Universitatea Transilvania BraşovFacultatea de Drept şi SociologieSpecializări: Sociologie, An IDisciplina: Psihologie socială aplicatăTitular curs: Lector univ. dr. Alina COMAN

COMPORTAMENTUL PROSOCIAL

1. Clarificări conceptuale

2. Teorii explicative ale comportamentului prosocial

3. Emergenţa comportamentului prosocial3.1. Socializarea si functionarea normelor sociale.3.2. Ajutorarea altuia ca proces decizional stadial3.3. Interactiunea personalitate - situatie

3.3.1. Caracteristici ale ofertantului de ajutor3.3.2. Contextul de interventie prosociala

4. Modelul stadial al dezvoltării morale (L. KOHLBERG)

Bibliografie

BANDURA, A., WALTERS, R.H. 1963. Social Learning and Personality Development. New York, Holt, Rinehart and Winston.

BANDURA, Albert. 1977. Social Learning Theory. New York, General Learning Press.

CHELCEA, Septimiu. 2001. Psihologie socială. Bucureşti, SNSPA.CHELCEA, Septimiu şi ILUŢ, Petru. 2003. Enciclopedie de

psihosociologie. Bucureşti, Editura Economică.

1. Clarificări conceptuale

Scena străzii, în orice oraş din lume, remarca Septimiu Chelcea, ne oferă posibilitatea întâlnirii atât cu bunul, cât şi cu răul samaritean. Un accident de circulaţie nu-i lasă indiferenţi pe cei mai mulţi dintre trecători. Unii se implică, acordă prim-ajutor victimei, o transportă de urgenţă la cel mai apropiat spital. Alţii rămân doar spectatori, o compătimesc sau nici măcar atât: îşi continuă drumul ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Primii, asemenea bunului samaritean din parabola lui Iisus, dezvoltă un comportament prosocial, ceilalţi fiind samariteni răi (Chelcea, 2003).

„Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea, şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samaritean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând doi dinari, i-a dat gazdei şi i-a zis: «Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da»" (Luca 10.30-35).

Comportamentul prosocial (cp) este acel tip de comportament orientat spre susţinerea, conservarea şi promovarea valorilor sociale, fără aşteptarea unor recompense externe. Ajutorarea, protejarea şi sprijinirea dezvoltării oamenilor - altruismul - ocupă o poziţie centrală în sistemul cp. Pentru a se putea vorbi de existenţa unui cp. trebuie îndeplinite cel puţin două condiţii: intenţia de a acorda ajutor altor persoane şi libertatea alegerii conduitei (Hans Werner Bierhoff, 1980). Alţi cercetători consideră a fi obligatorii trei condiţii: intenţia de a ajuta, actul comportamental să fie iniţiat în mod voluntar şi cel care realizează actul comportamental să nu urmărească obţinerea vreunei recompense externe (V.J. Derloga, J. Grazelak, 1982).

In opinia cercetatorilor psihosociologi sunt necesare urmatoarele conditii pentru identificarea comportamenelor prosociale:

intentia de a ajuta alte persoane libertatea alegerii, acordarea ajutorului in afara obligatiilor

profesionale. pe langa intentionalitatea si absenta obligatiilor de serviciu,

comportamentul trebuie realizat fara asteptarea recompenselor externe, aceasta din urma constituind a treia conditie impusa de cercetatorii psihosociologi.

Comportamentul prosocial nu trebuie confundat cu altruismul, care nu constituie decat o subspecie a celui dintai. Altruismul este definit ca fiind acel comportament intentionat, realizat in afara obligatiilor profesionale si orientat spre sustinerea, conservarea si promovarea valorilor sociale. Conceptul de comportament prosocial definit astfel capata o extensie mult mai mare si cuprinde fenomene foarte variate: ajutorarea semenilor, apararea proprietatii, jertfa de sine pentru dreptate, pentru independenta patriei. Locul central in sistemul compotamentului prosocial este ocupat

2

de intrajutorarea, protejarea si sprijinirea dezvoltarii semenilor nostri, omul fiind valoarea sociala suprema.

Nu orice comportament ce ar avea consecinte pozitive, poate constitui comporamentul prosocial, ci numai acel comportament ce are o intentionalitate de sprijinire a valorilor sociale si care este produs in mod constient.Reflectiile lui Seneca despre recunostinta din lucrarea “De beneficii” (“Despre binefaceri”) sunt cat se poate de actuale pentru psihosocilogia comportamentului prosocial :

”Rasplata unei fapte bune este ai facut-o” sau“Sunt recunoscator nu fiindca imi foloseste, ci fiindca imi face

placere”.Atunci cand dorim sa avem o lectura moderna a textului nu trebuie sa facem altceva decat sa inlocuim termenii de “fapta buna”, “recunostinta” cu cel de comportament social.

În concepţia lui S. Chelcea, altruismul nu constituie decât o subspecie a comportamentului prosocial, care trebuie înţeles ca fiind acel comportatnent intenţionat, realizat în afara obligaţiilor de serviciu şi orientat spre susţinerea, conservarea şi promovarea valorilor sociale.

Nu orice comportament cu consecinţe pozitive în plan axiologic poate fi caracterizat ca prosocial. El trebuie să fie intenţionat, realizat în mod conştient. Prezenţa intenţiei de sprijinire a valorilor sociale este aşadar obligatorie. Dacă o persoană se află întâmplător în faţa porţii unei întreprinderi industriale şi prin aceasta împiedică un răufăcător să sustragă bunuri din respectiva unitate economică, asta nu înseamnă că realizează un comportament prosocial, deşi consecinţa este cât se poate de pozitivă. Ar fi putut fi vorba de un comportament prosocial dacă respectiva persoană şi-ar fi propus să împiedice prin prezenţa sa comiterea infracţiunii. Şi aceasta nu e totul. Ar fi trebuit ca respectiva persoană să nu fie în exerciţiul funcţiunii şi să nu urmărească obţinerea vreunei gratificaţii externe (felicitări publice, premii, ordine sau medalii etc.).

Unele comportamente, apreciază Chelcea, sunt foarte uşor de identificat ca fiind prosociale. Altele impun însă analize mai subtile, iar includerea lor în categoria comportamentelor prosociale rămâne discutabilă. După opinia sa, ca şi în cazul comportamentelor antisociale, discernământul califică în cele din urmă comportamentul.

2. Teorii explicative ale comportamentului prosocialReferitor la comportamentul prosocial, constată S. Chelcea, s-au

conturat trei tipuri de teorii: sociologice (teoriile normative), psihologice (teoriile învăţării, cost-beneficu, a afectelor, a stimei de

sine) şi biologice (sociobiologia).

Teoriile sociologice Oamenii îşi acordă reciproc ajutor ca orientare asumată în procesul

socializării (e.g. am învăţat că „prietenul la nevoie se cunoaşte" şi ne comportăm ca atare, fără a urmări vreo recompensă exterioară). Ne

3

considerăm obligaţi să acordăm ajutor cu atât mai mult cu cât cei care au nevoie de el sunt mai dependenţi de noi. În astfel de situaţii, observă Chelcea, funcţionează aşa-numita normă a responsabilităţii sociale. Ne subordonăm ei nu pentru a fi recompensaţi, ci pentru că ne simţim satisfăcuţi când atingem standardele morale interne.

În afara normei responsabilităţii sociale,continuă psihosociologul român, acordarea ajutorului mai este reglementată şi de norma reciprocităţii: când cineva te ajută, trebuie să răspunzi în acelaşi fel. Norma reciprocităţii funcţionează cu precădere în grupurile mici, în colectivităţile izolate, în micile orăşele. Ea este intim legată de principiul echităţii: în relaţiile interpersonale fiecare aşteaptă să primească beneficii proporţional cu ceea ce a investit.

Norma reciprocităţii, mai observă Chelcea, se aplică în funcţie de circumstanţe: dacă cel care primeşte ajutorul percepe intenţionalitatea actului, dacă evaluează corect proporţionalitatea dintre costul ajutorului şi resursele persoanei care îl oferă, atunci probabilitatea de a apela la norma reciprocităţii creşte. S-a constatat că norma reciprocităţii se aplică mai frecvent între persoane cu acelaşi status socio-economic, că persoanele cu stimă de sine mai redusă nu urmăresc reciprocitatea.

Teoria învăţării socialePentru explicitarea manierei în care genul se învaţă social, apelăm la

modelul teoretic elaborat Albert BANDURA (1977) care evidenţiază importanţa pe care o au observarea şi imitarea comportamentelor, atitudinilor şi reacţiilor emoţionale ale celor din jurul nostru. În viziunea sa,

învăţarea ar fi dificilă şi riscantă dacă oamenii ar trebui să se bazeze doar pe efectele propriilor demersuri pentru a se informa în legătură cu diferitele modalităţi de acţiune. Din fericire, cele mai multe comportamente umane sunt învăţate observaţional: observându-i pe ceilalţi, o persoană îşi face o impresie asupra modalităţii de manifestare a noilor comportamente, şi în ocaziile ulterioare, această informaţie codată poate servi drept ghid pentru acţiune (A.BANDURA, 1977, p.22).

Am apelat la acest model teoretic pentru că explicitează comportamentul uman în termeni de interacţiuni reciproce şi continue ale influenţelor cognitive, comportamentale sau provenite din mediul exterior. Componentele procesuale care fundamentează învăţarea observaţională sunt:

Atenţia - menţinută, pe de o parte, de caracteristicile evenimentelor care facilitează modelarea (distinctivitatea comportamentului respectiv, tonalitatea afectivă, complexitatea, potenţialul de influenţă al acestuia şi valoarea funcţională) şi pe de altă parte, de caracteristicile observatorului (capacităţi senzoriale, nivelul de stimulare arousal, schemele perceptive, întăririle anterioare)

Memorarea - include codare simbolică, organizare cognitivă, repetiţii simbolice şi motorii

Reproducerea motorie - include capacităţile fizice, auto-observarea şi calitatea feed back-ului

Motivaţia - include întăriri din exterior dar şi autoîntăriri

4

Teoria lui BANDURA se încadrează atât în paradigma cognitivă cât şi în cea comportamentală renunţând, în felul acesta, la interpretarea strict behavioristă a modelării propusă de MILLER & DOLLARD în celebra lucrare Social Learning and Imitations (1941).

Principiile de bază ale teoriei învăţării sociale 1. Primele organizări şi repetări simbolice ale modelului

comportamental determină legitimarea acestuia. Codificarea modelului în cauză cu ajutorul cuvintelor sau imaginilor facilitează o mai bună retenţie în locul simplei observări

2. Indivizii sunt mai înclinaţi să adopte modelele comportamentale cu finalităţi valorizate din punctul lor de vedere

3. Indivizii sunt mai înclinaţi să adopte modelele comportamentale similare lor care le procură un status dezirabil şi au valoare funcţională.Teoria învăţării sociale explică într-o anumită măsură emergenţa

comportamentului prosocial, atât prin persuasiune, cât şi prin învăţare observaţională. Cererea ajutorului a fost studiată din punctul de vedere al caracteristicilor mesajului.

Remarca lui Seneca de acum două mii de ani, observă Chelcea, pare a fi valabilă şi azi: omenirea nu a învăţat nici să ceară, nici să ofere ajutor. Modul în care se solicită ajutorul influenţează realizarea efectivă a comportamentului prosocial. Cerut cu prea multă insistenţă, ultimativ, ajutorul întârzie sau nu se mai oferă deloc. Studiile experimentale au arătat că moderaţia în solicitarea ajutorului este mai eficientă decât insistenţa.

Teorii psihologiceTeoria cost-beneficiu deschide o perspectivă inedită în explicarea

comportamentului prosocial. Această teorie, în consonanţă cu teoria echităţii, este întemeiată pe următoarele teze: oamenii tind să menţină echitatea în relaţiile interpersonale, pentru că relaţiile inechitabile produc disconfort psihic. Analiza cost-beneficiu, se concentrează pe cea de-a doua teză a teoriei echităţii, pe raportul dintre ceea ce dă (costul acţiunii) şi ceea ce primeşte (beneficiu) o anumită persoană. Prin cost se înţelege o gamă largă de factori de natură materială, financiară, dar şi ideală, psihică: consumarea unor bunuri materiale, cheltuirea unor sume de bani, ocuparea timpului, efortul fizic. oboseala psihică, depresia, durerea, tristeţea, pierderea stării de sănătate, primejduirea vieţii. Asemănător, beneficiul include atât recompensele externe (bani, stima celorlalţi, ajutorul reciproc etc.), cât şi recompensele interne (sporirea stimei de sine, satisfacţie, dobândirea sentimentului competenţei ş.a.m.d.). Analiza cost-beneficiu stipulează că îi vom ajuta pe alţii dacă apreciem că beneficiul va depăşi costul implicat de ajutorul dat. De altfel, şi bunul simţ ne spune că oamenii sunt mai dispuşi să ofere când nu li se pretinde prea mult decât atunci când trebuie să facă eforturi deosebite pentru a acorda ajutor.

Trebuie să facem însă distincţie, ne avertizează S. Chelcea, între costul real şi costul antecalculat (perceput) al ajutorului. Experienţa trecută ne permite să evaluăm costul real al comportamentelor noastre şi

5

ne ajută să anticipăm costurile viitoarelor noastre acţiuni. Factorii situaţionali şi de altă natură pot introduce corecţii serioase, astfel că uneori anticipăm un cost disproporţionat de ridicat faţă de costul real. în astfel de cazuri, tendinţa de a-i ajuta pe cei în suferinţă este mai scăzută. Chelcea are în vedere atât costurile materiale, cât şi, mai ales, costurile morale: pierderea stimei de sine, a prestigiului în faţa celorlalţi etc.

Oamenii sunt mai puţin dispuşi să-i ridice de pe trotuar pe cei „doborâţi" de băutură, să-i însoţească pe nevăzători, să-i sprijine pe cei oribil mutilaţi, pentru că îşi închipuie un cost prea ridicat al ajutorului, şi anume diminuarea prestigiului lor prin asocierea cu astfel de persoane. Aşa se face că îi ocolim tocmai pe cei care au cel mai mult nevoie de ajutor, în încercarea de a-i ajuta pe alţii putem să eşuăm, să ajungem într-o situaţie la fel de dificilă, dacă nu mai critică decât cea a victimei. Un înotător mediocru va evita să se arunce în apă pentru a salva o persoană în pericol să se înece. Toate aceste constatări, care probează faptul că ajutorul dat depinde de costul real sau antecalculat, ne atrage atenţia Chelcea, au nu numai valoare explicativă, dar şi profunde semnificaţii formative: putem spori frecvenţa comportamentelor prosociale mărind competenţa oamenilor, învăţându-i cum să acorde ajutor, sprijinindu-i să cunoască terenul ş.a.m.d.

Explicaţia afectivă, constinuă psihosociologul român, bazată pe influenţa emoţiilor şi sentimentelor în producerea comportamentelor prosociale, completează explicaţiile de tip cognitivist. Cercetătorii s-au întrebat: Când se acordă mai mult ajutor? Când suntem bucuroşi sau când suntem trişti ? Cele mai multe cercetări au pus în evidenţă o corelaţie directă între stările afective pozitive (bucurie, optimism, sentimentul succesului etc.) şi frecvenţa comportamentelor prosociale. O stare afectivă pozitivă ne face să evaluăm mai generos resursele de care dispunem, ne determină să fim mai atenţi la tot ce ne înconjoară, ne sporeşte încrederea în noi înşine şi în capacitatea noastră de a-i ajuta pe alţii, într-adevăr, bucuria îl deschide pe om spre lume; tristeţea îl face să se închidă în sine. Este suficient numai să sugerăm oamenilor că au succes; este de ajuns să-i punem să citească o listă de cuvinte afectogene pozitive şi disponibilitatea prosocială va spori.

Teoriile biologice încearcă să explice comportamentul prosocial prin factori genetici, în cadrul acestor teorii, un loc central ocupându-l sociobiologia, care îşi propune să studieze sistematic bazele biologice ale tuturor comportamentelor sociale, la animale şi la om, într-o perspectivă evoluţionistă. Sociobiologii, subliniază Chelcea, consideră că altruismul are o bază genetică: pentru a asigura ameliorarea reprezentării genelor sale, individul se identifică apartenenţei proprii şi este obligat să acorde ajutor altora, în funcţie de gradul de rudenie. De aceea fratele este ajutat mai mult decât un văr.

3. Emergenţa comportamentului prosocialInteresul pentru studierea emergenţei comportamentului prosocial,

constată S. Chelcea, a fost puternic suscitat de un caz real. La 13 martie

6

1964, o tânără, Kitty Genovese, a fost omorâtă în stradă sub privirile unui număr de 73 de persoane. Asasinul, Winston Moseley, a maltratat-o mai întâi îndelung. Nimeni nu a intervenit, nu a dat telefon la poliţie, deşi priveau scena din apartamente, de la fereastră.

Teoria difuziunii responsabilităţii, consideră psihosociologul român, explică „inexplicabilul" prin ceea ce a fost denumit paradoxul lui Orlson: lasă-l mai bine pe celălalt să intervină! Dacă toţi „spectatorii" gândesc în acest mod, nimeni nu intervine.

Apatia spectatorilor, consideră Chelcea, poate fi micşorată dacă martorii oculari comunică între ei, dacă situaţia nu este ambiguă şi dacă este permis accesul la informaţia socială. Ultima fază a modelului emergenţei comportamentelor prosociale constă în intervenţia de ajutorare propriu-zisă. Aceasta se produce cu atât mai probabil cu cât se consideră că persoana care solicită ajutor nu este responsabilă de situaţia în care se află.

Un rol important în declanşarea comportamentelor prosociale îl joacă simpatia faţă de persoana în cauză. Aceasta modifică percepţia controlabilităţii factorilor cauzali. Simpatia este cauza pentru care acordăm, cu precădere, ajutor persoanelor care seamănă cu noi, care au trăsături de personalitate similare cu ale noastre.

Există, remarcă S. Chelcea, diferite moduri de a ajuta, în funcţie de atribuirea responsabilităţii pentru situaţia ce reclamă un comportament prosocial, precum şi de percepţia privind responsabilitatea găsirii unei soluţii.

S-au distins, reţine Chelcea, patru modele ale ajutorării: 1) modelul moral (în cazul responsabilităţii ridicate atât în ceea ce priveşte situaţia, cât şi găsirea soluţiei); 2) modelul iluminist (cine se află într-o situaţie critică are responsabilitate ridicată pentru situaţia în care a ajuns, dar nu are nici o responsabilitate sau are o responsabilitate scăzută în imaginarea soluţiei pentru ieşirea din criză); 3) modelul compensator (responsabilitate scăzută pentru poziţia critică în care te găseşti, dar înaltă responsabilitate pentru soluţionarea problemei); 4) modelul medical (individul are responsabilitate scăzută atât în legătură cu situaţia problematică, cât şi cu depăşirea ei).

Cele patru modele de ajutorare, ne avertizează psihosociologul român, nu se rezumă la situaţii individuale. Ele pot fi aplicate unor colectivităţi largi, chiar unor popoare sau naţiuni, schematic modelele de ajutorare putând fi reproduse într-un tabel cu două intrări (Tabelul 1).

Cine este răspunzător pentru rezolvarea situaţiei de criză

Cine este răspunzător pentru crearea situaţiei de criză

Noi AlţiiNoi Modelul moral Modelul

iluministAlţii Modelul

compensatorModelul medical

7

Tabelul 1. Cele patru modele de abordare a ajutorului(Chelcea, 2003, apud Brickman, 1982)

Comportamentul prosocial este un comportament învăţat. Expunerea la modele prosociale măreşte probabilitatea de întrajutorare umană: cu cât vom promova mai mult valorile sociale prin acţiunile noastre, cu atât îi vom influenţa mai puternic pe ceilalţi în sensul realizării unor comportamente prosociale.

3.1. Socializarea si functionarea normelor socialeGranita dintre ajutorul interesat si ajutorul dezinteresat este foarte

greu de stabilit, dar atunci cand beneficiile celui care ajuta nu sunt directe si previzibile, cand actiunile sunt in favoarea celuilalt, comportamentele pot fi consirderate prosociale. In cadrul lor, altruismul adevarat ar fi varianta maximala a dezinteresului, deorece in acest caz, in afara unei satisfactii spirituale pure, lipsita de orice alta compensatie, alte beneficii nu exista.

O serie de studii experimentale au confirmat faptul ca la fel ca si alte genuri de comportamente, cel prosocial este invatat in timpul socializarii primare. Invatarea sociala, atat prin mecanismul direct al recompensei, pedepsei si reintaririi, cat si prin observarea consecintelor comportamentale ale altor persoane ce intreprind actiuni prosociale (invatarea directa, prin modele), conduce la insusirea de conduite altruiste la copii. De altfel, s-a dovedit experimental ca reintarirea influenteaza substantial si comportamentele adulte de ajutorare.

Intr-un studiu pe aceasta problema, indivizi de pe strada principala a unui centru urban au fost rugati de catre o femeie sa-i explice cum sa ajunga la un anume magazin. La unii le-a multumit (conditia de recompensa), altora le-a spus ca nu a inteles nimic din explicatiile lor (conditia de pedeapsa). Dupa un scurt timp cei ce au fost rugati sa ajute s-au gasit in fata urmatoarei situatii: o alta femeie si-a pierdut geanta pe strada (femeile erau, in fapt, complice cu experimentatorul). Din cei aflati in conditia de recompensa, 90% au returnat geanta, in timp ce 40% au facut acelasi lucru dintre cei ce au fost “pedepsiti” (Moss, Page, 1972).

De ce comportamentele prosociale sunt incurajate de societate? Comportamentele prosociale, aducand, in general, beneficii grupurilor sociale, sunt, prin urmare, la cote inalte promovate de societate. S-au sedimentat si norme in acest sens, trei aparand mai semnificative:

Norma responsabilitatii sociale pretinde ca oamenii sa-i ajute pe cei ce depind de ei: parintii pe copii, profesorii pe elevi, superiorii pe subordonati. Colectivitatile umane au dezvoltat si instante - formale si informale - care vegheaza la buna functionare a acestei norme, dintre care legile juridice si institutiile corespunzatoare sunt cele mai eficiente. Dar si religia si codul moral al oricarei culturi includ printre prescriptiile

8

fundamentale datoria de a-ti ajuta semenul, si cu atat mai mult pe cei apropiati. Iubirea aproapelui - expresia superioara a prosocialului - este valoarea centrala in crestinism.

Norma reciprocitatii (Gouldner, 1960) cere ca daca ai fost ajutat sa ajuti si tu pe facatorii tai de bine, desi aici accentul se muta de pe asistenta dezinteresata - situandu-ne in paradigma schimbului social - avem de-a face totusi cu acte prosociale, intrucat schimbul nu este direct si imediat, nu se negociaza si in tot cazul, norma trimite la decentrarea de pe egoismul pur. Altfel spus, teoretic ai putea fi ajutat, fara ca, in timp, sa returnezi ajutorul. Si, de fapt, cazurile de acest fel sunt multiple. Norma reciprocitatii pretinde sa-i ajuti pe cei ce te-au ajutat, chiar daca pe viitor nu vei mai avea beneficii din partea lor.

Norma justitiei sociale, care spune ca trebuie sa existe o distributie cinstita (justa) a resurselor si beneficiilor intre oameni si grupuri de oameni. Intr-o formula mai tehnica ea se regaseste in principiul echitatii, (Adams, 1965) potrivit caruia starea de echitate dintre doi actori sociali se realizeaza atunci cand raportul dintre “ceea ce da” (investeste) si ceea ce “primeste” (castiga) a unuia e egal cu acelasi raport a celuilat. Daca notam cu i “investitiile” si cu c “castigurile”, iar cu A si B cele doua persoane, echitatea este prezenta in formula Ai/Ac = Bi/Bc. Daca relatia dintre cele doua rapoarte este perceputa ca nonegala de catre persoanele implicate, avem o situatie de inechitate si ele incearca restabilirea inechitatii. Acesta se face fie prin ajustari pe plan comportamental (marirea sau micsorarea costurilor sau a beneficiilor proprii sau ale partenerului), fie pe plan pur psihologic (rationalizari si justificari de genul “in fond si el a facut”, “daca ma gandesc mai bine si eu beneficiez mult” etc.). In cazuri extreme, relatia diadica se poate rupe, atunci cand situatia este considerata total inechitabila, iar modificari comportamentale ori perceptive nu sunt acceptate. Asa se intampla de multe ori in cuplul conjugal. Principiul echitatii opereaza, chiar daca intr-o forma mai difuza si in contexte sociale mai putin structurate, in care cei care se compara in raport de “ce dau” si “ce primesc” nu sunt in relatii de activitati directe si stabile. Si e important de subliniat ca daca initiativele pentru rezolvarea inechitatii vin de regula din partea celor dezavantajati (sau care se considera ca atare), studiile experimentale, ca si realitatea cotidiana, ne arata ca si cei supracompensati au tendinta de a redistribui beneficiile in favoarea celor neindreptatiti, neindreptatiti de persoane, de institutii sau pur si simplu de soarta. De aceea, norma si sentimentul justitiei sociale conduc la comportamente prosociale.

3.2. Ajutorarea altuia ca proces decizional stadialObservatii asupra unor evenimente din derularea vietii de zi cu zi, ca

si investigatii expres proiectate, au sugerat ca exista mai multe stadii in luarea hotararii de a interveni sau nu intr-o imprejurare de urgenta, in care calculul costurilor si beneficiilor este doar unul. Inspirati de modelul initial a lui J.Darley si B.Latane (1968), cei mai multi autori considera ca patru mari faze pot fi desprinse in respectivul proces decizional. Ele sunt reprezentate grafic in figura 1. Vom comenta in continuare succint aceste faze.

9

In legatura cu perceptia nevoii de ajutore, de notat ca unele situatii apar clar ca solicitand asistenta urgenta (un batran ce a cazut si nu se poate ridica, un individ ce este pe punctul de a se ineca, o casa ce ia foc s.a.), in timp ce altele sunt ambigue (un zgomot de cazatura noaptea in apartamentul vecin sau pe scari). Apoi, in aceste cazuri perceptia propriu-zisa este totdeuna insutita de interpretari si definiri ale contextului.

Intr-un experiment (Shotland, Straw, 1976), un lot de studenti au fost rugati sa vina seara la facultatea de psihologie pentru a completa niste chestionare. Lucrand fiecare intr-o camera separata, la un moment dat au auzit cum pe coridor are loc o incaierare intre un barbat si o femeie (erau de fapt studenti de la teatru, complici de-ai experimentatorului). Femeia striga intr-una “lasa-ma in pace, ia mana de pe mine”. Dar intr-o conditie experimentala (de casatoriti), ea adauga: „nici nu stiu de ce m-am maritat cu tine”, pe cand in cealalta conditie (de necunoscuti), replica suplimentara la „lasa-ma in pace…” era „nu te cunosc”. Pentru prima conditie, numai 19% din studentii subiecti au intervenit, in vreme ce pentru cea de-a doua, 65%. Desi situatia era aproape identica in continutul ei fizic, subiectii au perceput ca femeia are mai multa nevoie de ajutor cand a fost vorba de un barbat strain.

Stadialitatea deciziei pentru comportamentul prosocial1. NU exista probleme 2. DA. NU este responsabilitatea mea3. DA. NU se merita: prea mult risc, prea mult timp etc.4. DA. NU pot sa-mi dau seama cum5. DA

Figura1. Acordarea ajutorului ca proces decizional stadial (dupa Sears s.a)

Asumarea responsabilitatii personale este in legatura cu internalizarea normei responsabilitatii sociale, precum si altor factori ce tin de situatie sau de caracteristicile celui care ar putea da ajutor. Conteaza, bunaoara, in ce proximitate spatiala sau psihologica esti cu cel care are nevoie de ajutor.

De exemplu, pe plaja, de la o mai mare distanta observi cum cineva ii fura lucrurile unei persoane abia intrata in apa. Angajarea in a recupera lucrurile si a i le inapoia individului, care nici macar nu te-a vazut vreodata, este mult mai mica decat atunci cand esti vecin de plaja cu el. Si bineinteles, responsabilitatea e mai mare daca te-a rugat sa ai grija de lucruri.

De asemenea, te simti in mai mare masura obligat in a interveni intr-o situatie ce necesita ajutorul, daca te consideri competent. Responsibilitatea se accentueaza in cazul in care asistenta acordata presupune cunostinte din profesia pe care o ai. Aici, norma responsabilitatii sociale se specifica in aceea a datoriei profesionale. Estimarea costurilor si beneficiilor in atari imprejurari se refera nu numai la raportul intre propriile pierderi si castiguri, ci si la raportul dintre acestea si cele ale receptorului de ajutor. Daca costurile implicate in comportamentul prosocial le evaluezi ca fiind mari, iar beneficiile ce urmeaza sa fie asistat, ca mici, ajutorul e putin probabil sa aiba loc. Dimpotriva, cu cat nevoia de ajutor este mai pronuntata, si cu cat oferi mai mult ajutor -; fara riscuri

10

foarte mari -; cu atat interventia este mai plauzibila si satisfactia (beneficiul psihic) este mai substantiala. Si mai e de observat cum costurile sunt prezente nu doar cand ajuti, ci si uneori cand te sustragi de la ajutor. Judecata celorlalti, ca puteai interveni dar nu ai facut-o, duce la discomfort psihologic si o micsorare a stimei de sine.

Ultima faza inainte de actiunea efectiva este decizia pentru o varianta sau alta de ajutorare. In aproape orice imprejurare ce implica ajutor sunt doua modalitati fundamentale de interventie : a actiona direct (aperi pe cineva care este batut) sau a cere asistenta agentilor si a institutiilor specializate (in cazul de mai sus chemi politia). Decizia pentru o forma sau alta de interventie depinde de variabile cum sunt capacitatile si cunostintele celui in cauza, mijloacele materiale pe care le poseda, urgenta situatiei etc.

Exista mai multe motive datorita carora oamenii nu se angajeaza in conduite prosociale: nu percep situatia ca alarmanta; nu se simt responsabili in a da asistenta, considera costurile implicate prea mari, ar vrea sa ajute, dar nu stiu cum. Desigur, nu in toate stadiile si nu la toti indivizii deciziile sunt clar binare („da” si „nu”), dar comportamentele ezitante reprezinta, in atari imprejurari, pana la urma, tot alternativa de neajutorare. Pe de alta parte, nu orice eveniment si nu orice persoana parcurge in intregime stadiile mai sus analizate. Cel ce se arunca in foc sa salveze viata unui copil se gandeste mai putin la responsabilitati, pierderi si castiguri si modalitati de actiune. Asemenea acte par a fi, mai degraba, motivate de sentimente si de valori inserate prin socializare in straturi de mare adancime a personalitatii. Sau poate ca sunt genetic programate. In tot cazul, o serie de factori mai specifici, de personalitate si de context, decat cei mentionati pana acum, intervin in comportamentul de natura prosociala.

3.3. Interactiunea personalitate - situatie3.3.1. Caracteristici ale ofertantului de ajutorPsihologii sociali si-au pus intrebarea daca exista anumite trasaturi

de personalitate care obstacoleaza sau faciliteaza conduitele prosociale. S-a constatat ca nu se poate stabili un profil de personalitate general a celui ce sare in ajutor la nevoie, cat mai degraba o corelatie intre anumite atribute personale, tipul de ajutor acordat si conditiile in care el se desfasoara. S-a confirmat experimental, de pilda, ca adultii cu o mare nevoie de aprobare sociala sunt mult mai caritabili comparativ cu cei ce au astfel de nevoie mai mica, dar numai cand actele lor au fost nemijlocit inregistrate (vazute) de altii (Satow 1975).

Atitudinea si starea emotiva vizavi de un episod ce ar necesita asistenta influenteaza comportamentul prosocial. D. Batson (1981) crede ca in fata cuiva care este in necaz si in suferinta, doua modele atitudinal -; emotive contradictorii functioneaza : 1) preocuparea empatica, adica centrarea pe intelegerea si suferintele celuilalt; 2) preocuparea fata de propriile stari psihice cauzata de o situatie incarcata emotional (in care cineva este agresat sau i se intampla ceva neplacut). Prima reactie duce la ajutorarea celui cu probleme, a doua (centrarea pe sine) poate conduce la asistenta prosociala, dar din motive egoiste, pentru a-si rezolva propriul

11

discomfort emotional. Insa, de regula, oamenii incearca sa se elibereze din tensiunea produsa de episoade si scene dramatice, dar nu implicandu-se, ci parasindu-le. De altfel, Batson si-a bazat constructia sa teoretica pe studii concrete, care arata ca atitudinea empatica angajeaza cu mai mare probabilitate acte de ajutorare.

O multitudine de studii s-a concentrat asupra importantei dispozitiei sufletesti in acordare de ajutor. Starea de buna dispozitie (ai obtinut o nota mare la examen, ai primit o scrisoare de la cel drag etc.) indeamna la conduite prosociale la generozitate. Nu este destul de clar ce mecanisme psihosociale sunt implicate, dar se pare ca norma echitatii ar juca un rol : constatarea contrastului dintre bucuria ta si necazul altuia te trimite in numele justitiei sociale la acte care sa se refaca cat de cat echilibrul interuman. Efectele dispozitiilor sufletesti negative sunt mai variate decat cele ale dispozitiilor pozitive. O proasta dispozitie afectiva obstacoleaza interventia prosociala, intrucat persoana in cauza este concentrata asupra necazurilor personale si are, deci, mai putine preocupari empatice, dar in acelasi timp, dezvolta compasiune pentru semenul aflat in dificultate, prin efectul similaritatii. Apoi, o stare de suparare ar putea fi contrabalansata prin multumirea ca ai facut un bine. Trecerea in revista a rezultatelor cercetarilor pe aceasta tema (Sears si altii 1991) arata in mare disens cu privire la rolul dispozitiilor sufletesti negative.

3.3.2. Contextul de interventie prosocialaContextul concret in care o anumita imprejurare cere ajutor are o importanta cruciala daca el va fi acordat sau nu, si in ce masura. De altfel, contextul este locul de intersectie a atributelor donatorului si primitorului de asistenta si caracteristicilor de ambianta exterioara, actiunea prosociala fiind rezultanta interactiunii dintre factorii de personalitate a subiectilor umani implicati si a unor variabile situationale. Intrucat primii au fost analizati anterior, sa ne oprim acum asupra celor din urma.

O clasa importanta de variabile ce opereaza in asistenta prosociala sunt cele ecologice (de mediu fizic si demografic). Dintre acestea, starea generala a vremii conteaza destul de mult. Numeroase studii de teren si laborator au confirmat ideea populara ca o vreme placuta (senin, temperatura comfortabila) incurajeaza actele prosociale. Datele unor asemenea cercetari au aratat si ca un zgomot mai puternic afecteaza acordarea de ajutor. Dar nu atat intensitatea in sine conteaza, cat diferenta ei fata de cea a zgomotului obisnuit al unui context. S-ar parea ca o intensitate mai mare decat cea normala alarmeaza oamenii si ii indeamna, prin urmare, sa neglijeze persoanele aflate la necaz. Marimea localitatii are, de asemenea, importanta in actele prosociale, in sensul ca acestea sunt, proportional, mai frecvente in asezarile mai mici decat in marile orase. Probabil ca explicatia este in legatura cu aprobarea si dezaprobarea celorlalti, contextul de anonimat specific marilor aglomerari urbane micsorand simtul responsabilitatii personale. Faptul daca individul care este pus in situatia de a ajuta este sub presiunea timpului sau nu, are o mare semnificatie in decizia de a actiona prosocial.

12

Factorul timp este determinant fata de alte variabile, si ele importante. Intr-un experiment (Darley, Batson 1973), mai multi studenti de la teologie au fost rugati, individual, sa mearga intr-o cladire apropiata pentru a avea o discutie cu un specialist. Unora li s-a spus ca tema convorbirii este cea a Bunului Samaritean din Biblie (cazul altruistului pur), altora ca ea se refera la ce sanse profesionale au ei dupa absolvire (neutra prosocial). Apoi, unora li s-a comunicat ca discutia incepe doar peste cateva minute bune, iar altora ca trebuie sa se grabeasca, deoarece specialistul ii asteapta deja. Pe traseul dintre cele doua cladiri au intalnit un individ cazut jos, saracacios imbracat, ce tusea si gemea. Numai 10% din cei ce se grabeau au oferit ajutor, comparativ cu cei 63%, dintre cei care nu erau sub presiunea timpului. Rezultatul este, desigur, de asteptat. Dar destul de surprinzator este faptul ca natura subiectului discutiei nu a produs diferente in a ajuta sau nu; cei ce mergeau sa discute despre exmplarul altruist nu s-au angajat in mai mare masura in a oferi asistenta. Constrangerea de timp a pus in umbra preocuparea fata de cel aflat la nevoie.

Mai mult decat factorii fizici de mediu, interventia psihosociala depinde de prezenta altor oameni in context. Prezenta celorlalti poate stimula respectiva interventie, dar o poate si inhiba. O stimuleaza in masura in care a face bine este dezirabil social si, in consecinta, comportamentul tau, va fi aprobat si pretuit de cei din jur.

O inhiba in mai multe conditii si prin mai multe mecanisme si anume: • ceilalti influenteaza in masura considerabila definirea situatiei, interpretarea ei ca grava sau nu. Atunci cand imprejurarile apar ambigue, mai putin structurate, daca altii nu intervin, inseamna pentru prezumtivul donator de ajutor ca nu este o situatie critica. • chiar daca situatia apare evident una care necesita ajutor, din moment ce ceilalti nu se amesteca, ai si tu o retinere cauzata si de grija de a nu-i ofensa pe ceilalti. Te gandesti ca neangajarea celorlalti are la baza evaluarea de catre ei a situatiei ca fiind periculoasa sau una care nu merita interventia. Dorinta de a evita dezaprobarea celor pezenti face putin probabila actiunea de ajutorare. • cu cat mai multi indivizi asista la o intamplare ce pretinde o interventie de ajutorare, cu atat mai mult are loc o difuzie de responsabilitate. Fiecare din martorii la o atare scena banuiesc ca ceilalti au facut deja ceva (au chemat pollitia, de pilda), sau ca sunt pe punctul de a o face. Daca o singura persoana se gaseste in fata unei situatii de ajutorare, toata responsabilitatea, ca si gratificatia ulterioara, ii revin numai lui, pe cand daca mai multi indivizi sunt prezenti, responsabilitatea, ca si eventualele recompense (de aprobare sociala), se disipeaza, sunt difuze. Asistarea mai multor martori oculari la un eveniment critic induce o stare de neangajare (“bystander effect”, Latane & Darley 1970). Acest efect nu functioneaza atunci cand unul din cei prezenti este perceput ca mai competent in a oferi ajutor. Dimpotriva, responsabilitaea se centreaza pe el si este, prin urmare, cumva obligat sa actioneze. Acordarea de asistenta celui aflat la nevoie are, in general, consecinte pozitive asupra acestuia. Dar si aici depinde mult contextul de ajutorare. In

13

multe cazuri, cel ajutat, prin faptul ca este pus, mai mult sau mai putin explicit, intr-o situatie de inferioritate si de obligatii fata de binefacatorul sau, traieste un disconfort puternic. Disconfortul dispare sau se reduce simtitor cand ajutorul este reciproc, sau cand el nu vine de la o alta persoana. Acest din urma fapt a fost dovedit experimental (Karabenik & Knapp 1988). Niste studenti aveau de realizat sarcini dificile la computere. La jumatate dintre ei li s-a spus ca pot fi ajutati de un specialist, iar la cealalta jumatate, de catre un computer. Numai 36% din prima categorie au cerut asistenta, in vreme ce, din cea de-a doua, 86%.

În concluzie, datele empirice, cu explicatiile si interpretarile atasate lor, indica cat de variabila si de complexa este motivatia si decizia de a actiona prosocial. Se subliniaza ca actele de acest fel sunt rezultanta tensiunii dintre factorii ce blocheaza actiunea si cei ce trimit inspre ea, si ca, deci, cele mai multe dintre ele sunt departe de a fi total dezinteresate. Aceste preocupari nu trebuie sa umbreasca valoarea comportamentelor prosociale. Dincolo de motivele ce le stau la baza, ele sunt, in contrast cu cele antisociale, benefice si umane.

4. Modelul stadial al dezvoltării morale (L. KOHLBERG)

Nivelul dezvoltării morale

Tipuri de raţionare morală

De ce trebuie să ne comportăm moral şi să respectăm regulile ?

Nivelul 1 Preconvenţional,

Tipul 1: Orientare prin pedeapsă şi conformare

Respectăm regulile ca să evităm pedeapsa

premoral (4 – 9 ani) Tipul 2: Hedonism

instrumental naivNe conformăm pentru ca în schimb să obţinem recompense

Nivelul 2 Convenţional

Tipul 3: Comportamentul moral al copilului care menţine relaţii bune şi obţine aprobarea celorlalţi

Ne conformăm ca să evităm dezaprobarea, nemulţumireaaltora

- morala conformării convenţionale faţă de rol (9 –14 ani)

Tipul 4: Comportament moral de menţinere a autorităţii

Ne conformăm ca să evităm blamul autorităţilor îndreptăţite şi sentimentul de culpabilitate care rezultă de aici

Ne conformăm ca să

14

Nivelul 3 Postconvenţional- principiile morale de autoacceptare

Tipul 5: Morala de contract a drepturilor individuale şi a legii acceptate democratic

păstrăm respectul spectatorului imparţial care judecă din punctul de vedere al bunăstării comunităţii

(după 14 ani)Tipul 6: Morala principiilor individuale de dreptate

Ne conformăm ca să evităm autoblamarea

Lawrence Kohlberg a sesizat faptul că oamenii îşi formulează opţiunile de natură morală în baza unor motive care se modifică sistematic şi consistent o dată cu înaintarea în vârstă. Pornind de la această premisă, a elaborat un model stadial al dezvoltării raţiunii morale în 6 nivele. Autorul precizează faptul că aceste stadii nu sunt asociate cu anumite vârste cronologice decât într-o manieră relaxată şi orientativă, existând un interval de vârstă prescris pentru atingerea fiecărui stadiu. De asemenea, menţionează faptul că nu orice persoană poate să atingă în dezvoltarea sa cel mai înalt stadiu moral, ultimul din cadrul modelului propus.

Primele două stadii, 1 şi 2, vizează raţiuni de natură morală caracteristice pentru copiii până la 9 ani la nivelul cărora se distinge clar tendinţa spre egocentrism. Kohlberg a inclus aceste prime două stadii într-un prim nivel pe care l-a şi numit preconvenţional deoarece determinările specifice acestor stadii nu se bazează esenţial pe reguli şi convenţii ce ghidează în general, interaciunile sociale dintre indivizii maturi. Raţiunile în baza cărora acţionează subiecţii la acest nivel sunt mai mult instrumentale. Copiii respectă reguli pentru că sunt interesaţi de evitarea sancţiunilor sau procurarea unor gratificaţii ce derivă din aceste asumarea conduitelor prescrise.

Următoarele două stadii, 3 şi 4, oamenii sunt preocupaţi de ceilalţi oameni. Ei consideră că moralitatea constă în respectarea normelor şi convenţiilor ca o datorie faţăde familie, instituţia căsătoriei, faţă de ţară. Kohlberg a inclus aceste două stadii într-un al doilea nivel, pe care l-a numit convenţional şi care caracterizează copiii de peste 9 ani până la vârsta adolescenţei. Spre exemplu, o persoană convenţională consideră total nepotrivit gestul de a da foc drapelului ţării sale.

Ultimul nivel cuprinde stadiile 5 şi 6 este numit de autor postconvenţional pentru că se dimensionează ca cel mai înalt nivel de raţionalitate morală după cel convenţional. Judecăţile morale la acest nivel sunt determinate de pattern-uri personale sau principii universale (e.g. justiţie, egalitate, respect pentru viaţa semenilor) mai degrabă decât de prescripţiile unor agenţi ai autorităţii sau ale vieţii sociale. Oamenii care ating acest nivel de dezvoltare morală percep regulile şi legile ca fiind arbitrare dar le respectă pentru că reglementează conduita socială şi în final protejează viaţa celorlalţi. Ei consideră că, în unele situaţii, este posibil ca drepturile individuale să eludeze reglementările legale dacă

15

procedurile de aplicare a acestora devin anacronice. Oamenii ating sadiul 5 doar după vârsta adolescenţei. Stadiul 6 este, în viziunea autorului atins în destul de puţine cazuri.

AplicaţiePentru a examina felul în care oamenii gândesc despre moralitate,

psihologii au analizat maniera în care subiecţii rezolvă teoretic dileme morale, cum ar fi ” dilema lui Heinz”. Ei au cerut acestora să hotărască dacă un bărbat numit Heinz ar trebui să fure un medicament rar şi pe care el nu îl poate plăti, pentru a putea salva viaţa soţiei sale bolnavă de cancer.

NIVELUL CUM ESTE CORECT? AR TREBUI HEINZ SĂ FURE MEDICAMENTUL?

Preconvenţional

1.Să asculte autoritatea superioară pentru a evita pedeapsa.

2.Să facă un schimb bun.

Heinz, nu ar trebui să fure medicamentul pentru că va ajunge în puşcărie.

Heinz ar trebui să fure medicamentul pentru că soţia lui îl va recompensa mai târziu.

Convenţional

3.Să-i mulţumească pe ceilalţi, care-l aprobă.

4.Să îndeplinească o îndatorire, urmând regulile sociale.

Heinz ar trebui să fure medicamentul pentru că îşi iubeşte soţia şi pentru că are aprobarea celor din familie.

Heinz ar trebui să fure medicamentul pentru că are o îndatorire faţă de soţia lui sau el nu ar trebui să fure medicamentul pentru că furtul este ilegal.

Postconvenţional

5.Să respecte regulile şi legile dar până la o anumită limită.

6.Să meargă după

Heinz ar trebui să fure medicamentul pentru că viaţa este mai presus decât orice.

16

principiile etice universale, cum ar fi dreptatea, egalitatea şi respectul pentru viaţa şi drepturile omului.

Heinz ar trebui să fure medicamentul pentru că viaţa este un lucru deosebit care trebuie respectată şi prelungită.

17