UNIVERSITATEA TRANSILVANIA din BRAŞOVFACULTATEA DE DREPT

PROGRAMUL DE STUDII DREPT

LUCRARE DE LICENŢA

Autor: Popica Mihaela Teodora

BRAŞOV2015

REALIZAREA OBIECTIVELOR FIXATE DE TRATATELE DE ÎNFIINŢARE ALE CE ŞI UE

Cele patru libertăţi fundamentale în dreptul european Libera circulaţie a mărfurilor poate fi realizată printr-o Uniune Vamală şi prin înlăturarea tuturor restricţiilor cantitative la import şi la export. În mod subsidiar se cere şi reformarea, transformarea monopolurilor comerciale statale. Marfa nu este definită în tratate, dar reprezintă un bun corporal care are o valoare comercială şi care poate constitui obiectul unor tranzacţii comerciale. Ex. medicamente, ochelari, deşeuri refolosibile, energia electrică (cu toate că nu este un bun corporal). Această marfă poate fi: - marfă care provine din statele membre: măcar ultima prelucrare importantă şi cerută din punct de vedere economic, trebuie să fie făcută în comunitate - marfă din state terţe: circulă liber în spaţiul comunitar după ce s-au îndeplinit toate formele de introducere într-un stat membru şi s-au plătit toate taxele vamal legale aferente. Uniunea vamală este determinată de un spaţiu vamal unic cu graniţe exterioare comune realizată prin: 1. Interzicerea tuturor taxelor vamale şi taxelor cu efect echivalent între statele membre 2. Introducerea unui tarif vamal comun împotriva statelor terţe. Taxele vamale sunt acele taxe care sunt percepute de stat la ieşirea sau intrarea în ţară a unor mărfuri şi care nu sunt percepute în cazul produselor echivalente din producţia internă. Taxă cu efect echivalent este orice obligaţie pecuniară indiferent de mărimea, destinaţia şi modul său de aplicare, care nu este o taxă vamală în sensul strict al cuvântului şi care este impusă în mod unilateral asupra mărfurilor pentru simplul motiv că traversează o frontieră şi care are ca efect scumpirea acestor mărfuri faţă de cele autohtone. Chiar şi o taxă care se percepe şi în cazul produselor autohtone poate avea valoarea de taxă cu efect echivalent dacă din banii percepuţi statul sprijină producătorii sau comercianţii autohtoni (prime, subvenţii). Nu sunt considerate taxe cu efect echivalent: - taxele ce fac parte din sistemul general naţional de taxe ale unui stat membru în condiţiile în care acestea sunt aplicate fără discriminare tuturor mărfurilor fie ele indigene sau străine (TVA, cu condiţia să nu se plătească în două ţări diferite) - taxele ce constituie contravaloarea unor servicii efectuate atunci când valoarea taxei este proporţionată cu serviciul respectiv (trebuie să existe o contraprestaţie) - taxele stabilite de actele normative comunitare Taxele percepute pentru servicii care servesc interesului general sunt taxe cu efect echivalent (de ex. taxele pentru analizele efectuate de poliţia sanitară). Taxele vamale externe sunt stabilite de consiliul UE şi acestea pot diferi de la stat la stat în funcţie de convenţiile de asociere încheiate cu aceste state terţe. Pe lângă taxele vamale şi taxele cu efect echivalent, sunt interzise restricţiile cantitative la import şi export, respectiv a măsurilor cu efect echivalent. Restricţiile cantitative sunt interdicţiile de introducere ale anumitor produse într-o anumită ţară respectiv contingentele, adică limitările importului sau exportului după cantitate sau valoare. Potrivit art. 31 Tratatului CE: „Statele membre reglementează monopolurile naţionale cu caracter comercial, astfel încât să excludă orice discriminare între cetăţenii statelor membre în ceea ce priveşte condiţiile de aprovizionare şi desfacere―. Cauzele care justifică împiedicarea liberei circulaţii a mărfurilor sunt: În mod excepţional sunt permise adoptarea de către statele membre a anumitor obstacole în calea liberei circulaţii a mărfurilor. Astfel de măsuri sunt luate: - din motive de ordine şi securitate publică - din motive de moralitate publică - pentru protecţia sănătăţii şi vieţii oamenilor - pentru protecţia plantelor şi animalelor - pentru protecţia patrimoniului naţional de

valoare istorică, artistică sau arheologică - pentru protecţia proprietăţii industriale şi comerciale. Aceste interdicţii sau restricţii nu trebuie să constituie nici mijloc de discriminare arbitrară, nici restricţie deghizată în comerţul interstatal. În viitor însă pentru protejarea interesului public nu este exclus nici admiterea unor măsuri discriminatorii, dacă în caz contrar nu ar putea fi păstrate tradiţiile dintr-o anumită ţară. Pe baza jurisprudenţei CJUE putem conchide, că restricţionarea importului sau exportului sunt permise în situaţia în care: 1. în domeniu lipsesc reglementările comunitare 2. restricţiile sunt necesare pentru asigurarea supravegherii fiscale, pentru asigurarea corectitudinii în relaţiile comerciale, pentru asigurarea protecţiei consumatorilor, pentru protecţia valorilor sociale-culturale naţionale, locale 3. dacă reglementările sunt valabile în mod nediscriminativ pentru toate mărfurile din producţia internă sau externă. Totodată se admite „discriminarea naţionalilor―, dacă străinilor li se aplică regulile de liberă circulaţie a mărfurilor. B. Libera circulaţie a forţei de muncă Această libertate de fapt este compusă din: libertatea de circulaţie a forţei de muncă şi libertatea de stabilire a micilor meseriaşi, a liber profesioniştilor şi a societăţilor comerciale. Definiţie : Muncitor sau lucrător : este o persoană care exercită o activitate în mod dependent în sistem de salarizare. Orice persoană care face ceva pentru altul sub îndrumarea acestuia pentru care va fi plătit de acesta ca şi contravaloare. Condiţii: lipsa de risc; subordonare faţă de un străin; muncitorul să provină dintrun alt stat (muncitorului care se întoarce din străinătate nu i se poate refuza recunoaşterea calificărilor obţinute şi nu poate fi obligat la contribuţii sociale mai mari); să nu fie vorba de o angajare în administraţia publică sau în instituţii publice (nu este cazul: soră medicală, medici specialişti, profesori, instructori) Avantaje : - familia muncitorului beneficiază de aceleaşi drepturi ca şi acesta - au drept de şedere soţul, soţia, copii care nu au împlinit încă vârsta de 21 de ani - rudele muncitorului sau soţiei acestuia în linie directă descendentă sau ascendentă, care sunt în întreţinerea acestuia (pot fi şi din state terţe) Condiţia este ca lucrătorul să aibă o locuinţă suficient de mare şi ca angajatorul să aibă posibilitatea de a aduce muncitori dintr-un alt stat membru. Interzicerea discriminării Lucrătorii nu pot fi trataţi mai rău ca naţionalii (art. 39/48 din Tratatul CE). Pot constitui acţiuni de discriminare: - discriminare ascunsă: angajare condiţionată de provenienţă sau de domiciliu - impozitare mai severă - statutul unor asociaţii private - folosirea programelor de şcolarizare - beneficierea de reglementările sociale -transferarea lucrătorului numai după ce a plătit angajatorului o despăgubire - statul trebuie să intervină împotriva mişcărilor îndreptate împotriva străinilor, xenofobe, care sunt de natură să creeze într-o anumită zonă un climat care să ţină la distanţă forţa de muncă din alte state. Restricţiile sunt justificate dacă sunt revendicate de interesul general urgent şi dacă se respectă principiul proporţionalităţii. De ex. asigurarea coerenţei sistemului de impozite şi administrarea regulamentară a universităţilor. Restricţiile liberei circulaţii a lucrătorilor potrivit art. 39 din Trat. CE: - din motive de securitate, ordine şi sănătate publică - când subzistă un pericol grav şi iminent: transmiterea unor boli contagioase/ pericolul iminent de săvârşire a unei infracţiuni Dreptul sau libertatea de stabilire trebuie să asigure celor care exercită o activitate economică independentă posibilitatea de a alege în mod liber locul de funcţionare al afacerii, pe bază de motive strict economice. Dreptul de stabilire se referă la exercitarea faptică a unei activităţi comerciale prin intermediul unei unităţi stabile într-un alt stat membru pe timp nelimitat. Aici intră: exercitarea de profesiuni liberale/ înfiinţarea unor societăţi comerciale/ înfiinţarea unor sucursale sau filiale ale societăţilor comerciale din alte state membre. Caracteristicile dreptului de stabilire: 1. Asigură posibilitatea participării în mod continuu la viaţa economică a unui alt stat şi la tragerea de foloase din această activitate. 2. Este admisă exercitarea acestui drept în mod simultan în mai multe state membre.

3. Se deosebeşte de libera circulaţie a forţei de muncă, prin independenţă şi asumarea riscului. 4. Se deosebeşte de libera circulaţie a serviciilor prin permanenţă sau durată îndelungată în timp. 5. Se completează cu libera circulaţie a capitalurilor. 6. Nu se aplică în activităţi care au o legătură permanentă sau temporară cu exercitarea autorităţii de stat. De ex. notar, executor judecătoresc. Beneficiarii libertăţii de stabilire: 1. Persoanele fizice care provin dintr-un alt stat membru. 2. Soţia/soţul, copii sub 21 de ani şi membrii de familie aflate în întreţinere. 3. Persoane juridice: societăţi deschise, societăţi în comandită, societăţi de drept civil Condiţii: - să fie înfiinţată potrivit normelor juridice dintr-un stat membru şi să aibă sediul în spaţiul european. - nu se aplică organizaţiilor de caritate, care nu au orientare de profit. - se aplică şi persoanelor juridice străine care şi-au înfiinţat un sediu pe teritoriul unui stat membru după care doresc să înfiinţeze filiale sau sucursale pe teritoriul altor state membre. Sunt interzise discriminările: - deschise, pe motiv de locul sediului principal în domeniile: impozitarea mai severă/ închirierea de spaţii comerciale/ cumpărarea de imobile/ înmatricularea unor nave sau aeronave - ascunse, nerecunoaşterea diplomelor universitare (exercitarea unor activităţi poate fi condiţionată de dovedirea unei calificări, dar documentele de atestare trebuie recunoscute). Restricţii permise: - Din motive urgente ale interesului public - Potrivit art. 46 Trat. CEE - motive de ordine, securitate şi sănătate publică - un pericol iminent şi real. Pentru uşurarea exercitării dreptului la liberă circulaţie CE au adoptat o serie de directive privind: recunoaşterea reciprocă a studiilor universitare/şcolilor profesionale/ calificărilor. C. Libera circulaţie a capitalurilor Potrivit dreptului la liberă circulaţie a capitalurilor sunt interzise toate restricţiile privind circulaţia de capitaluri între statele membre şi statele terţe ca şi condiţie majoră pentru realizarea uniunii economice şi monetare. Circulaţia capitalului: transferarea unilaterală de valori în formă de capital material (participare la o societate comercială străină) sau în formă de capital bănesc (mijloace de plată legale; titluri de valoare; credite) dintr-un stat membru într-un alt stat care de obicei reprezintă o investiţie de capital. Nu constituie circulaţie de capital simplul transfer de bani pentru plata unor mărfuri. Circulaţia plăţilor: transferul peste hotare de mijloace de plată (bancnote, cambii, cecuri, acreditive, bilete la ordin) care sunt necesare în legătură cu o contraprestaţie (cumpărare de mărfuri sau servicii) este o libertate anexă liberei circulaţii a persoanelor, mărfurilor şi a serviciilor.

Interzicerea discriminării Pe lângă măsurile care constituie discriminare deschisă aici intră orice reglementare internă care este capabilă direct/indirect sau potenţial/faptic să împiedice circulaţia liberă de capital şi de plăţi. Orice măsură care temporar sau pe durată lungă împiedică, limitează sau refuză în totalitate intrarea, ieşirea şi tranzitul de capital în funcţie de cantitate sau valoare. Restricţii permise

1. Din motive de apărare a interesului general. CJUE apreciază de obicei de la caz la caz dacă restricţia este sau nu justificată.

2. Din motive de impozitare a) Statele membre au dreptul de a aplica dispoziţiile pertinente ale legislaţiei lor fiscale care stabilesc o distincţie între contribuabili în funcţie de reşedinţa lor sau locurile unde le sunt investite capitalurile în acele domenii care nu intră sub incidenţa reglementărilor comunitare b) Statele membre au dreptul de a lua toate măsurile indispensabile pentru: - a împiedica încălcarea legilor, a normelor lor de reglementare şi administrative în special în materie fiscală sau în materie de supraveghere a instituţiilor financiare - de a stabili proceduri de declarare a circulaţiei capitalurilor în scopuri de informare administrativă sau statistică - de a lua măsurile justificate de motive de ordine sau de securitate publică. Scopul acestor măsuri este descoperirea, înfrângerea şi pedepsirea cazurilor de evaziune fiscală, de spălare a banilor, de trafic de droguri şi terorism. Nu

se admit însă restricţionări în domeniul scoaterii de devize din stat. Din 01.01.1994 a fost liberalizată şi circulaţia capitalurilor având ca destinaţie statele terţe sau provenind din state terţe, fără să putem vorbi însă de libera circulaţie a capitalurilor, deoarece Consiliul UE poate lua măsuri protecţioniste împotriva transferurilor de capital cu state terţe dacă acestea pun în pericol uniunea monetară şi economică. Se pot lua chiar şi măsuri de embargo faţă de un stat terţ, mai mult statele membre pot lua măsuri chiar înainte să acţioneze Consiliul în acest domeniu. Libera circulaţie a serviciilor Dreptul de a presta servicii dincolo de graniţele statului de provenienţă fără a se stabili acolo în mod durabil. Servicii: sunt prestaţiile furnizate în mod obişnuit contra unei remuneraţii în măsura în care nu sunt guvernate de dispoziţiile referitoare la libera circulaţie a bunurilor, capitalurilor şi persoanelor. Serviciile pot fi cu caracter industrial, comercial, activităţi artizanale şi cele ţinând de profesiunile liberale. Trebuie să aibă caracter temporar, dar acest caracter nu exclude posibilitatea de a avea infrastructură şi de a transfera peste frontieră anumite bunuri necesare desfăşurării prestaţiei (bilete de loterie, material publicitar). Nu intră în această categoria transportul, dar intră băncile şi firmele de asigurare. Alte exemple: prestaţiile medicilor, inginerilor, constructorilor, turismul, activitatea ghizilor, emisiunile de radioşi de televiziune, activităţile hoteliere şi de brokeraj. Apar discuţii cu privire la unele servicii: prostituţie; în Irlanda sunt interzise avorturile dar CJUE permite libera circulaţie a serviciilor de acest gen.

3. Clasificarea serviciilor în funcţie de criteriul trecerii graniţelor: 1. Servicii active: când prestatorul vine în statul beneficiar. 2. Servicii pasive: când se deplasează beneficiarul la prestatorul aflat într-un alt stat membru. 3. Servicii care se deplasează: atât prestatorul cât şi beneficiarul rămân în propria lor ţară şi se deplasează numai prestaţia (televiziune, radio, asigurări). Aceste situaţii de asemenea pot fi combinate (inclusiv cu state terţe). Libera furnizare de servicii nu se admite în domeniul public al statului. ex.: inspectorate sanitare, dispensare medicale-vaccinări, instituţiile educative şi de învăţământ obligatorii, poliţie. Interzicerea discriminării Această obligaţie revine atât statului de unde vine beneficiarul cât şi statului de unde provine furnizorul. Exemple de discriminare: - perceperea de taxe pentru turiştii străini unde nu se percep taxe pentru autohtoni - condiţionarea prestaţiei de obligaţia de prezenţă în zonă a prestatorului - nedecontarea costurilor medicale pentru asigurat pentru lucrări medicale efectuate în străinătate - solicitarea autorizării unde autohtonii nu au nevoie de aşa ceva - condiţionarea ca ghidul să fie angajatul unui birou de turism - solicitarea de studii pentru ghidul care nu se ocupă de prezentare de monumente şi muzee . Restricţii permise - din motive de ordine, securitate şi sănătate publică - din motive de interes general (ex. asigurarea echilibrului sistemului de asigurare socială şi medicală). Pilonii II şi III al Uniunii Europene Politica externă şi de securitate comună Ideea ca Europa Unită să aibă o voce unică pe scena internaţională este tot atât de veche ca şi procesul de integrare însuşi. În 1954 legislativul francez a votat în ultimul moment împotriva înfiinţării Comunităţii Europene de Apărare, iar în 1970 a fost creată Cooperarea Politică Europeană (CPE), în cadrul căreia statele membre în CE au încercat să coordoneze activitatea lor în probleme de politică externă. Ulterior această iniţiativă a fost ancorată prin AUE şi în dreptul primar, dar cu toate acestea cooperarea statelor se epuizau la nivelul unor declaraţii comune neurmate de acţiuni concrete. Schimbările geopolitice produse după prăbuşirea comunismului şi izbucnirea unor crize regionale în Balcani şi în alte zone, au îndemnat statele membre, să dubleze eforturile lor în acest domeniu şi cu ocazia semnării Tratatului de la Maastricht au prevăzut crearea pilonului „Politica externă şi de securitate comună― (PESC) în cadrul UE pentru a crea instrumentele pentru intervenţii şi acţiuni diplomatice. Problema

principală a fost împărţirea competenţelor între state şi organele UE. Soluţia adoptată a fost că în problemele principale decid statele membre, iar în celelalte decid organele comunitare, care de cele mai multe ori, au nevoie de unanimitate în luarea deciziilor. Politica externă şi de securitate comună cuprinde toate problemele referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv stabilirea unei politici de apărare comune, care ar putea conduce la o apărare comună, în cazul în care Consiliul European decide în acest sens. Obiectivele PESC sunt următoarele: - Salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale, a independenţei şi integrităţii Uniunii, în conformitate cu principiile Cartei Naţiunilor Unite - Consolidarea securităţii Uniunii sub toate formele - Menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale, în conformitate cu principiile Cartei Naţiunilor Unite, precum şi cu principiile Actului Final de la Helsinki şi cu obiectivele Cartei de la Paris, inclusiv cele privind frontierele externe - Promovarea cooperării internaţionale - Dezvoltarea şi consolidarea democraţiei şi a statului de drept, precum şi respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Statele membre susţin activ şi fără rezerve politica externă şi de securitate a Uniunii, într-un spirit de loialitate şi de solidaritate mutuală, cooperează în vederea consolidării şi dezvoltării solidarităţii lor politice mutuale şi se abţin de la orice acţiune contrară intereselor Uniunii. La realizarea acestor obiective îşi dau concursul următoarele organe: Preşedinţia UE reprezintă UE în PESC şi este responsabilă pentru punerea în aplicare a deciziilor adoptate şi exprimă poziţia Uniunii în cadrul organizaţiilor internaţionale şi conferinţelor internaţionale. Preşedinţia este asistată de Secretarul General al Consiliului, care exercită funcţia de Înalt Reprezentant pentru PESC. Acesta asistă Consiliul în problemele referitoare la PESC, contribuind, în special, la formularea, elaborarea şi implementarea deciziilor politice şi, atunci când este necesar, conducând în numele Consiliului şi la cererea preşedinţiei dialogul politic cu terţii. Rolul principal revine Consiliului, care este organul decizional al PESC. Consiliul poate să numească un reprezentant special, căruia i se conferă un mandat legat de anumite probleme politice particulare. Parlamentul European este consultat de preşedinţie şi informat cu regularitate de preşedinţie şi de Comisie asupra evoluţiei PESC. Parlamentul poate interpela Consiliul şi îi poate adresa recomandări. Anual, în Parlament are loc o dezbatere privind progresele realizate în domeniul implementării PESC. Statele membre care fac parte şi din Consiliul de Securitate al ONU se pun de acord şi informează complet celelalte state membre. Misiunile diplomatice şi consulare ale statelor membre în statele terţe şi reprezentanţele statelor membre la organizaţii internaţionale cooperează în vederea menţinerii poziţiilor comune. Sub autoritatea Consiliului acţionează un Comitet politic şi de securitate care: - monitorizează situaţia internaţională în domeniul PESC - contribuie la definirea politicilor formulând avize adresate Consiliului - supraveghează implementarea politicilor asupra cărora s-a căzut de acord - exercită controlul politic şi coordonarea strategică a operaţiunilor de gestionare a crizelor. Comisia şi statul membru aflat la preşedinţie acordă asistenţă pentru realizarea PESC. Procesul decizional în cadrul PESC Consiliul European defineşte principiile şi orientările generale ale PESC şi stabileşte strategii comune care vor fi implementate de Uniune în domeniile în care statele membre au interese comune importante. Strategiile comune precizează obiectivele şi durata lor, precum şi mijloacele care vor trebui furnizate de Uniune şi de statele membre. Consiliul Uniunii Europene asigură unitatea, coerenţa şi eficacitatea acţiunilor Uniunii. Acesta ia deciziile necesare pentru definirea şi implementarea PESC pe baza orientărilor generale stabilite de Consiliul European şi recomandă acestuia strategii comune. În vederea realizării PESC, Consiliul UE adoptă: acţiuni comune, poziţii comune şi decizii. Acţiunile comune abordează unele situaţii specifice în care acţiunea operaţională a Uniunii este considerată necesară. Aceste acţiuni îşi fixează obiectivele, domeniul de aplicare, mijloacele care vor fi puse la dispoziţia Uniunii, condiţiile punerii lor în aplicare şi, dacă este necesar, durata. Acţiunile comune angajează statele membre în luările lor de poziţie şi în conducerea acţiunii lor.

Acţiunile comune pot fi modificate doar de Consiliu, iar statele membre au obligaţia de a informa Consiliul cu privire la acţiunile lor, luate în cadrul acţiunii comune sau în cazuri de urgenţă pentru căutarea unor soluţii comune. Poziţiile comune definesc poziţia Uniunii în probleme particulare de natură geografică sau tematică. Statele membre veghează ca politicile lor naţionale să fie în acord cu poziţiile comune. Statele membre se informează reciproc şi se pun de acord în cadrul Consiliului asupra tuturor problemelor de PESC care prezintă un interes general, pentru a garanta că influenţa Uniunii se exercită de o manieră cât mai eficace, printr-o acţiune convergentă. Tot în domeniul PESC, Consiliul UE poate lua decizii cu unanimitate. Abţinerile nu împiedică adoptarea deciziei, iar cel care se abţine poate motiva decizia sa printr-o declaraţie formală. În acest caz, el nu este obligat să aplice decizia, dar trebuie să accepte că decizia angajează Uniunea. Consiliul poate hotărî prin excepţie cu majoritate calificată, cu aplicarea regulilor votului ponderat: atunci când, în baza strategiei comune, adoptă acţiuni comune şi poziţii comune sau ia orice altă decizie bazată pe strategia comună; atunci când adoptă decizii care pun în aplicare o acţiune comună sau o poziţie comună; atunci când este numit un reprezentant special. Atunci când, un membru al Consiliului declară că, din motive importante de politică naţională, pe care le expune, intenţionează să se opună luării unei decizii care se adoptă cu majoritate calificată, nu se va trece la vot. Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate solicita sesizarea Consiliului European cu problema în cauză, pentru adoptarea unei decizii în unanimitate. În problemele procedurale, Consiliul hotărăşte cu majoritatea membrilor săi. Consiliul, când este necesar poate încheia acorduri cu unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale, care vor fi obligatorii pentru instituţiile comunitare, dar nu şi pentru acele state membre, care în Consiliu declară, că trebuie să se conformeze propriilor norme constituţionale. Până în prezent în cadrul PESC printre altele, a fost adoptată o strategie comună la 04.07.1999 despre Rusia52, au fost adoptate poziţii comune în legătură cu sancţiunile ONU faţă de Nigeria53, cu privire la Pactul de stabilitate din Sud-Estul Europei, cu privire la Afganistan54, privind punctul de vedere unitar la conferinţa privind armele nucleare55. A fost adoptată decizie privind acordarea ajutorului umanitar în BosniaHerţegovina56 şi acţiune comună cu privire la ajutorul acordat organelor palestiniene în lupta împotriva acţiunilor teroriste57. În ceea ce priveşte politic comună de securitate, Uniunea Europei Occidentale era considerată prin Tratatul de la Amsterdam, parte integrantă a dezvoltării Uniunii, dar Tratatul de la Nisa a abrogat prevederile art. 17 Trat. UE referitoare la acest lucru, iar noile prevederi precizează că „PESC nu afectează caracterul specific al politicilor de securitate şi de apărare ale anumitor state membre şi respectă obligaţiile care decurg din Tratatul Atlanticului de Nord―, ceea ce nu exclude în măsura în care statele membre consideră oportun, definirea progresivă a unei politici de apărare comune. Deocamdată în lumina modificărilor aduse de Tratatul de la Nisa, politica de apărare comună se rezumă la: - cooperare în materie de armament - cooperarea în misiunile umanitare şi de evacuare - cooperare în misiunile de menţinere a păcii - participarea cu unităţi combatante pentru gestionarea crizelor, inclusiv misiunile de restabilire a păcii. Acţiuni militare concrete până în prezent sunt următoarele: 1. Din 01.01.2003, odată cu retragerea trupelor de poliţie ONU din BosniaHerţegovina, au fost trimişi 500 de funcţionari de poliţie din partea UE. 2. În martie 2003 în cadrul operaţiunii „Concordia―, 350 de soldaţi UE au preluat activitatea trupelor NATO în Macedonia, care s-au retras din zonă. Aceştia în decembrie 2003 au fost înlocuiţi de 200 de poliţişti UE. Pe de altă parte, faptul că în martie 2003 statele membre nu au putut ajunge la un consens privind criza din Irak, ilustrează mersul greoi al cooperării. Statele membre pot realiza o cooperare intensificată între ele în acest domeniu, cu autorizarea Consiliului care se va pronunţa cu majoritate calificată.

Cooperarea judiciară şi poliţienească în materie penală Libera circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeană nu poate fi închipuită fără asigurarea unor condiţii de muncă şi de viaţă sigure pe întreg teritoriul statelor membre. Cetăţenii europeni trebuie protejaţi de infracţionalitatea transfrontalieră, trebuie să aibă acces la justiţie în mod egal şi trebuie să li se garanteze drepturile fundamentale. Din acest motiv UE lucrează la crearea unui spaţiu al dreptăţii, libertăţii şi securităţii. Prin crearea acestui spaţiu are loc o cooperare în domeniul drepturilor fundamentale, cetăţeniei unionale, mobilităţii persoanelor, azil, vize, imigraţie, protecţia graniţelor externe, respectiv se realizează o conlucrare între organele de justiţie, poliţie şi vamă. Scopul final este asigurarea unei politici unitare pe tot teritoriul UE faţă de cetăţeanul unional, vizitatori, turişti, imigranţi şi infractori. Încă din anul 1975, Consiliul European a întărit întâlnirile semestriale ale miniştrilor statelor membre în legătură cu probleme legate de menţinerea ordinii publice (terorism, criminalitate). Aceste întâlniri regulate purtau denumirea de „Grupul Trevi―58şi funcţionau în afara spaţiului juridic şi instituţional comunitar. După 01.01.1993, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht „Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne― a câştigat un cadru organizat în cadrul pilonului III. Tratatul de la Amsterdam a redus paleta problematicilor din pilonul III la „Cooperare judiciară şi poliţienească în materie penală―, transferând problematicile azil, vize, imigraţie, refugiaţi, în cadrul pilonului I de cooperare supranaţională (Titlul IV din Trat. CE). Unul dintre motivele înfiinţării acestei cooperări a fost ştergerea graniţelor interne pe baza Acordurilor de la Schengen. Spaţiul Schengen sau spaţiul european fără frontiere interne, de fapt a intrat în vigoare doar din 25.03.1995 şi cuprinde 58 Prescurtarea de la „Terorism, radicalism, extremism, violenţă internaţională―. teritoriul tuturor statelor membre ale UE, cu excepţia Angliei şi Irlandei, respectiv a ţărilor care au aderat din 01.05.2004 şi cu aplicarea unor prevederi speciale în cazul Danemarcei. Norvegia şi Islanda participă la acest spaţiu pe baza unor acorduri de cooperare. Convenţia de la Schengen sau „Convenţia privind desfiinţarea treptată a controalelor la graniţele comune― (Schengen I) a fost semnată la 14.06.1985 pe modelul Convenţiei de la Saarbrücken semnată în 1984 de Germania şi Franţa şi are ca scop principal: trecerea graniţelor interne ale statelor membre fără control de persoane. La 19.06.1990 a fost semnat „Acordul de aplicare a Convenţiei de la Schengen― (Schengen II). Scopurile Convenţiei sunt: călătoria tuturor persoanelor fizice fără control la graniţă; îmbunătăţirea instrumentelor de luptă împotriva criminalităţii transnaţionale; efectuarea de controale la graniţele externe şi introducerea unui sistem unic. Mijloacele de realizare sunt: supravegherea graniţelor externe; crearea şi introducerea unei vize-Schengen; aplicarea principiului primului stat de azil; urmărirea şi supravegherea transnaţională a infractorilor; luptă întărită împotriva traficului de droguri; uşurarea procedurilor de extrădare şi de comisie rogatorie; înfiinţarea unei baze de date transnaţionale. Pe termen lung se impune armonizarea legislaţiilor statelor membre în domeniul stupefiantelor, armelor, substanţelor explozive, înregistrarea călătorilor în hoteluri; armonizarea politicilor de vize; mutarea controalelor vamale la frontierele externe sau puncte vamale interne (aeroporturi). Funcţionarea spaţiului fără frontiere interne este asigurată de Comitetul Executiv Schengen, în cadrul căruia fiecare stat parte are un membru, iar hotărârile sunt adoptate cu unanimitate. Cooperarea poliţienească şi asistenţa judiciară în materie penală din cadrul spaţiului Schengen este sprijinită de existenţa şi funcţionarea Sistemului de Informare Schengen (SIS). În fiecare stat există o secţie naţională şi un serviciu tehnic de asistenţă, care creează o bază de date privind persoanele, vehiculele şi anumite obiecte de valoare. Fişierul de date al fiecărei secţii naţionale serveşte la căutarea automată de date pe fiecărui stat membru. Transmiterea „on line― a informaţiilor este asigurată de un Serviciu de Asistenţă Tehnică cu sediul la Strasbourg. Obiectivul Uniunii este să ofere cetăţenilor un nivel ridicat de protecţie, într-un spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei, prin elaborarea unei activităţi comune a statelor membre în domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală şi prin prevenirea şi reprimarea rasismului şi a xenofobiei. Acest obiectiv se atinge prevenind şi combătând criminalitatea organizată sau de altă natură, în special terorismul,

traficul de fiinţe umane şi infracţiunile împotriva minorilor, traficul de droguri şi traficul de arme, corupţia şi frauda, prin: - o cooperare mai strânsă între forţele de poliţie, autorităţile vamale şi celelalte autorităţi competente ale statelor membre, atât direct, cât şi prin Oficiul European de Poliţie (Europol) - o cooperare mai strânsă între autorităţile judiciare şi alte autorităţi competente ale statelor membre, inclusiv prin intermediul Unităţii Europene de Cooperare Judiciară (Eurojust) - apropierea, atât cât se impune, a normelor de drept penal ale statelor membre. Activitatea comună în domeniul cooperării poliţieneşti cuprinde: 1. Cooperarea operaţională între autorităţile competente ale statelor membre, inclusiv serviciile de poliţie, autorităţile vamale şi alte servicii specializate însărcinate cu aplicarea legii, în domeniul prevenirii, identificării şi investigării faptelor penale; 2. Colectarea, arhivarea, procesarea, analizarea şi schimbul de informaţii pertinente, inclusiv informaţiile deţinute de serviciile specializate însărcinate cu aplicarea legii, care privesc semnalarea tranzacţiilor financiare suspecte, în special prin intermediul Europol, sub rezerva dispoziţiilor pertinente referitoare la protecţia datelor cu caracter personal; 3. Cooperarea şi promovarea iniţiativelor comune în domeniul formării, al schimbului de funcţionari de legătură, al detaşărilor, al utilizării echipamentelor şi al cercetării criminalistice; 4. Evaluarea comună a tehnicilor de anchetă speciale, pentru descoperirea formelor grave ale criminalităţii organizate. Activitatea comună în domeniul cooperării judiciare în materie penală vizează, printre altele: 1. Facilitarea şi accelerarea cooperării între ministerele şi autorităţile judiciare sau cele echivalente autorităţilor judiciare ale statelor membre în materie de procedură şi de executare a deciziilor, inclusiv, dacă este cazul, prin intermediul Eurojust; 2. Facilitarea extrădării între statele membre; 3. Asigurarea în măsura necesară îmbunătăţirii acestei cooperări, a compatibilităţii normelor aplicabile în statele membre ; 4. Prevenirea conflictelor de competenţă între statele membre; 5. Adoptarea progresivă a unor măsuri de instituire a unor norme minimale cu privire la elementele constitutive ale infracţiunilor şi la sancţiunile aplicabile în domeniul criminalităţii organizate, al terorismului şi al traficului de droguri. Organele implicate în realizarea cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală şi modul de luare a deciziilor . Consiliul ca organ principal al pilonului III, folosind mijloacele şi procedurile adecvate, ia măsuri şi favorizează cooperarea în vederea realizării obiectivelor Uniunii. În acest scop, hotărând în unanimitate, la iniţiativa unui stat membru sau a Comisiei, Consiliul poate: a) să adopte poziţii comune, care definesc orientarea Uniunii într-o problemă specifică ; b) să adopte decizii cadru, în vederea apropierii dispoziţiilor legislative şi de reglementare din statele membre. Deciziile-cadru obligă statele membre în ceea ce priveşte rezultatele care trebuie atinse, lăsând autorităţilor naţionale competenţa determinării formelor şi metodelor care vor fi folosite. Ele nu pot produce efecte directe; c) să adopte decizii în orice alt scop, conform obiectivelor acestui titlu, cu excepţia apropierii dispoziţiilor legislative şi de reglementare din statele membre. Aceste decizii sunt obligatorii şi nu produc efecte directe; Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, adoptă măsurile necesare pentru a pune în aplicare aceste decizii la nivelul Uniunii. d) să încheie convenţii, recomandând statelor membre să le adopte în conformitate cu propriile norme constituţionale Curtea de Justiţie este competentă să decidă, cu titlu prejudiciar, asupra validităţii şi interpretării deciziilor-cadru şi a deciziilor, asupra interpretării convenţiilor încheiate, precum şi asupra validităţii şi interpretării măsurilor lor de aplicare. Comisia este pe deplin implicată în lucrările cooperării poliţieneşti şi judiciare. Parlamentul European este consultat de Consiliu înainte de adoptarea oricărei măsuri. Parlamentul emite un aviz, într-un termen care poate fi stabilit de Consiliu, dar care nu poate fi mai scurt de trei luni. Dacă avizul nu este dat în acest termen, Consiliul poate să adopte

măsura respectivă. Preşedinţia şi Comisia informează cu regularitate Parlamentul European asupra activităţilor desfăşurate, iar Parlamentul poate interpela Consiliul şi îi poate adresa recomandări. Anual în Parlament are loc o dezbatere privind progresele obţinute. În afară de aceste organe, se constituie un comitet de coordonare, compus din înalţi funcţionari. Pe lângă rolul său de coordonare, comitetul are sarcina să formuleze avize adresate Consiliului, fie la cererea acestuia, fie din proprie iniţiativă şi să contribuie la pregătirea lucrărilor. Cooperarea intensificată În condiţiile în care integrarea pătrunde pe de o parte în domeniile centrale ale suveranităţii naţionale (legiferare, politica externă, afacerile interne, justiţie, alegeri locale, idealizarea sau spiritualizarea frontierelor), iar pe de altă parte apare o eterogenitate crescândă a statelor membre (provocată mai ales de Anglia şi Danemarca sau Polonia), a intervenit necesitatea de a asigura posibilitatea unei cooperări intensive în cadrul juridic şi instituţional asigurat de UE pentru unele grupuri de state (Europa cu mai multe viteze), care doresc să progreseze mai repede pe calea integrării europene. Venind în întâmpinarea acestor state, Tratatul de la Amsterdam a introdus procedura „cooperării intensificate―, ale căror condiţii au fost elaborate în mod amănunţit prin Tratatul de la Nisa. În lumina acestor prevederi, statele membre care îşi propun să stabilească între ele o cooperare intensificată pot recurge la instituţiile, procedurile şi mecanismele prevăzute de Trat. UE şi Trat. CE, cu condiţia ca cooperarea avută în vedere: 1. Să aibă drept scop favorizarea realizării obiectivelor Uniunii şi ale Comunităţii, apărarea şi servirea intereselor lor, precum şi consolidarea procesului de integrare; 2. Să respecte aceste tratate şi cadrul instituţional unic al Uniunii; 3. Să respecte acquis-ul comunitar şi măsurile luate în baza altor dispoziţii ale acestor tratate; 4. Să se menţină în limitele competenţelor Uniunii sau ale Comunităţii şi să nu se refere la domenii care ţin de competenţa exclusivă a Comunităţii; 5. Să nu aducă atingere pieţei interne şi nici coeziunii economice şi sociale; 6. Să nu constituie un obstacol sau un mijloc de discriminare în schimburile dintre statele membre şi să nu provoace distorsiuni în concurenţa dintre ele; 7. Să implice cel puţin 8 state; 8. Să respecte competenţele, drepturile şi obligaţiile statelor membre care nu participă la ea; 9. Să nu aducă atingere dispoziţiilor Protocolului de integrare a acquis-ului Schengen în cadrul UE; 10. Să fie deschisă tuturor statelor membre; 11. Să se recurgă la ea doar în ultimă instanţă, atunci când a fost stabilit în Consiliu că obiectivele acestei cooperări nu pot fi atinse într-o perioadă de timp rezonabilă pe baza prevederilor tratatelor. Procedura instituirii cooperării intensificate are loc în cadrul Consiliului Uniunii Europene, care va decide la propunerea Comisiei şi cu consultarea sau avizul Parlamentului European 59. Deşi toţi membrii participă la deliberări, la adoptarea deciziei iau parte numai reprezentanţii statelor membre participante la cooperarea intensificată. Un membru al Consiliului poate solicita sesizarea Consiliului European asupra problemei. În acest caz Consiliul va decide după ce problema a fost ridicată în Consiliul European. Actele şi deciziile adoptate nu fac parte din acquis-ul Uniunii. Statele membre aplică în ceea ce le priveşte actele şi deciziile adoptate pentru punerea în aplicare a cooperării intensificate la care participă. Astfel de acte şi decizii sunt obligatorii doar pentru statele participante, şi, dacă este cazul, ele sunt direct aplicabile doar acelor state. Statele membre care nu participă la o astfel de cooperare nu iau nici o măsură de natură să împiedice în vreun fel punerea în aplicare a cooperării de către statele participante. Consiliul şi Comisia asigură coerenţa activităţilor întreprinse, ca şi coerenţa acestor activităţi cu politicile Uniunii şi ale Comunităţii, şi cooperează în acest sens. Cheltuielile care rezultă din punerea în aplicare a cooperării, cu excepţia costurilor administrate ocazionate instituţiilor, sunt suportate de statele membre participante la cooperare, în afara cazului în care Consiliul, hotărând cu unanimitatea tuturor membrilor şi după consultarea Parlamentul European, decide altfel.