UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Facultatea de Drept

Catedra Drept Penal şi Criminologie

Maria Mutu-Strulea

DELINCVENŢA JUVENILĂ

Suport de curs

Chişinău 2008

1

CZU

Maria Mutu-StruleaDelincvenţa juvenilă: Suport de curs.–Chişinău: CEP USM, 2008. – 200 p.

Recomandată de Catedra Drept Penal şi Criminologie, Facultatea de Drept, (Universitatea de Stat din Moldova)

Recenzent: Sergiu BRÎNZĂ, doctor habilitat în drept, profesor universitar.

În prezenta lucrare se face o analiză a delincvenţei juvenile în calitate de concept, a teoriilor şi curentelor explicative ale delincvenţei juvenile, cercetare a personalităţii minorului delincvent, precum şi a cauzelor ce determină conduita deviantă a minorilor. Studiul se bazează pe date statistice actuale, graţie cărora autorul a realizat imaginea de ansamblu a stării, structurii şi dinamicii fenomenului de delincvenţă juvenilă în Republica Moldova. Este specificat cadrul instituţional de luptă cu delincvenţa juvenilă, fiind determinate şi modalităţile de prevenire şi resocializare a delincvenţilor minori.

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

ISBN© Maria Mutu-Strulea, 2008

© CEP USM, 2008

2

CUPRINS

Prefaţă...............................................................................................................................5

I. Noţiuni introductive despre delincvenţa juvenilă.....................................................7

1.1. Concepte definitorii privind delincvenţa juvenilă............................................ 7

1.2. Particularităţile delincvenţei juvenile............................................................15

1.3. Obiectul de studiu al delincvenţei juvenile......................................................16

1.4. Scopul şi funcţiile delincvenţei juvenile…………………………………..…21

1.5. Metodele de cercetare ale delincvenţei juvenile…………………………..…22

1.6. Legăturile delincvenţei juvenile cu alte ştiinţe juridice şi nejuridice….….…23

II. Evoluţia reglementărilor naţionale şi internaţionale privind delincvenţa

juvenilă............................................................................................................................. 25

2.1. Dezvoltarea reglementărilor privind delincvenţa juvenilă................................25

2.2.Cadrul legal naţional de reglementare a delincvenţei juvenile..........................31

2.3. Cadrul legal internaţional de reglementare a delincvenţei juvenile.................44

2.4. Tratamentul infractorilor minori în legislaţia penală a altor state ....................55

III. Etiologia delincvenţei juvenile prin prisma teoriilor de diversă

orientare............................................................................................................................65

3.1. Teorii de orientare bioantropologică..................................................................65

3.2. Teorii de orientare psihologică...........................................................................69

3.3. Teorii de orientare sociologică...........................................................................77

IV. Personalitatea delincventului minor......................................................................83

4.1. Conceptul de personalitate a delincventului minor. ..........................................83

4.2. Coordonatele bio-psiho-sociale ale personalităţii delincventului minor..........87

4.3. Formarea personalităţii delincventului minor..................................................101

4.4. Tipologia delincvenţilor minori......................................................................107

V. Minorul – victima infracţiunii.................................................................................112

5.1. Conceptul de victimă. ………………………………………………….…112

5.2. Comportamentul victimei minore în mecanismul actului infracţional….…116

5.3. Clasificarea şi tipologia victimelor minore.....................................................121

5.4. Prevenţia victimologică..................................................................................124

5.5.Suicidul minorilor............................................................................................133

VI. Fenomenologia delincvenţei juvenile………………………….…………….…138

3

6.1.Criterii de evaluare a delincvenţei juvenile...................................................138

6.2. Starea, structura şi dinamica delincvenţei juvenile în Republica Moldova..142

VII. Cauzalitatea delincvenţei juvenile.........................................................149

7.1. Aspecte generale privind cauzele şi factorii delincvenţei juvenile.............149

7.2. Factorii delincvenţei juvenile.......................................................................150

VIII. Cadrul instituţional de luptă contra delincvenţei juvenile.........................156

8.1. Rolul ONU, al CE şi al UE în prevenirea şi combaterea delincvenţei

juvenile....................................................................................................................156

8.2. Cadrul legal instituţional în Republica Moldova în materia delincvenţei

juvenile............................................................................................................................164

8.3. Justiţia juvenilă: realităţi şi perspective......................................................170

VII. Combaterea delincvenţei juvenile......................................................................178

9.1.Prevenirea delincvenţei juvenile...................................................................178

9.2.Politici de prevenire şi de resocializare a delincvenţilor minori...................182

Anexa 1Principiile Natiunilor Unite pentru prevenirea delincventei juvenile.(Principiile de la Riyadh) Rezolutia 45/112 14 decembrie 1998.................................. 187Anexa 2Organizaţii naţionale de ajutorare a victimelor infracţiunilor....................................................................................................................193Anexa 3Convenţia europeană cu privire la despăgubirea victimelor infracţiunilor violenteStrasbourg,1983...............................................................................................................197

4

PREFAŢĂ

Pe parcursul ultimilor ani, persistenţa delincvenţei minorilor se datorează nivelului

scăzut de trai, diminuării sistemului de valori, lipsei unui sistem de justiţie juvenilă clar

detaşat, stabil şi calificat, ce ar contribui la protecţia minorilor defavorizaţi şi la stabilirea

garanţiilor în cazul tragerii lor la răspundere. Grija pentru cei care mîine vor deveni forţa

motrice a procesului de dezvoltare a umane este o constantă a vieţii sociale, o garanţie a

viitorului, de aceea devianţa şi delincvenţa minorilor nu este de neglijat şi se impune a fi

cercetată.

Prezentul support de curs familiarizează destinatarii săi cu unele concepte ce

vizează delincvenţa juvenilă, personalitatea minorului delincvent, cauzalitatea

delincvenţei minorilor, modalităţi de prevenire a flagelului, însoţite de date statistice care

reflectă starea şi dinamica delincvenţei minorilor în Republica Moldova.

Este de notat că, fiind o disciplină limitrofă dintre ştiinţele juridice şi cele

nejuridice, cercetarea delincvenţei juvenile, nu se poate priva de investigaţiile şi

rezultatele cercetărilor realizate în domeniul altor ştiinţe, cum ar fi criminologia,

psihologia, psihiatria, sociologia etc. Iată de ce în studiul respectiv au fost utilizate şi

izvoare doctrinare de ramură. Cercetarea delincvenţei juvenile se conturează în calitate

de conţinut prin prisma lucrărilor ştiinţifice ale autorilor M. Born, J.-F. Renucci, Ch.

Courtin, G. Bonnemaison, T. Amza, N. Mitrofan, F. Grecu, Ig. Ciobanu etc. În aceeaşi

ordine de idei, studiul materiei presupune şi cercetarea rapoartelor, a datelor statistice

emise de instituţiile guvernamentale sau de organisme nonguvernamentale cu activitate în

domeniul delincvenţei juvenile, făcîndu-se referire şi la cercetările realizate în urma

amplei activităţi a Institutului de Reforme Penală din Republica Moldova.

Materia studiată se bazează atît pe doctrină, cît şi pe reglementările legale

naţionale şi internaţionale. Evident, orice domeniu al vieţii cotidiene nu poate fi izolat de

relaţiile interstatale sau de reglementările impuse de organismele internaţionale, fapt

relevat şi în lucrarea de faţă, prin prezentarea şi analizarea actelor normative sau a celor

de recomandare din cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, al Consiliului Europei sau al

Uniunii Europene.

Evident, orice abordare a unei tematici poate implica conotaţii conceptuale

diferite. Prin prezentul suport de curs, se face o încercare de a soluţiona unele chestiuni

5

problematice, care poate că nici nu au o soluţie unică, dar care tind a constitui o finalitate

şi un obiectiv de cercetare a comunităţii în general. Printre domeniile ce ar forma obiect

de cercetare ar fi: originea delincvenţei juvenile; modalităţi oportune de minimizare a

devianţei minorilor; perspectivele justiţiei juvenile restaurative; politici de resocializare a

delincvenţilor minori etc.

În urma examinării temelor propuse ţinem să subliniem importanţa societăţii şi

rolul familiei în soarta şi în devenirea oricărui copil, precum şi rolul culturii în evoluţia

fenomenului delincvenţial. De aceea, fără a intenţiona de a oferi soluţii exhaustive în

combaterea delincvenţei juvenile, susţinem necesitatea dezvoltării unei ambianţe

educaţionale adecvate pentru orice minor.

Oricare dintre măsurile luate de comunitatea internaţională sau de legiuitorul

naţional trebuie să se facă din perspective fundamentale generale avînd legătură cu

politica socială globală. Se urmăreşte, în general, favorizarea protecţiei sociale a

minorilor, şi chiar a tinerilor, în vederea evitării intervenţiei sistemului de justiţie

represiv pentru minori, precum şi a prejudiciului cauzat uneori de această intervenţie.

Aceste măsuri de protejare socială a minorilor trebuie aplicate înainte de trecerea la actul

delincvent.

6

TEMA I. Noţiuni introductive despre delincvenţa juvenilă

§1. Concepte definitorii privind delincvenţa juvenilă

Una dintre problemele acute cu care se confruntă civilizaţia actuală o constituie

escaladarea îngrijorătoare a fenomenului infracţional, în cadrul căruia delincvenţa

infantilo-juvenilă şi unele forme de predelincvenţă (devianţă) comportamentală deţin

ponderea. Delincvenţa juvenilă reflectă o inadaptare la sistemul juridic şi moral al

societăţii, fiind cea mai importantă dintre devianţele negative, care include violarea şi

încălcarea normelor de convieţuire socială, a integrităţii persoanei, a drepturilor şi

libertăţilor individului. Studiind acest fenomen trebuie luate în consideraţie atît

particularităţile biologice, cît şi cele psihologice ale copilăriei şi adolescenţei, devianţa

minorului fiind determinată, pe de o parte, de factori biogeni (leziuni cerebrale,

traumatisme obstetricale, meningoencefalite din copilărie) şi, pe de alta - de factori

sociogeni, în special carenţa afectivă, urmare a situaţiei de copil nedorit sau neglijat care

determină un handicap psihic al acestuia1. De aceea, o atenţie tot mai sporită se atrage

comportamentului deviant al minorilor, problemei educării tinerei generaţii în spiritul

respectării normelor morale şi de drept.

Vorbind despre delincvenţa juvenilă, nu putem trece cu vederea noţiunea de

criminalitate, care reprezintă totalitatea crimelor comise pe un anumit teritoriu, într-o

perioadă determinată de timp de persoane vinovate de comiterea acestor fapte; în cazul

nostru - totalitatea crimelor comise de către minori. Din contextul dat reiese că

criminalitatea nu poate fi studiată în afara societăţii, care redă aspectul social al

fenomenului în cauză. Aceste persoane, prin faptele săvîrşite, sînt legate de criminalitate

şi fac parte din criminalitate. Ele alcătuiesc populaţia penală spre care trebuie să-şi

îndrepte atenţia mai multe organe (de stat sau altele).2

Criminalitatea, în general, include totalitatea faptelor antisociale comise de fiinţe

umane, pe cînd criminalitatea minorilor face o specificare, punînd accentul pe vîrsta

persoanei culpabile de comiterea unei fapte interzise de lege şi care este determinată de

diferite aspecte biologice, psihologice şi sociale ce formează persoanalitatea umană. La

7

definirea corectă a conceptului de delincvenţă juvenilă un rol important îl are vîrsta

cronologică, care separă criminalitatea adulţilor de criminalitatea minorilor.

Criminalitatea minorilor cuprinde totalitatea faptelor penale săvîrşite de persoanele

care nu au împlinit vîrsta de 18 ani. 3

Există în acest sens o mare diversitate a definiţiilor date acestei noţiuni, de la

conceperea ei ca formă de „devianţă” (din punctul de vedere al sociologului) sau

„abatere de la normele penale” (din perspectiva juristului) şi pînă la definirea ei ca

formă de „inadaptare socială” ori „tulburare comportamentală” (în concordanţă cu

evaluările psihologilor sau psihiatrilor). 4

Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, prin criminalitate se înţelege:

totalitatea infracţiunilor săvîrşite pe un anumit teritoriu într-o anumită perioadă.5

Acelaşi Dicţionar enumeră mai multe sensuri ale cuvîntului minor, însă în sensul

care prezintă pentru noi interes înseamnă: „care nu a împlinit încă vîrsta la care îşi poate

exercita toate drepturile”.6

Prin cuvîntul minor mai înţelegem: „fiinţă umană ocrotită de lege, care nu a

împlinit încă vîrsta la care îşi poate exercita toate drepturile”.7

Prin delincvenţă înţelegem:

1. Fenomen social care constă în săvîrşirea de delicte.

2. Totalitatea delictelor savîrşite la un moment dat, într-un anumit mediu sau de

către persoane de o anumită vîrstă. 8

Prin cuvîntul juvenil se înţelege: „care aparţine tinereţii, tineresc”.9

Pentru înţelegerea exactă a sensului cuvîntului juvenil, se face trimitere la un alt

termen – tinereţe, care, la rîndul său, înseamnă: „ Perioadă din viaţa omului între

copilărie şi maturitate”.10

Potrivit Dicţionarului de sociologie, definiţia noţiunii de adolescenţă este

următoarea: adolescenţă – etapă distinctă în evoluţia individului care se situează între

copilărie şi tinereţe, prezentînd aspecte caracteristice în plan biologic şi psihosocial.

Cuprinde două etape:

a) preadolescenţa (pubertatea), între 12-15 ani;

b) adolescenţă propriu-zisă, situată între 15 -18 ani.

Uneori se prelungeşte peste această limită, luînd forma adolescenţei întîrziate, datorită

extinderii timpului de şcolarizare şi amînării asumării de responsabilităţi sociale11.

8

După aceste referiri se trece la conturarea conceptului de delincvenţă, mai întîi se

defineşte conceptul de delincvenţă în general, apoi cel de delincvenţă juvenilă.

Dicţionarul de psihologie menţionează că delincvenţa reprezintă ansamblul

infracţiunilor penale. 12 Observăm că, conform definiţiei date de acest Dicţionar, celelalte

încălcări de lege comise de către delincvenţi, în cazul nostru - de minori, nu sînt incluse

în termenul de delincvenţă, accentul punîndu-se doar pe fapte interzise de legea penală.

Absenţa unei definiţii unitare şi unanim acceptate a noţiunii de delincevnţă

juvenilă poate determina o serie de confuzii, care pot distorsiona constatările

investigaţiilor sociologice şi criminologice în acest domeniu. Motiv din care, există trei

tipuri de interpretări ale noţiunii de delincvenţă juvenilă în acest sens:

a) juridică, în sensul strict al termenului – minorul sau tînărul are responsabilitate

penală, începînd de la o anumită vîrstă;

b) formulată în termeni de inadaptare socială – diferite categorii de minori sau

tineri se confruntă cu o serie de dificultăţi de adaptare psihică şi socială;

c) formulată în funcţie de ameninţările la adresa minorilor – aceştia pot fi supuşi

unor rele tratamente sau abuzului sexual în interiorul sau în afara familiei. 13

Făcînd o analiză a tuturor noţiunilor explicate mai sus, prin criminalitate a

minorilor se înţelege: totalitatea infracţiunilor (a faptelor penale) săvîrşite pe un anumit

teritoriu într-o perioadă determinată de timp, de către persoane care nu au atins

majoratul.

Prin delincvenţă juvenilă înţelegem: totalitatea delictelor săvîrşite la un moment

dat, într-un anumit mediu de către persoane care nu au ajuns la maturitate.

De remarcat că atît în unele discursuri teoretice, cît şi în limbajul practicienilor se

invocă, destul de frecvent, noţiunile de devianţă, delincvenţă, delincvenţă juvenilă,

infracţionalitate, criminalitate, uneori cu anumite confuzii şi, oricum, mai puţin accesibile

publicului larg, cu atît mai mult cu cît în luările de poziţii pe această problemă accentul a

revenit genului proxim şi mai puţin diferenţelor specifice. În astfel de condiţii am apreciat

că o caracteristică mai profundă a conotaţiilor termenilor de referinţă ar fi bine-venită. 14

Aşadar, conceptul de "delincvenţă juvenilă" cuprinde două noţiuni distincte, care

urmează a fi precizate, şi anume: conceptul de devianţă şi conceptul de juvenil.15 Deşi

ambii termeni au intrat în limbajul curent şi par să aibă semnificaţii bine determinate şi

univoce, ei sunt folosiţi adesea cu înţelesuri diferite nu numai în vorbirea curentă, ci şi în

9

limbajul ştiinţific. Termenul "delincvenţă juvenilă" nu se întâlneşte în legislaţia penală

din ţara noastră. El este o creaţie, mai curînd, a criminologiei şi sociologiei, care au

elaborat expresia pentru a justifica diferenţele biologice, fiziologice, psihologice de

vîrstă.

Conceptul de delincvenţă juvenilă este sinonim în anumite limbi, cum ar fi

italiana, germana, franceza, cu noţiunea de criminalitate juvenilă (criminalita giovanile,

criminalité juvénile, juderd kriminalitat). La origine, în limba latină, aceste cuvinte aveau

înţelesuri diferite. Verbul "delinquere" avea accepţia de "a greşi", în timp ce prin

"crimen" se înţelegea "crima" de care era acuzat cineva. În literatura de specialitate

anglo-saxonă, termenul "delincvenţă" a păstrat semnificaţia sa originară (delinquency),

care nu se confundă cu sfera şi conţinutul noţiunii de "criminalite" (criminality). Prin

delincvenţă, în opinia cercetătorului I. Pitulescu, urmează să se înţeleagă o serie de fapte

ilicite, indiferent de faptul dacă au sau nu un caracter penal (fuga de la domiciliu, absenţa

repetată şi îndelungată de la şcoală etc.).16

Termenul "delincvenţă juvenilă" a fost introdus în scopul de a face diferenţă de

fapte mai grave comise de către adulţi, cum ar fi cele penale, faţă de care se aplică şi un

alt statut sau regim. Termenul "delincvenţă" a devenit uzual limbajului din Moldova,

fiind folosit în paralel cu termenul "criminalitate", fapt ce face vagă distincţia dintre ei.

Dificultatea este susţinută de lipsa unui support legislativ în materie; or, legislaţia noastră

nu abordează deosebirea dintre crimă şi delict, avînd doar conceptul de infracţiune în

legea penală. De aceea, în majoritatea cazurilor, aceste cuvinte continuă să fie folosite cu

aceeaşi semnificaţie. De exemplu, Codul penal francez separă faptele în crime şi delicte

punînd la bază gravitatea lor, de aici şi deosebirea dintre "criminalitate" şi "delincvenţă".

În limbajul penaliştilor ţărilor europene, care au la origini Codul lui Napoleon, crimele

sînt delicte cele mai grave pasibile de privaţiune de libertate pe un termen mai mare de 5

ani.17 În criminologie, după Yamarellos şi Kellens (1970), "crima este orice

comportament antisocial susceptibil de aplicarea unei sancţiuni de natură punitivă

pronunţată de un organ jurisdicţional emanat de o putere publică".18 În acest concept se

regăsesc ambele noţiuni, fiind un concept prea larg.

Delincvenţa şi criminalitatea sînt reprezentate drept concepte generale ale vieţii

sociale; în sens larg al cuvîntului fiind sinonime, dar cu diferite aspecte în sens restrîns,

punîndu-se accentul pe alte relaţii: act, autor, victimă.

10

În conformitate cu Recomandarea REC (2003)20 a Comitetului de Miniştri al CE

către statele membre cu privire la noile modalităţi de tratare a delincvenţei juvenile şi

rolul justiţiei juvenile din 24 septembrie 2003,  "delincvenţa" semnifică faptele care se

încadrează în sfera dreptului penal. În unele state aceasta se extinde asupra

comportamentului antisocial şi/sau deviant care face parte din sfera administrativă şi

civilă, adică în final interpretarea urmează să aparţină legiuitorului naţional, fiind

acceptată şi sfera largă a termenului.

În legătură cu utilizarea în literatura penală a termenului "minor", V. Dongoroz

consideră că acesta prezintă inconvenientul de a fi prea vag şi de a crea confuzia cu

accepţia pe care acest cuvînt o are în dreptul civil. În dreptul internaţional se conturează

tot mai mult un consens în a defini drept copil orice persoană sub vîrsta de 18 ani.

Regulile Naţiunilor Unite cu privire la protecţia minorilor privaţi de libertate definesc

drept minor “orice persoană sub vîrsta de 18 ani”.19 Articolul 1 al Convenţiei ONU cu

privire la drepturile copiilor defineşte copilul drept “orice persoană în vîrstă de pînă la 18

ani, cu excepţia cazurilor când majoratul este atins mai devreme în conformitate cu

legislaţia naţională”. Astfel vîrsta majoratului este determinată de fiecare stat în parte. La

stabilirea limitei de vîrstă de la care copiii răspund penal trebuie luată în consideraţie

maturitatea emoţională, mentală şi intelectuală a copiilor.

În cadrul delincvenţei juvenile, în paralel cu delincveţa este întîlnit şi termenul

"predelincvenţă". El desemnează în mod nedifirenţiat fie situaţia minorului care, deşi a

săvîrşit o faptă prevăzută de lege, nu răspunde totuşi penal din cauza vîrstei, fie situaţia

minorului care are un comportament imoral, fără ca faptele respective să fie prevăzute de

legea penală. Se prezumă astfel că minorul respectiv este un delincvent potenţial.

Totodată, conceptul de delincvenţă nu trebuie confundat cu cel de “devianţă”.

Altfel spus, sfera conceptului de devianţă este mai largă şi cuprinde noţiunea de

“delincvenţă”. În acest sens s-a arătat că devianţa constă în “orice act, conduită sau

manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societăţii ori ale unui grup

social particular”.20 Este un tip de comportament care se opune celui convenţional sau

conformist şi cuprinde nu numai încălcările legii, ci orice "deviere" de conduită. Devianţa

include acele comportamente care se abat de la sau intră în conflict cu "standardele"

acceptate în societate. În acest sens, cercetătorul german J.Fichter distinge "devianţa

pozitivă" de cea "negativă". La prima individul se abate de la stereotipurile sociale şi

11

adoptă norme şi valori "superioare" ce diferă de standardele "medii", la a doua individul

încalcă normele "interioare", cu valoare medie în cadrul grupului. De aceea, conţinutul

devianţei depinde mult şi se deosebeşte de cultura unui grup social. De exemplu, printre

ei se numără elevii care dovedesc un slab randament şcolar, sînt indisciplinaţi, manifestă

atitudini negative faţă de şcoală, cadre didactice, părinţi, colegi etc., nu participă decît

sporadic la activităţile organizate ale grupului educativ, îşi petrec timpul liber în anturaje

stradale. Nici una din aceste manifestări nu trebuie înscrisă, în mod obligatoriu, într-un

registru patologic sau penal, deoarece numai în anumite condiţii (anturaj nefast, ocazii

infracţionale, consum de alcool etc.) ele pot fi indicii simptomatice ale unui eventual

viitor delincvent. Aceste manifestări le putem denumi ca fiind predelincvente numai în

condiţiile în care se poate aprecia că aceasta ar fi un mecanism prealabil de trecere la act.

Actele de devianţă nu aduc prejudicii sistemului de valori al societăţii, dar prezintă un

pericol pentru dezvoltarea armonioasă a personalităţii individului.

Deci, din cele nominalizate, succesiunea faptelor după sfera de cuprindere ar fi:

DEVIANŢĂ-PREDELINCVENŢĂ-DELINCVENŢĂ-CRIMINALITATE.

Unii cercetători au inclus în conţinutul termenului " juvenil" şi categoria aşa-

numiţilor "tineri adulţi". Totuşi, extinderea înţelesului adjectivului “juvenil” la grupe de

vârstă care au depăşit pragul minorităţii este excesivă şi nejustificată. În primul rînd, nu s-

a ajuns la un consens în ceea ce priveşte limita superioară a aşa-numitei grupe de vîrstă a

"tinerilor adulţi". Pe de altă parte, aplicarea unui regim sancţionator identic cu cel al

adultului ar întrerupe pentru o durată mai mare continuitatea acestui proces de formare,

pregătire şi integrare a "tânărului adult", facilitând marginalizarea lui socială postpenală

şi sporind dificultăţile inserţiei sale în viaţa activă.21

Vorbind despre coraportul existent între termenul delincvenţă juvenilă şi termenul

criminalitatea minorilor, este necesar să evidenţiem că criminalitatea minorilor exprimă

totalitatea infracţiunilor comise de minori la atingerea vîrstei de răspundere penală, adica

se are în vedere vîrsta generală de 16 ani şi, pentru unele componenţe de infracţiune

prevăzute de art.21 CP RM, vîrsta de 14 ani. Cînd vorbim despre delincvenţa juvenilă

avem în vedere nu doar infracţiunile comise de minor, ci toate încălcările de lege, şi nu

are importanţă vîrsta la care au fost ele comise, vorbim despre totalitatea încălcărilor de

la normele legale şi morale comise de fiinţe umane pînă la împlinirea vîrstei de 18 ani.

12

Deci, termenul delincvenţă juvenilă este mai larg, referindu-se la un spectru mai larg de

subiecţ, precum şi de încălcări comise de minori.

Termenul delincvenţă juvenilă, intrat în uz tot mai des în ultimul deceniu, provine

de la cel francez – „delinquence juvenile”, desemnînd ansamblul devierilor de la norma

socială şi penală, săvîrşite de minori pînă la 18 ani şi sancţionate juridic. 22

În limba franceză, noţiunea delincvenţă înseamnă: ansamblu de infracţiuni comise

într-un anumit timp şi spaţiu, fiind utilizat alături de termenul criminalitate. În psihologia

din spaţiul românesc el a fost preluat şi folosit într-un sens restrîns, deoarece are menirea

de a face o diferenţiere distinctă între infracţiunea comisă de adulţi şi minori. 23

Cu referire la disciplina noastră, considerăm mai oportun să folosim termenul de

delincvenţă juvenilă, deoarece se atribuie la comiterea tuturor abaterilor de la normele în

vigoare, precum şi de la cele morale. El nu se reduce doar la fapte interzise de legea

penală şi nu se limitează doar la vîrsta stabilită de legea penală de tragere la răspundere

penală, ci relatează totalitatea abaterilor comise de minori la diferite etape ale vieţii sale.

De asemenea, în cazul minorilor este mai oportun de a folosi noţiunea de

delincvenţă juvenilă – tot în sensul de criminalitate – termenul impunîndu-se în doctrină

pe motiv că este mai puţin traumatizant faţă de noţiunea de criminalitate folosită în cazul

adulţilor24, exprimînd, totodată, un spectru mai larg în comparaţie cu criminalitatea

minorilor.

Delincvenţa juvenilă reprezentînd: totalitatea încălcărilor legale, precum şi

morale comise la un moment dat, într-un anumit mediu de către minori, adică persoane

care nu au atins vîrsta de 18 ani şi nu au dobîndit încă capacitatea deplină de execiţiu.

Referinţe:

1. Dana Damir, Elena Toader. Discernopatia şi delincvenţa infantilo-juvenilă.- Romanian

Society of Legal Medicine, 2006, p.51.

2. Mirişan Valentin. Criminologie. – Oradea: Editura Împrimeriei de Vest, 2000, p.33.

3. Florentina Grecu, Sorin M. Rădulescu. Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană între Statele Unite şi

România. – Bucureşti: Lumina Lex, 2003, p.25.

4. Dicţionarul explicativ al limbii române. Ediţia a II-a - Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1996, p.240.

5. Ibidem, p.274.

6. Ibidem, p.275.7. Ibidem, p.1093.

13

8. Ibidem, p.552.

9. Ibidem, p.1093.

10. Dicţionar de sociologie/Coordonatori: Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu.-Bucureşti: Babce, 1993, p.19.

11. Popescu Maria. Delincvenţa juvenilă şi criteriile psihiatrice de recuperare: autoreferatul tezei de doctor.-

Institutul de Medicină şi Familie din Bucureşti; 1983.

12. Dicţionar de psihologie/Coordonatori: Ursula Şchiopu. – Bucureşti: Babce, 1997, p.214.

13. Florentina Grecu, Sorin M. Rădulescu. Op. cit, p.26.

14. Rotaru O. Delincvenţa juvenilă şi regimul penal al minorilor. Sorgintea noţiunilor//Avocatul

poporului,

(Chişinău), 2005, nr.4-6, p.26-28.

15. Aramă E. Istoria dreptului.- Chişinău, 1997, p.23-24.

16. Pitulescu I. Delincvenţa juvenilă.- Bucureşti, 2002, p.17.

17. Michel Born. Psychologie de la delinquance. – Bruxelles: de Boeck Université, 2003, p.20.

18. Ibidem, p.20.

19. Regula 11 (a) din Regulile ONU cu privire la protecţia minorilor privaţi de libertate.

20. Nistorianu Gh., Păun C. Criminologie.-Bucureşti, 1995, p.23-26.

21.Rotaru Oxana. Criminalitatea minorilor: aspect penal, psihologic şi criminologic: Teză de doctor în drept-

Chişinău, 2007.

22. Svetlana Rusnac. Factori sociali în comportamentul delicvent al minorilor // Universitatea Liberă Internaţională

din Moldova: Analele ştiinţifice: Drept, 1999, Vol. 3, p.60.

23. Svelana Crivenchi. Aspecte psihologice ale delincvenţei// Delincevenţa juvenilă. Prevenire şi recuperare.

Universitatea de Criminologie. Conferinţă ştiinţifică a profesorilor Catedrei Asistenţă Socială şi Sociologie din 15-

16 ianuarie 2002 /Coleg. red.: M. Laşcu, Valeriu Bujor, A. Moraru, V. Troenco.- Chişinău: Centrul Editorial al

Universităţii de Criminologie, 2002, p.30.

24. Anastasiu Crişu. Tratamentul delincventului minor în dreptul penal şi dreptul procesual penal român. Aspecte de

drept comparat. - Bucureşti: Tipo – AXTIS S.A., 2000, p.21.

14

§2. Particularităţile delincvenţei juvenile

Din definiţiile date delincvenţei juvenile rezultă că acestui fenomen îi sînt

specifice o serie de trăsături sau caractere generale, definitorii, care îi dezvăluie

etiologia complexă şi îi conferă un loc aparte în cadrul manifestărilor sociale negative.

1) O primă trăsătură a delincvenţei juvenile este că ea are un caracter social de

masă, în sensul că are o anumită frecvenţă şi se dezvoltă în societate, care poate fi

înfăţişată în cifre, ceea ce justifică utilizarea unor metode statistico–matimatice pentru

elaborarea concluziilor referitoare la dinamica şi structura delincvneţei juvenile, la

prognoze şi măsurări pentru prevenirea şi combaterea delincvenţei juvenile la scara

întregii societăţi.

2) Caracterul instorico–evolutiv, care exprimă ideea persistenţei fenomenului

delincvenţa juvenilă, dar în structură şi dinmaică diferită, de la o epoca la alta, de la o ţară

la alta sau de la o zonă geografică la alta.

Delincvenţa juvenilă a însoţit întreaga istorie a societăţii omeneşti şi nu există

premise pentru a considera că acest fenomen va dispărea, indiferent de orînduirile sociale

care vor succeda.

Caracterul istorico – evolutiv nu înseamnă doar o repetiţie mecanică constantă,

ascendentă sau descendentă, a fenomenului delincvenţei juvenile, ci producrea unor

schimbări în structura şi dinamica fenomenului, în formele de exprimare, în raport de

care trebuie căutate cauzele şi remediile.

3) Caracterul prejudiciabil, exprimat în periculozitatea socială pe care o are în

sine fenomenul delincvenţei juvenile pentru valorile sociale şi individuale ocrotite de

normele dreptului şi ale moralei, pentru întregul sistem de valori consacrate de cultura şi

civilizaţia umană.

4) Caracterul complex al delincvenţei juvenile, cu valenţe predominant bio –

psiho – sociale. Această trăsătură exprimă faptul că delincvenţa juvenilă nu există în

afara societăţii, comportamentului şi activităţii acestuia. Fenomenul reflectă deci şi

individualitatea bio-psiho-socială a participanţilor la comiterea diferitelor încălcări ale

normelor morale şi de drept, care exprimă atît caracterul complex al etiologiei

comportamentului antisocial al minorilor, cît şi diversitatea tipurilor existente.

15

5) Caracterul variabil al delincvenţei juvenile, care derivă din varietatea

încălcărilor de lege şi de morală comise de minori, cît şi din varietatea de exprimare

concretă a minorilor prin acţiunile ilicite comise. Aşa cum nu există doi oameni identici,

tot aşa nu există nici încăplcări de acţiuni ilicite identice.

6) Caracterul condiţional al delincvenţei juvenile, constînd în aceea că, fiind un

fenomen cu manifestări fizico–sociale, delincevneţa juvenilă nu poate exista în afara unui

proces cauzal, nu poate fi de natură necondiţionată, acauzală. Toate încălcările de lege şi

morală comise de minori sînt favorizate de anumiţi factori; totodată, este posibil de a

acţiona pentru descoperirea acestor factori şi pentru combaterea lor prin măsuri

preventive şi de represiune penală.

§3. Obiectul de studiu al delincvenţei juvenile

Criteriul principal de delimitare a unei discipline de alta reprezintă obiectul ei de

studiu. În dependenţă de ceea ce constituie obiectul de studiu al cursului respectiv, în

diferite state se preia fie o denumire sau alta a acestuia, cum ar fi: Drept penal al

minorilor, Criminalitatea minorilor şi, respectiv, Delincvenţa juvenilă. Deoarece cursul

dat îşi propune un studiu mai amplu decît normele juridice penale în materie, obiectul de

studiu va fi complex. Am putea grupa conceptele privind obiectul de cercetare al

delincvenţei juvenile după cum urmează:

I. Delincvenţa juvenilă ar avea un dublu obiect de studiu: mecanismul trecerii la

act şi actul delincvenţial propriu-zis cimis de către minor. Mecanismul trecerii la act ar

cuprinde studiul condiţiilor vieţii, al cauzelor şi factorilor predispozanţi de la origini pînă

în imediata apropiere temporală a faptei comise, iar actul delincvenţial ar fi fapta, nu

doar infracţiune, comisă de către delincventul minor.

II. Delincvenţa juvenilă ar avea un triplu obiect de cercetare: delincvenţa juvenilă,

delictul şi delincventul minor. Delincvenţa ar cuprinde totalitatea faptelor sau abaterilor

de la lege comise de către minor într-o anumită dimensiune temporală şi spaţială,

caracterizînd fenomenul de delincvenţă juvenilă la general, în amploarea şi starea sa.

Delictul reprezintă orice faptă sau deviere de la lege indiferent de natura acesteia; or,

noţiunea de delict trebuie înţeleasă lato sensu (fără a se face confuzia cu delictul civil).

Delincventul minor urmează a fi studiat prin prisma personalităţii sale, dar făcîndu-se o

16

cercetare în particular, or nu există un delincvent universal, cu particularităţi specifice

tuturor. Evident, în studiul personalităţii necesită a fi abordate şi particularităţile bio-

psiho-sociale ale minorilor, pornind astfel cercetarea de la schemele comportamentale sau

crizele de vîrstă specifice etapelor de dezvoltare a minorului în copilărie sau adolescenţă.

III.Obiectul quatriplu al delincvenţei juvenile include studiul personalităţii

delincventului minor, al reacţiei sociale, al formelor de delincvenţă şi prevenirea

delincvenţei juvenile.

Personalitatea infractorului minor reprezintă o sinteză a tuturor trăsăturilor

bio – psiho – sociale, care au un înalt grad de stabilitate şi atribuie o identitate de sine

individului delincvent.

Formele de delincvenţă presupun comiterea diverselor încălcări de legi de către

minori, adică:comiterea, întîi de toate, a diverselor tipuri de infracţiuni de către minori,

delicte civile, contravenţii administrative, precum şi alte încălcări de lege şi morală,

manifestate prin diverse modalităţi, prin intermediul diverselor mijloace şi metode pe un

teritoriu determinat, într-o perioadă determinată de timp. Obiectul de studiu al

Delincvenţei juvenile îl constituie şi reacţia socială împotriva delincvenţei minorilor care

se realizeză atît prin acţiunea asupra cauzelor şi condiţiilor ei sociale şi individuale, cît şi

prin reacţia socială împotriva crimelor deja comise de către minori şi descoperite de

organele de drept, în vedera curmării activităţilor infracţionale, a împiedicării repetării

acestora, a trageriii la răspunderea penală a infractorilor minori şi sancţionării lor, sau

aplicării măsurilor de constrîngere cu caracter educativ, corectării şi reeducării lor

precum şi reintegrării post penale. Obiectul de studiu al Delincvenţei juvenile îl

constituie, de asemenea, prevenirea şi combaterea acestui fenomen, care se realizează

prin aplicarea totalităţii măsurilor statale şi sociale orientate spre înlăturarea,

minimalizarea sau neutralizarea cauzelor şi condiţiilor delincvenţei sau chiar a

criminalităţii minorilor, spre reţinerea lor de la comiterea unor fapte interzise de legislaţia

în vigoare, corectarea comportamentului lor în spiritul respectării normelor morale şi de

drept.

Criminologul francez Maurice Cusson examinează patru direcţii de cercetare în

cadrul delincvenţei juvenile1 :

17

1) autori care consideră delincvenţa ca un simptom, în special sînt psihologii şi psihiatrii

pentru care criminalitatea nu este o problemă în sine, dar o manifestare a unei tulburări

care trebuie depistată;

2) autori care apreciază criminalitatea în calitate de un pericol social care ameninţă din

interior (este viziunea apărării sociale);

3) autori care examinează delincvenţa ca o problemă de viitor, fiind caracteristică

îndeosebi sociologilor;

4) autori pentru care delincventul sau criminalul nu este decît o victimă (a mediului

social, a mediului familial, a problemelor sale psihologice sau a represiunii) care trebuie

lecuit şi protejat de către societate.

În concluzie, deducem că obiectul de studiu al Delincvenţei juvenile îl constituie

personalitatea infractorului minor, cu o sinteză de trăsături bio – psiho – sociale, care

au un înalt grad de stabilitate şi atribuie o identitate de sine individului delincvent,

materializat într-un comportament antisocial, precum şi alegerea căilor ilicite pentru

satisfacerea necesităţilor sale, sau, în caz de necesitate, neîndeplinirea acţiunilor utile

pentru preîntîmpinarea lor, reacţia socială faţă de cele comise de către minori,

precum şi prevenirea şi combatrerea acţiunilor ilicite şi imorale în rîndurile

minorilor.

Nu în ultimul rînd este de menţionat că geneza şi, deci, obiectul de cercetare al

Delincvenţei juvenile se face din 4 perspective: psihosocială, criminologică,

evoluţionistă, clinică. 2

I. Perspectiva psihosocială – actele de delincvenţă sînt acte sociale, adică care

cuprind raporturi între fiinţe umane, fără a cere ca acesta să fie unul imediat. În acest

ansamblu de conduite sociale se disting comportamente neutre (a face notiţe la conferinţă

sau la un curs), comportamente prosociale (a arunca deşeurile în ladă, a ajuta pe cineva

să traverseze strada, a face donaţii de sînge …), comportamente asociale care deja pot

provoca o daună fără ca să existe voinţa de a dăuna (a sparge un obiect, a accidenta uşurel

un pieton din eroare) şi comportamente antisociale care implementează o intenţie

negativă (a fura, a agresa…). Anume ultimele două cuprind comportamentul considerat

delincvent.

Pentru ca o conduită să fie etichetată drept una cu conotaţii negative, trebuie ca

cineva din corpul social să o aibă. De asemenea, totul va depinde şi de grup, de ţara în

18

care se află autorul conduitei. Or, este imposibil a înţelege şi a trata delincvenţa fără a se

face referire la societatea în care ea există.

Perspectiva psihosocială preia ca bază faptul că orice act delincvent, adică contrar

normelor legale sau sociale, evoluează în spaţiu şi în timp. Un act reprimat într-o

societate poate să nu fie reprimat în alta (ex. eutanasia, avortul, pedofilia, consumul

drogurilor sau al alcoolului pot fi chiar incriminate penal în unele ţări). Evaluarea

devianţei unui act poate varia şi după grupul social, religios, cultural, etnic sau tribal:

unele practici de violenţă (terorism, excizii) pot fi considerate ca licite sau glorioase.

II. Perspectiva criminologică – Un rol important în aprecierea unui act ca fiind

delincvent o are contextul social şi legal. Însă, nu există criterii clare şi definitive pentru a

stabili ordinea gravităţii actelor. Din punct de vedere strict legal, gravitatea actelor este

specificată în funcţie de pedeapsa acordată. În acelaşi timp, opinia publică poate stabili o

clasificare diferită de cea legală. De aceea, cercetătorii italieni Giasanti şi Maggioni au

ajuns la aceeaşi concluzie că există diferenţă între sancţiunile prevăzute de legea penală

şi cerinţele şi atitudinile opiniei publice. Un sistem al reacţiei sociale poate fie pus în

acţiune doar în anumite condiţii – cînd coincide cu legea. Deşi, unele acte de delincvenţă,

pentru că nu sînt constatate, pot şi să nu fie supuse reacţiei sociale (ex: suicidul, acte de

pruncucidere nu sînt mereu semnalate). Anume sistemul reacţiei sociale oferă o

reflectare, chiar dacă este scăzută, a realităţii. De aceea, curentul numit “criminologia

reacţiei sociale“ tinde să depăşească limitele delincvenţei oficiale prin utilizarea surselor

posibile de cercetare a delincvenţei, precum şi prin cercetarea victimizării.

Principalii factori ai scenei criminologice

19

III. Perspectiva evoluţionistă – pentru că actul delincvent intervine la un anumit

moment al vieţii, el trebuie înţeles în geneza sa. Pentru a-l cerceta, este necesar a studia

macrogeneza şi microgeneza lui.

Macrogeneza cuprinde ansamblul vieţii individului înainte de momentul trecerii la

act. Microgeneza priveşte succesiunea fazelor înainte şi aproape de actul delincvent

(fazele lui De Greeff).

Procesul de socializare acţionează de-a lungul întregii vieţi, dar, în particular, în

copilărie şi adolescenţă. Individul poate rămîne la o etapă de egocentrism; or, mulţi

delincvenţi nu concep şi nu acceptă nevoile altora în raport cu acţiunile lor.

Deci perspectiva evoluţionistă tinde să înţeleagă mecanismul de socializare-

asocializare. Traiectoria delincventă poate fi diferită: unii comit acte delincvente în

adolescenţă; alţii ieşiţi din adolescenţa lor delincventă nu mai comit acte în maturitate;

alţii devin delincvenţi doar la vîrsta adultă.

IV. Perspectiva clinică – tinde să înţeleagă persoana în funcţionalitatea sa internă,

adică personalitatea individului.

Termenul “clinic“ semnifică examenul direct al subiectului şi toate tehnicile de

investigare şi de cercetare a cazului individual. Criminologia clinică este centrată pe

observare, pronostic, diagnostic şi tratament.

Pentru a forma o viziune completă despre individ, perspectiva clinică tinde să se

plaseze sub diferite unghiuri de vedere parcurgînd cîteva etape:

● analiza generaţiilor anterioare ale individului, legăturle ce uneau persoanele din

aceeaşi generaţie ca şi individul cercetat;

Mediul de apartenenţă: Familia, instituţia socială

legislatorul

Autorul ↕ Victima

Martorii

Opinia publică

Sistemul penal:Poliţia Procuratura Instanţe de judecată

20

● analiza familiei individului cercetat (de la bunei la nepoţi);

● analiza istoriei individuale (curriculum vitae – prin ce a trecut şi proiectele lui de

viitor).

Uneori, există tendinţa în societatea contemporană de a compara comportamentul

adolescentului cu cel al adultului, atribuinu-i adolescentului conştiinţa morală şi

discernămîntul adultului. Dar nu i se poate cere unui minor să respecte moralitatea şi

normele care acţionează vis-à-vis de adulţi, pentru că un astfel de criteriu este

inoperaţional faţă de un minor care nu are capacitatea necesară de a înţelege consecinţele

actului deviant. În această ordine de idei, autorul francez Maurice Cusson ridica

întrebarea dacă ar putea fi numită delincvenţa juvenilă drept o “nebunie a tinereţii“,

evocînd un anumit număr de studii empirice, după care, pentru un anumit număr de

subiecţi, delincvenţa se manifestă la sfîrşitul adolescenţei. Una dintre explicaţii ar fi că

adolescentul este situat între două extremităţi: familia de origine şi şcoală, pe de altă parte

fiind mediul social, inclusiv de lucru faţă de care are o anumită reticenţă. De asemenea,

minorul poate profita de libertatea sa pe care i-o oferă legea prin multiplele facilităţi şi

garanţii, de aceea el poate experimenta, ştiind că nu riscă prea mult.

Referinţe :

1. Maurice Cusson. Délinquants pourquois.- Paris: Armand Colin, 1981, p.52.

2. Michel Born. Psychologie de la delinquance – Bruxelles: de Boeck Université, 2003,

p.11.

§4. Scopul şi funcţiile delincvenţei juvenile

Delincvenţa juvenilă are ca scop principal apărarea împotriva încălcărilor de lege

comise de minori, precum şi prevenirea comiterii unor fapte interzise de legea penală.

Vorbind despre apărarea celor mai importante valori socale ocrotite de legislaţia în

vigoare, este necesar a evidenţia că, întîi de toate, are loc apărarea vieţii şi sănătăţii

persoanei, drepturile şi libertăţile omului, proprietatea omului, mediul înconjurător,

orînduirea constituţională, suveranitatea Republicii Moldova, pacea, securitatea omenirii,

precum şi alte valori ocrotite atît de legea penală, cît şi de alte acte normative.

Scopul de prevenire a comiterii unor fapte interzise de legislaţia în vigoare se

realizeză prin două mari direcţii de bază. În primul rînd, are loc prevenirea generală, care

se referă la toţi minorii în abţinerea din partea lor de a comite fapte interzise de legislaţia

21

în vigoare şi, în al doilea rînd - prevenirea specială, care se referă doar la minorii care au

încălcat prevederile legislaţiei şi se realizezază prin aplicarea măsurilor de constrîngere

împotriva unor astfel de persoane.

Pe lîngă scopurile nomunalizate, delincvenţa juvenilă mai realizează şi

următoarele funcţii:

Funcţia descriptivă, constă în studierea şi consemnarea datelor privind volumul

criminalităţii minorilor, fie global, fie într-o ţară, fie într-o anumită zonă geografică,

într-o anumită unitate de timp.

Prin această funcţie se realizează, totodată, cunoaşterea structurii criminalităţii

minorilor, felul crimelor săvîrşite pe tipuri sau grupuri de infracţiuni (de exemplu –

omoruri, vătămări corporale, violuri, infracţiuni contra patrimoniului – furturi, tîlhării,

jafuri etc.), precum şi după locul săvîrşirii (criminalitatea urbană sau rurală).

Funcţia explicativă, are menirea de a favoriza cunoaşterea reală a fenomenului

criminalităţii minorilor, în special a cauzelor, condiţiilor, factorilor comiterii lor,

respectiv etiologia crimelor.

Funcţia predictivă, se realizează în direcţia anticipării unor modificări

cantitative şi calitative ale fenomenului infracţional în rîndurile minorilor, atît în ceea ce

priveşte tipologiile infracţionale, cît şi autorii implicaţi, pe o anumită perioadă de timp,

într-un spaţiu determinat în scopul elaborării şi realizări unor măsuri adecvate pentru

prevenirea şi combaterea acestuia.

Funcţia profilactică, se materializează în elaborarea ştiinţifică a unui sistem

eficient de prevenire şi combatere a criminalităţii minorilor în baza sintetizării

cunoştinţelor teoretice referitoare la fenomenul infracţional, crimă, personalitatea

infractorului minor, cauzele, condiţiile criminalităţii minorilor, precum şi referitoare la

minor, ca victimă a infracţiunii, corectării lui în spiritul respectării legilor.

§5. Metodele de cercetare a delincvenţei juvenile

Metoda statistică are ca sarcină de bază descrierea numerică a stării şi dinamicii

criminalităţii minorilor după indicatorii absoluţi şi relativi, precum şi a modalităţilor de

combatere a criminalităţii minorilor de către organele de stat şi obşteşti.

O altă sarcină este stabilirea legăturilor statistice, interdependenţelor şi raporturilor

dintre starea şi dinamica criminalităţii minorilor şi evoluţia unor sau altor procese sociale,

22

între starea şi dinamica criminalităţii minorilor şi evoluţia unor sau altor procese sociale,

între starea şi dinamica criminalităţii minorilor şi activitatea organelor de drept.

O altă sarcină a metodei statistice este de a determina tendinţele evaluării

criminalităţii şi determinantele acesteia.

Ultima sarcină se realizezaă prin relevarea aspectelor pozitive şi a deficienţiilor

din practica combaterii criminalităţii minorilor, care va contribui la elaborarea

propunerilor şi recomandărilor privind desăvîrşirea acesteia.

Metoda observării constă în perceperea şi descrierea anumitor fapte, evinimente.

Metoda experimentală reprezintă observarea desfăşurată a unui fenomen sau a

mai multor fenomene şi, ulterior, pe calea experimentului se vor stabili legăturile de

intercondiţionare între fenomenele care au avut loc şi elaborarea, pe baza celor petrecute,

a unei ipoteze de veridicitate sau falsitate.

Metoda istorică constă în cercetarea unui fenomen pe baza apariţiei lui, evoluţiei

şi dispariţiei ulterioare.

Metoda comparativă oferă posibilitatea demonstrării legăturii cauzale între

evenimentele petrecute; comparîndu-le, se demonstrează existenţa sau inexistenţa lor într-

o perioadă determinată de timp, într-un loc determinat şi dependenţa unuia faţă de celălat.

Metoda de predicţie oferă posibilitatea prevestirii unor evenimente care pot avea

loc în viitor şi elaborării unor măsuri de precauţiune pentru prevenirea acestui fenomen.

§6. Legăturile delincvenţei juvenile cu alte ştiinţe juridice şi nejuridice

Delincvenţa juvenilă se poate coraporta unor discipline juridice, precum şi celor

nejuridice, unor ramuri de drept, cît şi unor ştiinţe ce nu depăşesc cadrul de reglementare

juridică.

O primă legătură strînsă pe care o are delincvenţa juvenilă este cu dreptul penal,

deoarece ambele cercetează fenomenul criminalităţii, deşi dreptul penal totuşi are ca

obiect o sferă mai restrînsă a criminalităţii, şi anume: infracţiunea răspunderea penală-

pedeapsa. Delincvenţa juvenilă cercetează faptele (infracţiuni, contravenţii, delicte)

comise de subiecţi minori, cauzele dezvoltării unui comportament delincvent, condiţiile

şi evoluţia acestuia.

Ambele discipline au ca finalitate combaterea şi prevenţia comportamentului

infracţional.

23

Dacă delincvenţa juvenilă este cea care propune sancţiunile oportune aplicate

minorilor, atunci dreptul penal este cel care, legiferîndu-le, le va aplica avînd ca bază

legea penală.

O altă ramură de drept cu mare adiacenţă este dreptul procesual penal, care

reprezintă o activitate reglementată de lege, pe care o desfăşoară autoritatea judiciară, cu

participarea activă a persoanelor interesate, ca titulare de drepturi şi obligaţii, în scopul

constatării la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice

persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie sancţionată potrivit legii şi nici o persoană

nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. 1

Conexiunea dintre discipline am putea să o tratăm prin următoarea paralelă:

- dacă procesul penal este o activitate desfăşurată de organele judiciare, atunci

delincvenţa juvenilă, nefiind o activitate prin sine însăşi, este realizată de un

spectru mai larg de subiecţi: doctrinari, organe de drept;

- dacă procesul penal este o activitate reglementată de lege, atunci delincvenţa

juvenilă este o disciplină, un domeniu de studiu, care cercetează actele

normative în materie, precum şi propune crearea sau modificarea acestora;

- procesul penal se realizează într-o cauză penală, delincvenţa juvenilă există

oricînd: prealabil procesului, concomitent acestuia sau postproces.

Delincvenţa juvenilă şi criminologia au legătură strînsă, deorece criminologia

studiază fenomenul criminalităţii în general, delincvenţa juvenilă însă cercetează doar

fenomenul delincvenţial în rîndurile minorilor; criminologia studiază persoanlitatea

infractorului, stabilind multitudinea de factori şi condiţii care îl determină să comită fapte

interzise de legea penală, pe cînd delincvenţa juvenilă studiază personalitatea

delincventului minor, delictele comise cel mai des de minori, cauzalitatea acestora,

sancţiunile aplicate minorilor.

Criminologia stabileşte modalităţi generale de prevenire şi combatere a

criminalităţii, pe cînd delincvenţa juvenilă enumeră modalităţile specifice, determinate de

vîrsta fragedă, de luptă cu criminalitatea în rîndurile minorilor, de elaborare a unor

măsuri eficiente de educare a tinerei generaţii.

Delincvenţa juvenilă şi psihologia au legătură strînsă, deoarece psihologia oferă

posibilitatea cunoaşterii proceselor psihice, temperamentului, caracterului minorului,

etapele de dezvoltare a minorului şi particularităţile specifice fiecărei perioade de vîrstă,

24

factorii de dezvoltare şi de viaţă care îşi pun amprenta pe formarea lui ca delincvent

minor.

Delincvenţa juvenilă şi psihiatria de asemenea au legătură între ele, deoarece

psihiatria studiază criminalitatea minorilor sub aspectul deviaţiei penale, care îşi are

originea nu numai în factori exogeni (externi), dar adesea se datorează exacerbării unor

laturi ale personalităţii, cu dereglări la limtă sau chiar în domeniul patologiei mentale.

Există legătură şi între delincvenţa juvenilă şi statistica, deoarece statistica

constituie una dintre sursele cele mai importante de date referitoare la criminalitate ca

fenomen social de masă, oferind astfel delincvenţei juvenile informaţie în vederea

stabilirii stării şi dinamicii fenomenului. Statistica oferă informaţii în legătură cu evoluţia

diferitelor categorii de infracţiuni sau delicte, creşterea lor în anumite zone sau

descreşterea lor în altele, încercînd astfel să prezinte o imagine cît mai veridică asupra

tendinţelor delincvenţei juvenile.

Referinţe:

1. Vasile Păvăleanu. Drept procesual penal. Partea generală. – Bucureşti: Lumina Lex, vol.I,

2004, p.16.

Capitolul II. Evoluţia reglementărilor naţionale şi internaţionale privind

delincvenţa juvenilă

§1. Dezvoltarea reglementărilor privind delincvenţa juvenilă

Evoluţia delincvenţei juvenile este strîns legată de istoricul apariţiei codurilor

juridice. Primele menţiuni referitoare la justiţia juvenilă se regăsesc în Codul lui

Hammurabi, care menţiona că copilul minor care a comis o crimă împotriva părintelui său

putea fi izgonit din trib sau lipsit de moştenire, fie sancţionat prin tăierea degetelor. Dacă

însă delictul era comis de minor pentru prima dată sau nu era calificat ca fiind grav, atunci

era posibilă iertarea acestuia.

În Grecia Antică, doar părinţii aveau drepturi depline asupra copiilor, iar acest

lucru dura pîna la 18 ani, cînd odraslele atingeau majoratul şi cînd li se acorda cetăţenia. 1

Platon menţiona că copiii erau pedepsiţi doar pentru infracţiuni deosebit de

grave, ca, de exemplu, omorul, fiind sancţionaţi cu exil pe un termen de un an, iar dacă, din

25

diferite motive, acest termen nu se respecta, se aplica pedeapsa cu închisoare pe un termen

de 2 ani.

Aristotel menţiona că minorii vor fi pedepsiţi doar pentru comiterea unei

infracţiuni de omor cu voinţă.

Legea celor XII table repartiza minorii în două mari grupe:

- puberii (de la 14 ani băieţii şi de la 12 ani fetele);

- impuberii (pînă la 14 ani băieţii şi pînă la 12 fetele).2

În cazul comiterii unei crime de către puberi, faţă de ei se aplica bătaia, dar putea

fi aplicată şi pedeapsa cu moartea de către păgubaş; impuberii, din cauza vărstei fragede,

puteau fi numai bătuţi.

În secolele precedente minorii nu beneficiau de un regim juridic aparte faţă de

adulţi, fiind condamnaţi şi pedepsiţi la fel ca şi aceştia. Nu existau nici proceduri speciale de

judecare a acestora şi nici facilităţi de reeducare şi socializare a lor.

Începînd cu perioada Evului Mediu, odată cu influenţa exercitată de Biserica

catolică, reglementările juridice referitoare la delincvenţa juveniulă s-au modificat. Biserica,

precum şi juriştii timpului considerau că minorii aflaţi sub vîrsta de 7 ani nu au atins încă

vîrsta raţiunii, motiv pentru care nu pot fi făcuţi responsabili pentru „transgresiunile” lor

spiriuale. 3

În urma acestei concepţii, minorii au început a fi priviţi altfel şi în mai multe

state, la care se atribuie şi Anglia, unde legea scutea de răspundere penală minorii în vîrstă

de la 7 la 14 ani, fiind supuşi răspunderii doar în cazul demonstrării că la momentul

comiterii unor fapte interzise de lege aveau o înţelegere deplină asupra celor comise.

În codificarea „Carolina” (1521–1532) a legislţaiei Germaniei, aplicarea pedepsei

cu moartea faţă de minorii care nu au împlinit vîrsta de 14 ani era exclusă. Dacă la o vîrstă

apropiată de 14 ani minorul comitea o faptă interzisă de legea penală cu circumstanţe

agravante, se aplica principiul „intenţia completează neatingerea vîrstei”. În cazurile date,

putea fi aplicată pedeapsa cu moartea.

Ulterior, în perioada Iluminismului, situaţia s-a schimbat şi mai mult. Se atrăgea

o atenţie sporită problemei educării copiilor, ceea ce a dus la apariţia unor noi concepţii

pedagogice. Deosebirea dintre lumea adulţilor şi a celor minori era tot mai clară,

determinînd schimbarea legislaţiei şi atribuirea unui regim juridic special copiilor.

26

În secolul XIX, în majoritatea statelor europene au fost construite cămine sau

„case de refugiu”, concepute special pentru protecţia socială a copiilor orfani, abandonaţi

sau neglijaţi, pentru a-i feri de influenţele nocive din cadrul familiei, de sărăcie, de

criminalitate. La începutul secolului al XIX–lea, Johann Pestalozzi a iniţiat în Argau

(Elveţia) primul aşezămînt pentru delincvenţi, centrat pe reeducarea acestora, iniţiativă care

s-a răspîndit ulterior în mai multe ţări europene4.

La fel ca şi în Europa, în Statele Unite în secolul XIX minorii au început a fi

priviţi separat de adulţi, ceea ce a adus la apariţia primelor legi speciale în baza cărora tinerii

delincvenţi puteau fi judecaţi în cadrul unui regim juridic separat de cel al adulţilor. În

perioada 1938-1945, legislaţia specială pentru minori s-a generalizat în toate statele

americane, ca urmare a Actului reglementînd funcţionarea tribunalelor pentru tineri

(juvenile Court Act), elaborat de guvernul federal în anul 1938. Principiile în baza cărora

funcţionau tribunalele erau următoarele:

Convingerea că statul este „cel mai important şi mai esenţial părinte” al

copiilor din cadrul graniţelor sale;

Convingerea că aceşti copii merită salvaţi, în condiţiile aplicării unor

proceduri non–punitive;

Convingerea că toţi copiii trebuie să fie îngrijiţi şi educaţi, iar atunci cînd

această educaţie este viciată, să fie protejaţi, inclusiv de stigmatizarea rezultată din procesul

de judecată;

Convingerea că actul de justiţie, pentru a-şi putea îndeplini scopurile,

trebuie să fie individualizat, pentru a avea un rol cu adevărat util, justiţia trebuie să ţină

seama de faptul că fiecare copil este diferit de ceilalţi, iar necesităţile, aspiraţiile şi condiţiile

sale de viaţă trebuie cunoscute din punctul de vedere al particularităţilor lor individuale;

Convingerea că folosirea unor proceduri non penale sunt absolut necesare

pentru a ţine seama, cu prioritate, de trebuinţele copilului, tribunalele trebuie să ajute

copilul, nu să-l pedepsească. 5

Toate principiile enumerate mai sus erau luate ca bază la elaborarea actelor

juridice necesare în vederea reglementării poziţiei copiilor. Accentul principal era pus pe

învăţătură. Procesul de învăţămînt începe să se modifice considerabil, o atenţie sporită

atragîndu-se normelor morale în procesul instruirii tinerii generaţii. În legislaţia Uniunii

Sovetice au fost făcute specificări referitoare şi la poziţia minorilor, care, în urma comiterii

27

de infracţiuni, erau trimişi pentru ispăşirea pedepsei în şcoli de îndreptare, a căror denumire

s-a modificat în colonii de reeducare.

Evoluţia reglementărilor penale în Republica Moldova privind

infractorul minor pînă la adoptarea Codului penal din 1961 a fost caracterizată de un sistem

de mutaţii juridice în acest spaţiu, generate de Unirea Principatelor (24 ianuarie 1859). A

intrat în vigoare primul Cod penal român (la data de 1 mai 1865), ulterior apare Codul de

procedură penală.

Conform legislaţiei existente, importanţă juridică o aveau trei perioade din viaţă

a copilului:

1. pînă la 8 ani, cînd minorii nu puteau fi supuşi răspunderii penale;

2. între 8–15 ani, cînd aplicarea pedepsei depindea de faptul dacă infracţiunea s-a

săvîrşit cu sau fără percepere, într-un caz figurînd ca circumstanţă atenuantă, în

celălalt urmînd aplicarea măsurilor de constrîngere şi de orientare educativă

(supravegherea din partea părinţilor, trimiterea temporară în vreo mănăstire);

3. de la 15 la 20 ani, cînd minorii erau supuşi la răspunderi potrivite

necondiţionate.

Codul penal de la 1936, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937, prevedea

următorul sistem pentru minori: fixează majoratul la 19 ani, pîna la care nevîrstnicii trec

două trepte de vîrstă: cea a copilăriei (pînă la 14 ani), cînd minorul nu raspunde penal şi cea

a adolescentei (14-19ani), cind minorul nu este responsabil pentru delictul savîrsit, doar

daca se doveşte că fapta s-a produs cu discernamînt; 2)pentru minorii de pînă la 14 ani,dar şi

pentru minorii care nu au activat cu limpede judecată se prevad măsuri de protecţie, de

tutelare şi preventiv educative care încetează cînd minorul adolescent împlineşte vîrsta de

21 ani.

Ulterior, prin legea de la 24 septembrie 1938, suferă modificari în ce priveşte

publicul minor: 1)majoratul e redus la 18 ani; 2) incapacitatea de răspundere penală coboara

pe scara vîrstei de la 14 la 12 ani; 3) de la 12 la 15 ani, minorul răspunde penal numai dacă a

lucrat cu limpede pricepere;4) de la 15 la 18 ani răspunde penal,dar se bucură de ameliorări

la aplicarea pedepsei;5) cuvintele „copil”şi „adolescent” se înlocuiesc cu cuvîntul

“minor“;6) se introduce pedeapsa cu moartea (prin modificarile din 1939) pentru infracţiuni

ce înteresează ordinea publică şi siguranţa statului.

28

În Moldova Sovietică, o reglementare mai adecvată a activităţii procesual–penale,

în general, şi a celei în privinţa minorilor,în special, a putut fi obţinută abia dupa aprobarea

Codului penal al R.S.S.M. la 24 martie 1961.

Codul penal al RSSM prevedea în art.10 răspunderea penală a minorilor, şi

anume: că sunt supuse răspunderii penale persoanele care la momentul săvîrşirii infracţiunii

au împlinit vîrsta de 16 ani.

Persoanele cu vîrsta între 14 şi 16 ani, care au săvîrşit o infracţiune, sunt supuse

răspunderii penale numai pentru omor, vătămarea intenţionată a integrităţii corporale, care a

dus la tulburarea sănătăţii, tîlhărie, precum şi pentru alte componenţe de infracţiune.

Totodată, alin. 3 art. 21 CP din 1961 prevedea, că dacă instanţa de judecată va

considera că corectarea persoanei în vîrstă de sub 18 ani, care a săvîrşit o infracţiune ce nu

prezintă pericol social, este posibilă fără aplicarea pedepsei penale, ea poate aplica acestei

personae măsuri de constrîngere cu caracter educativ.

Codul penal din 1961 prevedea următoarele feluri de sancţiuni aplicabile

minorilor:

- privaţiunea de libertate;

- munca corecţională fără privaţiune de liberatate;

- amenda,

- destituirea din funcţie.

Conform prevederilor CP din 1961, privaţiunea de libertate se stabilea pentru

minori pe un termen ce nu poate depăşi 10 ani, iar în cazul în care minorul cu vîrsta între

16-18 ani a săvîrşit o infracţiuine pentru care se prevede pedeapsa cu detenţiune pe viaţă,

termenul privaţiunii de libertate nu putea depăşi 15 ani.

Minorii îşi executau pedeapsa în colonii de educare prin muncă, şi anume:

- minorii, condamnaţi prima dată la privaţiune de libertate, precum şi minorele –

în colonii cu regim comun;

- minorii, care au executat anterior o pedeapsă sub formă de privaţiune de

libertate - în colonii cu regim înăsprit.

Altă sancţiune aplicată minorilor era munca corecţională fără privaţiune de

libertate, care se stabilea pe un termen de la 2 luni pînă la 2 ani şi se executa, conform

sentinţei instanţei de judecată, fie la locul de muncă al condamnatului, fie în alte locuri din

raionul în care locuia condamnatul.

29

Din cîştigul condamnatuluzi la munca corecţională fără privaţiune de libertate se

reţinea în folosul statului o parte stabilită prin sentinţa instanţei de judecată în limitele de la

5 la 20%.

În cazul în care persoana, condamnată la munca corecţională fără privaţiune de

liberate, urmînd să-şi execute pedeapsa la locul de muncă, s-a eschivat de la executarea

pedepsei, instanţa de judecată, la propunerea organului afacerilor interne ori la demersul

unei organizaţii obşeteşti sau al colectivului de muncă, putea să trimită această persoană

pentru executarea pedepsei în alte locuri, stabilite de oragnele competente să aplice munca

corecţionalîă, însă în raza domiciliului condamnatului.

Dacă persoana condamnată la munca corecţională fără privaţiune de libertate se

sustrăgea cu rea-voinţă de la executarea pedepsei, instanţa de judecată putea să înlocuiască

termenul neexecutat al municii corecţionale cu pedeapsa privativă de libertate pe acelaşi

termen.

Altă sancţiune aplicată minorilor era amenda, care reprezenta o sancţiune

bănească ce se aplica de instanţa de judecată în cazurile şi în limitele prevăzute de cod.

Mărimea amenzii se stabilea în dependenţă de caracterul şi gravitatea infracţiunii

săvîrşite, luîndu-se în consideraţie situaţia materială a celui vinovat, în limitele de la 25 la

500 de salarii minime, iar pentru infracţiuni cu scop de profit - în limita de pînă la 5000 de

salarii minime, luîndu-se ca bază mărimea salariului minim la momentul săvîrşirii

infracţiunii.

Minorul, care lucra, singur achita amenda, pentru minorul care însă nu lucra

amenda se achita de părinţii lui.

Altă sancţiune apliocată minorilor era mustrarea publică, care consta în

pronunţarea în public de către instanţa de judecată a mustrării aplicate vinovatului, aducînd

aceasta, în cazurile necesare, la cunoştinţă publicului prin presă sau prin alte mijloace.

Minorilor condamnaţi la privaţiune de libertate sau la muncă corecţională pentru

infracţiuni, săvîrşite la vîrsta sub 18 ani, le putea fi aplicată faţă liberarea condiţionată

înainte de termen de pedeapsă sau înlocuirea părţii neexecutate prin altă pedeapsă mai

blîndă.

Potrivit art.52 al Codului penal din 1961, eliberarea condiţionată înainte de

termen de pedeapsă mai blîndă putea fi aplicată celui condamnat pentru o infracţiune

30

săvîrşită la o vîrstă sub 18 ani numai dacă dintr-o purtare exemplară şi atitudine cinstită faţă

de muncă şi învăţătură a dovedit că s-a corectat.

Faţă de minori, în conformitate cu Codul penal vechi, se aplicau următoarle

măsuri de constrîngere cu caracter educativ:

1) obligaţia de a cere părţii vătămate scuze în mod public sau sub o altă formă

stabilită de instanţa de judecată;

2) mustrarea sau mustrarea aspră;

3) avertismentul;

4) obligarea minorului, care a împlinit vîrsta de 15 ani, să repare dauna cauzată,

dacă minorul are un cîştig propriu şi dacă dauna nu depăşeşte un salariu minim, sau

obligarea să repare prin munca sa dauna materială cauzată, dacă aceasta nu depăşeşte un

salariu minim; în cazul în care dauna depăşeşte un salariu minim, repararea daunei se face

pe calea unei acţiuni civile;

5) încredinţarea minorului pentru supraveghere severă părinţilor sau persoanelor

care îi înlocuiesc;

6) încredinţarea minorului pentru supraveghere unui colectiv de muncă, unei

organizaţii obşteşti, cu consimţămîntul acestora, sau unor cetăţeni, la cererea lor;

7) internarea minorului într-o instituţie specială de învăţămînt şi de educaţie sau

într-o instituţie curativă şi de educaţie.

Referinţe :

1. Igor Ciobanu. Criminologie. Vol. II. – Chişinău: Cartdidactica, 2004, p.226.2. Ibidem, p.227.3. Florentina Grecu, Sorin M. Rădulescu. Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană între

Statele Unite şi România. – Bucureşti: Lumina Lex, 2003, p.40.4. Ibidem, p.41.5. Ibidem, p.43.

§2. Cadrul legal naţional de reglementare a delincvenţei juvenile

Actualmente, cadrul legal naţional în materia protecţiei drepturilor şi intereselor

copiilor dispune de un larg spectru de acte normative, care, pe de o parte, asigură drepturi,

pe de alta, sancţionează faptele minorilor, iar, în al treilea rînd, apără victima minor. Printre

actele normative privind protecţia drepturilor copilului se enumeră:

Legea privind drepturile copilului 338 din 15.12.94 //Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, nr.13/127din 02.03.1995;

31

Codul familiei nr.1316 din 26.10.2000 //Monitorul Oficial al Republicii

Moldova, nr.47-48/210 din 26.04.2001;

Codul penal al Republicii Moldova nr.985 din 18.04.2002 //Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, nr.128-129/1012 din 13.09.2002;

Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr.122 din 14.03.2003

//Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.104-110/447 din 07.06.2003;

Codul cu privire la contravenţiile administrative, adoptat la 29.03.85// Veştile

R.S.S.M., 1985, nr.3, art.47;

Codul de executare al Republicii Moldova nr.443 din 24.12.2004 //Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, nr.34-35/112 din 03.03.2005;

Hotărîrea Guvernului privind măsurile de ameliorare a situaţiei materiale a

minorilor, ai căror părinţi se eschivează de la achitarea pensiei alimentare,

nr.769/25.11.92 //Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.11/353 din

30.11.1992;

Hotărîrea Guvernului despre aprobarea Concepţiei naţionale privind protecţia

copilului şi a familiei nr.51 din 23.01.2002 //Monitorul Oficial al Republicii

Moldova, nr.17-19/121 din 31.01.2002;

Hotărîrea Guvernului despre aprobarea Strategiei naţionale privind protecţia

copilului şi familiei nr.727 din 16.06.2003 //Monitorul Oficial al Republicii

Moldova, nr.126-131/774 din 27.06.2003;

Hotărîrea Guvernului cu privire la protecţia copiilor şi familiilor socialmente

vulnerabile nr.198 din 16.04.93 //Monitorul Oficial al Republicii Moldova,

nr.4/119 din 30.04.1993;

Hotărîrea Guvernului despre aprobarea măsurilor speciale pentru combaterea şi

profilaxia criminalităţii în rîndurile minorilor nr.566 din 15.05.2003 //Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, nr.87-90/600 din 23.05.2003;

Hotărîrea Guvernului despre aprobarea Regulamentului cu privire la modul de

executare a pedepsei penale sub formă de muncă neremunerată în folosul

comunităţii nr.1643 din 31.12.2003 //Monitorul Oficial al Republicii Moldova,

nr.16-18/124 din 23.01.2004.

32

În ce priveşte regimul juridico-penal al minorilor în Republica Moldova

conform Codului penal actual, subiectul infracţiunii este persoana care săvîrşeşte

nemijlocit latura obiectivă a infracţiunii. Subiect al infracţiunii poate fi atît persoana care

săvîrşeşte o infracţiune consumată, cît şi cea care comite o tentativă de infracţiune.

Persoana fizică poate fi subiect al infracţiunii dacă întruneşte cumulativ următoarele

condiţii: limita de vîrstă cerută de lege şi responsabilitatea. Aceste condiţii mai sînt numite

generale, fiind condiţii sine qua non pentru calitatea de subiect al infracţiunii în general şi nu

sînt incluse în componenţele infracţiunilor, ci rezultă din normele cu caracter general cuprinse

în Partea Generală a Codului penal (art.21, 22, 23).

Pentru ca o persoană să devină subiect al infracţiunii se cere ca la momentul

comiterii faptei să fi împlinit o anumită vîrstă. În dreptul penal al ţării noastre vîrsta de la care

orice persoană responsabilă răspunde penal pentru săvîrşirea unei fapte prejudiciabile este vîrsta

de 16 ani.

Minorii care au depăşit vîrsta de 14 ani, dar nu au împlinit vîrsta de 16 ani sînt

pasibili de răspundere penală numai pentru săvîrşirea în stare de responsabilitate a infracţiunilor

prevăzute de alin.(2) art.21 CP. Minorii care nu au împlinit vîrsta de 14 ani nu răspund penal

pentru faptele prevăzute de legea penală.

Legea penală în vigoare pentru prima dată defineşte noţiunea responsabilităţii

(legislaţia anterioară conţinea numai definiţia iresponsabilităţii) ca fiind: starea psihologică a

persoanei care are capacitatea de a înţelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi

capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija acţiunile (art.22 CP). În asemenea stare factorul

intelectiv (inteligenţă, raţiune) şi cel volitiv al persoanei nu sunt afectaţi în nici un fel.

Responsabilitatea este o premisă a vinovăţiei, a infracţiunii şi a răspunderii penale,

iresponsabilitatea (art.23 CP) constituind o stare psihofizică anormală şi o cauză care exclude

răspunderea şi pedeapsa penală.

În cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei penale privind minorii, potrivit art.475

al Codului de procedură penală, afară de circumstanţele generale prevăzute, urmează a se

stabili:

1) vîrsta minorului (ziua, luna, anul naşterii);

2) condiţiile în care trăieşte şi este educat minorul, gradul de dezvoltare

intelectuală, volitivă şi psihologică a lui, particularităţile caracterului şi temperamentului,

interesele şi necesităţile lui;

33

3) influenţa adulţilor sau a altor minori asupra minorului;

4) cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii.

În contextul legii procesual penale, la audierea bănuitului învinuitului,

inculpatului minor participarea apărătorului şi a pedagogului sau a psihologului este

obligatorie.

Legea penală a Republicii Moldova, stabileşte un anumit spectru al pedepselor

aplicabile acestora. Pedeapsa are drept scop restabilirea echităţii sociale, corectarea

condamnatului, precum şi prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni atît din partea condamnaţilor,

cît şi a altor persoane.

Munca neremunerată în folosul comunităţii este o pedeapsă care poate fi aplicată

doar în calitate de pedeapsă principală, aceasta fiind una dintre pedepsele de bază alternative

celor privative de libertate, care a completat sistemul de pedepse din Codul penal din

18.04.2002.

Conform alin.(1) art.67 CP, „munca neremunerată în folosul comunităţii constă în

antrenarea condamnatului, în afara timpului serviciului de bază sau de studii, la muncă,

determinată de autorităţile administraţiei publice locale.”

Potrivit Regulamentului cu privire la modul de executare a pedepsei penale sub

formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii, pedeapsa sub formă de muncă

neremunerată în folosul comunităţii se execută la obiecte cu destinaţie socială de la locul de trai

al condamnatului. Obiectele cu destinaţie socială sînt determinate de către primărie (pretură), de

comun acord cu serviciul de executare, la organizaţii, instituţii şi întreprinderi, indiferent de

forma organizatorico-juridică a acestora (în continuare – organizaţii). Durata timpului de

prestare a muncii neremunerate în folosul comunităţii nu poate depăşi 4 ore – în zilele în care

condamnatul nu este ocupat la locul de muncă de bază, la serviciu sau la studii, şi 2 ore – în

zilele lucrătoare, după terminarea lucrului sau a studiilor, iar cu acordul condamnatului – 4 ore.

În conformitate cu acelaşi Regulament, condamnaţii la o astfel de pedeapsă pot

exercita următoarele lucrări: curăţarea terenului întreprinderilor industriale, acordarea de ajutor

la lucrările de cîmp sezoniere, lucrări temporare legate de îngrijirea şi păşunarea animalelor,

ocrotirea şi dezvoltarea gospodăriilor silvice, tăierea sanitară a pădurilor, colectarea plantelor

medicinale, curăţarea loturilor în urma defrişărilor, lucrări auxiliare în gospodăriile silvice,

crearea zonelor verzi, reparaţia obiectelor social-culturale, întreţinerea în stare funcţională a

sistemului de evacuare a apelor, cosirea ierbii şi tăierea arbuştilor, curăţarea de zăpadă a staţiilor

34

de autobuze şi terenurilor aferente, confecţionarea şi instalarea barierelor pentru stăvilirea

zăpezii, săparea gropilor pentru instalarea şi reparaţia acestor bariere, participarea la acţiunile de

protecţie a mediului înconjurător, amenajarea şi curăţarea teritoriilor, curăţarea acoperişurilor de

zăpadă, lucrări pentru întreţinerea fondului locativ şi a obiectelor de menire socială, culturală şi

sportivă, îngrijirea persoanelor de vîrstă înaintată, a invalizilor şi participanţilor la cel de-al

doilea război mondial, lucrări auxiliare la salubrizarea teritoriilor instituţiilor medicale, lucrări

de renovare şi întreţinere a edificiilor sportive, medico-sanitare (reparaţii curente, evacuarea

deşeurilor etc.), asistarea persoanelor cu handicap, care practică cultura fizică şi sportul

(însoţirea şi ajutorarea acestor persoane în calitate de asistent social), repararea cărţilor, lipirea

afişelor, lucrări auxiliare ce ţin de amenajarea oraşelor şi satelor pentru sărbătorile oficiale.

Închisoarea constă în privarea de libertate a persoanei vinovate de săvîrşirea unei

infracţiuni prin izolarea impusă acesteia de mediul normal de viaţă şi plasarea ei, în baza

hotărîrii instanţei de judecată, pe un anumit termen într-un penitenciar (alin.(1) art.70 CP).

Închisoarea este una dintre cele mai severe pedepse din rîndul celor principale, care se

caracterizează în mod esenţial prin două trăsături – izolarea forţată de societate a condamnatului

şi instituirea unui regim bine reglementat de executare a acestei pedepse.

Amenda, în conformitate cu alin.(1) art.64 CP, este o sancţiune pecuniară ce se

aplică de instanţa de judecată în cazurile şi în limitele prevăzute de Codul penal. Deci, amenda

este o restrîngere a drepturilor patrimoniale ale condamnatului, care se manifestă în reducerea

patrimoniului său. În prezent, amenda este una dintre cele mai răspîndite tipuri de pedepse în

majoritatea jurisdicţiilor lumii: atît în legile penale, cît şi în practica judecătorească. Amenda

poate fi aplicată atît ca pedepasă principală, cît şi ca pedeapsă complimentară. Amenda se

stabileşte în unităţi convenţionale, actualmente o unitate fiind egală cu 20 lei (alin.(2) art.64

CP).

Mărimea amenzii pentru persoanele fizice se stabileşte în limitele de la 150 la 1000

unităţi convenţionale, în funcţie de caracterul şi gravitatea infracţiunii săvîrşite, ţinîndu-se cont

de situaţia materială a celui vinovat. Pentru infracţiunile săvîrşite din interes material (furt, jaf,

tîlhărie etc.), infractorul urmărind scopul de a se îmbogăţi în acest mod ilicit, limita maximă a

amenzii este de 5000 unităţi convenţionale. În acest caz, la aplicarea amenzii legiuitorul a

prevăzut două criterii de bază care trebuie luate în consideraţie la individualizarea pedepsei –

caracterul şi gravitatea infracţiunii săvîrşite şi situaţia materială a vinovatului. Caracterul şi

gravitatea infracţiunii săvîrşite depind de categoria la care infracţiunea este atribuită de legiutor

35

(art.16 CP), forma intenţionată sau imprudentă a vinovăţiei, consecinţele cauzate prin săvîrşirea

infracţiunii. La aprecierea situaţiei materiale a vinovatului trebuie de ţinut cont de mărimea

veniturilor condamnatului, numărul persoanelor aflate la întreţinere, alţi factori care determină

situaţia sa materială.

În caz de eschivare cu rea-voinţă a condamnatului de la achitarea amenzii stabilite ca

pedeapsă principală sau complementară, instanţa de judecată poate să înlocuiască suma

neachitată a amenzii cu arest sau închisoare în limitele termenelor prevăzute la art.68 sau 70 CP.

În astfel de cazuri de înlocuire a pedepselor, o lună de arest sau închisoare se calculează pentru

50 unităţi convenţionale (alin.(5) art.64 CP). Condamnatul se eschivează rea-voinţă cînd îşi

schimbă locul de trai şi nu anunţă organele care supraveghează executarea pedepsei, ascunde

sau nu declară veniturile din care amenda poate fi percepută.

Cazurile de eschivare cu rea-voinţă trebuie deosebite de cele cînd condamnatul, din

motive obiective (lipsa salariului sau a altor venituri, starea materială grea condiţionată de

numărul mare de persoane aflate la întreţinere sau care sînt bolnave etc.) nu este în stare să

plătească amenda stabilită. În situaţia dată, instanţa de judecată, potrivit prevederilor art.67 CP,

poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu munca neremunerată în folosul comunităţii,

calculîndu-se 60 de ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii pentru 50 unităţi

convenţionale de amendă (alin.(7) art.64 CP).

În cazul minorilor, legea penală prevede şi posibilitatea liberării de răspundere

penală.

Liberarea de răspundere penală reprezintă punerea în libertate a persoanei ce a

săvîrşit infracţiunea, care ulterior, în virtutea unor împrejurări prevăzute de legea penală, şi-a

pierdut gradul prejudiciabil. În aceste situaţii persoana este liberată de aplicarea din partea

statului a măsurilor cu caracter penal-juridic.

În Partea Generală a Codului penal sînt prevăzute (în art.53) următoarele tipuri de

liberare de răspundere penală:

a) în cazul minorilor (art.54 CP);

b) în cazul tragerii la răspundere administrativă (art.55 CP);

c) în legătură cu renunţarea de bună voie la săvîrşirea infracţiunii (art.56 CP);

d) în legătură cu căinţa activă (art.57 CP);

e) în legătură cu schimbarea situaţiei (art.58 CP);

f)liberarea condiţionată (art.59 CP);

36

g) în cazul prescripţiei tragerii la răspundere penală (art.60 CP).

Dreptul penal concură, la realizarea prevenţiei infracţionale în rîndurile minorilor,

îndeosebi prin adoptarea şi aplicarea unor reglementări şi a unui sistem sancţionator special

pentru minori, deosebite de cele privind combaterea infracţionalităţii în rîndul adulţilor. O

normă care stipulează o situaţie specifică regimului juridic al minorilor în dreptul penal se

conţine în prevederile art.54 CP, care stabileşte condiţiile liberării de răspundere penală a

minorilor.

În conformitate cu prevederile art.54 CP, liberarea minorilor de răspundere penală

este posibilă doar în cazul respectării următoarelor condiţii cumulative:

1)infracţiunea să fie săvîrşită de o persoană în vîrstă de pînă la 18 ani;

2)infracţiunea să fie săvîrşită pentru prima oară;

3)infracţiunea săvîrşită să fie uşoară sau mai puţin gravă;

4)să fie posibilă corectarea persoanei fără ca ea să fie supusă răspunderii penale.

În cazul în care sînt prezente toate aceste condiţii, persoanele pot fi liberate de

răspundere penală şi li se pot aplica măsuri de constrîngere cu caracter educativ, prevăzute de

art.104 CP (art.54 alin.(2) CP).

Plenul Curţii Supreme de Justiţie, prin pct.5 din Hotărîrea cu privire la aplicarea în

practica judiciară a principiului individualizării pedepsei penale, nr.16 din 31 mai 2004, a

stabilit că în cazurile în care sînt implicaţi minori, instanţele de judecată nu trebuie să admită

privarea de libertate a minorilor pentru infracţiunile ce nu prezintă gravitate sporită, dacă

corectarea şi reeducarea lor poate fi realizată fără izolare de societate.

Condiţiile enunţate mai sus necesare liberării de răspundere penală a minorilor au

următorul înţeles:

Infracţiune săvîrşită pentru prima oară – este acea infracţiune care, într-adevăr, este

comisă pentru prima dată, sau persoana anterior a mai comis o infracţiune pentru care s-au stins

antecedentele penale sau s-a scurs termenul prescripţiei tragerii la răspundere penală.1

Infracţiunea uşoară sau mai puţin gravă – în conformitate cu prevederile art.16 CP,

sînt faptele pentru care legea penală prevede în calitate de pedeapsă maximă pedeapsa închisorii

pe un termen de pînă la 2 ani inclusiv (infracţiune uşoară) sau pînă la 5 ani inclusiv (infracţiune

mai puţin gravă).

Pentru a stabili dacă este posibilă corectarea persoanei fără ca ea să fie supusă

răspunderii penale, instanţa de judecată ia în consideraţie diverse circumstanţe atenuante ce se

37

referă atît la personalitatea infractorului, cît şi la fapta săvîrşită, cum ar fi, spre exemplu: căinţa

sinceră, contribuirea activă la descoperirea infracţiunii, repararea benevolă a pagubei pricinuite,

motivul săvîrşirii infracţiunii, condiţiile de trai, caracteristica pozitivă, alte împrejurări.

În cazul cînd instanţa de judecată ajunge la concluzia că este posibilă liberarea de

răspundere penală a minorului, acestuia îi pot fi aplicate măsuri de constrîngere cu caracer

educativ. Aplicarea măsurilor cu caracter educativ urmăresc scopul de a contribui la corectarea

minorului. Fiind nişte măsuri de educare, ele totodată poartă şi un caracter de constrîngere, de

executare forţată ce se exprimă prin faptul că se stabilesc indiferent de dorinţa sau acordul

minorului sau reprezentantului legal al acestuia. Aplicarea lor este asigurată prin forţa puterii de

stat. Astfel, măsurile de constrîngere cu caracter educativ sînt educative după conţinut şi forţate

după caracterul executării.

Măsurile de constrîngere cu caracter educativ sînt variate după conţinut şi fiecare

exercită în mod specific influenţă educativă asupra minorului. Art.104 CP prevede următoarele

măsuri de constrîngere cu caracter educativ: avertismentul, încredinţarea minorului pentru

supraveghere părinţilor, persoanelor care îi înlocuiesc sau organelor specializate de stat,

obligarea minorului să repare daunele cauzate, obligarea minorului de a urma un curs de

tratament medical de reabilitare psihologică, internarea minorului într-o instituţie specială de

învăţămînt şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare.

Minorului îi pot fi aplicate concomitent cîteva măsuri de constrîngere cu caracter

educativ.

În cazul eschivării sistematice de la măsurile de constrîngere cu caracter educativ de

către minor instanţa de judecată, la propunerea organelor de stat specializate, anulează măsurile

aplicate şi decide trimiterea cauzei penale procurorului sau stabileşte pedeapsa conform legii în

baza căreia persoana a fost condamnată, după caz.

Conform definiţiei legale date măsurilor de siguranţă la art.98 CP, acestea „au drept

scop înlăturarea unui pericol şi preîntîmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală.”

Printre criteriile distinctive dintre pedeapsă şi măsurile de siguranţă se enumeră:

Pedeapsa este, în principal, un mijloc de constrîngere, urmărind un scop de

retribuire, de intimidare, prin aceasta manifestîndu-se, în final, destinaţia sa preventivă şi de

preîntîmpiare. Măsurile de siguranţă însă au în prim–plan aspectul preventiv, cel de constrîngere

fiind subsidiar, care însoţeşte inerent caracterul de preîntîmpinare a acestora. Pedeapsa este

represivă, iar măsura de siguranţă preventivă.

38

Esenţa pedepsei este de a interveni post delictum, pe cînd măsura de siguranţă

este concepută ante delictum.

Pedeapsa este determinată de judecător ţinîndu-se cont de criteriile de

individualizare, printre care şi gravitatea infracţiunii, astfel încît cu cît mai gravă este

infracţiunea cu atît mai aspră este pedeapsa. Însă, măsura de siguranţă nu vizează gravitatea

infracţiunii, ea trebuie raportată la personalitatea delincventului. Natura şi durata pedepsei este

fixată din start în lege, pe cînd măsura de siguranţă variază în dependenţă de tipul stării de

pericol şi existenţa acesteia. Măsura de siguranţă este aplicabilă atît timp cît există starea de

pericol, ceea ce îi atribuie caracterul unei sancţiuni nedeterminate în timp, eventual cu titlu

definitiv, putînd fi revocată odată cu dispariţia acestei stări de pericol.

Pedeapsa se aplică pentru săvîrşirea unei infracţiuni, măsura de siguranţă nu

vizează decît protejarea societăţii contra unei stări de pericol şi este aplicabilă fără a se ţine cont

de răspunderea personală a delincventului.

Cadrul măsurilor de siguranţă este format din totalitatea acestor sancţiuni

prevăzute în art.98 CP, incluzînd: măsurile de constrîngere cu caracter medical; măsurile de

constrîngere cu caracter educativ; expulzarea; confiscarea specială.

Măsurile de constrîngere cu caracter medical constau în obligarea persoanei, care a

săvîrşit o faptă prevăzută de legea penală şi care suferă de anumite deficenţe de ordin mintal sau

face abuz de alcool sau utilizează substanţe narcotice, de a urma un anumit tratament medical.

Din cele menţionate observăm că Codul penal adresează măsurile de siguranţă alienaţilor

mintali, alcoolicilor şi narcomanilor.

Astfel, conform art.99 CP, „persoanelor care au săvîrşit fapte prevăzute de legea

penală în stare de iresponsabilitate sau care au săvîrşit asemenea fapte în stare de

responsabilitate, dar pînă la pronunţarea senţinţei sau în timpul executării pedepsei s-au

îmbolnăvit de o boală psihică, din care cauză sînt incapabile să-şi dea seama de acţiunile lor sau

să le dirijeze, instanţa de judecată poate să le aplice măsurile de constrîngere cu caracter

medical”. În baza acestei norme legale, măsurile respective nu pot fi impuse în mod arbitrar

oricărei persoane, ci în prezenţa anumitor condiţii: în primul rând, persoana să fi comis o faptă

prevăzută de legea penală, iar, în al doilea rând, să poată fi atribuită la una din următoarele

categorii de persoane:

1) recunoscută iresponsabilă, adică care la momentul faptei era incapabilă să-şi

dea seama de faptele sale şi/sau să le dirijeze;

39

2) devenită iresponsabilă până la pronunţarea sentinţei sau în timpul executării

pedepsei. Cu alte cuvinte, se au în vedere acele persoane care la momentul faptei erau

responsabile, dar mai apoi, pe parcursul procesului penal, pînă la emiterea sentinţei sau în

timpul executării pedepsei, au devenit deja iresponsabile, ceea ce face imposibilă fixarea unei

pedepse sau executarea acesteia.

Din legea penală şi procesual penală rezultă scopul măsurilor de constrîngere cu

caracter medical, care se aplică: 1) în vederea tratării persoanei care are nevoie de îngrijire; 2) în

scopul excluderii posibilităţii săvîrşirii de noi infracţiuni; 3) pentru protejarea societăţii.

Potrivit legislaţiei, instanţa de judecată poate aplica minorilor următoarele măsuri de

constrîngere cu caracter educativ:

1. Avertismentul – reprezintă o admonestare, ruşinare a minorului şi constă în

explicarea acestuia a pericolului pe care îl prezintă fapta comisă, a daunelor survenite în urma

săvîrşirii infracţiunii, cu preîntîmpinare că în cazul săvîrşirii de noi infracţiuni faţă de el vor fi

luate măsuri mai severe, inclusiv prin aplicarea pedepsei, cu toate consecinţele negative

prevăzute de legea penală.

2. Încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor, persoanelor care îi

înlocuiesc sau organelor specializate de stat constă în transmiterea obligaţiei şi împuternicirea

persoanelor nominalizate (părinţi, tutore, curator, rudă apropiată, organele de tutelă şi curatelă

etc.) de a exercita controlul asupra comportamentului minorului, a întreprinde activităţi

educative în vederea îndepărtării lui de la mediul criminal şi formării unei personalităţi

socializate. Această măsură poate fi efectivă dacă mediul familial sau care înconjoară minorul

mai poate influenţa pozitiv minorul. La aplicarea acestei măsuri instanţa de judecată trebuie să

se convingă că persoanele cărora minorul le este încredinţat se bucură de autoritate, au o

influenţă pozitivă asupra minorului şi, de sigur, pot exercita controlul corespunzător asupra

minorului.

Aplicarea acestei măsuri este imposibilă cînd nu se găseşte o persoană sau instituţie

care să înfăptuiască supravegherea minorului în cauză, în care cazuri măsura internării într-o

instituţie specială de reeducare pare a fi cea mai oportună.

3. Obligarea minorului de a repara daunele cauzate constă în recuperarea

prejudiciului cauzat victimei sau altor persoane prin săvîrşirea infracţiunii. La aplicarea acestei

măsuri trebuie să se ia în consideraţie starea materială a minorului, prezenţa cărorva surse de

40

venit propriu, angajarea în cîmpul muncii etc. Repararea daunei poate avea loc şi prin efectuarea

unor lucrări de restabilire, reparaţie de către minor, prestarea anumitor servicii. În aceste cazuri

instanţa trebuie să ţină cont de capacităţile fizice, abilităţile de a munci ale minorului.

4. Obligarea minorului de a urma un curs de tratament medical de reabilitare

psihologică. Măsura dată poartă un caracter mixt, complex educativ-curativ care se ia faţă de

minori, a căror deficienţe psihice sau fizice, inadaptabilitate socială, fie trauma psihică, rezultate

din comiterea infracţiunii, fie cauzate de mediul de viaţă al minorului, împiedică formarea

normală a personalităţii lor. Măsura dată nu este privativă de libertate şi se aplică cînd

tratamentul medical poate fi efectuat şi în condiţii de aflare în libertate a minorului.

5. Internarea minorului într-o instituţie specială de învăţămînt şi de reeducare

sau într-o instituţie curativă şi de reeducare este o măsură educativă privativă de libertate care

constă în plasarea minorului în instituţiile speciale menţionate pe o perioadă nedeterminată, care

însă nu poate dura mai mult decît pînă la atingerea vîrstei de 18 ani de către minor. În cazuri

excepţionale, prelungirea termenului de aflare a persoanei în aceste instituţii după atingerea

vîrstei de 18 ani este permisă numai pînă la absolvirea unei şcoli de cultură generală sau de

meserii (alin.(2) art.93 CP).

Instituţii speciale de învăţămînt şi de reeducare sînt şcolile de tip internat sau case de

copii, unde se efectuează o supraveghere deosebită, care nu poate fi realizată în regim de

libertate, în cadrul altor măsuri, în special prin încredinţarea părinţilor sau altor persoane, fiind

destinată minorilor care necesită condiţii speciale de educare şi supraveghere. În aceste instituţii

minorul urmează programe de instruire sau pregătire profesională corespunzătoare aptitudinilor

sale. În Republica Moldova există o instituţie rezidenţială specială2 (s.Soloneţ, Soroca), care

este organizată ca un centru de reabilitare social-pedagogică pentru copii şi adolescenţi, cu

scopul refacerii psihologice şi reintegrării sociale a acestora. Specificul condiţiilor de educare în

această instituţie este determinat de regimul zilei, includerea copiilor în activităţi de muncă,

organizarea specifică a timpului liber, responsabilitatea sporită a elevilor pentru acţiunile lor,

controlul permanent al activităţii lor din partea pedagogilor. Instruirea în atelierele de producţie,

pregătirea lecţiilor, activităţile educaţional-culturale, sportive, administrativ-gospodăreşti, chiar

recrearea şi somnul sînt supuse unui program întocmit de conducerea şcolii, prevăzut de statutul

intern de activitate al acestei instituţii.3

41

În cazul internării într-o instituţie curativă şi de reeducare, măsura dată, ca şi măsura

obligării la tratament medical de reabilitare psihologică, are o natură complexă educativ-

curativă, destinată minorilor care suferă de anumite retardări în dezvoltarea mintală, fie alte

deficienţe de adaptare, de ordin psihologic, alte maladii psihice sau fizice, care nu pot fi

înlăturate, iar tratamentul nu poate fi efectuat decît prin internarea în aceste instituţii (şcoli-

internate, instituţii curative). Măsura dată este destinată minorilor care au nevoie concomitent de

îngrijire medicală şi de un regim special de instruire şi educaţie.

Rezonabilitatea aflării în aceste instituţii trebuie periodic examinată, iar măsura

internării încetată în cazul dispariţiei cauzelor care au dus la aplicarea ei şi dacă pare a fi

oportună aplicarea faţă de minor a altor măsuri educative (incredinţarea minorului pentru

supraveghere cînd mediul familial devine prielnic şi apare persoana potrivită).

Ulterior condamnării, minorii urmează să-şi ispăşească pedeapsa

privativă de libertate într-un penitenciar pentru minori. Potrivit Codului de executare al

Republicii Moldova, condamnaţii în vîrstă de pînă la 18 ani pot executa pedeapsa şi în

sectoare separate ale penitenciarelor pentru adulţi, însă în condiţiile penitenciarului pentru

minori. Condamnaţii minori sînt deţinuţi separat de cei adulţi. Lor li se asigură o raţie

alimentară suplimentară, avînd dreptul de a procura nelimitat produse alimentare folosind

banii de pe contul lor.

Potrivit legislaţiei în vigoare, există trei tipuri de închisori: tip deschis, semiînchis

şi închis. În conformitate cu art. 273 al Codului de executare, regimul de deţinere în

penitenciarul pentru minori corespunde regimului stabilit pentru penitenciarul de tip

semiînchis. În cadrul acestui tip de închisoare, condamnaţii minori pot beneficia de

următoarele regimuri: iniţial, comun şi de resocializare. Regimul de deţinere în penitenciar

asigură paza, supravegherea şi izolarea condamnaţilor, executarea obligaţiunilor lor,

securitatea persoanlă, resocializarea condamnaţilor, deţinerea separată a categoriilor de

deţinuţi etc. (art.238 din Codul de executare). În regim iniţial minorii beneficiază de

întrevederi de scurtă durată cel puţin o dată în lună şi de întrevederi de lungă durată cel

puţin o dată în trimestru. Întrevederile de scurtă durată cu rudele, iar în cazuri excepţionale –

cu autorizaţia administraţiei penitenciarului, cu o altă persoană indicată de condamnat, se

acordă pe o durată de 1-4 ore, iar întrevederile de lungă durată se acordă pe o durată de la 12

ore la 3 zile. În regim comun, ei beneficiază de întrevederi de scurtă durată cel puţin o dată

în lună şi de întrevederi de lungă durată cel puţin o dată în două luni; în regim de

42

resocializare – de întrevederi de scurtă durată cel puţin o dată în lună şi de întrevederi de

lungă durată cel puţin o dată în două luni, cu dreptul de a locui împreună cu familia într-un

spaţiu locativ separat pe teritoriul penitenciarului sau în apropierea lui.

Condamnaţilor le pot fi aplicate următoarele măsuri de stimulare:

a) acordarea dreptului de a vizita manifestări cultural-distractive şi sportive în

afara penitenciarului, fiind însoţiţi de reprezentanţi ai administraţiei penitenciarului, pe o

durată de cel mult 8 ore;

b) acordarea dreptului de a ieşi din penitenciar, fiind însoţiţi de reprezentanţii lor

legali, pe o durată de cel mult 8 ore.

Vizitarea de către condamnaţi a manifestărilor cultural-distractive şi sportive pe

timp de noapte este interzisă.

În conformitate cu Statutul executării pedepsei de către condamnaţi, aprobat

prin Hotarirea Guvernului nr.583 din 26 mai 2006, în penitenciarele pentru minori îşi

ispăşesc pedeapsa condamnaţii în vîrstă de pînă la 18 ani, precum şi condamnaţii adulţi în

vîrstă de pînă la 23 ani în privinţa cărora instanţa de judecată, la prezentarea administraţiei

penitenciare, a dispus continuarea executării pedepsei în penitenciarul respectiv.

Condamnatul care a împlinit vîrsta de 18 ani este transferat pentru executarea pedepsei de

mai departe în penitenciarul de tip semiînchis la condiţii comune de deţinere. Transferul

condamnatului în penitenciarele de tip semiînchis o hotărăşte instanţa de judecată, în baza

unui demers al administraţiei penitenciare. Condamnatul major care a fost lăsat în

penitenciarul pentru minori şi care a împlinit vîrsta de 23 de ani este transferat pentru

executarea pedepsei de mai departe în penitenciarul de tip semiînchis în condiţii comune de

deţinere, în baza deciziei directorului general al Departamentului Instituţiilor Penitenciare.

Minorii pot fi susceptibili nu doar de răspundere penală, dar şi de cea

administrativă, în cazul comiterii contravenţiilor administrative. Răspunderea administrativă

survine faţă de persoanele în vîrstă de la şaisprezece pînă la optsprezece ani, care au comis

contravenţii administrative, prevăzute de articolele 471 - 473, 51, 120 - 128, 154, 164, 165,

174, 1745 -1748, 181-184 din Codul cu privire la contravenţiile administrative din 1985.

De altfel, minorul poate fi privit nu doar în calitate de delincvent, dar şi

de victimă, inclusiv în cazurile cînd această calitate îi este recunoscută expres de lege. De

exemplu, Codul penal în Capitolul VII al Părţii Speciale acceptă în calitate de victimă

minorul în cazul infracţiunilor de incest, de eschivare de la plata pensiei alimentare sau de la

43

întreţinerea copiilor, de divulgare a secretului adoptiei, de abuz al părinţilor şi altor persoane

la adopţia copiilor, traficului de copii, scoaterii ilegale a copiilor din tara, atragerii minorilor

la activitate criminală sau în caz de determinare a lor la săvîrşirea unor fapte imorale, de

atragere a minorilor la consumul ilegal de droguri, medicamente şi alte substanţe cu efect

narcotizant, de antrenare a minorilor în acţiuni militare sau de propagandă a războiului în

rîndurile lor.

Referinţe:

1.Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu/ Sub red. lui Al.Barbăneagră. - Chişinău, 2003, p.150.2. Regulamentul de activitate al şcolii-internat pentru copii şi adolescenţi cu devieri de comportament,

Hotărârea Colegiului Ministerului Educaţiei nr.27/6 din 28.11.2000.3. Justiţia juvenilă în Republica Moldova, raport de evaluare 2002-2003, p.46.

§3. Cadrul legal internaţional de reglementare a delincvenţei juvenile

Toate ţările au sisteme speciale de a reacţiona contra minorilor care comit infracţiuni

sau alte fapte nepenale. Toate sistemele speciale sînt inspirate de o abordare prin prisma

asistenţei sociale: pedepsele sînt excluse sau urmează a fi adaptate la nevoile speciale ale

tinerilor, sînt instituite organisme speciale de supraveghere şi reabilitare a minorilor

delincvenţi, este stabilită o anumită limită de vîrstă a răspunderii, inclusiv penale, a minorilor.

Reglementările internaţionale obligatorii sau opţionale (de recomandare) în materia

delincvenţei juvenile şi a justiţiei juvenile reprezintă un aspect care nu întotdeauna este unul

cuprinzător şi detaliat, în măsură să răspundă la orice întrebări ce pot să apară în practică, dar

în acelaşi timp sunt importante în materia drepturilor copilului.

La acest capitolul considerăm necesar a face distincţie între cîteva noţiuni: delincvenţă

juvenilă şi justiţie juvenilă; legislaţie obligatorie şi recomandativă.

Justiţia juvenilă reprezintă ansamblul organismelor competente în combaterea

delincvenţei juvenile, în tratamentul minorilor delincvenţi, stabilirea sistemului de pedepse

susceptibile de aplicare faţă de minori, cît şi în ce priveşte protecţia drepturilor lor garantate

sau obligaţiile lor corelative. Justiţia juvenilă reprezintă mai curînd aspectul procedural, iar

delincvenţa juvenilă – un aspect material, cuprinzînd totalitatea faptelor comise de către

minori, precum şi studiul macrogenezei şi microgenezei actului delincvenţial comis, al

44

personalităţii delincventului minor, al cauzalităţii fenomenului, în acelaşi rînd măsurile de

prevenire şi combatere a delincvenţei minorilor.

În privinţa celui de al doilea aspect, legislaţia obligatorie cuprinde tratatele

(convenţii, înţelegeri) care implică nişte obligaţii pentru statele care în mod oficial

informează despre acordul lor de a se supune prevederilor prin ratificarea lor sau aderarea

la ele. Legislaţia opţională cuprinde celelalte instrumente juridice interguvernamentale,

aşa ca declaraţiile, directivele, principiile şi regulile, care sînt aprobate de un for

internaţional, precum este Consiliul General al Organizaţiei Naţiunilor Unite, însă nu

implică obligaţii formale cu privire la implementarea lor. 1

Majoritatea actelor internaţionale conţin nişte standarte minime aplicabile tuturor

persoaelor judecate sau private de libertate, dar în cazul persoanelor minore procedura

trebuie să fie de aşa fel, încît să se ţină cont de vîrsta lor şi posibilităţile de reabilitare a

acestora. 2

Principalele instrumente internaţionale în materia delincvenţei juvenile, net

speciale, fie cu caracter general, sînt:

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a

ONU la 10 decembrie 1948;

Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor

Fundamentale, semnată la Roma, 4 noiembrie 1950; ratificată de Republica

Moldova în 1998 (în continuare CEDO);

Convenţia Internaţională cu privire la drepturile copilului, semnată la New York,

20 noiembrie 1989, ratificată de Republica Moldova în 1993;

Convenţia Europeană asupra recunoaşterii şi executării deciziilor privind

supravegherea copiilor şi restabilirea supravegherii copiilor, semnată la

Luxemburg, 20 mai 1980, ratificată de Republica Moldova în 2003;

Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei

internaţionale, semnată la Haga, 29 mai 1993, la care Republica Moldova a aderat

în 1998;

Ansamblul regulilor minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administraţia

justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing), adoptate prin Rezoluţia Adunării

Generale a ONU nr.40/33 din 29 noiembrie 1985;

45

Regulile minime ale Naţiunilor Unite pentru elaborarea unor măsuri neprivative de

libertate (Regulile de la Tokyo), adoptate prin rezoluţia Adunării Generale a ONU

nr.45-110 din 14 decembrie 1990;

Principiile ONU pentru prevenirea delincvenţei juvenile (Principiile de la Riyadh)

din 1998;

Normele ONU pentru protecţia minorilor privaţi de libertate aprobate prin

Rezoluţia 54/113 din 1990;

Recomandarea REC (2003)20 a Comitetului de Miniştri al CE către statele

membre cu privire la noile modalităţi de tratare a delincvenţei juvenile şi rolul

justiţiei juvenile din 24 septembrie 2003.

În pofida recomandărilor obişnuite, există diferenţe majore în felul în care statele

îşi elaborează propiile sisteme de drept în materia delincvenţei juvenile.

Printre textele nominalizate, primordial se reţin două: Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului şi Convenţia cu privire la drepturile copilului. Prima recunoaşte şi

proclamă drepturi fundamentale tuturor persoanelor, inclusiv minorilor. Convenţia însă

este completată de jurisprudenţa CtEDO, care interpretează textul ei conferindu-i un

caracter vivace, adaptabil condiţiilor şi evoluţiei vieţii şi particularităţilor unor situaţii sau

categorii de populaţie. Al doilea act recunoaşte drepturi speciale minorilor, după cum fac

şi obiectul unei protecţii particulare.

Obiectul actelor nominalizate reliefează: definirea minorului delincvent,

obiectivele reacţiei sociale faţă de delincvenţa juvenilă, libertatea în alegerea modelelor

reacţiei sociale, privaţiunea de libertate şi alte pedepse recomandate aplicate minorilor

delincvenţi. Evident că toate aceste instituţii nu sînt expuse exhaustiv şi nu au decît

ambiţia de a genera dezbateri, oferind un larg spectru de interpretări, iar uneori

controverse în raport cu legislaţiile interne.

Convenţia cu privire la drepturile copilului stabileşte anumite standarde, axate

fiind pe patru principii fundamentale, formulate în art. 2, 3, 6 şi 12 ale Convenţiei.

Principiile au caracter obligatoiu şi sînt completate de standardele invocate în Regulile

minime ale ONU în materie. Principiile nominalizate sînt:

1) Principiul nedisciminării – din cauza lipsei sale de maturitate fizică şi

intelectuală, minorul are nevoie de o protecţie specială şi de îngrijiri speciale, statele părţi

se angajează să garanteze tuturor copiilor care ţin de jurisdicţia lor, fără nici o distincţie,

46

indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie a copilului

sau a părinţilor, a reprezentanţilor săi legali, de originea lor naţională, etnică sau socială,

de situaţia lor materială, de incapacitatea lor sau de altă situaţie. 3

Acest principiu a fost anterior confirmat în Pactele Internaţionale cu privire la

drepturile economice, sociale şi culturale şi cu privire la drepturile civile şi politice din

1966. Principiul respectiv implică obligaţia pozitivă a statului, adică de a preveni

discriminarea, de a lua măsurile necesare pentru asigurarea realizării principiului, dar şi

obligaţia negativă, adică abstenenţa statului în exercitarea dreptului.

2) Principiul unui interes superior şi bunăstării copilului – în toate deciziile

care vizează copiii, fie că sînt luate de instituţii publice sau private de ocrotire socială, de

către tribunale, autorităţi administrative sau de organe legislative, interesele

superioare ale copilului trebuie să fie luate în consideraţie cu prioritate. Statele părţi

se angajează să asigure copilului protecţia şi îngrijirile necesare pentru bunăstarea sa,

ţinînd cont de drepturile şi obligaţiile părinţilor săi, ale tutorilor săi, ale altor persoane

legal responsabile pentru el, şi vor lua, în acest scop, toate măsurile legislative şi

administrative corespunzătoare. 4

Sintagma ˝interesul superior al copilului˝ se regăseşte şi în alte articole ale

Convenţiei, acolo unde este stipulată obligaţia de a avea în vedere interesele superioare

ale copilului în situaţii speciale: în art. 9 în legătură cu separarea de părinţi; în art.18, care

reglementează responsabilităţile conjugale ale ambilor părinţi pentru creşterea şi

dezvoltarea copilului; în art.20 care stabileşte că copiii privaţi de mediul familial au

dreptul la protecţie şi la ajutor special din partea statului; în art.21 care reglementează

asistenţa alternativă prin adopţie; în art.37 care ţine de privarea de libertate a copiilor; în

art.40 ce ţine de audierea în faţa instanţelor judecătoreşri a cazurilor de încălcare a legii

penale de către minori. 5

Uneori, chestiuni discutabile apar în materia determinării faptului ce ar trebui să

constituie interes superior pentru un copil. În această ordine de idei, există cîteva modele

de determinare6 :

model obiectiv – cel care ia decizia acţionează din convingerea că anumite

condiţii sînt considerate a fi în interesul superior al copilului;

modelul autodeterminismului dinamic – copilul poate să-şi exprime propriul

punct de vedere în deciziile care-i afectează direct viaţa;

47

modelul mixt – îmbină atît elemente obiective, cît şi subiective.

3) Principiul dreptului la viaţă, supravieţuire şi dezvoltare – orice copil are un

drept inerent la viaţă, iar statele părţi vor asigura în deplină măsură a posibilului

supravieţuirea şi dezvoltarea copilului. 7

Dreptul la viaţă este consfinţit în majoritatea actelor în materia drepturilor

omului, inclusiv în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, constituind obiectul

articolului 2 al acesteia. Statului îi revine datoria primordială de a asigura dreptul la viaţă,

implementînd o legislaţie penală concretă care evită comiterea atingerilor aduse

persoanei, dar, de asemenea, şi datorită de a lua în mod preventiv măsuri de ordin practic

pentru a proteja individul a cărui viaţă este ameninţată de acţiunile criminale ale altei

persoane.8 În aceeaşi ordine de idei Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu s-a

pronunţat cînd începe viaţa omului şi propriu-zis copilăria, dar a considerat că “ţinînd

cont de diversitatea concepţiilor şi a culturilor juridice care prevalează în Europa,

determinarea începutului vieţii trebuie, să releve o marjă de apreciere a statelor pe care ea

o califică, de altfel, ca fiind o amplă putere discreţionară”. 9

Dreptul la dezvoltare reprezintă un drept inalienabil al omului, în virtutea căruia

orice fiinţă omenească, precum şi toate popoarele au dreptul să participe, să contribuie şi

să se bucure de dezvoltarea economică, socială, culturală şi politică prin intermediul

cărora toate drepturile şi libertăţile fundamentale pot fi pe deplin realizate.10

Pentru om, asigurarea dreptului la dezvoltare presupune, pe de o parte,

satisfacerea nevoilor şi trebuinţelor individuale (hrană, sănătate, educaţie), iar, pe de altă

parte, protejarea demnităţii umane prin intermediul drepturilor omului şi justiţiei sociale,

care reprezintă baza creativităţii individuale, a contribuţiei inovatoare la progresul

economic, tehnologic şi social. 11

4) Principiul dreptului la libera exprimare – copilului cu discernămînt i se

garantează dreptul de a-şi exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte,

opiniile copilului fiind luate în consideraţie, avîndu-se în vedere vărsta lui şi gradul de

maturitate (art.12 di Convenţia cu privire la drepturile copilului).

Libertatea de exprimare cuprinde libertatea de a căuta, a primi şi a difuza

informaţii şi idei de orice natură, fără să se ţină seama de frontiere, sub formă verbală,

scrisă, tipărită sau artistică, sau prin orice alte mijloace, la alegerea copilului (art.13 di

Convenţia cu privire la drepturile copilului). Acest principiu nu exprimă

48

autodeterminarea copilului, ci faptul că el are dreptul să influenţeze luarea deciziilor ce îi

privesc propria persoană. În ce priveşte vîrsta copilului de la care se admite exercitarea

acestui drept, nici actele internaţionale, nici jurisprudenţa exact nu o stabilesc. Dreptul la

exprimare este asigurat chiar şi la vîrsta fragedă a copilului, chiar dacă acesta nu îşi poate

încă exprima atitudinea, cu condiţia că posedă discernămînt. Un barem etalon de vîrstă nu

poate fi stabilit, deoarece fiecare copil are diferit nivel de dezvoltare. De aceea,

aprecierea şi seriozitatea exprimării urmează să fie luate în considereaţie în fiecare caz în

parte, în dependenţă de gradul de maturitate a copilului.

Acest drept se manifestă şi în cazul procedurii judiciare sau administrative. Nu

există o listă exhaustivă a cauzelor cînd copilul se poate pronunţa, dar ca titlu de exemplu

ar fi: divorţul părinţilor, proceduri de adopţie, schimbarea numelui etc. Nu are importanţă

modalitatea pronunţării: direct sau prin reprezentant.

Concluzionînd, Convenţia privind drepturile copilului stabileşte următoarele

drepturi:

Dreptul la supravieţuire şi dezvoltare

Dreptul la un nume şi o naţionalitate

Dreptul la educaţie şi informare

Dreptul la identitate culturală şi religioasă

Dreptul la asistenţă medicală

Dreptul la joc, odihnă, recreere

Dreptul de a avea o familie

Dreptul de a fi protejat împotriva oricărei forme de discriminare

Dreptul de a-şi exprima opinia

Dreptul de a fi protejat împotriva conflictelor armate, violenţei şi maltratării

Dreptul la asociere.

În studiul respectiv este important a se defini minorul delincvent, inclusiv prin a

determina cine este minorul şi care este pragul de vîrstă al acestuia.

A.Natura comportamentului imputat minorului

Articolul 40 al Convenţiei privind drepturile copilului oferă o definiţie juridică a

minorului delincvent. Este vorba despre „orice copil suspect, acuzat sau dovedit că a

comis o încălcare a legii penale”. Caracterul „delincvent” depinde doar de circumstanţa

49

conform căreia comportamentul minorului este penalmente pedepsibil, ceea ce constituie

un model al reacţiei sociale faţă de actul respectiv.

Contrar Convenţiei nominalizate, Convenţia europeană cu privire la drepturile

omului nu defineşte în mod special minorul delincvent. Interpretarea s-ar face deci prin

referire la noţiuni mai generale care se aplică adulţilor. În aceste condiţii, minorul

delincvent este, din punct de vedere juridic, cel faţă de care există o acuzare în materie

penală, în sensul art.6 al Convenţiei. Problema este de a şti cînd minorul face obiectul

unei astfel de acuzaţii în lumina Convenţiei privind drepturile omului.

Acesta ar fi cazul cînd dispozitivul reacţiei sociale faţă de minor face obiectul

încadrării penale în dreptul intern al statului respectiv. Aceasta este ipoteza potrivit

căreia minorul, din punct de vedere formal, este susceptibil de condamnare dacă a comis

o infracţiune.

Potrivit jurisprudenţei CtEDO, sînt suficiente trei criterii în baza cărora se poate

constata acuzaţia penală. Aceste trei criterii ar fi: încadrarea juridică a faptei în una dintre

infracţiunile indicate în dreptul intern; natura infracţiunii; gradul de severitate a sancţiunii

pe care o riscă interesatul. 12 În speţa Nortier c. Olandei, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a decis de altfel, că art.6 al Convenţiei cu privire la drepturile omului s-ar aplica

în sensul protecţiei minorilor. A fortiori, s-ar deduce că vor fi aceleaşi modele de reacţie

socială faţă de delincvenţa juvenilă care prezintă o dimensiune sancţională mai

pronunţată chiar şi în cazul cînd ea nu ţine de sfera penalului în dreptul intern. De aceea,

în dreptul internaţional se ridică problema necesităţii corelării incriminărilor faţă de adulţi

şi a celor faţă de minori. Adică, statele sînt invitate să elaboreze un catalog al

infracţiunilor proprii minorilor luînd în calcul particularităţile minorilor, vîrstei acestora.

Art.1 al Principiilor Naţiunilor Unite pentru prevenirea delincvenţei juvenile

dispune recunoaşterea necesităţii şi importanţei „studierii în mod sistematic, precum si

elaborării masurilor ce trebuie recunoscute (...) pentru dezvoltarea copilului însuşi, să se

evite incriminarea şi penalizarea acestuia pentru un comportament care nu a avut urmări

grave”. Textul indică raţionamentul care justifică revizuirea incriminărilor

comportamentale faţă de minori: „Variaţiile comportamentului persoanelor tinere sau

atitudinea lor neconformă cu normele şi valorile sociale sînt o parte a procesului de

maturitate şi creştere si are tendinţa să dispară spontan, la majoritatea indivizilor, odată

cu atingerea maturităţii acestuia. Prin calificarea persoanei ca fiind „deviantă”,

50

„delincventă” sau „predelincventă”, se ajunge adeseori la dezvoltarea unui comportament

sistematic nedorit al acesteia.” Problema invocată este deci de a evita stigmatizarea

copilului care operează prin penalizarea comportamentului său. În realitate, nu se pune

sarcina modificării infracţiunilor imputate minorilor, ci de a defini utilitatea pentru copil

a criminalizării comportamentului său.

B. Pragul de vîrstă

Deşi Convenţia cu privire la drepturile copilului se adresează tuturor persoanelor

sub vârsta de 18, “cu excepţia cazurilor, când în conformitate cu legislaţia aplicabilă

majoratul survine mai curând" (art.1) şi foloseşte denumirea generică “copii” pentru a-i

denumi, în Regulile Naţiunilor Unite privind protecţia minorilor privaţi de libertate (din

1990) nu se menţionează calificarea pentru pragul de 18 ani, iar destinatarii sînt numiţi

“minori”. Spre deosebire de Regulile de la Beijing, care nu stabilesc o vârstă anumită,

însă declară, că în scopurile acestui instrument, “[a] minor este un copil sau o persoană

tânără care, în cadrul sistemelor respective de drept, poate să răspundă pentru un delict

conform unor modalităţi diferite de cele care sînt aplicate în cazul unui adult; [b] un

delict desemnează un întreg comportament (act sau omitere) ce poate fi pedepsit de lege

în virtutea unui sistem juridic considerat; [c] un delincvent juvenil este un copil sau un

tînăr, acuzat sau declarat vinovat de a fi comis un delict.” (Regula 2.2.a).

În Directivele Riyadh de asemenea nu se conţin definiţii explicite, însă se

menţionează că interpretarea şi implementarea lor trebuie să se “încadreze în cadrul larg ”

al Convenţiei cu privire la drepturile copilului, Regulilor de la Beijing şi al altor

instrumente. În ceea ce priveşte vârsta, Directivele de la Riyadh sugerează aplicarea

oricărui dintre standardele mai înalte ale acestora (Convenţia cu privire la drepturile

copilului şi Regulile de la Beijing), în majoritatea cazurilor aplicându-se formula “sub 18

ani” din cadrul Convenţiei cu privire la drepturile copilului. Definiţia dată în Regulile de

la Beijing rămâne aplicabilă ţărilor în care persoanele cu vîrsta de 18 ani sau peste pot fi

judecate de instanţa de judecată pentru minori. În pofida denumirii lor, în Directive mai

des se folosesc termenii “copii” şi “tineri”. Mai mult decât atât, termenul “juvenil” se

foloseşte doar în calitate de adjectiv, cum ar fi sintagmele “sistemul de justiţie juvenilă”

sau “delincvenţa juvenilă”13.

51

Trei întrebări pot forma obiectul cercetărilor în ce priveşte pragul de vîrstă: a)

vîrsta majoratului penal; b) un prag de vîrstă sub care minorul nu poate fi ţinut

responsabil pentru fapta delincventă; c) limita de vîrstă de la care subiectul poate fi

responsabil.

a) vîrsta majorităţii penale: Art.40 § 3 lit.(a) din Convenţia privind drepturile

copilului dispune că statele părţi vor „stabili o vîrstă minimă sub care copiii vor fi

presupuşi a nu avea capacitatea de a încălca legea penală”. Această dispoziţie impune

statelor să introducă în legislaţia lor vîrsta majorităţii penale, adică vîrsta de la care

minorului i se poate imputa răspunderea penală ca şi unui adult.

În această privinţă, art.4 din Reguile de la Beijing stipulează: „în sistemele juridice

care recunosc noţiunea de limită a răspunderii penale aceasta din urmă nu trebuie să fie

fixată prea jos, ţinându-se cont de problemele de maturitate afectivă, psihologică şi

intelectuală”. Limita răspunderii penale variază destul de mult după epoci şi culturi.

Astăzi se pune întrebarea dacă un copil poate suporta consecinţele morale şi psihologice

ale răspunderii penale, adică dacă un copil, ţinându-se cont de capacitatea de

discernământ şi de înţelegere, poate fi făcut responsabil de un comportament esenţial

antisocial. Dacă vîrsta răspunderii penale este fixată prea jos sau dacă nu există deloc o

vîrstă limită, atunci noţiunea nu mai are sens. În general, există o relaţie strînsă între

noţiunea de răspundere pentru un comportament delictual sau criminal şi celelalte

drepturi şi responsabilităţi sociale (de exemplu, situaţia matrimonială, majoritatea civilă,

etc). Ar trebui, deci, să se încerce la a se conveni la stabilirea unei limite joase rezonabile

ce ar putea fi aplicată în toate statele. Acest comentariu al Regulilor de la Beijing a fost

invocat şi în hotărîrea Curţii Europene a Drepturilor Omului în speţa V. c. Regatului Unit

din 16 decembrie 1999. În speţă doi minori de 10 şi 11 ani au fost condamnaţi la 15 ani

de închisoare pentru răpirea şi uciderea unui copil de 2 ani. Avînd în vedere maturitatea

psihologică şi afectivă conform vîrstei pe care o au, minorii vor trebui să accepte

consecinţele unui astfel de act grav pe care l-au comis. În conformitate cu opinia separată

a unui judecător în cauza respectivă, „dacă un copil este judecat şi recunoscut vinovat,

atunci el trebuie condamnat, dar lui nu i se poate aplica aceeaşi pedeapsă ca şi unui matur

şi, avînd în vedere imaturitatea sa, vinovăţia lui ar fi mai redusă, de aceea măsurile de

reeducare ar fi mai eficace”. În aceeaşi speţă Curtea a reţinut că fixarea vîrstei

majoratului penal la cea de 10 ani nu constituie o încălcare a art.3 al Convenţiei europene

52

a drepturilor omului. Această cocluzie se fundamentează în special pe multitudinea

legislaţiilor care oferă diferite marje de apreciere şi texte internaţionale care nu stabileasc

o vîrstă exactă. Noţiunile de responsabilitate penală şi de maturitate sînt strîns legate între

ele, de aceea majoritatea statelor europene estimează că sub 13 sau 14 ani un copil nu are

această maturitate şi deci nu poate raspunde penal.

Potrivit Recomandării REC (2003)20 a Comitetului de Miniştri al CE către statele

membre cu privire la noile modalităţi de tratare a delincvenţei juvenile şi rolul justiţiei

juvenile, din 24 septembrie 2003, minor sau juvenil înseamnă persoana care a atins vîrsta

de răspundere penală, dar nu şi majoratul; totuşi, prezenta recomandare se poate extinde

asupra celor care în viitorul apropiat vor atinge sau au atins această vîrstă.

b) pragul de vîrstă sub care minorul nu poate fi ţinut responsabil pentru fapta

delincventă: La acest capitol ar fi vorba despre două probleme: prima – vîrsta la care

minorii nu răspund în nici un caz, neavînd atinsă vîrsta intermediară care este mai mică

decît vîrsta majoratului penal; a doua – vîrsta intermediară atinsă deja de minor care îi

permite să se înfăţişeze în faţa unei jurisdicţii care i-ar aplica unele măsuri speciale

adaptate vîrstei. Responsabilitatea se bazează pe recunoaşterea unui minim de

discernămînt după care minorii au conştiinţa celor săvîrşite. În aceste condiţii este evident

că necesitatea fixării unei vîrste intermediare este strîns legată de natura măsurilor ce pot

fi aplicate minorului. Teoretic, în calitate de măsuri oportune ar fi numite cele de ajutor,

independent de vîrstă, de aceea s-ar părea în plus stabilirea unei vîrste intermediare. În

realitate însă, nu fapta comisă suscită necesitatea unui ajutor, ci situaţia concretă trăită de

către minor sau starea prin care el trece. Din aceste considerente, fixarea unei astfel de

vîrste ar fi necesară, pentru că astfel s-ar justifica răspunderea imputată minorului. De

asemenea, nu există o singură măsură aplicabilă minorului, dar se impune un ansamblu al

acestora, în dependenţă de personalitatea fiecărui subiect; or, un copil nu trebuie să

perceapă măsura care i se aplică doar ca o sancţiune sau o pedeapsă.

Trebuie de constatat, totodată, că nici Convenţia privind drepturile copilului, nici

Convenţia cu privire la drepturile omului nu impun explicit statelor să stabilească un

etalon al vîrstei intermediare. Art.40 alin.(1) al Convenţiei privind drepturile copilului

stipulează doar că statele trebuie "să ţină seama de vîrsta lui, precum şi de necesitatea de

53

a promova reintegrarea copilului" în societate. Art.40 alin. (4) dispune că orice măsuri

aplicate trebuie "să asigure copiilor un tratament corespunzător bunăstării şi proporţional

atît condiţiilor lor, cît şi infracţiunii comise". Din considerentele nominalizate se impune

stabilirea unui etalon de vîrstă de la care să se poată aplica măsurile de reacţie socială.

c) etalonul de vîrstă de la care subiectul poate fi responsabil: nu există acte

internaţionale sau standarde care ar stabili un etalon de vîrstă exact, fix şi unic. Această

sarcină îi revine statului potrivit legislaţiei sale interne. De altfel, statele impun două

vîrste: una de la care survine răspunderea penală şi alta de la care pot fi impuse unele

măsuri educative. În unele ţări nu este specificată limita de jos a vârstei responsabilităţii

penale, aceasta calculându-se, în principiu, de la naştere. În ţările în care vîrsta minimă a

fost stabilită, decalajul de la o ţară la alta este uluitor. 14Vîrsta răspunderii penale în

diferite state ar fi după cum urmează: 15

VÂRSTA OFICIALĂ A RESPONSABILITĂŢII PENALE

7 8 9 10 12 13 14 15 16 18

Australia

Tasmania

Bangadesh

Barbados

Belize

Cipru

Ghana

Hong Kong

Irlanda

Iordania

Kuwait

Liban

Myanmar

Namibia

Nigeria

Pachistan

Sudan

Syria

Thailand

Trinidad

Australia

Saint Kitts

Sri Lanka

Scoţia

Etiopia

Iraq

Filipine

Australia

Fiji

Nepal

N. Zeelandă

Nicaragua

Sierra Leone

Anglia

Vanuatu

Canada

Honduras

Jamaica

Coreea

Maroc

Uganda

Algeria

Benin

Burkina Faso

Chad

Franţa

Guinea

Madagascar

Niger

Polonia

Senegal

Togo

Tunisia

Bulgaria

China

Croaţia

Germania

Ungaria

Italia

Japonia

Lybia

Mauriţius

Paraguay

România

Fed. Rusă

Rwanda

Slovenia

Vietnam

Yemen

Jugoslavia

Rep. Cehă

Danemarca

Egipt

Finlanda

Islanda

Maldive

Norvegia

Peru Sudan

Suedia

Argentina

Azerbaidjan

Belarus

Bolivia

Chilie

Cuba

El Salvador

Indonezia

Mongolia

Micronezia

Portugalia

Ucraina

Belgia

Columbia

Costa Rica

Ecuador

Guatemala

Mexic

Panama

Peru

Spania

Uruguay

54

Zimbabwe

Se pare că aceste diferenţe de vîrstă nu sînt dictate de obiectivele reacţiei sociale

faţă de delincvenţa juvenilă stabilite de dreptul internaţional, dar impuse în principal de

grija excesivă faţă de securitatea socială.

Referinţe:

1. Justiţia juvenilă în lume. Raportul Centrului Internaţional de Dezvoltare a

Copilului “Innocenti”, 2004, p.1.

2. art.14.4 al Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice din

1966.

3. Convenţia Internaţională cu privire la drepturile copilului, semnată la New

York, 20 noiembrie 1989, art.2.

4. Ibidem, art.3.

5. Carolina Ciugureanu-Mihailuţă. Reglementarea internaţională a drepturilor

copilului://teză de doctor în drept, 2007, specialitatea: 12.00.10, p.26./

http://www.cnaa.acad.md.

6. Ibidem, p. 28.

7. Convenţia Internaţională cu privire la drepturile copilului, art.6.

8. Osman c. Regatului Unit, 28 actombrie 1998, § 115.

9. Jean-François Akandji-Kombe. Obligaţiunile pozitive în virtutea Convenţiei

europene a drepturilor omului.- CE, 2006, p.24,/ cauza Vo c. Franţei, § 125.

10.Carolina Ciugureanu-Mihailuţă. Op. cit., p.29.

11. Ibidem, p.30

12. Thierry Moreau. Les projets de réforme au regard de la Convention

européenne des droits de l’homme et de la Convention relative aux droits de

l’enfant – La réaction sociale à la délinquance juvénile.- Paris: la charte,

2004, p.72.

13. Justiţia juvenilă în lume. Raportul Centrului Internaţional de Dezvoltare a

Copilului “Innocenti”, 2004, p.4.

14. Ibidem, p.6.

15. Tabel prezentat după Raportul Centrului Internaţional de Dezvoltare a

Copilului, 2004.

55

§4. Tratamentul infractorilor minori în legislaţia penală a altor state

Domeniul delincvenţei juvenile în Europa a apărut la începutul secolului XX, nu mult

după apariţia sa în SUA, unde în 1899 s-a creat Instanţa pentru minori din Chicago. S-au

stabilit jurisdicţii separate şi legi penale pentru copii în Olanda (1905), în Marea Britanie

(1908). În Belgia şi Franţa au fost create Tribunale speciale pentru copii în 1912, ceea ce se

experimentase deja în anumite oraşe din Germania în 1908. De asemenea, în Danemarca şi

Italia s-a acordat o atenţie deosebită poziţiei pe care o aveau copiii în justiţia penală1.

Industrializarea şi dezvoltarea ştiinţelor, inclusiv a medicinei şi psihologiei, sugerau un

posibil control al problemelor sociale şi personale. În acest context, nu a fost surprinzător

faptul că avusese loc o revoluţie atît în conceptualizarea comportamentului deviant juvenil,

cît şi în natura reacţiei sociale faţă de delincvenţa juvenilă. De la o perspectivă strictă, legală

şi represivă, atitudinea s-a schimbat într-o abordare medicală şi de asistenţă socială,

urmărind interesul copilului. Nu mult după critica perioadă a anilor ’60 – ’70, determinată

de factori economici, macroevoluţiile din societăţile contemporane au influenţat profund

delincvenţa juvenilă. Modificările demografice, economice, tehnologice, sociale şi culturale

au dus la accentuarea migrării, la o societate duală, la creşterea urbanizării, incluzînd un

control social scăzut, un grad mai mic de toleranţă faţă de abateri. Delincvenţa juvenilă s-a

schimbat în natură şi volum. Opinia publică şi guvernele înclinau spre o abordare extrem de

severă a delincvenţei. Drept urmare, atenţia acordată elementului de „justiţie” în tratarea

infractorilor minori devenea din ce în ce mai importantă, incluzînd orientarea spre o

pedeapsă mai severă. De la sfîrşitul anilor ’80, aceste evoluţii se reflectă prin mai multe

schimbări aduse regulamentelor oficiale privind justiţia juvenilă, şi anume: în Italia (1988),

Anglia şi Ţara Galilor (1988-89), Germania (1990), Belgia (1994) şi Olanda (1994-1995).

În fiecare ţară există diferite organizaţii active care se ocupă de delincvenţii juvenili şi de

familiile acestora. Totuşi, cel mai important lucru este să se ştie cine poate impune acele

măsuri coercitive. Motivele pentru orice tip de măsură suscită diferit tip al asistenţei sociale.

Cu excepţia Danemarcii şi Scoţiei, există instanţe speciale pentru minori, însă organizarea şi

autoritatea lor diferă de la un loc la altul. Irlanda reprezintă un caz special, deoarece singura

instanţă pentru minori deschisă permanent se află la Dublin, în timp ce tinerii delincvenţi

sînt judecaţi în alte regiuni de către tribunalele locale, în cadrul unei jurisdicţii speciale,

separat de adulţi. În Italia, Franţa şi Olanda, legea penală pentru minori are obiective

56

educative şi orice pedeapsă trebuie să-şi propună pe cît e posibil reeducarea. În Germania,

Anglia şi Ţara Galilor, competenţa judecătorească privind delincvenţii minori este strict

separată de intervenţiile de asistenţă socială. În Germania, intervenţiile coercitive de

asistenţă socială sînt ordonate de către o Instanţă locală de supraveghere, în timp ce

condamnările delincvenţilor sînt impuse de către Instanţa pentru minori. În Anglia şi Ţara

Galilor, Instanţa completului de judecată privind procedurile din cadrul familiei este

autorizată pentru prima categorie de intervenţii, iar Instanţa pentru tineret – pentru cea de a

doua categorie. În majoritatea ţărilor un judecător profesionist îşi are locul său în cadrul

instanţei pentru minori, dar uneori el este asistat de doi judecători neprofesionişti. În Franţa

şi Germania, jurisdicţia penală pentru minori are trei etape: judecătorul profesionist

prezidează singur cazurile mai puţin grave; cauzele referitoare la fapte deosebit de grave sînt

audiate de către o instanţă intermediară formată din judecător şi asesori; pentru infracţiunile

excepţional de grave, cauza este deferită „Cour d’assises des mineurs” sau la

„Jugendkammer”. În Anglia, motivaţia pedagogică rămîne foarte importantă în emiterea

sentinţei, însă şi mai multă atenţie pare a fi acordată individualizării, repetării şi gravităţii

infracţiunii, precum şi reprezentării atitudinii comunităţii în cauza respectivă, astfel încît

orientarea spre justiţie pare a fi prioritară decît asistenţa socială. În unele state nu există

instanţe speciale pentru minori.

Domeniul tratamentului minorităţii penale constituie obiectul multor controverse,

adică dreptul penal al minorilor este mereu actual. Perceperea acestui cadru s-a schimbat,

minorul nu mai este un adult redus, ci o fiinţă umană aparte în integralitatea sa. Corelativ,

dreptul penal al minorilor şi-a cîştigat autonomia: acesta nu mai este o derogare de la dreptul

penal al adulţilor care formează dreptul comun, ci este un drept special.

Definirea minorităţii suscită dificultăţi. Limita superioară este stabilită şi nu se neagă,

prin însuşi art.1 al Convenţiei privind drepturile copilului – cea de 18 ani, în afară de cazul

cînd actul intern a prevăzut o derogare. Vîrsta unui minor se apreciază în ziua comiterii

infracţiunii, fiind luată pînă şi ora în considerare. În cazul absenţei datelor concrete, se

recurge la stabilirea vîrstei probabile a individului prin recurgerea la o expertiză medicală.

Dar limita inferioară a minorităţii penale este controversată, unii ajungînd chiar pînă la

momentul conceperii sau al naşterii. Actele nu menţionează nimic. Este regretabil că şi

Convenţia nu subliniază nimic în acest sens. În pofida faptului că se comit manipulări

57

genetice faţă de embrion, experienţe sau acte de clonare, totuşi acesta nu poate fi protejat

atîta timp cît nu îi sînt recunoscute anumite drepturi.

Dualitatea dreptului penal al minorilor. Din punct de vedere penal, situaţia minorilor

este privită sub dublu aspect: fie minorul infractor, fie minorul victima infracţiunii. În

calitate de infractor, vîrsta diferă de la stat la stat. De obicei, ei comit fapte contra

patrimoniului, acte privind circulaţia drogurilor. Minorul victimă nu are o limită de vîrstă,

de cele mai dese ori faţă de el se comit acte de maltratare.

Noile tendinţe ale dreptului penal al minorilor. În domeniul justiţiei pentru minori,

sistemele de drept urmează două modele: cel tradiţional, conform căruia începînd de la o

anumită vîrstă minorilor li se aplică pedepse, şi cel mai recent, care acordă prioritate

măsurilor educative. În ambele modele, minorilor sub o anumită vîrstă care au săvîrşit fapte

penale li se aplică doar măsuri de protecţie.2 În privinţa sistemul sancţionator aplicabil

minorilor, există ţări care pun accentul pe măsurile educative, cum sînt Belgia, Portugalia şi

Spania. În alte ţări, minorului care a săvîrşit o infracţiune i se aplică cu preponderenţă

măsuri disciplinare sau pedepse; este cazul Angliei şi Ţării Galilor. În Franţa, Spania,

Germania, sînt preferate măsurile alternative, precum medierea şi reparaţia penală.

Minorilor care răspund penal rareori li se aplică pedepse.3

Se evidenţiază două sisteme privind răspunderea minorilor. În primul rînd, minoratul

este folosit ca o diminuare a vinovăţiei, deoarece minorii sînt consideraţi ca avînd mai

puţină „capacitate de înţelegere şi voinţă” (de exemplu, în Italia). Această scuză de

minoritate (specifică sistemului francez) duce la reducerea pedepselor în comparaţie cu cele

aplicate adulţilor. În al doilea rînd, se consideră că tinerii infractori pot fi influenţaţi pozitiv

mai mult decît adulţii. De aceea, pedepsele şi măsurile luate trebuie să fie pedagogice. În

justiţia juvenilă caracterul punitiv şi-a pierdut din importanţă, în timp ce metoda

instrumentală de reabilitare a devenit predominantă.

Medierea este din ce în ce aplicabilă în mai multe state, ca o modalitate de a evita

urmărirea penală faţă de minori. Ea reprezintă o modalitate alternativă de soluţionare a

conflictului dintre părţi pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane. În acelaşi timp

medierea nu se aplică în cazul infracţiunilor deosebit de grave. În conformitate cu Legea

Republicii Moldova cu privire la mediere din 14.06.2007, medierea se bazează pe

încrederea pe care părţile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile

dintre ele şi să le acorde asistenţă în soluţionarea conflictului prin obţinerea unei soluţii

58

reciproc acceptabile, eficiente şi durabile. Munca în folosul comunităţi este deja ca o

pedeapsă aplicată minorilor. A treia tendinţă, una anglosaxonă – tratamentul intermediar.

Porneşte de la ideea că tinerii delincvenţi au nevoie mai mult de asistenţă socială decît de

pedeapsă. Conţinutul tratamentului aplicat minorilor poate fi divers, dar primordial se

axează pe educaţie socială şi şcolară.

Germania   : În Germania, minorilor li se aplică dispoziţiile Codului penal,

completate cu Legea privind tribunalul pentru minori din 1953, cu modificările şi

completările ulterioare. 4

În Germania există instituţii speciale pentru minori. Legea privind tribunalul pentru

minori este aplicabilă nu doar minorilor între 14 şi 18 ani, dar şi tinerilor între 18 şi 21 ani,

din momentul în care o infracţiune penală a fost comisă. Un tanar este responsabil penal

dacă în momentul savîrşirii faptei este suficient de matur pentru a discerne gravitatea faptei

şi pentru a acţiona în consecinţă. Articolul 1 din Legea privind tribunalul pentru minori

defineşte tinerii ca fiind persoanele care la momentul savîrşirii faptei au vîrsta cuprinsă între

14 si 18 ani. Cînd sînt responsabili penal, acestor tineri nu li se aplică Codul penal, ci

dreptul penal al minorilor, prevăzut de legea privind tribunalul pentru minori. De menţionat

că legislaţia germană prevede posibilitatea de a reporta vîrsta majoratului penal pînă la 21

de ani. Astfel, tinerii între 18 şi 21 de ani răspund penal şi sînt judecaţi ca adulţii de către

jurisdicţiile penale de drept comun. Totuşi, lor li se pot aplica dispozitiile privitoare la

minori, dacă în urma unei aprecieri globale a personalităţii autorului, tinîndu-se cont şi de

condiţiile de viaţă, reiese că, datorită dezvoltării morale şi intelectuale, în momentul

savîrşirii faptei acesta era asemănător unui tînăr.5

A fost creată o instituţie judiciară autonomă, dar care este dependentă parţial de curţile

criminale ordinare: tribunalele locale de instanţă şi tribunalele regionale. Legea privind

bunăstarea minorilor priveşte copiii în dificultate din punct de vedere social sau care

necesită o grijă şi protecţie particulară. Tribunalele de competenţă sînt cele de tutelă ataşate

la structura curţilor civile ordinare. Adică, există o strînsă legătură între procedura penală şi

procedura civilă aplicabilă minorilor, cu atît mai mult că intervine acelaşi judecător şi

acelaşi organism administrativ pentru a asigura protecţia tinerilor: acest oficiu acordă

asistenţă socială pe lîngă tribunalele de minori.

59

Dreptul german admite posibilitatea de plasare a unui minor în detenţie provizorie, dar

aceasta are un caracter excepţional: de exemplu, plasarea minorului într-o instituţie

educativă, control judiciar în libertate. Serviciul de ajutor social procedează la observarea

minorilor şi prepară un dosar de personalitate care va fi ulterior transmis la autoritatea

judiciară. În procese privind minorii avocaţii nu au un rol prea important şi instruirea este

condusă de către un procuror de stat, dar deciziile privative de libertate sînt luate de către un

judecător de investigare.

În cazul audienţei, formalismul poate fi atenuat doar dacă a fost aplicată procedura

simplificată: în această ipoteză se impun doar unele garanţii fundamentale, ca: dreptul de a

tăcea, prezumţia nevinovăţiei sau deptul la apărare. Din contra, formalismul este important

pe parcursul audienţei după o acuzare formală. Dar, în orice caz, dezbaterile şi deciziile nu

se fac în public larg. Judecătorul poate pronunţa diferite măsuri: educative (asistenţă

educativă, educaţie sub supravegherea unei organizaţii), disciplinare (scuze personale

adresate victimei, repararea prejudiciilor cauzate, varsarea unei sume de bani în contul unei

organizaţii de interes general, detenţie pe termen scurt [pedeapsa detenţiei nu este

considerată sancţiune penală si nu este înscrisă în cazierul judiciar. Această masură se

execută într-o instituţie specializată şi îmbraca mai multe forme: detenţia de week-end

(maxim 2 week-end-uri), pe termen scurt (de la 2 la 4 zile) şi pe termen lung (1-4

săptămîni)]), şi represive (închisoarea).

Pedeapsa inchisorii (Jugendstrafe) este dispusă cînd măsurile educative şi disciplinare

sînt considerate insuficiente, ţinîndu-se cont de gravitatea infracţiunii săvîrşite şi de

comportamentul făptuitorului. Durata pedepsei, cuprinsă în principiu între 6 luni şi 5 ani,

poate ajunge la 10 ani dacă legea prevede închisoarea mai mare de 10 ani pentru

infracţiunea savîrşită. Sancţiunile aplicabile delincvenţilor minori cu vîrsta cuprinsă între 14

şi 18 ani şi tinerilor cu vîrsta între 18 şi 21 de ani au ca scop principal educarea

făptuitorului. Pentru minori sînt prioritare măsurile educative şi disciplinare6.

Anglia : Reglementări în materia răspunderii penale a minorilor se regăsesc în Legea

pentru prevenirea criminalităţii şi a tulburării liniştii publice (Crime and Disorder Act),

adoptată la 31 iulie 1998 şi în Police and Criminal Evidence Act din 1984.7 Legea pentru

prevenirea criminalităţii şi a tulburarii liniştii publice (Crime and Disorder Act) a abrogat

prezumţia de neresponsabilitate a minorilor cu vîrsta între 10 şi 14 ani, de aceea actualmente

vîrsta răspunderii penale este de 10 ani, iar vîrsta majoratului penal este de 18 ani.

60

Dreptul englez cunoaşte instituţii specifice minorilor, în special: instituţii pentru tineri

delincvenţi care sînt în detenţie, unde se tinde a li se asigura o formare şi a favoriza

reeducarea lor; centre de tratament pentru tineri care privesc adolescenţi cu serioase

probleme de comportament; unităţi de securitate a autorităţilor locale, orientate spre

tratament şi nu spre pedepsire; în fine, sînt centre unde se deţin tinerii înainte de judecare.

Dacă este un prim delict lipsit de gravitate, ofiţerii de politie pot lua măsuri educative

faţă de minor. Cînd delictul are o gravitate mai mare, instanţa poate aplica una din

următoarele măsuri disciplinare, acestea în majoritate fiind destinate tinerilor care au

împlinit 16 ani:

- supravegherea, pentru o durata de maxim 3 ani;

- munca in folosul comunitatii, pe o durata intre 40 şi 240 de ore;

- o sancţiune mixtă, cuprinzînd supravegherea şi munca în folosul comunităţii;

- obligaţia de a nu părăsi domiciliul, care poate fi controlată, din 1996, prin purtarea unei

brăţări electronice;

- o ordonanţă de supraveghere pe o durată de la 1 la 3 ani, cu obligaţie de reşedinţă, pentru

tinerii sub 16 ani;

- obligaţia de a participa, 2 sau 3 ore pe săptămînă, la activităţi organizate, adesea în şcoli,

pentru tinerii între 10 şi 21 de ani.

Alte măsuri sînt prevazute de Crime and Disorder Act din 1998:

- dacă este la primul delict, tînărul va primi o mustrare, iar pentru delictul următor – un

avertisment;

- despăgubiri în folosul victimei sau al comunităţii;

- munca în folosul comunităţii pe o durata de 3 luni.8

Cînd fapta savîrşită de un minor este de o gravitate mare, iar punerea în libertate a

minorului ar prezenta pericol pentru ordinea publică, instanţa poate pronunţa pedeapsa

închisorii. Conform articolului 73 din Crime and Disorder Act, minorului supus pedepsei

închisorii i se aplică o măsură specială, cuprinzînd două etape: minorul este deţinut într-un

centru special; ulterior, este eliberat, dar se va afla sub supravegherea unui agent de

probaţiune. Durata acestei măsuri poate fi de 4, 6, 8, 12, 18 sau 24 de luni.

Decizia de pornire a urmăririi este luată de către poliţie şi serviciul de urmărire al

Coroanei. Tribunalul pentru copii are un rol esenţial, dar dacă minorul a comis o crimă în

particular gravă, sau o infracţiune împreună cu un major, vor fi competente tribunalele

61

pentru adulţi. Detenţia provizorie a minorilor este posibilă, dar tinerii delincvenţi pot fi

eliberaţi sub cauţiune. Procedeele sînt duble: există ancheta socială, dar în acelaşi timp

judecătorul englez poate solicita un raport de la şcoala tînărului delincvent. Instruirea este

dirijată de poliţie şi de serviciul de urmărire al Coroanei, dar nu există la această etapă a

procedurii careva reguli specifice aplicate minorilor.

Audienţa este supusă formalismului. Chiar dacă uneori dezbaterile pot fi aduse la

cunoştinţă publică, identitatea victimei nu poate fi totuşi divulgată. În calitate de măsuri

educative sau pedepse pot fi aplicate: amenda plătită de părinţi; supravegherea; plasarea sub

autoritatea serviciului social; pedepse privative speciale.

Dreptul penal englez al minorilor se caracterizează prin aplicarea unui tratament

intermediar care a fost introdus în 1969 (Children and Young Persons Act). Minorii fac

iniţial obiectul unui anumit număr de teste după care se apreciază 3 criterii: periculozitatea

lor, situaţia lor familială şi necesităţile lor educative specifice. Lor li se aplică un tratament

intermediar, pur individual pentru a preveni recidivarea lor, a-i reîntoarce la şcoală, la

muncă, în cele mai bune condiţii. În general, tratamentul intermediar durează 12 săptămîni,

după care se aplică judecarea. Ea se compune din 4 părţi: tratamentul corecţional destinat a

modifica comportamentul minorului; educarea socială; învăţarea şi formarea profesională;

organizarea timpului liber.

Reformarea sistemului faţă de minori este în permanentă evoluţie, de exemplu, în ce

priveşte impunerea unor măsuri copiilor sub 10 ani care au comis fapte delincvente sau

restricţia de a fi însoţiţi de adulţi în public la orele serii.

Spania. Au fost adoptate mai multe texte normative pentru a aduce în concordanţă

dreptul intern cu Constituţia. Reglementarea în materie este stabilită în Codul penal şi în

Legea organică privind răspunderea penală a minorilor din 12 ianuarie 2000.9

Vîrsta raspunderii penale este aceeaşi ca şi varsta majoratului penal. Articolul 19 din

Codul penal, publicat la data de 24 noiembrie 1995 şi intrat în vigoare 6 luni mai tîrziu,

dispune că „minorii pana la vîrsta de 18 ani nu raspund penal. Dacă un minor săvîrşeşte o

faptă penală, va răspunde conform dispozitiilor legii privind răspunderea penală a

minorilor”. Legea organică privind răspunderea penală a minorilor din 2000 stabileşte

lipsirea totală de răspundere penală pentru minorii sub 14 ani, dar răspundere penală parţială

pentru minorii cu vîrsta între 14 şi 18 ani. Între minori, se diferenţiază, în ce priveşte

aplicarea legii şi a stabilirea consecinţelor pentru faptele comise, două categorii: de la 14 la

62

16 ani şi de la 16 la 18 ani. Pentru minorii care au împlinit 16 ani legea prevede o agravare

în cazul savîrşirii de infracţiuni cu violenţă, intimidare sau punerea în pericol a persoanei.

Legea organică privind răspunderea penală a minorilor din 12 ianuarie 2000 se aplică şi

persoanelor majore cu vîrsta cuprinsă între 18 şi 21 de ani, care au savîrşit infractiuni, cînd

judecătorul de instrucţie constată îndeplinirea urmatoarelor condiţii:

• s-a comis un delict sau o infracţiune mai puţin gravă, fără aplicarea violenţei sau a

intimidării unei persoane, fără punerea în pericol grav a vieţii sau integrităţii fizice a

persoanelor;

• nu există o condamnare pentru infracţiuni săvîrşite dupa împlinirea vîrstei de 18 ani;

• circumstanţele personale ale delincventului şi gradul său de maturitate să recomande

aplicarea acestei legi.

Minorului care nu a implinit vîrsta de 14 ani i se vor aplica prevederile ce vizează

protecţia minorului din Codul penal şi din Legea organica privind raspunderea penală a

minorului.

Nu orice judecător poate cerceta cauza unui minor, ci doar acela care are un an

vechime în muncă şi 6 luni de formare în domeniu. Minorilor sub 16 ani nu li se aplică

pedepse, ci măsuri cu caracter educativ, care, totuşi, pot fi destul de severe. Astfel de măsuri

sînt admonestarea, restrîngerea unor drepturi, internarea într-o instituţie specială. Măsurile

educative sînt prevăzute de Legea organică privind răspunderea penală a minorilor din

12 ianuarie 2000 (art.7)10:

Internarea se aplică pentru faptele de un pericol social sporit. Internarea poate fi de

mai multe feluri:

a) în regim închis, unde va participa la activităţi formative, educative şi de

muncă,

b) în regim semideschis, în care va avea contacte cu persoane şi instituţii din

comunitate,

c) în regim deschis, în care va participa la programe educative,

d) internarea medicală, pentru minorii cu probleme de adicţie sau psihice.

Tratamentul medical se aplică minorilor consumatori de alcool sau droguri;

Asistenţa într-un centru de zi, în care minorul va desfăşura activităţi social-

educative, suplinind prin aceasta implicaţia scăzută a familiei;

Interdicţia de a părăsi domiciliul;

63

Libertatea sub supraveghere în centrul de formare profesională sau la locul de

muncă;

Convieţuirea cu o altă persoană, familie sau grup educativ, pe o perioadă

determinată;

Munca în folosul comunităţii;

Mustrarea;

Ridicarea permisului de conducere sau a permiselor de portarmă.

Italia. Reglementări privind răspunderea penală a minorilor se regăsesc în Codul penal

şi în Decretul nr.48 din 22 septembrie 1988, privind dispoziţiile relative la procesul penal

pentru minori.

Vîrsta răspunderii penale coincide cu cea a majoratului penal, adică 18 ani, dar în

anumite situaţii poate fi coborîtă la 14 ani. Codul penal instituie principiul lipsei absolute a

răspunderii penale a minorilor care nu au împlinit 14 ani: „Nu este responsabilă persoana

care la momentul săvîrşirii faptei nu împlinise 14 ani” (art.97).

Minorilor li se aplică aceleaşi sancţiuni ca şi adulţilor, dar într-o modalitate atenuată.

Aplicarea detenţiunii pe viaţă minorilor a fost declarată neconstituţională.

În Italia există instituţii specifice minorilor, judiciare şi administrative. Tribunalul

pentru minori este compus din doi magistraţi şi din doi asesori experţi în ştiinţe sociale. Pe

parcursul procedurii, judecătorul poate plasa tînărul delincvent în detenţie provizorie. Dar

această măsură face obiectul unei reglementări stricte, pentru că ea nu poate fi aplicată decît

pentru infracţiunile cele mai grave. De la începutul procedurii, minorul trebuie să fie în

supravegherea serviciilor sociale ale Ministerului de Justiţie sau ale administraţiei locale.

Avocaţii care intervin trebuie să fie specializaţi, ca de altfel şi parchetul pentru minori.

Minorul beneficiază de mai multe garanţii procedurale. Prezenţa minorului la audienţă nu

este obligatorie, judecătorul va lua o decizie în funcţie de interesul copilului. Minorul sub 14

ani este penalmente iresponsabil. Judecătorul poate aplica diverse măsuri, de exemplu,

impunerea de a nu părăsi domiciliul sau plasarea într-o instituţie specială.11

Referinţe:

1. Confronting youth in Europe: juvenile crime and juvenile justice / [edit.] Jill Mehlbye;

[edit.] Lode Walgrave. - Copenhagen: AFK, 1998. - 458 p.

2. Carmen Nicula, Dan Mînzală. Răspunderea penală a minorilor şi regimul sancţionator în

legislaţia altor ţări. - Bucureşti: Institutul Naţional de Criminologie, 2006, p.2.

64

3. Ibidem, p.3.

4. J-F Renucci, Ch Courtin. Le droit penal des mineurs. – Paris: PUF, 2001, p.3.

5. Carmen Nicula, Dan Mînzală. Op. cit., p.9.

6. Jorg-Martin Jehle. Criminal Justice in Germany, p.35, published by the Federal Ministry of Justice, Fourth Edition

2005 http://www.bmj.bund.de/media/archive/961.pdf

7. http://www.swarb.co.uk/acts/1984PoliceandCriminalEvidenceAct.shtml

8. Carmen Nicula, Dan Mînzală. Op. cit., p.24.

9. http://www.unifr.ch/derechopenal/legislacion/es/rpmenidx.html

10. http://www.unifr.ch/derechopenal/legislacion/es/rpmenidx.html

11. J-F Renucci, Ch Courtin. Le droit pénal des mineurs-Paris, p.17.

Etiologia delincvenţei juvenile prin prisma teoriilor de diversă orientare

Teoriile privind originea delincvenţei juvenile îşi au ca rol de bază explicarea cauzelor

fenomenulu de delincvenţă în rîndul minorilor, cuprinzînd în acest sens o serie de

concepte, postulate. Sorgintea teoriilor de explicaţie a criminalităţii îi revine curentului

pozitivist italian, şi anume: lui Cesare Lombroso (1835-1909) prin publicarea lucrării

L’uomo delinquente. Gruparea şi clasificarea teoriilor poate fi variată, dat fiind că acestea

sînt multiple. În cele ce urmează ne vom referi la acele teorii care exprimă cît mai

elocvent originea delincvenţei minorilor.

1. Teorii de orientare bioantropologică

Teoria constituţiei predispozant delincvenţiale

Promotorul acestei teorii este psihiatrul austriac Ernest Kretschmer care în lucrarea

sa Structura corpului şi caracterul examina strînsa legătură între structura corpului uman

şi trăsăturile sale fizice, pe de o parte, şi caracterul omului, pe de altă parte. Delincventul

comite fapta graţie particularităţilor biologice sau fiziologice.

65

Kretschmer clasifica delincvenţii în patru tipuri1:

piknic – se caracterizează ca avînd faţă plină, mâini şi picioare scurte, abdomen şi

torace bine dezvoltate, energic, vesel, vivace, predispus spre a comite fapte ce solicită

inteligenţă, fraude, perfidie, falsuri, statură mijlocie, exces ponderal, caruia îi sunt

asociate urmatoarele trasaturi psihice, grupate într-un profil ciclitomic: vioiciune,

mobilitate, optimism, umor, spontaneitate, sociabilitate, dar şi superficialitate în relaţiile

sociale, înclinaţie către compromisuri;

astenic – cu corpul slab, alungit, mâini şi picioare lungi şi subţiri, căruia i se asociază

un profil psihologic numit schizotimic: înclinaţie spre abstractizare, interiorizare,

sensibilitate, un simţ acut al onoarei, meticulozitate, dar energic, predispus spre comiterea

faptelor în grup;

atletic – cu o bună condiţie fizică, tip cu o dezvoltare fizică şi psihică echilibrată,

comite fapte care solicită forţă fizică şi mai puţin inteligenţă;

displastic – suferă de maladii, are anomalii corporale, din care cauză este plin de ură,

comite fapte din îndeletnicire.

Mai tîrziu tipologia americanului W.H.Sheldon se fundamenta pe predominanţa

dezvoltării aparatului visceral digestiv al individului (tipul endomorf), a musculaturii şi

sistemului locomotor (mesomorf) şi a ţesuturilor cutanate şi nervoase (ectomorf). Ca şi

Kretschmer, Sheldon a cercetat corelaţiile între somatotipuri şi trăsăturile de personalitate

cu fenomenul de delincvenţă. Cercetări asemănătoare au efectuat şi soţii Glueck,

rezultatele fiind publicate în 1956 în lucrarea Fizicul şi delincvenţa. Ei nu au ajuns la

aceleaşi concluzii ca şi Kretschmer, considerînd că mai mulţi delincvenţi se întîlnesc în

rîndul mesomorfilor, care corespund tipului atletic.

Teoria inadaptării sociale

Pretinsa teorie tinde a fi una dintre cele mai remarcabile, al cărei precursor a fost

O. Kinberg. După el, fiecare individ reacţionează potrivit stimulilor mediului ambiant în

funcţie de structura sa biologică proprie. În lucrarea sa Basic problems of Criminology

din 1935, autorul arată că în vederea descoperirii cauzelor delincvenţei trebuie studiată

personalitatea individului.

Pentru a desemna personalitatea ca atare, Kinberg propune conceptul de structură

biologică actuală, prin care înţelege modalităţile prin care părţile unui întreg sînt

îmbinate pentru a realiza funcţia. Kinberg precizează că structura nu vizează doar

66

tăsăturile anatomice mai mult sau mai puţin statice, ci se referă la toate procesele

biologice, termenul avînd astfel o conotaţie atît statică, cît şi dinamică, anatomică şi

fiziologică.2

Structura personalităţii este compusă, în primul rînd, din nucleul constituţional,

care cuprinde trăsăturile ereditare normale, în al doilea rînd – din trăsăturile ereditare

patologice şi, în al treilea rînd – din funcţia morală.

1) Nucleul constituţional semnifică ansamblul tendinţelor reacţionale ale subiectului,

modul în care el reacţionează la stimulii externi. Este voeba de variabile normale şi în

acelaşi timp evolutive. După cum aceste tendinţe variază pentru indivizi, Kinberg

analizează variabilele caracteristice ale comportamentului la stimulii externi. Pentru

aceasta, Kinberg s-a axat pe cercetările psihologului suedez Sjöbring care distinge patru

factori fundamentali ai constituţiei psihice: 1) capacitatea maximă a inteligenţei unui

individ; 2) validitatea spre care predispune energia cerebrală a individului; 3)

stabilitatea garduală a echilibrului emoţional; 4) gradul de unitate funcţională a

activităţii subiectului. Caracterul acestor factori este determinată de nivelul înalt, mediu

sau slab.3

2) Variantele patologice, spre deosebire de cele precedente, sînt determinate de maladiile

mintale eventuale, tulburări grave ale inteligenţei sau dezechilibrări caracteriale.

3) Funcţia morală constă în promptitudinea de a reacţiona la stimuluii morali de

provenienţă exterioară.4 După acest criteriu Kinberg clasifică indivizii în patru tipuri:

indivizi cu funcţie morală limitată, cu element moral absent;

indivizi care reacţionează normal;

indivizi bolnavi;

indivizi bine adaptaţi la mediu, dar insensibili faţă de actele imorale.

Inadaptarea la condiţiile sociale este determinantul declanşării comportamentului

criminal. Modalităţile de inadaptare ar fi: fizică – cauzată de îmbolnăvirea unor organe

interne, de infantilism, gigantism, trăsăturile fizice care îl fac să fie mai diferit de alţii;

psihiatrică – determinată de maladiiile psihice pe care le posedă, din cauza cărora

individul nici nu poate examina realitatea; psihologică – este o reacţie negativă a

indivizilor normali care sînt influenţaţi de mediu.

De asemenea, Kinberg distinge trei serii de situaţii precriminale5:

67

a) situaţii specifice sau periculoase care se caracterizează prin două trăsături: sunt ocazia

de a comite fapta; tot ele constituie un impuls pentru comiterea viitoarei fapte;

b) situaţii nespecifice, sau amorfe, care se caracterizează prin faptul că nu există

împrejurarea propice pentru delict, dar actul este pregătit, elaborat intenţionat de către

subiect;

c) situaţii mixte, în care ocazia de a comite crima există fără o conexiune între individ şi

stimuli externi (de exemplu, în organizaţii criminale).

Teoria cromozomului crimei

Anul 1900 se consideră anul apariţiei geneticii. Odată cu aceasta s-au deschis noi

orizonturi în interpretarea originii delincvenţei şi apariţiei teoriilor eredităţii. Primul care

a început a face investigaţii în domeniu a fost psihiatrul german Johan Lange, care în anii

’20 ai sec. XX a utilizat metoda studiului efectuat pe gemeni. El a stabilit că în 77% din

cazuri la gemenii monozigoţi, dacă unul a comis o crimă, atunci şi al doilea o va comite,

iar la gemenii dizigoţi această legitate este valabilă doar în 11 la sută dintre cazuri.

Ulterior alţi adepţi ai teoriei au stabilit alt raport procentual6.

Există două metode de cercetare a rolului eredităţii în devenirea criminală: metoda

genealogică (după predispoziţia pe care o oferă arborele genealogic) şi gemelară (studiul

asupra gemenilor).

Multiplele cercetări şi experienţe în legătură cu rolul eredităţii în criminalitate au

demonstrat că acesta este puternic. Aşa, cercetătorii Lund şi Jorger au luat copiii de la

familiile criminale şi i-au plasat în familii sănătoase din punct de vedere moral şi

educativ, dar, până la urmă, aceştia au fugit din noile familii şi s-au dovedit a fi

delincvenţi. Un alt exemplu ar fi experienţa unui filantrop din Hamburg, care s-a hotărât

să salveze copiii din părinţi criminali şi i-a plasat într-o casă anume construită,

încredinţându-i unor educatoare serioase şi de încredere. Rezultatul a fost negativ, fiindcă

după patru-cinci ani aceşti copii au părăsit căminul oferit şi au păşit pe calea delincventei.

În aceste experienţe ereditatea a jucat rolul de seamă.7

Studiile de arbore genealogic, realizate în SUA de către Dugdale, au încercat să

demonstreze că în familiile ai căror întemeietori au avut antecedente penale există un

număr mult mai mare de infractori, pe aceeaşi bază s-a conchis că ereditatea constituie

principala cauză a criminalităţii.8

68

Mai recent, cercetători americani, suedezi au tins să stabilească corelaţia dintre

părinţii biologici şi cei adoptivi cu delictele comise de către copiii adoptaţi. Se

concluzionează că cel mai ridicat coeficient de risc de delincvenţă (24,5%) există în

situaţiile în care atît părinţii biologici, cît şi cei adoptivi au antecedente penale. Dacă nici

unul dintre părinţi nu are antecedente penale, procentul copiilor adoptaţi care devin

delincvenţi este de 13,5%. Dacă numai părinţii adoptivi au antecedente penale, procentul

este de 14,7%. Cînd numai părinţii biologici au antecedente penale, 20% dintre copiii

adoptaţi devin infractori. Concluzia lui Sarnoff Mednick este că anumite predispoziţii

moştenite de la părinţii biologici infractori pot determina o creştere a probabilităţii ca

descendenţii acestora, adoptaţi de alte familii, să devină infractori.9

O largă răspîndire, dintre teoriile eredităţii, a avut-o teoria comozomiană. Celula

organismului uman are 46 de cromozomi ce formează 23 perechi distincte, cromozomul

X fiind unul feminin şi Y – masculin. Teoria comozomului crimei se fundamentează pe

surplusul unui cromizom. Cercetătoarea scoţiană Patriţia Jacobs a examinat din punct de

vedere genetic 197 de deţinuţi de la închisoarea din Edinburg şi a constatat că şapte dintre

ei erau purtătorii unei anomalii: în loc să dispună de un singur cromozom al sexului

masculin Y, ei dispuneau de un cromozom Y suplimentar. În aşa fel, P.Jacobs a ajuns la

concluzia că frecvenţa anomaliei în închisori se datorează faptului că indivizii purtători

de XYY sînt predispuşi genetic crimei. De altfel, cromozomul “Y” a fost denumit şi

cromozomul crimei.

Profesorul Jérôme Lejeune de la Facultatea de Medicină din Paris a confirmat că

purtătorii anomaliei XYY prezintă în medie înălţimea de 1,80 m, devin cheli înainte de

vreme, sunt miopi şi au tulburări de caracter.

Cu toate că printre delincvenţi frecvenţa anomaliei era de până la 3%, iar mai bine

de 95% din criminali nu posedau această anomalie, totuşi problema cromozomului crimei

a continuat să preocupe oamenii de ştiinţă.

2. Teorii de orientare psihologică

Şcoala interpsihologică

Creată de către Gabriel Tarde (1843-1904), această şcoală propagă ideea că

raporturile sociale nu sînt decît rezultatul imitaţiei. În lucrarea sa Legile imitaţiei (1890)

69

Tarde menţionează că fiecare se conduce de cutumele acceptate în mediul propriu; astfel,

dacă cineva fură sau omoară, nu face decît să imite pe altcineva.10

Tarde nu consideră crima ca un fenomen natural al vieţii sociale. Contrar lui

Durkheim, care consideră crima drept un fenomen social normal şi necesar, Tarde

consideră delincventul un parazit, un străin care se penetrează în societate.

Factorii antropologici şi fizici au o influenţă impulsivă, dar toţi ceilalţi factori

sociali ghidează această activitate. La factorii criminalităţii Tarde atribuie moda, religia,

tradiţia, industria etc.

Criminalitatea sporeşte mereu, iar civilizaţia distruge unele tipuri de criminalitate

pentru a le crea pe altele.

Delincvenţii posedă printre caracteristici pe cele anatomice – delincventul fiind în

general mare şi greu; patologice şi psihologice – delincventul fiind un bolnav.

Orice influenţă a mediului asupra individului se reduce în fine la relaţia dintre doi

indivizi. În conştiinţa aceluiaşi individ ansamblul de influenţe psihice se perep ca o

presiune socială. Termenul de „presiune socială” este relativ, pentru că individul percepe

influenţa altor persoane prin prisma propriilor interese şi de aceea mereu face ceea ce

corespunde propriilor gusturi. În acelaşi mediu influenţele sociale pot avea diferite

repercursiuni: în unele societăţi predomină o interacţiune onestă între indivizi, în altele –

imitarea modelului celor delincvenţi.11

Teoria personalităţii criminale a lui Jean Pinatel

Chestiunea personalităţii delincvente a fost clar abordată de către Yochelson şi

Samenow (1976) în spaţiul anglo-saxon şi de către Pinatel (1963) în spaţiul francofon.

Într-o manieră simplistă se poate spune că personalitatea delincventă pretinde a se

contura, pe de o parte, în cadrul delincvenţei normale şi, pe de altă parte, în delincvenţă

patologică.

Yochelson şi Samenow au făcut o analiză completă şi amănunţită a stilului de

viaţă a delincventului carierist şi a semnelor psihicului său (autoritar, gîndire orientată

spre acţiune, sugestibilitate).

Doctor în drept, Jean Pinatel publică mai multe lucrări, dintre care Criminologia

(1960), Societatea criminogenă (1971), Fenomenul criminal (1987). El estimează

necesitatea abandonării ideii existenţei diferenţei de natură între un delincvent şi non-

70

delincvent, între aceştia neexistînd decît o diferenţă de grad (de la un delincvent

ocazional care posedă un grad mai leger, pînă la unul recidivist cu un grad mai dur).

Pinatel sugerează existenţa unui nucleu central al „personalităţii criminale”.12 După el,

delincventul ar poseda patru particularităţi care sînt identice la toţi delincvenţii. Această

constituţie de trăsături formează un element declanşator, facilitînd trecerea la act. Aceste

trăsături sînt egocentrismul (maniera de a percepe lumea în funcţie de propriile interese,

de a se considera centrul universului), labilitatea (inconsistenţa la adaptarea faţă de

diverse situaţii, dificultatea de a urma o linie de conduită stabilă, dificultatea de apreciere

a consecinţelor propriilor acte), agresivitatea (tendinţa de a reacţiona prin violenţă),

indiferenţă afectivă (dificultatea de a resimţi simpatia faţă de alţii, incapacitatea de a se

ataşa faţă de cineva, insensibilitatea la suferinţa altuia). Nici una dintre aceste trăsături nu

imprimă individului o orientare delincvenţială în mos independent, pentru aceasta ar fi

necesară însumarea lor.

Semnificaţia teoriei lui Pinatel rezidă în faptul că crima este o faptă a omului, iar

criminalii sînt oameni ca toţi ceilalţi, ei se deosebesc însă de ceilalţi, deoarece „trecerea la

act” este expresia unei diferenţe de grad. Între psihicul infractorului şi acela al non-

infractorului deosebirea ar fi una de ordin cantitativ şi nu calitativ.13

Important, după Pinatel, este ca, examinînd un infractor, să poţi spune dacă fapta

comisă a fost un accident în viaţa lui, dacă l-a marcat porfund sau dacă există îndoieli cu

privire la starea lui periculoasă. Preluînd cercetările lui De Greeff, Pinatel arată că pentru

25% dintre infractori starea periculoasă este episodică, pentru 20% este cronică, pentru

55% ea este marginală, în raport cu solicitările exterioare, cei din urmă pot deveni

recidivişti sau infractori ocazionali.14

Cercetările lui Pinatel au fost concretizate de către Le Blanc (1991), care a

subliniat că delincvenţa nu este aceeaşi în rîndul tuturor delincvenţilor. El pune accentul

pe modificările de personalitate care au loc de-a lungul copilăriei şi adolescenţei. Le

Blanc a tins nu să definească personalitatea delincventă, cum a făcut-o Pinatel, dar să

caracterizeze trăsăturile unei personalităţi delincvente, acestea fiind trei: o înrădăcinare

criminală, o disocialitate persistentă şi un egocentrism exasperat.

Teoria psihomorală a lui Etiene De Greeff

Potrivit lui E. De Greeff, structurile afective ale individului sînt determinate de

două grupuri fundamentale de instincte: de apărare şi de simpatie. Cînd primele

71

experienţe de viaţă ale individului sînt trăite zbuciumat, aceste instincte se pot alerta,

instalîndu-se un sentiment de injustiţie, o stare de inhibiţie şi indiferenţă afectivă.

Personalitatea delincventului se structurează de-a lungul unui proces lent de degradare

morală a individului care, în final, îl conduce la comiterea actului delincvent.15

Fazele trecerii la act propuse de E. De Greeff, pe care le parcurge gîndirea

delincventului, sînt mai mult sau mai puţin aceleaşi, ţinîndu-se cont atît de procesele

cognitive, cît şi de conjunturile externe în care se află subiectul. În acest cadru el a descris

„procesul criminogen” care cuprinde în trecerea la act trei etape (considerate mai mult

probabil pentru infracţiunile de omor): asentimentul temperat, asentimentul formulat şi

criza.16

- Asentimentul temperat (numit şi asentimentul ineficace), la acest stadiu, cînd individul

este confruntat cu o situaţie sau persoană problematică, apare, din cînd în cînd, ideea

dispariţiei celuilalt. Deseori, acest prim stadiu dispare spontan, graţie nivelului moral,

raţiunii.

- Asentimentul formulat, uneori subiectul ajunge la această stare, în care el este

dezumanizat, desconsiderat, devalorizat, din care considerente probabilitatea trecerii la

act sporeşte. Spre deosebire de prima fază, în cadrul acesteia, dispariţia este formulată ca

un accident, însă unul mult dorit. Această fază este ambivalentă. Pe de o parte subiectul

caută modalităţi de debarasare de victimă, dar în acelaşi timp posedă încă o rezistenţă la

trecerea la act. Trecerea la a treia fază uneori poate fi determinată de unii factori

dezinhibitori, de exemplu alcool. După De Greeff, majoritatea indivizilor care ajung la a

doua sau a treia fază, sînt din clasele social defavorizate, pentru că în acest cadru există

un raport mai direct cu emoţiile.

- Acceptarea şi criza, aici barierele morale dispar. Principiul morţii este complet acceptat.

La această etapă subiectul nu are nevoie decît de un moment oportun pentru a

implementa trecerea la act. Cu cît barierele şi rezistenţa fazelor precedente au fost mai

puternice, cu atît actul comis va fi mai sălbatic, mai violent, proporţional conflictului

interior al individului.

În aceeaşi manieră pot fi caracteristice aceste faze tînărului toxicoman sau

dependent de droguri care, avînd necesitate de bani, sustrage de la părinţi bunuri de preţ

pentru a le realiza.

72

Toleranţa eului se întîlneşte la unele crime pasionale; astfel, comportamentul

delincventului în asemenea cazuri este similar suicidarului.

Criminologul canadian Noël Mailloux a susţinut, în anul 1968, teza existenţei unei

diferenţe de natură între personalitatea infractorului şi cea a noninfractorului.17 Pentru

Mailloux, există două momente fundamentale în dezvoltarea personalităţii:

1) apariţia identităţii autentice şi

2) consecinţa acesteia asupra motivaţiilor individului.

Aceste momente apar în copilărie şi adolescenţă şi reprezintă obiectul unei crize

prin care trece individul. Atunci cînd apare un eşec de identificare consecinţa este un

dezechilibru psihic, durabil care se exprimă prin delincvenţă din obişnuinţă.

Printre cauzele eşecului de identitate Mailloux situează la loc de frunte atitudinea

nepotrivită a părinţilor care nu manifestă încredere în copiii lor.18

Bazele psihanalizei lui Sigmund Freud

Medicul psihiatru S.Freud (1856-1939) a pus bazele conceptului triunic al

psihicului (stabilind că are trei niveluri) şi a conceptului de psihanaliză, cunoscut prin

lucrările Interpretarea viselor; Lecţii de psihanaliză etc.

Psihanaliza este o teorie cuprinzătoare, referitoare la funcţionarea psihicului uman

atît normal, cît şi anormal. Prin comparaţie cu psihologia experimentală, ea se ocupă mai

mult de părţile iraţionale ale activităţii psihice.

Cele mai multe dintre datele folosite de cercetarea psihanalitică sînt obţinute în

cursul tratamentului psihanalitic. Acestea constau din relatările făcute de pacient despre

gîndurile, fantasmele şi visele sale, precum şi despre amintiri legate de experienţe şi trăiri

ale copilăriei.19

Psihanaliza este un concept fundamentat pe dinamica persoanei umane, privind

structura şi dinamica psihicului, prin care se elaborează etiopatogenia bolilor psihice,

pornind de la nevroze, ca şi metoda terapeutică prin explorarea structurilor inconştiente

(profunde) ale personalităţii. Sunt luate în consideraţie trei elemente dinamice: Id

(Libedo), Ego, Superego20.

Libedoul cuprinde tendinţe, dorinţe instinctuale cu sediul în inconştient, care pot

acţiona asupra conştientului sub forma unei pulsiuni. El este energia instinctului sexual,

dar poate fi sublimată spre alte scopuri decît cele sexuale. Formele libedoului pot fi

73

sexuale, narcisiste, obiectuale, simbolice. Fixaţia libidină, adică persistenţa ei, poate duce

la nevroză.

Id este neorganizat, inconştient şi acţionat de principiul plăcerii în opoziţie cu

egoul, ordonat de principiul realităţii. Visul are funcţia de a modera tensiunea din Id.

Ego este o realitate dinamică între Id şi Superego, avînd funcţia de împăcare şi

sinteză a pulsiunilor libidinale şi existenţiale.

Mecanismele de apărare, ca funcţie a eului, sînt multiple: refularea, izolarea,

deplasarea, raţionalizarea, sublimarea, descărcarea etc.

Supraeul decurge din normele sociale imprimate prin sugestie şi dictat din fragedă

copilărie şi este o forţă inconştientă prin care normele devin imperativ-categorice.

Originea sa este externă, fiind dictat de pedeapsa şi recompensa din afară.21

Interacţiunea dintre cele trei componente este supusă unui conflict continuu, al

cărui rezultat poate fi diferit.

Pe măsură ce libedoul se dezvoltă, se schimbă nu doar modalităţile de activitate, ci

şi obiectul la care el se raportează. Întîi apare iubirea de sine, urmată atît la băieţi, cît şi la

fetiţe de atracţia faţă de mamă. Apoi, tot în primii ani de viaţă, băieţii îşi concentrează

dorinţele sexuale cu mai multă intensitate asupra mamei, în timp ce dezvoltă sentimente

de ostilitate la adresa tatălui (complexul Oedipian). La fetiţe legătura este inversă. Acestei

prime etape i se pune capăt prin refulare. Drept rezultat, apare capacitatea de a simţi

ruşine şi dezgust.22  Freud exemplifica latenţa complexului, pe care el îl numeşte

oedipian, prin doua exemple: mica fată ce vrea să se considere  preferată  tatălui şi care

suferă la un moment dat o pedeapsă aspră din partea acestuia şi se vede prăbuşită din

universul său. La antipod, băiatul, care o consideră pe mamă ca pe proprietatea lui, este

traumatizat de atentia pe care aceasta i-o acordă unui nou-nascut, în detrimentul său. Însă,

aceste evenimente  nu este necesar să aibă loc în toate cazurile. Copilul poate fi

determinat să abandoneze înclinaţia lipsită de speranţă si din cauza absenţei satisfacţiei

sperate şi a refuzului permanent din partea părintelui.

După Freud, individul comite fapte delincvente din profundul sentiment de

vinovăţie, iar pedeapsa este aşteptată de el ca o uşurare.

Printre continuatorii teoriei psihanalizei au fost K. Abraham, E. Jones, unii

reformulînd-o: W.Stekel (a insistat asupra conflictului psihic în nevroze, asupra înlocuirii

termenului de nevroză cu cel de parapatie), A.Kardiner (a introdus conceptul de

74

personalitate de bază), E. Fromm (introduce conceptul de alienare socială analizată prin

prisma psihanalizei), A. Adler (fondează psihologia individuală) etc.

Teoria psihanalitică nu s-a dovedit capabilă să-şi asimileze într-un mod

satisfăcător progresele făcute în studiul sistemului nervos. Lipsa de practicism a acestei

teorii este dovedită de succesiunea complexă de metafore care o cuprind şi care nu pot fi

verificate.

Criminologia clinică

Expresia „criminologie clinică” este utilizată în două sensuri:

în sens larg, expresia reprezintă studiul fenomenului criminal din punct de vedre

individual, spre deosebire de criminologia generală, care studiază criminalitatea, în

ansamblul său, ca fenomen social;

în sens restrîns, ea prezintă studiul multidisciplinar al unui caz individual al

delincventului în vederea prevenirii recidivei.23

Din punct de vedere etimologic, cuvîntul clinic provine din greacă însemnînd

„pat”. Criminologia clinică îşi are originile în afirmaţiile lombrosiene privind necesitatea

examenului psihomedical al criminalului şi cele ale lui Garofalo cu privire la ancheta

socială.

După o fază a unei expansiuni remarcabile, ce a durat pînă la finele anilor ’60 ai

sec. XX, criminologia clinică a intrat într-o lungă perioadă de declin, ca urmare a

studiilor de reacţie socială. De altfel, între criminologia clinică şi reacţia socială faţă de

criminalitate există multiple interferenţe. Prin măsuri de reacţie socială se înţelege

ansamblul modalităţilor utilizate de către societate în vederea luptei contra fenomenului

criminal. Tradiţional, aceste modalităţi se exprimă în pedepse. În fapt, reacţia socială are

un obiect de cercetare mult mai amplu decît criminologia clinică.

Îndeosebi, criminologia clinică poate fi confundată cu prevenirea criminalităţii, şi

anume: cu prevenirea terţiară ca formă a modelului social. Prin aceasta din urmă se

urmăreşte prevenirea recidivei prin intermediul acţiunilor de readaptare socială sau de

neutralizare a delincvenţilor. Deosebirea este, totuşi, de esenţă. Dacă prevenirea

criminalităţii se face în plan general, pe categorii, atunci criminologia clinică – doar pe

categorii. Pe lîngă cele spuse, criminologia clinică are, totuşi, alte metode de prevenţie,

adică cele cu caracter medical, care implică un eventual tratament.

75

Odată cu apariţia teoriei personalităţii criminale a lu J. Pinatel, s-a promovat în

continuare conceptul clinicist. Mai mult decît atît, criminologia clinică a fost recunoscută

drept singura modalitate de înlăturare a unor forme ale criminalităţii sexuale.

Există tendinţa de a identifica criminologia clinică cu readaptarea socială a

infractorului, aceasta justificîndu-se prin programele de tratament propuse de către

criminologia clinică în cazul prevenirii recidivei. Cu toate acestea, readaptarea socială se

poate atinge şi pe alte căi decît a tratamentului.

Criminologia clinică îşi are sorgintea în starea de pericol propusă de Rafael

Garofalo. Elaborarea acestui concept a fost determinată de faptul că răspunderea

vinovatului nu corespunde criteriului liberului arbitru, pe de o parte, iar, pe de alta, ea era

orientată doar spre retribuţie, pedepsire. Anume din aceste considerente reprezentanţii

acestui curent negau pedeapsa ca măsură preventivă, ea încercînd să transforme

criminologia în medicină anticriminală, iar închisoarea – în clinică.24

De fapt, înaintea pozitiviştilor, ideea exista prin noţiunea de „alarmă” creată de

către J. Bentham, prin care se subînţelegea pericolul social sau starea de pericol.

Prin stare de pericol a individului se înţelege înalta probabilitate că un individ va

comite un delict. Noţiunea de cauză este interpretată prin intermediul elementelor sale

constitutive, prin formele şi aprecierea sa.

B. După Garofalo, starea de pericol conţine două elemente importante:

capacitatea criminală, adică aptitudinea şi probabilitatea constantă a individului

de a comite din nou o faptă;

adaptabilitatea individului, fiecare individ are posibilitatea, mai mare sau mai

mică, de a se adapta mediului, doar că el decide ca această adaptare să o facă

delincvenţial.

Există patru combinaţii posibile ale acestor două elemente:

4) capacitate criminală sporită, dar adaptabilitate satisfăcătoare;

5) capacitate criminală uşoară, dar adaptabilitate redusă;

6) capacitate criminală sporită, dar adaptabilitate redusă;

7) capacitate criminală uşoară şi adaptabilitate satisfăcătoare.25

A. Formele stării de pericol sînt:

8) starea de pericol cronică sau permanentă ce se exprimă printr-o particularitate

psihologică şi morală a fiinţei prin care ea îşi manifestă caracterul antisocial;

76

9) starea de pericol de criză ce caracterizează majoritatea delincvenţilor, care

înainte de trecerea la act suportă o criză psihologică.

A. Aprecierea stării de pericol este dictată de doi indici:

10) indici legali – constau în natura şi numărul faptelor comise de către persoană;

11) indici bio-psihologici şi sociali – permit a descoperi factorii actului criminal

comis şi de a evalua starea de pericol a individului.

Noţiunea de stare de pericol vine să genereze confuzii şi incertitudini între

periculozitatea unui comportament şi periculozitatea individului. Însuşi individul nu

poate fi, prin sine, periculos, ci doar comportamentul lui poate avea un grad de pericol.

Anume în baza conceptului stării de pericol enunţat anterior s-a construit

criminologia clinică, care include o serie de operaţii: observarea, aprecierea, luarea

măsurilor de prevenire a recidivei.

Observarea se exprimă atît sub aspectul cadrului, cît şi al momentului de

efectuare, putînd fi înaintea judecării sau după. Aprecierea cazului individului se exprimă

în diagnostic şi pronostic. Scopul predicţiei este elaborarea unui tratament, în vederea

readaptării sociale a persoanei. Printre metodele de corecţie se propun psihanaliza,

electroşocul, lobotomia, administrarea medicamentelor, intervenţii chirurgicale etc.

Aspectul, uneori negativ, al cercetărilor clinice s-a exprimat prin lezarea unor

garanţii şi libertăţi ale persoanelor investigate.

3. Teorii de orientare sociologică

Teoria stigmei

Una dintre teoriile curentului interacţionist este „teoria stigmei" sau, cum mai e

numită, „labeling theory" – „teoria etichetării”. Eminenţi reprezentanţi ai acesteia sînt

Erwin Goffman (Stigma, 1963), Shlomo Shoham (The stigma theory of crime and social

deviation 1970), G.Kellens (Crime en col blanc et stigmatisation 1970), Van Outrive

(Stigmatisation: un prologement de l'analyse criminologique? 1973), Hausman (Le

stigmate, une forme originelle de reaction sociale 1973) etc.

Majoritatea acestor criminologi pun accentul pe rolul pe care îl joacă instituţiile

juridice penale şi atitudinea societăţii însăşi faţă de dezvoltarea comportamentului

deviant.

77

Prescripţiile legii penale (antecedentul penal, declararea persoanei drept recidivist

deosebit de periculos), care se răsfrîng asupra condamnatului, nemaivorbind de atitudinea

societăţii, se aplică ca o „stigmă", adică o marcă, un însemn asupra acestuia. În 1934 soţii

Glueck au stabilit că faptul aducerii unui adolescent la poliţie are o mai mare influenţă

asupra alegerii carierei delincvenţiale, decît însăşi condamnarea lui. Recidiva printre

primii era mai mare decît printre cei judecaţi.

De altfel, paradoxul este că stigma se aplică nu asupra criminalilor „de forţă", care

comit infracţiuni de un pericol extrem, dar anume asupra acelor mai puţin protejaţi de

soartă, care săvîrşesc infracţiuni minore. Reprezentanţii „păturii respectabile" a societăţii

rămîn, în cele din urmă, nepedepsiţi. La întrebarea „De ce legea se aplică diferit faţă de

criminalii în „gulere albe" şi ceilalţi?", E.Sutherland, încercînd să răspundă, ajunge la

concluzia că „3/4 din condamnaţii din închisorile SUA nu sînt adevăraţi criminali."

În locul acestora ar fi trebuit să fie cei care stau în libertate, fiind ocoliţi de stigma

legii. În cadrul unui sondaj, efectuat de Wallestein I. în SUA, s-a stabilit că 90 la sută din

intervievaţi au recunoscut că săvîrşesc infracţiuni fără a fi pedepsiţi (inclusiv tîlhării,

jafuri, răpiri etc.).

De fapt, după cum afirma şi profesorul american G.H.Mead, societatea rezervă

fiecărui individ un anumit rol, pe care în cele din urmă acesta şi-l asumă, comportamentul

său fiind determinat de stereotipuri. Astfel, „tînărul delincvent devine rău, deoarece este

definit ca fiind rău şi deoarece nu este crezut dacă este bun".

Teoria stigmei este fondată pe trei baze psiho-sociologice:

1) noţiunea de rol – comportamentul fiecărui individ este asociat unor stereotipuri;

2) conceptul de interacţiune – fiecare act comis de individ nu este decît o reacţie la

atitudinea societăţii;

3) conceptul de personalitate – în cele din urmă, individul va deveni cel pe care l-a

considerat (l-a stigmatizat) societatea.

De fapt, nu este vorba de un singur act deviant, ci de procesul prin care societatea

aplică marca „deviantă" unui individ şi maniera în care acesta reacţionează la

stigmatizarea în cauză.

Acest proces decurge prin multiple niveluri:

1) aplicarea legii penale de către organele de drept;

78

2)  nivelul reacţiilor interpersonale din mediul apropiat (familia, prietenii...) şi cel general

(presa, radioul, TV...);

3) elaborarea regulilor sociale de conduită, adică a normelor penale.

Teoria stigmei se reduce la următoarele:

• înainte ca unele persoane să fie stigmatizate, comportamentul lor trebuie observat

de către societate;

• observaţia va fi urmată de reacţia socială;

• permanenta atitudine ostilă a societăţii va conduce, în cele din urmă, la

determinarea individului de a săvîrşi delictul. De exemplu, elevii care sînt etichetaţi

negativ în şcoală vor ajunge a se considera drept inferiori, fapt ce ar favoriza delincvenţa.

Esenţa teoriei stigmei constă în evitarea dramatizării răului, căci, în cele din urmă,

contează nu pedeapsa, ci modalităţile de prevenire a infracţiunii.

De fapt, teoria stigmei este un produs al evoluţiei teoriei lombrosiene care stabileşte

infractorul în dependenţă de anumite particularităţi antropologice numite stigmate de

natură anatomice, fiziologice sau psihologice.

Stigma este o pecete socială, dar care uneori poate fi aplicată şi graţie

particularităţilor fizice ale individului. De exemplu, tinerii cu freză scurtă, în vogă acum,

pînă nu demult se considerau a fi stigmatizaţi drept criminali sau nişte „răi".

De fapt, am putea menţiona două modalităţi de aplicare a stigmei. Prima – cea

aplicată de societate înainte de săvîrşirea faptei şi a doua – aplicată după condamnare,

cînd persoana, chiar şi reeducată fiind, nu va rezista să nu recidiveze, creîndu-şi astfel

„cariera criminală". În acest sens avea dreptate Lemert care spunea: „Nu devianţa

conduce la control social, dar anume controlul social însuşi conduce la devianţă".

Teoria anomiei sociale

Provenită de la grecescul „a”( tradus „fără") şi nomos, „lege" sau anomia

(„violare a legii"), noţiunea desemnează starea de dereglare a funcţionării unui sistem

sau subsistem social, dereglare datorată dezintegrării normelor ce reglementează

comportamentul indivizilor şi asigură ordinea socială. Termenul a fost introdus în

limbajul disciplinelor sociale de către filosoful francez Jean-Marie Guyau, în a doua

jumătate a secolului al XlX-lea, dar conţinutul sociologic şi consacrarea sa se datorează

lui E. Durkheim. Termenul este utilizat de Durkheim, mai întîi, în La Division du

79

travail social (1893), pentru a desemna una din cauzele proastei funcţionări a

diviziunii muncii în societatea din timpul său, generată de lipsa unei reglementări

satisfăcătoare a relaţiilor dintre diferite elemente (neatingerea unei „solidarităţi

organice") şi apoi Le Suicide (1897), unde anomia îşi găseşte aplicaţie în cunoscuta

clasificare a sinuciderilor: „egoiste", „altruiste", „anomice" şi „fataliste".

Preluînd ideile lui Durkheim, Robert Merton analizează conceptul de „anomie”

ca fiind principala cauză de dispariţie a valorilor pe care se construieşte societatea,

exprimînd dispariţia tradiţiei. Cum forţele integratoare stabilesc indivizii aflaţi în

competiţie unul cu celălalt, aceştia nu-şi mai pot ţine dorinţele în frîu. Ei încep să

ceară prea mult de la viaţă, ajungînd pînă la dezgust de ea. Suicidul anomic apare

îndeosebi în perioadele de maximă dezvoltare economică, cînd ambiţiile indivizilor

nu mai au limite exacte. Neputînd să-şi atingă aspiraţiile, indiviziii încep să nege şi să

încalce regulile doar ca să-şi atingă ţelul.

Cum deci se poate stabili momentul în care o societate este anomică, în pofida

sancţiunilor penale pe care le are? Pentru aceasta, consideră Merton, trebuie de

distins două categorii de date fundamentale: 1) cultura sau ansamblul de valori care

guvernează conduita indivizilor în aceeaşi societate şi desemnează scopul spre care

trebuie să tindă membrii corpului social; 2) organizarea socială sau ansamblul

normelor şi instituţiilor care reglează accesul la cultură şi indică mijloacele autorizate

pentru a atinge scopurile. Anomia se instalează cînd se creează o discrepanţă mare

între tendinţele indivizilor şi mijloacele legale de atingere a acestora pentru anumite

categorii sociale. Aceste categorii defavorizate recurg la delincvenţă. 26 Acest model

de explicare a cauzelor delincvenţei nord-americane a fost ulterior invocat şi în

statele continentului european.

În 1961 succesorii lui Merton R. Cloward şi L.Ohlin, publică lucrarea

Delincvenţă şi oportunitate: teoria grupurilor criminogene tinere , în care au

exprimat ideea că, atunci cînd tinerii nimeresc din lumea ideală, creată de către

educatori, în viaţa reală ei încep să se decepţioneze şi să fie frustraţi. Reacţia tipică la

aceasta este: crearea bandelor în care prin sustrageri tinerii ar atinge standartele

impuse de societate; reunirea în grupări agresive, prin care şi-ar înlătura frustrarea

80

generată de nedreptatea socială; includerea în organizaţii antisociale, în care tinereii

ar întrebuinţa droguri, alcool, se închid în sine încercînd într-o astfel de manieră să se

izoleze, să se refugieze de degradarea socială.27

Teoria conflictului de culturi

În 1938 apare lucrarea Conflictul de culturi şi criminalitatea aparţinînd lui

Thorsten Sellin, în care autorul a subliniat rolul conflictelor de cultură în geneza

criminalităţii. După el, crima rezultă din şocul care se produce în aceeaşi societate între

normele de conduită diferite. Acest şoc este aparent, în particular, în societatea cu grad

înalt al migrărilor. Cu toate acestea, pentru Sellin conceptul „conflictului de culturi˝ nu

este suficient pentru a explica variaţiile nivelului de criminalitate; el trebuie situat în

complexul factorilor sociali şi economici de ansamblu ale societăţii.28

Esenţa teoriei conflictului de culturi se exprimă prin modalităţile diferite de

percepere a vieţii, diferitele valori fac dificilă coexistenţa umană, acestea pot suscita

înrăirea reprezentanţilor altor grupări sociale.

Conceptul conflicului de culturi a dat naştere teoriei subculturii delincvenţiale a lui

A. Cohen care s-a bucurat de mare succes în perioada anilor 1956-1965. Cultura cuprinde

un sistem de valori şi de norme şi un criteriu de valorizare şi de integrare în grupul social.

Cohen caracterizează subcultura delincvenţială prin opunere la cultura generală care

aparţine claselor medii: este un sistem de valori temporale ce favorizează modelele de

conduită nonutilitare, răutăcioase şi negative în reacţie cu o cultură dominantă

caracterizată prin efortul susţinut de întreaga societate cu obiective de finalitate

îndelungată, cu responsabilitate personală şi politeţe etc.

Aşa, pentru a se confirma, tânărul cel mai dezavantajat va încerca fie să se ridice

pe scara socială, fie prin o reuşită economică în limita clasei care îi aparţine. O mică parte

dintre ei va reuşi, mulţi însă vor eşua, căzînd în mrejele delincvenţei.

Referinţe:

1. Raymond Gassin. Criminologie. – Paris: DALLOZ, 1998, p.389.

2. Rodica Mihaela Stănoiu. Criminologie. – Bucureşti: Oscar Print, 2002, p.151.

3. Raymond Gassin. Op. cit., p.398.

4. Ibidem, p.399.

5. O. Kinberg. Problemes fondamentaux de la criminologie. – Paris: Cujas, 1966, p.156.

81

6. С.М. Иншаков. Зарубежная криминология. – Москва: Инфра-Норма,1997, p.124.

7. I. Ciobanu. Factorii ereditari (antropologici) ai criminalităţii // Revista Naţională de

Drept, 2006, nr.6, p.15.

8. Rodica Mihaela Stănoiu, Op. cit., p.143.

9. Ibidem, p.144.

10. A se vedea: G.Tarde. Les lois de l’imitation. – Paris, 1890.

11. С.М.Иншаков. Op. cit., p.101.

12. Michel Born. Psychologie de la delinquance. – Bruxelles: de Boeck, 2003, p.225.

13. Rodica Mihaela Stănoiu. Op. cit., p.173.

14. Ibidem, p.174.

15. Ibidem, p.169.

16. Michel Born. Op. cit., p.243.

17. Gh. Mateuţ. Criminologia (Note de curs). – Arad, 1993, p.114-116.

18. N.Mailloux. Jeunes sans dialogue: criminologie pedagogique – Paris: Fleures, a.1971,

citat de R.M. Stănoiu. Criminologie. - Bucureşti, 1987, p.164-165.

19. Michael Gelder, Dennis Gath, Richard Mayou. Tratat de psihiatrie. – Oxford –

Bucureşti, 1994, p.96.

20. V. Chiriţă, T. Pirozynski, P. Boişteanu. Psihiatrie clinică. – Iaşi: UMF, 1993, p.31.

21. Ibidem, p.33-34.

22. Michael Gelder, Dennis Gath, Richard Mayou, Op. cit., p.97.

23. Raymond Gassin. Op. cit., p.579.

24. С.М. Иншаков. Op. cit., p.140.

25. Raymond Gassin. Op. cit., p.585.

26. R.K. Merton. Social structure and anomie//American sociological review, 1938, p. 672-

678; citat după: Raymond Gassin. Op. cit., p.156.

27. R. Cloward, L.Ohlin Delinquency and Opportunity: A Theory of Delinquent Gangs. –

NZ, 1961; citat după С.М. Иншаков. Op. cit., p.167.

28. Raymond Gassin. Op. cit., p.157.

82

PERSONALITATEA DELINCVENTULUI MINOR

1. Conceptul de personalitate a delincventului minor

Actul delincvent nu este doar un fenomen de masă legat de organizarea şi

funcţionarea societăţii, ci şi un fenomen individual. În acest sens se poate afirma că actul

delincvent este unui individual, deoarece, fiind contrar normelor legale, el este întîi de

toate comis de către un individ sau un mic grup de indivizi. Este semnificativ faptul că

altădată acest comportament era perceput ca un act concret individual, şi numai abia

începînd cu sec. XIX este tratat şi ca un fenomen colectiv.

Există la moment două maniere de intrepretare şi explicare a genezei delictului: prima

constă în întrebarea: de ce un anumit număr de indivizi devin delincvenţi?; a doua face

83

referire la întrebarea: de ce majoritatea indivizilor nu devin totuşi delincvenţi? Desigur,

orice act exteriorizat uman este indisolubil legat de aspectul interiorizat al subiectului,

adică de personalitatea individului. Temeiul acestei legături rezidă în faptul că solicitările

externe impuse minorului, înainte de a duce la anumite rezultate şi de a se concretiza în

anumite performanţe, se răsfrîng prin prisma condiţiilor interne ale personalităţii

minorului, cu ansamblul ei de caracteristici individuale şi de vîrstă. Variabilele

psihologice care mediază performanţele şi manifestările sînt numeroase: trebuinţele şi

interesele, disponibilităţile şi înzestrările generale, aptitudinile specifice, structurile

tipologice şi temperamentale, fondul emoţional, atitudinile caracteriale, însuşirile

intelectuale, achiziţiile anterioare. Ele acţionează ca un filtru, ca o grilă de recepţie

selectivă, imprimînd o notă de specificitate individuală proceselor de învăţare şi

conduitelor infantile. Dar, concomitent cu fenomenul variabilităţii şi dispersiei, generat

de particularităţile psihoindividuale ale copiilor, acţionează şi legea aderenţei

personalităţii individuale la tabloul de valori medii ale caracteristicilor psihice induse de

apartenenţa mai multor copii la acelaşi stadiu de dezvoltare psihică, cu însuşirile lui

generale, comune, repetabile.1 Conceptul de personalitate a individului este centrat pe

faptul identităţii de sine, ceea ce deosebeşte un individ de toţi ceilalţi. Mulţi autori au

legat apariţia identităţii de sine de momentul în care copilul se recunoaşte în oglindă.

Darwin considera că acest fenomen are loc la 17 ani, Payer – la 19 luni, Gesell – la 2 ani,

iar Réné Zazzo – la 3 ani. Fiecare avea dreptate, pentru că identitatea de sine este un

proces complex, în mai multe etape, care nu se realizează brusc.

Noţiunea de personalitate aparţine primordial psihologiei, fiind cercetă sub mai multe

aspecte şi invocată şi de alte ştiinţe.

Noţiunea de personalitate are în vedere individualitatea umană unică, irepetabilă,

anticipativ modificatoare a mediului, deci creatoare, în integralitatea determinărilor

sale bio-psiho-socio-culturale. Trecerea de la o stare la alta a sistemului de personalitate

este o permanentă devenire, ea fiind determinată nu numai de ceea ce este sistemul

actual, fizic, psihic sau social, nu numai de ceea ce a fost experienţa complexă a

persoanei şi societăţii, ea este determinată şi de ceea ce vrea, persoana şi societatea, să

fie acea personalitate în viitor.2

84

Noţunea de personalitate nu trebuie confundată cu cea de persoană sau individ; or,

personalitatea mereu presupune aspectul social intrinsec, fiind înţeleasă ca homo sapiens,

homo faber, homo valeur.

Personalitatea este o construcţie elaborată în psihologie în scopul explicării

modalităţii de creare şi funcţionare psihofiziologică a organismului uman. Conceptul de

personalitate posedă trei particularităţi ce o caracterizează :

globalitatea – personalitatea individului este constituită din ansamblul de

caracteristici care permit descrierea sa, identificarea printre alţii, făcînd din om un

exemplu unic;

coerenţa – exprimă existenţa unei anumite organizări şi interdependenţe între toate

elementele ce compun personalitatea, asigurînd astfel un sistem funcţional din elemente

interdependente (unui individ îi sînt caracteristice 2-3 trăsături principale, predominante,

celelalte, care pot fi mii, au natură secundară);

stabilitatea temporală – fiind un sistem coerent, personalitatea trebuie să îşi

păstreze pe o anumită perioadă unitatea componentelor la influenţa factorilor externi,

asigurîndu-şi astfel identitatea de sine.

S-au formulat orientări diferite mai largi în implicaţii de cadru asupra conceptului de

personalitate, printre aceste fiind identificate patru curente3:

1) curentul tipologic (aparţinîndu-i lui Sheldon în special), după care personalitatea

depinde de constituţia fizică, de temperament şi de caracter;

2) curentul psihanalitic (Freud), care percepe personalitatea ca fiind rezultatul

conflictului dintre cele trei niveluri ale psihicului: Id, Ego şi Suprego;

3) curentul factorial (Cattel), care consideră personalitatea ca o construcţie factorială,

dinamică şi antagonistă, exprimată în modalitatea răspunsurilor date la situaţii (de

exemplu, forţa eului ţi opusul ei – emoţionalitatea nevrotică; dominanţă şi opusul ei –

supunerea etc.);

4) curentul culturalist (Kardiner), după care membrii societăţii au în comun elemente

asemănătoare ale personalităţii care formează „personalitatea de bază".

Generalizînd toate curentele nominalizate, conceptul de personalitatea poate fi privit

sub dublu aspect: static şi dinamic. Pentru primul, personalitatea constituie suma

calităţilor persoanei, sinteza acestora. Pentru a doua, personalitatea este facultatea de a se

comporta într-o manieră sau alta, de a alege o conduită sau alta în situaţiile cele mai

85

diverse în care se află individul. Anume cea din urmă şi interesează mai mult în cadrul

delincvenţei juvenile, fiind determinată de conjuncturile şi factorii delincvenţiali şi de

mecanismul trecerii la act.

În cadrul orientării biologice clasice, termenul de personalitate a devenit sinonim cu

individualitatea fizică şi patologică, sumă a unor stigmate care, împreună, configurau

portretul unui tip distinct de comportament uman, caracterizat prin predestinare ereditară

şi nebunie morală4. În orientarea sociologică, conceptul de personalitate a delincventului

este considerat o variantă a viziunii căreia persoana este rezultatul influenţelor

determinante ale factorilor socio-culturali.5 În orientarea psihologică, personalitatea

delincventului este o sinteză a tuturor trăsăturilor bio-psiho-sociale, cu un înalt grad de

stabilitate şi care atribuie o identitate de sine inconfundabilă individului delincvent, prin

atitudinea sa de antisociabilitate.6

Din punct de vedere criminologic şi al delincvenţei juvenile, se poate distinge

personalitatea minorului în momentul trecerii la actul delincvenţial (factori declanşanţi)

şi factori care anterior au influenţat formarea personalităţii delincventului (factori

predispozanţi).

Dezvoltarea personalităţii este determinată şi de influenţa celor cinci crize de vîrstă

prin care trece omul în evoluţia sa şi care la fiecare se manifestă mai mult sau mai puţin

accentuat.

Printre diferitele etape de vîrstă ale minoratului, adolescenţa se dovedeşte a fi cea mai

problematică; or, ea se situează la hotarul între copilărie şi maturitate, iar dorinţa de

autoafirmare poate fi uneori excesivă, transformîndu-se în devianţă. Psihopedagogul

francez Maurice Debesse, analizînd adolescenţa, stabilea două funcţii ale acesteia:

funcţia de adaptare la mediu, de punere în acord cu solicitările mediului, de integrare în

viaţa socială prin asimilarea unor deprinderi adecvate; funcţia de depăşire, care îl

împinge pe adolescent deasupra lui însuşi, nu numai deasupra a ceea ce era în copilărie,

ci chiar dincolo de ceea ce va deveni la vîrsta adultă, fapt care apare ca o sursă de

progres moral şi spiritual, ca o adevărată forţă de şoc în faţa lumii adulţilor, pe care

adolescenţii o descoperă şi o judecă fără menajamente; funcţia de definire a

personalităţii, de închegare şi structurare, de afirmare treptată şi sigură a ei, căci numai

definidu-se pe sine ca personalitate adolescentul se va putea adapta la mediu, se va putea

autodepăşi.7

86

Se ştie că la naştere omul nu este o personalitate, ci un candidat la dobîndirea acestui

atribut, dobîndire realizată în timp, cu eforturi, cu încercări reuşite sau mai puţin reuşite,

cu rezultate bune sau mediocre. Procesul constituirii personalităţii începe din primele zile

ale copilării şi continuă întreaga viaţă, evoluînd nu mereu uniform şi continuu. Astfel,

specialiştii consideră că dacă în jurul vîrstei de 3 ani există marea majoritate a premiselor

personalităţii, în adolescenţă personalitatea este în linii mari constituită. Adolescenţa este

cea mai sensibilă şi mobilă perioadă de evoluţie fizică, psihică şi socială. Abia acum se

formează conştiinţa de sine ca formaţiune psihică complexă, adolescentul dîndu-şi seama

de cine şi ce este, ce reprezintă el pentru alţii şi pentru sine, ce scopuri şi idealuri are, ce

îşi propune să devină, spre sfîrşitul adolescenţei fiind capabil de a se analiza obiectiv şi

de a se aprecia. Macromediul, anturajul îl ghidează spre practicarea unor comportamente

dezirabile sub raport social, încadrarea corectă în activităţile şcolare, asumarea unor

responsabilităţi sociale, dar şi spre unele reacţii de negativism, de respingere în bloc a

ceea ce vine de la alţii, de revoltă şi nonconformism comportamental, de exclusivism.8

Printre relaţiile sociale favorizante în formarea potenţialului delincvent minor se

enumeră a fi:

- conflictele frecvente cu părinţii, familia nefavorabilă;

- conflictele cu învăţătorii, nereuşita şcolară;

- neacceptarea poziţiei adultului, atitudine de neplăcere, neglijare, atitudine critică faţă de

adulţi;

- necesitatea exagerată în comunicare cu semenii – ca mijloc de compensare a nevoii în

autoafirmare;

- în grup de semeni fac diferenţierea semenilor în funcţie de simpatie, în poziţia de lider

sînt agresivi, în poziţia de izolare socială manifestă conformitate mărită, tendinţa de

izolare în relaţii interpersonale.9

Actualmente, în studiul personalităţii delincvenţilor minori se pune accentul mai

curînd nu pe criteriul biologic şi psihologic, dar pe cel social, care poate modela

personalitatea în sens pozitiv sau negativ.

Referinţe:

1. Pantelimon Golu, Emil Verza, Mielu Zlate. Psihologia copilului. –Bucureşti : Editura

didactică şi pedagogică, 1995, p.195.

87

2. Carcea Maria Ileana. Cunoaşterea personalităţii: – Suport de curs IDD, partea I. – Iaşi:

Universitatea Tehnică «Gh. Asachi», 2000, p.14.

3. Y. Castellan. Initiation à la psychologie moderne. - Paris: Sedes, 1969, p.245-289.

4. Narcis Giurgiu. Elemente de criminologie. –Iaşi: Chemarea, 1992, p.161.

5. Ibidem, p.162.

6. Ibidem, p.166.

7. Pantelimon Golu şi alţii. Op. cit., p.161.

8. Ibidem, p.162.

9. Svetlana Rîjicova. Seminarul pentru avocaţi privind acordarea asistenţei juridice

minorilor în conflict cu legea, Chişinău, noiembrie 2003.

2. Coordonatele bio-psiho-sociale ale personalităţii delincventului minor

Din definiţie, personalitatea cuprinde un ansamblu al unor dimensiuni bio-psiho-

sociale, care în decursul vieţii sunt supuse unor transformări de ordin cantitativ sau

calitativ, care împreună asigură dezvoltarea. În funcţie de nivelul la care are loc

asemenea modificări, se desprind trei dimensiuni:

A. dezvoltarea biologică, transpusă în modificările fizice, morfologice şi biochimice ale

organismului;

B. dezvoltarea psihică, ce constă în apariţia, instalarea şi transformarea proceselor,

funcţiilor şi însuşirilor psihice;

C. dezvoltarea socială, concretizată în reglarea conduitei individului, în conformitate cu

normele şi cerinţele impuse de colectivitate, de mediul social existenţial.1

Cele trei determinante ale personalităţii şi concomitent forme ale dezvoltării umane,

există într-o strînsă interacţiune şi interdependenţă, fiind corelate una cu alta şi

predeterminîndu-se.

Coordonatele biologice ale personalităţii delincventului minor

A. Vîrsta constituie nişte coordonate morfologice care pun în evidenţă dezvoltarea

psihică, fizică şi plasamentul individului în societate.

Fiecare vîrstă reprezintă o etapă calitativ nouă a dezvoltării psihice şi se caracterizează

printr-o multitudine de schimbări care, luate în ansamblu, formează specificul structurii

personalităţii minorului la etapa dată a dezvoltării. Perioadele de vîrstă ale dezvoltării

psihice depind într-o anumită măsură de numărul de ani trăiţi şi de gradul de maturizare

88

a organismului minorului, însă ele pot să nu coincidă cu vîrsta lui cronologică. De aceea,

perioadele de vîrstă au cel puţin patru aspecte:

cronologic – de la naştere pînă în prezent;

biologic – se determină prin gradul de maturizare sau de dezintegrare a

organismului, prin starea sistemului nervos;

psihologic – este determinat de modificările calitative în dezvoltarea psihică;

sociologic – se caracterizează prin maturitate socială, rolurile pe care le are

individul în societate.

Din punct de vedere juridic, vîrsta este importantă în stabilirea responsabilităţii,

inclusiv a celei penale. Astfel, potrivit art.21 CP RM, „sînt pasibile de răspundere penală

persoanele fizice care, în momentul săvîrşirii infracţiunii, au împlinit vîrsta de 16 ani". Ca

excepţie de la regula generală, alin. (2) art.21 CP RM enumeră situaţiile cînd vîrsta

răspunderii penale coboară la 14 ani. Acestea din urmă se exprimă prin infracţiuni comise

cu intenţie, fiind deci fapte grave de a căror periculozitate socială minorul nu putea să nu

îşi dea seama. De altfel, vîrsta răspunderii penale în fiecare stat este stabilită diferit, în

dependenţă de politica penală a statului.

Examinînd periodizarea dezvoltării de vîrstă, literatura de specialitate formulează

diferite principii, de exemplu: principiul istorismului, cu privire la caracterul istoric al

dezvoltării psihice, fie principiul dezvoltării în cadrul activităţii. Scimbările istorice în

viaţa socială impun şi alte cerinţe, exigenţe înaintate minorilor de o anumită vîrstă,

precum şi relaţiile cu cei din jur. Prin aceasta se exprimă şi mobilitatea limitelor între

vîrste. Mobilitatea hotarelor de vîrstă de la o epocă la alta este în strînţă corelaţie cu

structura conştiinţei minorului, de aceea legiuitorul, la stabilirea vîrstei tragerii la

răspundere – delictuală, contravenţională, penală, ţine cont de posibilitatea perceperii

pericolului social al faptei.

În dependenţă de domeniul de activitate şi de dezvoltare, psihologia elaborează

următoarea periodizare:

Pruncia – 0-1an;

Copilăria fragedă – 1-3 ani;

Vîrsta preşcolară – 3-7 ani;

Vîrsta şcolară mică – 7-12 ani;

Vîrsta şcolară mijlocie (preadolescenţa) – 12-15 ani;

89

Vărsta şcolară mare (adolescenţa) – 15-18 ani.

În criminologie, minoratul cuprinde următoarele categorii de vîrstă:

Copilăria (de la 0-12 ani);

Adolescenţa (12-22 ani, unde preadolescenţa cuprinde vîrsta între 12-15 ani;

adolescenţa propriu-zisă – 15-18 ani; postadolescenţa – 18-22 ani).2

În evoluţia minorului un impact profund pot avea uneori perioadele critice de vîrstă

care nu sînt specifice adulţilor. La aceste crize de vîrstă se raportează: criza nou-

născutului, criza de la un an, criza de la 3 ani, criza de la 7 ani, criza de la 13 ani şi criza

de la 17 ani. Fiecare dintre acestea cuprinde trei etape: precritică, critică şi postcritică. Ele

se manifestă prin negativism, diconfort, dorinţa de autoafirmare, manifestarea

independenţei etc. Este de subliniat că la diferiţi minori crizele se manifestă diferit, mai

mult sau mai puţin evidenţiat, dar criza de vîrstă nu constituie deja un caracter format, ea

este temporară şi trecătoare. De aceea, este foarte importantă atitudinea celor din jur faţă

de comportamentul minorilor întru evitarea unei eventuale stigmatizări.

B. Sexul exprimă un ansamblu al trăsăturilor morfologice, psihologice şi sociale prin

care indivizii se disting în femei şi bărbaţi. Indiferent de sex, persoana ce a comis o faptă

prejudiciabilă este trasă la răspundere. Cu toate acestea, pentru unele infracţiuni în

calitate de subiect activ le este specific doar un anumit sex; de exemplu, autor al

pruncuciderii poate fi doar mama biologică.

Studiul raporturilor între sex şi delincvenţă este o întrebare clasică, pe care o aborda

încă unul dintre întrmeietorii criminologiei, Cesare Lombroso, care făcea descrierea

portretului bărbatului delincvent şi a femeei delincvente.3 Interesul pentru subiectul

abordat se manifestă începînd cu anii 60 ai sec XX odată cu mişcarea de liberare a femeii,

tematică cărei nu putea să nu lase amprente asupra domeniului criminalităţii feminine. În

paralel, dezvoltarea criminologiei, reacţiei sociale a condus la rîndu-i la examinarea

problemelor nu doar sub aspectul criminalităţii feminine, dar şi asupra reacţiei sociale

faţă de femeile delincvente.4

Mai mulţi criminologi şi psihologi susţin că biologic şi social femeia este mai puţin

predispusă spre delicte decît bărbatul, deoarece constituţia sa fizică este la general mai

puţin compatibilă cu forţa masculară pe care o solicită faptele de violenţă. Însă,

actualmente spectrul faptelor s-a extins mult mai mult decît la agresiuni, astfel încît

femeia poate comite infracţiuni ce nu necesită forţă fizică.

90

Studiul diferenţiat al delincvenţei fetelor de cel al băieţilor minori se determină de

prezenţa unor caracteristici intrinseci de volum şi de structură (cantitative şi calitative).

Două categorii de constatări pot fi făcute în privinţa volumului: 1) există mereu o

disproporţie foarte importantă între delincvenţa feminină şi cea masculină, prima fiind

mai slabă decît cea din urmă, la general constituind 7-10 la sută din aceasta5; 2) există o

variaţie a nivelului delincvenţei feminine, anume: vîrsta femeilor la aceeaşi categorie de

delicte este mai înaltă decît a bărbaţilor; variaţia geografică, potrivit căreia proporţia

femeilor condamnate în diferite state este fie joasă (Franţa, Anglia, SUA, Republica

Moldova), fie ridicată (Belgia, Portugalia); nivelul delincvenţei feminine în spaţiul urban

este mult mai înalt decît în spaţiul rural în comparaţie cu cea a bărbaţilor; o variaţie

istorică poate fi atestată cînd nivelul delincvenţei feminine creşte în timpul tulburărilor

sociale, războaielor, răscoalelor.

La general, faptele fetelor reprezintă zece la sută dintre faptele constitutive ale

delincvenţei juvenile. Factorii determinanţi ai delincvenţei fetelor fac ca acestea să devină

mai curînd victime, de exemplu în cazul prostituţiei, în mare parte al violurilor, traficului

de persoane etc. În conformitate cu datele literaturii de specialitate, cazuri de suicid

realizat printre sexul masculin, faţă de cel feminin, s-au înregistrat mult mai des, inclusiv

la vîrsta copilului şi adolescentului, ceea ce subestimează afirmaţiile unor autori, precum

că rata mare a suicidului masculin este legată de condiţiile nefavorabile de viaţă şi de

activitate ale bărbaţilor. Prin numărul mare de suicid masculin, cu folosirea modalităţilor

mai agresive şi sigure, se evidenţiază caracterul determinativ al acestui sex.6 Pentru

suicidul realizat semnificativă este predominarea de 5 ori a sexului masculin, iar pentru

tentativele suicidale – de 6 ori a sexului feminin.7

Coordonatele psihologice ale personalităţii delincventului minor

Dezvoltarea psihică este procesul de formare şi restructurare continuă a unor

însuşiri, procese, funcţii şi structuri psihocomportamentale prin valorificarea subiectivă a

experienţei social-istorice, în vederea amplificării posibilităţilor adaptative ale

organismului.8 Parafrazîndu-l pe filosoful antic grec Heraclit, care spunea că „un om nu

se scaldă de două ori în apele aceluiaşi rîu", deoarece „totul curge", am putea afirma că

omul nu este aproape niciodată identic cu sine însuşi, datorită permanentei schimbări şi

prefaceri a vieţii sale psihice, a însuşirilor, funcţiilor şi proceselor psihice.9

91

Dezvoltarea psihică are un caracter complex, multifuncţional, ea nu este uniformă,

dar poliformă şi continuă. Din punctul de vedere al delincvenţei juvenile ar interesa

primordial trei aspecte ale dezvoltării psihice: temperamentul, aptitudinile şi caracterul.

A. Temperamentul este dimensiunea energetico-dinamică a personalităţii,

exprimată atît în partcularităţile activităţii psihice, afective, cît şi în comportamentul

exteriorizat.

Clasificarea temperamentelor începe cu Hipocrate în antichitate, care a stabilit

categoriile temperamentale în raportarea lor la cele patru elemente ale naturii: aer, pîmînt,

foc şi apă. Mult mai tîrziu, psihologul rus Pavlov constată că temperamentul are la bază

tipurile de sistem nervos.

Sînt recunoscute patru tipuri temperamentale: coleric, sanguinic, flegamtic şi

melancolic.

Colericul puternic este cutezător, dîrz, ferm, independent, lider, activ, dar în

acelaşi timp despotic, nepăsător, ranchiunos, încăpăţînat, viclean. Sanguinicul popular

este voios, stimulator, vivace, spontan, optimist, vesel, dar totodată obraznic,

indisciplinat, neatent, imprudent, instabil. Melancolicul pare a fi perfect, analist,

perseverent, altruist, amabil, organizat, idealist, dar şi sfios, fricos, pretenţios, pesimist,

depresiv, singuratic. Flegmaticul este cel mai liniştit, este paşnic. Plăcut, diplomat,

consecvent, autocontrolat, dar şi nehotărît, neimplicat, absent, inexpresiv.

Este importantă cunoaşterea temperamentului unui copil sau minor pentru

determinarea măsurilor comportamentale aplicate faţă de el, a corectei orientări a

activităţii sale, a intervenirii pozitive în evoluţia sa socială. Dacă un copil este hiperactiv,

urmează a se valoriza activitatea lui pentru a evita deciziile pripite, erorile, pentru a-i

doza şi a-i ordona programul de lucru.

B. Aptitudinile exprimă însuşirea individuală care determină efectuarea cu succes

a unei anumite activităţi.

Aptitudinile se leagă de potenţialitatea efectuării acţiunii în baza asigurării unor

condiţii optime. Există aptitudini simple care favorizează efectuarea multor activităţi, ce

cuprind, la rîndul lor, aptitudini generale, de grup (acestea includ factorul verbal,

numeric, perceptiv, fluiditatea frazelor, de reprezentare spaţială, dexteritate manuală) şi

speciale, şi cele complexe (tehnice, ştiinţifice, artistice).

92

Rolul cunoaşterii şi depsitării la timp a aptitudinilor este de a forma pe

viitor o personalitate complexă.

C. Caracterul exprimă un ansamblu de atitudini-valori, stabile,

generalizate, determinante pentru o persoană, care se întemeiază pe convingeri puternice.

Spre deosebire de temperament, caracterul se formează pe parcursul vieţii.

Etimologic, termenul de caracter provine de la greaca veche semnificînd

tipar, stil de viaţă.

În structura caracterului se disting trei grupe fundamentale de atitudini: faţă

de sine; faţă de ceilalţi în societate; faţă de muncă. Familiei şi micromediului din

apropierea minorului îi revine sarcina de formare a caracterului acestuia, cultivîndu-i

responsabilităţile şi dexterităţile pozitive şi utile.

Examinînd toate coordonatele nominalizate, la delincvenţii minori de cele

mai dese ori se disting unele dintre atitudinile de viitor, cum ar fi: lipsa planurilor vitale;

lipsa planurilor profesionale; devalorizarea instruirii, activităţii de muncă; viitorul este

perceput ca fiind o prelungire a prezentului; resping, nu acceptă planuri, recomandări

propuse din exterior; sunt orientaţi preponderent la valori materiale.10

După gradul de exteriorizare sînt recunoscute două tipuri de caracter:

extravertit (deschis, comunicativ, jovial, sociabil) şi introvertit (închis, orientat spre

propriul eu, aparent mai puţin sociabil şi mai puţin comunicativ). Cercetările ştiinţifice nu

au reuşit să implice diferit tipurile de caracter în etiologia infracţiunii. Totuşi, după

criminologul Narcis Giurgiu, a semnalat că în formele lor extreme de manifestare,

extravertirea tinde spre manifestări caracteristice bolnavilor maniacali, pe cînd

introvertirea tinde spre autismul schizofrenic. Caracterul, fiind influenţat de temperament

şi aptitudini, în procesul formării sale este foarte complex, asimilarea atitudinilor şi

valorilor socioculturale şi transpunerea lor într-un cadru strict personal, stabil şi

echilibrat, se realizează pe parcursul întregii perioade de formare a personalităţii: din

copilărie spre vîrsta adultă.11

Coordonatele personalităţii minorului predispun spre formarea şi aplicarea

unor reguli procedurale în interogarea delincventului minor, cum ar fi:

93

Cunoaşterea preventivă a personalităţii delincventului, condiţiilor şi modului de viaţă –

ajută la stabilirea relaţiei.

Interogatoriul copilului se recomandă să fie promovat în formă de discuţie, convorbire cu

durata nu mai mult de o oră.

Invitarea minorului la interogatoriu se face cît mai rapid pentru a exclude posibilitatea

influenţării persoanelor „competente”.

Interogatoriul inculpatului minor, de regilă, se recomandă să se facă în instituţia oficială

pentru a sublinia caracterul oficial şi sever al situaţiei. În unele cazuri se permite

promovarea interogatoriului în condiţii neformale (depinde de personalitatea

minorului).

Nu se recomandă prezenţa părinţilor care poate avea efecte negative.

Tonul, ritmul discuţiei, limbajul utilizat trebuie să corespundă particularităţilor

individuale ale minorului.

Se evită situaţiile de ameninţare, intimidare şi etichetare a minorului.

Ţinem cont de particularităţile psihologice de vîrstă:

predispunerea de a face fantezii, de a exagera lucrurile;

sugestibilitatea înaltă;

volumul atenţiei şi memoriei de lungă durată redus;

în procesul mărturiilor pot greşi în descrierea obiectelor şi circumstanţelor,

în reproducerea consecutivităţii evenimentelor, în identificarea intervalelor

de timp;

atenţia este selectivă şi orientată spre evenimentele extraordinare,

neobişnuite, interesante;

prezenţa conformării condiţionează tendinţa de a vorbi „aşa cum

trebuie/cum se cere” (comportament social-acceptat);

predispunerea de a-şi asuma vina altora.12

În fiecare caz de delincvenţă a minorului este necesară efectuarea unei expertize

psihiatrico-legale în vederea studierii personalităţii minorului, a modelului său

comportamental care poate fi sau nu determinat de unele tulburări psihice. De asemenea,

pentru înţelegerea acestui fenomen este necesară concretizarea unor elemente de

psihologie a minorului, în calitatea procesuală a acestuia, expertiza fiind determinată în

funcţie de gradul participaţiei minorului la fapta imputată. După cum menţionează autorii

94

Dana Damir şi Elena Toader, indiferent de calitatea minorului, în timpul examinării,

acesta are tendinţa de a prezenta faptele într-o anumită culoare. În calitate de martor are

tendinţa de a fabula sau de a omite unele detalii, tendinţă mai accentuată atunci cînd

minorul este parte vătămată. De aceea, este indicat să fie ascultat în prezenţa unei

persoane de încredere, lucru obligatoriu la cei sub 14 ani.13 Ca învinuit sau inculpat

minorul va avea tendinţa de a diminua gravitatea faptei prin omisiunea unor aspecte

nefavorabile lui. În anumite cazuri patologice, poate să apară situaţia de autoinculpare sau

de agravare a propriei situaţii.14

Coordonatele sociale ale personalităţii delincventului minor

Familia, relaţiile sociale, şcoala, educaţia, strada mereu au avut o influenţă

importantă în devenirea unei personalităţi. În decursul vieţii minorul este influenţat de

macromediu (societatea în ansamblu, civilizaţia), micromediu (grupurile sociale mici:

şcoala, colectivul) şi anturajul imediat din apropierea minorului (familia, rudele,

prietenii, strada).

Un grup de factori determinanţi în apariţia violenţei juvenile îl reprezintă familia,

anturajul, gradul de educaţie şi cultura, la aceştia adăugîndu-se o serie de factori

situaţionali reprezentaţi de locul de debut al violenţei, ingestia de alcool sau droguri ce

favorizează trecerea la act, utilizarea armelor, precum şi asocierea cu alte persoane sau

alte acte infracţionale.15

Referitor la familie şi gradul de educaţie putem afirma ca o educaţie negativă, ce

nu recunoaşte normele existente în societate, va duce implicit la o structurare negativă de

personalitate şi la un caracter de tip antisocial, în timp ce o educaţie pozitivă va configura

un comportament adecvat normelor sociale16.

Inadaptări comportamentale ale minorilor vizează, de asemenea, şi tulburările de

relaţii între ei şi părinţi, profesori, colegi, încălcarea normelor etice şi de conduită şcolară

sau extraşcolară. Spectrul acestor devianţe este foarte larg (minciuni, calomnieri,

agresivităţi, atitudini nonconformiste, gesturi, chiulire de la ore, lipsa respectului şi a

distanţei în relaţiile cu adulţii, vagabondajul etc.), dar cel mai grav este că ele pot deveni

acte delincvente. Orice fenomen psihic este determinat de influenţă externă şi orice

acţiune externă poate determina psihicul spre alegerea unei conduite numai fiind trecută

prin filtrul interior, adică prin însuşirile, stările psihice ale persoanei în momentul trecerii

95

la actul delincvenţial. De aceea, orice conduită predelictuală este produsul unui amalgam

între cauzele şi condiţiile individuale şi sociale. Printre cauzele individuale se enumeră

determinanţii ereditari, genetici, precum şi condiţiile interne predispozante ale

individului. Cauzele sociale vizează influenţele nocive ale condiţiilor de viaţă în care se

află minorul în faza predelictuală. Prin urmare, conceptul de cauzalitate presupune un

complex de condiţii, situaţii, factori impulsionanţi, şi nu putem accepta fie cauzele

externe, fie cele interne, ca fiind în mod unilateral predispozante spre delincvenţa

juvenilă.

La coordonatele sociale ale personalităţii minorului se atribuie în egală măsură

nivelul de instruire şi educaţie, la care atribuim:

(A) rolul educaţiei în familie;

(B) rolul educaţiei şcolare;

(C) organizarea timpului liber.

Deşi nu se pune semn de egalitate între „caracteriali” şi delincvenţi, deoarece nu

toţi copiii cu tulburări de caracter devin delincvenţi şi nu toţi delincvenţii au traversat în

copilărie sau adolescenţă faza „caracterială”, se constată totuşi faptul că, în numeroase

cazuri, delincvenţa juvenilă este precedată de tulburări de caracter care apoi, prin

cronicizare, s-au fixat în structura caracterului respectivului minor. Astel, unii cercetători,

cum ar fi D. Lagache (1964), R. Mucchielli (1965), G. Basiliade (1978) etc., arată că un

copil caracterial se prezintă adesea, în cadrul vieţii sociale, ca un inadaptat, ca un

sociopat, deoarece el nu reuşeşte să realizeze relaţii armonioase între el şi mediul social

(datorită educaţiei greşite primite şi a experienţelor dureroase în viaţă avute).17

Teoria freudistă, care pune în evidenţă rolul eului şi al supraeului ca instanţe de

cenzură şi control asupra tendinţelor agresive ale inconştientulu şi asigură corecta

integrare morală a individului în contextulul social; teoria „personalităţii criminale”,

formulată de Jean Pinatel, cu recunoaşterea posibilităţii educării factorilor de inhibare a

trecerii la act; teoria rezistenţei la frustrare, formulată de W.Reckless, care pune în

evidenţă existenţa unor componente pozitive perfect educabile ale eului, capabile să

reziste tentaţiei antisociale şi chiar teorii ca cele privind conflictul de culturi ori

întemeiate pe asociaţii diferenţiate sau interacţionism, care pun accent aparte pe etiologia

sociologică, nu neagă nici rolul educaţiei şi nici posibilitatea combaterii criminalităţii în

sistemele sociale în care educaţia familială, de micro- şi macromediu ar putea exercita o

96

influenţă formativă normală.18 Dint toate aceste considerente, delincvenţa juvenilă,

criminologia, pedagogia, psihologia tind să atragă atenţia asupra problemelor de educaţie

a minorilor.

(A)Rolul educaţiei în familie, corespunde unei obligaţii morale, legale, religioase,

conform căreia părinţii sînt cei care altoiesc personalitatea propriilor copii. Dintre

carenţele educaţionale în familie se remarcă: insuficienta atenţie acordată copilului,

certurile dese între părinţi, instabilitatea cuplului părintesc, viviile grave ale părinţilor ce

constituie model pentru copii, lipsa de coerenţă în atitudinile ambilor părinţi faţă de

faptele copilului, instabilitate afectivă, neurmărirea activităţii şcolare etc. În paralel cu

formula clasică a familiei divorţate, ca o cauză a disconfortului psihologic al minorului,

s-au introdus şi expresiile de „separare afectivă”, „separare efectivă”, care, în lipsa

ataşamentului, a comunicabilităţii între părinţi şi copii, distruge atmosfera familială şi

creează repercursiuni asupra copilului. Orice dezacorduri familiale vor crea la copil

tulburări comportamentale. La acest capitol pot fi atribuite:

deficienţa de climat familial – diferite însuşiri moral-volitive ale copilului

depind de anturajul familial, de valorile pe care se pune accent în familie, de atitudinea

familiei însăşi faţă de relaţiile sociale. Astfel, după Ros Vincent, există familii

reprimătoare, care înăbuşă spiritul de independenţă al copilului, familii liberale, care

dezvoltă iniţiativele acestuia. De asemenea, există familii integrate social, sigure de ele,

care prezintă un grad ridicat de receptivitate socială, sau familii la limita integrării,

nesigure. În familiile active membrii acesteia se pot afirma de a lupta cu greutăţile, de a

se impune în societate, astfel încurajînd la copii formarea dinamismului, a încrederii în

sine, a motivaţiei muncii. Familiile pasive, indiferente generează sentimentul de eşec, de

neîncredere în viaţă, de descurajare în orice începuturi.19

deficienţe de structură familială – absenţa temporară a unuia dintre părinţi

realizează un impact asupra conduitei ulterioare a copilului. Unii dintre ei îşi fortifică

puterile pentru a avea reuşite în orice activitate, considerînd că a devenit

semiindependent, alţii se descurajează, mizînd pe regretele şi mila celor din jur. În familia

adoptivă, de exemplu, alcătuită din părinţi mai vîrstnici şi un singur copil înfiat, întreaga

afecţiune şi grijă se îndreaptă spre acest copil; saturat şi plictisit de atîta atenţie, copilul

va lua atitudine minimă faţă de rezistenţă la greutăţi. În familiile separate, unde părinţii

luptă cine să preia copilul, fiecare încearcă să-l instige contra celuilalt părinte, astfel

97

distrugînd securitatea familială în care avea încredere copilul. Aceasta îi face pe copii să

devină neîncrezători, detaşaţi, descurajaţi, ai nimănui. De asemenea, este foarte

importantă relaţia copilului cu fiecare dintre membrii familiei (mama, tata, bunicii etc.);

or, diversitatea jurisdicţiilor sau persoanelor cărora trebuie să se supună copilul îl

derutează.

deficienţe ale grupului fratern – relaţiile dintre fraţi şi surori depinde în

fiecare caz în parte, de vîrsta lor, de numărul lor, de sex etc. Existenţa cîtorva copii în

familie favorizează comunicabilitatea şi relaţiile sociale mai diversificate, decît în

familiile cu unic copil. De cele mai dese ori, conflictele apărute între fraţi se determină de

scara vîrstei. După cum menţiona Alfred Adler, cel mai mare care a avut la un moment

dat totul (atenţie, dragoste etc.) trăieşte, în momentul apariţiei următorului copil cu care

trebuie să împartă dragostrea părinţilor, un „complex de detronare”. De aceea, el nu

trebuie neglijat şi ignorat. Cei mai mici pot ajunge în situaţia de a fi răsfăţaţi sau chiar

obraznici în familie.

În fine, nu este de neglijat raportul între exigenţele părinţilor şi capacităţile

copilului, uneori adulţii solicitînd ceva ce îl depăşeşte pe minor, fie după capacităţi, fie

după vîrstă etc. Exigenţele prea mari pot conduce la decepţionări şi frustrări ale copilului.

(B) Rolul educaţiei şcolare, insuficienta şcolarizare, dezavantajarea unor elevi,

aprecierile neobiective, tolerarea indisciplinei etc. favorizează diminuarea efectului

procesului instructiv-educativ, conducînd spre o eventuală devianţă. Supraaprecierea unui

elev mediocru conduce la indiferenţa acestuia; injusta apreciere a celui care a meritat o

notă mai mare va genera descurajarea lui; sarcinile didactice prea uşoare vor inhiba

energia nervoasă şi capacităţile copilului; critica adusă răspunsurilor elevului că ar fi

incomplete, vor conduce treptat la faptul că elevul se va obişnui cu cunoştinţele sale

limitate, complexîndu-se astfel şi degradînd. Dezacordul între profesori şi copii poate

genera insuccesul celor din urmă.

(C) Organizarea timpului liber cuprinde odihna, distracţia care contribuie la

formarea personalităţii. Este foarte important a i se organiza copilului un aşa regim care

să îi oferă stabilitate, sau a diversifica genul activităţilor pentru copiii temperamentali. La

acest capitol un rol important îi revine şi statului prin crearea unor centre de activitate sau

de dezvoltare a copiilor. Multe dintre delicte se comit de către copii din „neavînd ce

face”.

98

Deficienţele personalităţii minorului delincvent

Deficienţele pot fi de natură fizică sau psihică. Prezenţa lor doar în unele condiţii,

sub influenţa factorilor exogeni, poate predetermina delincvenţa, dar prin sine înseşi ele

nu constituie determinante intrinseci ale delincvenţei juvenile. Printre acestea se enumeră

a fi:

nevrozele, se exprimă prin conflicte interpsihice (isterie, psihastenie).

Regula generală este că nevrozele inhibă activitatea, dar uneori ele pot determina şi

trecerea la actul delincvent. Printre psihastenici se regăsesc vagabonzi, prostituate.

Mitimanii, organizatori de mici isterii, fiind inventivi pot simula agresiuni.

Nevrozele reprezintă un grup de afecţiuni reactive sau de dezvoltare patologică,

determinate psihogen, exprimate clinic printr-un complex de tulburări psihice cu răsunet

somatic, care sînt trăite în mod conştient şi penibil de bolnav.20 Există o strînsă legătură

între nevroze şi personalitate. Unii psihiatri germani, în special Jarspers şi Schneider, au

considerat nevrozele ca reacţii la stres ce se produc la subiecţi cu personalităţi anormale.

Deci, nevrozele ar fi o reacţie emoţională anormală, care din copilărie poate forma o

nevroză sau o tulburare depresivă în vîrsta adultă;21

psihopatiile, constituie categoria poliformă de dezvoltări patologice ale

personalităţii, prin dizarmonii care se exprimă constant, dar cu intensitate diferită, în

atitudinile faţă de sine şi ambianţă. Deşi funcţiile de cunoaştere pot avea o normală

dezvoltare, prin ansamblul trăsăturilor de caracter persistă incapacitatea personalităţii de

integrare în relaţiile de viaţă şi activitate, cu păstrarea, de regulă, a discernămîntului

asupra acestora. Din analiza clinică a cazurilor se degajă o simptomatologie variată şi

deseori bogat ilustrată de tensiuni emotive, iniţiative şi acţiuni contradictorii, care decurg

în mod esenţial din dificultatea permanentă a unei integrări în relaţiile obişnuite de viaţă

şi de activitate. Această dificultate de integrare priveşte cadrul familial, relaţiile de grup

caracteristice oricărei etape de vîrstă, în şcoală, profesiune sau contactele obişnuite de

existenţă. Modalităţile sale de exprimare cuprind tendinţa de justificare şi explicaţii

plauzibile dar cu un conţinut de imaginaţie vie, mitomanii, confabulaţii, susceptibilitate

crescută, reacţii explozive, impulsive, psihoplasticitate cu instabilitatea conduitei,

nemulţumiri permanente.22 Pentru ei conflictul uneori poate constitui o sursă a plăcerii,

nu se pot adapta la mediul familial, de grup. De regulă, ei nu se percep ca fiind cu defecte

99

şi nu se consideră bolnavi psihic. Faptele comise de psihopaţi sînt pasibile de răspundere

penală;

psihozele sînt afecţiuni psihice grave, în care discernămîntul şi, respectiv,

responsabilitatea se exclud. La acestea se atribuie schizofreniile, psihozele maniaco-

depresive, epilepsia, delirurile sistematice, paranoia etc;

perverşii, anomalii determinate de instinctele de bază ale omului

(reproducere, asociere, conservare).

Copilul cu tulburări comportamentale se manifestă printr-o simptomatologie

poliformă, ce cuprinde o gamă largă de manifestări: de la o simplă minciună cu caracter

inofensiv poate ajunge la omor. Printre aceste simptome se evidenţiază:

minciuna – este o manifestare a fantasmagoniei şi lăudăroşeniei şi devine

periculoasă prin tendinţa de a se salva, de a înşela, a trezi compasiune;

instabilitatea – incapacitatea de a păstra o atitudine, de a fixa atenţia, de a

reacţiona în mod conştient;

irascibilitatea – nestăpînire, o reacţie de descărcare a mîniei;

impulsivitatea – o trecere directă la actul de satisfacere a apetitului agresiv,

comisă brusc;

furtul, îndeosebi a bunurilor din familie, începînd cu valori mici spre mari;

vagabondajul exprimat prin erupţia din mediul familial ca expresie a unei stări

conflictuale. De obicei, vagabondajul apare după fuga de cîteva ori de acasă. Asociindu-

se cu alţi copii ei pot comite infracţiuni;

eşecul şcolar, caracteristic la 90 la sută delincvenţilor minori. Eşecul induce o

stare de tensiune tocmai la momentul cînd copilul îşi formează conştiinţa de sine;

Alcoolismul şi dependenţa de droguri – pe lîngă faptul că constituie vicii

sociale, ele sînt îndeosebi dăunătoare devenirii sănătoase şi integre a minorului.

Dependenţa la această vîrstă se creaază mult mai repede. În 60 la sută dintre cazuri, copiii

la care unul dintre părinţi a avut viciul alcoolului sau drogurilor, va încerca aceeaşi

soartă;

Devierile sexuale, apar în special în mediile de subcultură şi dezorganizare

socială, unde moralitatea are un grad de permisibilitate coborît.23

La general, psihologia copilului, vorbeşte despre normalitate, subnormalitate şi

supranormalitate psihică. Atribuirea copilului la una dintre aceste trei categorii depinde

100

de mai multe conjuncturi: vîrsta, nivel de dezvoltare, genetică. Subiectul apreciat ca

normal este raportat la caracteristicile medii şi dominante ale grupului de aceeaşi vîrstă.

Anormalitatea cuprinde atît copiii cu unele insuficienţe în dezvoltare, cît şi pe cei cu

handicapuri comportamentale. Conceptul de subnormalitate se aplică acelor subiecţi care

din cauza unor handicapuri nu au o dezvoltare şi o evoluţie normale.Referitor la

supranormalitate, copiii apreciaţi ca supradotaţi pot deveni îngîmfaţi, egoişti, izolaţi24.

Practica psihiatriei copilului diferă de cea a adultului sub cîteva aspecte

importante. Foarte multe lucruri depind de atitudinea şi toleranţa adulţilor şi de felul în

care ei percep comportamentul copilului. Un factor corelat este reprezentat de faptul că

problema psihiatrică a unui copil poate fi o reacţie faţă de tulburările altui membru al

familiei. Şapte mari grupe de tulburări psihice în copilărie sunt în general recunoscute de

clinicieni:

-reacţiile de adaptare;

-tulburările de dezvoltare globale (psihozele copilăriei);

-tulburări de dezvoltare specifice;

-tulburări de conduită;

-tulburări hiperkinetice (cu deficit al atenţiei);

-tulburări emoţionale (nevrotice sau de interiorizare);

-tulburări simptomatice.25

Verificînd întregul potenţial al copiilor şi coordonatele lor bio-psiho-sociale,

adulţii urmează să aleagă justa cale de educare.

Referinţe:

1. Pantelimon Golu şi alţii. Psihologia copilului. – Bucureşti: Editura didactică şi

pedagogică, 1995, p.25.

2. Igor A. Ciobanu. Criminologia. – Chişinău: Carddidact, vol. II, 2004, p.131.

3. A se vedea: C. Granier. La femme criminelle, Paris, 1906 ; C. Lombroso şi G. Ferrero. La

femme criminelle et la prostituée, Paris, 1906 ; O. Pollak. The criminalitz of women,

Philadelphie, 1950; J.J.Cockburn şi I.Maclaz. Sex differentials in juvenile delinquency,

The British Journal of criminology, 1965, p. 289-308.

4. Raymond Gassin. Criminologie. – Paris: DALLOZ, 4 éd, p.314; M.A.Bertrand. Le

caractère discriminatoire et inique de la Justice pour mineur: les filles dites

“délinquantes” au Canada// Déviance et société, 1977, p. 187-202.

101

5. Raymond Gassin. Criminologie. – Paris: DALLOZ, 4 éd., p.315.

6. Şarpe Vasile. Caracteristica medico-legală, structura şi etiopatogenia fenomenului

suicidal printre copii şi adolescenţi: Teză de doctor în ştiinţe medicale, p.74//

www.cnaa.acad.md

7. Ibidem, p.78.

8. Pantelimon Golu şi alţii. Op. cit., p.27.

9. Ibidem.

10. Svetlana Rîjicova. Seminarul pentru avocaţi privind acordarea asistenţei juridice

minorilor în conflict cu legea, Chişinău, noiembrie 2003.

11. Narcis Giurgiu. Elemente de criminologie – Iaşi: Chemarea, 1992, p.189.

12. Svetlana Rîjicova. Seminarul pentru avocaţi privind acordarea asistenţei juridice

minorilor în conflict cu legea, Chişinău, noiembrie 2003.

13. Dana Damir, Elena Toader. Discernopatia şi delincvenţa infantilo-juvenilă // Rom J Leg

Med 14(1)51-55(2006), Romanian Society of Legal Medicine, p.52.

14. Duble A., Luca Sofia, Moisescu R., Scripcaru C., Luca Catalina, Vlad Mirela. Ghid de

practici instituţionale în instrumentarea cauzelor cu minori. – Iaşi: Asociaţia Alternative

Sociale, 2005.

15. Dana Damir, Elena Toader. Op. cit., p.52.

16. Ibidem.

17. http://www.e-scoala.ro/referate/psiho_delincventa_juvenila.html

18. Narcis Giurgiu. Op. cit., p.194.

19. http://www.e-scoala.ro/referate/psiho_delincventa_juvenila.html

20. V. Chiriţă, T. Pirozynski, P. Boişteanu. Psihiatrie clinică. – Iaşi: UMF, 1993, p.211.

21. Michael Gelder, Dennis Gath, Richard Mayou. Tratat de psihiatrie.- Oxford. – Bucureşti,

1994, p.124.

22. V. Chiriţă, T. Pirozynski, P. Boişteanu. Op. cit., p.228-230.

23. Nicuşor Diaconu. Simptomologia devianţelor comportamentale la copii // Phoenix, 2004,

nr.1-6, p.32-33.

24. Pantelimon Golu şi alţii. Op. cit., p.178.

25. Michael Gelder, Dennis Gath, Richard Mayou. Op. cit., p.599.

3. Formarea personalităţii delincventului minor

Nu există o modalitate unică de formare şi de transformare a unei personalităţi în

una delincventă. Fără a susţine teoria lombrosiană, potrivit căreia delincventul este

102

înnăscut, vom prezenta unii factori care determină devenirea delincventă a personalităţii

minorului. În formarea delincventului se pot pune în evidenţă cîteva conflicte existente

între persoana delincventului şi mediul social, între persoana sa proprie şi unele

colectivităţi restrînse, sau între sine şi eul propriu.

Specialiştii descriu un concept triunic în geneza comportamentului deviant,

concept ce reuneşte trei elemente: mediul de formare a personalităţii, personalitatea

delincventă şi situaţiile ce favorizează trecerea la actul antisocial.1 Primul element al

conceptului triunic ce intervine în formarea devianţei şi delincvenţei juvenile este mediul

de formare a personalităţii, fiind vorba în special de personalitatea agresivă. Pentru că

agresivitatea nu este înnăscută, ea se formează deci în rezultatul mai multor factori de

mediu, inclusiv starea de anomie macrosocială, microsocială, instituţională.2 Al doilea

factor ce intervine în conturarea unui comportament deviant este reprezentat de

personalitatea individului; mai exact, este vorba de o personalitate anomică rezultată prin

suprapunerea unor valori negative de personalitate, manifestată predominant prin

inafectivitate, insesibilitate, impulsivitate, egofilie. Ultimul element al conceptului triunic

este definit de factorii situaţionali determinanţi ce realizează trecerea la actul antisocial

propriu-zis: consumul de alcool sau droguri, intoleranţa la frustraţii, impulsivitatea

scăpată de sub control.3

Minorilor, în special, le este caracteristică apariţia unor tulburări generate de lipsa

de afectivitate din partea cadrului familial, îndeosebi în primii ani de viaţă, cînd se pun

bazele personalităţii omului. Absenţa mamei sau lipsa de afectivitate a acesteia,

manifestată în special în primele 6 luni de viaţă, îi conferă copilului un sentiment de

insecuritate afectivă manifestată ulterior prin dezvoltarea treptată a unui comportament

agresiv sau prin autism infantil. Autismul debutează în jurul vîrstei de 3 ani prin tulburări

de comunicare afectivă, dificultate de interacţiune, tulburări de limbaj cu evoluţie în trei

faze: tristeţe, disperare şi detaşare.4

Printre modelele de formare a personalităţii delincvente a minorului în literatură

se subliniază a fi: alienarea, frustrarea, inadaptarea, învăţarea.

1) Alienarea (sau înstrăinarea) – este rezultatul dificultăţilor pe care le întîmpină

minorul la integrare în societate şi la conformare normelor sociale. Potrivit

criminologului român Narcis Giurgiu, fenomenul de alienare este o consecinţă a

influenţelor negative de ordin social care intervin pe parcursul dificultăţilor procesului de

103

socializare şi se manifestă ca un factor perturbator de natură generală a

comportamentului uman ce intervine prin efecte generice de convertire spre devianţă.5

Alienarea se poate manifesta prin indiferenţă, opoziţie, contestare, negativism,

ceea ce ar presupune o eventuală transformare într-o personalitate deviantă. Acest

comportament exprimă un neconformism cu normele sociale acceptate într-o grupare,

fiind determinată de schimbări de mediu (de exemplu, mutarea într-o nouă şcoală, într-un

nou colectiv), inclusiv de mediu cultural.

2) Frustrarea – este un fenomen complex, presupunînd o serie de modificări

psihomorale, culturale, valorice, afective, generată de eşecul relaţiei conflictuale cu

mediul, provocînd trecerea la actul delincvenţial. Frustarea este o consecinţă a alienării,

dar nu orice alienare conduce indubitabil spre frustrare. Gradul de intensitate al

manifestării celor două fenomene le deosebeşte, astfel încît frustrarea constituie un proces

mai grav, mai profund, cu amprente în conştiinţa şi subconştientul persoanei, avînd la

bază un comportament conflictual, tensionant, o ripostă pe care încearcă să o manifeste

subiectul neînţelegerilor şi eşecurilor cu care se confruntă.

Fenomenul de frustrare îşi regăseşte sursa în distribuirea inegală a şanselor de

realizare individuală în funcţie de oferta socială.6 Astfel, potrivit datelor statistice, un

procentaj mai mare din cadrul delincvenţei juvenile revine minorilor fără ocupaţie; de

exemplu, în anul 2000 dintre delincvenţii minori neîncadraţi în cîmpul muncii au fost

2598, iar 86 încadraţi în cîmpul muncii, în anul 2001 neîncadraţi în muncă au fost 1908 şi

57 încadraţi în muncă.

3) Inadaptarea – exprimă imposibilitatea de convertire a persoanei la cerinţele

mediului, mai curînd ale mediului social, fiind vorba de o asocializare. Cauza inadaptării

poate fi infirmitatea fizică a individului, gradul slăbit al aptitudinii de adaptare a

individului la condiţiile externe. Evoluţia spre inadaptabilitate poate parcurge cîteva

etape: adaptare slabă; adaptare dificilă sau inadaptare. Anume conceptul de inadaptare a

servit quintesenţa tezelor lui Olof Kimberg, care menţiona despre o inadaptare fizică,

psihică sau psihologică a individului, generatoare fiind de personalitatea sa delincventă.

4) Învăţarea – îşi are originea în teoria asociaţiilor diferenţiete a lui Edwin

Sutherlend, sau din legea imitaţiei a lui Gabriel Tard.

Învăţarea exprimă orice achiziţie nouă de comportament, ca rezultat al exersării,

menită să satisfacă adaptarea la mediu. Ea presupune explorarea vie şi activă a situaţiilor,

104

cu posibilitatea de a sparge tiparele comportamentale existente şi a elabora forme noi de

comportare. Sînt rezultate ale învăţării modificările comportamentale care:

sînt de natură centrală, au loc în sistemul nervos central;

au un caracter individual, depind de experienţa individuală, de

particularităţile situaţiei în care se află individul;

se păstrează şi după dispariţia stimulului care le-a dat naştere, deci au un

caracter stabil;

duc la apariţia unor comportamente noi.7

Modalitatea învăţării vizează cea mai largă sferă a delincvenţilor minori, pentru că ei

ajung să comită un delict deoarece nu au ajuns la crearea unui model propriu de

comportament antisocial, dar nu au avut alt model comportamental, acceptîndu-l pe cel

din urmă drept exemplu de conduită.

Potrivit unui inventar canadian, care a fost elaborat în baza unor chestionare ce

conţineau 155 întrebări adresate minorilor delincvenţi, există cîteva niveluri pînă a se

ajunge la o personalitate asocială:

1) Nivelul unei proaste adaptări sociale, care se referă la un ansamblu de atitudini

asociate la o asocializare inadecvată sau perturbată. În fapt, se poate zice că subiecţii, la

acest nivel, sunt incapabili să satisfacă exigenţele mediului lor psihosocial prin manierele

social adoptate. Rezultatul se manifestă prin trăirea unui concept al sinelui negativ şi a

sentimentului de a nu fi înţeles. La aceasta se adaugă sentimentele de ostilitate, lipsă de

control, dispreţul faţă de autorităţi.

2) Orientarea spre valorile claselor socioeconomice inferioare. Acest indice vizează

frica faţă de eşec, etica unui dur şi dorinţa de a se vedea adult, minorul considerînd că nu

are noroc în viaţă. Toate tensiunile interne ale acestui individ tind a se reflecta în

simptome fizice.

3) Autismul este o tulburare a dezvoltării care e caracterizată prin alteraţii grave a

dezvoltării în trei domenii: comunicare verbală şi nonverbală; interacţiune socială;

comportamente, interese şi activităţi care sînt restrînse şi stereotipizate. Autismul impune

o deformare a realităţii după propriile dorinţe şi necesităţi.

4) Alienarea se referă la atitudinile de desconsiderare şi de îndepărtare de

interacţiunea cu alţii, negînd problemele din interiorul său.

105

5) Agresivitatea exprimă sentimentul de neplăcere, de ură, de frustrare. Subiectul este

dezamăgit şi de sine însuşi şi de alţii, pentru că el nu îşi regăseşte confortul. El ştie că

poate reacţiona brusc şi este preocupat de controlul reacţiilor sale.

6) Anxietatea socială manifestă prezenţa unui disconfort emotiv asociat relaţiilor

interpersonale. Subiectul simte şi recunoaşte la el o tensiune nervoasă.

7) Refularea reflectă o excludere din conştiinţă a sentimentelor sau a emoţiilor pe care

individul ar trebui în mod normal să le resimtă sau să le depăşească. Excluderea

emoţiilor în cazul dat se face mai curînd inconştient fapt ce generează un sentiment de

neplăcere şi de rebeliune.

Inventarul sus-numit (mai numit inventarul lui Jesness) permite evaluarea nivelului de

maturitate interpersonală atins de adolescent, adică capacitatea lui de a percepe lumea şi

de a-i răspunde. Nivelurile respective au fost parţial preluate de criminologul clinicist Le

Blanc care situa în personalitatea delincventă trei simptome: o înrădăcinare criminală; o

disocialitate distrugătoare şi un egocentrism exasperat.

În devenirea minorilor, îndeosebi la vîrsta adolescenţei, este necesar să se evite

atitudinea adulţilor care le-ar încuraja teama de a nu fi luaţi în seamă, teama de a nu fi

înţeleşi, de a fi pedepsiţi, teama de a nu pare banali. Tendinţele comportamentale ale

adolescenţilor sînt ghidate de anumite reacţii, mai mult sau mai puţin instinctive:

reacţia de opoziţie faţă de cerinţele sporite, de lipsa de atenţie din partea

adulţilor sau, dimpotrivă, faţă de interdicţiile abuzive ale adulţilor, care pot

provoca starea de înstrăinare, dorinţa de a-şi părăsi casa, vagabondajul, iar

uneori chiar comportamentul antisocial;

reacţia de emitere a unei persoane anumite sau a unui personaj din operă, a

unei persoane imaginare sau implantate de grupul de referinţă, care ulterior

influenţează comportamentul deviant al unui minor;

reacţia de negare a modelului comportamental propus de adulţi;

reacţia de compensare a insuccesului într-un anumit domeniu;

reacţia de hipercompensare, de afirmare într-un mediu extrem de dificil;

reacţia de emanicipare, de eliberare de la standardele impuse, într-o formă

categorică, de adulţi, adolescentul negînd valorile şi normele sociale de care

aceştia se conduc;

106

reacţia de aderare la grup, în special la acel grup ale cărui interese sînt

asemănătoare cu ale lui;

reacţia de pasiune faţă de un anumit domeniu, care duce la formarea unei

subculturi individuale a adolescentului.9

Un copil delincvent este, de fapt, o victimă şi nu un vinovat conştient în raport cu

responsabilităţile ce i se impun. Delincvenţa juvenilă apare în 90% din cazuri la copiii

abuzaţi, printre cauzele acesteia stabilindu-se:

disocierea căminului şi neînţelegerile familiale;

deficienţele în atitudinile educative ale unuia dintre părinţi;

relaţiile dificile cu mama;

încredinţarea copilului unei organizaţii sau bunicilor;

factorii ecologici;

pseudodebilitatea mintală a părinţilor;

precocitatea pubertăţii şi sexualităţii;

implicaţiile mass-media;

transformările demografice;

factorii genetici;

morbiditatea psihică.10

Fiind examinate particularităţile psiho-sociale ale personalităţii minorului, s-ar putea

evidenţia trei etape ale procesului de formare a unei personalităţi deviante:

În prezenţa unor premise incitante, la minor apare ideea de a-şi rezolva problemele

prin intermediul faptelor ilegale. Iniţial, ideea apare ca o fantezie, o ficţiune, dar apoi

devine din ce în ce reală şi posibilă;

II. Examinarea raportului dintre realitatea ilegală şi reacţia socială faţă de aceasta,

faţă de cele comise;

III. Transpunerea planului ilegal în realitate prin comiterea faptei ilegale.11

Evident, formarea personalităţii delincventului minor nu urmează aceleaşi reguli

pentru toţi; or, în fiecare caz se ţine cont de etapele de vîrstă, de factorul intern şi cel

extern care influenţează minorul. De exemplu, cele mai importante achiziţii la nivelul

personalităţii preşcolarului sînt: extensia eului; formarea conştiinţei morale; socializarea

conduitei. În adolescenţă însă, există cele mai mari pericole ale depersonalizării. Eşecul

afirmării de sine a adolescentului poate crea tulburări psihocomportamentale. Depresiile,

107

ca expresii ale crizei de dezvoltare, produc rupturi în comportamentul adolescentului,

influenţîndu-i viaţa familială, şcolară şi socială. Actele de devianţă, consumul de droguri,

de alcool, relativ scurte în timp, se pot manifesta ca o dezadaptare trecătoare; dacă însă

acestea persistă în timp în mod constant, ele reprezintă semnele unui proces de alterare a

personalităţii cu efecte negative asupra sinelului şi a mediului social, trebuind în acest caz

să suscite atenţia specialiştilor.

Referinţe:

1. Dana Damir, Elena Toader. Discernopatia şi delincvenţa infantilo-juvenilă // Rom J Leg

Med 14(1)51-55(2006), Romanian Society of Legal Medicine, p.52.

2. Scripcaru Gh., Astarastoae V., Scripcaru C. Medicina legală pentru jurişti. – Iaşi:

Polirom, 2005.

3. Ibidem.

4. Scripcaru Gh., Astarastoae V., Boiştreanu P., Chiriţa V., Scripcaru C. Psihiatrie medico-

legală. – Iaşi: Polirom, 2002.

5. Narcis Giurgiu. Elemente de criminologie – Iaşi: Chemarea, 1992, p. 168.

6. Ibidem, p.170.

7. Pantelimon Golu şi alţii. Psihologia copilului. – Bucureşti: Editura didactică şi

pedagogică, 1995, p. 38.

8. Michel Born. Psychologie de la delinquance. – Bruxelles: de Boeck, 2003, p.208.

9. M. Debesse. Adolescentul. – În: Psihologia copilului // Traducere din limba franceză. –

Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1970, p.87 ; O. Coşleţ. Aspecte sociale

privind formarea personalităţii infractorului minor // Revista Naţională de Drept, 2005,

nr.12, p.65.

10. Nicuşor Diaconu. Modificarea comportamentului deviant prin terapii educaţionale (I) //

Lumină şi Speranţă, 2004, nr.1-6, p. 49.

11. Вадим Розин. Психологический анализ преступной личности // Уголовное право,

1999, № 2, р.98.

4. Tipologia delincvenţilor minori

Ştiinţa tipologiei „se ocupă cu clasificările în tipuri şi criteriile după care acestea se

fac"1, cu descrierea tipurilor şi metodelor prin care aceştia pot fi determinaţi. Această

108

metodă preconizează existenţa unor grupe de persoane, a unor categorii de infractori, iar

persoanele care alcătuiesc un asemenea grup prezintă trăsături asemănătoare. Aceste

persoane, cu astfel de trăsături, alcătuiesc un tip şi aparţin aceluiaşi tip şi formează un

model care le reprezintă. În această lumină, tipul este un concept, o idee, o schemă,

reprezentîndu-i pe toţi acei care au asemenea trăsături şi care fac parte dint-o asemenea

grupă sau categorie. Tipul nu reprezintă esenţa persoanelor din grup, nici doar concretul

sau cazul singular. El este undeva la mijloc, la nivel intermediar, însă necesar în procesul

cunoaşterii.2

Este de subliniat că un tip nu este mereu acelaşi:

a) tipurile nu reprezintă tipuri pure şi complete, dar au unele trăsături mai

accentuate, care le disting de alte tipuri;

b) un delincvent nu acumulează toate trăsăturile caracteristice, dar le are pe cele mai

importante, încît el constituie un tip;

c) acceptîndu-se mai multe tipuri de delincvenţi, unele tipuri sînt mai bine conturate

şi mai frecvente.3

Primele tipologii specifice de criminali au fost realizate de C. Lombroso şi E. Ferri.

Lombroso a încercat să demonstreze existenţa unui tip de criminal înnăscut, care se

caracterizează prin anumite trăsături apreciate ca stigmate ale crimei. Ulterior, acesta a

făcut o diferenţiere în tipologia sa, distingând între criminalii de tip pasional, bolnav

mintal şi epileptic. Criminologul austriac Seeling (1956) reţine opt tipuri de criminali:

criminali profeşionişti, criminali contra proprietăţii, criminali agresivi, criminali cărora le

lipseşte controlul sexual, criminali care într-o situaţie de criză nu găsesc decît o soluţie

„criminală”, criminali caracterizaţi prin lipsă de disciplină socială, criminali

dezechilibraţi psihic şi criminali care acţionează în baza unor reacţii primitive. J. Pinatel

(1963) distinge între tipul pervers, tipul caracterial şi tipul ideologic al infractorului.

Tipologiile infractorilor pot fi determinate prin calcularea indicelui de inadaptare.

Astfel, în funcţie de o serie de criterii, în literatura de specialitate s-au realizat diverse

categorii şi tipologii ale delincvenţilor, după cum urmează:

- în funcţie de gradul de conştientizare şi control al comportamentului delincvent,

sînt  delincvenţi normali şi anormali;

- în funcţie de tendinţa de repetare   a acţiunilor delincvente, există delincvenţi

recidivişti şi nerecidivişti;

109

- în funcţie de gradul de pregătire, sînt delincvenţi ocazionali şi de carieră;

- în funcţie de modul în care personalitatea generează conduita delincventă4, L.

Yablonski (1990) face următoarea clasificare: criminali socializaţi, criminali neurotici,

criminali psihotici şi criminali sociopaţi. Criminali socializaţi prezintă o multitudine de

tulburari emoţionale. În urma impactului cu medii delincvente are loc o socializare

negativă, el învaţă regulile şi valorile grupului delincvent. Criminali nevrotici sînt cei

care comit acte delincvente datorită pulsiunilor nevrotice. Aceştia constientizează că

există ceva rău în gîndirea şi comportamentul lor. Principalul simptom al nevroticilor este

anxietatea, care poate fi exprimată şi în forma unor acţiuni compulsive de comitere a unor

infracţiuni de tipul cleptomaniei şi piromaniei. Criminalii psihotici au o personalitate

puternic destructurată, percep complet distorsionat mediul social. Ei comit, în special,

acte violente cu mobil bizar, fără sens. Criminali sociopati sînt cei care se caracterizează

printr-o personalitate egocentristă. Compasiunea lor faţă de alţii este limitată sau

inexistentă.5

După cercetătorul român N. Mitrofan, delincvenţii juvenili pot fi clasificaţi în

funcţie de o serie de criterii:

− prezenţa sau absenţa intenţiei;

− numărul de infracţiuni comise;

− gradul de normativitate psihică;

− gradul de responsabilitate;

− motivaţia.6

După legătura între minor şi fapta comisă poate fi distinsă următoarea tipologie a

minorilor delincvenţi:

1. Minori pentru care infracţiunea este o acţiune întîmplătoare, contravine orientării

generale a personalităţii.

2. Minori pentru care infracţiunea este cauzată de instabilitatea orientării personalităţii;

este situativă şi depinde de motiv şi situaţie.

3. Minori pentru care infracţiunea este condiţionată de orientarea generală negativă a

personalităţii care se manifestă prin alegerea mediului de contact, petrecerea timpului

liber, imitarea modelelor de conduită asocială.

110

4. Minori pentru care infracţiunea este rezultatul predispunerii criminale a personalităţii,

care include cautarea activă, organizarea motivului şi situaţiei pentru infracţiune,

prezenţa unui sistem stabil de aprecieri şi atitudini antisociale7.

Printre cele mai generale criterii de tipologizare a delincvenţilor ar fi:

a) criteriul demografic, clasificînd delincvenţii după sex şi vîrstă;

b) criteriul social-economic, clasificînd delincvenţii după studii, genul de activitate,

prezenţa sau absenţa unui domiciliu cu carater permanent, mediul de trai rural sau

urban etc.;

c) criteriul cetăţeniei: cetăţeni, cetăţeni străini sau apatrizi;

d) criteriul conduitei delincvente: intenţionate sau imprudente; agresive; cupidante;

primare sau de recidivă etc.

Reieşind din toate clasificările nominalizate, principalele tipuri ale delincvenţilor, care

în egală măsură se atribuie şi delincvenţilor minori, ar fi:

1) Delincventul agresiv – este autorul faptelor violente. Se caracterizează prin

agresivitate, emotivitate puternică, descărcări reactive, stări de mînie, ostilitate,

autocontrol scăzut.

2) Delincventul achizitiv – este caracterizat prin tendinţa de luare şi însuşire de

bunuri şi valori în scop personal, în scop de cîştig, cupidant.

3) Delincventul caracterial – reprezentat de un subsistem relaţional-valoric şi de

autoreglaj, exprimîndu-se printr-un ansamblu de atitudini-valori, prezentînd unele

tulburări de ansamblu ale caracterului, unele deficienţe în organizarea şi

ierarhizarea valorilor sociale. Îi este specific orgoliul, vanitatea, trufia, ambiţia,

individualismul, dominaţia, încrederea excesivă în sine, desconsiderearea

celorlalţi, lipsa emoţiilor etc.

4) Delincventul sexual – se caracterizează prin brutalitate, impulsivitate, idiferenţă

afectivă, devieri ale instinctului sexual, perversitate, afectarea simţului moral etc.

La el se produce o regresie comportamentală, evidenţiată prin dezinhibiţia unor

modalităţi primare în satisfacerea unor impulsuri imediate.

5) Delincventul ocazional – comite o faptă datorită incitaţiilor externe, a unor ocazii

speciale. Majoritatea criminologilor şi psihologilor susţin că la ei factorii externi

sînt predominanţi, dar există şi o contribuţie a factorilor interni. Sînt situaţii care

111

determină comiterea faptei şi pentru o persoană care în alte împrejurări nu ar fi

comis-o. De obicei, delincvenţii ocazionali nu recidivează.

6) Delincventul profesional – are o formare în direcţia comiterii faptelor. Unica lui

sursă de existenţă este comiterea infracţiunilor. Refuzul muncii cinstite şi legale

apare ca o trăsătură de bază a acestu tip. De obicei, debutează ca un copil

delincvent provenind din mediul social desfuncţional. Există delincvent

profesional pasiv (care nu desfăşoară o activitate utilă, cîştigîndu-şi existenţa din

comiterea unor activităţi parazitare, vagabondaj, cerşetorie, jocuri de noroc) şi

activi (îşi formează deprinderi şi abilităţi de înalt specialist, bine planificîndu-şi

activitatea infracţională).

7) Delincventul recidivist – comite fapte în repetate rînduri, din obişnuinţă. Se

caracterizează prin scepticism, egoism, imaturitate intelectuală, tendinţă de

opoziţie etc.

8) Delincventul debil mintal – are o gîndire infantilă, concretă, atenţia şi memoria

funcţionează limitat, iar autocontrolul este foarte scăzut.

9) Delincventul alienat – se caracterizează printr-o dezarmonie structurală a

personalităţii, care afectează funcţiile cognitive, afective, motivaţionale. El are o

gîndire haotică, stăpînire de idei fixe, de tendinţe şi idei străine de realitatea în care

trăieşte. Îi este caracteristic procesul de înstrăinare şi însingurare, pierzînd legătura

cu anturajul.8

Referinţe:

1. P.Popescu-Neveanu. Dicţionar de psihologie. – Bucureşti: Albatros, 1978, p.735, citat de I. Oancea

în Probleme de criminologie. Bucureşti: Ed.AII Educational SA, 1998, p. 100.

2. O. Pop. Tipologii de infractori // Legea şi viaţa, 2006, nr.5, p.24.

3. Ibidem, p. 24.

4. http://juristconsulting.ro

5. www.uem.ro

6. Mitrofan N., Butoi T. Psihologia judiciară. – Bucureşti, 1994, p.76.

7. Svetlana Rîjicova. Seminarul pentru avocaţi privind acordarea asistenţei juridice

minorilor în conflict cu legea, Chişinău, noiembrie 2003.

8. http://www.preferatele.com/docs/psihologie

112

MINORUL – VICTIMA INFRACŢIUNII

1. Conceptul de victimă

Victima este individul care se înscrie într-o dimensiune personală, socială şi

politică. Diferitele definiţii, mai mult sau mai puţin extinse, tind să reducă din caracterul

relativ al conceptului de victimă. Înainte de examinarea multilaterală a noţiunilor numai

ce expuse, este de evidenţiat însuşi conceptul de victimologie.

Studiul raportului dintre victimă şi autorul actului delincvenţial a dat temei creării

unei ramuri speciale a criminologiei: victimologia. Acest concept al victimologiei, care se

înscrie în studiul explicaţiilor actului criminal, nu trebuie confundat cu criminologia

victimologică, care cercetează victimele sub aspectul reacţiei sociale şi îşi centrează

obiectul de studiu în vederea satisfacerii revendicărilor solicitate de victime. De aceea,

celei din urmă i se mai zice victimologia secundară, pentru a o deosebi de prima –

victimologia primară, care şi ne interesează în acest caz.

Victimologia reprezintă ştiinţa despre personalitate şi comportamentul victimei

raportată la conceperea, realizarea şi consecinţele directe ale actului infracţional asupra

victimei. Victimologia relevă cauzalitatea şi efectele agresiunii asupra victimei. Modul în

care victima percepe, înţelege, acceptă sau respinge violenţa actului agresiv are

113

importanţă pentru stabilirea lanţului cauzelor şi efectelor fenomenului victimal. De

asemenea, victimologia trebuie să reprezinte un sistem de concepte, principii, reguli,

constituit pentru apărarea drepturilor victimei din care să decurgă măsurile de natură

social-morală şi juridică, pentru a restabili situaţia anterioară procedurii agresivităţii.1 În

antichitate, preocupările faţă de victimă vizau compensaţiile şi despăgubirile exercitate

pentru a readuce părţile pe poziţii de egalitate.

Noţiunea victimologiei este recentă. Ea debutează înainte de al doilea război

mondial, dar prinde amploare după acesta. Benjamin Mendelsohn, avocat penalist, este

primul care a ridicat interesul faţă de victime (1937). Conceptul de victimologie oscilează

între două extremităţi: una umanistă de origine europeană, alta nord-americană tipologică

(tinde a defini variate tipuri de victime).

Tendinţele victimologiei moldoveneşti sînt mai curînd cu rădăcini ce plonjează în

victimologia umanistă, ai cărei precursori sînt: Hans von Hentig (1948), Ezzat Faltah

(1971), Micheline Baril (1984). De-a lungul timpului, cercetările criminologice se

concentrau pe actul şi autorul infracţiunii, ignorînd victima. În anii ’80 ai sec. XX,

cercetătorii au început să-şi focalizeze atenţia în mod egal şi asupra victimei şi,

primordial, asupra ajutorului care i se poate oferi acesteia.

În sens restrîns, victimologia reprezintă studiul victimelor delictelor sau crimelor,

statutul lor psiho-social şi relaţiile lor eventuale cu delincvenţii. Dar ea tinde a explora şi

alte domenii: factorii care pot predispune o persoană să devină victimă; particularităţile

fizionomice; apartenenţa la o minoritate culturală etc. Printre sarcinile victimologiei se

enumeră:

Cercetarea victimizării şi victimităţii;

Pronosticul victimologic;

Prevenţia victimologică;

Recuperarea daunelor cauzate;

Victimioterapia.

Quintesenţa victimologiei o constituie deci conceptul de victimă înţeles în

dimensiune personală, socială şi politică.

În sens extins, victima este cea recunoscută în această calitate, de către ea şi de către

organele competente din stat. Potrivit articolului 1 al Declaraţiei principiilor

fundamentale de justiţie, referitoare la victimele criminalităţii şi la victimele abuzului de

114

putere (elaborată cu ocazia celui de-al VII-lea Congres al ONU pentru prevenirea crimei

şi tratamentul delincvenţilor (Milano 1985) adoptată prin Rezoluţia nr.40/34 din

11.12.1985 a Adunării Generale a ONU), definiţia victimei ar fi: „persoana care,

individual sau colectiv, a suferit un prejudiciu, mai exact – o atingere a integrităţii fizice

sau morale, o suferinţă morală, o pierdere materială sau o atingere gravă a drepturilor

fundamentale, din cauza acţiunilor sau omisiunilor, contrare legilor penale în vigoare

într-un Stat Membru, … reprezintă încălcarea normelor dreptului internaţional în materia

drepturilor omului.” Potrivit articolului 2 al aceleiaşi Declaraţii, „o persoană poate fi

considerată victimă indiferent dacă autorul faptei a fost sau nu identificat, arestat,

urmărit, sau declarat vinovat.” „Calitatea” de victimă se dobândeşte, aşadar, simultan cu

comiterea faptei, anterior declanşării formale a procesului penal şi independent de

aceasta.3 Victima poate dobândi, ulterior, şi calitatea de parte vătămată ori de parte civilă.

Recunoaşterea acestor calităţi procesuale nu exclud, dar nici nu condiţionează, statutul de

victimă. Rezoluţia ONU, despre care s-a amintit anterior, recomandă Statelor Membre

crearea şi dezvoltarea unei întregi reţele de servicii, prin intermediul cărora victimele

trebuie să primească asistenţa materială, medicală, psihologică şi socială de care au

nevoie.

Persoanele nevîrstnice sînt mai lejer supuse riscului de a deveni victime. Fiind fără

experienţă şi cu un fizic mai slab, inclusiv un psihic încă nestatornicit, minorii fac parte

din categoria persoanelor cu victimitate sporită, graţie următoarelor particularităţi:

capacitate redusă de înţelegere a actelor şi a previzibilităţii lor, capacitate redusă de

discernămînt, grad mai înalt de sinceritate. Astfel, ei pot fi nu doar instigaţi sau

determinaţi la comiterea unor fapte, dar în acelaşi timp manevraţi sau ademeniţi la

comiterea unor acţiuni în care tot ei vor fi victime. De obicei, minorii nu încearcă să se

apere de agresori, iar psihicul lor rămîne traumat după infracţiune. Toate acestea îi pot

distorsiona comportamentul, evoluţia normală a personalităţii lor, să le creeze anumite

complexe, fobii.

Este bine ştiut că, în cele din urmă, copilul „se obişnuieşte” cu agresiunea fizică,

mai ales dacă aceasta are o anumită „justificare”, ca o reacţie faţă de un fapt anormal al

copilului şi dacă ea se aplică în limitele unei anume „griji” de a nu produce vătămări

irecuperabile (bătăi domestice aplicate „cu dragoste” de către părinţi). Cu abuzul

psihologic, însă, nu se poate obişnui nici o fiinţă sensibilă. Traiul într-o veşnică teroare,

115

izolarea de către cei care ar trebui să se apropie de el cu dragoste şi grijă, respingerea lui

continuă sau coruperea lui forţată de a comite infracţiuni ori de a deveni partener sexual,

toate acestea îngrozesc copilul, îi creează o stare de „insularitate”, din care nu poate scăpa

decît la o vîrstă suficient de matură pentru a putea fugi din mediul în care se află. Pe de

altă parte, această fugă din mediul respectiv este privită cu severitate de către autorităţile

judiciare, întrucît este considerată o anticameră a delincvenţei, ceea ce, din păcate,

corespunde realităţii. Constatarea existenţei unui abuz psihologic din partea părintelui sau

a celor care au în grijă copilul ori locuiesc cu el este o sarcină dificilă. În asemenea

situaţii, ar fi indicat nu numai de a schimba mediul educativ, ci şi redresarea afectivă,

evident, şi somatică a copilului victimizat.4

Victimele minore ale actelor antisociale ce constituie infracţiuni pot fi clasificate

de asemenea manieră, încât investigatorul să aibă în vedere traumele psihologice şi cele

fizice ce se reverberează în fiecare dintre cazuri. Astfel, victimele abuzurilor fizice şi

emoţionale la care au fost supuse în cadrul intrafamilial sînt, în general, apatice, stăpânite

de frică, cu o mare instabilitate emoţională şi o empatie faţă de adulţi redusă. Victimele

infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală sînt, în general, afectate pe plan fizic, dar mai

ales psihic pe termen lung, contactul cu ele făcîndu-se cu mare greutate datorită faptului

că îşi pierd încrederea în orice adult pe care îl substituie agresorului lor. Ei sînt ruşinaţi,

se autoculpabilizează, însă foarte rar se resemnează şi au tendinţe autoagresive şi chiar

suicidare. Percepţia lor asupra vieţii este total deformată, sexualitatea invazivă la vîrste

foarte fragede avînd efectul distorsionării relaţiilor normale dintre adulţi şi dintre ei şi

adulţi. Victimele celorlalte acte antisociale ce pot să apară în faţa autorităţilor judiciare în

calitate de persoane vătămate nu prezintă particularităţi diferite din punct de vedere

psihologic faţă de alţi copii, fiind uşor abordabile. Aceste trăsături psihologice necesită a

fi cunoscute de către persoanele care audiază minori pentru a-şi putea structura interviul

ţinînd seama de aceste caracteristici.5

Prin victimă înţelegem orice persoană umană care suferă direct sau indirect

consecinţele fizice, materiale sau morale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale.6 Victima

este întotdeauna fiinţa umană, deci nu pot fi admise în calitate de victimă obiectele

distruse sau instituţiile prejudiciate.

Deci, prin victimă înţelegem individul care recunoaşte atinse interesele sale

personalede către un agent cauzal extern care i-a antrenat o daună evidentă, fiind de

116

asemenea identificat în această calitate de către majoritatea corpului social. Evident,

definiţia exclude persoana juridică în calitate de victimă. O persoană poate fi considerată

victimă:

recunoaşterii de către victimă a daunei pricinuite – victima de obicei se

consideră a fi un caz izolat, ieşit din comun şi neînţeles de cei din jur. În alte

cazuri, de exemplu pentru minori, victima însăşi poate să nu se perceapă ca

atare, dar există o terţă persoană care o tratează în calitate de victimă, de

exemplu – părinţii minorului;

recunoaşterii în calitate de victimă de către anturaj – la acest capitol

atribuim recunoaşterea din partea corpului social (aceasta este evolutivă,

modificîndu-se de la o perioadă la alta, determinată de mentalitate), din punt

de vedere socio-politic (recunoaşterea socială trebuie să conducă la

modificarea legii, aici un mare rol îl au şi organizaţiile nonguvernamentale),

într-o dimensiune transculturală (modificări ce survin ca urmare a

presiunilor culturale sau a aculturii7);

prezenţei agentului cauzal extern care poate provoca trei tipuri de daune:

fizice, materiale sau morale.

Conceptul de victimă urmează a fi deosebit din punctul de vedere al legislaţiei

procedural penale. Conform art.58 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova,

„se consideră victimă orice persoană fizică sau juridică căreia, prin infracţiune, i-au fost

aduse daune morale, fizice sau materiale”. În acelaşi sens, art.59 al Codului de procedură

penală stipulează că „parte vătămată este considerată persoana fizică căreia i s-a cauzat

prin infracţiune un prejudiciu moral, fizic sau material, recunoscută în această calitate,

conform legii, cu acordul victimei”. Am considera că noţiunea de victimă este cu mult

mai vastă decît cea de parte vătămată, fiindcă ultima îmbracă această formă doar în sens

juridico-penal şi procesul-penal, datorită recunoaşterii ca parte vătămată prin ordonanţa

organului de urmărire penală, imediat după stabilirea temeiurilor de atribuire a unei

asemenea calităţi procesuale (alin. (2) art.59 CPP RM).

Din punct de vedere psihologic, victima declanşează reacţii afective intense. Ea

alimentează sentimentul de insecuritate, larg fundamentat pe impresia subiectivă pe care

o avem cu toţii de a fi potenţiale victime. Ca şi sărăcia, moartea şi bătrîneţea, şi din

117

raţiuni asemănătoare, victima este exclusă din universul nostru conştient.8 După

criminologul francez René Girard victima ar fi valoarea fundamentală a civilizaţiei.

2. Comportamentul victimei minore în mecanismul actului infracţional

În vederea caracterizării raportului dintre victimă şi delincvent, sînt utilizate două

noţiuni: victimitate şi victimizare.

Victimitatea semnifică gradul de vulnerabilitate (trăsături, capacităţi, însuşiri etc.)

a unei persoane concrete, determinat de existenţa fenomenului de delincvenţă, care se

manifestă prin probabilitatea obiectivă de a deveni victimă a crimei. Victimitatea poate fi

generală, specială, individuală şi de masă. Victimitatea este determinată atît de factori

endogeni, cît şi de cei exogeni.

Victimitatea este:

- capacitatea înaltă a unui individ de a deveni „ţinta" atentatelor criminale;

- investigarea cauzelor şi condiţiilor ce favorizează pe unele persoane să devină

victime ale infracţiunilor;

- caracteristica individuală a persoanei, care constă în predispoziţia ei de a deveni

victimă;

- caracteristica comportamentului persoanei, care în anumite împrejurări, prin

acţiunile sale, riscă să devină victimă a infracţiunii.

Gradul de predispoziţie a persoanei de a deveni victimă se numeşte vulnerabilitate

victimală. Există speranţa că în viitorul apropiat se va putea calcula indicele

vulnerabilităţii victimale, ceea ce înseamnă prezicerea posibilităţii ca un individ concret

să devină victimă a unei anumite categorii de infracţiuni.9

Victimizarea reprezintă procesul de transformare a unei persoane concrete (a unei

comunităţi umane) în victimă a unei infracţiuni (sau a unui delict/crime). După o anchetă

efectuată de criminologul francez Morange pe un eşantion de 500 de persoane cu vîrsta

mai mare de 17 ani, s-a dovedit că în 38,8 la sută dintre cazuri victima însăşi determină

comiterea faptei.

Nivelul de criminalitate sau de delincvenţă în societate depinde şi de gradul de

victimizare a societăţii respective. De aceea, se vorbeşte despre nivelul de victimizare sau

rata victimizării, adică totalitatea victimelor existente la un moment dat pe un anumit

teritoriu, raportat la numărul general al populaţiei şi calculat la un număr concret de

118

persoane. Nivelul de victimizare poate fi calculat pentru fiecare categorie de infracţiuni

sau fiecare grup social: minori, femei etc., după următoarea formulă: ,unde:

Rv – rata victimizării; V – numărul de victime; P – numărul de populaţie; E –

unitatea de măsură egală cu 100, 1.000, 10.000.10

Existenţa conceptelor de victimitate şi victimizare dovedesc că minorii sau tinerii

sînt mult mai expuşi spre a deveni victime decît adulţii şi vîrstnicii. Întrebarea ce se

impune este dacă victimele pot sau nu să împartă responsabilitatea cu infractorii ce comit

acte asupra lor.

Introducînd noţiunea de „victimă activantă”, prin care înţelegem rolul jucat de

victimă în declanşarea mecanismelor latente ale infractorilor, von Henting ajunge la

concluzia că, direct sau indirect, şi victima poartă o parte din vină în desfăşurarea acţiunii

infracţionale. Pe linia susţinerii ideii că victima poartă o animită răspundere în

desfăşurarea acţiunii infracţionale, a apărut conceptul de „potenţial de receptivitate

victimală”, propus de B. Mendelsohn, care înseamnă gradul de vulnerabilitate victimală a

individului, condiţionat de o multitudine de factori, precum: vîrsta, sexul, aspectul bio-

constituţional, pregătirea socioculturală, caracteristicile psihocomportamentale.11

Copilul face parte din categoria persoanelor cu o vulnerabilitate victimală crescută,

datorită particularităţilor psihocomportamentale şi de vîrstă specifice: lipsit aproape

complet de posibilităţi fizice şi psihice de apărare, capacitate redusă de anticipare a unor

acte comportamentale proprii sau ale altora, în special ale adulţilor, capacitate redusă de a

înţelege efectele, consecinţele unor acţiuni proprii sau ale altor persoane, capacitate

redusă ampatică, incapacitatea de a discerne între intenţiile bune şi cele rele ale altor

persoane, nivelul înalt de sugestibilitate şi credulitate, sinceritate şi puritatea

sentimentelor, gîndurilor şi intenţiilor etc. Datorită acestor caracteristici, copilul poate fi

uşor antrenat în acţiuni victimizante pentru el, poate fi manevrat, minţit, determinat să

comită acte ale căror consecinţe negative pentru alţii şi pentru el nu poate să le prevadă.

Forme foarte grave de victimizare a copilului se întîlnesc şi în cadrul familiei, cum ar fi

bătaia şi incestul, cu consecinţe extrem de nefavorabile asupra procesului de dezvoltare şi

maturizare psihocomportamentală a acestuia.12

Cercetarea personalităţii victimei se face după domeniul static şi cel dinamic.

Domeniul static studiază persoana minorului victimă înainte de comiterea faptei asupra

sa sau înainte de victimizarea sa. Indicii de cercetare ar cuprinde în acest caz sexul,

119

naţionalitatea, vîrsta, statutul social, temperamentul etc. Domeniul dinamic presupune

cercetarea persoanei victime după comiterea actului delincvenţial, după epuizarea actului,

precum şi raportul victimei cu delincventul. Mai multe categorii de victime se

caracterizează prin trăsături negative, cum ar fi: irascibilitate, instigator la ceartă,

supraapreciere, narcisism.

Atitudinea victimei în relaţia sa cu delincventul poate juca uneori un rol negativ în

producerea actului delincvenţial. Anumite tipuri de relaţii determină motivul infracţiunii

şi, de asemenea, metoda comiterii. Trăsăturile şi situaţia psihologică internă a victimei

devine pentru moment comportamentul său. Victimele agresive şi cele nesociabile, în

majoritatea cazurilor, determină comiterea faptei. Din acest punct de vedere, există

victime:

care înţeleg că nimic nu se poate schimba şi ele continuă conduita lor;

care recunosc vinovăţia lor, dar continuă actul;

care se opresc înţelegînd inutilitatea actului.

Există cazuri în care victima are un comportament neutru. Relaţiile dintre victimă

şi delincvent se stabilesc în dependenţă de particularităţile personalităţii, statutul acesteia,

de comportament, de starea victimei.

Fazele trecerii la actul delincvenţial din punctul de vedere al potenţialei victime ar

fi:

1. faza elaborării delictului – ea începe prin stabilirea autorului concret, cu o imagine

atractivă şi cu capacitate mai slabă de apărare, şi succede cu elaborarea unui plan;

2. trecerea la act – anumite predispoziţii victimogene permit lărgirea agresivităţii

autorului (starea de ebrietate, consumul de droguri etc.);

3. faza executării – anumite circumstanţe favorizează actul delincvenţial şi acesta este

comis.

Se reţin trei categorii de factori care permit depăşirea victimizării:

a) experienţa prealabilă în unele situaţii similare (uneori experienţa similară poate

conferi un efect inhibitiv);

b) hazardul de moment care deformează percepţia sub influenţa afectivităţii

momentului (optimist sau pesimist);

c) cunoaşterea reală sau presupusă a atitudinilor colectivităţii faţă de situaţie şi

faţă de reacţia pe care acesta o poate avea în cazul unei crime.

120

Există, de asemenea, factori victimogeni de mediu, dar care caracterizează un

număr mai redus de victime: factori biologici, psihologici şi sociali.

La cel de-al III-lea Simpozion internaţional de victimologie de la Münster, din

1979, s-a stabilit că victimitatea releva 6 factori fundamentali, care rămîn actuali şi astăzi:

1) catastrofele naturale;

2) societatea (familia, organizarea politică, conflictele sociale, sărăcia,

suprapopularea, lipsa de educaţie);

3) traficul rutier, accidentele tehnologice;

4) industria care, favorizînd suprapopularea, provoacă consecinţe psihologice,

sociale (integrare dificilă), economice, politice, constituind o cauză a

conflictelor şi a violenţei;

5) criminalitatea în general;

6) victima ea însăşi.

Hans von Henting, în studiul factorilor victimogenetici care predispun la

victimizare, făcuse următoarele concluzionări:

28% dintre subiecţi avusese relaţii de ordin personal înaintea crimei;

10% avusese legături familiale;

10% avusese relaţii amicale;

4% avusese relaţii heterosexuale;

4% avusese relaţii homosexuale.

După A. Cohen, caracteristicile procesului trecerii la act ar fi:

1) acţiunea umană care nu survine subit;

2) circumstanţele care determină mişcarea spre acţiune;

3) feedbackul, dezvoltarea actului depinde de martori, victimă etc.

După M. Cusson (1992)13, controlul social şi, deci, victimizarea este determinată de:

rolul educaţiei, îndeosebi caracterizat de slăbirea legăturilor sociale;

rolul condiţiilor socioeconomice şi al sărăciei;

frecvenţa crimelor, care indubitabil, este mai mare la oraşe, afectînd în

particular zonele delincvenţiale unde este înrădăcinat alcoolismul şi

toxicomania;

121

legăturile între imigranţi şi delincvenţă; analiza acestora reflectă un nivel

sporit de victimizare a imigranţilor determinat de deosebirile dintre aceştia

şi mediul social nou.

Forme foarte grave de victimizare a copilului se întîlnesc şi în cadrul familiei, cum

ar fi bătaia şi incestul, avînd consecinţe nefavorabile asupra dezvoltării şi maturizării

psihocomportamentale a minorului. Unii autori s-au străduit să evidenţieze şi să

sintetizeze unele trăsături specifice părinţilor care folosesc bătaia ca un mijloc de

puternică agresare fizică asupra copilului14:

1. Caracteristici demografice. Cea mai mare frecvenţă o deţin părinţii care au un

mariaj instabil, care au divorţat şi cei care s-au separat în fapt;

2. Istoria propriei vieţi a părinţilor. Din categoria acestora fac parte părinţii, care

au fost şi ei maltrataţi de către propriii părinţi. Nevavînd alt model

comportamental, ei îl folosesc faţă de propriii copii ca un model de educaţie;

3. Atitudini parentale în raport cu creşterea copilului relevă părinţii care privesc

copiii ca pe o modalitate de a-şi satisface propiile nevoi, cerîndu-le să exercite

activităţi care îi depăşesc;

4. Tulburări psihologice şi psihiatrice. Abuzurile parentale se pot datora şi

stresului vieţii lor, a unei personalităţi imature, fie unor boli psihice.

O modalitate a victimizării din ce în ce mai în amploare este incestul. Privitor la

această formă de victimizare au fost trasate cîteva concluzii: fetele sînt în mai mare

măsură monestate sexual; în medie, vîrsta infractorului este de 37 de ani, iar a victimei de

9 ani; în general, victima şi infractorul se cunosc între ei.15

Raportul „infractor-victimă" ne oferă materiale pentru aprecierea cauzei infracţiunii,

a condiţiilor obiective şi subiective care au generat-o, calificarea infracţiunii şi a

infractorului, strîngerea probelor şi chiar depistarea infractorului. Amplificarea continuă a

criminalităţii determină şi apariţia recidivismului victimal, formă care constă în

participarea din nou, în calitate de victimă, la săvîrşirea unei infracţiuni de către o

persoană care anterior a mai fost victimă a unei alte infracţiuni.

Pe de altă parte, cercetarea victimelor oferă posibilitatea de a stabili unii indicatori

ai vulnerabilităţii şi de a elabora a măsuri de protecţie.

122

3. Clasificarea şi tipologia victimelor minore

Pe parcursul evoluţiei doctrina a elaborat variate clasificări ale victimelor, inclusiv

ale celor minore.

După Mendelsohn, categoriile de victime se stabilesc în dependenţă de raportul

dintre victimă şi delincent, cum ar fi:

1. Victima completamente inocentă, ideală (nou-născutul victimă a

pruncuciderii).

2. Victima de vinovăţie redusă, prin ignoranţă sau imprudenţă.

3. Victima egală în vinovăţie cu infractorul:

a) suicidul conştientizat;

b) victima eutanasiei;

c) suicidul cuplurilor;

4. Victima mai vinovată decît infractorul:

a) victima provocatoare, care prin conduita sa incită autorul la

comiterea infracţiunii;

b) victima prin imprudenţă, totalmente responsabilă de accident.

5. Victima cu un grad mai sporit de vinovăţie sau integral vinovată:

a) infractorul – victima unui act al legitimei apărări;

b) falsa victimă care induce cu bună-ştiinţă justiţia în eroare;

c) victima imaginară: paranoicii sau mitomanii.

În dependenţă de rolul victimei în actul criminal este stabilită şi sancţiunea în final.

După cel de al doilea război mondial, B.Mendelsohn a prezentat o clasificare a

victimelor avînd ca bază următoarele criterii:

- victime ale accidentului de muncă;

- victime ale accidentului de circulaţie;

- copiii care au fost victime ale familiilor lor înainte de a deveni delincvenţi;

- victime ale naziştilor şi cele ale genocidului în general;

-alte categorii de victime, de exemplu ale şantajului16.

După H. Von Henting ar exista trei concepte privind categoria victimei:

1. Criminalul-victimă, adică subiectul care poate fi criminal sau victimă în funcţie de

circumstanţe. El citează exemplul copilului bătut care devine la maturitate un părinte

ce îşi maltratează propiii copii.

123

2. Victima latentă, care este vulnerabilă în funcţie de predispoziţiile speciale sau

generale:

a) speciale prin vîrstă, domeniu de activitate, patricularităţi ale personalităţii etc.;

b) generale, caracterizînd victimele prin predispoziţiile psihopatologice înnăscute sau

cronice.

3.Relaţia specifică victimă-criminal:

a) psihopatologice pure;

b) relaţii de compatibilitate psihologică reciprocă (de exemplu, între un isteric şi un

paranoic);

c) anumite relaţii familiale de atracţie reciprocă.

După E. A. Fattah (1971), reieşind din dispoziţiile legii penale, ar exista victime

specifice (persoane fizice, juridice) şi victime aspecifice (instituţii religioase, sociale sau

juridice). El insista asupra faptului că publicul în general este victima criminalităţii, fie

direct, fie indirect, în dependenţă de climatul de insecuritate generat de criminalitate.

După gradul de implicare şi de responsabilitate a victimelor, clasificarea lui Sheley

din 1979 identifică:

infractor activ - victimă pasivă;

infractor activ - victimă semiactivă;

infractor activ - victimă activă;

infractor semipasiv - victimă activă;

infractor pasiv - victimă activă.17

Această tipologie scoate în evidenţă mai mult rolul pe care îl poate juca victima, ca

membru al cuplului penal în comiterea infracţiunii.

După criteriul responsabilităţii criminalului şi a victimei, S. Schafer18 stabileşte

următoarea tipologie19:

1) victime care anterior crimei nu au avut nici o legătură cu făptaşul; întîlnirea

dintre victimă şi infractor este complet întîmplătoare, iar victima nu are nici o parte din

vină;

2) victime provocatoare, care anterior faptei infracţionale au comis, conştient sau

inconştient, ceva ce a declanşat „trecerea la act";

124

3) victime care precipită declanşarea „trecerii la act" prin comportamente neglijente

şi incită infractorul la comiterea de acte ilegale, deci o parte de vină le aparţine (de

exemplu, nu încuie portiera maşinii sau lasă obiecte scumpe fără supraveghere etc.);

4) victime slabe fiziologic, biologic, care nu pot opune rezistenţă criminalilor

(bătrîni, copii);

5) victime slabe sub aspect social; acestea sînt persoanele ce aparţin unor grupuri

minoritare etnice sau religioase neagreate şi cad victime agresiunilor fără să aibă vreo

vină personală;

6) victime autovictimizante, ce orientează victimizarea asupra lor înselor

(prostituate, cartofori, suicidari etc.);

7) victime politice, care au avut de suferit din cauza convingerilor lor.

Această clasificare este pur penală, ea nu se interesează de soarta victimei cum o

face victimologia umanitară.

În cazul infracţiunilor de violenţă, situaţia victimei poate avea mai multe variante

şi, în dependenţă de aceasta, ar exista o clasificare a acestora în20:

victime dispărute;

victime decedate;

victime care supravieţuesc agresiunii, dar nu pot oferi date despre infractor

din motive obiective (întuneric, infractor mascat);

victime care supravieţuesc agresiunii şi cunosc infractorul, dar nu îl denunţă

din teama de răzbunare;

victime care supravieţuesc agresiunii, cunosc infractorul, dar nu îl denunţă

din motive personale;

victime care supravieţuesc agresiunii, cunosc infractorul, dar în loc să-l

denunţe oferă alte date şi explicaţii, protejîndu-l pe infractor;

victime care supravieţuesc agresiunii, cunosc infractorul, dar acuză o altă

persoană pe care vor să se răzbune;

victime care supravieţuesc agresiunii, cunosc infractorul, dar încearcă să

pună pe seama acestuia fapte pe care nu le-a comis;

victime care denunţă o faptă comisă asupra lor, cu intenţia de a profita sau

de a pedepsi pe cineva.

125

4. Prevenţia victimologică

Victimitatea poate fi ridicată sau scăzută, în dependenţă de mijloacele utilizate în

acest scop. Printre mijloacele victimologice de prevenţie ar fi:

instruirea persoanelor minore (cum să se comporte în cazuri concrete);

lărgirea nivelului de apărare a persoanelor care riscă să devină victime (de

exemplu, a celor defavorizate social);

informarea persoanelor în ce priveşte situaţiile victimogene, pentru a le

evita;

apărarea şi resocializarea victimelor infracţiunilor;

discuţii cu părinţii, educatorii, pedagogii, elevii privind comportamentul

acestora în unele situaţii suspecte.

Profesor-criminolog, Dayana Rassel a cercetat victimitatea în cazul violului şi a stabilit

că:

persoanele cumsecade nu pot fi victime ale violului;

dacă persoana nu permite, atunci ea nu va fi violată;

violează, la general, oamenii bolnavi.

Prevenirea victimizării se face printr-un larg spectru de modalităţi: organisme non-

guvernamentale; publicarea informaţiilor în reviste sau palete , emisiuni radio şi

televizate, mass-media etc. În unele state se ţin lecţii privind lupta contra criminalităţii şi

modalităţile de apărare. Minorilor încă de la grădiniţă li se implementează să nu

converseze cu străinii şi, cu atît mai mult, să nu meargă undeva cu persoane necunoscute.

Doritorii pot lua cursuri de autoapărare.

Există autoapărare activă, exercitată de către însăşi victimă, şi autoapărare pasivă,

exercitată de către terţe persoane.

Prin prevenire victimologică înţelegem, deci, ansamblul măsurilor statale şi sociale

dirijate spre prevenirea criminalităţii prin scăderea riscului populaţiei şi a unor grupuri de

persoane de a deveni victime ale actelor criminale.

Foarte importantă este şi profilaxia victimologică în cazul infracţiunilor ce

atentează la persoană, sănătatea acesteia, patrimoniu.

Prevenţia poate fi individuală sau generală.

126

Printre recomandările de prevenţie a victimizării se recomandă, de exemplu, luarea

măsurilor de precauţie în cazul în care persoana se află într-o localitate străină sau s-a

pierdut. Din punt de vedere psihologic, privirea îndelungată asupra unei persoane poate

crea o stare de conflict, pupilele se micşorează dacă persoana se află în stare de ură,

mînie, dacă capul este înclinat înainte şi persoana vă priveşte insistent, atunci există o

doză sporită a unui atac potenţial. Toate acestea constituie informaţii ce au scopul de

prevenţie generală.

Un rol important în evaluarea victimei minore îl are exercitarea corectă a audierii

acesteia.

Pentru a asigura succesul audierii sînt importante următoarele aspecte:

- atitudinea celui ce efectuează audierea trebuie să fie una de respect şi

profesionalism;

- o abordare formalizată şi autoritară poate induce victimei o atitudine de

complezenţă, nu una de încredere şi cooperare; cu cât mai relaxantă este atmosfera

cu atât mai multe şanse există să se obţină cele mai relevante informaţii;

- persoana ce efectuează audierea nu trebuie să abordeze în cadrul audierii o atitudine

prea familial cu victima; este important însă să nu i se lase acesteia impresia că

este tratată cu mai puţin respect decât celelalte persoane;

- este util să se folosească ascultarea activă cu privire la răspunsurile victimei, în

special în partea în care aceasta relatează faptele. Limbajul non-verbal al

investigatorului trebuie să reflecte atenţie şi interes pentru ceea ce spune victima.

- interviatorul va oferi mereu confirmări şi încurajări verbale victimei, ca de exemplu:

„..aşa.”, „da”, „continuă...” etc;

- este important a se reţine că în interviurile realizate cu victimele traficului de copii

sau ale exploatării sexuale sînt examinate aspecte sensibile, dificil de reamintit, de

aceea este posibil ca victimele să nu răspundă repede la unele întrebări; deci,

investigatorul trebuie să aibă răbdare şi să ofere timpul necesar pentru un astfel de

răspuns;

- relatarea victimei nu trebuie întreruptă, în special în momentul în care povesteşte

prin ce a trecut. Întreruperile blochează coerenţa şi trebuiesc evitate.

Care ar putea fi, deci, stările psihice cele mai frecvente în cazul minorilor victime?

În primul rînd, aceasta o constituie frica, durerea, frămîntările psihice şi morale. Frica

127

este determinată de necunoaşterea situaţiei, de neîncrederea în forţele proprii, lipsa de

informare privind ieşirea din această situaţie. Starea de frică poate avea diferite

niveluri şi poate provoca variate consecinţe. Forma astenică a fricii poate determina

fapte nejudecate, inactivitate. Fiind un reflex pasiv de apărare, forma respectivă

paralizează voinţa victimei, ceea ce poate conduce la sporirea nivelului de temere.21

Dimpotrivă, forma stenică, fiind un reflex activ de apărare, ridică activitatea vitală a

organismului. Victima opune rezistenţă activă infractorului şi recurge în acest sens la

diferite metode. Complexul trăirilor psihice sînt mult mai intense la minori decît la

adulţi, ele pot fi atît de puternice, încît să provoace dereglări psihice de scurtă durată

post-actului comis.

În lume au fost create organisme naţionale al căror scop este prevenirea victimizării,

precum şi acordarea ajutorului postvictimal victimelor (a se vedea Anexa).

Legea Republicii Moldova privind drepturile copilului stabileste statutul juridic al

acestuia ca subiect independent, prevede asigurarea sănătăţii lui fizice şi spirituale,

formarea conştiinţei civice pe baza valorilor naţionale şi generalumane, acordă o grijă

deosebită şi protecţie socială copiilor lipsiţi temporar sau permanent de anturajul familiei

sau care se află în alte condiţii nefavorabile sau extreme. În Preambulul Legii este

declarat că ocrotirea de către stat şi societate a copilului, familiei si maternităţii constituie

în Republica Moldova o preocupare politică, socială şi economică de prim ordin. Ţinînd

cont de faptul că în ultimele decenii omenirea trece printr-un proces de conştientizare a

extinderii violenţei asupra copiilor atît în cadrul familiei, cît şi al instituţiilor sau

comunităţilor din care fac parte, legiuitorul, în art.4 din Lege, stipulează că dreptul

copilului la viaţă şi inviolabilitatea fizică şi psihică este garantat. Nici un copil nu poate fi

supus torturii, pedepselor sau tratamentelor crude, inumane sau degradante. În acelaşi

spirit este formulat şi art.6 din Lege, care declară că statul ocroteşte inviolabilitatea

persoanei copilului, protejîndu-l de orice formă de exploatare, discriminare, violenţă

fizică şi psihică, neadmiţînd comportarea plină de cruzime, grosolană, dispreţuitoare,

insultele şi maltratările, antrenarea în acţiuni criminale, iniţierea în consumul de băuturi

alcoolice, folosirea ilicită de substanţe stupefiante şi psihotrope, practicarea jocurilor de

noroc, cerşetorie, incitarea sau constrîngerea de a practica prostitutia, antrenarea în

activitatea pornografică, inclusiv din partea părinţilor sau persoanelor subrogatorii legale,

rudelor. Luînd în calcul aceste prevederi, statul trebuie să ia toate măsurile necesare

128

pentru protejarea copilului împotriva oricaror forme de maltratare, incluzînd atît stabilirea

de programe sociale ce ţin de acordarea unui sprijin necesar copilului şi celor carora le-a

fost încredinţat, precum şi urmărirea penală pentru cauze de rele tratamente aplicate

copilului.22

Articolul 12 din Legea privind drepturile copilului proclamă dreptul fiecărui copil la

odihnă şi timp liber, dreptul de a participa la jocuri şi la activităţi recreative proprii vîrstei

sale, participarea la viaţa culturală şi artistică. În acest sens, statul stimulează şi susţine

material crearea unei reţele largi de instituţii extraşcolare, edificii sportive, stadioane,

cluburi, tabere de odihnă şi alte obiective ce contribuie la fortificarea sănătăţii copiilor,

stabileşte înlesniri pentru frecventarea instituţiilor de cultură, învăţămînt, sportive şi a

bazelor de odihnă în timpul vacanţei. Spre regret, dreptul copilului la odihnă, timp liber,

activităţi recreative etc. se încalcă adeseori chiar la adapostul legii şi în numele reformei

sistemului educaţional. Creşterea numărului de ore de instruire pe zi (7 ore în şcoală şi

minimum 3-4 de autopregătire acasă pentru copiii de 12-13 ani) are efecte negative nu

numai asupra timpului liber, asupra dreptului la odihnă şi recreare a copilului, asupra

participării sale la activităţi extraşcolare, dar şi asupra sănătăţii sale fizice şi psihice. Un

adult are – în acord cu legislaţia internă şi internaţională în domeniul muncii – obligaţia

de a munci 8 ore pe zi. Aceste 8 ore presupun, de regulă, efectuarea aceluiaşi tip de

activitate, corespunzatoare specializării profesionale. Spre deosebire de adult, copilul

trebuie să desfăşoare în cele şapte ore şcolare activităţi foarte diferite. În acest spirit,

Legea cu privire la drepturile copilului garantează dreptul copilului la exprimarea opiniei,

la libertatea de gîndire, de conştiinţă, religie, asociere si reuniune paşnică. Statul

garantează copilului cu discernamînt dreptul de a-şi exprima liber opiniile asupra oricărei

probleme care îl priveste. Opiniile copilului sînt luate în consideraţie, avîndu-se în vedere

vîrsta şi gradul de maturitate. În acest scop, copilului i se dă posibilitatea de a fi audiat în

cursul dezbaterilor judiciare sau administrative care îl privesc, fie direct, fie printr-un

reprezentant sau organ corespunzator, în conformitate cu legislaţia (art.8). În scopul

asigurării dreptului copilului la libertatea de exprimare, vor fi luate în consideraţie

opiniile copilului care a atins vîrsta de 10 ani privind: viaţa de familie; viaţa şcolara;

justiţia juvenilă; plasamentul şi viaţa în instituţie şi alte forme de îngrijire; în procedura

de acordare a timpului de joacă; în toate procedurile judiciare; la audienţe de judecată de

129

divorţ, custodie, tutelă, adopţie, schimb de nume; depunere de bani; procese penale dacă

părinţii sînt urmăriţi penal etc.23

Printre modalităţile victimizării minorilor se enumeră şi atragerea acestora în

exercitarea muncilor grele. Printre factori care contribuie la extinderea fenomenului de

exploatare prin muncă a copilului ar fi :

• starea de sărăcie a familiilor copiilor din stradă;

• dezorganizarea familială (familii monoparentale, părinţi alcoolici sau aflaţi în

închisoare);

• nivelul scăzut de educaţie al părinţilor şi tutorilor, fapt care contribuie la

mentalităţi şi modele culturale care favorizează munca copilului;

• lipsa formelor alternative de învăţămînt pentru copiii care au abandonat şcoala;

• mediul urban în care copiii şi uneori familiile acestora trăiesc, mediu caracterizat

printr-un grad mai redus de control sau suport social faţă de mediul lor rural de

provenienţă.24

Relaţia dintre educaţie şi implicarea copiilor în muncă are, am putea spune, o

dublă natură. Pe de o parte, implicarea copiilor în forme grave de muncă determină

participarea redusă a acestora la procesul educaţiei, iar, pe de altă parte, lipsa

posibilităţilor de a merge la şcoală face ca implicarea în muncă să fie singura alternativă

viabilă. Multe familii preferă să-şi trimită copiii la muncă, considerînd că astfel ei vor

dobândi abilităţi care le vor fi mult mai utile decât educaţia şcolară. Şcoala este percepută

ca o pierdere de timp şi de bani. În familiile care se confruntă cu probleme socio-

economice grave educaţia este slab valorizată.

Munca dificilă la care sînt supuşi copiii priveşte riscurile, cum ar fi oboseala

accentuată; alte efecte negative semnalate sînt îmbolnăvirile şi accidentele suferite.

Printre strategiile de prevenire şi eliminare a implicării copiilor în munci grele se

propune:

• Organizarea unor servicii de consiliere psihologică şi îndrumare profesională

adresate familiilor în dificultate, care să furnizeze acestora suport social în vederea

depăşirii perioadelor de criză;

• Intensificarea şi diversificarea modalităţilor de informare şi sensibilizare a

opiniei publice la problematica privind copiii străzii angrenaţi în forme grave de muncă;

• Coordonarea la nivel naţional a eforturilor vizînd lichidarea fenomenului.25

130

Printre formele victimizării în Republica Moldova se înregistrează, îndeosebi în

Chişinău, problema copiilor de pe stradă. Este indispensabil de a se face o clara

diferenţiere a conceptului raspîndit de „copii ai strazii”, care este o realitate diversă de

„copiii de pe strada”: în Moldova nu exista ”copiii strazii”, dar sînt “copii de pe stradă”.

Ce ar însemna această diferenţă? „Copilul strazii” este cel care nu mai are nici un fel de

legatura cu familia, este absolut singur şi traieşte o evidentă situaţie de autonomie,

întreţinîndu-se prin diverse forme, asa ca furtul, cerşitul. Unica perspectiva ramîne strada.

În schimb, „copilul de pe strada” este cel care are o familie, dar aceasta este departe,

poate că trăieşte la sat, este foarte săracă, copilul s-a certat cu familia, nu suportă parinţii

din cauza că aceştia fac abuz de alcool. În acest caz, familia nu reprezintă pentru minor o

ambianţă plăcută pentru trai, nu este un punct de referinţă a valorilor, nu este recunoscută

şi preferă de a sta departe de ea, sau cel mult se întoarce la ea din cînd în cînd,

menţinîndu-se relaţiile conflictuale. Condiţia de abandon este identică, se schimbă doar

metodologia de intervenţie, deoarece recuperarea „copilului de pe strada” are drept

obiectiv nu copilul, ci familia, care trebuie recuperată şi susţinută pentru a permite

reintegrarea copilului în sînul ei. Deci, ne întoarcem la afirmaţia că în Moldova procesul

de recuperare a copiilor în stare de abandon are un obiectiv imediat, care este copilul

însuşi, dar mai are şi un obiectiv final, care este familia, care exista în mod fizic şi trebuie

să-şi asume din nou, evident nu cu puţin efort, un rol educativ faţă de copil.

În ceea ce-i priveşte pe copiii care trăiesc permanent în stradă şi care, deci, nu

depind de familiile lor, diferenţele ce apar la distribuţia pe sexe se explică şi prin faptul

că fetele sînt dispuse într-o mai mare măsură decât băieţii să îndure conflictele familiale,

violenţa şi mizeria materială decît să înfrunte spaţiul străzii, de care se tem foarte mult.

Printre cele mai întîlnite activităţi la care sînt supuşi minorii menţionăm:

cerşetoria, încărcarea şi descărcarea de mărfuri, spălarea parbrizelor sau a maşinilor în

parcări, vânzarea florilor sau ziarelor şi colectarea de deşeuri. Copiii implicaţi în muncă

sînt lipsiţi de trebuinţele de bază (somn, hrană şi adăpost) şi devin victime ale diferitelor

forme de abuz (suprasolicitare, insulte, bătăi, ameninţări, înfometare, violuri etc.);

dezvoltarea fizică (subponderală, înălţime mică, volum/masă musculară reduse etc.) nu

este în concordanţă cu vîrsta lor; copiii care muncesc în stradă sînt victime ale

tuberculozei, hepatitei şi bolilor de piele. Principala cauză a implicării copilului în muncă

este de ordin financiar, familiile copiilor avînd un venit lunar sub salariul minim pe

131

economie. Numărul de ore de muncă pe zi a unui copil este în medie de 6; de asemenea,

aceşti copiii muncesc toată săptămâna (în medie 6 zile pe săptămînă), în fiecare zi şi tot

timpul anului.

O altă modalitate a victimiării este „violenţa în familie" – orice act vătămător, fizic

sau emoţional care are loc între membrii unei familii. Atacul fizic sau sexual poate fi

însoţit de intimidări sau abuzuri verbale; distrugerea bunurilor care aparţin victimei;

izolarea de prieteni, familie sau alte potenţiale surse de sprijin; ameninţări făcute la

adresa altor persoane semnificative pentru victimă, inclusiv a copiilor. Funcţia

principală a familiei – creşterea copiilor – este distorsionată cu largi şi dramatice

consecinţe în viitor. Perturbarea acestei funcţii se petrece, în general, ca o stare de boală

cronică ce se acutizează în momentele actelor violentale. Cercetările denotă că trauma

copiilor care cresc într-o atmosferă de violenţă, chiar dacă nu ei sînt victimele directe,

este mai intensă şi cu consecinţe mai profunde şi mai de durată decît în cazul copiilor

care sînt victime directe ale abuzurilor şi neglijării din partea părinţilor. Într-o familie

bîntuită de violenţă copiii cresc într-o atmosferă în care nevoile lor de bază (nevoia de

siguranţă, de viaţă ordonată, de dragoste) sînt profund neglijate. Copiii care cresc în

familii violente dezvoltă comportamente şi o condiţie fizică ce-i face uşor de

recunoscut. Ei prezintă:

Probleme fizice: boli inexplicabile, expuşi la accidente în casă şi în afara casei,

dezvoltare fizică mai lentă;

Probleme emoţionale şi mentale: anxietate mărită, sentiment de culpabilitate, frică

de abandon, izolare, mînie, frica de răniri şi moarte;

Probleme psihologice: neîncredere în sine, depresie, comparare cu viaţa mai

fericită a colegilor;

Probleme de comportament: agresivitate sau pasivitate la agresiunile celorlalţi,

probleme cu somnul, enurezie, bătăi, fuga de acasă, sarcini la vîrste mici, relaţii

pentru a scăpa de acasă, mutilare, consum de droguri şi alcool, comportament

defensiv cu minciuna;

Probleme şcolare: neîncredere, eliminare, schimbări bruşte în performanţele

şcolare, lipsă de concentrare, lipsă de maniere sociale;

Identificare cu eroi negativi.

132

Un lucru mai puţin luat în consideraţie pînă acum este faptul că în rîndul tinerilor a

crescut fenomenul sinuciderii, al tentativelor de suicid şi că pe primul loc în rîndul

cauzelor se află climatul familial deteriorat şi slaba comunicare în cadrul familiei. Deşi

incidenţa fenomenului este în scădere, se manifestă o acutizare a lui, în sensul creşterii

intensităţii violenţei (acte de cruzime).26 Este în creştere numărul de copii victimizaţi în

familie, dar şi de violenţe între concubini, care în prezent, potrivit legislaţiei în vigoare,

nu beneficiază de statutul de „familie".

Violenţa şcolară de cele mai multe ori nu este fatală, dar poate cauza serioase

prejudicii dezvoltării persoanei. Se identifică două tipuri de violenţă în mediul şcolar: a)

violenţele obiective care sînt de ordinul penalului (crime şi delicte) şi asupra cărora se

poate interveni frontal; b) violenţele subiective, care sînt mai subtile, de atitudine, şi care

afectează climatul şcolar. Sînt incluse aici dispreţul, umilirea, sfidarea, lipsa de politeţe,

absenţele de la ore. Violenţa fizică şi cea verbală sînt două dintre cele mai des întîlnite

tipuri de violenţă în şcolile din Europa. În Suedia, în anul 2000, 22% dintre elevi de sex

masculin cu vîrsta cuprinsă între 13 şi 17 ani au fost implicaţi în trei sau mai multe

violenţe fizice. În Nürnberg, Germania, 53% dintre băieţi au admis că au fost implicaţi în

violenţe fizice în şcoală în anul 2000. Un studiu britanic a ajuns la concluzia că în fiecare

an 10 elevi au tentative de suicid determinate de actele de violenţă de la şcoală; acelaşi

studiu atestă că 80% din victimele violenţelor consideră violenţa verbală mai stresantă

decît atacurile fizice, iar 30% din victime afirmă că agresiunile le afectează capacitatea de

a se concentra asupra sarcinilor şcolare. Pe ansamblu, datele demonstrează că violenţele

şcolare au o tendinţă constantă de creştere, atingînd rata cea mai înaltă la nivelul

învăţămîntului gimnazial şi liceal; din punct de vedere al distribuţiei pe sexe, violenţele

sînt cel mai des întîlnite la băieţi, atingînd frecvenţa maximă în jurul vîrstei de 15 ani.27

De asemenea, ca o formă a victimizării minorilor apare şi incestul, ale cărui victime

de obicei sînt tăcute, retrase, de aceea este foarte importantă reinserarea comunitară a

acestor victime.

Protecţia victimelor infracţiunilor, în special protecţia victimelor infracţiunilor

săvîrşite cu violenţă, constituie o preocupare a organismelor europene şi a statelor

Europei, fundamentată pe raţiuni de echitate şi solidaritate socială. La nivelul Consiliului

Europei, această preocupare s-a concretizat în adoptarea Convenţiei europene privind

compensarea victimelor infracţiunilor violente (Strasbourg, 24 noiembrie 1983) şi a

133

Recomandării nr.R(85)11 privind poziţia victimei în cadrul dreptului penal şi al

procedurii penale. La nivelul Uniunii Europene, preocuparea pentru a asigura protecţia

victimelor într-un spaţiu comun de libertate, securitate şi justiţie se reflectă în

Comunicarea Comisiei Europene „Victimele infracţiunilor în Uniunea Europeană -

reflecţii privind standarde şi acţiune” (14 iulie 1999), în Decizia Cadru a Consiliului

European privind poziţia victimelor în procedura penală (15 martie 2001), în Cartea

verde „Compensarea victimelor infracţiunilor” a Comisiei Europene (28 septembrie

2001) şi în activitatea desfăşurată în prezent pentru definitivarea proiectului de Directivă

privind compensarea victimelor infracţiunilor.

Printre modalităţile de prevenţie a victimizării am sublinia:

1. Prima categorie de măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor infracţiunilor

priveşte informarea acestora, pornind de la ideea că o informare corectă şi completă a

victimei constituie prima condiţie pentru realizarea drepturilor şi pentru ameliorarea

situaţiei sale;

2. O altă categorie de măsuri se referă la consilierea psihologică a victimelor unor

infracţiuni. Consilierea psihologică se asigură victimelor acelor infracţiuni care, fiind

săvîrşite cu violenţă sau aducînd atingere libertăţii sexuale a persoanei, produc nu numai

o traumă fizică, ci şi o traumă psihologică;

3. Mecanismul cel mai important de protecţie a victimelor ar privi compensarea

financiară de către stat a victimelor unor infracţiuni.

5.Suicidul minorilor

Perturbarea atitudinii faţă de mediul social existent se poate manifesta printr-o

diversitate de aberaţii comportamentale, dintre care unele pot ameninţa însăşi

existenţa fizică a persoanei. Din rîndul acestora face parte şi suicidul, ca cea mai

gravă formă.

Suicidul constituie un act grav şi irecuperabil al existenţei umane după datele

literaturii medicale el apare într-o frecvenţă medie de 2%, iar tentativele de sinucidere

ar fi într-o proporţie de zece ori mai mare. Evaluarea semnificaţiei actului suicidar se

poate face prin criterii de analiză filosofică, etică, psihopatologică şi socială.28 După

134

unii autori, sinuciderea trebuie privită sub triplă incidenţă: biologică, psihologică şi

socială.29

Suicidul constituie, deci, actul de privare voluntară a propriei vieţi. Ca intenţie sau

act realizat, suicidul rămîne expresia unei atitudini de singularizare determinată de un

conflict ale cărui durată, intensitate şi condiţionare sînt esenţial subiective. Conflictul

se realizează prin structurarea în propria conştiinţă a unor întrebări răspunsurile

stabilesc atitudini incompatibile între ele şi, în consecinţă, anulează capacitatea de a se

realiza, prin perturbarea instinctului de conservare şi a întregii personalităţi.

Rata suicidului diferă de la stat la stat şi în dependenţă de o multitudine de factori

(variaţii legate de anotimp, de caracteristici persoanle, de locul de rezidenţă, cauze

medicale).

În dependenţă de cauzele sociale, Durkheim (1951) clasifică suicidul în trei

categorii 30:

suicid egoist – realizat de indivizi care şi-au pierdut simţul integrării în

grupul lor social şi nu se mai simt sub controlul social, familial şi religios al

acestuia;

suicid anomic – realizat de indivizi care au trăit într-o societate lipsită de

„ordinea colectivă",   aflîndu-se în mijlocul unor schimbări sociale majore

sau al unor crize politice;

suicid altruist – realizat de indivizi care şi-au sacrificat vieţile pentru binele

grupurilor sociale, reflectînd astfel influenţa identităţii de grup.

Vîrsta şi sexul de asemenea caracterizează riscul suicidal. În cadrul suicidului pînă

la vîrsta de 18 ani s-a determinat două perioade cu valori înalte ale ratei suicidale: 9-11

ani şi 14-18 ani, însă riscul suicidal s-a evidenţiat preponderent în perioada maturităţii

sexuale şi adolescenţei. Această vîrstă de tranziţie, ştiută prin modificările de caracter al

persoanelor, induce stările conflictuale din familie, din mediul microsocial, din societate,

iar particularităţile de adaptabilitate scăzută favorizează dezvoltarea conduitei suicidale.

Copiii şi adolescenţii folosesc metodele mai accesibile pentru ei, cunoscute din cele

auzite şi văzute, ca urmare a „spectacolelor de suicid" întîlnite în viaţa lor, suicigaşii fiind

pentru ei mai des eroi şi considerînd suicidul o metodă de pedeapsă a părinţilor, care, cu

siguranţă, vor suferi. Alcoolul, prin acţiunea sa narcotică, deprimînd instinctul de

conservare, prezintă un factor de risc evident ce facilitează realizarea suicidală a tinerilor.

135

Conform investigaţiilor, în Moldova, 27,7% din cazurile de suicid realizat de copii şi

adolescenţi s-au produs pe fundalul alcoolizării.31

Printre modalităţile de suicid printre copiii şi tinerii de la oraş se constată: asfixiile

mecanice – 35,96%, precipitările – 33,71%, intoxicaţiile – 23,6% şi în cîte 2,25% s-au

notat aplicarea armelor de foc, ascuţite şi aruncarea sub tren. În mediul rural suicidul s-a

realizat prin: spînzurare – 43,75%, intoxicaţie – 33,33%, precipitare – 10,42%, aruncare

sub tren – 6,25%, aplicarea armelor de foc – 4,17% şi a obiectelor ascuţite – 2,08%.

Persoanele neidentificate au realizat suicidul mai frecvent prin aruncarea sub tren sau

spînzurare cu o frecvenţă egală de 42,86% şi mai rar prin precipitare – 14,29%32.

Suicidul este determinat mai des de stările conflictuale din mediul familial, de

studii, de serviciu, de relaţiile interpersonale interpersonale etc., care constituie în total

42,85%. Dragostea în eşec a indus acţiuni suicidale în majoritatea cazurilor printre sexul

feminin (80%), care au reacţionat mai sensibil în astfel de situaţii. Conflictelor pe

fundalul relaţiilor de dragoste le-a fost caracteristică vîrsta de 17-18 ani. O influenţă

asupra acestei motivaţii o are şi mediul de reşedinţă al adolescenţilor, astfel de cazuri

fiind înregistrate numai printre locuitorii oraşului. Săvîrşirea actelor suicidale pe fundalul

acestor conflicte poartă un caracter acut, deoarece au fost realizate după întoarcerea de la

randez-vous, în intervalul de ore de la 9 seara la 3 noaptea. Un risc sporit de realizare a

suicidului cu motivaţie amoroasă o prezintă zilele de odihnă, atunci cînd sînt organizate

de obicei diferite distracţii pentru adolescenţi, preponderent sîmbăta, mai rar duminica

sau în noaptea spre luni. Majoritatea cazurilor de suicid, realizat din motivul

neînţelegerilor familiale, au la bază conflictele părinţi-copii.33

Moartea şi tentativele suicidale printre copii şi adolescenţi reprezintă un fenomen

complex de autovictimizare şi rămîne o problemă medico-socială majoră. Cazurile de

deces suicidal la vîrsta de 7-18 ani se plasează pe locul doi după accidente, iar tentativele

suicidale predomină esenţial (70,2-77,1%) printre toate spitalizările în urma intoxicaţiilor

acute. Coraportul dintre tentativele şi decesele suicidale printre copii şi adolescenţi

constituie 18:1. Acţiunile suicidale se caracterizează prin variaţii zonale, riscul

autoagresiv accentuîndu-se în teritoriile sudice ale republicii. Se constată o rată mai înaltă

a suicidului realizat rural (17,80/0000) faţă de cel urban (14,90/0000). Pentru suicidul

realizat semnificativă este predominarea de 5 ori a sexului masculin, iar pentru tentativele

136

suicidale – de 6 ori a sexului feminin. Riscul autodistructiv maxim se observă la vîrsta de

16-18 ani.

La moment, în Republica Moldova lipseşte o asistenţa suicidologică organizată, nu

există centre şi servicii specializate cu programe unice de cercetare a actelor

autodistructive, care ar reflecta epidemiologia, motivaţiile şi factorii de risc suicidali,

întru elaborarea măsurilor eficace de profilaxie.34

Se remarcă o creştere a frecvenţei autovătămării deliberate la copii şi adolescenţi

în multe zone ale lumii. Este dificil a determina motivaţia autovătămării la copiii sub 12

ani, pentru că pînă la această vîrstă ei nu au o concepţie clară despre moarte, de aceea în

cazul lor motivaţia ar rezida în dorinţa de a evada din starea de stres sau de a manipula

adulţii. Autovătămările de orice gen, ca modalitate a autovictimizării, este determinată de

dezmembrarea familiei, tulburări psihiatrice şi abuzuri ale copiilor.

Referinţe:

1. Gheorghe Gladchi.Victimologie criminologică: probleme teoretice, metodologice

şi aplicative: Teza de doctor habilitat în drept – Chişinău, 2005, p.25 //

http://www.cnaa.acad.md

2. Acultura se exprimă în transformările care survin cînd se combină culturi

diferite// după Gérard Lopez. Victimologie.- Paris: DALLOZ, 1997, p.5.

3. V. Cioclei. Viaţa sexuală şi politica penală. – Bucureşti: Holding Reporter, 1994,

p.26.

4. Ghid de practici instituţionale în instrumentarea cauzelor cu minori Sub red. N.

Giurgiu, L. Iacob. – Iaşi: Asociaţia Alternative Sociale, 2005, p. 29.

5. Ibidem, p.29.

6. Bogdan T., Sântea I. Analiza psihosocială a victimei şi rolul ei în procesul

judiciar. – Bucureşti: Ministerul de Interne, 1988, p.8.

7. Gérard Lopez. Victimologie.- Paris: DALLOZ, 1997, pct.25.

8. Ibidem, p.25.

9. Bujor Valeriu, Manole-Ţăranu Daniela. Victimologie. - Chişinău, 2002, p.15-16.

10. Ibidem, p.17.

11. Z. Trandafirescu. Consideraţii generale privind victimizarea intrafamilială //

Phoenix, an.IV, 2004, nr.1-6, p.4; Phoenix, an.IV, 2004, nr.1-6, p.4.

12. Ibidem, p.6.

13. Gérard Lopez. Op. cit., p.28.

137

14. Z. Trandafirescu. Op. cit., p.6.

15. Ibidem, p.8.

16. Gérard Lopez. Op. cit., pct.64.

17. Ulianovschi X., Mârza V. Medierea în cauzele penale. În: Alternative la detenţie.

– Chişinău: Prut Internaţional, 2003, p.6.

18. Scafer S. Victimology, the victim and his criminal. – Ramdon Hause, 1968.

19. Reyes Calderon. La victimologie // RICP, mars-avril, 1990.

20. http://www.preferatele.com/docs/psihologie/6/psihologia-victimei-21.php

21. С. Ревтова. Психические состояния, оказывающие влияние на формирование

показаний несовершеннолетней потерпевшей // Судовы веснiк, 2007, nr.1,

p.45.

22. Cuşmir Ludmila. Propecţia drepturilor mamei şi copilului în condiţiile dezvoltării

sociale stabile:Teză de doctor în drept, p.64-68. //

http://www.cnaa.acad.md/files/theses/2005/2135/ludmila_cusmir_thesis.pdf

23. Ibidem, p.69.

24. Evaluare rapidă privind copiii străzii care muncesc. - Bucureşti, Iaşi, Craiova,

2003, Salvaţi copiii, p.6.

25. Ibidem, p.7.

26. http://www.politiaromana.ro/violenta_in_familie.htm

27. http://www.psihologie.net - Asociatia Psihologilor din Romania Powered by

Mambo Generated: 1 April, 2008

28. V.Chiriţă, T. Pirozynski, P. Boişteanu. Psihiatrie clinică. –Iaşi: UMF, 1993,

p.158.

29. Victor Moraru. Abordarea criminologică a conduitei suicidare // Studia

Universitatis, seria „Ştiinţe sociale”, 2008, nr.1 (11), p.107.

30. Michael Gelder, Dennis Gath, Richard Mayou. Tratat de psihiatrie. - Oxford. –

Bucureşti, 1994, p. 379.

31. Şarpe Vasile. Caracteristica medico-legală, structura şi etiopatogenia

fenomenului suicidal printer copii şi adolescenţi: Teză de doctor în ştiinţe

medicale. – Chişinău, 2004, p.46 // http://www.cnaa.acad.md

32. Ibidem, p.41.

33. Ibidem, p.48.

34. Ibidem, p.80.

138

VI. Fenomenologia delincvenţei juvenile

1.Criterii de evaluare a delincvenţei juvenile

Problema cauzalităţii delincvenţei juvenile poate fi privită ca interacţiune genetică a

sistemelor de factori interni şi a sistemelor de factori externi; altfel spus, ca o împletire a

sistemelor de factori, de personalitate a participanţilor minori sau tineri la comiterea de

infracţiuni (în calitate de autori, instigatori sau complici) cu sistemele de factori ce ţin de

mediul social, concret istoric. Rădăcinile delincveneţi juvenile stau în interacţiunea

genetică dintre personalitatea adaptată la exigenţele legii penale, decompensată,

destructurată – a unor minori şi tineri şi mediul social istoriceşte determinat.1

Delincvenţa juvenilă poate fi distinsă în sens larg ca fiind ansamblul încălcărilor de

lege comise de către minori într-o unitate de timp şi spaţiu, dar şi într-un sens îngust, în

139

acest caz fiind mai oportună formula de criminalitate juvenilă, ca o totalitate a faptelor

prohibite de legea penală, doar comise de către minori.

Se poate vorbi despre o delincvenţă de gen (de violenţă, contra patrimoniului etc.), fie

de una de grupă (grupuri spontane, grupuri organizate sau bandele de minori şi tineri).

Pe fondul tratării în funcţie de dimensiunile de timp, spaţiu geografic, gen

infracţional, vor apare în mod necesar deosebiri, diferenţieri şi chiar particularizări

specifice.

Examinată pe categorii şi grupe de infracţiuni, delincvenţa juvenilă apare ca avînd

ponderea cea mai mare, infracţiunile comise de minori şi tineri în ultimul deceniu fiind

din următoarele grupe: infracţiuni contra patrimoniului, urmate de infracţiunile săvîrşite

cu aplicarea violenţei asupra persoanelor.2

Faptul că delincvenţa, în particular delincvenţa juvenilă, se comite deseori în grup este

cunoscut de mult timp, îndeosebi în SUA, unde prezenţa coautoratului se reflectă în

majoritatea cauzelor. E de menţionat că coautorii şi complicii nu formează mereu bande

sau grupări, deoarece se poate vorbi de asociaţii momentane de la două la trei persoane

care nu constituie deci un grup în adevăratul sens al cuvîntului. La tineri, formarea

grupelor este mai frecventă decît la alte categorii de vîrstă, pentru că aceasta constituie

produsul manifestărilor adolescentine şi care sînt normale în construcţia socializării şi a

identităţii psihosociale. Atunci cînd se constituie o bandă delincventă, se poate

recunoaşte dezvoltarea unei subculturi. Caracteristicile subculturale au tendinţa de a se

înrădăcina odată cu lărgirea grupului.

Apare întrebarea referitoare la originea şi cauzele apariţiei bandelor minorilor. Oare

grupul provoacă delincvenţa sau indivizii deja delincvenţi se regăsesc şi formează

banda? Teoriile multifactoriale susţin dubla relaţie cauzală prezentă simultan. Teoriile

culturaliste afirmă influenţa cauzală a grupului, în timp ce teoriile contrlolului social

acceptă ideea că grupul delincvent se constituie începînd cu indivizii deja angajaţi în

delincvenţă.

În medie, repartizarea procentuală a subiecţilor în cazul faptelor comise individual şi

al faptelor comise în grup, în diferite state ar fi3:

State individual în grup

Belgia 23,7% 67,8%

Regatul Unit MB 19,3 % 70,5%

Finlanda 44,5 % 36,9%

140

Olanda 41,7 % 49,4%

Irlanda de Nord 20,9 % 56,8%

Portugalia 27,2 % 59,1%

Spania 40,3 % 51,0%

SUA 26,0 % 60,3%

Elveţia 27,8 % 67,3%

În total 29% 60%

(11% revin delincvenţei comise individual în comun cu grupul)

Dintre statele examinate, scorul delincvenţei de grup al minorilor s-ar expune după cum

urmează:

---------------------------------------------------------------------

State scorul delincvenţei în grup

Regatul Unit MB 0,76Elveţia 0,73Irlanda de Nord 0,70SUA 0,69Portugalia 0,66Spania 0,55Olanda 0,54Finlanda 0,47-----------------------------------------------------------------------

La general, printre conduitele delincvente specifice minorilor ar fi: delincvenţa de

grup (fie grupuri spontane, fie bande), violenţa, delincvenţa legată de droguri,

sustragerea, fie răpirea vehiculelor.

Delincvenţa de grup include grupurile spontane şi cele organizate.

1) Grupuri spontane de tineri nu constituie un fenomen permanent şi stabil, pentru care

nu pot fi identificate anumite caracteristici. Acest tip de delincvenţă este ocazional la

săvîrşirea anumitor infracţiuni (furt calificat sau viol în grup) şi este favorizat de mai

mulţi factori, printre care: slaba preocupare a familiei, consumul de alcool, anturajul.4

2) Grupurile organizate (bandele) reprezintă acea formă de delincvenţă organizată,

colectivă, în cadrul căreia membrii constitutivi duc un mod de viaţă antisocial,

majoritatea acţiunilor fiind caracterizate de încălcarea legii. Fenomenul bandelor are

forme incipiente în perioada interbelică în SUA.5

141

Deşi există similitudini indiscutabile cu bandele adulte, între cele două fenomene

delincvente există nu doar o diferenţă de grad, dar în mod egal şi o diferenţă de natură.

Cînd între aceste două tipuri de structuri există „colaborări” criminale, se vorbeşte de

manipulare a minorilor de către adulţi, determinată atît de relativa impunitate de care

beneficiază minorii în faţa justiţiei, cît şi de labilitatea psihică specifică vîrstei. O altă

caracteristică este că bandele cunoscute în prezent acţionează cu mai multă violenţă, iar

în ţările cu o puternică imigraţie sînt constituite din ce în ce mai mult pe baze etnice. În

ce priveşte violenţa, ea este mai curînd un act simbolic, o „dovadă iniţiatică”. Astfel,

pentru a fi admis în grup, minorul este supus unei testări care se transpune prin agresiune

sau alte crime.6

Susţinătorii teoriilor subculturale (Cloward şi Ohlin) au propus o tipologie a

subculturilor delincvente după oportunităţile şi mijloacele utilizate. Ei disting:

Subculturi de conflict şi de violenţă în calitate de expresie a necesităţii de

afirmare şi de achiziţie în grupuri avînd oportunităţi slabe;

Subculturi criminale care se organizează pentru a obţine cu eficienţă

bunurile convertite;

Subculturi retretiste în care abuzul drogurilor şi satisfacerea plăcerii

imediate fără a depune eforturi sînt principalele motivaţii.

Reieşind din motivaţiile nominalizate, pot fi identificate trei grupuri de delincvenţi

minori7:

a) Bande conflictuale – acestea se exprimă prin violenţă fizică în grup. Ele sînt

compuse în mediu de un nucleu central dur alcătuit din cîteva zeci de indivizi şi de

un nucleu periferic mai flotant, în care indivizii nu participă la toate activităţile şi

au un statut mai puţin clar. Liderul este un personaj carismatic. Aceste bande îşi au

zona lor de influenţă teritorială şi se recunosc între ele prin obiceiurile lor

caracteristice. Intrarea în bandă este ritualizată, violentă şi umilitoare pentru cel

interesat, care trebuie să dovedească cu toată forţa sa supunerea faţă de şef.

Legătura cu banda este primordială. Delincvenţa nu este un scop în sine, dar un

mijloc de a repune puterea şi respectul datorat bandei.

b) Bande criminale – acestea se caracterizează printr-un cîmp de acţiune, un teritoriu,

exercitarea activităţilor centrate pe sustrageri cu sau fără aplicarea violenţei, a

comerţului, a traficului de obiecte sau de droguri. Ele sînt compuse din 4 – 5

142

membri, prezentînd legături strînse între ei bazate pe necesitatea de protecţie

reciprocă. Activitatea în grup este structurată şi divizarea muncii este precis

delimitată conform competenţelor fiecăruia. Există legături între banda minorilor

şi cea a adulţilor. Violenţa este pentru membrii bandei un mijloc de apărare a

bunurilor lor şi a securităţii lor. Delincvenţa este deci pentru ei o finalitate în sine

şi raţiunea de a fi a bandei.

c) Bande retretiste – structura acestora este confuză şi relaztiv slabă, deseori bazată

pe consumul comun de droguri sau comercializarea acestora. Delincvenţa nu este

utilizată decît pentru asigurarea achiziţionării. Sînt grupuri schimbătoare, fără un

lider afirmat. Membrii ei sînt respinşi de societate, de unde şi denumirea lor de

„retretişti” (adică grupe retrase). Sînt tipice tinerilor ce provin din familii

asigurate.

Organizarea în bande distinscte determină existenţa unor caracteristici pentru membrii

acesteia8:

-un anumit limbaj în care argoul include cuvinte inventate, al căror sens este cunoscut

doar de membrii grupului;

-o imagine ce serveşte la individualizarea membrilor grupului (tunsoare, îmbrăcăminte

etc.);

-practicarea delimitării zonelor de influenţă (prin aplicarea desenelor cu spray pe

pereţi);

-o anumită muzică;

-o „ideologie” contradictorie cu imagini violente şi nonviolente etc.

2. Starea, structura şi dinamica delincvenţei juvenile în Republica Moldova

Actul delincvent comis de minor este unul izolat, cu un caracter strict individual, în

timp ce delincvenţa juvenilă constituie o stare socială caracterizată prin globalitatea

faptelor care perturbă o societate. Sub aspect global, ca un fenomen de masă, delincvenţa

juvenilă este caracterizată prin indici cantitativi şi calitativi.

Aspectul cantitativ desemnează determinările măsurabile, care se referă la elementele

delincvenţei ce se exprimă prin număr, grad, mărime, întindere, suprafaţă, volum, masă,

intensitate, ritm etc. Acesta se identifică prin numărul faptelor comise de minori,

gravitatea acestora, repartiţia teritorială şi pe categorii de vîrstă etc.9

143

Aspectul calitativ desemnează sistemul sau unele din însuşirile unor procese şi

fenomene, vizează determinările sale în planul individualizării, al particularităţilor

specifice. Criteriile calitative vizează, în mod nemijlocit, atît aspectele generale, cît şi

cele specifice sau individuale10, relative la persoana delincventului minor.

Aspectele enunţate constituie starea (nivelul) criminalităţii sau delincvenţei

juvenile, exprimată prin suma crimelor sau delictelor săvîrşite şi a persoanelor ce le-au comis

(persoane vinovate minore), precum şi prin coeficienţi sau indici relativi ai delincvenţei juvenile.

Nivelul delincvenţei juvenile se reprezintă prin valoarea determinată din numărul

total de infracţiuni săvîrşite pe un teritoriu determinat într-o perioadă de timp stabilită,

raportată la un număr stabilit de populaţie, spre exemplu la 1000; 10000 sau 100 000

de locuitori.

Ţinem să remarcăm, vis-à-vis de polemica făcută la începutul prezentului suport de

curs în ce priveşte oportunitatea noţiunii de delincvenţă juvenilă în raport cu cea de

criminalitate juvenilă, că, la moment, starea tuturor faptelor ilegale comise de către minori

se reprezintă doar prin infracţiuni (ceea ce ziceam că ar forma criminalitatea juvenilă, ca

un domeniu mai restrîns decît delincvenţa juvenilă); or, datele statistice existente nu

cuprind alte fapte ilegale comise de către minor.

Sub raport cantitativ, se face distincţie între conceptele de delincvenţă sau

criminalitate reală, descoperită, judecată (sau legală), ocultă. De fapt, diversitatea

respectivă poate fi lărgită, şi aceasta în dependenţă de criteriul pus la bază, de exemplu

poate fi recunoscută şi delincvenţa identificată (înregistrată de către organele poliţiei),

judecată, sancţionată, instituţională.11

Aspectul fenomenologic al delincvenţei juvenile s-ar reprezenta după cum urmează:

Delincvenţa reală

Delincvenţa

relevată

Delincvenţa ocultă

Delincvenţa

legală (judiciară)

Delincvenţa

aparentă

(reclamată)

144

Delincvenţa reală cuprinde totalitatea faptelor (crime, delicte, încălcări de lege) comise de

minori, într-o unitate de timp şi spaţiu, indiferent dacă au fost sau nu descoperite, înregistrate,

judecate.

Delincvenţa ocultă cuprinde toate faptele nedescoperite şi nici înregistrate, comise de către

minori. Delincvenţa ocultă mai este numită „cifra neagră” sau „cifra ascunsă” a delincvenţei. În

linii generale, cifra neagră ar putea fi reprezentată printr-o ecuaţie matematică, care

reprezintă diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea aparentă: C.N. = C.R.- C.A.

Delincvenţa legală cuprinde faptele soluţionate, pentru care există deja o hotărîre, sentinţă

judecătorească definitivă. De fapt, anume delincvenţa legală şi reprezintă principalul criteriu de

evaluare cantitativă a delincvenţei juvenile.

Delincvenţa aparentă se referă la totalitatea faptelor care au fost aduse la cunoştinţa

organelor competente să efectueze urmărirea penală.

Prin structura delincvenţei juvenile înţelegem configuraţia elementelor componente ale

delincvenţei juvenile, în cadrul sistemului în ansamblu.

Descrierea structurii delincvenţei înseamnă, în primul rînd, relevarea elementelor ei

constitutive în baza unor particularităţi; în al doilea rînd, stabilirea ponderii specifîce a fiecărui

element în cadrul delincvenţei juvenile în ansamblu; în al treilea rînd, stabilirea legăturii între

elemente; în al patrulea rînd, stabilirea legăturii între fiecare element particular cu sistemul

delincvenţei şi criminalităţii în general.

Structura delincvenţei juvenile cuprinde:

-delincvenţa după tipul de devianţă;

-după tipul personalităţii delincventului minor;

-după structura sociodemografică etc.

Dinamica delincvenţei juvenile constituie evoluţia fenomenului în timp şi spaţiu,

în comparaţie cu alte perioade şi spaţii. După dinamică se determină mişcarea

delincvenţei juvenile pe anotimpuri, zone teritoriale, diferenţe între delincvenţa urbană şi

cea rurală etc.

Starea delincvenţei juvenile în ultimii ani s-a caracterizat prin următorii

indici12:  pe parcursul primului trimestru al anului 2006, de către minori şi cu participarea

lor au fost comise 586 infracţiuni, ceea ce constituie o scădere cu 18,7%, comparativ cu

perioada analogică a anului 2005 (721).

145

   În acest context se atestă diminuarea criminalităţii juvenile la următoarele

categorii de infracţiuni: tîlhării – cu 28,6%, violuri – cu 99,9%, furturi – cu 6,9%, şi o

majorare a jafurilor – cu 33,3%.

   De către minori şi cu participarea acestora în total au fost comise 497 infracţiuni

grave, ceea ce constituie o scădere cu 15,6%, dintre care violuri – 3, tâlhării – 5, jafuri –

28.

   O diminuare a criminalităţii juvenile la general s-a înregistrat în mun. Chişinău –

98(-33,8%), Bălţi – 43(-23,2), Briceni –5(-20,0%), Cahul – 8(-88,2%), Donduşeni – 8(-

57,9%), Floreşti – 16(-55,6%), Rezina – 2(-33,3%), Sîngerei – 4(-55,6%), Teleneşti – 9(-

30,8), iar majorare în Cantemir +50,0, Căuşeni +80,0, Edineţ +125,0, Făleşti +220,0,

Leova +400,0, Ocniţa +200,0, Soroca +35,3, Străşeni +30,0, Taraclia +33,3, Ungheni

+53,4, Comrat +23,1%.

   La comiterea celor 586 infracţiuni au participat în total 556 (-15,5%) minori,

dintre care: neantrenaţi în cîmpul muncii 413 (-24,2%) minori, elevi – 100, pentru prima

dată au comis infracţiuni – 520 (-14,9%). În mun. Chişinău au participat 98 (-33,8%)

minori, dintre ei 10 elevi (-28,6 %).

   În stare de ebrietate s-au comis 21 (+50,0%) infracţiuni, la care au participat 15

persoane (+15,4%).

   Infracţiuni comise de către minori şi participarea lor în grup – 162 (-13,8%).

   După categorii de vârstă: 14-15 ani – 217 (-7,7%), 16-17 ani – 339 (-19,9%).

În conformitate cu datele cu privire la situaţia criminogenă în Republica Moldova în

anul 2007, se constată că delincvenţa juvenilă este în continuă descreştere în comparaţie

cu perioadele precedente, deşi problema copiilor neplasaţi în familii rămîne a fi actuală.

Descreşterea oficială s-ar datora atenţiei sporite faţă de fenomenul delincvenţă juvenilă

acordate în ultima perioadă, îndeosebi graţie eforturilor organizaţiilor neguvernamentale,

ale celor internaţionale. Din numărul total de infracţiuni înregistrate fiecare a

paisprezecea este săvîrşită de minori sau cu participarea acestora. În numărul persoanelor

culpabile de săvîrşirea crimelor la săvîrşirea crimelor au participat 341 elevi ai şcolilor şi

liceelor. Comparativ cu anul 2005, numărul minorilor care au săvîrşit crime de asemenea

s-a redus (cu 797 persoane), practic fiecare a opta persoană care a comis crime este

minoră (11,9%). Din totalul persoanelor condamnate fiecare a paisprezecea este în vîrstă

de 14-17 ani. Majoritatea minorilor sînt condamnaţi pentru furt (43,1%), jaf şi tîlhării

146

(14,4%), huliganism (6,2%) şi crime legate de droguri (2,7%). Anual, în penitenciare se

află peste 6400 persoane, dintre care peste 140 sînt tineri în vîrstă de pînă la 21 ani. Pe

parcursul anului 2007, în scopul combaterii cerşitului şi vagabondajului, în Centrul de

Plasament Temporar al Minorilor au fost plasaţi provizoriu 1507 minori. Din totalul

copiilor plasaţi în acest centru cei mai mulţi sînt din şcoli generale şi gimnazii-internat

(62,7%), copiii care nu învaţă şi nu lucrează constituie 19,9%, copiii care se ocupă cu

cerşitul – 12,7%. Comparativ cu anul 2006, cazurile de plasament repetat au crescut cu

13 la sută.13

În funcţie de faptele comise în 2004-2007, starea şi structura delincvenţei juvenile

legale se reprezintă după cum urmează:

2004 2005 2006 2007În total minori condamnaţi 1774 1888 1316 662

inclusiv pentru:omor 6 15 18 14viol 29 26 21 19furt 1234 1317 823 285jaf 126 134 121 87tîlhării 28 31 26 8huliganism 73 86 42 41crime legate de droguri 45 51 31 18alte 227 228 234 190

Printre cazurile de plasament înregistrate în anii 2006-2007 s-au categorisit:

2006 2007

În total – minori plasaţi 1459 1507

dintre care: care nu învaţă şi nu lucrează 357 300 care se ocupă cu cerşitul 221 192 rătăciţi 16 27 preşcolari 62 76 elevi ai şcolilor generale 481 584 elevi ai gimnaziilor-internat 368 361 cazuri de plasament repetat 500 565 s-au prezentat personal 10 6

Există o percepţie generală, uneori nejustificată, precum că rata infracţiunilor

comise de minori este într-o creştere permanentă şi semnificativă şi precum că delictele

mai serioase şi violente sînt comise de copii de vîrstă mai mică. Apar în acest sens două

întrebări:

1. A crescut oare numărul minorilor care comit infracţiuni?

2. A crescut oare numărul infracţiunilor grave comise de minori de vîrstă mai mică?

În ce priveşte prima întrebare, baza pentru statisticele naţionale variază considerabil.

Este imposibil a efectua comparaţii internaţionale concludente. În unele cazuri creşterea

147

delincvenţei juvenile este indiscutabilă şi poate fi dramatică. Multe ţări din Europa

Centrală şi de Est au cunoscut creşteri acute ale fenomenului în primii ani după tranziţie.

Guvernele ţărilor dezvoltate susţin că rata infracţiunilor comise de minori este în continuă

creştere pe parcursul ultimilor douăzeci-treizeci de ani.14

De menţionat că cîţiva factori externi pot avea efecte semnificative asupra

comparaţiilor de la an la an: de exemplu, diferenţelor în detectarea sau raportarea

procentajului le-ar putea reveni cea mai mare parte, sau 5% în „creşterea ratei

delincvenţei juvenile”. Cifrele în acest sens sînt larg deschise pentru manipulări politice.

Un guvern care doreşte să demonstreze succesul obţinut în „combaterea criminalităţii” ar

putea să găsească o altă culegere de date pentru a fi publicate, spre deosebire de guvernul

care intenţionează să creeze la public un sentiment de nesiguranţă pentru a-şi asigura

suportul în ce priveşte reuşita aplicării măsurilor respective. Rata generală de asemenea

ascunde multe caracteristici importante: dacă furtul unei ciocolate şi jefuirea unei

persoane în stradă se consideră ca fiind două „cazuri” diferite, atunci încă un furt de

ciocolată aparent ar mări rata delincvenţei juvenile cu 50%, prezentîndu-se astfel un

tablou distorsionat al realităţii delincvenţei juvenile.15

În contextul celor enunţate, se consideră că fetele reprezintă pînă la 10% dintre

delincvenţii juvenili, de aceea uneori nu li se atrage atenţia cuvenită la întocmirea

statisticelor.

În ce priveşte a doua întrebare, din ce în ce mai mult se exprimă îngrijorarea faţă de

creşterea numărului crimelor de violenţă comise de minori cu vîrstă mai mică. Această

îngrijorare este alimentată de vehicularea lor în presă, de organizarea diferitelor emisiuni

la nivel naţional în vederea stabilirii raitingului diferitelor opinii. Atenţia sporită faţă de

astfel de fapte trebuie justificată mai mult prin raritatea lor, decît prin ascendenţă. De

exemplu, în rezultatul unui studiu cuprinzînd 80% de minori între 10-13 ani consideraţi

ca fiind „infractori gravi”, efectuat în Noua Zeelandă în 1994, s-a descoperit, că doar

22% dintre ei, adică 23 de copii au fost de fapt condamnaţi pentru crime foarte grave sau

grave.16

O altă problemă care apare este următoarea: care ar trebui să fie reacţia socială faţă

de faptele, chiar şi cele mai grave, ale minorilor? Nu există o părere unitară la acest

capitol. În realitate, există state care aplică chiar pedeapsa capitală, de exemplu în SUA,

sau aplică un tratament în cadrul familiei delincventului. Există mereu o doză de

148

scepticism faţă de orice măsură aplicată; totuşi tendinţa, la moment, este de a considera

mijloacele restaurative ca fiind cele mai eficiente. În istorie, mai mult de o mie dintre

persoanele arestate sau încarcerate pe motiv de suspiciune de participare la genocidul din

1994 din Rwanda erau sub vîrsta de 18 ani atunci cînd au avut loc masacrele, inclusiv

cîteva sute de copii sub 14 – ani, vîrsta responsabilităţii penale în această ţară. Acuzaţiile

nu au fost înaintate grupului de copii cu vîrsta sub 14 ani, iar sentinţele maxime pentru

categoria de la 14 la 17 ani au fost mai mici decît pentru adulţi.17

În anul 2007, organele Procuraturii au terminat urmărirea penală pe 1949 cauze

penale privind minorii, în instanţa de judecată pentru examinare în fond au fost expediate

1431 de cauze. Instanţele de judecată au examinat şi au pronunţat 1393 de sentinţe. În

baza sentinţelor instanţelor de judecă au fost condamnaţi 662 de minori. În privinţa

minorilor condamnaţi, instanţa de judecată a aplicat închisoarea pentru 124 de minori,

amendă – pentru 54, munca neremunerată în folosul comunităţii – pentru 154 şi

suspendarea condiţionată – pentru 321 de minori. Studiul în acest domeniu relevă o

schimbare esenţială a situaţiei ce vizează minorii la capitolul aplicării pedepselor în

privinţa acestora. Astfel, instanţele de judecată aplică pedeapsa sub formă de închisoare

în cazuri excepţionale, cînd minorii săvîrşesc infracţiuni cu rezonanţă şi cu înalt grad de

pericol social sau cînd infractorii minori au săvîrşit infracţiuni repetate în termen de

probă.18

Este de subliniat că, indiferent de creşterea sau descreşterea dinamicii delincvenţei

juvenile, autorităţile şi reacţia societăţii trebuie mereu să fie de veghe în vederea

contracarării acestui fenomen. Aceasta cu atît mai mult cu cît delincvenţa juvenilă este

influenţată de starea în care sînt crescuţi şi educaţi minorii. Pretutindeni se evidenţiază

accesul liber al minorilor la procurarea băuturilor alcoolice, diminuarea rolului părinţilor

şi al corpului didactic din instituţiile de învăţământ în dezvoltarea normală a copilului,

vagabondajul minorilor, cerşitul etc.

Referinţe:

1. Politic G. Criminologie. – Iaşi: Chemarea, 1996, p.87.

2. Ibidem, p.88.

3. Michel Born. Psychologie de la délinquance. – Bruxelles: de Boeck, 2003, p.179.

4. M. Coca-Cozma, Cristina-Mihaela Crăciunescu, Lavinia Valeria Lefterache. Justiţia

pentru minori. – Bucureşti: Universul Juridic, 2003, p.44.

149

5. Ibidem, p.45.

6. Ibidem, p.46.

7. Michel Born. Op.cit., p.182.

8. M. Coca-Cozma ş.a. Op. cit., p.47.

9. Narcis Giurgiu, Op.cit., p.99.

10. Ibidem, p.99.

11. Florentina Grecu, Sorin Rădulescu. Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană. –

Bucureşti, Lumina Lex, 2003, p.349.

12. http://www.mai.md/dir-profilax/sec-minori/

13. Notă informativă cu privire la situaţia criminogenă în Republica Moldova în anul 2007// http://www.statistica.md/statistics/dat/1120/ro/Situatia_crim_a2007.pdf

14. Seminar de instruire pentru avocaţi „Acordarea asistenţei juridice şi psihosociale pentru copii în sistemul de justiţie penală”, Chişinău, 29-30 octombrie, 2004.

15. Ibidem.16. Maxwell G., Robertson J. Reacţia la copii infractori // Social Policz Journal of New Zealand, 1996, nr.6.17. Seminar de instruire pentru avocaţi „Acordarea asistenţei juridice şi psihosociale pentru copii în sistemul de

justiţie penală”, Chişinău, 29-30 octombrie, 2004.18. Pasivitatea societăţii faţă de minori generează, deseori, încălcarea drepturilor acestora // Cotidian

Naţional, 2008, nr. 200825.

VII. Cauzalitatea delincvenţei juvenile

1. Aspecte generale privind cauzele şi factorii delincvenţei juvenile

Explicarea unui fenomen presupune iniţial tendinţa de a răspunde la întrebările „de

ce?” şi „cum?”. Explicarea face referire, astfel, la cauzalitate şi previziune. În materia

delincvenţei juvenile cauzalitatea este o noţiune complexă care prezintă trăsături

caracteristice ei:

150

-cauzalitatea nu apare ca un fapt generator unic, dar ca un ansamblu de factori

interdependenţi. Astfel, putem afirma că cauzalitatea nu este „lineară”, dar „în reţea”;

-fenomenul are mereu explicaţii într-un cadru spaţio-temporal specific (cauze

interne şi externe);

-cauzalitatea nu poate fi evaluată în manieră globală, ea trebuie mereu apreciată în

funcţie de nivelul la care ea se plasează, fiind vorba în acest caz de cauzalitate

individuală.

Cauzalitatea poate fi înţeleasă într-un sens analitic sau sintetic.

Conceptul analitic susţine că cauzalitatea trebuie să fie distinsă de factor şi motiv,

acestea fiind diferite. După Jean Pinatel, factorul ar fi orice element obiectiv care se

înglobează în cauzalitatea unui fenomen (de exemplu, războiul), dar care nu constituie

cauză prin sine însuşi. Factorul se deosebeşte de cauză prin aceea că el nu este decît

elementul care influenţează cauza, provocînd astfel un rezultat.

În acelaşi timp, factorul nu trebuie să fie confundat cu indicele sau simptomul care

nu au semnificaţii cauzale, dar posedă doar o valoare de diagnostic, identificînd astfel

prezenţa unei eventuale devianţe sau delincvenţe.

În cadrul categoriei de „factor” pot fi identificate multiple tipologii: factor

criminogen şi de inhibiţie, factor-condiţie şi factor-cauză, factor favorizant şi declanşant,

factor determinant şi secundar.

Dacă e să acceptăm teoria personalităţii delincvenţiale a lui J. Pinatel, atunci

„pragul delincvenţial” anume că ar cuprinde un ansamblu de factori ce impulsionează

trecerea la act a subiectului.

Pe de altă parte, există şi curente în doctrină care abandonează termenul de

„factor” în favoarea celui de „variabilă”, care ar avea o valoare diferită de la unitate la

alta. În ce priveşte noţiunea de motivaţie sau mobil, prin acestea s-ar înţelege impulsul

care direcţionează un individ să acţioneze într-un scop determinat (ură, dragoste,

armonie etc.).

Conceptul sintetic acceptă cauzalitatea ca pe un fenomen explicativ complex.

Aceasta ar cuprinde un „cîmp criminogen” care este o transpunere spaţială a unui

ansamblu de factori ce intervin în comportamentul uman. În fine, cauzalitatea în sens

sintetic cuprinde o totalitate de elemente interdependente de orice natură.

151

Anterior menţionam că cauzalitatea delincvenţei a constituit obiectul mai multor

şcoli, curente, teorii, cum ar fi: teorii de orientare biologică, psihologică, sociologică,

mixtă în vederea explicării originii fenomenului delincvenţial. Este clar că cauzele pot fi

interne, externe sau mixte, iar uneori cauze nesemnificative, influenţate de factori

complecşi, pot genera efecte grave, după cum şi aceeaşi cauză poate provoca efecte

diferite.

2. Factorii delincvenţei juvenile

Factorii care facilitează apariţia delincvenţei juvenile se împart în două mari

grupe: factori externi şi factori interni.

Printre factorii interni am putea evidenţia ereditatea, factorii fizici, fiziologici,

temperamentul sau unele deficienţe mintale, fie caracteriale.

Ereditarea înseamnă transmiterea însuşirilor sau caracterelor fizice, psihice de la

părinţi la copii prin mijlocirea plasmei germinative. Geneticienii de astăzi au descoperit

regulile şi mecanismele de transmitere ereditară, şi anume: ½ din caracterele tatălui şi ½

din caracterele mamei. Aşa, din părinţi înalţi (atât tata, cât şi mama) se nasc copii înalţi;

din tată înalt şi mamă joasă se nasc ¼ copii înalţi, ¼ copii scunzi şi 2/4 copii hibrizi,

având amestec de caractere. Unele caractere de la tată sau de la mamă sînt dominante şi

evidente, alte caractere sînt recesive, ascunse. Acestea din urmă, dacă nu apar în prima

generaţie, pot să apară în generaţia a doua sau a treia.1

Prin intermediul eredităţii nu se transmite criminalitatea ca atare, ci doar anomaliile

psihice care facilitează apariţia ei, dintre care coeficientul scăzut de inteligenţă, o

conduită necontrolată sau slab controlată, absenţa simţului moral. Cercetarea influenţei

eredităţii asupra devenirii individului se face fie în baza studiului fraţilor gemeni, fie în

baza comparării copulului cu părinţii săi biologici şi cei adoptivi. Această din urmă

metodă au folosit-o cercetătorii Lund şi Jorger, care au luat copiii de la familiile

criminale şi i-au plasat în familii sănătoase din punct de vedere moral şi educativ, dar,

până la urmă, aceştia au fugit din noile familii şi s-au dovedit a fi delincvenţi.2

O mare parte din fondul psihopatologic şi de personalitate poate fi moştenit de la

părinţi, cum ar fi: caracterul extravert sau introvert, performanţa şcolară, nevrotismul etc.

Dar, în acelaşi timp nu trebuie absolutizat factorul ereditar; or, violenţa nu obligatoriu se

152

transmite pe această cale, pentru că violenţa se cultivă, în mare măsură, în societate, fiind

deci educată.

Tulburările caracteriale. Întrucât caracterul constituie latura de exprimare a

personalităţii în relaţiile cu lumea, dimensiunea sa morală, cunoştinţele bine formate vor

inhiba comportamentele infracţionale. Acolo unde există deficienţe în educarea

caracterului vor apare fenomenele de infracţionalism la aşa-numiţii ,,copii problemă”. La

aceşti copii se manifestă fenomene negative în comportament, cum ar fi impulsivitatea şi

agresivitatea, lenea şi indolenţa, egoismul, încăpăţânarea.3

Dintre factorii externi un rol covîrşitor îl au familia, anturajul, şcoala, mass-media.

Familia influenţează formarea comportamentului copilului în primul rând prin

relaţiile dintre părinţi. Când unul dintre părinţi este vitreg, el va genera în sufletul

copilului o anumită rezervă afectivă şi poate chiar un sentiment de respingere.

Ataşamentul faţă de părintele adevărat, plecat din familie (prin divorţ sau prin deces) îi

creează copilului această stare afectivă de respingere sau de indiferenţă şi-i determină pe

unii la acte de vagabondaj. Sînt situaţii în care familia este formată din ambii părinţi

naturali, dar atmosfera este negativă, fie datorită că sînt alcoolici, fie că sînt ei înşişi

infractori. Aceste atitudini extreme generează fie o exigenţă exagerată împinsă până la

teroare, fie o indulgenţă nepermis de mare, copilului tolerîndu-i-se orice fel de

comportament. Copilul terorizat prin bătăi va căuta în afara familiei o desfăşurare printr-

un comportament agresiv faţă de colegii mai mici. Cel răsfăţat prea mult în familie va

deveni cu uşurinţă un infractor însuşindu-şi bunuri care nu-i aparţin, ştiind că părinţii îi

vor lua apărarea. Părinţii vor trebui să fie preocupaţi să-i ofere copilului un model de

comportament pe care să-l poată imita apoi în calitate de cetăţean major.4

După funcţionalitatea sa, mediul familial poate fi analizat după mai mulţi indicatori,

dintre care cei mai importanţi sînt consideraţi:

1) modelul de raportare interpersonală a părinţilor, înţelegîndu-se prin acesta nivelul

de apropiere şi înţelegere, acordul sau dezacordul în legătură cu diferite probleme;

2) gradul de coeziune a membrilor familiei;

3) modul în care este perceput şi considerat copilul;

4) ansamblul de atitudini ale membrilor în raport cu diferite norme şi valori sociale;

5) modul de manifestare a autorităţii părinteşti;

6) gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor;

153

7) nivelul de satisfacţie resimţit de membrii grupului familial;

8) dinamica apariţiei unor stări tensionale şi conflictuale;

9) modelul de aplicare a recompenselor şi sancţionărilor;

10) gradul de deschidere şi sinceritate manifestat de membrii grupului familial.5

Alegerea unui comportament pro-social sau pro-delincvent al copilului este

influenţată de stilurile de educaţie şi relaţiile dintre membrii familiei şi copil:

1) autoritate-liberalism sau constrângere-permisivitate şi

2) dragoste-ostilitate sau ataşament-respingere.6

Numeroase studii indică o corelaţie între modelul educativ şi clasa socială. Astfel,

clasele superioare practică în general un model educativ lejer, care permite dezvoltarea

liberă a personalităţii copiilor şi manifestarea autonomiei lor, iar constrîngerile educative

sînt slabe. Aflate la polul opus, clasele populare practică un model educativ caracterizat

printr-o atitudine aparent similară celei din clasele superioare, însă diferă de acesta prin

faptul că exprimă mai degrabă un fel de indiferenţă, absenţa proiectelor educative. Cele

mai multe constrîngeri se exercită asupra copiilor din familiile aparţinînd claselor

mijlocii, care sînt prin excelenţă adeptele unui „rigorism” educativ. În cadrul acestor

familii, copilul este supus de timpuriu presiunilor, pentru a i se inocula conştiinciozitatea,

ordinea, responsabilitatea, deprinderile legate de curăţenie, ţinută, maniere.7

Familia nu neapărat este cea care dezvoltă anume o personalitate delincventă, dar

ea poate, prin atitudinea sa, liberalism excesiv, rigiditate, atitudine naivă, dezorganizare

sau conflicte, să predispună spre delincvenţă prin crearea unor conjuncturi favorizante.

Printre indicii ce pot influenţa negativ o familie ar fi:

stabilitatea familiei, în sensul rezistenţei acesteia la mutările spaţiale dintr-o

zonă în alta;

calitatea vieţii;

situaţia economică;

structura familiei, numărul de persoane din cadrul acesteia;

caracteristicile comportamentale, obişnuinţele familiale;

disciplina familială.

În baza unor sondaje efectuate în republică, s-a constatat că raporturile părinţi-

copil lasă de dorit: 22,6% din minori apreciindu-le ca fiind negative în relaţie cu tata şi

29,3% negative în relaţie cu mama, iar atenţia acordată copiilor din partea ambilor părinţi

154

este la treapta de jos; fiecare al doilea minor intervievat consideră că părinţii nu i-au

acordat atenţia cuvenită. Cercetările sociologilor şi ale criminologilor străini denotă că

circa 85% din tinerii cu comportament delincvent au crescut în familii dezorganizate.8

Prezenţa conflictelor (certuri) în familiile respondenţilor este frecventă la circa 35%

(dintre care: deseori (16%), foarte des (12%), întotdeauna (6,7%)), violenţa domestică

completându-le (33,3%). Cauzele conflictelor se statuează mult în carenţele socio-

economice, prezenţa parazitismului social, funcţionalitatea educativă scăzută etc.9

Şcoala. Personalitatea elevului este educată de personalitatea profesorului,

spiritualitatea unuia se hrăneşte din spiritualitatea altuia, ceea ce face necesară o abordare

interpersonală, capabilă să asigure nu doar dimensiunea informaţional-operaţională,

transmiterea de cunoştinţe, ci şi dimensiunea umană, psihosocială, a creşterii şi

coevoluţiei în comun a celor doi subiecţi.10 Este impotant ca prin manierele sale de

intervenţie profesorul să nu admită astfel de modele comportamentale, cum ar fi „bufonul

clasei”, „preferarea unora” etc.

S-a constatat că procentul diverselor infracţiuni este mult crescut la copiii care nu

frecventează şcoala sau la cei cu o frecvenţă slabă. S-a constatat, de asemenea, că

infracţiunile sînt mai frecvente în cazul celor slabi la învăţătură, mai ales în rândul

repetenţilor.

Atitudinea pozitivă a profesorilor, tactul lor pedagogic, priceperea de a-şi apropia

sufleteşte elevii pot avea efecte pozitive asupra scăderii procentului infracţiunilor în

rîndul elevilor. Dacă însă profesorul va lua o atitudine exagerat severă şi chiar

terorizantă, există toate şansele să împingă pe elevii cu o structură labilă în rîndul

delincvenţilor minori.11

Printre deficienţele socializării în şcoală ar fi: tratamentul preferenţial acordat elevilor

„buni” cu care educatorul are tendinţa de a interacţiona mai frecvent, neglijîndu-i astfel

pe ceilalţi; tendinţe de a întări prin sancţiuni severe comportamentale copiilor cu

probleme; insuficienta cooperare a şcolii cu familia; învăţămîntul formal.

Mass-media poate influenţa în sens negativ delincvenţa juvenilă; or, violenţa văzută la

televizor sau la cinematograf duce la creşterea agresivităţii şi a criminalităţii în rîndul

copiilor şi tinerilor.

Dacă rolul delincventului este interpretat de un actor simpatizat de copii, efectele

negative sînt mai mari, copiii străduindu-se să-l imite. Literatura, filmele, programele de

155

jocuri pe calculator care proslăvesc infracţiunea, violul sau crima constituie pentru copii

un veritabil drog, promovîndu-le un comportament pe măsura celor citite şi văzute.12

În baza studiului efectuat asupra tinerilor infractori în 2005, s-a stabilit că în calitate

de cauze ale delincvenţei proprii ei identifică: prima ar fi dezorganizarea din cadrul

familiei – 78,3%; a doua: condiţiile de viaţă – 51% şi lipsa unei protecţii sociale

adecvate din partea statului – 59,9%; desfrîul social – 35% (alcoolismul, drogurile,

prostituţia, etc.), influenţa mediului de prieteni – 45%; carenţele educative şi afective –

28,3%.13

Cauzele şi factorii delincvenţei juvenile sînt complexe. În această ordine de idei,

Institutul pentru Problemele Internaţionale din Atlanta, în urma unei cercetări efectuate în

1984, care a cuprins statele europene, a ajuns la concluzia că evoluţia delincvenţei

juvenile este favorizată de: lipsa unei supravegheri din partea părinţilor; influenţa

prietenilor; influenţa mass-media; lipsa autocontrolului în copilărie; influenţa societăţii;

influenţa anturajului şcolar şi lipsa educaţiei adecvate. Cu toate acestea, analiza literaturii

de specialitate şi investigaţiile sociologice efectuate în prezentul studiu ne-au permis

evidenţierea unui set de cauze cu rol determinant în ceea ce priveşte formele de

comportament infracţional juvenil şi gruparea lor pe patru coloane: psihoindividuale;

psihopedagogice; sociopsihologice şi sociale.14 Totodată, avînd în vedere toate cauzele

nominalizate, Principiile de la Riyadh au stabilit modalităţi de prevenire a acestora. (a se

vedea Anexa 1).

Referinţe:

1. I. Ciobanu. - Factorii ereditari (antropologici) ai criminalităţii // Revista Naţională de Drept, 2006, nr. 6/15, p.15.

2. Ibidem, p.15.3. C.M. Gavrilescu ş.a. Delincvenţa juvenilă, o problem a soicetăţii, de ieri, de azi, de

mîine…http://www.didactic.ro 4. Ibidem. 5. Constantin Ciornei-Donighian. Probleme ale minimizării delincvenţei juvenile: aspecte

sociale (în baza investigaţiei sociologice din judeţul Iaşi - România): Teză de doctor în sociologie, p.63 //www.cnaa.acad.md

6. Stănciulescu Elisabeta. Sociologia educaţiei familiale. - Vol. I, Iaşi:Polirom, 1997, p.91.7. Constantin Ciornei-Donighian. Op.cit., p.65.8. Buciuceanu Mariana. Probleme sociale ale comportamentului delincvent în rîndul

tineretului (în baza investigaţiilor sociologice efectuate în Republica Moldova, p.59 // www.cnaa.acad.md

9. Ibidem, p.58.10. Pantelimon Golu şi alţii. Op. cit., p.167.

156

11. C.M. Gavrilescu ş.a. Op.cit.; http://www.didactic.ro 12. Ibidem13. Buciuceanu Mariana. Op.cit., p.56.14. Ibidem, p.54.

157

VII. Cadrul instituţional de luptă contra delincvenţei juvenile

1. Rolul ONU, al CE şi al UE în prevenirea şi combaterea delincvenţei juvenile

Evoluţia delincvenţei juvenile în societate, cu deosebiri de la o ţară la alta, sau de

la o frecvenţă la alta, a atenţionat şi a constituit obiectul cercetării organismelor

internaţionale, atît al organizaţiilor guvernamentale, cît şi al celor neguvernamentale.

Organizaţia Naţiunilor Unite s-a preocupat mereu de elaborarea unor ansambluri

minime de reguli susceptibile de aplicare minorilor delincvenţi. ONU promovează un

„proces de reformă a dreptului penal” în privinţa minorilor delincvenţi.1

Organul principal cu atribuţii în domeniu, din cadrul ONU, este Consiliul

Economic şi Social (ECOSOC), ajutat în activitatea sa de către Comisiile economice

regionale şi de către alte comisii specializate ce includ experţi în diverse domenii, fie

comitete ad-hoc. De asemenea, în scopul asigurării prevenţiei delincvenţei minorilor, este

de remarcat activitatea Comitetului pentru prevenirea crimei şi luptă împotriva

delincvenţei.

ONU organizează odată la 5 ani Congresul internaţional pentru combaterea,

prevenirea şi tratamentul delincvenţilor. Rolul covîrşitor al ONU a fost exercitat odată cu

adoptarea de către Adunarea Generală în 1989 a Convenţiei cu privire la drepturile

copilului. Preocupări în materie au fost şi anterior adoptării Convenţiei: în 1924 la al V-

lea Congres al Ligii Naţiunilor, care a adoptat cinci puncte privind drepturile copilului;

„Declaraţia de la Geneva”; Declaraţia ce conţinea zece principii privind bunăstarea şi

protecţia copilului din 1959 adoptată de Adunarea Generală; Pactul internaţional privind

drepturile civile şi politice din 1966, care în art.6 alin.(5) stipula: „o condamnare la

moarte nu poate fi pronunţată pentru crime comise de persoane sub vîrsta de 18 ani” sau

art.14 alin.(4) conform căruia „procedura aplicată tinerilor va ţine seama de vîrsta lor şi

de interesul reeducării lor”.

Primul Congres al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi

tratamentul delicvenţilor, care a avut loc la Geneva în 1955, adoptă Reguli minime

standard pentru tratamentul deţinuţilor şi aprobate de Consiliul Economic şi Social în

Rezoluţiile sale nr.663C (XXIV) din 31 iulie 1957 şi nr.2076 (LXII) din 13 mai 1977.

158

Al doilea Congres ONU a avut loc la Londra în 1960, fiind preocupat de noi forme

ale delincvenţei juvenile, de impactul mass-media asupra delincvenţei juvenile şi de

privaţiunea de libertate de scurtă durată aplicată minorilor.

În 1965, al treilea Congres ONU, care a avut loc la Stockholm, a avut ca temă

„Prevenirea crimei şi a delincvenţei”, fiind abordate probleme privind combaterea

recidivismului şi măsurile speciale de prevenire a acestuia, tratamentul aplicat tinerilor

delincvenţi.

Al cincilea Congres ONU, intitulat „Prevenirea crimei şi calitatea vieţii”, a permis

abordarea problemelor privind tratamentul judiciar al tinerilor, înainte şi după trecerea la

actul delincvent, acestea fiind considerate de o mare importanţă în prevenirea

delincvenţei.

Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor se situează printre

primele documente cu caracter de recomandare pe care le-a promulgat ONU. S-a  ajuns

să se recunoască că aceste texte au efect pe scară mondială. Chiar dacă există, încă, astăzi

ţări în care punerea lor în practică se află doar la nivel de aspiraţie, nefiind tradusă în

realitate, acest Ansamblu de reguli minime continuă să exercite o influenţă importantă

asupra personalului penitenciarelor. Rezoluţia 40/33 din 29 noiembrie 1985 adoptă în

cadrul celui de-al şaptelea Congres Ansamblul regulilor minime ale Naţiunilor

Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la

Beijing). Adoptarea acestor standarde a pornit de la recunoaşterea

faptului că tinerii, nefiind decâî la stadiile iniţiale de dezvoltare a personalităţii lor, au

nevoie, pentru a se dezvolta psihic şi intelectual şi pentru a se integra mai bine în

societate, de o atenţie şi o asistenţă deosebite şi trebuie să fie protejaţi de lege potrivit

condiţiilor care garantează liniştea, libertatea, demnitatea şi siguranţa lor. Date fiind

modificările rapide şi de cele mai multe ori radicale ale stilurilor de viaţă a tinerilor şi ale

formelor şi dimensiunilor criminalităţii juvenile, reacţiile societăţii şi ale justiţiei la

criminalitatea şi delincvenţa juvenilă sînt de cele mai multe ori reprimante şi de

neadaptat. Se impune, deci, necesitatea de a revedea şi de a evalua programele şi măsurile

existente şi de a planifica justiţia pentru minori în contextul mai larg al obiectivelor

dezvoltării globale.2 Printre obiectivele Regulilor de la Beijing figurează sistemul justiţiei

pentru minori care trebuie să asigure bunăstarea minorilor şi să facă în aşa fel încât

159

reacţia faţă de delincvenţii juvenili să fie întotdeauna corespunzătoare circumstanţelor

delincvenţilor şi delictelor.

Al optulea Congres al ONU a avut loc la Havana în 1990 cu genericul

„Cooperarea internaţională pentru prevenirea crimei şi pentru justiţie penală în

perspectivele secolului XXI”. Tematica este una generală, dar care a făcut referiri şi la

strategiile de prevenire a delincvenţei minorilor.

De asemenea, o importantă realizare a ONU o reprezintă Regulile de la Rijadh,

adică Principiile Naţiunilor Unite pentru prevenirea delincvenţei juvenile, adoptate prin

Rezoluţia din 45/112 14 decembrie 1998.

Intervenţia ONU se face nu doar faţă de delincvenţii minori, dar şi faţă de

prevenirea victimizării minorilor. Astfel, pe plan internaţional, interesul faţă de

fenomenul maltratării copiilor a crescut progresiv, pe măsură ce au fost relevate, mai ales

de către mass-media, tot mai multe cazuri de abuz, în toate colţurile lumii. Practic,

aproape în fiecare zi, sînt depistate noi situaţii de copii neglijaţi, abuzaţi, mutilaţi, vînduţi,

traficaţi. Extinderea acestui flagel tinde să devină o problemă socială majoră, de

actualitate şi destul de răspîndită, peste tot în lume. La primul Congres mondial privind

lupta împotriva exploatării sexuale a copiilor în scopuri comerciale (Stockholm-Suedia,

august 1996), au fost adoptate Declaraţia şi Planul Mondial de Acţiune pentru eliminarea

exploatării sexuale a copiilor în scopuri comerciale, iar statele reprezentate s-au angajat

să elaboreze propriile planuri naţionale. Cel de-al doilea Congres internaţional cu această

temă a avut loc între 17-20 decembrie 2001, la Yokohoma (Japonia).

Consiliul Europei este o organizatie interguvernamentala ale carei obiective sînt:

Protejarea drepturilor omului, a democraţiei pluraliste şi a supremaţiei dreptului;

Favorizarea conştientizării şi încurajarea dezvoltării identităţii şi diversităţii

culturale a Europei;

Cautarea soluţiilor pentru problemele cu care se confruntă societatea europeană:

discriminarea minorităţilor, xenofobia, intoleranţa, bioetica şi clonarea umană,

terorismul, traficul de fiinţe umane, crima organizată şi corupţia,

cibercriminalitatea, violenţa contra copiilor etc.;

Dezvoltarea stabilităţii democratice în Europa prin susţinerea reformelor politice,

legislative şi constituţionale.

160

Ceea ce propune Consiliul Europei – perfecţionarea cadrului legislativ în domeniul

combaterii delincvenţei juvenile – este primordial. Procesul presupune reglementări

eficiente privind protecţia minorilor infractori, conforme cu cerinţele europene în materie,

sub cele două aspecte esenţiale: prevenirea delincvenţei juvenile şi recuperarea minorului

infractor prin modalităţi cît mai adecvate vîrstei acestuia. Procesul este necesar şi,

totodată, conform cu soluţiile pe care le recomandă Consiliul Europei în privinţa reacţiei

sociale la delincvenţa juvenilă. Forul european sugerează, în textele recomandărilor din

ultimii ani, soluţii care includ decriminalizarea, medierea, realizarea de structuri noi şi

crearea de instituţii apte să conducă la rezolvarea modernă şi umanitară a problemelor

legate de ocrotirea juridică a minorului infractor.

Actele normative de bază privind reglementarea domeniului delincvenţei juvenile

sînt Convenţia europeană a drepturilor omului, care asigură şi garantează respectarea

drepturilor omului, inclusiv a minorilor, jurisprudenţa CtEDO, care interpretează textul

Convenţiei adaptînd-o la evoluţia vieţii sociale şi Convenţia europeană privind drepturile

copilului, care recunoaşte în special drepturi specifice minorilor stabilind că drepturile

fundamentale ale minorilor trebuie să constituie obiectul unei protecţii particulare.

Implicîndu-se activ în problemele delincvenţei juvenile, Consiliul Europei iniţiază

fie diverse activităţi, fie elaborează numeroase recomandări, cum ar fi3:

Recomandarea nr. R (85)11 asupra poziţiei victimei în procesul penal (Strasbourg,

1985);

Recomandarea nr. R (86)4 asupra violenţei în cadrul familiei (1986);

Recomandarea 1065 a Adunării Parlamentare a CE referitoare la comerţul şi alte

forme de exploatare a copiilor (Strasbourg 1987);

Recomandarea nr. R (87)19 adoptată de Comitetul de Miniştri la 17 septembrie

1997 (Strasbourg 1988) privind organizarea prevenirii criminalităţii;

Recomandarea nr. R (87)7 asupra principiilor referitoare la răspîndirea

videoprogramelor cu caracter violent, brutal sau pornografic (1989);

Recomandarea nr. R(91)11 a Comitetului de Miniştri asupra exploatării sexuale,

pornografiei şi prostituţiei, ca şi asupra traficului de copii şi tineri adulţi (adoptată

la 9 septembrie 1991);

Recomandările Rec (2003)20 ale Comitetului de Miniştri al statelor membre

referitoare la noile moduri de abordare a delincvenţei juvenile şi rolul justiţiei

161

juvenile (adoptate de Comitetul de Miniştri la 24 septembrie 2003 la cea de a 853-

a ca şedinţă a viceminiştrilor);

Recomandarea 22(2002) a Comitetului de Miniştri către statele membre privind

îmbunătăţirea aplicării normelor europene cu privire la sancţiunile şi măsurile

comunitare;

Recomandarea nr. R(92)16 a Comitetului de Miniştri către statele membre

referitoare la regulile europene asupra sancţiunilor aplicate în comunitate.

La fiecare cinci ani Consiliul Europei desfăşoară Conferinţe de politică penală în

materia delincvenţei juvenile. În prezent un loc important în orientările de principiu ale

CE îl ocupă ideea depenalizării unor fapte săvîrşite de minori, precum şi evitarea, pe cît

posibil, a procedurii judiciare pentru sancţionarea faptelor comise de minori, prin

transformarea anumitor infracţiuni în contravenţii administrative sau încălcări ale legii

civile, astfel încît să se evite desfăşurarea unei proceduri penale.4

În baza Recomandărilor Rec (2003)20 ale Comitetului de Miniştri al statelor membre

referitoare la noile moduri de abordare a delincvenţei juvenile şi rolul justiţiei juvenile

„delincvenţă” s-a considerat a fi acţiunile care cad sub incidenţa legii penale, dar în

acelaşi timp recunoscînd că în unele ţări ea include comportamentul antisocial şi/sau

deviant care poate cădea sub incidenţa legii administrative sau civile. În conformitate cu

aceste recomandări, statele trebuie să dezvolte un spectru mai larg de sancţiuni şi măsuri

comunitare inovatoare şi mai eficiente (dar totuşi proporţionale). Ele trebuie să adreseze

direct comportamentul infractor, dar şi nevoile infractorului. Ele trebuie să implice şi

părinţii infractorului sau alt reprezentant legal (cu excepţia cazului cînd acest lucru este

considerat contraproductiv) şi, atunci cînd este posibil şi oportun, să acorde victimei

medierea, restaurarea şi repararea. Culpabilitatea trebuie să reflecte mai bine vîrsta şi

gradul de maturitate a infractorului şi să corespundă mai multor niveluri de dezvoltare a

infractorului, iar măsurile penale să fie aplicate în mod progresiv pe măsura creşterii

responsabilităţii individuale. De asemenea, reflectînd tranziţia extinsă spre maturitate, ar

trebui să fie posibil ca adulţii sub vîrsta de 21 ani să fie trataţi într-un mod comparabil cu

cel al minorilor şi să li se aplice aceleaşi intervenţii, în cazul în care judecătorul consideră

că ei nu sînt tot atît de maturi şi responsabili pentru acţiunile lor ca şi adulţii.

Sistemul european are o bogată experienţă dezvoltată prin jurispudenţa sa în baza

Convenţiei pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Astfel, este

162

recunoscută cauza V. contra Regatului Unit, care este eminentă în jurisprudenţă prin

interpretarea vîrstei responsabilităţii penale, Curtea statuînd că daca un copil este judecat

şi recunoscut vinovat, atunci el trebuie condamnat, dar lui nu i se poate imputa aceeaşi

pedeapsă ca şi unui matur şi, avînd în vedere imaturitatea sa, vinovăţia lui ar fi mai

redusă, de aceea măsurile de reeducare ar fi mai eficace.

În cauza Bouamar contra Belgiei, Curtea a examinat legalitatea plasării unui minor

într-o casă de arest, cu titlu de măsură provizorie de supraveghere. În speţă, Naim

Bouamar a locuit din iunie 1977 pînă în mai 1978 în diferite cămine pentru minori,

beneficiind de o acţiune socială preventivă. Din iunie 1978 el a constituit obiectul unor

măsuri judiciare. În 1980, jurisdicţiile pentru tineri iau împotriva lui diferite măsuri

provizorii, printre care nouă plasări în închisoare, fiecare avînd o durată maximă de 15

zile. Toate aceste măsuri se înscriau în cadrul unei proceduri de urgenţă, prevăzute de art.

53 din Legea din 1965 privind protecţia tineretului. Acestea se întemeiau pe

imposibilitatea materială de a găsi o persoană fizică sau o instituţie care să-l primească pe

loc, luînd în calcul şi comportamentul periculos al acestuia.

În baza Hotărîrii din 29 februarie 1988, Curtea a statuat asupra încălcării art.5 alin.(1),

potrivit căruia „orice persoană are dreptul la libertate şi siguranţă. Nimeni nu poate fi

lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: ... d) dacă

este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărîtă pentru educaţia sa sub supraveghere

sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii în faţa autorităţilor competente”. Potrivit

Curţii, se impune a fi luată în consideraţie necesitatea exercitării controlului asupra

respectării „regularităţii”, inclusiv „căile legale” privind detenţia lui Bouamar. Or,

„regularitatea” implică nu doar respectarea legislaţiei naţionale, dar şi conformitatea

măsurii privative de libertate cu scopul prevăzut de art.5: protejarea împotriva

arbitrarului. În cazul de faţă, o acumulare inutilă a măsurilor de plasare în arest nu

urmărea nici un scop educativ.

În cauza S.C. contra Regatului Unit din 10.11.2004, Curtea a costatat încălcarea art.6

alin.(1) al Convenţiei. În fapt, minorul, de 11 ani, a fost condamnat pentru tentativă de jaf

cu aplicarea violenţei. Spre deosebire de cauza V. contra Regatului Unit, în cauza

respectivă, unde prin examene medicale s-a dovedit că reclamantul avea deficienţe

psihice necorespunzătoare vîrstei sale şi rămînea în urmă cu dezvoltarea faţă de semenii

săi, Curtea a pus la îndoială faptul că reclamantul minor ar fi putut fi capabil să participe

163

realmente la procesul său în măsura asigurată de art.6 alin.(1) după care „orice persoană

are dreptul la judecarea în mod echitabil, … de către o instanţă… care va hotărî…asupra

temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa” .

Uniunea Europeană, de asemenea, tinde să reglementeze sau să stabilească un

cadru legal de contracarare a delincvenţei juvenile. În acest sens este de menţionat

Rezoluţia Parlamentului European din 21 iunie 2007 privind delincvenţa juvenilă: rolul

femeilor, al familiei şi al societăţii (2007/2011(INI)), prin care se „subliniază faptul că

fenomenul delincvenţei juvenile poate fi combătut în mod eficient numai prin adoptarea

unei strategii integrate la nivel naţional şi european, care va cuprinde trei principii

directoare: prevenţia, măsurile judiciare şi extrajudiciare şi integrarea socială a

delincvenţilor minori". Tinzînd spre o strategie europeană, Rezoluţia menţionează:

Se recomandă statelor membre, în colaborare cu Comisia, să elaboreze şi să

adopte fără întîrziere o serie de norme şi principii directoare minime în

domeniul delincvenţei juvenile, comune tuturor statelor membre, în

domeniul delincvenţei juvenile, care să se axeze pe cei trei piloni

fundamentali reprezentaţi, în primul rînd, de prevenţie, în al doilea rînd, de

măsurile judiciare şi extrajudiciare şi, în al treilea rînd, de reabilitare,

integrare şi reinserţie socială, pe baza principiilor stabilite la nivel

internaţional prin Regulile de la Beijing şi Principiile de la Riyadh, prin

Convenţia ONU privind drepturile copilului, precum şi prin alte convenţii

internaţionale în acest domeniu;

Se consideră că obiectivul unei abordări comune la nivel european ar trebui

să fie acela de a elabora modele de intervenţie pentru soluţionarea şi

gestionarea delincvenţei juvenile, în timp ce recursul la măsuri privative de

libertate şi la sancţiuni penale ar trebui să constituie ultima alegere şi să fie

pus în aplicare doar atunci cînd se consideră absolut necesar;

Se consideră că integrarea şi participarea tinerilor la toate chestiunile şi

deciziile care îi privesc sînt condiţii indispensabile pentru definirea unor

soluţii comune, care să se bucure de succes; motiv din care consideră, că

asesorii instanţelor pentru minori ar trebui nu doar să aibă experienţă în

domeniul educaţiei tinerilor, ci şi să fi beneficiat de o pregătire care să-i

sensibilizeze la problema violenţei în rîndul tinerilor;

164

Se subliniază că unul din elementele de prevenire şi de combatere a

delincvenţei juvenile constă în dezvoltarea unei politici de comunicare care

să permită sensibilizarea publicului la aceste probleme, eliminarea violenţei

din mass-media şi sprijinul mediilor audiovizuale a căror grilă de programe

nu este axată exclusiv pe programe violente; solicită, în consecinţă, fixarea

unor norme europene cu scopul de a limita difuzarea violenţei atît în mediile

audiovizuale, cît şi în presa scrisă;

Se salută intrarea în vigoare a unui cadru european de autoreglementare,

prin care întreprinderile europene se angajează în favoarea protejării

adolescenţilor şi copiilor care folosesc telefoane mobile; subliniază, prin

urmare, necesitatea unor propuneri concrete din partea Comisiei,

constrîngătoare la nivel european, în ceea ce priveşte informarea şi

sensibilizarea legate de navigarea sigură pe Internet şi utilizarea sigură a

telefoanelor mobile.

În baza Planului de Acţiuni Republica Moldova-Uniunea Europeană, expres se

stabilesc şi se impun a fi soluţionate următoarele probleme:

- situaţia dificilă a copiilor cu disabilităţi, institutionalizaţi şi a celor în conflict cu legea;

-incapacitatea statului de a diminua numărul de copii institutionalizaţi;

-asistarea episodică a copilului aflat în dificultate;

-centrarea asistenţei pe problemele de urgenţă şi mai puţin pe prevenirea apariţiei

factorilor de risc;

-accesul limitat la asistenţa medicală;

-insuficienţa serviciilor sociale comunitare;

-existenţa copiilor care nu frecventează şcoala primară şi a unui număr impunător de

copii care nu frecventează instituţiile preşcolare, în special cei cu vîrsta de pînă la 5 ani;

-insuficienţa oportunităţilor de reintegrare socială a minorilor delicvenţi;

-accesul limitat la informaţia şi consultanţa privind drepturile şi libertăţile copilului;

-insuficienţa centrelor de asistenţă, educaţie şi informare pentru copii;

-rata inaltă a mortalităţii infantile;

-creşterea numărului de copii afectaţi de HIV/SIDA;

-existenţa diferitelor forme de abuz faţă de copii (traficul de copii);

-divizarea confuză a responsabilităţilor între structurile şi nivelurile autorităţilor

165

administraţiei publice ;

-ineficienţa şi/ sau insuficienţa parteneriatului dintre structurile guvernamentale şi

societatea civilă în vederea soluţionării problemelor copilului.

Referinţe:

1. Ortansa Brezeanu. Minorul şi legea penală. – Bucureşti: All Beck, 1998, p.73.

2. Ansamblul regulilor minime ale Naţiunilor Unite cu privire la

administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing).

3. M. Coca-Cozma ş.a. Justiţia pentru minori. – Bucureşti: Universul

Juridic, 2003, p.85.

4. Ibidem, p.86.

2. Cadrul legal instituţional în Republica Moldova în materia delincvenţei juvenile

Deoarece în Republica Moldova nu există o structură executivă unică care ar avea

în competenţa sa combaterea delincvenţei juvenile, printre organismele interne ce au

obiectivul de protecţie a drepturilor copiilor şi cel de combatere a delincvenţei juvenile se

enumeră a fi:

Ministerul Afacerilor Interne (în continuare – MAI) este un organ central de

specialitate al statului, menit să apere, în baza respectării stricte a legilor, viaţa,

integritatea corporală, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, toate formele de proprietate,

interesele societăţii şi ale statului contra atentatelor criminale şi altor acţiuni ilegale, să

menţină ordinea de drept şi securitatea publică, precum şi să exercite supravegherea de

stat în domeniul protecţiei civile şi asigurării apărării împotriva incendiilor pe întreg

teritoriul ţării.1

Conform ordinului nr.223 al Ministrului de Interne din 24 august 1998, şefii de

departamente, direcţii şi servicii ale MAI sînt obligaţi să antreneze toate subdiviziunile

organelor de poliţie pe teren în participarea activă la profilaxia infracţiunilor în rîndul

minorilor. Conducătorii subdiviziunilor organelor de poliţie au obligaţia: să includă în

planurile de lucru probleme privind profilaxia contravenţiilor şi infracţiunilor în rîndul

minorilor; să asigure controlul asupra participării subalternilor la depistarea persoanelor

minore care încalcă legea, a părinţilor şi altor persoane ce favorizează comiterea

166

delictelor de către minori; să întreprindă măsuri pentru creşterea profesională a

lucrătorilor de poliţie ce se ocupă cu combaterea infracţionalităţii juvenile.

Cele mai mari implicaţii în combaterea delincvenţei juvenile o are Direcţia

Generală Poliţe Ordine Publică, prin Secţia minori şi moravuri din cadrul Direcţiei

profilaxie, iar în raioane – inspectorii pentru minori şi moravuri, care au în grijă

problemele minorilor delincvenţi, profilaxia delincvenţei juvenile, a violenţei în familie, a

traficului de copii, prostituţiei, inclusiv juvenile, şi contracararea pornografiei.

Secţia minori şi moravuri a DP a Direcţiei Generale Poliţie Ordine Publică îşi

desfăşoară activitatea de combatere şi profilaxie a criminalităţii în rândurile minorilor în

conformitate cu:

- Hotărârea Guvernului nr.566 din 15.05.03 „Despre aprobarea măsurilor speciale pentru

combaterea şi profilaxia criminalităţii în rîndurile minorilor”;

 - Hotărârea Guvernului nr.727 din 16.06.03 „Despre aprobarea Strategiei naţionale

privind protecţia copilului şi familiei”;

  - Hotărîrea Guvernului nr.1219 din 09.11.01 cu privire la combaterea traficului de fiinţe

umane;

  - Hotărîrea Guvernului nr.233 din 28.03.01 cu privire la combaterea vagabondajului,

cerşitului şi fenomenului „copiii străzii”;

   - Hotărârile Colegiului MAI, planurile SMM, DP, DGOP şi al MAI;

   - Regulamentul cu privire la organizarea activităţii inspectorilor pentru minori ale

organelor afacerilor interne, aprobat prin ordinul MAI nr. 400 din 10.11.04;

    - Regulamentul poliţiei moravuri, aprobat prin ordinul MAI nr. 327 din 03.09.2003.

   Având ca bază realizarea sarcinilor trasate în actele normative menţionate, Secţia

minori şi moravuri îşi orientează activitatea spre:

 - perfecţionarea cadrului legislativ privind copilul aflat în conflict cu legea;

 - perfecţionarea sistemului de combatere şi profilaxie a delincvenţei juvenile;

 - completarea calitativă cu cadre a serviciilor teritoriale de ramură;

 - intensificarea activităţii de profilaxie şi combatere a criminalităţii juvenile prin

desfăşurarea unui complex de acţiuni preventiv-profilactice asupra minorilor cu

comportament deviat şi a familiilor dezorganizate;

167

  - organizarea unei conlucrări eficiente cu administraţia publică locală, organele de

protecţie socială, organele de tutelă şi curatelă, oficiile forţelor de muncă, instituţiile de

învăţământ şi, nu în ultimul rînd, cu Consiliul Naţional pentru Protecţia Drepturilor

Copilului;

  - monitorizarea prin intermediul serviciilor mass-media a activităţii de combatere şi

profilaxie a delincvenţei juvenile.

Pe parcursul celor 6 luni ale anului 2008, în cadrul acţiunilor de profilaxie

exercitate de Secţie au fost depistate şi luate la evidenţă 240 familii dificile şi 1088

minori delincvenţi. Un rol aparte întru soluţionarea problemelor existente în rîndul

minorilor se acordă instituţiilor de învăţămînt, precum şi copiilor rămaşi fără

supravegherea părinţilor, aceştia fiind plecaţi la muncă peste hotare. Astfel, conform

datelor din subdiviziunile teritoriale, în ţară sunt 98.812 copii rămaşi fără supravegherea

părinţilor, dintre care circa 27.816 sînt lipsiţi de îngrijirea ambilor părinţi.2

În cadrul comisariatelor de poliţie sînt create Inspectorate pentru minori (IPM)

care funcţionează în baza Regulamentului cu privire la organizarea activităţii

inspectoratelor pentru minori ale organelor afacerilor interne, aprobat în ultima redacţie

prin ordinul Ministrului Afacerilor Interne pe 24 august 1998, nr.223. În IPM activează

unul sau mai mulţi inspectori pentru minori, în funcţie de numărul minorilor în localitatea

dată. Aceştia se ocupă în special de două categorii de minori: cei judecaţi sau aflaţi sub

urmărire penală pentru comiterea infracţiunilor şi cei care au comis fapte considerate

periculoase pentru societate dar care, potrivit legislaţiei, nu sînt considerate infracţiuni.

Inspectorii pentru minori sînt informaţi despre fiecare caz de aducere a copiilor la

comisariatele de poliţie pentru comiterea de infracţiuni sau contravenţii.

Centrul de plasament temporar al minorilor (Centrul de triere) este un serviciu

specializat independent din cadrul Ministerului de Interne, care se ocupă de îngrijirea

temporară a copiilor de la 3 la 18 ani lipsiţi de îngrijirea părinţilor. Centrul activează în

prezent în baza Regulamentului aprobat prin Ordinul Ministrului de Interne din 31 mai

2002. Această instituţie este plasată în municipiul Chişinău şi aici sînt aduşi copii care:

- au fost abandonaţi;

- ai căror părinţi sînt decedaţi, necunoscuţi, puşi sub interdicţie judecătorească; decăzuţi

din drepturile părinteşti;

168

- îndreptaţi la şcoli speciale pentru copii şi adolescenţi cu deficienţe de comportament,

pînă la executarea hotărîrilor judecătoreşti;

- copii care au părăsit familia şi au nevoie de ajutor şi protecţie din partea statului;

- care au părăsit şcolile speciale, alte instituţii pentru copii;

- copii cu vîrsta de pînă la 14 ani care sînt consideraţi să fi comis acţiuni periculoase

pentru societate şi necesită izolare urgentă, pînă la executarea hotărîrilor judecătoreşti;

- copii care s-au adresat personal solicitînd ajutor.

În conformitate cu Planul măsurilor suplimentare de profilaxie şi combatere a

fenomenului vagabondajului, cerşitului şi „copiilor străzii” în perioada celor 6 luni ale

anului 2008, de către subdiviziunile teritoriale au fost înregistrate 853 cazuri de

plasament în Centrul de Plasament Temporar al Minorilor (în 2007 – 769), fiind plasaţi

626 (în 2007 – 535) „copii ai străzii” dezintegraţi de familie, dintre care 5 locuitori ai

altor state (în 2007 – 2).

Din numărul total de minori plasaţi în CPTM 180 sînt elevi ai gimnaziilor-internat;

377 (în 2007 – 295) elevi ai şcolilor generale; 26 (în 2007 – 42) de vîrstă preşcolară.

Centrul respectiv dispune de o capacitate de plasare zilnică a 25 copii cu vîrsta 3-18 ani.

   În pofida măsurilor întreprinse, minorii delicvenţi continuă să părăsească domiciliul,

ocupându-se cu cerşitul şi practicînd vagabondajul.

Din categoriile nominalizate în perioada vizată în CPTM au fost plasaţi: 141 fete

(în 2007 – 182), 712 băieţi (în 2007 – 587), 301 cu vîrsta de 3-14 ani (în 2007-341), 224

cu vîrsta de 14-15 ani (în 2007 – 193) şi 328 cu vîrsta de 16-17 ani (în 2007 – 235).

Cele mai frecvente cazuri de părăsire a domiciliului fără ştirea maturilor şi a instituţiilor

de învăţământ sînt frecvente în raioanele Ialoveni –72, Străşeni – 54, Călăraşi – 37,

Anenii-Noi – 33, Criuleni – 29, Orhei – 27, Hînceşti – 27, Ungheni – 21, Cahul – 13,

Basarabeasca – 12, Rezina – 13, Nisporeni – 13, Cimişlia – 13 etc.3

De asemenea, pe lîngă alte ministere de ramură şi departamente, un rol covîrşitor

revine şi Consiliului Naţional pentru Protecţia Drepturilor Copilului, organ

guvernamental menit să asigure elaborarea şi implementarea politicilor de protecţie a

169

drepturilor copilului şi familiei. În baza Regulamentului Consiliului Naţional pentru

Protecţia Drepturilor Copilului4, acesta este constituit din reprezentanţi ai autorităţilor

publice centrale şi locale, precum şi din reprezentanţi ai organismelor internaţionale şi ai

organizaţiilor nonguvernamentale naţionale care activează în domeniu.

Printre obiectivele Consiliului se numără:

- asigurarea respectării prevederilor Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului,

a altor documente internaţionale în domeniu la care Republica Moldova este parte şi a

legislaţiei naţionale privind protecţia drepturilor copilului şi familiei;

- identificarea direcţiilor prioritare de intervenţie în domeniul protecţiei drepturilor

copilului şi familiei;

- promovarea politicilor naţionale privind protecţia drepturilor copilului şi familiei;

- coordonarea activităţilor de elaborare a strategiilor şi programelor guvernamenatle

privind protecţia drepturilor copilului şi familiei;

- consolidarea parteneriatului social în domeniul protecţiei drepturilor copilului şi

familiei.

În acelaşi timp, organele autorităţilor publice locale creează consilii raionale,

municipale, locale pentru protecţia drepturilor copilului. Aceste consilii prezintă spre

examinare organelor competente ale statului cazurile de încălcare a drepturilor copilului,

cazurile copiilor delincvenţi şi ale părinţilor care nu-şi îndeplinesc obligaţiunile

părinteşti.

În cadrul Primăriei Chişinău activează Direcţia municipală pentru protecţia

drepturilor copilului (DMPDC) care este o structură a Consiliului Municipal, creată

prin decizia Primăriei nr.19 din 16.07.1997. În calitatea sa de organ executiv al autorităţii

tutelare în municipiul Chişinău, Direcţia îndeplineşte următoarele atribuţii5:

monitorizarea şi controlul respectării principiilor şi normelor stabilite prin

Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Hotărârea

Parlamentului nr.408-XII din 12.12.1990, precum şi prin celelalte convenţii

internaţionale;

monitorizarea şi controlul respectării standardelor minime pentru

organizarea şi funcţionarea sistemului de servicii şi instituţii din municipiu

170

care asigură promovarea şi respectarea drepturilor copilului, îngrijirea

copiilor aflaţi în dificultate şi a celor cu handicap, verificarea modului în

care sînt respectate drepturile copilului aflat în dificultate în familia

naturală, extinsă sau adoptivă;

formularea de propuneri către autorităţile competente privind suspendarea

sau încetarea activităţilor care pun în pericol sănătatea, dezvoltarea fizică

ori psihică a copilului şi retragerea autorizaţiei de funcţionare a persoanelor

juridice responsabile;

identificarea copiilor aflaţi în dificultate de pe teritoriul municipiului,

elaborarea şi aprobarea măsurilor de protecţie a acestora, acceptînd forma

optimală de plasare a copilului în familie (naturală, extinsă, de plasament

etc.);

coordonarea activităţii serviciilor municipale, întreprinderilor, instituţiilor,

organizaţiilor obşteşti etc. în ce priveşte lucrul cu familiile şi copiii,

protecţia drepturilor copilului şi intereselor lor.

În cadrul Direcţiei activează două servicii:

I. Serviciul reintegrare familială şi adopţie, care deţine următoarele funcţii:

examinează sesizările cu privire la copiii abandonaţi în instituţiile medicale

(maternităţi, spitale de copii etc.);

ţine evidenţa copiilor abandonaţi, refuzaţi etc. în casele de copii

(republicană şi municipală), centrele de plasament de tip familial (statale şi

neguvernamentale) şi propune măsuri de protecţie a lor;

propune măsuri de protecţie pentru copiii ai căror părinţi nu au putut fi

identificaţi în urma evaluării situaţiei de către autoritatea tutelară de la

domiciliu;

supraveghează evidenţa copiilor orfani, rămaşi fără ocrotirea părintească şi

aflaţi sub tutelă şi/sau curatelă în sectoarele municipiului Chişinău;

II. Serviciul asistenţă juridică şi psihosocială, care urmăreşte:

supravegherea bazei de date referitor la situaţia copiilor aflaţi în dificultate

din familiile socialmente vulnerabile;

171

verificarea condiţiilor de trai, a nivelului educaţional şi a dezvoltării

generale a copilului care are nevoie de ajutorul statului, executînd planul cu

privire la ocrotirea drepturilor copilului;

acordarea susţinerii familiilor care au nevoie de ajutor material, ajutor

umanitar, ajutor în rezolvarea problemelor de sănătate;

apărarea drepturilor copilului în instanţe de judecată ş.a.

Printre subdiviziunile DMPDC sînt :

Direcţiile pentru protecţia drepturilor copilului de sector

Centrele comunitare pentru copii de la locul de trai

Centrele de zi pentru copii cu nevoi speciale

Centrele comunitare specializate pentru copii şi tineri

Centrele de plasament temporar

Serviciul de asistenţă parentală profesionistă.

Referinţe:

1. Hotărîre cu privire la structura organizatorică, limita efectivului şi Regulamentul Ministerului Afacerilor Interne, nr. 844 din 30.07.98// Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1998, nr.75-76/756.

2. http://www.mai.md/dir-profilax/dgpop0608/ 3. Ibidem4. Hotărîrea Guvernului RM privind aprobarea Regulamentului Consiliului Naţional pentru

Protecţia Drepturilor Copilului nr. 409 din 09.04.1998// Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1998, nr.60-61.

5. http://chisinau.md/d14

3.Justiţia juvenilă: realităţi şi perspective

În conformitate cu Recomandările Rec (2003)20 ale Comitetului de Miniştri al

statelor membre referitoare la noile moduri de abordare a delincvenţei juvenile şi rolul

justiţiei juvenile, „sistemul de justiţie juvenilă este definit drept element oficial al unei

abordări mai largi privind crimele tinerilor. În afară de instanţele pentru minori, ele

cuprind organele sau agenţiile oficiale, cum ar fi poliţia, procuratura, specialiştii în drept,

serviciul de probaţiune şi instituţiile penale. Colaborează strîns cu agenţiile pertinente,

cum ar fi cele de sănătate, educaţie, servicii sociale şi de protecţie şi organele

neguvernamentale, cum ar fi cele de sprijin al victimelor şi martorilor”.1

172

Conform acestor recomandări, principalul scop al justiţiei juvenile şi al măsurilor

asociate pentru abordarea delincvenţei juvenile ar fi:

1) de a preveni comiterea infracţiunilor şi recidiva;

2) de a (re)socializa şi (re)integra infractorii;

3) de a satisface nevoile şi interesele victimelor.

Sistemul justiţiei juvenile trebuie privit ca un element al unei strategii comunitare lărgite

pentru prevenirea delincvenţei juvenile, care tine cont de întreg contextul în care s-a

comis infracţiunea: familia lărgită, şcoala, vecini, prieteni.

Dintre toate etapele procedurii justiţiei juvenile, anume arestarea şi perioada care

urmează imediat după aceasta, este cea cînd minorul poate fi supus abuzurilor. În acest

sens fetele sunt deosebit de vulnerabile. De asemenea, minorii sunt în pericol de a fi

lipsiţi de prezenţa persoanelor apropiate: părinţi, lucrător social, reprezentant legal.

Standardele internaţionale, inclusiv prevederile Convenţiei privind drepturile copilului,

prevăd expres că la privaţiunea de libertate se va recurge doar ca la o ultimă soluţie şi

numai pentru o perioadă cît se poate de minimală. Această normă se aplică inter alia,

înainte de examinare în instanţa de judecată2.

Potrivit legislaţiei Republicii Moldova, procedura în cauzele privind minorii este

reglementată de titlul III al Codului de Procedură Penală din 2003, fiind una dintre

procedurile speciale. Astfel, în conformitate cu art. 477 al CPP RM, la soluţionarea

chestiunii privind aplicarea măsurii preventive în privinţa minorului, în fiecare caz se

discută, în mod obligatoriu, posibilitatea transmiterii lui sub supraveghere. Transmiterea

sub supraveghere a minorului constă în asumarea în scris a obligaţiei de către unul din

părinţi, tutore, curator sau de către o altă persoană demnă de încredere, precum şi de către

conducătorul instituţiei de învăţămînt speciale unde învaţă minorul, de a asigura

prezentarea acestuia, cînd va fi citat, la organul de urmărire penală sau la instanţă,

precum şi de a contracara aplicarea măsurilor preventive. Reţinerea minorului, precum şi

arestarea lui preventivă, pot fi aplicate doar în cazuri excepţionale cînd au fost săvîrşite

infracţiuni grave cu aplicarea violenţei, deosebit de grave sau excepţional de grave.

Conform art.166 alin.(6) CPP RM reţinerea minorului nu poate depăşi 24 de ore, iar

conform art.186 alin. (4) CPP RM, învinuiţilor minori durata ţinerii în stare de arest

preventiv poate fi prelungită numai pînă la 4 luni. De asemenea, despre reţinerea sau

173

arestarea preventivă a minorului se înştiinţează imediat procurorul şi părinţii sau alţi

reprezentanţi legali ai minorului, fapt care se consemnează în procesul-verbal de reţinere.

Majoritatea societăţilor, în diferite măsuri şi în diferite moduri, demult au acceptat

că atunci cînd este implicat un minor, tratarea lui trebuie să se facă într-un mod deosebit,

diferit de al adulţilor. Minorii acuzaţi de comiterea unei infracţiuni în prezent au dreptul

la un tratament în care se ia în deplină consideraţie, vîrsta, circumstanţele în care s-a aflat

minorul, motivul faptei comise.

În multe state există instanţe specializate pentru minori. Cu toate acestea,

standardele internaţionale nu prevăd explicit instituirea unui şir de instanţe de judecată

separate special pentru minori. Aceasta se explică prin realitatea existentă, conform

căreia multe state nu au avut niciodată instanţe specializate în acest sens. Încurajarea

creării unor instanţe specializate derivă din art.40.3 al Convenţiei privind Drepturile

Copilului după care „statele părţi trebuie să tindă să promoveze instituirea legilor,

procedurilor, autorităţilor şi instituţiilor în special aplicabile copiilor bănuiţi, acuzaţi, sau

recunoscuţi că au încălcat legislaţia penală...”.

În unele ţări se face încercatrea de a găsi căi viabile şi constructive de evitare a

contactului „inutil” a copilului sau a adolescentului cu sistemul de justiţie. Aceasta este

oportun pentru infractorii acuzaţi pentru prima dată de comiterea unor infracţiuni

neînsemnate. Alternativele ar putea însemna examinarea cazului de către un alt organ

decît judecata, sau ele ar putea fi incluse în joc la o etapă mai timpurie, înainte de

audiere3.

Una dintre modalităţi de evitare a contactului minorului cu sistemul justiţiei formal

ar fi plasarea în cauţiune. În acest caz, organul poliţiei ar putea decide, după o consultare

cu familia minorului, cu asistentul social, de a nu înainta acuzaţii oficiale, dar de a-l

avertiza că la o următoare repetare a faptei el va fi supus procedurii ordinare. Alternative

similare la procesul judiciar există sub o vastă diversitate, fiind reprezentate de organe

instituite special ca un substituent al sistemului formal judecătoresc, care însă

soluţionează cauzele mai puţin grave. Astfel de exemple sunt în Franţa, Scoţia, Noua

Zeelandă, Australia, Filipine etc. Potrivit sistemului de „audiere a copiilor” din Scoţia,

care nu poate fi aplicat în cazul infracţiunilor grave, în loc de prezentare în faţa curţii de

judecată penală, minorul se prezintă la o audiere, condiţiile căreia sunt mai puţin formale

decît la şedinţa de judecată. La această şedinţă, o comisie de membri neprofesionişti

174

instruiţi, după o discuţie cu familia, lucrătorii sociali, învăţătorii şi copilul respectiv, iau o

decizie bazată pe interesele minorului. Deciziile luate la astfel de şedinţe pot fi supuse

apelului în instanţa de judecată. În America Latină se practică soluţionarea prin

recurgerea la asistenţă socială, astfel minorul fiind plasat în custodia părinţilor sau a

membrului responsabil din societate4.

Din perspectivele enunţate, actualmente tot mai des există tendinţa implementării

justiţiei restaurative faţă de minori.

Termenul de justiţie restaurativă a fost utilizat pentru prima dată de către

psihologul american Albert Eglash оn 1977, pentru a descrie orientările din domeniul

justiţiei penale. Cu această ocazie, Eglash a identificat trei paradigme diferite de justiţie:

paradigma retributivă, distributivă şi restaurativă. Spre deosebire de paradigma

retributivă care pune accentul pe sancţionarea infractorului şi paradigma distributivă care

se centrează pe reabilitarea infractorului, justiţia restaurativă are la bază ideea reparării

prejudiciului produs victimei5.

Deosebirile dintre modelul restaurativ şi paradigma clasică de justiţie retributivă

sunt vizibile. În primul rînd, în cazul justiţiei restaurative infracţiunea nu mai este văzută

ca o violare a legilor, a Statului, ci ca un prejudiciu produs persoanelor şi comunităţii.

Dacă în cadrul sistemului penal victimele sunt cel mai adesea ignorate, unii autori

vorbesc chiar de o re-victimizare a acestora, în cadrul justiţiei restaurative victimele au un

rol central. Primul obiectiv al procesului de justiţie restaurativă este, acela de a repara

prejudiciul produs victimei, de a răspunde nevoilor acesteia. În acelaşi timp, victima are

posibilitatea de a-şi exprima opinia cu privire la modul de sancţionare a infractorului. La

rîndul lor, infractorii sunt trataţi într-o manieră mult mai adecvată nevoilor lor. Justiţia

restaurativă pune accentul pe responsabilizarea infractorilor şi pe compensarea/ reparaţia

pe care aceştia o pot oferi victimelor. În acelaşi timp, se pune accentul pe reintegrarea

socială a acestora atît ca modalitate mult mai umană de a trata infractorii, cît şi ca

modalitate concretă de a se evita recidiva6.

Prin urmare, justiţia restaurativă funcţionează pe baza unor principii în virtutea

cărora activităţile derulate în cazul producerii unor infracţiuni sunt orientate spre:

-„crearea condiţiilor necesare participării personale a celor afectaţi în cea mai

mare măsură (în special infractorul şi victima, dar şi familiile acestora şi

comunitatea);

175

- luarea în considerare a contextului social în care s-a produs infracţiunea;

- orientarea către soluţionarea problemelor în sens preventiv;

- flexibilitatea practicilor (creativitate)”7.

Rezoluţia 2002/12 a Organizaţiei Naţiunilor Unite privind Principiile

fundamentale privind utilizarea programelor restaurative în materie penală conţine

unele precizări conceptuale referitoare la termenii utilizaţi mai des atunci cînd se face

referire la justiţia restaurativă, condiţiile de utilizare a programelor de justiţie

restaurativă, principii şi standarde de implementare a practicilor de justiţie restaurativă şi

recomandări privind dezvoltarea programelor de justiţie restaurativă.

Drept model al unei justiţii restaurative sunt strategiile adoptate în Anglia şi Ţara

Galilor din ultimii ani, potrivit acestora urmează a se respecta trei principii ale acestui

nou tip de intervenţie judiciară pentru minori8:

1. reparaţia - facilitarea unor forme de reparaţie făcute de tinerii delincvenţi victimelor

şi/sau comunităţilor victimizate;

2. responsabilitatea - încurajarea copiilor şi tinerilor infractori şi a părinţilor acestora de

a-şi asuma activ responsabilitatea pentru fapta comisă;

3. reintegrarea - favorizarea reconcilierii dintre minorii delincvenţi şi victimele acestora

şi reacceptarea lor cu drepturi depline în comunitate.

Dar, totuşi nici un system alternative sau restaurativ, nu poate înlocui rolul

instanţei de judecată în cazul unor fapte grave. Ceea ce este important în cazul modelelor

restaurative este ca minorul să conştientizeze pericolul social al faptei comise, odată ce el

nu o recunoaşte, atunci cauza trebuie supusă procesului formal.

În Republica Moldova, potrivit prevederilor art. 474 CPP RM, urmărirea penală şi

judecarea cauzelor privind minorii, precum şi punerea în executare a hotărîrilor

judecătoreşti privind minorii, se fac potrivit procedurii obişnuite, cu completările de

rigoare. Şedinţa de judecare a cauzei în privinţa minorului, de regulă, nu este publică.

În cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei penale privind minorii, afară de

circumstanţele generale, urmează a se stabili (art.475 CPP RM):

1) vîrsta minorului (ziua, luna, anul naşterii);

2) condiţiile în care trăieşte şi este educat minorul, gradul de dezvoltare intelectuală,

volitivă şi psihologică a lui, particularităţile caracterului şi temperamentului, interesele şi

necesităţile lui;

176

3) influenţa adulţilor sau a altor minori asupra minorului;

4) cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii.

În cazul cînd se constată că minorul suferă de debilitate mintală, care nu este legată

de o boală psihică, trebuie să se stabilească, de asemenea, dacă el a fost pe deplin

conştient de săvîrşirea actului. Pentru a se stabili aceste circumstanţe, vor fi ascultaţi

părinţii minorului, învăţătorii, educatorii lui şi alte persoane care ar putea comunica

datele necesare, precum şi se va cere efectuarea unei anchete sociale, prezentarea

documentelor necesare şi se vor efectua alte acte de urmărire penală şi judiciare.

Potrivit art. 479 CPP RM, audierea bănuitului învinuitului, inculpatului minor nu

poate dura mai mult de 2 ore fără întrerupere, iar în total nu poate depăşi 4 ore pe zi. La

audierea bănuitului învinuitului, inculpatului minor, participarea apărătorului şi a

pedagogului sau psihologului este obligatorie. Pedagogul sau psihologul este în drept, cu

consimţămîntul organului de urmărire penală, să pună întrebări minorului, iar la sfîrşitul

audierii, să ia cunoştinţă de procesul-verbal sau, după caz, de declaraţiile scrise ale

minorului şi să facă observaţii în scris referitor la plenitudinea şi corectitudinea înscrierii

lor.

La terminarea urmăririi penale în privinţa minorului, organul de urmărire penală,

prin ordonanţă motivată, poate să nu prezinte învinuitului minor unele materiale ale

urmăririi penale care, la părerea sa, pot influenţa negativ asupra minorului, însă aceste

materiale se prezintă reprezentantului legal al minorului.

De asemenea, în calitate de modalitate a aplicării justiţiei restaurative, legislaţia

Republicii Moldova admite instituţia medierii în procesul penal. În conformitate cu

Legea Republicii Moldova cu privire la mediere nr.134-XVI  din  14.06.20079 « medierea

reprezintă o modalitate alternativă de soluţionare a conflictului dintre părţi pe cale

amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane. Medierea se bazează pe încrederea pe care

părţile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le

acorde asistenţă în soluţionarea conflictului prin obţinerea unei soluţii reciproc

acceptabile, eficiente şi durabile». Dacă, la medierea în cauzele penale, una dintre părţi

este minor, participarea pedagogului sau psihologului este obligatorie.

În general, la adoptarea sentinţei în procesul unui minor, instanţa de judecată

urmează să examineze posibilitatea liberării de pedeapsa penală a minorului sau

suspendării condiţionate a executării pedepsei de către minor. În cazul liberării minorului

177

de pedeapsa penală cu internarea lui într-o instituţie specială de învăţămînt şi reeducare

sau într-o instituţie curativă şi de reeducare, precum şi cu aplicarea măsurilor de

constrîngere cu caracter educativ, instanţa informează despre aceasta organul specializat

de stat respectiv şi pune în sarcina lui efectuarea controlului asupra comportării minorului

condamnat.

Potrivit Regulilor de la Beijing, pedeapsa capitală nu se aplică infracţiunilor

comise de minori, iar minorii nu sunt dispuşi pedepselor corporale. Printre măsurile

sancţionatoare recomandate ar fi  (pct. 18.1):

a) Ordonarea ajutorului orientării şi supravegherii;

b) Probaţiune;

c) Ordonarea intervenţiei serviciilor comunitare;

d) Amenzi, indemnizaţie, restituire;

e) Ordonarea unui regim intermediar sau al altuia;

f) Ordonarea participării la unele reuniuni ale grupurilor de orientare şi la alte activităţi

analoage;

g) Ordonarea plasării într-o familie sau într-un centru comunitar sau într-un alt mediu

educaţional;

h) Alte hotărâri pertinente.

Plasarea unui minor într-o instituţie este întotdeauna o măsură de ultimă

instanţă, iar durata ei trebuie să fie cât mai scurtă cu putinţă.

În cazul în care este aplicată pedeapsa privativă, este indispensabilă

separarea minorului de adulţi, aceasta făcîndu-se în vederea evitării abuzurilor şi a

influenţei negative din partea celor din urmă.

În vederea asigurării principiului umanismului, este recentă adoptarea Legii

RM Nr. 188 din  10.07.2008 privind amnistia în legătură cu declararea anului 2008 An al

Tineretului10 în baza căreia procesul penal încetează la faza de urmărire penală sau la cea

de judecare referitor la infracţiunea săvîrşită pînă la adoptarea prezentei legi de către

persoana în vîrstă de pînă la 21 de ani.

Referinţe:

1. Recomandările Rec (2003)20 ale Comitetului de Miniştri al statelor membre

referitoare la noile moduri de abordare a delincvenţei juvenile şi rolul justiţiei

178

juvenile//adoptate de Comitetul ed Miniştri la 24.09.2003 la cea de-a 853 şedinţă a

vice miniştrilor.

2. Seminar de instruire pentru avocaţi „Acordarea asistenţei juridice şi psiho-sociale pentru copii în sistemul de justiţie penală”, Chişinău, 29-30 octombrie, 2004.

3. Ibidem

4. Ibidem

5. Apud James Dignan. Understanding victims and restorative justice. - Open

University Press, 2005, p. 94.

6. INSTITUTUL NAŢIONAL DE CRIMINOLOGIE. PROGRAME DE JUSTIŢIE

RESTAURATIVĂ ОN LUMEA CONTEMPORANĂ (ANALIZĂ

DOCUMENTARĂ)//

http://www.criminologie.ro/INC/Lang/Romana/Study/Programe%20de%20justitie

%20restaurativa%20in%20lumea%20contemporana%20-%20Rezumat.pdf

7. Tony Marshall, Restorative Justice: An Overview, Home Office Research

Development and Statistics Directorate, 1999,p.5

8. INSTITUTUL NAŢIONAL DE CRIMINOLOGIE. PROGRAME DE JUSTIŢIE

RESTAURATIVĂ ОN LUMEA CONTEMPORANĂ (ANALIZĂ

DOCUMENTARĂ)//

http://www.criminologie.ro/INC/Lang/Romana/Study/Programe%20de%20justitie

%20restaurativa%20in%20lumea%20contemporana%20-%20Rezumat.pdf

9. Legea Republicii Moldova cu privire la mediere nr.134-XVI  din  14.06.2007//

Monitorul Oficial nr.188-191/730 din 07.12.2007

10. Legea RM Nr. 188 din  10.07.2008 privind amnistia în legătură cu declararea anului

2008 An al Tineretului 18.07.2008 în Monitorul Oficial Nr. 127-130,  art Nr : 516.

179

Capitolul VII. Combaterea delincvenţei juvenile

§1. Prevenirea delincvenţei juvenile

Toate eforturile făcute în investigarea şi stabilirea cauzelor, factorilor delincvenţei

juvenile, au drept scop în sine trasarea unor politici de prevenire a delincvenţei juvenile.

Însăşi prevenirea tinde să reducă frecvenţa unor comportamente, de altfel incriminate în

legea penală, precum şi alte fapte decît cele penale, prin a evita comiterea lor viitoare, fie

a evita aplicarea unei sancţiuni.

Această activitate se materializează prin elaborarea unor programe şi proiecte de

asistenţă socială şi juridică, precum şi a unor măsuri de natură administrativă şi penală

care pun accentul pe caracterul reeducativ şi resocializator al sancţiunilor şi pedepselor şi

pe diversificarea formelor de prevenire şi recuperare socială a tinerilor delincvenţi1.

Politicile de prevenire includ două orientări:

I.-concepţii extensive (lato sensu), după care prevenirea s-ar manifesta prin reacţia faţă de

delincvenţă, inclusiv prin sancţiuni penale, dar care urmăreşte contracararea oricărei

acţiuni deviante;

II.-concepţii limitate (stricto sensu) care trasează o linie distinctivă între prevenire şi

represiune, cea din urmă trebuind să existe înainte de comiterea infracţiunii, adică odată

cu stabilirea sancţiunilor în legea penală, avînd deci un rol preventiv general.

Reieşind din conceptele nominalizate şi din sarcinile prevenţiei, aceasta ar avea un

dublu caracter2:

180

a) General-social, îndreptat spre identificarea şi înlăturarea cauzelor şi condiţiilor

generale care determină sau favorizează manifestări deviante în rîndul anumitor

categorii de tineri, implicînd acţiunea concretă a tuturor instanţelor cu rol de

socializare, integrare şi control din societate;

b) Special-legal, reprezentat de sistemul de sancţiuni şi pedepse de natură

disciplinară, administrativă sau penală, îndreptat spre combaterea şi înlăturarea

anumitor „situaţii” delincvente sau cu privire la anumiţi delincvenţi, implicînd

acţiunea instituţiilor şi organizaţiilor specializate cu funcţii de socializare şi

control social.

Principiile Natiunilor Unite pentru prevenirea delincventei juvenile (Principiile de la

Riyadh) stabilesc expres că „prevenirea delincvenţei juvenile este o parte importantă în

prevenirea criminalităţii in societate. Prin implicarea în sistemul legislativ, adoptarea

unor activităţi sociale folositoare, a unei orientări umaniste spre societate şi nu egoistă,

persoanele tinere pot dezvolta o atitudine necriminogenă”.

Principiile de la Riyadh au trei caracteristici principale:

1. Sunt cuprinzătoare;

2. Promovează o abordare activă;

3. Consideră minorii participanţi deplini în cadrul relaţiilor din societate.

Printre Principiile fundamentale de la Rijadh sunt:

1. Prevenirea cu succes a delicvenţei juvenile necesită eforturi din partea întregii

societăţi cu scopul asigurării unei dezvoltări armonioase a adolescenţilor, urmărind şi

stimulând evoluţia personalităţii lor încă de la vârsta cea mai fragedă.

2. În sensul acestor Principii, se va avea în vedere orientarea spre copil. Persoanele

tinere trebuie să joace un rol activ şi să accepte parteneriatul în cadrul societăţii şi nu

trebuie să fie considerate simple obiecte ale socializării sau supravegherii.

3. În cadrul aplicării acestor Principii, conform sistemelor juridice naţionale, bunăstarea

persoanelor tinere, de la vârsta cea mai fragedă, trebuie să devină punctul central al

oricărui program preventiv.

4. Necesitatea şi importanţa unor politici progresiste de prevenire a delicvenţei şi analiza

sistematică şi elaborarea unor măsuri trebuie acceptate de la sine. Acestea trebuie să

evite incriminarea şi pedepsirea copilului pentru un comportament care nu dăunează

181

grav dezvoltării copilului şi care nu îi prejudiciază pe alţii. Aceste politici şi măsuri

trebuie să aibă în vedere:

a) Asigurarea acelor înlesniri, mai ales în domeniul educaţional, care să permită

satisfacerea nevoilor persoanelor tinere şi care să servească ca punct de sprijin

pentru salvgardarea dezvoltării personale a tinerilor, mai ales a acelora care, în

mod evident, sunt în pericol sau se confruntă cu riscuri sociale şi care au nevoie de

protecţie şi grijă socială.

b) Concepte şi abordări speciale în vederea prevenirii delicvenţei, pe baza unor legi,

acţiuni, facilităţi şi a unei reţele de asigurarea a serviciilor, şi a posibilităţilor de

comitere a

infracţiunilor, precum şi a eliminării condiţiilor care duc la aceasta;

c) Intervenţia oficială trebuie să se producă, în primul rând, în interesul general al

persoanelor tinere şi să se bazeze pe corectitudine şi echitate;

d) Salvgardarea bunăstării, dezvoltării, drepturilor şi intereselor tuturor persoanelor

tinere;

e) Convingerea că comportamentul sau atitudinea tinerilor care nu se conformează

normelor şi valorilor sociale generale se datorează, de cele mai multe ori,

procesului de maturizare şi creştere şi tinde să dispară spontan la cei mai mulţi

indivizi care se apropie de maturitate;

f) Convingerea, după părerea majorităţii experţilor, că etichetarea unui tânăr ca

“deviant”, “delincvent” sau “predelincvent” contribuie deseori la apariţia unui

model de comportament nedorit al tinerilor.

5. Trebuie create servicii şi programe pentru comunitate, cu scopul prevenirii delicvenţei

juvenile, mai ales acolo unde nu au fost încă înştiinţate organismele corespunzătoare.

Organizaţiile oficiale de control social trebuie solicitate numai ca ultim mijloc de

acţiune.

Principiile de la Riyadh prevăd măsurile care ar preveni delicvenţa juvenilă la mai multe

niveluri, în special:

prevenirea primară, adică măsurile generale care promovează echitatea socială şi

posibilităţi egale, care în aşa fel abordează cauzele fundamentale ale delicvenţei, aşa

ca sărăcia şi alte forme de marginalizare;

182

prevenirea secundară, adică măsurile de acordare a asistenţei copiilor identificaţi ca

fiind expuşi unui risc deosebit, aşa ca acei copii ale căror părinţi singuri sunt într-o

situaţie deosebit de dificilă sau acei care nu îngrijesc de copiii sau îngrijesc într-un

mod corespunzător;

prevenirea terţiară, care implică planuri menite pentru evitarea contactului inutil cu

sistemul judiciar formal şi alte măsuri care ar preveni comiterea repetată a

infracţiunilor.

Pe lîngă modelul susţinut de Principiile de la Riyadh, denumit modelul social, doctrina

subliniază şi modelul situaţional. Acesta din urmă are drept scop amenajarea locurilor

vulnerabile în care riscul de a atrage infracţiuni este mai mare. Este de notat că prevenirea

socială are două forme principale:

a) prevenirea prin dezvoltare, orientată în mod special spre individ şi familia sa şi

b) prevenirea comunitară, prin acţiuni la nivelul societăţii,a localităţii, dar a căror

finalitate să fie tot individul3.

Toată această diversitate are ca scop elaborarea metodelor şi tratamentelor aplicate

minorilor la diferite nivele în vederea asigurării prevenţiei. De asemenea, Recomandările

Rec (2003)20 ale Comitetului de Miniştri al statelor membre referitoare la noile moduri

de abordare a delincvenţei juvenile şi rolul justiţiei juvenile, recomandă (pct.4)

„dezvoltarea de măsuri mai eficiente şi adecvate de prevenire a comiterii infracţiunilor şi

recidivei în rîndul membrilor tineri ai minorităţilor etnice, grupurilor de tineri, tinere şi a

celor sub vîrsta responsabilităţii penale”. În acest sens unul dintre obiectivele politicii

penale a Republicii Moldova a fost „Perfecţionarea sistemului de combatere şi profilaxie

a delicvenţei juvenile” stabilite prin Hotărîrea Guvernului RM despre aprobarea

măsurilor speciale pentru combaterea şi profilaxia criminalităţii în rîndurile minorilor

nr. 566 din 15.05.20034.

Doar prevenirea socială este eficace pe termen lung, deoarece acţionează asupra

tinerilor inadaptaţi în contextele sociale în care trăiesc: familie, şcoală, grup de prieteni,

cartier, localitate. În acest sens, acţiunile preventive au o dublă orientare: pe de o parte,

spre factorii care anticipează o dezvoltare inadecvată a persoanei şi a familiei sale şi, pe

de altă parte, spre comunitatea în care trăiesc aceştia. În mod deosebit, prevenirea socială

dezvoltă programe de ameliorare precoce a competenţelor de viaţă ale minorilor, de

eliminare a carenţelor parentale, de creare a condiţiilor pentru o bună evoluţie intelectuală

183

şi morală a familiei, de îmbogăţire a mediului educativ în care trăiesc minorii (pre)

delincvenţi. A te purta civilizat, a nu ţipa, a-ţi controla violenţa, a respecta regulile, a-ţi

impune să fii bun cu cei din jur, aţi oferi ajutorul, a face faţă fricii, a-i preţui pe cei

apropiaţi, nu sunt achiziţii atît de facile pe cît par la prima vedere. Cu cît vulnerabilitatea

socială a copiilor şi părinţilor este mai mare, cu atît riscul apariţiei şi menţinerii

conduitelor antisociale este mai amplu5.

Printre subiecţii care asigură realizarea prevenţiei ar fi:

-pentru că prevenirea are o aplicare şi o importanţă „locală” îndeosebi, subiecţi în acest

caz ar trebui să fie organismele de nivel local, şi care concomitent ar fi descentralizate, or

numai astfel ele ar cunoaşte necesităţile zonei respective;

-deşi „prevenirea se face mai curînd pentru oameni, decît prin ei6”, totuşi comunităţii îi

revine un rol important în exercitarea prevenţiei;

-organele de drept: poliţie, instanţe de judecată, organe de executare a pedepselor etc.;

-organele care asigură securitatea, îndeosebi ale organizaţiilor, instituţiilor etc.

Prin definiţie, deci, am zice că prevenirea este un proces social permanent, ce

constă în aplicarea măsurilor sociale, culturale, economice, politice, administrative şi

juridice, în scopul de a evita săvîrşirea faptelor prejudiciabile, prin identificare,

neutralizarea şi eliminarea cauzelor fenomenului criminal.

§2.Politici de prevenire şi de resocializare a delincvenţilor minori

Pe plan internaţional mereu s-au elaborat recomandări privind prevenirea

criminalităţii la general, inclusiv şi a delincvenţei juvenile, cum ar fi:

1 - Rezoluţia 1995/9 a Consiliului economic şi social al ONU - « Directive pentru

prevenirea criminalităţii urbane » ;

2 - Recomandarea (2000)20 a Consiliului Europei privind rolul intervenţiei psihosociale

precoce în prevenirea comportamentelor criminale ;

3 - Recomandarea nr. (87) 20 a Consiliului Europei referitor la reacţiile sociale faţă de

delincvenţa juvenilă ;

4 - Planul de acţiune Milano - ONU, 1985 ;

5 - Recomandarea nr. R (96) 8 a Consiliului Europei privind politica penală într-o Europă

în transformare ;

6 - Recomandarea nr. R (89) 12 a Consiliului Europei privind educaţia în închisori ;

184

7 - Strategia corecţională canadiană - obiective, principii, programme ;

8 - Proiectul O.M.S. privind « Sănătatea în închisori » ;

9 -Programul cadru al Comunitatii Europene privind prevenirea criminalitatii 2003-

2007 (22 iulie 2002) ;

10 - Recomandarea Consiliului Europei R(87)19 a Comitetului de Ministrii ai statelor

membre privind organizarea si prevenirea criminalităţii.

În baza acestora statele elaborează modele şi programme de prevenţie. Programele

de tratament în care sunt incluşi tinerii delincvenţi se bazează pe o diversitate de metode

terapeutice.

Reintegrarea este scopul stabilit al întregii justiţii juvenile în general. Foarte des

cu această sau o oarecare altă denumire, aşa ca “reabilitarea”, ea este înţeleasă ca un

simplu ajutor acordat infractorului în vederea reîntoarcerii lui în comunitate. De fapt,

este mai util de a privi reintegrarea ca un proces care încearcă să se întoarcă “la origine”,

privind minorul ca fiind “în pericol” deosebit de a comite infracţiuni şi luând măsurile

corespunzătoare la adresa lui/ei, precum şi familiei, pentru a reduce acest pericol pe cât se

poate de posibil. Deci, deşi reintegrarea urmează a fi obiectul măsurilor specifice expuse

în special în textele legilor internaţionale opţionale – de exemplu, privind instruirea

profesională, consilierea, eliberarea condiţionată - există o mare similaritate între

măsurile de prevenire care urmează a fi prevăzute la toate cele trei nivele şi acelea

propuse nemijlocit pentru reintegrare. În regula 1.3 a Regulilor de la Beijing se notează

necesitatea “măsurilor pozitive cu mobilizarea deplină a tuturor resurselor posibile,

inclusiv a familiei, voluntarilor, grupurilor comunitare, precum şi a şcolilor şi altor

instituţii comunitare, în scopul promovării bunăstării adolescenţilor, în vederea reducerii

necesităţii de intervenţie în cadrul legii…”7

Potrivit pct. 21 al Recomandării 22(2002) a Comitetului de Miniştri către statele

membre privind îmbunătăţirea aplicării normelor europene cu privire la sancţiunile şi

măsurile comunitare, programele şi intervenţiile pentru reintegrarea infractorilor trebuie

să se bazeze pe metode variate. La conceperea programelor şi intervenţiilor, în contextul

sancţiunilor şi măsurilor comunitare, trebuie acordată o atenţie specială impactului lor

probabil asupra infractorilor, mai ales în ceea ce priveşte:

- abilităţi de bază (de exemplu abilitatea de a citi şi socoti, de a rezolva probleme, de a

se descurca în relaţiile personale şi familiale, comportament prosocial);

185

- nivelul educaţional şi situaţia ocupaţională;

- posibila dependenţă de droguri, alcool, medicamente;

- adaptarea orientată spre comunitate.

Trebuie acordată o atenţie specială dezvoltării unor programe şi intervenţii pentru

infractori care au recidivat cu infracţiuni grave sau care sunt de aşteptat să o facă. În

lumina recentelor descoperiri ale cercetătorilor, aceste programe şi intevenţii ar trebui să

folosească mai ales metode comportamentale cognitive, de exemplu învăţarea

infractorilor să se gîndească la implicaţiile comportamentului lor infracţional, sporirea

conştiinţei lor de sine şi a autocontrolului, recunoaşterea şi evitarea situaţiilor care

precedă acte infracţionale şi oferirea posibilităţii de a exersa comportamentul pro-social

(pct.23 Rec 22(2002)CE).

În acelaşi context, Recomandarea nr. R(92)16 a Comitetului de Miniştri către statele

membre referitoare la regulile europene asupra sancţiunilor aplicate în comunitate,

iniţiază şi defineşte un nou concept cel de „participare comunitară” necesar pentru

resocializare, care cuprinde toate formele de ajutor, remunerat sau nu, exercitat în timp,

parţial sau intermitent şi propusă autorităţii de executare de către organizaţiile pblice sau

private şi de persoane individuale din comunitate. Participarea comunitară trebuie

utilizată cu scopul de a permite delincvenţilor să dezvolte legături reale cu comunitatea,

de a-i face conştienţi de interesul pe care comunitatea li-l arată şi de a lărgi posibilităţile

de contacte şi sprijin (pct. 46).

Participarea comunitară îşi exercită rolul în procesul ispăşirii pedepsei de către

condamnat, îndeosebi faţă de cei privaţi de libertate, şi aceasta în scopul de a-i facilita

contactul cu exteriorul, de a-l ajuta să revină la viaţa mondenă după ispăşirea pedepsei.

De exemplu, în Norvegia, deţinuţii au aceleaşi drepturi la servicii publice ca şi restul

populaţiei, ceea ce include servicii sociale, asistenţă în plasarea în cîmpul muncii şi

cazare, servicii medicale, educaţie şi dezvoltare culturală. Aceste servicii sunt prestate

deţinuţilor de către agenţiile din comunitate. Un rol similar îl exercită şi Centrele de

Justiţie Comunitară din oraşele Republicii Moldova, care activează în vederea susţinerii

persoanelor ce se liberează din locurile de detenţie în scopul reintegrării lor sociale.

Centre de Justiţie Comunitară activează începînd cu 2007 în oraşele Soroca, Comrat,

Rezina, Făleşti, Teleneşti, Bălţi, Cahul, Edineţ, avînd tendinţa extinderii. În cadrul

186

acestora activează consilierii de probaţiune, care urmăresc scopul de a reintegra minorul

în comunitate, prin ameliorarea unor probleme identificate. La faza presentenţială,

consilierii, întocmesc referate de evaluare psiho-socială a personalităţii

minorului/tînărului. Întocmirea referatului de evaluare psiho-socială se realizează la

solicitarea instanţei de judecată sau a organului de urmărire penală. De asemenea, se

desfăşoară activităţi de asistenţă şi consiliere psiho-socială cu minorul/tînărul aflat în

conflict cu legea, cauza penală aflîndu-se în etapa urmăririi penale sau în procedură de

judecare. Scopul activităţii de asistenţă şi consiliere este reintegrarea socială, sporirea

gradului de siguranţă socială şi prevenirea specială. Beneficiarii de asistenţă şi consiliere

sunt persoanele pînă la 25 ani, adică minori şi tineri. În derularea activităţii lor centrele

urmăresc:

-corectarea comportamentului infracţional prin conştientizarea de către minor a faptei

săvîrşite, a consecinţelor acesteia şi a responsabilităţii pentru fapta comisă;

-motivarea minorului în vederea dezvoltării responsabilităţii şi autodisciplinei;

-sprijinirea minorului în vederea satisfacerii unor nevoi speciale referitoare la

educaţie, pregătire profesională, loc de muncă, plasament temporar etc.8

În exercitarea activităţii de asistenţă şi consiliere sunt atraşi şi alţi subiecţi; autorităţile

locale, organizaţii neguvernamentale, agenţi economici etc.

Singurul mod de contracarare a fenomenului delincvenţei juvenile constă într-o

strategie integrată, la nivel naţional şi european. O astfel de strategie va trebui să includă

trei principii directoare: prevenirea, măsurile judiciare şi măsurile extrajudiciare (între

care includerea socială a tuturor tinerilor). În această ordine de idei, Parlamentul

European a trasat unele strategii ale politicii de prevenire şi resocializare a delincvenţilor

minori, cum ar fi9 :

I. Politici la nivel naţional

  Toţi actorii societăţii trebuie implicaţi direct în definirea şi aplicarea unor strategii

naţionale. Este nevoie de o politică integrată şi eficientă în plan şcolar, social, familial şi

educativ, care să contribuie la transmiterea valorilor sociale şi civice şi la socializarea din

timp a tinerilor. Reducerea inegalităţilor sociale şi a sărăciei în rândul copiilor este,

totodată, crucială.

Prevenirea delincvenţei juvenile ar trebui exercitată după cum urmează:

187

- la nivel primar (pentru toţi cetăţenii)

- la nivel secundar (minorilor cu comportament delincvent ocazional)

- la nivel tertiar (minorilor cu comportament delincvent persistent)

Printre măsurile preconizate ar fi un concediu parental de un an, cursuri de formare

pentru cadrele didactice, cursuri de gestionare a situaţiilor conflictuale şi "o foaie de

parcurs" Europeană, destinată mass-mediei.

 II.Politici la nivel European

  Statele Membre, în colaborare cu Comisia europeană, ar trebui să stabilească fără

întârziere standarde minime şi principii directoare comune în ce priveşte acţiunile de

prevenire a delincvenţei juvenile. N-ar trebui să se recurgă la măsuri grave sau la

sancţiuni penale decât în ultimă instanţă şi doar atunci când este absolut necesar.

  Comisia ar trebui să instituie un Observator European pentru Delincvenţa

Juvenilă, care să centralizeze statistici de la Statele Membre, să asigure schimb de bune

practici şi să planifice programe noi inter-regionale, Europene şi internaţionale.

  Comisia este invitată, totodată, să propună un program-cadru la nivel comunitar,

cu acţiuni de prevenire, de sprijin al iniţiativelor organizaţiilor interguvernamentale şi al

cooperării inter-statale, cu posibilităţi de finanţare a proiectelor-pilot regionale şi locale.

Programul ar contribui la promovarea practicilor la scară europeană, şi ar asigura

infrastructuri sociale şi pedagogice. 

Generalizînd, am menţiona diversitatea politicilor sau programelor de prevenire şi

de resocializare printre care10 :

- programme de prevenire bazate pe mobilizarea eforturilor comunităţii, ca cele de

probaţiune, vizează eliberarea condiţionată, în anumite condiţii şi înainte de termen,

fie suspendarea sentinţei în condiţiile unei bune conduite sub supraveghere, prin

convocare periodică în faţa unui ofiţer de probaţiune;

- programme clinice de orientare şi ghidare a minorilor care ridică probleme speciale,

cum ar fi terapia şi consilierea individuală, terapia de grup ;

- programme zonale de prevenire a delincvenţei juvenile (exemplu notoriu fiind

Proiectul Zonei Chicago iniţiat în 1933 de către Clifforg Shaw);

- programe de intervenţie în sprijinul familiilor avînd copii în situaţii de risc.

Referinţe:

188

1. Dan Banciu, Sorin Rădulescu. Evoluţii ale delincvenţei juvenile în România. Cercetare şi

prevenire socială.- Bucureşti, Lumina Lex, 2002, p. 183.

2. Ibidem, p.183-184.

3. M. Cusson: „Prevenir la delinquance”, PUF, Paris, 2002, pag.75.4. Hotărîrea despre aprobarea măsurilor speciale pentru combaterea şi profilaxia

criminalităţii în rîndurile minorilor nr. 566 din 15.05.2003// Monitorul Oficial al

R.Moldova nr.87-90/600 din 23.05.2003.

5. Dr. Gheorghe Florian. PREVENIREA CRIMINALITĂŢII. TEORIE ŞI PRACTICĂ.Institutul Naţional de Criminologie//http://www.criminologie.ro/INC/Lang/Romana/Study/Prevenirea%20%20criminalitatii%20-%20teorie%20si%20practica%20-%20Rezumat.pdf

6. Philippe Robert. Les politiques de prévention de la délinquance à l’une de la recherche. – Paris, editions

L’Harmattan, 1991, p.18.

7. Justiţia Juvenilă. - Centrul Internaţional de Dezvoltare a Copilului (Innocenti),Florenţa – Italia, p. 26.

8. Reforma Penală. Buletin Informativ// nr.1, 2008, IRP, p.12.

9. http://www.europarl.europa.eu 10. Florentina Grecu, Sorin M. Rădulescu. Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană.

– Bucureşti, Lumina Lex, 2003, p. 407-420.

ANEXA 1Principiile Natiunilor Unite pentru prevenirea delincventei juvenile.(Principiile de la Riyadh)Rezolutia 45/112 14 decembrie 1998 (a 68-a Sesiune Plenara)Adunarea Generala, Avand in vedere Declaratia Universala a Drepturilor Omului, Pactul International privind drepturile sociale si culturale si Pactul International cu privire la Drepturile Politice si Civile, ca si alte instrumente internationale care au de-a face cu bunastarea persoanelor tinere, inclusiv standardele stabilite in Organizatia Internationala a Muncii. Luand in considerare Declaratia Drepturilor Omului, Conventia Drepturilor Copilului si Regulile Standardului Minim ale Natiunilor Unite pentru Administrarea justitiei copiilor (Regulile de la Beijing). Reamintind de rezolutia 40/33 din 29 noiembrie 1983, in care Adunarea Generala a adoptat Regulile Standardului Minim ale Natiunilor Unite despre Prevenirea Crimei si Tratamentul Infractorilor. Reamintind de asemenea ca Adunarea Generala in rezolutia sa 40/35 din 29 noiembrie a cerut pentru ca dezvoltarea standardelor pentru prevenirea delincventei juvenile prin care Statele Membre vor sprijini formularea si implementarea programelor si politicilor specializate, asistenta accentuata, grija si implicarea comunitatii. Si a cerut si Consiliului Economic si Social sa raporteze la al VIII-lea Congres al Natiunilor Unite de Prevenire a Criminalitatii si Tratamentului infractorilor progresul si respectul pe care le-au dobandit standardele pentru revizuire si actiune. Reamintind din nou ca, Consiliul Economic si Social in Rezolutia 1986 din 10 mai 1986 a cerut Congresului nr. 8 sa considere standardele pentru prevenirea delincventei juvenile ca o expunere pentru adoptare. Recunoscand nevoile pentru dezvoltare nationala, internationalasi regionala ca abordare si strategie pentru prevenirea delincventei juvenile.

189

Afirmand ca orice copil are la baza nevoile drepturilor umane, inclusiv, in particular, accesul la educatie libera. Sa nu uitam numarul mare de persoane care pot sau nu pot intra in conflict cu lege, dar care sunt abandonati, neglijati, abuzati, expusi la abuzul de droguri, in circumstante de limitasi care prezinta un risc general. Luand in considerare beneficiile politicilor progresive pentru prevenirea delincventei si bunastarea comunitatii: 1. Am observat cu satisfactie ca esenta muncii Comisiei de Prevenire si Control a Crimei si Secretarul General in formularea principiilor pentru prevenirea delincventei juvenile este buna; 2. Aprecierile expres pentru colaborarea valoroasa a Studiilor de Pazasi Centrul de Pregatire de la Riyadh, gazduirea intalnirii Internationale a Expertilor din domeniul Delincventei Juvenile au fost tinute la Riyadh din 28 februarie pana in 1 martie 1988 in colaborare cu Biroul Natiunilor Unite din Viena; 3. Adoptand Principiile Natiunilor Unite pentru prevenirea Delincventei Juvenile continute in anexa prezentei rezolutii, acestea vor fi numite Principiile de la Riyadh; 4. Amintind Statelor Membre ca aplicarea planurilor de intelegere si prevenire a delictelor, in sistemul legislativ national, este o politica de aducere a acestor Principii la Cunoasterea autoritatilor, inclusiv a celor care refac politica personalului din domeniul justitiei juvenile, educatorilor, mass-media, practicienilor si scolarilor; 5. Cererile Secretarului General si a Statelor Membre sa asigure cea mai larga cunoastere a textului Principiilor in toate liniile Natiunilor Unite; 6. Alte cereri ale Secretarului General si ale invitatilor din birourile Natiunilor Unite si institutiilor interesate in particular, Fondului Natiunilor Unite pentru copii, la fel ca si experti individuali s-au concentrat asupra aplicarii acestor principii. Recomandarile continute in prezenta rezolutie vor forma obiectul unei agende separate si vor fi urmarite in permanent problemele justitiei juvenile. I. Principiile fundamentale 1. Prevenirea delincventei juvenile este o parte importanta in prevenirea criminalitatii in societate. Prin implicarea in sistemul legislativ, adoptarea unor activitati sociale folositoare, a unei orientari umaniste spre societate si nu egoista, persoanele tinere pot dezvolta o atitudine necriminogena. 2. Succesul in prevenirea delincventei juvenile cere eforturi din partea intregii societati sa asigure o dezvoltare armonioasa a adolescentilor, cu respect pentru propria personalitate inca din copilarie; 3. Pentru scopurile interpretarii prezentelor Principii orientarea unui copil trebuie sa fie influentata. Persoanele tinere trebuie sa aiba un rol activ, sa fie in parteneriat cu societatea si sa nu fie considerati ca si obiecte ale socializarii sau controlului; 4. Implementarea prezentului Principiu, in acord cu sistemele legale nationale, bunastarea persoanelor tinere incepand de la copilarie va trebui sa fie fixata pe orice programe de prevenire; 5. Nevoia pentru politicile de prevenire progresiva a delincventei juvenile si studierea in mod sistematic precum si elaborarea masurilor ce trebuie recunoscute. Acestea ar trebui, pentru dezvoltarea copilului insusi sa evite incriminarea si penalizarea acestuia pentru un comportament care nu a avut urmari grave. Aceste tehnici si masuri ar trebui sa cuprinda: a. Asigurarea oportunitatilor, in special a celor educationale. Sa preintampine variatele nevoi ale persoanelor tinere si sa serveasca ca suport de baza pentru protectia dezvoltarii personale a persoanelor tinere, in special cei care sunt periculosi sau prezinta un anumit risc social si au nevoie in mod special de sprijin si protectie; b. Sistemele de gandire si abordarile preventiei delincventei juvenile au la baza legi, procese, institutii, facilitati, servicii de furnizare a scopurilor prin reducerea motivatiei, nevoilor si oportunitatilor sau conditiilor pentru comiterea de infractiuni; c. Interventia oficiala trebuie in primul rand sa influenteze toate persoanele tinere in sensul drepturilor si intereselor lor si sa fie cinstite si echitabile;

190

d. Asigurarea bunastarii si dezvoltarea drepturilor si intereselor tuturor persoanelor; e. Variatiile comportamentului persoanelor tinere sau atitudinea lor neconforma cu normele si valorile sociale sunt o parte a procesului de maturitate si crestere si are tendinta sa disparain cele mai multe din cazuri ajungand la maturitatea acestui tanar; f. Grija de a nu denumi o persoana ca fiind devianta, delincventa sau recidivista, deoarece, prin aceasta in mod frecvent putem contribui la dezvoltarea unui comportament nedorit al tinerilor, dupa parerea majoritatii expertilor. 6. Serviciile si programele comunitatii ar trebui sa realizeze prevenirea delincventei juvenile actionand ca un factor activ. Institutiile legale sau cele de control vor fi utilizate numai ca ultima solutie. II. Scopul principiilor 7. Prezentele Principii ar trebui explicate si implementate impreuna cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, Conventia Drepturilor Economice, Sociale si Culturale, Conventia Internationala a Drepturilor Civile si Politice, Declaratia Drepturilor Copilului si Conventia Drepturilor Copilului, si contextul Regulilor Standard Minime a Natiunilor Unite pentru Administrarea Justitiei Juvenile (Regulile de la Beijing), de asemenea si ale instrumentelor si normelor legate de aceste drepturi, interese si bunastare a copiilor si persoanelor tinere. 8. Principiile prezente ar trebui implementate in conditiile contextului economic, social si cultural predominante in fiecare Stat Membru. III. Prevenirea Generala 9. Planurile de prevenire vor trebui instituite la fiecare nivel al Guvernului: a. Analiza atenta de rezolvare a problemei si descoperirea de programe, servicii, facilitati si resurse avute la dispozitie; b. Definirea clara a responsabilitatilor pentru agentiile, institutiile si persoanele implicate in eforturile de preventie; c. Politici, programe si strategii bazate pe studii de previziuni vor fi continuate si monitorizate, evaluate cu grijasi ,bineinteles, aplicate; d. Metode pentru reducerea efectiva a producerii de acte criminale; e. Comunitatea sa ofere o gama larga de servicii si programe; f. Cooperare apropiata intre natiuni, state, guverne locale si provinciale cu implicarea celor din sectorul particular, reprezentanti ai cetatenilor si comunitatii pentru a fi oferite grija fata de copil, o educatie sanatoasa, intrarea in vigoare a unor legi si agentii judecatoresti pentru initierea unor actiuni de prevenire a delincventei juvenile si criminalitatii tinere; g. Participarea tineretului in politica de preventie a delincventei, incluzand apelul la resursele comunitatii, auto-ajutorarea tinerilor, precum si programe de asistenta si compensare a victimei; h. Specializarea personalului la toate nivelele. IV. Procesele socializarii 10. Se va pune accentul pe politicile de prevenire care faciliteaza socializarea si integrarea tuturor copiilor si tinerilor, mai ales cu ajutorul familiei, comunitatii, grupurilor compatibile, scolilor, pregatirii profesionale si al sistemului de munca, precum si cu ajutorul organizatiilor de voluntari. Se va acorda atentia cuvenita dezvoltarii personale corespunzatoare a copiilor si tinerilor, iar acestia trebuie sa fie acceptati ca parteneri egali si deplini in cadrul proceselor de socializare si integrare. A. Familia 11. Fiecare societate va acorda prioritate nevoilor si bunastarii familiei si a tuturor membrilorei. 12. Deoarece familia este unitatea de baza care raspunde de socializarea primara a copiilor, trebuie facute eforturi la nivelul guvernului si al societatii de pastrare a integritatii familiei, inclusiv formarea familiei extinse. Societatea are raspunderea de a ajuta familia sa asigure asistenta si protectia copiilor, precum si o buna stare fizica si mentala. Se vor lua masuri corespunzatoare, inclusiv ingrijirea in timpul zilei.

191

13. Guvernele vor stabili strategii care sa conduca la dezvoltarea copiilor intr-un mediu familial stabil. Familiile care au nevoie de asistenta in rezolvarea problemelor, cum ar fi instabilitatea sau conflicte, vor beneficia de servicii adecvate pentru aceasta. 14. Cand un mediu familial stabil lipseste si cand eforturile comunitatii de a-i asista pe parinti in acest conflict au esuat, iar cand familia nu si-a indeplinit rolul vor fi luate in considerare masuri alternative de plasament incluzand supravegherea atenta si adoptia. Asemenea stabilimente vor face posibila instituirea unui mediu familial stabil si in acelasi timp vor stabili o continuitate pentru copii evitand astfel problemele asociate cu devianta in educatie. 15. O atentie speciala va fi acordata copiilor si familiilor confruntate cu probleme ridicate de schimbarile culturale, sociale si economice rapide si inegale, in special familiilor indigene, emigrante si refugiate. Aceste schimbari pot afecta in mod negativ capacitatea sociala a familiei de a asigura copiilor sai educatia si dezvoltarea fizica normala. in acest sens, vor fi instituite modalitati de socializare noi si constructive pentru a depasi conflictul cultural care il resimt acele familii. 16. Vor fi luate masuri si vor fi dezvoltate programe pentru a asigura familiilor posibilitatea de a invata despre rolurile si obligatiile parintesti cu privire la dezvoltarea si grija copilului, promovarea unei relatii pozitive parinte-copil, sensibilizarea parintilor la problemele copiilor si tinerilor si incurajarea implicarii lor in familie si in activitatile comunitare. 17. Guvernele vor trebui sa ia masuri pentru promovarea coeziunii si armoniei familiei si pentru a descuraja separarea copiilor de parinti, acest lucru fiind permis atunci cand nu mai exista alte alternative viabile pentru binele si viitorul copilului. 18. Este important a se pune accentul pe functia socializatoare a familiei, este la fel de important a se recunoaste faptul ca tinerii vor avea roluri, responsabilitati si o participare deosebita in societate. 19. În asigurarea drepturilor copilului la o socializare corecta, guvernele si alte agentii se vor baza pe alte institutii sociale si legale existente, dar cand obiceiurile si institutiile traditionale nu-si mai ating scopul, vor fi puse la dispozitie si permise masuri noi. B. Educatia (invatamantul) 20. Guvernele au obligatia de a face accesibil invatamantul public tuturor tinerilor. 21. Sistemele de invatamant, pe langa activitatea de pregatire academicasi profesionala, se vor ocupa in particular de urmatoarele: a. invatarea valorilor de bazasi dezvoltarea respectului pentru propria identitate a copilului, pentru valorile sociale ale tarii in care copilul traieste, pentru o civilizatie diferita de cea a copilului, pentru drepturile omului si pentru libertatile lui fundamentale; b. Promovarea si dezvoltarea personalitatii, inclinatiilor si abilitatilor mentale si fizice ale tinerilor pana la maximum posibil; c. Implicarea tinerilor in procesul de invatamant ca participanti activi si efectivi; d. Scoala si comunitatea vor desfasura activitati care sa ii orienteze pe copii spre propria identitate; e. Incurajarea tinerilor pentru intelegerea si respectarea diverselor opinii, precum si pentru intelegerea diferentelor de ordin cultural sau din alte naturi; f. Punerea la dispozitie de informatii si orientare in ceea ce priveste pregatirea profesionala, posibilitati de angajare si de alegere a unei cariere; g. Sprijinirea in plan emotional a tinerilor si evitarea esecurilor psihologice; h. Evitarea masurilor disciplinare dure, in mod particular a pedepselor corporale. 22. Sistemele de invatamant vor cauta sa lucreze impreuna cu parintii, agentiile si organizatiile preocupate cu activitatile tinerilor. 23. Persoanele tinere si familiile lor vor fi informati despre legile, drepturile si responsabilitatile lor, precum si despre sistemul de valori universale in aceasta materie, inclusiv instrumentele Natiunilor Unite.

192

24. Tinerii care prezinta un anumit risc social vor beneficia de o atentie si de o grija deosebita din partea sistemelor de invatamant, sens in care vor fi utilizate si dezvoltate pe scara larga programe de preventie specializate, precum si alte materiale educationale; 25. O atentie deosebita va fi acordata strategiilor politicilor referitoare la prevenirea abuzului de alcool, droguri si alte substante de catre tineri. Profesori si alte persoane vor fi special pregatite pentru a preveni si rezolva aceste probleme. Studentilor si elevilor li se vor pune la dispozitie informatii referitoare la consumul de droguri si alcool, precum si la consecintele folosirii acestora. 26. Scolile vor servi ca centre de referinta pentru servicii medicale, consiliere pentru tineri, in mod particular pentru aceia cu nevoi speciale si pentru cei care sufera de abuzuri, neglijenta, victimizare si exploatare. 27. Printr-o varietate de programe de invatamant profesori, adulti si studenti vor fi sensibilizati la problemele, nevoile tinerilor, in mod particular ale acelora care apartin grupurilor dezorganizate, etnice sau altor minoritati, precum si celor cu venit redus. 28. Sistemele scolare vor incerca sa se ridice la cele mai inalte standarde educationale si profesionale atat in ceea ce priveste metodele de invatare si predare, cat si pe planul angajarii si pregatirii unor profesori calificati. Va fi asigurata o monitorizare regulata a performantelor de catre autoritati si organizatiile profesionale competente. 29. in cooperare cu grupurile comunitare, sistemele de invatamant vor planifica dezvoltarea si implementarea activitatii intrascolare de interes pentru tineri. 30.0 asistenta deosebita va fi acordata copiilor si tinerilor care gasesc dificila adaptarea la regulamentele scolare precum si a "delasatorilor". 31. Scolile vor promova strategii si reguli drepte si echitabile, elevii vor fi reprezentati in corpurile care formuleaza strategia scolii, inclusiv politica disciplinei si a luarii masurilor. C. Comunitatea 32. Servicii comunitare si programe care raspund la nevoile, problemele, interesele si preocuparile speciale ale tinerilor si care ofera consiliere si orientare adecvata lor si familiilor lor vor fi dezvoltate, iar acolo unde vor exista vor fi intarite. 33. Comunitatile vor pune la dispozitie sau vor intari acolo unde exista o larga varietate de masuri comunitare pentru tineri, incluzand centre de dezvoltare comunitare, servicii si facilitati pentru recreere care sa raspunda problemelor speciale ale copiilor cu risc social. Prin prevederea acestor masuri de ajutorare va fi asigurata respectarea drepturilor individuale al copiilor. 34. Vor fi infiintate institutii speciale pentru a asigura gazduirea tinerilor care nu mai pot sa locuiasca acasa sau nu au locuinta. 35. O serie de servicii si masuri ajutatoare vor fi prevazute pentru a-i ajuta pe tineri in privinta dificultatilor tranzitiei spre maturitate. Asemenea servicii vor cuprinde activitati pentru tinerii dependenti de droguri; acestea vor pune accentul pe griji, consiliere, asistenta si terapie. 36. Guvernele si alte institutii vor acorda tot sprijinul financiar si de orice alta natura, organizatiilor voluntare care pun la dispozitie servicii pentru tineri. 37. Vor fi infiintate si intarite organizatii ale tinerilor la nivel local carora li se va acorda statutul de participant activ la managementul problemelor comunitare. Aceste organizatii vor incuraja tinerii sa organizeze proiecte colective si voluntare care sa aiba ca scop ajutorarea tinerilor care au nevoie de sprijin. 38. Agentiile guvernamentale vor raspunde pentru asigurarea de servicii adecvate pentru copiii strazii si cei fara camin. Tinerii vor fi informati despre facilitatile sociale, locurile de gazduire, de locuri de munca disponibile si despre alte forme si surse de ajutor. 39. Vor fi asigurate si vor fi usor accesibile o larga varietate de facilitati si servicii recreative de interes particular pentru tineri. D. Mass-media 40. Va fi incurajata sa asigure accesul la materiale si informatii de o diversitate nationala, internationalasi locala. 41. Mass-media va fi incurajata sa prezinte contributia pozitiva a tinerilor in societate.

193

42. Mass-media va fi incurajata sa raspandeasca informatiile despre existenta serviciilor si oportunitatilor pentru tineri in societate. 43. Mass-media in general, si televiziunea in particular, vor fi incurajate sa reduca la minim nivelul pornografiei, al drogurilor, al violentei prezentate si sa prezinte violenta si exploatarea in mod nefavorabil si sa ocoleasca programele degradante in special pentru copii, femei si relatiile interpersonale si sa promoveze principii si roluri de egalitate. 44. Mass-media va trebui sa constientizeze responsabilitatea si rolul deosebit, precum si influenta pe care o are in relatiile de comunicare cu tineri dependenti de droguri si alcool, va trebui sa-si foloseasca aceste forte pentru prevenirea abuzului de droguri prin prezentarea unor mesaje in acest sens. Vor fi promovate la toate nivelurile campanii de intelegere a efectelor daunatoare ale drogurilor. V. Politica sociala 45. Agentiile guvernamentale vor acorda prioritate planurilor si programelor pentru tineri si vor pune la dispozitie fonduri si alte resurse, facilitati si servicii pentru tratament medical si mental adecvat, cazare etc., inclusiv pentru prevenirea si tratamentul abuzului de droguri si alcool si asigurandu-se totodata ca asemenea resurse ajung la tineri si ca ei beneficiaza de ele, efectiv. 46. Internarea tinerilor va fi o masura de ultim resort si pentru perioada minim necesara, iar promovarea intereselor tinerilor va fi de importanta deosebita. Criteriile care caracterizeaza interventia formala de acest fel vor fi strict definite si limitate la urmatoarele situatii: a. cand copilul sau tanarul a suferit de un abuz din partea parintelui sau tutorelui; b. cand copilul sau tanarul a suferit un abuz sexual, fizic sau emotional din partea parintilor sau tutorelui; c. cand copilul sau tanarul a fost neglijat, abandonat de parinti sau tutore; d. cand copilul sau tanarul este amenintat pe plan moral sau fizic datorita comportamentului parintelui sau tutorelui; e. cand propriul comportament al copilului se manifesta instabil exista un serios pericol pe plan fizic sau psihologic, atat parintii cat si tutorele si orice alte servicii comunitare neinstitutionale nu pot influenta acest comportament, singura cale este internarea. 47. Institutiile guvernamentale vor oferi persoanelor tinere posibilitatea de continuare a invatamantului subventionat de stat atunci cand parintii sau tutorii nu au posibilitatea de a-i sprijini pe tineri sau initia in anumite meserii. 48. Vor fi planificate si dezvoltate programe de prevenire a delincventilor care vor avea la baza metode stiintifice de cercetare, programe care vor fi in mod sistematic controlate, evaluate si ajustate. 49. Informatiile stiintifice vor fi raspandite in comunitatea internationalasi se vor referi la felul comportamentului si la situatiile care pot indica sau rezulta victimizari pe plan fizic si psihologic, abuzuri, precum si exploatarea tinerilor. 50. in general, participarea la planuri si programe va fi voluntara in formularea, dezvoltarea si implementarea programelor; tinerii insisi vor fi implicati. 51. Guvernul va trebui sa inceapa sau sa continue cautarea, dezvoltarea si implementarea de strategii, politici si masuri in interiorul si in afara sistemului de justitie penala pentru prevenirea violentei impotriva tinerilor si pentru asigurarea unui tratament echitabil pentru victimele acestor violente. VI. Legislatia si administrarea justitiei pentru minori 52. Guvernele vor elabora si vor aplica proceduri si legi specifice pentru promovarea drepturilor si bunastarii tinerilor. 53. Va fi elaborata legislatia in materia prevenirii victimizarii abuzului, exploatarii si folosirii copiilor si tinerilor in activitati infractionale. 54. Nici un copil sau tanar nu va fi subiect al unor masuri corectionale dure sau degradante ori pedepse: acasa, la scoala sau in orice alta institutie. 55. Vor fi adoptate prevederi legale menite a restrictiona si controla accesibilitatea armelor de orice fel pentru tineri.

194

56. Va fi adoptata legislatia pentru prevenirea stigmatizarii, victimizarii si incriminarii tinerilor pentru a se asigura faptul ca un delict nesanctionat in cazul comiterii lui de un adult nu va fi sanctionat nici in cazul comiterii de catre un copil. 57. Va fi luata in considerare oportunitatea instituirii unui functionar al unui birou care se va ocupa de copii, care se va asigura ca statutul, drepturile si interesele tinerilor sunt aparate si ca ei pot beneficia de servicii adecvate. Acelasi organ desemnat va mai supraveghea si implementarea Principiilor de la Riyadh, Regulilor de la Beijing si a Regulilor pentru Protectia Minorilor Privati de Libertate, aceeasi institutie la intervale regulate va publica un raport asupra progresului realizat si care sa cuprindasi dificultatile intalnite in implementarea acestor instrumente internationale. Vor fi instituite de asemenea servicii de asistenta pentru tineri. 58. Personal de ambele sexe va fi pregatit pentru a raspunde nevoilor speciale ale tinerilor si va fi familiarizat cu folosirea pe scara larga a programelor si posibilitatilor alternative in inchisori pentru tineri si in cadrul sistemului de justitie. 59. Va fi instituita legislatia pentru protejarea copiilor si a tinerilor de consumul de droguri si de traficantii de droguri; aceasta legislatie va fi aplicata cu strictete. VII. Cercetare, coordonare si dezvoltare de strategii 60. Se vor depune eforturi si se vor institui mecanisme adecvate pentru promovarea pe baze multidisciplinare si interdisciplinare a interactiunii si coordonarii dintre agentiile si serviciile economice si sociale din invatamant si sanatate, sistemul de justitie, organizatii de tineri, comunitate si agentiile de dezvoltare si alte institutii importante. 61. Schimbul de informatii, experienta castigata in cadrul proiectelor, practicilor, programelor si initiativelor legate de criminalitatea juvenila va fi intensificata pe plan national si international. 62. Va fi dezvoltatasi intensificata cooperarea regionalasi internationala in problema criminalitatii juvenile, prevenirea delincventei si justitia pentru tineri, cooperare care va implica practicieni, experti si conducatori. 63. Cooperarea tehnicasi stiintifica privind problemele practice si cele privind politicile din domeniu, in special proiectele de pregatire pilot si demonstrative, precum si cooperarea privind prevenirea infractiunilor comise de tineri si a delincventei juvenile trebuie sa primeasca un sprijin ferm din partea tuturor guvernelor, a sistemului O.N.U. si a altor organisme interesate. 64. Colaborarea trebuie incurajata in promovarea cercetarii stiintifice avand in vedere modalitatile efective pentru prevenirea delincventei juvenile, iar rezultatele acestor cercetari vor fi cunoscute de toata lumea si evaluate. 65. Organismele Natiunilor Unite institutii, agentii si oficii vor colabora si vor coordona activitatile in probleme legate de justitie pentru copii in prevenirea delincventei si criminalitatii juvenile. 66. Pe baza prezentelor Principii, Secretarul Natiunilor Unite in colaborare cu institutiile interesate vor juca un rol activ in conducerea cercetarii, colaborarii stiintifice si formularii optiunilor de strategii, precum si in revizuirea si controlul implementarii lor si vor servi ca sursa importanta de informatii si ca modalitati efective pentru prevenirea criminalitatii.

ANEXA 2Sursa din Jurnalul Internaţional de Victimologieîn Franţa

Nume ContactINAVEM (Institutul Naţional de Ajutorare

a victimelor şi de Mediere) (asistenţă juridică şi susţinere psihologică gratuite)

BP 48 - 93501 Pantin Cedex0 810 09 86 09

în Canada

Nume ContactCAVAC Québec 291, boul. René-Lévesque Ouest Québec, (Québec), G1R

195

Centru de acordare a asistenţei victimelor actelor criminale a regiunii Québec

2A7 (418) 648-2190 (418) 648-8110 (fax)Région de St-Joseph de Beauce: (418) 397-7192 et 1-888-

881-7192

CAVAC SaguenayCentru de acordare a asistenţei

victimelor actelor criminale a regiunii Marthe Vaillancourt inc.

267, rue Racine Est, porte 404 Chicoutimi, (Québec), G7H 1S5 (418) 543-9695 (418) 543-5289 (fax)

Région du Lac St-Jean: 1-887-543-9695

CAVAC Bas Saint LaurentCentru de acordare a asistenţei

victimelor actelor criminale a regiunii Rimouski Inc.

5, rue Saint-Paul, suite 2 Rimouski, (Québec), G5L 1S8 (418) 724-0976 (victimes) (418) 724-0981 (administration) (418) 724-2066 (fax)

Région du Bas Saint-Laurent: 1-800-82CAVAC

CAVAC LanaudièreCentru de acordare a asistenţei

victimelor actelor criminale a regiunii Lanaudière

121, rue St-Barthélémy Joliette, (Québec), J6E 5N8 (450) 755-6127 (450) 755-6069 (fax)

Région de Lanaudière: 1-888-755-6127

CAVAC MontréalCentru de acordare a asistenţei

victimelor actelor criminale a regiunii Montréal

938, boul. St-Joseph Est Montréal, (Québec), H2J 1K7 (514) 277-9860 (victimes) (514) 277-2503 (administration) (514) 277-5780 (fax)

Point de service Chambre de la Jeunesse: (514) 864-1500

 CAVAC MontérégieCentru de acordare a asistenţei

victimelor actelor criminale a regiunii Longueil Inc.

150, Grant, Local 229 Longueil, (Québec), J4H 3H6 (450) 670-3400 - (450) 670-3402

Région de la Montérégie: 1-888-670-3401

CAVAC OutaouaisCentru de acordare a asistenţei

victimelor actelor criminale a regiunii l'Outaouais

755, boul. de la Carrière, Local 207 Hull, (Québec), J8Y 6V1 (819) 778-3555 (victimes) (819) 778-2415 (administration) (819) 778-2415 (fax)

Région de l'Outaouais: 1-800-331-2311

CAVAC LavalCentru de acordare a asistenţei

victimelor actelor criminale a regiunii Laval

91, boul. de la Concorde Ouest Laval des Rapides, (Québec), H7N 1H8 (450) 629-4580 (450) 629-6261 (fax)

 CAVAC EstrieCentru de acordare a asistenţei

victimelor actelor criminale a regiunii Estrie

230, rue King Ouest, Local 204 Sherbrooke, (Québec), J1H 1P9 (819) 820-2822 (819) 820-8469 (fax)

Région de Granby: 1-877-822-2822

 CAVAC LaurentidesCentru de acordare a asistenţei

victimelor actelor criminale a regiunii Laurentides

517, rue St-Georges St-Jérôme, (Québec), J7Z 5B6 (450) 569-0332 (victimes) (450) 569-0221 (administration) (450) 569-0966 (fax)

Région des Laurentides: 1-800-49CAVAC

 CAVAC Mauricie/Centre du

QuébecCentru de acordare a asistenţei

victimelor actelor criminale a regiunii Mauricie/Centre du Québec

550, rue Bonaventure, suite 06 Trois-Rivière, (Québec), G9A 2B5 (819) 373-0337 (819) 373-9465 (administration et fax)

Région de la Mauricie: 1-888-55CAVAC

în Belgia

Nume Contact

196

ASBL – ajutor şi resocializare 22, rue Rioul - 4500 Huy+32 8521 6565

SLACHTOFFERHULP VLAANDEREN

Diksmuidelaan 50 - 2500 Berchem+32 3366 1540

Serviciul de acordare a asistenţei victimelor circumscripţiei judiciare Neufchâteau

Place Communale 17-196800 Libramont061/29.24.95

Serviciul de acordare a asistenţei victimelor circumscripţiei judiciare Verviers

Rue de la Chapelle 694800 Verviers087/33.60.89

Serviciul de acordare a asistenţei victimelor circumscripţiei judiciare Dinant

Rue P.J. Lion 35500 Dinant082/22.73.78

Serviciul de acordare a asistenţei victimelor circumscripţiei judiciare Arlon

Centre administratif de l'Etat bloc IIB bur 44 Place des Fusillés à 6700 Arlon

063/22.04.32

Serviciul de acordare a asistenţei victimelor circumscripţiei judiciare Nivelles

Rue Ste Anne 21400 Nivelles067/22.03.08

Serviciul de acordare a asistenţei victimelor circumscripţiei judiciare Namur

Rue de l'Armée Grouchy 20b5000 Namur

081/74.08.14

Serviciul de acordare a asistenţei victimelor circumscripţiei judiciare Tournai

Rue de la Citadelle 1357500 Tournai069/21.10.24

Serviciul de acordare a asistenţei victimelor circumscripţiei judiciare Liège I

Rue en Féronstrée 1294000 Liège04/223.43.18

Serviciul de acordare a asistenţei victimelor circumscripţiei judiciare Liège II

Rue St Lambert, 844040 Herstal04/264.91.82

Serviciul de acordare a asistenţei victimelor circumscripţiei judiciare Mons

Chaussée du Roeulx, 51d7000 Mons065/35.53.96

Serviciul de acordare a asistenţei victimelor circumscripţiei judiciare Charleroi

Rue Léon Bernus 276000 Charleroi071/30.56.70

197

Serviciul de acordare a asistenţei victimelor circumscripţiei judiciare Bruxelles I

Chaussée de Waterloo 411060 Bruxelles02/534.28.44

Serviciul de acordare a asistenţei victimelor circumscripţiei judiciare Bruxelles II

Rue de Bordeaux 62 A1060 Bruxelles02/537.54.93

în Elveţia

Nume Contact

INSTANCE LAVI Case postale 3360 - CH - 1211 Genève 3 +41 22 7875 107

WEISSER RING CP 1156 - CH - 8302 Kloten+41 1 8604 344

în Marea Britanie

Nume Contact

VICTIM SUPPORT Cranmer House - 39, Brixton Road - SW9 6DZ London+ 44 171 735 9166

In SUA

Nume ContactNATIONAL ORGANIZATION FOR

VICTIM ASSISTANCE (NOVA)1757, Park Rd Nw - 20010 Washington+ 1 202 232 6682

In Olanda

Nume ContactLAMDELIJKE ORGANISATIESLACHTOFFERHULP NEDERLAND

(SHN)

Malie Singel 38 - 3581 BK Utrecht+ 31 30 2340 116

In Japonia

Nume Contact

OFFICE FOR CRIME VICTIMSNational Police Agency - 2 - 1 - 2, Kasumagaseki -

Chiyoda-Ku, Tokio 100-8974 + 81 3358 10141

In Spania

Nume ContactAYUDA A LA VICTIMA DEL

DELITO (AVD)Navarro Reverter 2 - 46004 Valencia+ 34 963 8655 30

OFICINA DE ATENCION A LA VICTIMA DEL DELITO

c/o Breton de los Herreros, 7 Bao - 26071 Logrono+ 34 941 2871 16

OFICINA DE ASISTENCIA A LAS VICTIMAS DEL DELITO Cl. Diego Alonso Montaude, 7 bajo - Las Islas Canarias

In Germania

Nume Contact

ARBEITSKREIS DER OPFERHILFEN IN DER FGR (ADO)

c/o Frauenberatungsstelle - Ackerstrasse 144 - 40233 Düsseldorf

+ 49 211 6868 54

WEISSER RING Weberstrasse 16 - 55130 Mainz+ 49 6131 8303 28

In Austria

198

Nume Contact

WEISSER RING Marokkanergasse 3/2/1 - Wien+ 43 1 7121 405

In Irlanda

Nume ContactVICTIM SUPPORT REPUBLIC OF

IRELANDHalliday House - 32, Arran Quay - Dublin 7+ 353 1 8780 870

In Suedia

Nume ContactBROTTSOFFERJOURERNAS

RISKFÖRBUND Dalgatan 3 - 15133 Södertälj+ 46 8 5501 0622

In Luxembourg

Nume Contact

SERVICE D'AIDE AUX VICTIMES 19-21, Bd Royal - L - 2449 Luxembourg+ 352 4758 21

WAÏSSE RANK 84, rue Adolphe Fischer - L - 1521 Luxembourg+ 49 6131 8303 28

în Argentina

Nume ContactCENTRO DE ASISTENCIA A LA

VICTIMA DEL DELITOPasaje Santa Catalina, 66 - Cordoba+ 54 51 241 405

îu Portugalia

Nume ContactASSOCIACAO PORTUGUESA DE

APOIO A VICTIMA (APAV)Rua do Comércio 56 - 5° esq - 1100 Lisboa+ 351 21 887 4369

în Australia

Nume Contact

VICTIM SUPPORT SERVICE 108 Adelaide Terrace - Perth, WA 6004+ 61 9 221 0444

în Finlanda

Nume ContactFINISH SERVICE FOR CRIME

VICTIMSPL 273 - 00121 Helsinki+ 358 961 2273 21

în Russia

Nume ContactRUSSIAN ASSOCIATION FOR

VICTIM SUPPORTvernadsky Prospect, 95-3-125 - 117526 Moscow+ 7 095 434 2027

în Nigeria

Nume ContactCRIME VICTIMS FOUNDATION

(CRIVIFON)P.O Box 72020 - Lagos+ 234 1 8246 88

în Ungaria

Nume ContactFEHER GYÜRU KÖZHASZNU

EGYESÜLETSzt. Istvan krt.1. - H - 1055 Budapest+ 36 1 3122 287

în Slovenia

Nume Contact

199

POMOC OBETIAM - VICTIM SUPPORT

Lazaretskà 4 - 811 08 Bratislava+ 421 752 9318 56

 

ANEXA 3

 CONVENŢIA EUROPEANĂCU PRIVIRE LA DESPĂGUBIREA VICTIMELOR INFRACŢIUNILOR

VIOLENTEStrasbourg, Consiliul Europei, Noiembrie 1983

Statele membre ale Consiliului Europei, semnatare ale prezentei Convenţii,Considerând că scopul Consiliului Europei constă în realizarea unei unităţi mai strânse între

membrii săi;Considerând că, din motive de echitate şi solidaritate socială, este necesară preocuparea de

situaţia victimelor infracţiunilor violente intenţionate, care au suferit leziuni corporale sau cărora li s-a deteriorat sănătatea sau a persoanelor întreţinute de victime care au decedat ca rezultat al unor astfel de infracţiuni;

Considerând că este necesară introducerea sau dezvoltarea unor regimuri de despăgubire a acestor victime de către Statul pe teritoriul căruia au fost comise asemenea infracţiuni, în mod special atunci când infractorul nu este identificat sau nu dispune de resurse;

Considerând că este necesar de a stabili prevederi minime în acest domeniu;Luând în considerare Rezoluţia (77) 27 a Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei privind

despăgubirea victimelor infracţiunilor penale,Au convenit după cum urmează:

PARTEA IPrincipii fundamentale

Articolul 1Parţile se angajează să ia măsurile necesare pentru a face efective principiile stabilite în

Partea I a prezentei Convenţii.Articolul 2

1. Atunci când despăgubirea nu este în întregime disponibilă din alte surse, Statul trebuie să contribuie la despăgubirea:

a. celor care au suferit leziuni corporale grave sau a căror sănătate a fost deteriorată ca rezultat direct al unei infracţiuni intenţionate de violenţă;

b. celor care erau întreţinuţi de persoanele decedate ca rezultat al unei asemenea infracţiuni.2. Despăgubirea prevăzută la alineatul precedent trebuie acordată chiar dacă infractorul nu poate fi urmărit sau pedepsit.

Articolul 3Despăgubirea trebuie sa fie acordată de către Statul pe teritoriul căruia a fost comisă

infracţiunea:a. cetăţenilor Statelor Părţi la această Convenţie;b. cetăţenilor tuturor Statelor membre ale Consiliului Europei care au reşedinţă permanentă în

Statul pe teritoriul căruia a fost comisă infracţiunea.Articolul 4

Despăgubirea va acoperi, după caz, următoarele elemente ale prejudiciului: pierderea venitului, cheltuieli medicale, de spitalizare, cheltuieli funerare şi, în ceea ce priveşte persoanele întreţinute, pierderea întreţinerii.

Articolul 5

200

Regimul de despăgubire poate stabili, dacă este necesar, pentru ansamblul sau pentru oricare din elemente, o limită superioară peste care şi un prag minim sub care nici o despăgubire nu poate fi acordată.

Articolul 6Regimul de despăgubire poate specifica un termen în care trebuie să fie introduse solicitările

pentru despăgubire.Articolul 7

Despăgubirea poate fi redusă sau refuzată luând în considerare situaţia financiară a solicitantului.Articolul 8

1. Despagubirea poate fi redusa sau refuzata luând în considerare comportamentul victimei sau solicitantului înainte, în timpul şi după infracţiune, ori luând în considerare natura prejudiciului cauzat.

2. Despagubirea poate de asemenea fi redusă sau refuzată în cazurile în care victima sau solicitantul sunt implicaţi în criminalitate organizată sau sunt membrii unei organizaţii implicată în comiterea infracţiunilor de violenţă.

3. Despăgubirea poate de asemenea fi redusă sau refuzată în cazul în care o reparaţie totală sau parţială ar fi contrară sensului justiţiei sau ordinii publice.

Articolul 9

In scopul evitării dublei despăgubiri, Statul sau autoritatea competentă poate deduce din despăgubirea acordată sau reclamată de persoana indemnizată orice sumă referitoare la prejudiciu primită de la infractor, de la securitatea socială, de la o asigurare sau din oricare alte surse.

Articolul 10Statul sau autoritatea competentă poate fi substituit(ă) drepturilor persoanei despăgubite până

la suma compensaţiei plătite.Articolul 11

Părţile se angajează să ia măsurile necesare pentru ca informaţia cu privire la acest regim de despăgubire să fie disponibilă pentru solicitanţii potenţiali.

PARTEA IICooperarea internaţională

Articolul 12Sub rezerva aplicării acordurilor bilaterale sau multilaterale de asistenţă reciprocă, încheiate între

Statele contractante, autorităţile competente ale Părţilor trebuie să-şi acorde în mod reciproc, la cerere, cea mai largă asistenţă posibilă în domeniul acoperit de către prezenta Convenţie. În acest scop, fiecare Stat contractant va desemna o autoritate centrală care va trebui să primească cererile de asistenţă şi să le dea curs şi va informa despre aceasta Secretarul General al Consiliului Europei, cu ocazia depunerii instrumentului său de ratificare, de acceptare, de aprobare sau de aderare.

Articolul 131. Comitetul european pentru probleme penale (CDPC) al Consiliului Europei trebuie să fie informat despre aplicarea prezentei Convenţii.2. In acest scop, fiecare Parte va transmite Secretarului General al Consiliului Europei orice informaţie relevantă despre dispoziţiile sale legislative sau regulamentare relative la problemele acoperite de Convenţie.

PARTEA IIIClause finaleArticolul 14

Această Convenţie este deschisă semnării Statelor membre ale Consiliului Europei. Ea va fi supusă ratificării, acceptării sau aprobării. Instrumentele de ratificare, acceptare sau aprobare vor fi depuse pe lângă Secretarul General al Consiliului Europei.

Articolul 15

201

1. Prezenta Convenţie va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează după expirarea unei perioade de trei luni de la data la care trei State membre ale Consiliului Europei şi-au exprimat consimţământul de a fi legate prin Convenţie în conformitate cu prevederile Articolului 14;

2. Pentru orice Stat membru care îşi va exprima ulterior consimţământul de a fi legat prin această Conventie, ea va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează după expirarea unei perioade de trei luni de la data depunerii instrumentului de ratificare, acceptare sau aprobare.

Articolul 161. După intrarea în vigoare a prezentei Convenţii, Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei

va putea invita orice Stat care nu este membru al Consiliului Europei să adere la prezenta Convenţie, printr-o decizie luată cu majoritatea prevăzută în Articolul 20.d din Statutul Consiliului Europei şi cu unanimitatea reprezentanţilor Statelor contractante cu drept de reprezentare în Comitet.

2. Pentru orice Stat aderant, Convenţia va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează după expirarea unei perioade de trei luni de la data depunerii instrumentului de aderare la Secretarul General al Consiliului Europei.

Articolul 171. Orice Stat poate, în momentul semnării sau depunerii instrumentului său de ratificare,

acceptare sau aderare, să specifice teritoriul sau teritoriile cărora se va aplica prezenta Conventie.

2. Orice Stat poate, la orice dată ulterioară, printr-o declaraţie adresată Secretarului General al Cosiliului Europei, să extindă aplicarea prezentei Convenţii la orice alt teritoriu specificat în declaraţie. Convenţia va intra în vigoare, faţă de acest teritoriu, în prima zi a lunii care urmează după expirarea unei perioade de trei luni de la data primirii declaraţiei de către Secretarul General.

3. Orice declaraţie făcută în conformitate cu cele două paragrafe precedente poate, cu privire la orice teritoriu specificat în această declaraţie, să fie retrasă în baza unei notificări adresate Secretarului General. Retragerea va deveni efectivă în prima zi a lunii care urmează după expirarea unei perioade de şase luni de la data primirii notificării de către Secretarul General.

Articolul 181. Orice Stat poate, în momentul semnării sau depunerii instrumentului său de ratificare,

acceptare, aprobare sau aderare, sa declare folosirea unei sau mai multor rezerve.2. Orice Stat contractant care a formulat o rezervă în virtutea paragrafului precedent poate accepta

în total sau parţial retragerea sa prin notificare adresată Secretarului General al Consiliului Europei. Retragerea va avea efect la data primirii notificării de către Secretarul General.

3. Partea care a formulat o rezervă în legătură cu o prevedere a prezentei Convenţii nu poate pretinde aplicarea acestei prevederi de către o altă Parte; totuşi ea poate, dacă rezerva este parţială sau condiţională, să pretindă aplicarea acestei prevederi în măsura în care ea a acceptat-o.

Articolul 191. Orice Parte contractantă poate, în orice moment, denunţa prezenta Convenţie, adresând o

notificare Secretarului General al Consiliului Europei.2. O astfel de denunţare va avea efect în prima zi a lunii care urmează după expirarea unei

perioade de şase luni de la data primirii notificării de către Secretarul General.Articolul 20

Secretarul General al Consiliului Europei va comunica Statelor membre ale Consiliului şi oricărui Stat care a aderat la prezenta Conventie:a. orice semnare;b. depunerea oricărui instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare;c. orice dată de intrare în vigoare a prezentei Convenţtii în conformitate cu Articolele 15, 16 si 17;d. orice alt act, notificare ori comunicare având legătură cu prezenta Convenţie.

202

Drept pentru care, subsemnaţii, legal împuterniciţi în acest scop, au semnat prezenta Convenţie.Intocmită la Strasbourg, la 24 noiembrie 1983, în engleză şi franceză, cele două texte fiind egal

autentice, într-un singur exemplar, care va fi depus în arhivele Consiliului Europei. Secretarul General va transmite copii certificate fiecărui Stat membru al Consiliului Europei şi fiecărui Stat invitat să adere la prezenta Convenţie.

        

203

204