consemnează în procesul-verbal de

reţinere.

107

Majoritatea societăţilor, în diferite măsuri şi în diferite moduri, demult au acceptat că atunci cînd este

implicat un minor, tratarea lui trebuie să se facă într-un mod deosebit, diferit de al adulţilor. Minorii acuzaţi de

comiterea unei infracţiuni în prezent au dreptul la un tratament în care se ia în deplină consideraţie, vîrsta,

circumstanţele în care s-a aflat minorul, motivul faptei comise.

În multe state există instanţe specializate pentru minori. Cu toate acestea, standardele internaţionale nu

prevăd explicit instituirea unui şir de instanţe de judecată separate special pentru minori. Aceasta se explică prin

realitatea existentă, conform căreia multe state nu au avut niciodată instanţe specializate în acest sens. Încurajarea

creării unor instanţe specializate derivă din art.40.3 al Convenţiei privind Drepturile Copilului după care „statele

părţi trebuie să tindă să promoveze instituirea legilor, procedurilor, autorităţilor şi instituţiilor în special aplicabile

copiilor bănuiţi, acuzaţi, sau recunoscuţi că au încălcat legislaţia penală...”.

În unele ţări se face încercatrea de a găsi căi viabile şi constructive de evitare a contactului „inutil” a

copilului sau a adolescentului cu sistemul de justiţie. Aceasta este oportun pentru infractorii acuzaţi pentru prima

dată de comiterea unor infracţiuni neînsemnate. Alternativele ar putea însemna examinarea cazului de către un alt

organ decît judecata, sau ele ar putea fi incluse în joc la o etapă mai timpurie, înainte de audiere3.

Una dintre modalităţi de evitare a contactului minorului cu sistemul justiţiei formal ar fi plasarea în

cauţiune. În acest caz, organul poliţiei ar putea decide, după o consultare cu familia minorului, cu asistentul social,

de a nu înainta acuzaţii oficiale, dar de a-l avertiza că la o următoare repetare a faptei el va fi supus procedurii

ordinare. Alternative similare la procesul judiciar există sub o vastă diversitate, fiind reprezentate de organe

instituite special ca un substituent al sistemului formal judecătoresc, care însă soluţionează cauzele mai puţin grave.

Astfel de exemple sunt în Franţa, Scoţia, Noua Zeelandă, Australia, Filipine etc. Potrivit sistemului de „audiere a

copiilor” din Scoţia, care nu poate fi aplicat în cazul infracţiunilor grave, în loc de prezentare în faţa curţii de

judecată penală, minorul se prezintă la o audiere, condiţiile căreia sunt mai puţin formale decît la şedinţa de

judecată. La această şedinţă, o comisie de membri neprofesionişti instruiţi, după o discuţie cu familia, lucrătorii

sociali, învăţătorii şi copilul respectiv, iau o decizie bazată pe interesele minorului. Deciziile luate la astfel de

şedinţe pot fi supuse apelului în instanţa de judecată. În America Latină se practică soluţionarea prin recurgerea la

asistenţă socială, astfel minorul fiind plasat în custodia părinţilor sau a membrului responsabil din societate4.

Din perspectivele enunţate, actualmente tot mai des există tendinţa implementării justiţiei restaurative faţă

de minori.

Termenul de justiţie restaurativă a fost utilizat pentru prima dată de către psihologul american Albert Eglash

оn 1977, pentru a descrie orientările din domeniul justiţiei penale. Cu această ocazie, Eglash a identificat trei

paradigme diferite de justiţie:

paradigma retributivă, distributivă şi restaurativă. Spre deosebire de paradigma retributivă care pune accentul pe

sancţionarea infractorului şi paradigma distributivă care se centrează pe reabilitarea infractorului, justiţia

restaurativă are la bază ideea reparării prejudiciului produs victimei5.

Deosebirile dintre modelul restaurativ şi paradigma clasică de justiţie retributivă sunt vizibile. În primul

rînd, în cazul justiţiei restaurative infracţiunea nu mai este văzută ca o violare a legilor, a Statului, ci ca un

prejudiciu produs persoanelor şi comunităţii. Dacă în cadrul sistemului penal victimele sunt cel mai adesea ignorate,

unii autori vorbesc chiar de o re-victimizare a acestora, în cadrul justiţiei restaurative victimele au un rol central.

Primul obiectiv al procesului de justiţie restaurativă este, acela de a repara prejudiciul produs victimei, de a

108

răspunde nevoilor acesteia. În acelaşi timp, victima are posibilitatea de a-şi exprima opinia cu privire la modul de

sancţionare a infractorului. La rîndul lor, infractorii sunt trataţi într-o manieră mult mai adecvată nevoilor lor.

Justiţia restaurativă pune accentul pe responsabilizarea infractorilor şi pe compensarea/ reparaţia pe care aceştia o

pot oferi victimelor. În acelaşi timp, se pune accentul pe reintegrarea socială a acestora atît ca modalitate mult mai

umană de a trata infractorii, cît şi ca modalitate concretă de a se evita recidiva6.

Prin urmare, justiţia restaurativă funcţionează pe baza unor principii în virtutea cărora activităţile derulate în

cazul producerii unor infracţiuni sunt orientate spre:

-„crearea condiţiilor necesare participării personale a celor afectaţi în cea mai

mare măsură (în special infractorul şi victima, dar şi familiile acestora şi

comunitatea);

- luarea în considerare a contextului social în care s-a produs infracţiunea;

- orientarea către soluţionarea problemelor în sens preventiv;

- flexibilitatea practicilor (creativitate)”7.

Rezoluţia 2002/12 a Organizaţiei Naţiunilor Unite privind Principiile fundamentale privind utilizarea

programelor restaurative în materie penală conţine unele precizări conceptuale referitoare la termenii utilizaţi mai

des atunci cînd se face referire la justiţia restaurativă, condiţiile de utilizare a programelor de justiţie restaurativă,

principii şi standarde de implementare a practicilor de justiţie restaurativă şi recomandări privind dezvoltarea

programelor de justiţie restaurativă.

Drept model al unei justiţii restaurative sunt strategiile adoptate în Anglia şi Ţara Galilor din ultimii ani,

potrivit acestora urmează a se respecta trei principii ale acestui nou tip de intervenţie judiciară pentru minori8:

1. reparaţia - facilitarea unor forme de reparaţie făcute de tinerii delincvenţi victimelor şi/sau comunităţilor

victimizate;

2. responsabilitatea - încurajarea copiilor şi tinerilor infractori şi a părinţilor acestora de a-şi asuma activ

responsabilitatea pentru fapta comisă;

3. reintegrarea - favorizarea reconcilierii dintre minorii delincvenţi şi victimele acestora şi reacceptarea lor cu

drepturi depline în comunitate.

Dar, totuşi nici un system alternative sau restaurativ, nu poate înlocui rolul instanţei de judecată în cazul

unor fapte grave. Ceea ce este important în cazul modelelor restaurative este ca minorul să conştientizeze pericolul

social al faptei comise, odată ce el nu o recunoaşte, atunci cauza trebuie supusă procesului formal.

În Republica Moldova, potrivit prevederilor art. 474 CPP RM, urmărirea penală şi judecarea cauzelor

privind minorii, precum şi punerea în executare a hotărîrilor judecătoreşti privind minorii, se fac potrivit procedurii

obişnuite, cu completările de rigoare. Şedinţa de judecare a cauzei în privinţa minorului, de regulă, nu este publică.

În cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei penale privind minorii, afară de circumstanţele generale,

urmează a se stabili (art.475 CPP RM):

1) vîrsta minorului (ziua, luna, anul naşterii);

2) condiţiile în care trăieşte şi este educat minorul, gradul de dezvoltare intelectuală, volitivă şi psihologică a lui,

particularităţile caracterului şi temperamentului, interesele şi necesităţile lui;

3) influenţa adulţilor sau a altor minori asupra minorului;

4) cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii.

109

În cazul cînd se constată că minorul suferă de debilitate mintală, care nu este legată de o boală psihică, trebuie

să se stabilească, de asemenea, dacă el a fost pe deplin conştient de săvîrşirea actului. Pentru a se stabili aceste

circumstanţe, vor fi ascultaţi părinţii minorului, învăţătorii, educatorii lui şi alte persoane care ar putea comunica

datele necesare, precum şi se va cere efectuarea unei anchete sociale, prezentarea documentelor necesare şi se vor

efectua alte acte de urmărire penală şi judiciare.

Potrivit art. 479 CPP RM, audierea bănuitului învinuitului, inculpatului minor nu poate dura mai mult de 2

ore fără întrerupere, iar în total nu poate depăşi 4 ore pe zi. La audierea bănuitului învinuitului, inculpatului minor,

participarea apărătorului şi a pedagogului sau psihologului este obligatorie. Pedagogul sau psihologul este în drept,

cu consimţămîntul organului de urmărire penală, să pună întrebări minorului, iar la sfîrşitul audierii, să ia cunoştinţă

de procesul-verbal sau, după caz, de declaraţiile scrise ale minorului şi să facă observaţii în scris referitor la

plenitudinea şi corectitudinea înscrierii lor.

La terminarea urmăririi penale în privinţa minorului, organul de urmărire penală, prin ordonanţă motivată,

poate să nu prezinte învinuitului minor unele materiale ale urmăririi penale care, la părerea sa, pot influenţa negativ

asupra minorului, însă aceste materiale se prezintă reprezentantului legal al minorului.

De asemenea, în calitate de modalitate a aplicării justiţiei restaurative, legislaţia Republicii Moldova admite

instituţia medierii în procesul penal. În conformitate cu Legea Republicii Moldova cu privire la mediere nr.134-XVI

din  14.06.20079 « medierea reprezintă o modalitate alternativă de soluţionare a conflictului dintre părţi pe cale

amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane. Medierea se bazează pe încrederea pe care părţile o acordă mediatorului,

ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le acorde asistenţă în soluţionarea conflictului prin

obţinerea unei soluţii reciproc acceptabile, eficiente şi durabile». Dacă, la medierea în cauzele penale, una dintre

părţi este minor, participarea pedagogului sau psihologului este obligatorie.

În general, la adoptarea sentinţei în procesul unui minor, instanţa de judecată urmează să examineze

posibilitatea liberării de pedeapsa penală a minorului sau suspendării condiţionate a executării pedepsei de către

minor. În cazul liberării minorului de pedeapsa penală cu internarea lui într-o instituţie specială de învăţămînt şi

reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare, precum şi cu aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter

educativ, instanţa informează despre aceasta organul specializat de stat respectiv şi pune în sarcina lui efectuarea

controlului asupra comportării minorului condamnat.

Potrivit Regulilor de la Beijing, pedeapsa capitală nu se aplică infracţiunilor comise de minori, iar

minorii nu sunt dispuşi pedepselor corporale. Printre măsurile sancţionatoare recomandate ar fi  (pct. 18.1):

a) Ordonarea ajutorului orientării şi supravegherii;

b) Probaţiune;

c) Ordonarea intervenţiei serviciilor comunitare;

d) Amenzi, indemnizaţie, restituire;

e) Ordonarea unui regim intermediar sau al altuia;

f) Ordonarea participării la unele reuniuni ale grupurilor de orientare şi la alte activităţi analoage;

g) Ordonarea plasării într-o familie sau într-un centru comunitar sau într-un alt mediu educaţional;

h) Alte hotărâri pertinente.

Plasarea unui minor într-o instituţie este întotdeauna o măsură de ultimă instanţă, iar durata ei

trebuie să fie cât mai scurtă cu putinţă.

110

În cazul în care este aplicată pedeapsa privativă, este indispensabilă separarea minorului de adulţi,

aceasta făcîndu-se în vederea evitării abuzurilor şi a influenţei negative din partea celor din urmă.

În vederea asigurării principiului umanismului, este recentă adoptarea Legii RM Nr. 188 din 

10.07.2008 privind amnistia în legătură cu declararea anului 2008 An al Tineretului 10 în baza căreia procesul penal

încetează la faza de urmărire penală sau la cea de judecare referitor la infracţiunea săvîrşită pînă la adoptarea

prezentei legi de către persoana în vîrstă de pînă la 21 de ani.

Capitolul VII. Combaterea delincvenţei juvenile

§1. Prevenirea delincvenţei juvenile

Toate eforturile făcute în investigarea şi stabilirea cauzelor, factorilor delincvenţei juvenile, au drept scop în

sine trasarea unor politici de prevenire a delincvenţei juvenile. Însăşi prevenirea tinde să reducă frecvenţa unor

comportamente, de altfel incriminate în legea penală, precum şi alte fapte decît cele penale, prin a evita comiterea

lor viitoare, fie a evita aplicarea unei sancţiuni.

111

Această activitate se materializează prin elaborarea unor programe şi proiecte de asistenţă socială şi juridică,

precum şi a unor măsuri de natură administrativă şi penală care pun accentul pe caracterul reeducativ şi

resocializator al sancţiunilor şi pedepselor şi pe diversificarea formelor de prevenire şi recuperare socială a tinerilor

delincvenţi1.

Politicile de prevenire includ două orientări:

I.-concepţii extensive (lato sensu), după care prevenirea s-ar manifesta prin reacţia faţă de delincvenţă, inclusiv prin

sancţiuni penale, dar care urmăreşte contracararea oricărei acţiuni deviante;

II.-concepţii limitate (stricto sensu) care trasează o linie distinctivă între prevenire şi represiune, cea din urmă

trebuind să existe înainte de comiterea infracţiunii, adică odată cu stabilirea sancţiunilor în legea penală, avînd deci

un rol preventiv general.

Reieşind din conceptele nominalizate şi din sarcinile prevenţiei, aceasta ar avea un dublu caracter2:

a) General-social, îndreptat spre identificarea şi înlăturarea cauzelor şi condiţiilor generale care determină sau

favorizează manifestări deviante în rîndul anumitor categorii de tineri, implicînd acţiunea concretă a tuturor

instanţelor cu rol de socializare, integrare şi control din societate;

b) Special-legal, reprezentat de sistemul de sancţiuni şi pedepse de natură disciplinară, administrativă sau

penală, îndreptat spre combaterea şi înlăturarea anumitor „situaţii” delincvente sau cu privire la anumiţi

delincvenţi, implicînd acţiunea instituţiilor şi organizaţiilor specializate cu funcţii de socializare şi control

social.

Principiile Natiunilor Unite pentru prevenirea delincventei juvenile (Principiile de la Riyadh) stabilesc expres că

„prevenirea delincvenţei juvenile este o parte importantă în prevenirea criminalităţii in societate. Prin implicarea în

sistemul legislativ, adoptarea unor activităţi sociale folositoare, a unei orientări umaniste spre societate şi nu egoistă,

persoanele tinere pot dezvolta o atitudine necriminogenă”.

Principiile de la Riyadh au trei caracteristici principale:

1. Sunt cuprinzătoare;

2. Promovează o abordare activă;

3. Consideră minorii participanţi deplini în cadrul relaţiilor din societate.

Printre Principiile fundamentale de la Rijadh sunt:

1. Prevenirea cu succes a delicvenţei juvenile necesită eforturi din partea întregii societăţi cu scopul asigurării unei

dezvoltări armonioase a adolescenţilor, urmărind şi stimulând evoluţia personalităţii lor încă de la vârsta cea

mai fragedă.

2. În sensul acestor Principii, se va avea în vedere orientarea spre copil. Persoanele tinere trebuie să joace un rol

activ şi să accepte parteneriatul în cadrul societăţii şi nu trebuie să fie considerate simple obiecte ale socializării

sau supravegherii.

3. În cadrul aplicării acestor Principii, conform sistemelor juridice naţionale, bunăstarea persoanelor tinere, de la

vârsta cea mai fragedă, trebuie să devină punctul central al oricărui program preventiv.

4. Necesitatea şi importanţa unor politici progresiste de prevenire a delicvenţei şi analiza sistematică şi elaborarea

unor măsuri trebuie acceptate de la sine. Acestea trebuie să evite incriminarea şi pedepsirea copilului pentru un

comportament care nu dăunează grav dezvoltării copilului şi care nu îi prejudiciază pe alţii. Aceste politici şi

măsuri trebuie să aibă în vedere:

112

a) Asigurarea acelor înlesniri, mai ales în domeniul educaţional, care să permită satisfacerea nevoilor

persoanelor tinere şi care să servească ca punct de sprijin pentru salvgardarea dezvoltării personale a

tinerilor, mai ales a acelora care, în mod evident, sunt în pericol sau se confruntă cu riscuri sociale şi care au

nevoie de protecţie şi grijă socială.

b) Concepte şi abordări speciale în vederea prevenirii delicvenţei, pe baza unor legi, acţiuni, facilităţi şi a unei

reţele de asigurarea a serviciilor, şi a posibilităţilor de comitere a

infracţiunilor, precum şi a eliminării condiţiilor care duc la aceasta;

c) Intervenţia oficială trebuie să se producă, în primul rând, în interesul general al persoanelor tinere şi să se

bazeze pe corectitudine şi echitate;

d) Salvgardarea bunăstării, dezvoltării, drepturilor şi intereselor tuturor persoanelor tinere;

e) Convingerea că comportamentul sau atitudinea tinerilor care nu se conformează normelor şi valorilor

sociale generale se datorează, de cele mai multe ori, procesului de maturizare şi creştere şi tinde să dispară

spontan la cei mai mulţi indivizi care se apropie de maturitate;

f) Convingerea, după părerea majorităţii experţilor, că etichetarea unui tânăr ca “deviant”, “delincvent” sau

“predelincvent” contribuie deseori la apariţia unui model de comportament nedorit al tinerilor.

5. Trebuie create servicii şi programe pentru comunitate, cu scopul prevenirii delicvenţei juvenile, mai ales acolo

unde nu au fost încă înştiinţate organismele corespunzătoare. Organizaţiile oficiale de control social trebuie

solicitate numai ca ultim mijloc de acţiune.

Principiile de la Riyadh prevăd măsurile care ar preveni delicvenţa juvenilă la mai multe niveluri, în special:

prevenirea primară, adică măsurile generale care promovează echitatea socială şi posibilităţi egale, care în aşa

fel abordează cauzele fundamentale ale delicvenţei, aşa ca sărăcia şi alte forme de marginalizare;

prevenirea secundară, adică măsurile de acordare a asistenţei copiilor identificaţi ca fiind expuşi unui risc

deosebit, aşa ca acei copii ale căror părinţi singuri sunt într-o situaţie deosebit de dificilă sau acei care nu

îngrijesc de copiii sau îngrijesc într-un mod corespunzător;

prevenirea terţiară, care implică planuri menite pentru evitarea contactului inutil cu sistemul judiciar formal şi

alte măsuri care ar preveni comiterea repetată a infracţiunilor.

Pe lîngă modelul susţinut de Principiile de la Riyadh, denumit modelul social, doctrina subliniază şi modelul

situaţional. Acesta din urmă are drept scop amenajarea locurilor vulnerabile în care riscul de a atrage infracţiuni

este mai mare. Este de notat că prevenirea socială are două forme principale:

a) prevenirea prin dezvoltare, orientată în mod special spre individ şi familia sa şi

b) prevenirea comunitară, prin acţiuni la nivelul societăţii,a localităţii, dar a căror finalitate să fie tot individul3.

Toată această diversitate are ca scop elaborarea metodelor şi tratamentelor aplicate minorilor la diferite nivele în

vederea asigurării prevenţiei. De asemenea, Recomandările Rec (2003)20 ale Comitetului de Miniştri al statelor

membre referitoare la noile moduri de abordare a delincvenţei juvenile şi rolul justiţiei juvenile, recomandă (pct.4)

„dezvoltarea de măsuri mai eficiente şi adecvate de prevenire a comiterii infracţiunilor şi recidivei în rîndul

membrilor tineri ai minorităţilor etnice, grupurilor de tineri, tinere şi a celor sub vîrsta responsabilităţii penale”. În

acest sens unul dintre obiectivele politicii penale a Republicii Moldova a fost „Perfecţionarea sistemului de

combatere şi profilaxie a delicvenţei juvenile” stabilite prin Hotărîrea Guvernului RM despre aprobarea măsurilor

speciale pentru combaterea şi profilaxia criminalităţii în rîndurile minorilor nr. 566 din 15.05.20034.

113

Doar prevenirea socială este eficace pe termen lung, deoarece acţionează asupra tinerilor inadaptaţi în

contextele sociale în care trăiesc: familie, şcoală, grup de prieteni, cartier, localitate. În acest sens, acţiunile

preventive au o dublă orientare: pe de o parte, spre factorii care anticipează o dezvoltare inadecvată a persoanei şi a

familiei sale şi, pe de altă parte, spre comunitatea în care trăiesc aceştia. În mod deosebit, prevenirea socială

dezvoltă programe de ameliorare precoce a competenţelor de viaţă ale minorilor, de eliminare a carenţelor parentale,

de creare a condiţiilor pentru o bună evoluţie intelectuală şi morală a familiei, de îmbogăţire a mediului educativ în

care trăiesc minorii (pre) delincvenţi. A te purta civilizat, a nu ţipa, a-ţi controla violenţa, a respecta regulile, a-ţi

impune să fii bun cu cei din jur, aţi oferi ajutorul, a face faţă fricii, a-i preţui pe cei apropiaţi, nu sunt achiziţii atît de

facile pe cît par la prima vedere. Cu cît vulnerabilitatea socială a copiilor şi părinţilor este mai mare, cu atît riscul

apariţiei şi menţinerii conduitelor antisociale este mai amplu5.

Printre subiecţii care asigură realizarea prevenţiei ar fi:

-pentru că prevenirea are o aplicare şi o importanţă „locală” îndeosebi, subiecţi în acest caz ar trebui să fie

organismele de nivel local, şi care concomitent ar fi descentralizate, or numai astfel ele ar cunoaşte necesităţile

zonei respective;

-deşi „prevenirea se face mai curînd pentru oameni, decît prin ei6”, totuşi comunităţii îi revine un rol important în

exercitarea prevenţiei;

-organele de drept: poliţie, instanţe de judecată, organe de executare a pedepselor etc.;

-organele care asigură securitatea, îndeosebi ale organizaţiilor, instituţiilor etc.

Prin definiţie, deci, am zice că prevenirea este un proces social permanent, ce constă în aplicarea măsurilor

sociale, culturale, economice, politice, administrative şi juridice, în scopul de a evita săvîrşirea faptelor

prejudiciabile, prin identificare, neutralizarea şi eliminarea cauzelor fenomenului criminal.

§2.Politici de prevenire şi de resocializare a delincvenţilor minori

Pe plan internaţional mereu s-au elaborat recomandări privind prevenirea criminalităţii la general, inclusiv

şi a delincvenţei juvenile, cum ar fi:

1 - Rezoluţia 1995/9 a Consiliului economic şi social al ONU - « Directive pentru prevenirea criminalităţii urbane

» ;

2 - Recomandarea (2000)20 a Consiliului Europei privind rolul intervenţiei psihosociale precoce în prevenirea

comportamentelor criminale ;

3 - Recomandarea nr. (87) 20 a Consiliului Europei referitor la reacţiile sociale faţă de delincvenţa juvenilă ;

4 - Planul de acţiune Milano - ONU, 1985 ;

5 - Recomandarea nr. R (96) 8 a Consiliului Europei privind politica penală într-o Europă în transformare ;

6 - Recomandarea nr. R (89) 12 a Consiliului Europei privind educaţia în închisori ;

7 - Strategia corecţională canadiană - obiective, principii, programme ;

8 - Proiectul O.M.S. privind « Sănătatea în închisori » ;

9 -Programul cadru al Comunitatii Europene privind prevenirea criminalitatii 2003-

2007 (22 iulie 2002) ;

10 - Recomandarea Consiliului Europei R(87)19 a Comitetului de Ministrii ai statelor membre privind organizarea

si prevenirea criminalităţii.

114

În baza acestora statele elaborează modele şi programme de prevenţie. Programele de tratament în care sunt

incluşi tinerii delincvenţi se bazează pe o diversitate de metode terapeutice.

Reintegrarea este scopul stabilit al întregii justiţii juvenile în general. Foarte des cu această sau o oarecare

altă denumire, aşa ca “reabilitarea”, ea este înţeleasă ca un simplu ajutor acordat infractorului în vederea

reîntoarcerii lui în comunitate. De fapt, este mai util de a privi reintegrarea ca un proces care încearcă să se întoarcă

“la origine”, privind minorul ca fiind “în pericol” deosebit de a comite infracţiuni şi luând măsurile corespunzătoare

la adresa lui/ei, precum şi familiei, pentru a reduce acest pericol pe cât se poate de posibil. Deci, deşi reintegrarea

urmează a fi obiectul măsurilor specifice expuse în special în textele legilor internaţionale opţionale – de exemplu,

privind instruirea profesională, consilierea, eliberarea condiţionată - există o mare similaritate între măsurile de

prevenire care urmează a fi prevăzute la toate cele trei nivele şi acelea propuse nemijlocit pentru reintegrare. În

regula 1.3 a Regulilor de la Beijing se notează necesitatea “măsurilor pozitive cu mobilizarea deplină a tuturor

resurselor posibile, inclusiv a familiei, voluntarilor, grupurilor comunitare, precum şi a şcolilor şi altor instituţii

comunitare, în scopul promovării bunăstării adolescenţilor, în vederea reducerii necesităţii de intervenţie în cadrul

legii…”7

Potrivit pct. 21 al Recomandării 22(2002) a Comitetului de Miniştri către statele membre privind

îmbunătăţirea aplicării normelor europene cu privire la sancţiunile şi măsurile comunitare, programele şi

intervenţiile pentru reintegrarea infractorilor trebuie să se bazeze pe metode variate. La conceperea programelor şi

intervenţiilor, în contextul sancţiunilor şi măsurilor comunitare, trebuie acordată o atenţie specială impactului lor

probabil asupra infractorilor, mai ales în ceea ce priveşte:

- abilităţi de bază (de exemplu abilitatea de a citi şi socoti, de a rezolva probleme, de a se descurca în relaţiile

personale şi familiale, comportament prosocial);

- nivelul educaţional şi situaţia ocupaţională;

- posibila dependenţă de droguri, alcool, medicamente;

- adaptarea orientată spre comunitate.

Trebuie acordată o atenţie specială dezvoltării unor programe şi intervenţii pentru infractori care au recidivat cu

infracţiuni grave sau care sunt de aşteptat să o facă. În lumina recentelor descoperiri ale cercetătorilor, aceste

programe şi intevenţii ar trebui să folosească mai ales metode comportamentale cognitive, de exemplu învăţarea

infractorilor să se gîndească la implicaţiile comportamentului lor infracţional, sporirea conştiinţei lor de sine şi a

autocontrolului, recunoaşterea şi evitarea situaţiilor care precedă acte infracţionale şi oferirea posibilităţii de a

exersa comportamentul pro-social (pct.23 Rec 22(2002)CE).

În acelaşi context, Recomandarea nr. R(92)16 a Comitetului de Miniştri către statele membre referitoare la

regulile europene asupra sancţiunilor aplicate în comunitate, iniţiază şi defineşte un nou concept cel de „participare

comunitară” necesar pentru resocializare, care cuprinde toate formele de ajutor, remunerat sau nu, exercitat în timp,

parţial sau intermitent şi propusă autorităţii de executare de către organizaţiile pblice sau private şi de persoane

individuale din comunitate. Participarea comunitară trebuie utilizată cu scopul de a permite delincvenţilor să

dezvolte legături reale cu comunitatea, de a-i face conştienţi de interesul pe care comunitatea li-l arată şi de a lărgi

posibilităţile de contacte şi sprijin (pct. 46).

115

Participarea comunitară îşi exercită rolul în procesul ispăşirii pedepsei de către condamnat, îndeosebi faţă de cei

privaţi de libertate, şi aceasta în scopul de a-i facilita contactul cu exteriorul, de a-l ajuta să revină la viaţa mondenă

după ispăşirea pedepsei. De exemplu, în Norvegia, deţinuţii au aceleaşi drepturi la servicii publice ca şi restul

populaţiei, ceea ce include servicii sociale, asistenţă în plasarea în cîmpul muncii şi cazare, servicii medicale,

educaţie şi dezvoltare culturală. Aceste servicii sunt prestate deţinuţilor de către agenţiile din comunitate. Un rol

similar îl exercită şi Centrele de Justiţie Comunitară din oraşele Republicii Moldova, care activează în vederea

susţinerii persoanelor ce se liberează din locurile de detenţie în scopul reintegrării lor sociale. Centre de Justiţie

Comunitară activează începînd cu 2007 în oraşele Soroca, Comrat, Rezina, Făleşti, Teleneşti, Bălţi, Cahul, Edineţ,

avînd tendinţa extinderii. În cadrul acestora activează consilierii de probaţiune, care urmăresc scopul de a reintegra

minorul în comunitate, prin ameliorarea unor probleme identificate. La faza presentenţială, consilierii, întocmesc

referate de evaluare psiho-socială a personalităţii minorului/tînărului. Întocmirea referatului de evaluare psiho-

socială se realizează la solicitarea instanţei de judecată sau a organului de urmărire penală. De asemenea, se

desfăşoară activităţi de asistenţă şi consiliere psiho-socială cu minorul/tînărul aflat în conflict cu legea, cauza penală

aflîndu-se în etapa urmăririi penale sau în procedură de judecare. Scopul activităţii de asistenţă şi consiliere este

reintegrarea socială, sporirea gradului de siguranţă socială şi prevenirea specială. Beneficiarii de asistenţă şi

consiliere sunt persoanele pînă la 25 ani, adică minori şi tineri. În derularea activităţii lor centrele urmăresc:

-corectarea comportamentului infracţional prin conştientizarea de către minor a faptei săvîrşite, a consecinţelor

acesteia şi a responsabilităţii pentru fapta comisă;

-motivarea minorului în vederea dezvoltării responsabilităţii şi autodisciplinei;

-sprijinirea minorului în vederea satisfacerii unor nevoi speciale referitoare la educaţie, pregătire profesională,

loc de muncă, plasament temporar etc.8

În exercitarea activităţii de asistenţă şi consiliere sunt atraşi şi alţi subiecţi; autorităţile locale, organizaţii

neguvernamentale, agenţi economici etc.

Singurul mod de contracarare a fenomenului delincvenţei juvenile constă într-o strategie integrată, la nivel

naţional şi european. O astfel de strategie va trebui să includă trei principii directoare: prevenirea, măsurile judiciare

şi măsurile extrajudiciare (între care includerea socială a tuturor tinerilor). În această ordine de idei, Parlamentul

European a trasat unele strategii ale politicii de prevenire şi resocializare a delincvenţilor minori, cum ar fi9 :

I. Politici la nivel naţional

  Toţi actorii societăţii trebuie implicaţi direct în definirea şi aplicarea unor strategii naţionale. Este nevoie de

o politică integrată şi eficientă în plan şcolar, social, familial şi educativ, care să contribuie la transmiterea valorilor

sociale şi civice şi la socializarea din timp a tinerilor. Reducerea inegalităţilor sociale şi a sărăciei în rândul copiilor

este, totodată, crucială.

Prevenirea delincvenţei juvenile ar trebui exercitată după cum urmează:

- la nivel primar (pentru toţi cetăţenii)

- la nivel secundar (minorilor cu comportament delincvent ocazional)

- la nivel tertiar (minorilor cu comportament delincvent persistent)

Printre măsurile preconizate ar fi un concediu parental de un an, cursuri de formare pentru cadrele didactice,

cursuri de gestionare a situaţiilor conflictuale şi "o foaie de parcurs" Europeană, destinată mass-mediei.

116

 II.Politici la nivel European

  Statele Membre, în colaborare cu Comisia europeană, ar trebui să stabilească fără întârziere standarde

minime şi principii directoare comune în ce priveşte acţiunile de prevenire a delincvenţei juvenile. N-ar trebui să se

recurgă la măsuri grave sau la sancţiuni penale decât în ultimă instanţă şi doar atunci când este absolut necesar.

  Comisia ar trebui să instituie un Observator European pentru Delincvenţa Juvenilă, care să centralizeze

statistici de la Statele Membre, să asigure schimb de bune practici şi să planifice programe noi inter-regionale,

Europene şi internaţionale.

  Comisia este invitată, totodată, să propună un program-cadru la nivel comunitar, cu acţiuni de prevenire, de

sprijin al iniţiativelor organizaţiilor interguvernamentale şi al cooperării inter-statale, cu posibilităţi de finanţare a

proiectelor-pilot regionale şi locale. Programul ar contribui la promovarea practicilor la scară europeană, şi ar

asigura infrastructuri sociale şi pedagogice. 

Generalizînd, am menţiona diversitatea politicilor sau programelor de prevenire şi de resocializare printre

care10 :

- programme de prevenire bazate pe mobilizarea eforturilor comunităţii, ca cele de probaţiune, vizează eliberarea

condiţionată, în anumite condiţii şi înainte de termen, fie suspendarea sentinţei în condiţiile unei bune conduite

sub supraveghere, prin convocare periodică în faţa unui ofiţer de probaţiune;

- programme clinice de orientare şi ghidare a minorilor care ridică probleme speciale, cum ar fi terapia şi

consilierea individuală, terapia de grup ;

- programme zonale de prevenire a delincvenţei juvenile (exemplu notoriu fiind Proiectul Zonei Chicago iniţiat în

1933 de către Clifforg Shaw);

- programe de intervenţie în sprijinul familiilor avînd copii în situaţii de risc.

     

117