Prof. dr. ANGELA BANCIU

CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE EUROPEANĂ

LUMINA LEX 2003

Prof. dr. ANGELA BANCIU

1

CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE EUROPEANĂ

Repere istorice şi semnificaţii valorice

LUMINA LEX 2003

CUPRINS

IntroducereI. Premisele teoretice ale cunoaşterii istoriei culturii şi civilizaţiei europene. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . p. 91. Interrelaţia cultură-civilizaţie. Interferenţele reciproce dintre civilizaţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . p. 92. Originea şi caracteristicile civilizaţiei europene . . . . . . .p.263. Rolul istoriografiei în analiza tematicii propuse. Semnificaţii contemporane ale cunoaşterii istoriei civilizaţiilor . . . . . . p.31

II. Civilizaţia egeeană – leagăn al lumii europene. Elenismul şi edificarea fundamentelor civilizaţiei noastre. . . . . . . p.361. Temeliile civilizaţiei şi culturii greceşti: civilizaţiile cretană şi miceniană . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . p.362. De la epoca “obscură” la strălucirea Greciei arhaice . . . p.443. Epoca clasică. Cetatea greacă şi locul cetăţeanului în cadrul cetăţii. Originile democraţiei . . . . . . . . . . . . . . . . . . p.534. Cultura greacă – expresie a înfloririi politice a Atenei . p.635. Declinul şi sfârşitul cetăţii greceşti. Caracteristicile epocii elenistice. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . p.70

2

III. Roma şi influenţa civilizaţiei sale imperiale în spaţiul european . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . p.771. De la civilizaţia etruscilor la destinul Romei de cetate universală. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . p.772. Democraţia republicană romană. Instituţiile romane ca factor de civilizaţie. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . p.823. Caracteristicile culturii romane. Gândirea politico-juridică. Arta romană. . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . p.914. Moştenirea romană în civilizaţia europeană . . . . . . . . p.100

IV. Creştinismul în cultura şi civilizaţia medievală . . . p.1061. Bilanţul civilizatoric al lumii medievale . . . . . . . . . . . p.1062. Creştinismul – liant integrator al lumii medievale . . . . p.1113. Originile Marii Schisme religioase . . . . . . . . . . . . . . . . p.1164. Biserica latină şi geneza civilizaţiei occidentale . . . . . p.118

V. Creştinismul şi Islamismul. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . p.1231. Islamul şi lumea arabă. Influenţe arabe în cultura şi civilizaţia europeană. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . p.1232. Cruciadele – ca expresie a ciocnirii violente dintre două civilizaţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . p.1313. Consecinţele cruciadelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . p.134

VI. Creştinătatea ortodoxă şi Occidentul medieval. Bizanţul şi influenţa lui în spaţiul european . . . . . . . . p.1391. Etapele culturii şi civilizaţiei bizantine . . . . . . . . . . . . p.1392. Concepţia lui Nicolae Iorga despre Bizanţ după Bizanţ p.144 3. Structuri politico-administrative, juridice, culturale, artistice bizantine . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . p.1494. Viaţa cotidiană şi mentalităţi bizantine . . . . . . . . . . . . p.1575. Influenţele bizantine. Ţările Române şi lumea Bizanţului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . p.160

VII. Structuri politico-juridice, culturale şi mentale medievale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . p.1641. Statul feudă (seniorie). Proprietatea asupra pământului – izvor al legitimităţii puterii . . . . . . . . . . . . . p.1642. Justiţia şi rolul ei în societatea feudală . . . . . . . . . . . . . p.169 3. Mentalităţi medievale – modalitate de înţelegere mai adâncă a istoriei lumii europene . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . p.1724. Oraşul – simbol al luptei pentru libertate în epoca medievală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . p.1785. Caracteristicile culturii. Dezvoltarea învăţământului şi artei medievale ca expresie a înfloririi vieţii orăşeneşti . . . p.181

3

VIII. Renaşterea şi Reforma europeană . . . . . . . . . . . . p.1871. Caracteristicile generale ale Reformei . . . . . . . . . . . . . . p.1872. Renaşterea politică, economică, literară ştiinţifică, artistică. Umanismul Renaşterii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . p.1913. Originile Reformei. Simultaneitatea Renaşterii şi Reformei. Semnificaţia lor pentru lumea modernă a Europei. . . . . . . p.1994. Variantele protestantismului ca expresie a spiritului renascentist . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . p.203

IX. Geneza lumii moderne. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . p.2091. Caracteristicile lumii moderne . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . p.2092. Concepţii şi ipoteze cu privire la geneza lumii moderne p.2133. Anglia şi începuturile civilizaţiei moderne. Instituţiile engleze – model al dezvoltării politice europene . . . . . . . . p.2184. Cultura politică engleză din secolul XVII – premisă teoretică a iluminismului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .p.223

X. Civilizaţia Europei în Secolul Luminilor . . . . . . . . . p.2261. Spaţiul în Secolul Luminilor. De la Mica la Marea Europă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .p.2262. Progrese demografice şi economice. Revoluţia Industrială . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .p.2293. Iluminismul şi rolul lui în pregătirea revoluţiilor europene . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . p.2324. Statul în Secolul Luminilor.Teoria “despotismului luminat” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . p.240

XI. Civilizaţia Europei în Secolul Naţionalităţilor . . . .p.2441. Civilizaţia europeană între Reacţiune şi Revoluţie . . . . p.2442. Afirmarea Principiului naţionalităţilor. . . . . . . . . . . . . .p.2483. Mişcarea culturală în veacul al XIX-lea . . . . . . . . . . . . p.254

XII. Cultura şi civilizaţia românească în procesul dezvoltării civilizaţiei europene . . . . . . . . . . . . . . . . . . . p.2651. Civilizaţia românească între Occident şi Orient . . . . . . . p.2653. Modernizarea şi integrarea europeană a spaţiului românesc. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . p.2733. Cultura modernă românească şi civilizaţia europeană . . p.277

Note . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . p.Bibliografie selectivă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . p.292

4

INTRODUCERE

Ne aflăm într-o perioadă importantă din istoria continentului nostru, când încercăm să gândim Europa ca un întreg şi să înfăptuim cât mai rapid procesul de unificare a ei. Pentru a ne construi propria strategie şi pedagogie a integrării, o retrospectivă istorică de ansamblu asupra culturii şi civilizaţiei europene ne ajută să cumpănim mai bine faptele, realităţile şi judecăţile prezente. Să ştim şi să înţelegem cum sau de ce suntem europeni.

Din această perspectivă, lucrarea de faţă se adresează atât studenţilor care au în planul activităţilor didactice această disciplină, cât şi publicului larg, interesat să cunoască principalele repere istorice şi semnificaţii valorice ale evoluţiei lumii europene.

Lucrarea reprezintă un îndreptar sintetic, elaborat într-o viziune modernă, care oferă posibilitatea formării unei concepţii unitare şi coerente despre marile procese care au conferit caracteristici distincte culturii şi civilizaţiei europene, într-o epocă istorică sau alta.

Conţinutul lucrării “oscilează” deliberat între tradiţie şi inovaţie, noutate. Am ales acest demers socotindu-l potrivit pentru îndeplinirea scopului propus. Pe de-o parte

5

tematica preia şi dezvoltă unele idei din literatura de specialitate, pe de altă parte, sunt adâncite unele interpretări pentru a da studenţilor posibilitatea de a reflecta cu maturitate asupra resorturilor intime ce au influenţat cultura şi civilizaţia lumii, în speţă cea europeană.

Metodologia de redactare a lucrării îmbină sistematizarea şi interpretarea nuanţată a problemelor culturii şi civilizaţiei europene cu valorificarea experienţei didactice proprii, pentru a dezvolta structuri mentale logice care să permită tinerilor să înţeleagă societatea şi să se identifice cu ea.

Valoarea istoriei, spunea Nicolae Iorga, constă în “interpretările propuse de istorie”, iar acesta decurg din concepţia lui generală. Respectând faptele, ca valori în sine ale vieţii, istoria croieşte linii largi în mijlocul faptelor, relevând acei “factori hotărâtori” de care vorbea cu insistenţă P.Renouvin şi care ne îndeamnă mereu la construirea unei imagini de ansamblu asupra retrospectivei lumii, capabilă să acţioneze în sens purificator asupra gândirii noastre, pentru ca fiinţa umană să se poată cunoaşte şi înnobila continuu.

Rămânem încrezători în afirmarea componentei civilizatoare a tinerilor noştri şi sinceri datori tuturor celor care ne aduc sugestii pentru îmbunătăţirea tematicii şi conţinutului lucrării.

Mulţumim autorilor de prestigiu din literatura de specialitate ale căror idei au fost analizate şi valorificate în lucrarea de faţă precum şi cunoscutei edituri “Lumina Lex” pentru interesul depus, atât în pregătirea juridică cât şi în formarea unui larg orizont cultural al tinerilor.

Autoarea.

CAPITOLUL I

PREMISE TEORETICE ALE CUNOAŞTERII ISTORIEI CULTURII ŞI CIVILIZAŢIEI EUROPENE

1. Interrelaţia cultură-civilizaţie. Interferenţele reciproce dintre civilizaţii.

La cumpăna dintre milenii ritmul istoric s-a accelerat brusc, generând, mai mult ca niciodată răspunsuri cât mai clare la tradiţionalele întrebări care capătă o tot mai

6

bogată semnificaţie şi actualitate: cine suntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm. Dacă “viitorul este plin de trecut”, aşa cum afirma, pe bună dreptate, Leibrniz, înseamnă că omul contemporan nu va putea face faţă zguduitoarelor transformări de la acest început de mileniu decât cu o cunoaştere a moştenirii lui şi cu o percepţie profundă a destinului său, două elemente ce decurg din înţelegerea evoluţiei propriei sale civilizaţii.

Problematica culturii şi civilizaţiei europene este generoasă, dar implică mari dificultăţi de abordare, sistematizare şi interpretare. Informaţia variată, bogată care se află la îndemâna cercetătorului trebuie riguros selectată, ordonată şi analizată pentru a înţelege resorturile intime ale culturii şi civilizaţiei europene, evoluţia sinuoasă a raporturilor sociale, politice, juridice, culturale care au marcat, în timp, trecerea de la lumea antică la civilizaţia medievală şi modernă. Ordonând “faptele mari”, punându-le în relaţie şi introducând în desfăşurarea timpului o logică, prin acest demers, istoricul acordă atenţie, în primul rând, schimbărilor, transformărilor. Le depistează şi analizează cauzele şi efectele lor atât la nivelul evenimentelor cât şi al structurilor societăţii. În acelaşi timp, evoluţia civilizaţiei lumii ne relevă persistenţa îndelungată a unor structuri şi raporturi socio-umane care au o rezistenţă uluitoare în timp. Pe bună dreptate Wallerstein afirma că “schimbarea este eternă” adăugând însă imediat că “nimic nu se schimbă vreodată în această lume”. “Amândouă clişeele sunt <adevărate>. Structurile sunt acele recife coraliere de relaţii umane care au o existenţă stabilă în decursul unor lungi perioade de timp. Dar, totodată, structurile apar, se diversifică şi dispar”i

Evitând total istoria evenimenţială, tradiţionala, lucrarea de faţă analizează schimbările fundamentale petrecute în societatea şi cultura europeană şi care au direcţionat, în timp, orientarea proceselor de modernizare. Ea încearcă să dezvăluie acele constante care aparţin, după expresia lui Fernand Braudel,ii “duratei lungi” a istoriei. Această formulă este socotită astăzi a fi mai potrivită pentru a desemna inversul istoriei evenimenţiale, a timpului scurt. Nu ne propunem (de altfel, nici nu poate fi posibilă) o tratare exhaustivă a culturii şi civilizaţiei europene. Lucrarea deschide doar posibilitatea explicării şi evaluării marilor procese istorice, a faptelor de cultură care au generat şi influenţat decisiv civilizaţia europeană. Ea relevă rolul creştinismului în configurarea şi dezvoltarea civilizaţiei europene, ştiut fiind că civilizaţiile s-au coagulat în jurul marilor religii, precum şi raporturile cu celelalte civilizaţii ale lumii. Totodată ea urmăreşte originea şi evoluţia instituţiilor, pluralismul şi valoarea gândirii, culturii europene, punând în evidenţă unicitatea şi vigoarea civilizaţiei noastre.

Pentru înţelegerea problematicii propuse este important să stabilim ce înţelegem prin cultură şi civilizaţie, precum şi interrelaţia dintre aceste două noţiuni, să urmărim cum apar conceptele de cultură şi civilizaţie în gândirea universală.

Există multe definiţii date conceptelor de “cultură” şi “civilizaţie” în decursul timpului. Unii autori pun semnul de egalitate între cultură şi civilizaţie, socotindu-le două noţiuni identice, alţii dezvăluie deosebirile dintre ele. De cele mai multe ori se eludează perspectiva raporturilor dintre cultură şi civilizaţie, faptul că nu există o dihotomie, o opoziţie între cele două domenii, ci o interrelaţie, o legătură strânsă între ele. Întreaga evoluţie istorică a omenirii dezvăluie interrelaţia dintre cultură şi civilizaţie, comunicarea dintre acestea urmărind realizarea idealului şi demnităţii omului, a vieţii şi comunităţii umane.

Noţiunea de cultură a înregistrat în literatura de specialitate peste 250 de definiţii. De altminteri, vocabularul ştiinţelor umaniste nu permite definiţii categorice, termenii nu

7

sunt stabiliţi o dată pentru totdeauna, ci variază de la un autor la altul, sau de la o etapă la alta a dezvoltării istorice. “Cuvintele, afirmă Levi Strauss, sunt instrumente cărora fiecare dintre noi este liber să le dea întrebuinţarea pe care o doreşte, cu condiţia să-şi explice intenţiile”iii

Noţiunile de cultură, civilizaţie nu pot fi definite categoric, ca şi cum am defini un triunghi sau o linie dreaptă în domeniul ştiinţelor exacte. În ştiinţele umaniste cuvintele îşi modifică sensul în funcţie de perspectiva istorico-filosofică în care sunt folosite, de împrejurările social-politice pe care le exprimă, ele urmând gândirea celui care le animă şi însufleţeşte. De cele mai multe ori în literatura de specialitate termenii de cultură şi civilizaţie se confundă. Pentru faptul de civilizaţie germanii întrebuinţează termenul de “kultur” iar francezii indică faptul de cultură prin cuvântul “civilisation”. Se folosesc, apoi, deseori expresiile de “civilizaţie spirituală” şi de cultură materială”.

În opinia noastră conceptele de cultură nu sunt identice, dar ele se află într-o strânsă relaţie, care le defineşte şi îmbogăţeşte, conferindu-ne o posibilitate de analiză cât mai corectă şi precisă.

Mijlocul metodic de a defini cultura este cel care porneşte de la sensul originar, simplu al noţiunii de cultură. Prin cultură, romanii – de la care am moştenit termenul – înţelegeau munca pe care o depuneau pe ogoare pentru a obţine roadele necesare existenţei vieţii lor. Noţiunea de cultură implica, în viziunea lor, intervenţia activă şi organizată a omului cu scopul de a scoate din natură bunuri pe care aceasta singură, de la sine nu i le putea da. Înţelesul originar de trudă, de muncă umană, grija pe care omul o poartă ogorului s-a păstrat, într-un fel, până azi, dar cu foarte mare extensie a sferei de cuprindere care a căpătat, în acelaşi timp, un conţinut mult mai adânc. Cultura îşi menţine înţelesul de creaţie a omului prin munca lui în domeniul spiritului şi efortul continuu de a păstra şi îmbogăţi propria creaţie. De altfel, încă din antichitate Cicero vorbea de “cultura agrorum” şi “cultura animi”, prin aceasta din urmă înţelegând un efort educaţional cu mare efect în rodirea sufletului, efort ce îngloba atât procesul de învăţământ, cât şi experienţa de viaţă personală a fiecărui individ. Tot la fel Horaţiu vorbea de cultivarea spiritului.

Schimbările din epoca modernă au îmbogăţit sensurile noţiunii de cultură. Un rol important l-a avut mişcarea romantică, prin orientarea către cercetarea valorii culturilor populare, a tradiţiilor şi obiceiurilor diferitelor popoare. Din secolul al XIX-lea cultura a devenit obiect de studiu datorită explorărilor etnografice a culturilor primitive şi populare. Prin lărgirea şi sistematizarea creaţiilor umane, aşa cum acestea au evoluat de-a lungul timpului, s-au dezvoltat, alături de filosofia culturii ca disciplină autonomă, noi discipline particulare de sine stătătoare despre cultură precum: etnografia şi antropologia culturală, psihologia şi sociologia culturii, care legitimează ştiinţific culturologia, o teorie generală despre cultură şi raporturile acesteia cu civilizaţia.

În epoca contemporană există două tendinţe în definirea culturii: a) restrângerea conceptului la unele din cele mai elaborate valori din sfera artisticului şi ştiinţificului; b) extrapolarea, fără discernământ, a acestui concept la întreaga viaţă socială.

Marele sociolog român, Dimitrie Gusti oferea trei accepţii ideii de cultură: a) cultură obiectivă, prin care înţelegea un sistem de bunuri culturale ce formează stilul unei epoci (dat de creaţiile literar-artistice, descoperirile ştiinţifice, de apariţia unui cult religios); b) cultură instituţională în care includea statul, biserica, şcoala, armata,

8

organizaţiile economice, ştiinţifice, artistice; c) cultură personală ce semnifica atitudinea personală faţă de opera de cultură, raportul viu dintre persoane şi valoarea culturală.iv

Problema hotărâtoare în analiza culturii este relaţia natură – societate - cultură. Într-un anumit sens am putea defini cultura ca o sinteză între natură şi societate. De pildă, André Marlaux definea cultura ca fiind acel moment în care umanul se desprinde de biologic. Cultura se naşte prin dialogul activ al omului cu natura, iar în raportul om-natură, omul apare ca o fiinţă socială. Cultura nu poate fi concepută în afara socialului şi umanului. “Culturalul se prezintă ca o ipostază majoră a socialului şi umanului”v

Cultura, în genere, se defineşte ca fiind totalitatea valorilor spirituale create de omenire în decursul practicii sale social-istorice şi care reprezintă progresele realizate în cunoaşterea naturii, societăţii şi a devenirii însăşi a fiinţei umane. În sfera ei, cultura include atitudinile, actele, operele limitate la domeniul spiritului şi intelectului, care servesc satisfacerea nevoilor spirituale şi intelectuale. În acest sens, din punct de vedere istoric, culturii îi aparţin operele de ştiinţă, filosofie, istorie, literatură, muzică, arhitectură, sculptură, pictură, arte decorative, etc. Totodată ea include datinile şi obiceiurile, credinţele şi practicile religioase aşa cum au evoluat de-a lungul mileniilor. Fiecare cultură reprezintă expresia unei anumite societăţi iar studierea atitudinilor şi comportamentelor individuale se face pe fundalul unei culturi specifice.

Din definirea noţiunii de cultură observăm că nu orice tip de creaţie umană intră în noţiunea de cultură, ci numai creaţiile valorice constituie conţinutul esenţial al noţiunii de cultură.

Din punct de vedere al propriei dinamici cultura include, în mod firesc, următoarele elemente esenţiale constitutive: a) cunoaşterea (momentul gnoseologic), cultura fiind un act de cunoaştere, de receptare şi selectare a unui imens flux informaţional, un rezultat cognitiv al activităţii practice. Acest moment al culturii este deosebit de important, întrucât nimeni nu se poate realiza ca personalitate fără a asimila un bogat şi selectat volum de cunoştinţe, fără a cunoaşte o anumită moştenire culturală; b) valoarea (momentul axiologic) semnifică raportarea rezultatelor cunoaşterii la nevoile, trebuinţele şi aspiraţiile omului aprecierea lor critică în funcţie de interesele social-umane. c) creaţia (momentul creator) este momentul de salt calitativ de la un fapt natural la unul cultural. Creaţia este însăşi principiul de geneză al valorilor. Ea ne dezvăluie momentele de discontinuitate în evoluţia culturilor, apariţia noului. d) comunicarea (momentul comunicaţional) care înseamnă generalizarea socială şi asimilarea critică a valorilor culturale, realizarea funcţiei sociale a culturii.vi Viabilitatea şi eficienţa unei culturi depinde de gradul de răspândire şi asimilare a ei la scară socială.

Din punct de vedere al funcţionalităţii cultura se structurează pe niveluri distincte: elementul cultural, complex cultural, tip de cultură, aria culturală, modelul cultural.

Elementul cultural este unitatea de bază cea mai simplă a unei culturi, el desemnând orice produs cultural care încorporează o valoare.

Complexul cultural este alcătuit dintr-un ansamblu de elemente culturale corelate funcţional şi stilistic între ele. Complexul cultural determină un anumit sistem cultural care generează un anumit tip de cultură.

Tipurile de cultură se clasifică în funcţie de anumite criterii: a) criteriul temporal-istoric şi din această perspectivă vorbim de cultura antică, medievală, renascentistă, modernă, contemporană; b) criteriul spaţial-geografic care desemnează zona de afirmare

9

a unei culturi, ca de pildă: cultura greacă, egipteană, aztecă; c) criteriul tipologic care include culturi primitive, arhaice, evoluate. Lucian Blaga împarte culturile în cultură minoră (copilăria unei culturi) şi cultură majoră (maturitatea unei culturi) iar Tudor Vianu foloseşte noţiunile de cultură parţială şi totală.

Aria culturală desemnează regiuni şi zone etno-culturale în care se găsesc culturi inedite ca esenţă şi asemănătoare ca formă (de pildă, aria culturii europene).

Modelul cultural îndeplineşte o funcţie normativă faţă de celelalte culturi pe care le influenţează. În fiecare epocă istorică există culturi şi civilizaţii reprezentative care le influenţează pe celelalte. În procesul dezvoltării istorice toate fiinţele umane capătă de la generaţia vârstnică o instrucţie deliberată şi premeditată. În acest mod sunt transmise de la o generaţie la alta modelele culturale şi de comportament.vii Fiecare individ îşi apropie acele modele care îi satisfac trebuinţele personale, făcând din ele deprinderi proprii, reuşind, astfel, prin instruire şi imitaţie, să-şi joace rolul în societate într-un mod - spune Ralph Linton – “nu numai eficient dar şi în mare măsură inconştient”.viii Învăţând şi imitând aceste modele culturale oamenii asigură supravieţuirea însăşi a societăţii.

Finalitatea oricărui act de cultură o reprezintă creaţia de valori, lumea valorilor fiind deosebit de bogată şi complexă. Valoarea reprezintă un raport între un obiect (bun material, creaţie spirituală, un principiu, o idee, un comportament) şi un subiect care apreciază obiectul respectiv. Obiectul devine obiect al valorizării în virtutea calităţilor pe care le are, iar subiectul apreciază aceste calităţi în măsura în care ele satisfac anumite trebuinţe de ordin material sau spiritual.

Valorile se pot clasifica după natura obiectului în: valori economice (avuţie, proprietate), valori politice (democraţie, pluralism, dreptate), valori morale (bine, cinste, datorie, onestitate), valori artistice (frumos, tragic, sublim, comic), valori ştiinţifice (adevăr, certitudine, obiectivitate), valori filosofice (fericire, umanism, libertate), valori religioase (divin, sacru, tabu), valori sportive (fair play, dorinţă de auto-depăşire).

Valorile se clasifică apoi după criteriul stabilităţii (în valori perene şi valori cu o arie restrânsă de recunoaştere) şi după gradul de impact cu societatea (în valori sociale şi valori individuale).

Principalele caracteristici ale valorilor sunt: istoricitatea (o expresie a relativităţii lor), normativitatea (ele îndeplinesc rolul de reguli ale vieţii sociale), polaritatea (binele apare în raport cu răul, frumosul cu urâtul, adevărul cu falsul), ierarhia valorilor (distincţia valorii inferioare şi superioare nu funcţionează decât în interiorul aceluiaşi tip de valori).

Valorile fundamentale ale umanităţii sunt adevărul ca valoare gnoseologică, binele ca valoare morală, frumosul ca valoare estetică, libertatea ca valoare filosofico-politică.

Dacă cultura înseamnă suma valorilor spirituale, civilizaţia semnifică adaptarea acestor valori la nevoile practice ale omului, utilizarea lor economică pentru realizarea unei vieţi materiale tihnite, care să sporească bucuria de a trăi în această lume. Aşadar, civilizaţia reprezintă totalitatea mijloacelor prin care omul se adaptează mediului (fizic şi social) reuşind deopotrivă să-l organizeze, să-l transforme şi să i se integreze.

Civilizaţia se caracterizează prin diversitatea formelor de raporturi între oameni şi natură, între oameni în procesul muncii, al producerii bunurilor materiale. Aceste raporturi marchează structurile sociale, formele de putere, instituţiile, reflectând gradul înalt de dezvoltare a unei societăţi.

10

Civilizaţia cuprinde aspecte sociale ale comportamentului individual şi care se regăsesc la nivel macrosocial în anumite instituţionalizării ale sistemelor social-politice. Ea reprezintă, în ultimă instanţă, integrarea valorilor culturale în întreaga viaţă socială dar, mai ales, în comportamentul uman. Între cultură şi civilizaţie există o strânsă legătură, viaţa spirituală fiind sursa civilizaţiei. Cultura este civilizaţia virtuală iar din această perspectivă, cultura reprezintă doar un “potenţial de civilizaţie”, civilizaţia manifestându-se ca o “cultura în acţiune”. Prin excelenţă, civilizaţia este de natură utilitară, iar din punct de vedere istoric ea include: alimentaţia, locuinţa, construcţiile publice şi mijloacele de comunicaţie, tehnologia în general, activităţile economice, administrative, organizarea socială, politică, juridică, educaţională, religioasă.

Raportul dintre cultură şi civilizaţie în evoluţia societăţii umane se dezvăluie, pe de o parte, prin modalitatea şi gradul în care idealurile spirituale şi-au găsit materializarea în practica vieţii sociale, utilitare. Pe de altă parte, civilizaţia prin nivelul său de dezvoltare poate crea condiţii favorabile pentru înflorirea culturii. De altfel, întreaga istorie a omenirii este o tendinţă către cultură şi civilizaţie. Civilizaţia este o “noţiune externă” cum spune un gânditor german “cultura este o noţiune internă”. “Civilizaţia este corpul, căruia cultura îi creează sufletul”,ix N. Bagdasar socotind cultura ca un scop, iar civilizaţia ca un mijloc.

Civilizaţia reprezintă o chestiune socială sau colectivă, cultura este una personală. Ori de câte ori omul îşi exercită efortul asupra lui însuşi înfăptuieşte un act de cultură, ori de câte ori modifică lumea înconjurătoare, se vorbeşte de civilizaţie.

Civilizaţia apare ca o expresie a progresului material şi tehnic al culturii în vreme ce cultura este expresia spiritului profund al umanităţii. Cultura, aşa cum afirmă Fernand Braudel, este încărcată de “demnitatea” spiritualului, civilizaţia de “trivialitatea” materialului.x

Etimologia, termenul de civilizaţie derivă din latina clasică, adjectivul civilis şi substantivul civilitas desemnând calităţile generale ale cetăţeanului (civis) în relaţiile cu ceilalţi cetăţeni, trăsături cum ar fi politeţea, amabilitatea, respectabilitatea. Pentru vechii greci şi romani condiţia omului cetăţean semnifica un comportament civilizat iar tot ce se află în afara lumii greco-romane era socotit a fi barbar, având un comportament inferior.

Dacă cuvântul cultură este folosit încă din antichitate în accepţiunea pe care i-o conferim astăzi, expresia modernă a cuvântului civilizaţie apare mai târziu, doar la mijlocul veacului al XVIII-lea. Pregătind o lucrare de istorie universală Turgot folosea la 1752 noţiunea de “trecere la o condiţie civilizată”xi iar la 1756 Mirabeau în lucrarea Tratat despre populaţie foloseşte cuvântul civilizaţie ca fiind opus barbariei. Voltaire deşi a elaborat Eseu asupra moravurilor şi spiritului naţiunilor, care reprezintă prima istorie generală a civilizaţiilor, nu a folosit, în mod expres, noţiunea de civilizaţie.

La începutul secolului al XIX-lea cuvântul civilizaţie, până atunci folosit la singular, trece la plural, iar din secolul al XX-lea prevalează pluralul.xii În această perspectivă civilizaţiile sunt ansamblul caracteristicilor pe care le prezintă viaţa colectivă a unui grup sau a unei epoci. Într-o lucrare apărută în 1828, François Guizot, oferindu-ne exemplul unui celebru curs despre istoria civilizaţiei în Europa, socoteşte că progresul, dezvoltarea reprezintă ideea fundamentală a noţiunii de civilizaţie.xiii Pentru Guizat noţiunea de progres include nu numai activităţile sociale, ci şi perfecţionarea relaţiilor dintre oameni şi a umanităţii în general. Civilizaţiile înseamnă, pentru istoricul şi omul politic francez, în acelaşi timp dezvoltare socială şi progres moral, “progresul societăţii şi

11

progresul umanităţii”.xiv Formulând idei de o surprinzătoare actualitate, prin dezvoltare socială Guizat înţelegea ameliorarea condiţiei sociale, repartizarea mai echilibrată a bunăstării iar prin progresul moral schimbarea interioară a omului, dezvoltarea sa ca individ în sensul regenerării sale morale.

Spre deosebire de istoricii francezi, autorii germani au acordat întotdeauna întîietate culturii (Kultur), devalorizând conştient noţiunea de civilizaţie sau opunând cultura civilizaţiei. De pildă, istoricul şi filosoful german Oswald Spengler (1880-1936), în lucrarea Declinul Occidentului (1918-1922) opune cultura civilizaţiei. Pesimismul lui Spengler a marcat până astăzi gândirea europeană şi universală. Pentru Spengler civilizaţia reprezintă moartea unei culturi. Fiecare cultură traversează fazele evolutive ale omului, având un “ciclu vital” ce include copilăria, adolescenţa, maturitatea, bătrâneţea. Anchilozarea unei culturi prin bătrâneţea ei, transformă cultura în civilizaţie. “Civilizaţiile – spune Spengler – sunt stadiile cele mai superficiale şi mai artificiale pe care le poate atinge o comunitate umană superioară. Ele reprezintă un sfârşit; ele urmează devenirea ca devenit, ca existent, urmează viaţa ca moarte, evoluţia ca încremenire… Ele reprezintă un soroc irevocabil, dar la care se ajunge întotdeauna dintr-o profundă necesitate"xvDupă Spengler fiecare cultură are un ciclu vital de o mie de ani pe care nu-l poate depăşi deoarece atât au durat şi marile culturi: babiloniană, indiană, greco-romană. Cultura occidentală a apărut în preajma anului 1000, s-a transformat în civilizaţie în secolul al XVIII-lea şi nu va depăşi mult anul 2000, când se va apropia de încheierea ciclului său vital.

Faţă de pesimismul lui Spangler a pătruns şi s-a răspândit în conştiinţa istorică europeană concepţia despre civilizaţii a marelui istoric englez Arnold Toynbee (1889-1975).Într-o lucrare monumentală consacrată genezei, dezvoltării şi destrămării civilizaţiilor – Studiu asupra istoriei (1934-1961)xvi -Toynbee fundamentează ideea că viitorul Occidentului nu este iremediabil hotărât deoarece civilizaţiile nu dispar decât atunci când oamenii îşi pierd complet încrederea în forţele proprii, încetând lupta creatoare cu mediul. El analizează şi compară 21 de civilizaţii dintre care 14 s-au stins, 7 sunt în viaţă, iar dintre acestea, trei (egipteană, sumeriană, minoică) au rădăcini până în “zorii istoriei”.

Toynbee analizează civilizaţiile prin prisma a două concepte: provocare şi răspuns. Civilizaţiile reprezintă răspunsul omului la o succesiune de probleme care se înfăţişează sub forma unei provocări. Mediul înconjurător are un rol important în geneza civilizaţiilor, istoricul britanic descoperind îndeosebi virtuţile mediului înconjurător neprielnic.xvii Civilizaţiile fiind răspunsul omului la provocarea naturii, uneori cu cât provocarea este mai mare cu atât este mai puternic răspunsul omului. Dar acest fapt nu trebuie generalizat deoarece în geneza civilizaţiilor, spune Toynbee, aceeaşi rasă şi acelaşi mediu înconjurător se vor arăta rodnice într-un caz şi sterile, incapabile de a construi o civilizaţie înfloritoare în alt caz.

Interesul pentru explicarea diferenţelor culturale, de civilizaţie atât între naţiuni, cât şi între indivizi şi grupuri a crescut enorm, în ultima vreme. Cu toate acestea continuă să existe o lipsă de informaţii, mai ales, empirice despre acest subiect. Din această perspectivă, lucrarea lui Geert Hofstedexviii reprezintă o încercare de identificare şi explicare a menţinerii diferenţelor culturale, normative şi valorice dintre indivizi, grupuri şi naţiuni.

12

Folosind analogia modului în care sunt programate computerele, Geert Hofstede denumeşte aceste moduri de gândire, simţire şi acţiune programe mentale sau “software-ul minţii”. În viziunea autorului, aceasta nu înseamnă, desigur, că oamenii sunt programaţi la fel ca şi calculatoarele. Comportarea unui individ este predeterminată numai parţial de programele lui mentale; el are o abilitate nativă de a devia de la ele şi de a acţiona în moduri noi, care sunt creative, distructive sau neaşteptate. Prin “software-ul minţii” se desemnează reacţiile probabile şi de înţeles, în condiţiile unor antecedente cunoscute. Sursele programelor mentale provin din medii sociale în care cineva a crescut şi a câştigat experienţă de viaţă. Programarea începe în sânul familiei, ea continuă în anturaj, la şcoală, în grupurile de tineri, la locul de muncă şi în comunitatea de viaţă.Termenul obişnuit pentru un asemenea “software mental” este cultura înţeleasă în sens restrâns ca fiind cultura primară, civilizaţia sau rafinamentul minţii şi în plan particular rezultatele acestui rafinament, ca, de pildă, educaţia, arta şi literatura.

Cultura ca software mental corespunde unei mai largi utilizări a cuvântului fiind şi o cultura secundară, care include nu numai acele activităţi presupuse că rafinează mintea dar şi elemente curente din viaţă: salutul, modul de a mânca, ascunderea sau nu a sentimentelor, menţinerea unei anumite distanţe fizice faţă de alţii, dragostea pentru menţinerea igienei corporale, etc. Cultura secundară este întotdeauna un fenomen colectiv, deoarece este în cele din urmă acceptată, cel puţin parţial, de oamenii care au trăit în acelaşi mediu social unde a fost învăţată. Este programarea colectivă a gândirii care distinge membrii unui grup de un altul.

Din mulţimea termenilor utilizaţi pentru descrierea manifestărilor de cultură, după opinia lui Hofstede, patru elemente acoperă împreună, aproape complet, acest concept: simboluri, eroi, ritualuri şi valori. Simbolurile sunt cuvinte, gesturi, ilustraţii ce au a avut o semnificaţie numai pentru aceia care sunt implicaţi într-o anumită cultură (steagurile, simbolurile de stat, icoanele, statuile, clădirile). Simbolurile unui grup cultural sunt copiate uşor de către alte grupuri, din această cauză ele sunt situate în stratul superficial. Eroii sunt persoane vii sau decedate care posedă caracteristici preţuite mult într-o cultură şi care servesc ca modele de comportament. În epoca noastră influenţele din afară au devenit mai importante în alegerea eroilor decât erau în trecut (eroii principali din filme, cântăreţi celebri, fotbalişti, chiar personaje din desene animate, etc.) Ritualurile sunt activităţi colective, din punct de vedere social, deoarece ele se desfăşoară ca un scop în sine. De pildă, modalităţile de salut şi de acordare a respectului, ceremoniile sociale şi religioase sau chiar întâlnirile de afaceri şi politice organizate din motive care servesc adesea unor scopuri rituale. Valorile reprezintă nucleu principal al oricărei culturi. Simbolurile, eroii, ritualurile, valorile au o semnificaţie majoră când sunt privite din interiorul unor culturi, civilizaţii, şi nu din afara lor. Hofstede nu face o distincţie clară între cultură şi civilizaţie, lucrarea sa oferindu-ne, însă, informaţii concret-istorice, dintr-o perspectivă multidisciplinară, de interes pentru problematica analizată.

Socotim că pentru a înţelege deosebirile dintre cultură şi civilizaţie, lucrarea lui Fernand Braudel, Gramatica civilizaţiilor reprezintă un îndreptar sintetic ce ne oferă posibilitatea unor ample şi precise abordări privind forma, conţinutul şi semnificaţia istorică a acestora. În opinia lui Fernand Braudel, civilizaţiile au câteva caracteristici esenţiale.xix

1. Civilizaţiile înseamnă spaţii; o parte a existenţei lor depinde de constrângerile sau avantajele situării lor geografice. Istoric vorbind avem în antichitate, civilizaţii

13

fluviale ale lumii vechi care au înflorit de-a lungul fluviilor: Galben (civilizaţia chineză), Indusului (civilizaţia preindiană), Eufratului şi Tigrului (Sumer, Babilon şi Asiria), Nilului (civilizaţia egipteană). În acelaşi fel au înflorit civilizaţiile thalassocratice, roade ale mării (Fenicia, Grecia, Roma), care sunt un dar al Mediteranei. De asemenea, civilizaţiile puternice ale Europei nordice sunt axate în jurul Balticii şi Mării Nordului.

Alături de civilizaţiile fluviale şi maritime sunt civilizaţiile oceanice şi periferice oceanelor. Partea esenţială a Occidentului actual s-a grupat în jurul Atlanticului cum odinioară s-a coagulat şi dezvoltat lumea romană în jurul Mediteranei.

2. Civilizaţiile sunt societăţi. Civilizaţia nu poate fi separată de societate şi invers. Nu există civilizaţii fără societăţile care le dau naştere, le animă cu tensiunile şi progresele lor.

Unii autori se întreabă dacă este corect să folosim două noţiuni: civilizaţie şi societate. În ce măsură se identifică sau se deosebesc cele două concepte? Deşi sunt strâns legate între ele, noţiunile de civilizaţie şi societate sunt distincte. Dacă civilizaţia pe planul duratei implică spaţii cronologice mult mai vaste, societatea este legată de o realitate socială dată. Civilizaţiile se transformă mult mai puţin decât societăţile pe care civilizaţia le produce.

3. Civilizaţiile sunt economii. Creşterile demografice şi dezvoltarea economică au generat avântul civilizaţiilor. Numai o viaţă economică înfloritoare este generatoare de surplus, iar acesta înseamnă civilizaţie. Cu cât o societate îşi sporeşte surplusul, civilizaţia ei devine tot mai înfloritoare.

4. Civilizaţiile sunt mentalităţi colective. În fiecare epocă o anume reprezentare a lucrurilor şi a lumii, mentalitatea colectivă dominantă, penetrează şi însufleţeşte întreaga societate. Această mentalitate care dictează atitudinile, orientează prejudecăţile, înclină într-o parte sau alta mişcarea spirituală a unei societăţi este un fapt de civilizaţie. Mentalităţile se schimbă lent, aparţin “duratei lungi” a istoriei şi sunt modelate de religie care este trăsătura cea mai puternică, nucleul civilizaţiilor, trecutul şi în acelaşi timp prezentul lor. Aproape întotdeauna civilizaţiile sunt invadate, scăldate de religios, supranatural, magie. Religia conferă cele mai puternice motivaţii psihismului lor particular. Marile civilizaţii din istoria omenirii au fost strâns identificate cu marile religii ale lumii. Dintre cele cinci “religii mondiale” descrise de Weber patru – creştinism, islam, hinduism şi confucianism - sunt asociate cu marile civilizaţii: europeană, islamică, indiană, chineză. Budismul deşi o mare religie nu a constituit baza unei mari civilizaţii.

În literatura de specialitate se apreciază că marile civilizaţii contemporane sunt: sinică (chineză) cu mlădiţa ei japoneză, hindusă, islamică, europeană cu cele două componente ortodoxă şi occidentală (care include America de Nord, Australia şi Noua Zeelandă), latino-americană. Marea majoritate a savanţilor, cu excepţia lui Braudel, nu recunosc existenţa unei civilizaţii africane distincte.xx

Dacă în istorie sunt tot atâtea culturi şi civilizaţii câte popoare există, din totalitatea acestora doar o parte au devenit civilizaţii istorice reprezentative şi anume cele care şi-au marcat originalitatea prin posibilităţile creatoare desfăşurate în toate planurile vieţii economice, sociale, politice, culturale. În fiecare epocă istorică (antică, medievală, modernă, contemporană) s-au format şi dezvoltat civilizaţii viguroase, mature şi complete care au reuşit să se impună asupra celorlalte înconjurătoare şi să le influenţeze. Avem, astfel, de-a face cu modele de civilizaţie, caracteristice unei epoci istorice sau alteia. De pildă, aşa cum cultura şi civilizaţia mesopotamiană, egipteană, ebraică au reprezentat un

14

model pentru Orientul Antic, tot la fel civilizaţia greacă şi romană sunt fondatoarele civilizaţiei europene, reprezentând un model pentru lumea antică europeană. Între civilizaţii s-au creat, în decursul vremii, interferenţe reciproce. Dacă la începutul epocii antice, aproape fiecare stat a dus o viaţă izolată, spre sfârşitul ei putem vorbi de relaţii economice şi culturale între regiuni foarte îndepărtate, ca de pildă, între bazinul mediteranean şi China, India şi China, Imperiul Roman şi India.

Civilizaţia orientală a exercitat o mare influenţă asupra civilizaţiilor greacă şi romană, întreaga cultură greacă, formându-se în ambianţa culturii orientale. De pildă, înrâurirea civilizaţiei mesopotamiene era exercitată prin intermediul oraşelor greceşti de pe coasta Asiei Mici, iar apoi reprezentanţii de seamă ai oraşelor, din toată lumea greacă, au venit în contact cu civilizaţia egipteană.

Marea sinteză a civilizaţiei din bazinul Mării Mediterane a fost realizată de elenism, apărut pe teritoriul Imperiului lui Alexandru Macedon. Stabilirea de legături trainice între Grecia şi Orient şi sinteza elementelor culturii, religiei, vieţii economice şi sociale în care domina elementul grec au condus la elenizarea civilizaţiei orientale. Civilizaţia greacă a influenţat evoluţia culturii şi civilizaţiei romane, iar aceasta din urmă a înfăptuit unitatea economică, culturală şi lingvistică a imperiului roman care a inclus întreaga lume a antichităţii. Pentru lumea modernă societăţile occidentale (îndeosebi Anglia şi Franţa) au devenit modele de evoluţie a civilizaţiei europene şi universale.

Dacă modelele au influenţat evoluţia civilizaţiei europene, trebuie să relevăm însă că tradiţiile locale ale popoarelor, decurgând ele însele din condiţiile istorice particulare, nu pot fi ignorate. Cercetări istorice şi sociologice recente au conferit o altă imagine despre evoluţia civilizaţiei europene. Relaţia dintre model şi imitaţie îmbracă tot mai mult alte forme de înţelegere, explicare şi manifestare. Vechea idee de hegemonie excesivă a unor modele clasice a fost depăşită. Cercetările, din ultima vreme, privind cultura şi civilizaţia europeană, universală în general, s-au orientat tot mai mult spre elementul receptor al modelului care a început să fie mai bine studiat şi valorificat. Astfel un concept precum cel de aculturaţie, de intensă comunicare între culturi şi civilizaţii a dobândit o circulaţie care nu încetează să crească, el exprimând mai adânc procesul de închegare şi afirmare al civilizaţiilor europene. De altfel, consecinţele fenomenelor prin care grupuri sociale aparţinând unor civilizaţii distincte au intrat în contact cu valorile unor culturi diferite sunt de cea mai mare actualitate atât pentru cunoaşterea transformărilor petrecute în interiorul civilizaţiilor lumii, cât şi pentru evaluarea viitorului acestora.

În condiţii istorice concrete, tinzând spre cultură şi civilizaţie, popoarele s-au preocupat de o cât mai bună organizare socială, politică, juridică, religioasă cu scopul de a proteja viaţa omului, de a crea bogăţii, abundenţă dar şi de o înfrumuseţa, a face să crească bucuria de a trăi, prin stabilirea unor relaţii mai echilibrate între oameni. De aceea, lucrarea dezvăluie modalitatea în care acestea şi-au organizat viaţa socială, politico-culturală ca o latură importantă a civilizaţiei lor încercând să reconstituie nu atât faptele cât, mai ales, să redescopere mentalităţile prin intermediul faptelor. Istoria instituţiilor politice, juridice, a originilor şi evoluţiei democraţiei de-a lungul vremii oferă o problematică extrem de interesantă făcând posibilă trecerea de la o istorie marcată de date şi fapte, la o înţelegere mai subtilă, mai nuanţată şi mai aproape de adevăr a trecutului omenirii. Printr-o asemenea abordare pot fi găsite răspunsuri la întrebările actuale privind devenirea umanităţii, pentru a dezvălui cauzele adânci ale progresului şi

15

regresului civilizaţiilor sau chiar ale dispariţiei lor. Totodată, tematica conferă o perspectivă asupra formelor de cultură prin care s-au relevat opţiunile spirituale, idealurile politice ale popoarelor şi gradul lor de înfăptuire, într-o perioadă istorică sau alta, întrucât organizările politico-juridice actuale sunt rezultanta unei experienţe istorice a omenirii, practic neexistând forme de organizare care să nu fie tributare trecutului. Vicisitudinile istorice modelează structurile economice, politice, juridice, comportamentale, mentalităţile oamenilor, imprimă ritmul, dinamica lor. În acest context, este interesant de relevat că în interiorul civilizaţiilor schimbările înfăptuite la nivelul structurilor politice sunt mai rapide, uneori foarte rapide, ele influenţând apoi celelalte domenii ale vieţii oamenilor. La contactul dintre civilizaţii, îndeosebi instituţiile politice sunt cele care servesc drept model altora, sfera politicului fiind mult mai deschisă influenţelor. Pe de altă parte, întotdeauna culturile, oricât de lipsite de rafinament ar fi, sunt mai puţin “docile” în faţa agresiunii elementelor alogene, străine (de exemplu pătrunderea lentă a creştinismului la populaţiile migratoare din Evul mediu). O cultură poate, într-un moment al evoluţiei ei, să fie dominantă, invadată, pătrunsă de o cultură exterioară. Aceasta se datorează, fie unor traumatisme de origine politică (invaziile, cuceririle, colonizarea), fie unor acţiuni şi influenţe discrete, generate îndeosebi de confruntarea civilizaţiilor şi de atracţia spre civilizaţiile mai dezvoltate. Modificările sunt, însă, mult mai lente înglobând şi menţinând într-o formă sau alta tradiţiile şi obiceiurile popoarelor.

2. Originea şi caracteristicile civilizaţiei europene

Unitatea geografică pe care o denumim Europa este indisolubil legată de noţiunile de cultură şi civilizaţie. Când spunem Europa ne gândim întotdeauna la cultura, civilizaţia ei, astfel încât aceste trei noţiuni pot fi, uneori, înlocuite.

Dacă astăzi Europa înseamnă cultură şi civilizaţie este important de observat că, poate într-un mod paradoxal, ea s-a format din barbarie, din năvălirile popoarelor germanice şi slave şi a trebuit că lupte greu pentru a supravieţui în istorie fiind după expresia lui Marc Bloch o “citadelă asediată sau mai bine spus invadată”.xxi

Civilizaţia europeană, la începuturile ei, a fost “o lume frământată, chinuită înăuntru, hărţuită în afară”,xxii dar de o evidentă omogenitate. O civilizaţie născută din multiple amestecuri etnice, politice, economice, dar având tradiţii şi credinţe comune şi, mai ales, “aceleaşi necazuri”, cum spune Braudel, pe care a încercat mereu să le remedieze.

Originea cuvântului Europa se află învăluită în misterele legendelor greceşti sau tradiţiilor creştine.xxiii Toate acestea ilustrează însă constituirea unui spaţiu ce se individualizează în raport cu Asia, tinzând spre o entitate cu caracteristici proprii. Hesiod este primul autor care aminteşte numele Europei, iar treptat, din antichitate şi până în epoca modernă au fost determinate limitele continentului nostru, ajungându-se la cele pe care le atestă astăzi kilometrul 1777 al transsiberianului care marchează la est direcţia Asiei şi la vest pe cea a Europei.

Cele trei componente originare ale civilizaţiei europene sunt: creştinismul, umanismul grec şi ordinea juridică romană. Civilizaţia europeană a conservat aceste moşteniri cărora le-a adăugat noi elemente ce definesc astăzi, deopotrivă, structura sa unitară precum şi diversitatea ei. Astfel, la contribuţia pe care lumea greaco-romană şi

16

creştinismul au adus-o la înflorirea civilizaţiei europene trebuie să adăugăm construcţia instituţională a regimurilor feudale şi apoi parlamentare moderne ce exprimă diversitatea de organizare funciară şi culturală a lumii Europei.

La sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI influenţa civilizaţiei europene asupra lumii a sporit, întregul glob aflându-se, practic, sub influenţa modelului european, civilizaţia europeană fiind purtătoare de cuvânt a umanităţii.xxiv Cultura şi civilizaţia europeană se deschid spre restul lumii, înspre toate culturile şi civilizaţiile ştiute. Pe bună dreptate, Constantin Noica afirmă că misterul culturii şi civilizaţiei europene este acela de a nu avea mister, închidere în sine. Cultura europeană nu reclamă iniţiere; raţiunea ei filosofică, modelele ştiinţifice, valorile politice şi morale pot fi cunoscute şi înţelese de oricine doreşte să se integreze spiritului ei.

Cultura şi civilizaţia europeană au o existenţă prin continua creativitate sau “neodihna creativităţii” cum spune Noica. Intrarea în stagnare istorică, întâlnită în cadrul altor civilizaţii, este străină spiritului european.

Spre deosebire de alte civilizaţii ale lumii civilizaţia europeană se întemeiază pe noţiunea de persoană, ea afirmând şi dezvoltând ideea personalităţii şi creativităţii umane în libera ei dezvoltare ca scop şi sens al existenţei noastre. Noţiunea de persoană are o origine greaco-romană, ce s-a corelat organic cu conţinutul creştinismului evanghelic. Apoi, triburile germanice au favorizat întărirea şi afirmarea libertăţii individuale, ca fundament al alcătuirii şi funcţionării societăţilor europene.

Cunoscând evoluţia istorică a civilizaţiei europene, desprindem modalităţile concret-istorice prin care s-a promovat şi afirmat, în timp, libertatea atât în structurile instituţionale cât şi în conştiinţa europeană. Putem afirma că civilizaţia europeană, având o origine comună, a evoluat în condiţiile unei permanente confruntări între diverse forme de organizare socială şi politică, acestea fiind expresia concretă a manifestării unui pluralism de principii, doctrine, idei. După Guizot,xxv în sânul societăţilor omeneşti se înfruntă, întotdeauna, două mari forţe şi două mari drepturi: autoritatea şi libertatea. Spre deosebire de alte civilizaţii, Europa creştină nu s-a aflat niciodată sub dominaţia incontestabilă a unuia sau altuia dintre cele două principii adverse. Tensiunea şi rivalitatea constantă dintre aceste două principii au avut o contribuţie fundamentală la dezvoltarea civilizaţiei europene, la menţinerea şi afirmarea libertăţilor publice şi individuale.

Analizând devenirea omenirii pe parcursul a patru mari etape istorice de dezvoltare, Karl Jaspersxxvi aprecia că ideea de libertate politică născută în Grecia, raţionalitatea asociată cu o conştiinţă a limitelor ei, subiectivitatea lucidă despre existenţa personală şi alcătuirea unor instituţii care nu se închistează, reprezintă caracteristicile Occidentului, şi am adăuga noi, ale culturii şi civilizaţiei europene.

Care sunt valorile care formează “corpul” culturii şi civilizaţiei europene?N.Bagdasarxxvii socoteşte că sunt patru domenii fundamentale de valori pe care

Europa le consideră ca făcând parte integrantă din spiritualitatea ei: domeniul ştiinţei, al moralei, al esteticii şi al religiei, toate patru formând un tot închegat şi articulat. Aceste patru categorii de valori formează “corpul” culturii europene, constituie o trăsătură caracteristică a evoluţiei acestei culturi.

În decursul timpului, cercetarea fenomenelor naturii n-a fost întreprinsă şi dezvoltată într-o asemenea măsură de nici o altă cultură ca cea europeană. Cuvintele aflate pe frontispiciul Academiei platonice “cine nu este geometru n-are voie să intre” le

17

găsim ca motto în opera lui Copernic, Galilei este convins că marea “carte a naturii este scrisă în litere matematice”, iar oamenii de ştiinţă ai veacurilor al XVII-lea, al XVIII-lea, al XIX-lea au făcut din cercetarea ştiinţifică mijlocul esenţial pentru stabilirea adevărului, indiferent de prejudecăţile moştenite, de nevoile morale şi aspiraţiile transcendente. Adevărul înainte şi mai presus de toate, adevărul pentru adevăr, dincolo de consecinţele pe care acesta l-ar avea asupra credinţelor religioase e trăsătura ştiinţei europene. De aceea, în spiritul european precumpăneşte logosul matematic şi cel istoric.

În domeniul eticii întâlnim particularităţi semnificative ale culturii europene: libertate, responsabilitate, normă, personalitate, sunt categoriile de seamă ale moralei europene. Gândirea nici unei alte culturi n-a reuşit să elibereze conştiinţa morală a omului de puteri oculte sau forţe transcendente ca cea europeană.

Arta europeană se deosebeşte de arta celorlalte culturi ale lumii. Pe bună dreptate, sociologul german Max Weber analizând istoria universală arată cum arta europeană are o structură aparte pe care nu o găsim în nici o altă cultură. De pildă, dacă alte popoare au avut un simţ muzical dezvoltat, poate chiar mai mult decât al europenilor, numai aceştia s-au ridicat la o “muzică armonioasă raţională”, la contrapunct şi armonie. Numai popoarele europene au cunoscut orchestra având ca element principal cvartetul de instrumente cu coarde, note scrise care au făcut posibile sonetele, simfoniile, operele, etc. Instrumentele muzicale ca orga, pianul, vioara şi contrabasul sunt tot o cucerire a europenilor. De asemenea, în arhitectură, ogiva a fost cunoscută şi de alte popoare, dar europenii i-au dat o întrebuinţare raţională, prin bolta gotică, unde ea serveşte ca mijloc de împărţire a interiorului şi ca supraboltă pentru încăperi variate. Totodată, numai europenii au rezolvat, în epoca Renaşterii, problema cupolei, imprimând întregii arte raţionalizarea “clasică” atât de preţuită în timp.

Religia popoarelor europene are unele caracteristici deosebite faţă de celelalte religii ale lumii. Catolicismul şi ortodoxismul, întemeindu-se pe actul originar al revelaţiei nu exclud din sânul lor formele logice. De aceea, în timp a apărut o transformare evidentă a “dogmei” creştine. O caracteristică fundamentală a creştinismului este ideea transcendenţei ca sursă a ordinii sociale şi morale, ideea unei divinităţi identice cu lumea fiind străină spiritului european. O altă caracteristică a creştinismului este ideea de muncă pregnant exprimată de protestantism, aceasta având urmări practice benefice asupra dezvoltării civilizaţiei europene.xxviii

Civilizaţia europeană s-a întemeiat pe o organizare de stat, preluată şi dezvoltată din dreptul roman, care a devenit model pentru întreaga lume. Ordinea juridică raţională a rămas, de la romani, ca o moştenire sacră a popoarelor europene. Statele europene sunt state juridice, întreaga lor evoluţie fiind străbătură de principii juridice riguroase. “Pereat mundus, fiat justiţia” este o normă de viaţă publică ce reflectă rolul esenţial pe care justiţia îl are în societatea europeană.

3. Rolul istoriografiei în analiza tematicii propuse. Semnificaţii contemporane ale cunoaşterii istoriei culturii şi civilizaţiei europene

18

Lucrarea se întemeiază pe o refacere globală a trecutului prin dezvăluirea, pe de o parte a forţelor vii ce au transmis experienţa umană de secole, iar pe de altă parte, prin surprinderea schimbărilor, transformărilor derulate în timp. Perspectiva aceasta ne îngăduie să observăm cum o serie de activităţi şi manifestări umane nu se schimbă în timp, altele se transformă la distanţe lungi, iar altele foarte rapid. Totodată, vom încerca să descifrăm în ce măsură mentalităţile participă în ritmul istoriei, fie promovând elemente noi, fie acţionând ca frâne în interiorul unor societăţi sau pe plan larg european. Mentalităţile formează un palier ce se schimbă lent în cadrul “duratei lungi” a istoriei despre care vorbeşte Fernand Braudel. Între constantele dezvoltării istorice şi schimbările petrecute în toate planurile vieţii sociale se află mentalităţile care, de fapt, le dirijează.

Ca metodă de analiză vom opta pentru o mai mare “socializare” a istoriei. Propunem, deci, un criteriu sociologic de determinare a faptelor de cultură şi civilizaţie prin introducerea conceptului de “globalitate”. Credem că o asemenea soluţie răspunde mai bine exigenţelor legate de probleme culturii şi civilizaţiei, precum şi cerinţelelor de renovare a istoriei prin interdisciplinaritate.

Modul de explicare a fenomenelor istorice în globalitatea lor, dublat de trăsătura “timpului lung” a fost teoretizat admirabil de istoricul francez amintit, Fernand Braudelxxix

O asemenea abordare reprezintă una din cele mai rodnice contribuţii teoretice privind renovarea istoriei din ultimii ani. Este interesant de relevat, în acest context, că marele nostru istoric Nicolae Iorga era foarte preocupat de acest tip de analiză, reluat cu mult mai mult aparat ştiinţific de Şcoala franceză. Pentru Nicolae Iorga istoria universală era un mod de a căuta instituţiile fundamentale, descifrându-le rolul, mai ales, în viaţa Europei. Savantul nostru era preocupat, încă din anii interbelici, de felul în care marele ecosisteme condiţionează viaţa popoarelor şi a închinat câteva cursuri speciale rostului pe care apele navigabile “interioare” l-au avut în viaţa popoarelor europene: Chestiunea Rinului (1912), Chestiunea Dunării (1913), Chestiunea Mării Mediterane (1914), Chestiunea oceanelor (1919), unde istoria era privită în funcţie de importanţa unui fluviu, unei mări sau a unui ocean, ca ecosisteme cu rol decisiv în viaţa socială şi politică a Europei.xxx

Ideea de “integralitate”, “globalitate” a fost formulată şi de structuralism care concepe viaţa reală ca având o serie de structurări, destructurări şi restructurări. De altfel, civilizaţiile lumii au avut în decursul vremii, momente de cristalizare, afirmare, declin, după care fie au dispărut, fie au apărut forme noi de civilizaţie.

Metoda comparativă ajută la explicarea şi înţelegerea tendinţelor majore ale istoriei civilizaţiei europene. Comparând ansamblul occidental şi oriental al civilizaţiei europene, se pot descifra cauzele care au generat adâncirea decalajului dintre Orient şi Occident, prin pierderea treptată a poziţiei privilegiate a Orientului ca centru de cultură şi civilizaţie, cu consecinţe importante asupra vieţii popoarelor aflate într-o zonă sau alta a Europei.

Relevând rolul istoriografiei în analiza tematicii propuse, trebuie să subliniem că, din cele mai vechi timpuri, marii istorici nu s-au mulţumit doar cu consemnarea faptelor şi evenimentelor, ci au făcut eforturi de a le explica, de a le interpreta şi dezvălui semnificaţia lor. Întrebarea “de ce” un eveniment s-a derulat aşa şi nu altfel trebuie să fie o chestiune esenţială pentru orice istoric, iar în măsura în care acesta îşi pune întrebări şi găseşte răspunsul adevărat, în concordanţă cu faptele istorice concrete el face şi o anume filosofie a istoriei.

19

În analiza istoriei civilizaţiilor este foarte importantă viziunea istoricului asupra faptelor de cultură şi civilizaţie. Maniera de a face istoriei s-a schimbat de-a lungul vremii, până la forma şi conţinutul istoriografiei actuale.

Istoricii antici (Herodot, Tucidide, Tacitus, Dio Cassius, Titus, Livius, Plutarh etc.) atunci când descriu faptele, evenimentele, când socoteau istoria “magistra vitae”, ei făceau o anume filosofie a istoriei, fără însă să o denumească aşa.

Cronicile medievale, deşi de cele mai multe ori corecte ca informaţie, erau marcate de anecdotică, de faptul mărunt, fiind o înşiruire de date, uneori fără legătură între ele, axate pe viaţa regilor sau prinţilor, istoria fiind privită prin prisma legendelor şi miturilor, subordonată în mare măsură teologiei.

O istorie a popoarelor, a civilizaţiilor, privite într-o perspectivă largă, deci o viziune modernă asupra istoriei, apare la istoricii din veacul luminilor. Din acest punct de vedere, meritul principal îi revine lui Voltaire (1694-1778), mai ales prin lucrarea Eseu asupra moravurilor şi spiritului naţiunilor. Voltaire a elaborat prima lucrare de istorie cu adevărat universală, în care civilizaţia este privită ca întreg. A introdus în istorie nu numai date despre viaţa prinţilor şi luptele lor, ci s-a preocupat de obiceiuri, mentalităţi, moravuri, cultură, instituţii, făcând o veritabilă operă de filosofia istoriei, de cultură şi civilizaţie. Voltaire este cel dintâi care a înlăturat europocentrismul, preocupându-se de viaţa popoarelor din Orientul Antic, din Asia, America, etc. Odată cu Voltaire a apărut ideea de sinteză în tratarea istoriei, el fiind socotit astăzi cel dintâi istoric al civilizaţiilor.xxxi

În prima jumătate a veacului al XIX-lea, sub impulsul romantismului dominat de personalităţile lui Chateaubriand, Guizot, Mignet, Jules Michelet, ideea de sinteză în istorie este, în mare măsură, abandonată. Eforturile istoricilor romantici nu vizau atât explicaţia faptelor şi fenomenelor istorice, cât reînvierea trecutului, pitorescul, străduindu-se să confere istoriei atracţia specifică romanului istoric.

În a doua jumătate a veacului al XIX-lea au apărut două tendinţe în tratarea istoriei: o tendinţă erudită, bazată pe analiza minuţioasă a faptelor, datelor, restabilirea lor cu exactitate, în cele mai mici amănunte, istoria “pozitivă” şi o tendinţă de abstractizare a fenomenelor istorice din care s-a dezvoltat filosofia istoriei.

Pozitivismul în istorie a evoluat printr-o accentuată rigurozitate în reconstituirea datelor istorice prin supunerea izvoarelor trecutului unei critici extrem de severe. De aici, s-a ajuns la o studiere a faptelor în succesiunea lor cronologică, deseori, fără o legătură intimă între ele. Dar, dincolo, de limitele sale, curentul pozitivist a favorizat apariţia marilor colecţii de documente atât de necesare cunoaşterii istoriei astăzi. Pozitivismul a generat o criză în gândirea istorică la sfârşitul veacului al XIX-lea şi începutul secolului XX.

Ştiinţa istorică contemporană va evolua spre o îmbinare echilibrată a celor două maniere de tratare a istoriei, prin păstrarea şi dezvoltarea ideii de sinteză în tratarea faptelor, fenomenelor istorice.xxxii

Istoriografia românească interbelică s-a caracterizat printr-o asemenea concepţie în tratarea istoriei, fiind înscrisă în orizontul ideatic european. Pentru cercetătorul de astăzi temele abordate, materialele folosite, interpretările date constituie o problematică pasionantă şi practic inepuizabilă. În limitele perioadei interbelice se găsesc câteva generaţii de istorici; unii îşi începuseră cariera cu mult înainte de primul război şi şi-au sfârşit-o atunci, alţii au trecut peste limitele perioadei. Personalitatea care domină şcoala

20

istorică interbelică este cea a lui N. Iorga, alături de marii istorici Vasile Pârvan, Gh. Brătianu, C.C.Giurăscu, Ion Lupaş, Ion Nistor.xxxiii

Nicolae Iorga a elaborat o operă istorică uriaşă, abordând istoria tuturor popoarelor, istoria instituţiilor, învăţământului, culturii, etc., având un mare gând al vieţii, de a elabora o vastă istoriologie umană din care n-a scris decât primul volum. După N. Iorga valoarea istoriei consta în “interpretările” propuse de istoric, iar acestea decurg din concepţia lui generală.

În procesul de înnoire a istoriei ce a marcat anii interbelici s-a constatat o adevărată “răzvrătire” împotriva istoriei tradiţionale, cronologice, propunându-se un program de “istorie socială” şi “istoria civilizaţiilor”, deziderat realizat doar în parte şi continuat, mai ales, în ultimele decenii.

La începutul secolului XXI este necesar să avem o privire planetară asupra lumii, a contactului dintre civilizaţii. Mutaţiile tehnologice care transformă universul generează nevoia unui “dialog” al civilizaţiilor pentru a se asigura supravieţuirea lor viitoare. În derularea acestui dialog un merit deosebit îi revine Vaticanului, care prin personalitatea papei Ioan Paul al II-lea, a deschis, începând din anii 80, comunicarea dintre civilizaţii la nivelul religiilor. Spiritul conciliului de la Vatican, “Învaţă să iubeşti omul pentru a-l iubi pe Dumnezeu,” are o semnificaţie majoră în procesul de comunicare intercivilizaţională.

Deschiderea Vaticanului în direcţia ortodoxiei, precum şi spre lumea necreştină reprezintă adevărata origine a abordării contemporane a raporturilor intercivilizaţionale, a trecerii spre mileniul trei. Totodată, prin prăbuşirea totalitarismului comunist s-au creat premise favorabile înfăptuirii unităţii civilizaţiei europene, comunicarea dintre Occident şi Europa centrală şi de răsărit fiind astăzi mult mai intensă şi deosebit de importantă pentru evoluţia acestor popoare.

Descoperirea valorilor pe care se sprijină celelalte societăţi omeneşti, afirmarea identităţii lor culturale poate asigura atenuarea şi evitarea conflictului dintre civilizaţii. Iar în această perspectivă, credem că se impune un nou termen pe care să-l alăturăm conceptelor de cultură şi civilizaţie şi anume termenul de umanism. Un umanism despre care Fernand Braudel spune că este “un fel de a spera, de a voi ca toţi oamenii să se comporte cu fraternitate unii faţă de alţii, ca civilizaţiile fiecare în parte şi toate laolaltă, să se salveze şi să ne salveze”.xxxiv Este, de fapt, cel mai nobil ţel pe care şi-l poate propune nu numai istoria ci orice altă disciplină umanistă.

CAPITOLUL II

CIVILIZAŢIA EGEEANĂ – LEAGĂN AL LUMII EUROPENE. ELENISMUL ŞI EDIFICAREA FUNDAMENTELOR CIVILIZAŢIEI NOASTRE

1. Temeliile civilizaţiei şi culturii greceşti: civilizaţiile cretană şi miceniană

21

Pentru a se naşte şi dezvolta toate marile civilizaţii ale lumii au avut nevoie de un cadru geografic şi de un climat uman prielnic. Evoluţia fiecărei civilizaţii dezvăluie dependenţa ei de factori locali şi de mediu înconjurător, întrucât o civilizaţie înseamnă o arie spaţială distinctă. Forma civilizaţiilor, caracterul şi structura lor se corelează, în mare măsură, cu mediul natural care a permis depăşirea stadiului de vânătoare şi cules şi trecerea la economia de producţie. Pe măsură ce metodele de producţie se îmbunătăţesc au apărut civilizaţii înfloritoare, mai întâi în Orient şi apoi în aria orientală a Europei. Civilizaţiile reprezintă fenomene relativ recente în istoria omenirii, întrucât ele nu au o vechime mai mare de şase mii de ani,xxxv iar comparativ cu alte civilizaţii istorice ale antichităţii, civilizaţia europeană apare mult mai tânără.

Pentru Europa leagănul cel mai propice dezvoltării civilizaţiilor a fost Mediterana Orientală şi în mod deosebit, partea ei de est, zona Egeei. Întinzându-se de la est la vest, ca un imens lac, Mediterana desparte şi, în acelaşi timp, uneşte trei continente : Europa, Asia şi Africa. Peninsula Italică împarte Mediterana în două zone: occidentală şi orientală. Pentru multă vreme în Mediterana orientală izbânzile oamenilor în domeniul civilizaţiei au fost mult mai importante decât cea occidentală. Aici s-a născut şi dezvoltat prima mare civilizaţie din Europa, civilizaţia egeeană. Ea a deschis calea unui şir de civilizaţii mediteraneene care s-au extins în spaţiu şi timp până la civilizaţia europeană pe care o cunoaştem astăzi.

Există trei interpretări privitoare la începuturile civilizaţiei egeene din care s-au conturat trei mari teorii:xxxvi a) Teoria emigraţiilor consideră că transformările fundamentale din interiorul civilizaţiilor s-ar datora unor emigraţii succesive din Asia şi Africa (unii autori socotind că emigraţia s-ar fi putut face pornind din Siria şi Palestina); b) Teoria influenţelor susţinută de foarte mulţi savanţi consideră civilizaţia egeeană ca fiind rezultatul influenţelor orientale şi egiptene; c) Teoria evoluţiei susţine că naşterea civilizaţiei egeene este rezultatul unei evoluţii progresive, lente desfăşurate în însăşi zona ariei egeene, în ciuda influenţelor orientale, egiptene şi a popoarelor învecinate. Toate aceste teorii au un caracter unilateral întrucât toţi factorii – emigraţie, influenţe, contribuţii locale – au un rol aproape egal în naşterea civilizaţii egeene. Adevărul constă, în mare parte, în sinteza acestor teorii pe care le vom avea în vedere în continuare.

În ciuda numeroaselor variante locale spaţiul egeeo-mediteranean a avut un caracter unitar. Aici s-a plămădit lumea greacă care a fost atât de diversă şi multiformă dar, totuşi, uluitor de unitară. Experienţa istorică a lumii greceşti a reprezentat o fericită sinteză de împrumuturi, uneori greu de delimitat unele de altele, provenite, în acelaşi timp din Orient, Egipt şi o parte a Europei preistorice. Civilizaţia greacă a fost rodul unei sinteze devenind apoi ea însăşi un puternic centru de geneză, îndeplinind rolul de civilizaţie model nu numai pentru lumea mediteraneană ci şi pentru întreaga Europă continentală.

Pentru Karl Jaspers grecii “au avut rol eminent” în ceea ce filosoful german denumeşte “epoca axială” a istoriei universale, în care omenirea a devenit o unitate coerentă şi conştientă a lumii noastre “Până astăzi – spune Jaspers – omenirea trăieşte din ceea ce s-a întâmplat atunci, din ceea ce a fost creat şi gândit atunci.”xxxvii În epoca axială omul devine om din punct de vedere spiritual, cu sufletul deschis spre problemele existenţei. “În perioada axială a avut loc revelarea a ceea ce s-a numit mai târziu raţiune şi personalitate.”xxxviii Sensul epocii axiale este, după Jaspers, o chemare la comunicarea nelimitată iar cutezanţa de a comunica nelimitat se află , continuu, în noi înşine.

Socotim că grecii au deschis drumul civilizaţiei europene, al comunicării iar orice renaştere spirituală pe care a avut-o omenirea de atunci încoace s-a întemeiat pe o re-întoarcere la “epoca axială” prin valorificarea şi redeşteptarea continuă a potenţelor ei. Zona Mării Egee din punct de vedere geografic a înlesnit comunicarea între culturi, civilizaţii iar grecii, prin structura lor, au mijlocit în chip strălucit înfăptuirea acesteia.

Civilizaţia de origine a spaţiului egeean a fost civilizaţia cretană. Creta a fost prima insulă din Marea Egee populată încă din epoca neolitică, ea realizând prima civilizaţie cu adevărat umană din bazinul mediteranean. Înflorirea culturii şi civilizaţiei cretane (sec.XVI-XV Î.H.) tradiţia o leagă de numele legendarului rege Minos căruia istoricul Tucidide i-a atribuit meritul de a fi creat o flotă impresionantă ce a dominat bazinul mediteranean.

Primul şi principalul cercetător care s-a preocupat de civilizaţia paleocretană a fost Arthur Evans (1899), acesta propunându-i şi numele de minoică. Ea s-a afirmat ca o puternică civilizaţie urbană, Homer denumind insula Creta ca fiind “ţara cu o sută de oraşe” (din care au fost descoperite 93). Până către mijlocul mileniului I Î.H. oraşele cretane au fost unice în Europa (Cnossos, Phaistos, Malia). Evans a împărţit civilizaţia

22

minoică în trei epoci: minoicul vechi, mijlociu şi târziu. Oraşele cretane s-au dezvoltat pe măsura amplificării legăturilor comerciale, Phaistos fiind portul cel mai mare în care se concentra comerţul maritim cu Egiptul.

Civilizaţia cretană a îmbinat trei factori care au asigurat un rol dominant Cretei în aria egeeană: a) resurse economice interne variate; b) intensul comerţ maritim, avantajat de poziţia geografică a Cretei care se afla la egală distanţă de Cipru, Egipt şi Coastele Asiei Mici; c) priceperea meşteşugarilor şi talentul artiştilor săi.

La mijlocul mileniului al doilea cultura cretană a oferit exemplul celui dintâi clasicism pe care l-a cunoscut Europa.xxxix Ea s-a manifestat îndeosebi în sfera religiei şi artei, astfel încât bogăţia mitologiei şi realizările artistice greceşti nu pot fi separate de tradiţiile cretane.

Pentru cultura cretană erau caracteristice cultele şi practicile iniţiatice, celebrele “misterii” greceşti avându-şi originea nu numai în zona Traciei sau Asiei Mici, ci mai ales în ritualurile cretane. Cultul “grotelor sacre”, socotite a fi “locuite de spirite”, al “arborelui vieţii” reprezentat prin palmier, măslin sau chiparos, ce întruchipa drama anuală a vegetaţiei, cultul şarpelui, asimilat cu divinitatea stăpână a adâncurilor, cultul taurului, sunt câteva din formele specifice religiei cretane. Ritualul “iniţierii” simboliza “renaşterea”, începerea unei noi vieţi, având atât un sens religios, de purificare cât şi practic, de instruire şi educare. Practicile iniţiatice se desfăşurau în grote, peşteri întunecoase unde se crea o atmosferă de groază şi mister cu scopul de a obişnui pe cel “iniţiat” să-şi învingă teama, să-şi stăpânească frica. Este foarte probabil ca legendarul “labirint” al Minotauruluixl să fi fost o asemenea grotă cu numeroase galerii. După Mircea Eliade termenul de “labirint” derivă din asiaticul labra/laura care înseamnă piatră, grotă.xli

Cultura Greciei datorează mult Cretei şi în domeniul artei. Pe bună dreptate, se afirmă că simţul artistic european pare să se fi născut în Creta. Artistul cretan crea cu o uimitoare libertate având o neegalată capacitate de redare a mişcării şi un neîntrecut rafinament al culorii. Contribuţia în pictură (culorile roşu, galben, albastru, negru), operele de sculptură de mici dimensiuni (fildeş, bronz, faianţă), frumoasa ceramică (vase lucrate cu mâna, având picior înalt şi gât lung, sau vase în formă de femeie, de pasăre), sunt câteva din elementele civilizaţiei minoice.

În domeniul sculpturii de mici dimensiuni este celebră statuia Zeiţei Şerpilor din Cnossos. Tot la fel de celebre sunt frescele din Cnossos dintre care menţionăm scena jocului cu taurul. La aceasta adăugăm construcţia palatelor (civilizaţie palaţială), ca de pildă cel din Cnossos, având o arhitectură lipsită de omogenitate, însă gruparea clădirilor în jurul unei curţi centrale le conferă grandoare, monumentalitate. Aparenta lipsă de simetrie, dezordine chiar, conferă construcţiilor o impresie de mare libertate şi fantezie.

Civilizaţia minoică a fost distrusă către 1400 Î.H. de către primul val de populaţii elene – aheii – care coboară din Tesalia spre sud şi-şi impun autoritatea asupra Cretei. Palatul din Cnossos este distrus iar oraşele sunt prădate şi apoi abandonate. Civilizaţia cretană perpetuează, însă, prin elementele transmise micenienilor, civilizaţia acestora fiind opera aheilor. În urma acestui impact se realizează o translaţie culturală, civilizatoare dinspre Creta spre Peloponez (sudul Greciei) şi apoi spre întreaga Grecie continentală. Creta a fost jefuită de comorile ei care au ajuns la Micene. Dacă asupra Cretei s-a exercitat expansiunea miceniană, în sens contrar dinspre Creta spre continent s-

23

a înfăptuit o expansiune culturală care a avut drept consecinţă anexarea civilizaţiei greceşti, integrarea ei în lumea egeo-cretană.

Aheii (atestaţi pe la 1600 Î.H.) au fost iniţiatorii procesului civilizatoric pe pământul Greciei. Ei sunt creatorii civilizaţiei miceniene, termen pur convenţional care nu presupune existenţa unei unităţi teritoriale, dar întrucât dintre micile state ahee, Micene a fost cel mai celebru şi puternic a rămas cunoscută această denumire. Sub presiunea aheilor, care au ocupat întreaga Grecie, ionienii (primii migratori pe pământul Greciei, de origine indo-europeană veniţi din stepele Rusiei meridionale) s-au transferat în bazinul egeean şi mai ales pe coasta Asiei Mici. Ultima mare întreprindere războinică a aheilor a fost cucerirea Troiei (sec. XII Î.H.) când sub comanda regelui micenian Agamemnon, grecii, timp de zece ani, au asediat Troia. Deşi, importanţa acestui război a fost mult exagerată datorită poemelor homerice, el rămâne totuşi esenţial în explicarea caracteristicilor lumii miceniene în raport cu cea cretană. Descoperind Troia şi tezaurul lui Priam, Heinrich Schliemann a demonstrat că Homer avea, în mare măsură, dreptate atunci când descria războiul troian reuşind, astfel, să îmbogăţească istoria şi să sărăcească deopotrivă legenda. Războiul troian a marcat apogeul puterii aheilor dar şi declinul ei. El reprezintă în conştiinţa europeană primul episod al confruntării Orient-Occident, confruntare ce se va perpetua, apoi, timp de milenii.

Grecia epocii miceniene era împărţită în numeroase state (Argos, Atena, Teba, Micene, Sparta, Egina, Eleusis, Delfi etc.), numărul acestora fiind foarte mare (Attica 30). Toate aceste state aveau o structură socio-politică similară. De altfel, elementul fundamental care conferă unitate civilizaţiei miceniene nu este atât de natură culturală, ci, mai ales, structurală. Este vorba de o structură socio-politică organizată în jurul unui centru dinastic – monarhia aristocratică ereditară - care va modela întreaga civilizaţie egeeană. Era o societate care se dezvolta după modelul oraşelor – state ale Mesopotamiei sau Orientul Apropiat.

Întreaga viaţă a unui stat aheu se desfăşura în jurul palatului regal. Palatele miceniene, reşedinţă a regelui şi casei regale, erau mai mici decât cele cretane, ordonat construite şi bine fortificate (de pildă zidul de apărare al palatului din Micene avea o circumferinţă de un kilometru). Influenţa cretană este evidentă în modul lor de construcţie şi în sistemul de canalizare. Însă, în raport cu palatul cretan, citadela miceniană este expresia unei societăţi în care funcţia războinică constituie sursa puterii.

Unele din edificiile miceniene impresionează prin dimensiunile uriaşe ale blocurilor folosite, ele fiind adevărate construcţii ciclopice şi de aceea grecii le socoteau a fi opera unor giganţi.

După modelul cretan, micenienii au dezvoltat sculptura de mici dimensiuni din fildeş şi teracotă, singura excepţie fiind basorelieful de deasupra “Porţii Leilor” din Micene care pare a imita modelele hitite din Asia Mica.

Civilizaţia miceniană se particularizează prin existenţa unui mare număr de meşteşugari specializaţi, denumiţi demiurgi, cei care lucrează pentru comunitate, aceştia bucurându-se de mare respect în cadrul societăţii. Prosperitatea economică a civilizaţiei miceniene s-a datorat dezvoltării agriculturii îndeosebi cultura măslinului şi a viţei de vie, iar bunurile suplimentare erau procurate din trei activităţi: comerţul, pirateria (socotită onorabilă) şi războiul (care nu avea drept scop anexarea de teritorii, ci prada).

Religia miceniană se află în directă continuitate cu cea cretană, ea întemeind la rându-i întreaga mitologie a epocii clasice. De altfel, familia zeilor greci este împărţită pe

24

perioade istorice de la cei vechi, până la cei mai “moderni”, religia fiind şi expresia directă a proceselor istorice ce definesc evoluţia lumii greceşti. Dacă cretanii aveau mai mult zeităţi terestre, o dată cu cucerirea aheilor se dezvoltă cultul zeităţilor celeste şi se produce, totodată, un proces de conciliere şi întrepătrundere a celor două tipuri de zeităţi, care va fi definitoriu pentru întreaga lume greacă. Preluând panteonul cretan, religia miceniană nu acordă predominanţă divinităţilor feminine, ci zeităţilor masculine. Cele 12 divinităţi ale grecilor din epoca clasică îşi au originea în epoca miceniană: şapte zei (Zeus, Poseidon, Hermes, Apollo, Ares, Hefaistos, Dionysos) şi cinci zeiţe (Hera, Artemis, Afrodita; Athena, Demeter). Religia miceniană avea o ierarhie similară modelului de organizare a societăţii umane iar deosebirea esenţială faţă de epocile

i Immanuel Wallerstein, Sistemul mondial modern, vol.I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1992, p.9ii Fernand Braudel, Écrits sur l’histoire, Editura Flemarion, Paris, 1996, p.2iii vezi Fernand Braudel, Gramatica civilizaţiilor, vol.I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1994, p.33iv Dimitrie Gusti, Pagini alese,Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1965, p.256-260v Alexandru Tănase, Cultura şi civilizaţia, Editura Politică, Bucureşti, 1977, p.43.vi Ibidem, p.18-19.vii Vezi în acest sens, Ralph Linton, Fundamentul cultural al personalităţii, Editura Ştiinţifică, 1968.viii Ibidem, p.66ix vezi N. Bagdasar, Din problemele culturii europene, Bucureşti, Societatea română de filosofie, 1931, p.35. x Fernand Braudel, Gramatica civilizaţiilor, ed.cit.p.36xi Ibidem p.33xii Ibidemxiii Francois Guizat, Istoria civilizaţiei în Europa. De la căderea Imperiului roman până la Revoluţia franceză, Fundaţia Concept, Humanitas, 2000, p.28.xiv Ibidem, p.30xv Oswald Spengler, Declinul Occidentului, vol.I, Editura Beladi, Craiova, 1996, p.5 xvi Arnold Toynbee, Studiu asupra istoriei, sinteză a volumelor I – VI şi VII – X de D.C.Somervell, trad. din engleză de Dan Lăzărescu, Humanitas, Bucureşti, 1997.xvii Ibidem, vol.VII_X, p.486-487xviii Geert Hofstede, Managementul structurilor multiculturale, Humanitas, 1996xix Fernand Braudel, Gramatica civilizaţiilor, ed.cit., p.40-70xx vezi Samuel P.Huntigton, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Antet, 1998, p.67.xxi cf.F.Braudel, Gramatica civilizaţiilor, ed.cit, p.15xxii Ibidem.xxiii Vezi legenda prinţesei Europa din Tyr ajunsă în Creta sau capitolele 9 şi 10 ale Genezei din Biblie privind Noe care a dat celor trei fii câte un teritoriu: Ham – Africa, Sem – Asia, Iafet sau Iapet – Europa (cf.Jean Carpentier şi François Lebrun, Istoria Europei, Humanitas, Bucureşti, 1997, p.13-15)xxiv Constantin Noica, Modelul cultural european, Humanitas, Bucureşti, 1993. p.29xxv F.Guizat, Op.cit., pp.44-56xxvi vezi Nicolae Bagdasar, Teoreticieni ai civilizaţiei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.91-92xxvii N.Bagdasar,Din problemele culturii europene, ed.cit., p.12

25

următoare ale civilizaţiei greceşti constă în inexistenţa templelor, socotite ca fiind “lăcaş al zeului” şi loc de desfăşurare a cultului religios.

Zeii din epoca miceniană, aşa cum apar în opera lui Homer, aveau o moralitate îndoielnică. Totuşi, religia a fundamentat câteva îndatoriri de bază fără de care o societate nu poate exista. Ea a făcut din căsătorie, fidelitatea faţă de familie, stat un lucru sacru, patriotismul grecilor fiind, astfel, strâns legat de religie.

Civilizaţia miceniană s-a răspândit, pe diferite căi, atât în Grecia continentală şi insulară, cât şi pe coastele Asiei Mici. Pornind de aici, ea a influenţat o arie geografică vastă, extinzându-se până în Caucaz şi Carpaţi, Italia de sud, Siria şi Egipt.

Civilizaţia miceniană apune sub presiunea invaziei agresive a dorienilor care coboară în Grecia din regiunile sud-dunărene. Dar, alături de rolul distructiv pe care l-au avut, fără îndoială, dorienii, trebuie să menţionăm şi criza socio-politică creată în estul Mediteranei la 1200 Î.H. datorită ofensivei “popoarelor mării”, un conglomerat de corăbieri războinici care s-au năpustit asupra micenienilor după ce au distrus regatul hittit, şi-au pus în primejdie soarta Egiptului. După opinia unor cercetători, acest fenomen a coincis şi cu un puternic cutremur de pământ care explică, în mare măsură, grava decădere a civilizaţiei miceniene.

xxviii vezi Max Webwr, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Humanitas, Bucureşti, 1993, p.53-70.xxix vezi, Fernand Braudel, Ecrits sur l’histoire, ed.cit., p.2xxx vezi Nicolae Iorga, Hotare şi spaţii naţionale. Afirmarea vitalităţii româneşti. Editura Porto-Franco, Galaţi, 1996.xxxi Vezi pe larg Dumitru Almaş, Angela Banciu, Voltaire istoric, Editura Ştiinţifică, 1994xxxii vezi Henri Berr (1872-1954) şi “Revista de sinteză” apărută la Paris în 1900 şi la care a colaborat şi N.Iorga.xxxiii vezi pe larg Al.Zub, Istorie şi istorici în România interbelică, Junimea, 1989.xxxiv Fernand Braudel, Op.cit.,p.314xxxv vezi Arnold J.Toynbee, Studiu asupra istoriei, Sinteză a volumelor VII-X ed.cit., p.182xxxvi vezi Nicolas Platon, Civilizaţia egeeană, vol.I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988, p.168-173xxxvii vezi Nicolae Bagdasar, Teoreticieni ai civilizaţiei, ed.cit., p.80. După Jaspers în devenirea ei omenirea a parcurs 4 etape: a) epoca preistorică sau prometeică în care s-a născut limba ca mijloc de comunicare, au început să fie folosite uneltele şi focul; b) epoca vechilor culturi superioare (Mesopotamia, Egipt, India, China); c) epoca axială; d) epoca tehnico- ştiinţifică pe care o trăim azi, o altă epocă prometeică (Ibidem, p.83)xxxviii Ibidem, p.80.xxxix vezi Ovidiu Drâmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol.I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p.510.xl Legendele spun că Pasifal, soţia lui Minos a născut pe Fedra şi Ariadna. Dar Minos, jignindu-l pe Poseison acesta s-a răzbunat pe el, făcând ca Pasifal să se îndrăgostească de un taur; din unirea lor s-a născut celebrul Minotaur, animal straniu, jumătate om, jumătate taur, care consuma în fiecare an 7 tineri şi 7 fete. Pentru a-l ascunde pe monstru, din porunca lui Minos, Dedal a construit Labirintul. Tezeu, fiul regelui Atenei, sortit şi el morţii Minotaurului găseşte calea ieşirii din labirint, după uciderea Minotaurului, cu ajutorul ghemului dat de Ariadna.xli Ovidiu Drâmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, ed.cit., p.501.

26

Prăbuşirea civilizaţiei cretano-miceniene a generat dispariţia acelor forme de creaţie artizanală de lux care marcaseră atât gloria Cretei cât şi a societăţii miceniene. Dispar, de asemenea, instituţiile ce depind de palat, scribii şi scrierea, obiectele de sculptură sau frescele. Se păstrează doar tehnicile agricole şi meşteşugăreşti precum şi limba greacă. Dar mai presus de toate dăinuie amintirea unei epoci de mare prosperitate, fabulos de bogată care va hrăni, timp de secole, creaţia epică, atât de răsunătoare, a Greciei antice.

2. De la epoca “obscură” la strălucirea Greciei arhaice

Perioada secolelor XII-VIII Î.H. reprezintă o epocă obscură, de regres, ruină, dezordine. Este o perioadă înapoiată, comparativ cu cele anterioare, din punct de vedere al dezvoltării culturii şi civilizaţiei. Remarcându-se ca războinicii iscusiţi, având o disciplină dură întemeiată pe virtuţi militare pe care le vor cultiva în Sparta, dorienii au distrus organizarea economică, administrativă şi culturală a comunităţilor miceniene. Epoca obscură înseamnă un ev mediu pentru greci. Hesiod a definit această perioadă “epoca fierului” şi pentru că viaţa devenise dură şi grea, iar dezvoltarea artistică şi culturală fusese stopată. Cuceritorii dorieni şi-au confecţionat sau şi-au însuşit legenda heraclizilor, “reîntoarcerea” acestora reprezentând în limbaj istoric invazia dorică de la 1200 î.H. Generând distrugerea şi decăderea civilizaţiei, dorienii au încercat apoi să-şi apropie, treptat, populaţia cucerită şi să preia valorile şi tradiţiile acesteia, îndeosebi limba şi legendele greceşti. Astfel, epoca obscură n-a însemnat o stagnare totală a vieţii economice, social-politice, culturale, iar dincolo de regresul civilizatoric, ea se înfăţişează ca o perioadă de acumulări lente, dar durabile, ce vor avea consecinţe majore asupra epocilor următoare.

Trei evenimente importante caracterizează conţinutul acestei perioade: a) naşterea oraşului-stat, numit polis (fortăreaţă) cu structura sa socio-politică specifică care se va desăvârşi în epoca clasică; b) începutul mişcării de colonizare, ce va căpăta o mare amploare în epoca arhaică; c) apariţia operelor fundamentale ale culturii greceşti: Iliada şi Odiseea lui Homer, Teogonia şi poemul Munci şi zile al lui Hesiod.

Operele literare ale epocii obscure reflectă viaţa timpului sub trei aspecte: războiul (Iliada), navigaţia (Odiseea) şi agricultura (Munci şi Zile).

Străbătând mileniile, poemele homerice au o semnificaţie covârşitoare nu numai pentru cultura greacă ci şi pentru întreaga cultură europeană. Pentru greci, Homer este un autor unic ce întruchipează suma înţelepciunii şi ştiinţei. De pildă, Eschil îşi definea propria operă ca fiind alcătuită din “firimituri de la masa lui Homer”. Asupra tragediei, picturii, sculpturii, poeziei influenţa poemelor homerice este imensă, ele fiind principalul izvor de inspiraţie a literaţilor şi artiştilor, prestigiul şi popularitatea acestor opere rămânând aproape neegalate în cultura universală.

Homer a dat grecilor conştiinţa unităţii lor de neam şi cultură care se va desăvârşi în epoca elenistică. Poemele homerice au stat la baza învăţământului, a creaţiei artistice, a

27

formaţiei culturale şi morale a poporului grec. Perspectiva idealurilor morale în care Homer îşi plasează eroii conferă grandoare Greciei antice. Pentru eroii lui Homer onoarea şi demnitatea sunt mai preţioase decât viaţa şi mai puternice decât voinţa zeilor.

Iliada este expresia amplă şi vie a civilizaţiei miceniene şi este interesant de observat cum marea tradiţie epică a Greciei antice se încheagă după dispariţia integrală a acestei civilizaţii. Poemele care au deschis calea ui Homer se transmiteau pe cale orală, fiind recitate sau cântate de aezi, numiţi rapsozi.

Episodul esenţial reţinut de Homer ce conferă unitate de acţiune Iliadei este acela al mâniei lui Ahile, al certei sale cu Agamemnon şi consecinţele ei funeste pentru grecii ce asediau Troia (Ilion). Descriind un fapt exterior – războiul Greciei contra Troiei – poemul condamnă cearta dintre doi oameni care poate genera atâtea nenorociri şi suferinţe. În această perspectivă, Homer introduce în cultura europeană ideea responsabilităţii umane, a stăpânirii de sine, a autocontrolului şi justiţiei. Priam, regele Troiei şi fiul său Hector care-şi apără cetatea asediată sunt superiori micenienilor a căror măreţie Homer o găseşte doar în succesul obţinut pe câmpul de luptă. La fel ca şi zeii lor, micenienii au puţină moralitate, Ulise, mai ales, fiind socotit astăzi, primul mare şiret, versatil şi mincinos al istoriei europene.

Continuând acţiunea Iliadei, Odiseea descrie peripeţiile lui Ulisse (Odiseu) care rătăceşte timp de zece ani, luptând împotriva capcanelor şi atracţiilor mării. Dacă Ulisse din Iliada este un bun soldat, un diplomat şiret (introduce imensul cal de lemn în cetate), un orator, în Odiseea el este un aventurier al mărilor, legat însă de domeniul său din Ithaca, de Penelopa şi de fiul său Telemac.

Alături de Homer, prima personalitate literară a epocii obscure, cu o fizionomie spirituală clar definită, a fost poetul Hesiod de la care ne-au rămas două mari opere. Teogonia, o lucrare fundamentală pentru cunoaşterea mitologiei greceşti, ea cuprinzând o sistematizare şi ierarhizare a divinităţilor de la Uranus şi Geea, Cronos şi Rhea până la fiul lor Zeus, ascuns în Creta şi devenit apoi stăpânul întregului Olimp. Cea de a doua operă a lui Hesiod este poemul Munci şi zile axat pe ideea de muncă şi justiţie. Este primul poem din literatura europeană închinat muncii agricole, trudei neobosite a ţăranului, în care Hesiod găseşte prilejul de a condamna faptele nedrepte ale contemporanilor. Poetul stăruie asupra unei idei fundamentale de o valoare morală tipică pentru cultura europeană şi anume aceea că bunul câştigat pe nedrept nimănui nu poate aduce folos. Hesiod ajunge la această concluzie pornind de la un fapt personal datorat modului în care fratele său i-a luat averea, mituind pe judecător.

Personajele lui Hesiod sunt aspre, el înfăţişând Grecia cu realismul şi sobrietatea vieţii ţărăneşti. Este marele poet al Greciei ţărăneşti, beoţian prin origine, care a influenţat literatura europeană şi a reprezentat pentru istorie un izvor de documentare despre cunoaşterea stării dificile a Greciei devenită pradă cuceritorilor dorieni.

După epoca obscură, în epoca arhaică se încheagă o viaţă economică intensă odată cu dezvoltarea marelui comerţ în Mediterană şi cu grandioasa operă de colonizare (sec. VII). Crescută la “şcoala sărăciei” cum spunea Herodot, din cauza pământului neprielnic, Grecia va înflori şi va prospera prin dimensiunile şi amploarea colonizării.

Pentru Europa, colonizarea greacă are o semnificaţie aparte fiind un remarcabil fapt de civilizaţie cu consecinţe asupra întregului continent. În jurul lumii multiforme şi unitare greceşti se va elabora, în decurs de o jumătate de mileniu, universul civilizatoric şi cultural european. Dacă răsăritul mediteranian, antrenat de dinamismul Orientului,

28

participă activ la progresul civilizaţiei, Occidentul păşeşte în istorie doar graţie stimulentului căpătat prin colonizarea Greacă.xlii Diaspora grecească a răspândit şi afirmat, în întreaga arie mediteraneană, structurile urbane de tip grecesc iar moştenirea greacă a pătruns în sânul unor medii mai puţin cultivate şi evoluate, cu o dezvoltare culturală şi artistică periferică.

Colonizarea greacă, deşi s-a manifestat încă din epoca obscură (sec. VIII), originile acesteia sunt mult mai îndepărtate. După venirea aheilor (1600 Î.H.) diaspora greacă a dat naştere cetăţilor ioniene de pe Coasta Asiei Mici care au îndeplinit un rol major în realizarea intereferenţelor civilizatorice dintre Orient şi Occident.

Ionienii, aflându-se mai aproape de Orient sunt cei care au colonizat Occidentul, stabilind pentru prima oară în istorie legături durabile între cele două zone ale lumii. În lumea ioniană, la contactul direct cu Orientul şi-au găsit obârşia multe din sistemele filosofice, ştiinţifice, artistice, transplantate şi răspândite apoi în Occident.

Mobilul fundamental al colonizării a fost cel economic, exprimat prin nevoia de materii prime, în special de metale, indispensabile formării aliajelor, cu mult înainte de epoca fierului, accentuată apoi de progresul tehnicii şi dezvoltarea generală a schimburilor.

În secolele VIII-VII Î.H. colonizarea reprezenta o acţiune organizată desfăşurată sub conducerea unui “fondator” cu scopul de a găsi noi resurse agricole prin luarea în stăpânire a pământurilor băştinaşilor. Treptat s-au accentuat însă preocupările şi interesele comerciale, noile colonii devenind adevărate centre negustoreşti. Grecii aduceau în colonii ceramică artistică, untdelemn şi felurite arme, importând fier şi aramă (Rusia, Spania, Corsica), grâu (Crimeea, Dobrogea, Sicilia), lemn (Tracia, Cirenaica), argint (Iberia), cositor (Anglia), aur (Irlanda), plante exotice (Egipt).

Colonizarea a contribuit la extinderea reţelei de drumuri comerciale care au “civilizat” lumea europeană, ştiut fiind că civilizaţia înseamnă, în primul rând, spaţiu, mişcare şi comunicare. Colonizarea greacă a fost determinată şi de creşterea populaţiei din poleisuri în condiţiile lipsei relative de resurse naturale pentru dezvoltare. Grecii au numit coloniile apoikia, termen ce semnifica “casa de afară”, ei nemanifestând tendinţe imperialiste, de cucerire. Multă vreme coloniile nu reprezentau un protectorat exclusiv al cetăţii mamă, în sensul manifestării dependenţei acestora faţă de cetate, păstrând strânse raporturi ce izvorau mai mult din legături sentimentale, de origine. Astfel, deseori raporturile dintre poleisuri şi subordonatele lor coloniile erau destul de slabe. Aşa după cum relevă Indro Montanellixliii grecii au manifestat în decursul istoriei lor un anume dispreţ faţă de ordinea teritorială spre deosebire de romani care au acordat o atenţie majoră frontierelor, teritoriului stăpânit şi cucerit. În vreme ce romanii au fost mereu marcaţi de tendinţe centripete, de coagulare în jurul metropolei şi de asigurare a coerenţei teritoriale a imperiului, grecii au fost centrifugi,xliv iar aici se află atât măreţia cât şi declinul ulterior al lumii greceşti. Aceste trăsături diferite şi-au pus amprenta asupra specificului celor două civilizaţii fondatoare ale Europei. Romanii urmărind, în mod expres, ca teritoriile cucerite să graviteze în jurul Romei au realizat, în decurs de aproximativ şapte secole, o impunătoare reţea de drumuri, chiar în zonele cele mai izolate, în vreme ce grecii având legături pe mare nu au acordat importanţă construirii xlii vezi Guido Mansuelli, Civilizaţiile Europei vechi, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1978.xliii Indro Montanelli, Istoria Grecilor, Editura Artemis, Bucureşti, 1996, p.40xliv Ibidem.

29

acestora. Chiar legăturile dintre principalele cetăţi (ca de pildă Atena şi Teba) nu erau asigurate de drumuri impunătoare asemeni celor romane. Grecii, multă vreme, după invazia dorienilor nu au mai fost confruntaţi cu pericole venite din exterior şi de aceea nu au simţit nevoia coagulării, unirii cetăţilor. Această dramă au resimţit-o puternic doar în secolul V î.H. în faţa colosului persan. Până atunci tendinţele lumii greceşti au fost de dispersare, prin colonizare.

Efectele colonizării au fost numeroase: a) colonizarea a contribuit la crearea unei unităţi organice a lumii vechi, resursele şi posibilităţile tuturor regiunilor devenind complementare. Economia grecească a impus pretutindeni folosirea monedei, ca mijloc de schimb, întărindu-se astfel unitatea economică a lumii vechi; b) colonizarea a generat o extindere a legăturilor dintre popoare şi regiuni foarte îndepărtate, care altfel s-ar fi ignorat; c) colonizarea a avut efecte culturale considerabile, schimburile de oameni şi idei desăvârşind universul cultural european, în sensul mediteranean al cuvântului; d) mişcarea de idei politice şi sociale suscitată de colonizare a fost deosebit de vastă. Iniţial, coloniile au fost deschise celor cu spirit întreprinzător, sentimentul libertăţii şi al individualismului găsind aici un teren prielnic de manifestare. Ideile politice noi s-au amplificat, prin sporirea exodului de proscrişi, de indezirabili politici ai cetăţilor; e) colonizarea a trezit rivalităţi în interiorul lumii greceşti. S-a creat o emulaţie favorabilă expansiunii coloniale, fiecare cetate căutând să-şi sporească prestigiul având cât mai multe colonii (de pildă, vastul orizont colonial al micii cetăţi Megara, sau al Miletului). Între cetăţi au apărut conflicte politice, dar dincolo de discordii, prin colonizare, conceptul de elenism, patrimoniu moral comun grecilor avea să se întărească tot mai mult; f) colonizarea a generat reacţii diferite din partea autohtonilor. Unele căpetenii locale, după cum ne spune Herodot, i-au tolerat pe greci, aceştia întreţinând relaţii comerciale stabile cu autohtonii. Alteori raporturile au devenit conflictuale, ca de pildă, opoziţia dintre greci şi traci, dintre greci şi italici. Este interesant de relevat că asemenea conflicte apar, mai ales, când autohtonii capătă conştiinţa propriei lor existenţe, după ce asimilează unele elemente din civilizaţia grecilor; g) în contact cu populaţiile locale, grecii înşişi asimilează elemente ale culturii autohtonilor. Fără semnificaţia colonizării nu se poate percepe universul cultural atât de bogat al lumii greceşti. Orizontul spiritual grecesc, în sens religios, poetic, speculativ s-a lărgit şi s-a structurat prin contactul cu lumea continentală europeană. În colonii s-au născut formele mixte de guvernământ retultate din îmbinarea sistemului oligarhic cu cel democratic, pe care Aristotel le socotea ca fiind cele mai raţionale şi eficiente. Generând mari transformări în interiorul lumii greceşti, colonizarea a grăbit apariţia epocii clasice greceşti.

Tot în epoca arhaică se structurează şi desăvârşeşte religia grecilor prin delimitarea celor două forme de gândire religioasă: religia oficială a oraşului-stat şi religia populară. Prima îşi are sorgintea în poemele homerice, zeii Olimpului fiind concepuţi după modelul familiei aristocratice din perioada de înflorire a civilizaţiei miceniene. Dacă panteonul grec era comun tuturor statelor greceşti, fiecare polis venera însă într-un mod aparte pe unul din aceşti zei; de pildă, zeiţa Atena era venerată în Sparta, dar la Atena era protectoarea oraşului, tot la fel zeiţa Demeter era protectoarea oraşului Eleusis.

Grecii au avut o predilecţie unică pentru oracole care se găseau pretutindeni, cele mai celebre fiind ale lui Apollo din Delfi şi Zeus din Dordona. După cucerirea romană, chiar marii generali ai Romei obişnuiau să consulte, înainte de a merge la luptă, îndeosebi

30

oracolul de la Delfi unde, prin Pytia, preoţii interpretau răspunsurile pentru a fi cât mai potrivite diverselor situaţii cerute de aceştia.

Pe lângă religia oficială a polis-ului exista religia populară care îngloba credinţe vechi cretane, precum şi variate influenţe căpătate din Orient sau Tracia. Ea se particularizează prin ceremonii şi ritualuri secrete rezervate numai iniţiaţilor, misteriile, termen derivat dintr-un verb ce semnifica “a ţine gura închisă”.xlv

Misteriile greceşti cele mai cunoscute erau închinate divinităţilor Demeter, Dionysos şi Orfeu. Fiind zeiţa agriculturii şi fecundităţii, Demeter era venerată prin ritualuri şi procesiuni cu totul deosebite. Locul de desfăşurare a ceremoniilor se desfăşura lângă Atena, la Eleusis, de aici şi numele de “misteriile eleusine”, celebrate de greci timp de două mii de ani. Dionysos, zeu al vegetaţiei şi, în primul rând, al viţei de vie şi vinului, originar din Tracia, simboliza renaşterea naturii şi bucuria de a trăi. Ritualurile dionisiace erau dominate de păstrarea secretului iniţiatic iar documentele despre acest cult, deşi numeroase, “nu au izbutit să elucideze iniţierea propriu-zisă”.xlvi Misterele orfice ocupă un loc cu totul aparte în religia populară greacă. Poet şi cântăreţ care fermecase cu lira lui pe zeul Infernului, Orfeu este iniţiatorul unei adevărate doctrine potrivit căreia, încă de la naştere, omul poartă pecetea păcatului strămoşesc pe care trebuie să-l ispăşească prin suferinţă, idee ce va reapare apoi şi în creştinism.

O formă religioasă tipic grecească care a căpătat o largă răspândire în epoca arhaică au fost ceremoniile complexe numite “jocuri” (sec. VIII Î.H.). Organizate de mai multe state împreună, cu participarea a numeroşi concurenţi, “jocurile” îşi au probabil originea în serbările teatrale din palatele cretane sau în întrecerile de forţă ale războinicilor dorieni.xlvii Cele mai vechi şi strălucite erau “jocurile olimpice” care se desfăşurau regulat din patru în patru ani. “Tot aşa cum aerul – scria Plutarh – este cel mai scump dintre elemente, aurul cea mai preţioasă comoară şi lumina soarelui întrece în strălucire şi căldură orice lucru, nu există biruinţă mai nobilă decât cea de la Olimpia.” xlviii

Din cauza serbărilor celebrate aici, Olimpia căpătase denumirea de oraş sacru, sfânt, iar istoria Greciei era povestită în funcţie de data olimpiadelor. Olimpia a atins apogeul în secolul VI î.H. iar în 582 î.H. au fost inaugurate Panelenicele la Delfi, în cinstea lui Apollo şi Istmicale la Corint în cinstea lui Poseidon.

Epoca arhaică îşi afirmă strălucirea prin intermediul artei, în cadrul căreia arhitectura templului (sec.VIII Î.H.) ocupă locul cel mai important. După forma coloanei se disting, în secolul VII, două ordine arhitectonice fundamentale: doric (coloană masivă aşezată direct pe sol) şi ionic (coloană zveltă şi uşoară aşezată pe un soclu, plinta). Din îmbinarea lor a derivat în secolul V, ordinul corintic, analog celui ionic dar deosebit de acesta prin forma capitelului, bogat ornamentată, fastuoasă şi elegantă. Ordinul corintic s-a răspândit în epoca elenistică, fiind apoi preluat şi dezvoltat de Roma imperială. “Templul – spune Elie Faure - rezumă sufletul grecesc. El nu este nici casa preotului, cum era tempul egiptean, nici casa poporului, cum va fi catedrala, el este lăcaşul spiritului, azilul simbolic unde se vor celebra nunţile simţurilor şi ale voinţei. Pentru a-l împodobi sunt folosite statuile, picturile, întreaga strădanie plastică a inteligenţei”.xlix

xlv Ovidiu Drâmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. III, Ediţie definitivă Editura Saeculumio, Editura Vestala, Bucureşti, 1997, p.52xlvi Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, II, trad. de Cezar Baltag, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991. p258.xlvii Ovidiu Drâmba, Op.cit, Ediţia definitivă, p.57xlviii Cf.Indro Montanelli, ed.cit., p.169

31

Templul se află într-o strânsă legătură cu cetatea, integrându-se armoniei şi echilibrului locuitorilor ei.

În ultimul secol al epocii arhaice (VI Î.H.) Şcoala ioniană deschide strălucitul capitol al filosofiei greceşti care se va desăvârşi în epoca clasică. Începuturile filosofiei greceşti se confundă cu cele ale ştiinţei, Thales din Milet fiind cel mai important dintre filosofii ionieni. Socotit de Aristotel fondatorul filosofiei, Thales din Milet, la fel ca şi ceilalţi filosofi ionieni (Anaximandru, Anaximene) încearcă să găsească un principiu pe baza căruia să poată explica fenomenele şi schimbările din natură. Este primul filosof şi om de ştiinţă grec care a pus bazele monismului. De asemenea, Thales din Milet, cu mult înainte de Euclid, a formulat principiile pe care se vor fundamenta viitoarele teoreme ale acestuia. A stabilit în 640 î.H. înălţimea piramidelor, după umbra lor lăsată pe nisip iar în 585 î.H. a prevăzut cu exactitate o eclipsă de soare.

Începând cu Pitagora în ştiinţa şi filosofia greacă pătrunde un filon de gândire religioasă, mistică. Născut în insula Samos (580 î.H.) şi stabilit la Crotona (sudul Italiei) unde a încercat să întemeieze o republică ideală, de fapt o “tiranie luminată”, Pitagora rămâne în istoria culturii ca fiind unul dintre cei mai de seamă întemeietori ai ştiinţei. Considera că cercul pitagoricienilor este o grupare aleasă, de iniţiaşi predestinată de zei să înlăture vulgul din societatea umană şi să practice o viaţă pură prin cultivarea matematicii şi muzicii între care există o strânsă legătură. Devenind pentru adepţii săi o figură semidivină, deoarece pretindea că descinde din Apollo, Pitagora a influenţat în secolele următoare, atât domeniul filosofiei şi religiei cât şi pe cel al matematicii. Pentru Pitagora divinitatea se identifică cu “sufletul lumii”, fiind percepută pretutindeni în univers. “Sufletul este nemuritor dar încarcerat de corp şi contaminat de acesta cu impuritatea sa: instincte, nevoi materiale, dorinţe frivole etc. Sufletul va plăti păcatul impurităţii prin obligaţia absolută de a se reîncarna încontinuu, chiar în animale sau plante”l. Pentru a evita transmigraţia omul trebuie să trăiască în ascetism, puritate, dar, mai ales, să-şi cultive spiritul pe calea ştiinţei, să practice filosofia, “dragostea de înţelepciune”. Unind spiritul filosofico-religios cu cel matematic, Pitagora a elaborat principiul de “limită” care înseamnă ordine şi măsură. În viaţă oamenii trebuie să respecte “limita” iar expresia desăvârşită a acestui principiu este numărul, care stă la baza matematicii şi explică ordinea lumii. Exerciţiul ştiinţei are implicaţii sociale şi morale, geometria fiind simbolul justiţiei în societate. Pitagora a practicat o simbolistică a numerelor care va influenţa sensibil mentalităţile medievale.

3. Epoca clasică. Cetatea greacă şi locul cetăţeanului în cadrul cetăţii. Originile democraţiei.

Epoca clasică este jalonată de două tipuri de războaie cu consecinţe decisive asupra mentalităţii

grecilor şi a destinului civilizaţiei lor.“Secolul de aur” al Atenei începe cu perioada eroică a luptelor împotriva

colosului persan (499-449 Î.H.) şi se încheie cu războiul fratricid peloponeziac (431-404 Î.H.) care a schimbat mentalitatea grecilor şi a pecetluit destinul cetăţii greceşti.

În secolul al V-lea dintre toate cetăţile s-a afirmat Atena, care devine după expresia lui Pericle, o “Eladă a Eladei”. Ea a supravieţuit în amintirea posterităţii simbolizând până astăzi geniul de necontestat al vechii Grecii. xlix Elie Faure, Istoria artei, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988, p.151l Ibidem, p.75

32

Statul atenian are o relevanţă pregnantă în lumea greacă datorită, în primul rând, regimului său democratic. Acesta se conturează şi dezvoltă în opoziţie cu cel spartan care devine pentru atenieni tot mai osificat, expresie a militarismului brutal, a pierderii demnităţii umane. Criteriile extrem de dure ale disciplinei militare, regulile acesteia care au caracterizat viaţa socială a spartanilor şi au marcat educaţia tineretului, rămân pentru posteritate o dovadă a consecinţelor pe care le-a avut tipul de societate bazat pe sacrificarea individului în favoarea colectivităţii, în comparaţie cu Atena, Sparta fiind extrem de săracă în moştenirea lăsată culturii şi civilizaţiei europene.

Relevând câteva elemente privind originile democraţiei este important de subliniat că ideea de democraţie se pierde în negura timpurilor deoarece ştim puţine lucruri despre viaţa din interiorul cetăţilor Egiptului antic, Orientului, societăţilor asiatice. Timpurile vechi trăiesc în "convenţii de gândire", cum spune marele istoric Nicolae Iorga. li De pildă, istoria Spartei o cunoaştem din izvoarele ateniene, războiul peloponesiac din scrierile lui Tucidide, iar războaiele medice din Istoriile lui Herodot. Am căpătat o imagine despre societatea antică, îndeosebi, prin intermediul şi conţinutul izvoarelor greceşti, cu deosebite ateniene. Reflectând asupra cursului istoriei, Sf. Augustin observa cu fineţe că atenienii au depăşit celelalte popoare prin publicitate şi imagine mai mult decât prin actele înfăptuite. Poate că multe popoare au cunoscut democraţia în cadrul unor comunităţi rurale, restrânse, şi de aceea este dificil să apreciem în ce loc ea şi-a făcut apariţia. Dar, de la atenieni avem prima expunere detaliată şi închegată a naşterii, grandorii şi decăderii unei democraţii.

Antichitatea europeană cunoaşte două tipuri de stat: statul - cetate şi statul - imperiu. Cea mai izbitoare particularitate a Greciei antice, izvorul tuturor măreţiilor şi slăbiciunilor sale, rezidă în divizarea ei într-o mulţime de cetăţi care alcătuiau tot atâtea state. Dacă condiţiile geografice şi economice au facilitat divizarea politică, exista la greci, dincolo de factorul geografic şi o anume înţelegere adâncă a locului şi rolului cetăţii, încât toate spiritele înalte ale societăţii socoteau existenţa polisului ca fiind un fapt firesc, o soluţie unică pentru lumea greacă. Era o mentalitate specifică legată de posibilitatea participării directe a cetăţenilor la treburile statului. De pildă, să nu uităm că în Republica, Platon stabilea numărul ideal al cetăţenilor unui stat la ceva mai mult de 5000, iar pentru Aristotel existau două feluri de fiinţe omeneşti; unele care zac în seminţii sălbatice şi formează turme uriaşe în cadrul unor monarhii monstruoase, iar altele care trăiesc armonios asociate în interiorul cetăţii. Aristotel defineşte omul drept “o fiinţă care trăieşte în cetate” arătând că “dacă cetatea a fost creată spre a-i îngădui să trăiască, odată constituită, ea îi îngăduie să trăiască bine”lii oferindu-i mijloacele de a fi liber şi independent. De altfel, înainte de Aristotel, Homer folosea cuvântul “cetate”, polis în trei sensuri diferite: a) aglomeraţie urbană; b) unitate politică ce constituie un stat; c) totalitatea cetăţenilor privită ca un corp: Cele trei sensuri vor căpăta, mai târziu, echivalente latineşti urbs, civitas, cives.liii Astfel, cetatea este legată, fireşte, de urbanizare, dar depăşeşte oraşul, fiind o comunitate civică. De pildă, Orientul a avut numeroase oraşe, care au fost centre politice, teritoriale, economice, dar nu şi cetăţi. Grecii au cunoscut societatea orientală, lumea barbară, în genere, dar dispunând de multă

li Nicolae Iorga, Evoluţia ideii de libertate, Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Ilie Bădescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1987, p.94-111.lii Cf.François Chamoux, Civilizaţia greacă, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985, p.276liii Ibidem, p.277

33

inventivitate au organizat o societate diferită. În cetate, puterea politică aparţinea comunităţii de cetăţeni, care nu se confunda cu masa locuitorilor cetăţii. Pentru greci cetatea, polisul nu era atât un organism statal riguros structurat, o entitate abstractă, cât o posibilitate şi o dorinţă reală a cetăţeanului de a participa nemijlocit la viaţa comunităţii, prin cunoaşterea directă a realităţilor, faptelor desfăşurate în cadrul acesteia. În cetate aşa cum releva Aristotel, fiecare cetăţean îşi putea pune în valoare virtuţile, capacităţile sale creatoare. Mai mult decât o simplă formă de organizare politică, polisul însemna, aşa după cum afirma Pericle în celebrul discurs despre elogiul Atenei, a vieţii şi democraţiei ateniene "un mod de viaţă". Cetatea - polis era un mijloc adecvat prin care legea urma să fie respectată şi îndeplinită.

Spre deosebire de voluntarismul despoţilor orientali, în polisul grecesc se punea problema libertăţii şi a ordinii întemeiate pe lege (nomos) ca o proiecţie în cetate a legilor naturii (phisis) şi a armoniei cosmice (kosmos). Marii legislatori (Lycurg, Dracone, Solon) le-au dat grecilor posibilitatea de a alcătui o asemenea organizare, conferindu-le cadrul normativ de comportare raţională şi civilizată în cetatea- stat.

În acest polis, limitat ca teritoriu s-a născut cetăţeanul, având calităţi individuale distincte, deosebite faţă de ceilalţi membri ai comunităţilor umane existente până atunci în lume. Proprietar, angajat în viaţa economică şi socială - ca membru al unei societăţi civile - el avea îndatoriri politice. Dubla identitate civică şi etatică a cetăţeanului este adevăratul mod de fiinţare a polisului. Fiecare om liber, ca cetăţean al polisului, era consultat, se interesa de problemele statului, aceasta formându-i grecului simţul patriotic şi sentimentul demnităţii. Polisul semnifica un microcosmos, toată viaţa politică, culturală, morală a grecului în integralitatea sa, o viaţă conştient şi activ trăită şi care acţiona profund asupra fiinţei lui.

Cetatea greacă cuprindea, în esenţa ei, două elemente fundamentale: ansamblul organelor care asigurau viaţa cetăţii şi legile (nomoi), care fixau modalităţile după care aceste organe sunt constituite, şi-şi exercită funcţiile. Legăturile dintre membrii cetăţii erau puternice şi se bazau pe origine, interese economice, politice, pe tradiţii şi mai ales pe o solidaritate religioasă puternică. Fiecare polis îşi avea formele sale de cult, zeii săi minori proprii.

Polisul este o creaţie originală a grecilor, un tip de instituţie social-politică unică în lumea antichităţii. Noţiunea de cetate a dominat istoria şi gândirea grecilor. Ea a fost transmisă Romei care o va remodela şi îmbogăţi în folosul său, lăsând-o apoi moştenire întregii Europe. Din ea a izvorât, în mare măsură, concepţia modernă despre stat, cetatea căpătând o importanţă covârşitoare în istoria civilizaţiei noastre. Până astăzi cetatea greacă reprezintă o instituţie extraordinar de bogată în calităţi morale; ea a avut şi va exercita, în continuare, o mare atracţie pentru civilizaţia viitorului. Cetatea are drept condiţie esenţială libertatea, iar pasiunea pentru libertate face din ea un stat suveran. Fiecare cetate îşi avea fizionomia sa proprie; instituţiile şi dreptul său, cultul şi sărbătorile specifice, monumentele şi eroii săi, modurile sale de a aplica principiile economice, politice, morale şi intelectuale ale unei civilizaţii comune. Iar fiecare cetate contribuia la acţiunea de a conferi civilizaţiei unitare greceşti o nesfârşită varietate de expresie.

Polisul grecesc a oferit pentru prima oară în istorie cadrul necesar şi legal pentru activitatea politică înţeleasă ca proces fundamental al societăţii. În interiorul politicului există o confruntare permanentă între diferite forţe angajate în soluţionarea treburilor

34

cetăţii. Pentru G.Glotz în cetatea greacă din epoca clasică ateniană s-a realizat un echilibru între puterea publică şi cea individuală, acestea progresând “în pas egal şi sprijinindu-se reciproc.”liv

Polisul face trecerea de la "o societate închisă" la "o societate deschisă" lv, iar civilizaţia noastră care tinde spre umanism şi raţionalitate, spre legalitate şi libertate nu şi-a revenit, pe deplin, după expresia lui K. Popper din "şocul naşterii sale".

Prin crearea polisului, grecii au marele merit de a fi introdus în istorie politicul în sensul major, superior, ce presupune instituirea civicului, raţionalităţii, moralităţii şi legalităţii în viaţa socială. Tinzând spre o asemenea formă de manifestare a politicului, civilizaţia europeană redescoperă mereu, în moştenirea polisului, valori semnificative care o ajută să se corijeze şi modeleze continuu.

Când şi cum a apărut democraţia în societatea greacă ? De la Herodot, în cartea a treia a Istoriilor sale, ne-a rămas o clasificare celebră a

regimurilor politice: regimuri în care puterea o deţine un singur om, cunoscute sub denumirea de monarhii; regimuri aristocratice în care puterea este deţinută de o minoritate, recunoscută superioară prin naştere, avere, competenţă religioasă ("aristoi" - cei mai buni); regimuri democratice în care puterea aparţine poporului. Înlocuirea regimului monarhic cu cel aristocratic s-a făcut la greci, în mod paşnic, gradual, chiar legenda despre înlocuirea monarhiei reflectând acest proces. Faptele relevă că, într-un anume fel, democraţia a succedat logic oligarhiei, aristocraţiei. Datorită proceselor biologice din evoluţia societăţii umane, aristocraţia cunoaşte, treptat, un proces de diluare, de disoluţie, ca urmare a împărţirii averii. În acest context, nu e întâmplător faptul că tocmai Grecia a cunoscut şi dezvoltat formele democratice. Grecia continentală era o regiune săracă, fiind departe de a avea resursele economice ale văii Nilului, Tigrului, Eufratului, Indusului. Munţii ocupă cea mai mare parte a ţării, (peste 80% din suprafaţă) iar agricultura se practică în condiţii defavorabile din cauza solului sărăcăcios, a secetei şi vânturilor devastatoare. Din cauza solului defavorabil, Grecia a cunoscut un proces de disoluţie a aristocraţiei mult mai rapid decât alte zone ale Europei. Orientarea grecilor spre comerţ, meşteşuguri şi navigaţie datorită pământului puţin fertil a dat un impuls apariţiei formelor democratice de conducere. Regimurile aristocratice persistă mai mult în cetăţile din interior, unde economia agricolă facilitează menţinerea averii funciare şi preponderenţa proprietarilor de pământ. În celelalte cetăţi, dezvoltarea meşteşugurilor şi comerţului au favorizat accesul spre putere a unor categorii tot mai mari de cetăţeni.

Un rol important în dezvoltarea democraţiei l-a avut şi schimbarea tacticii militare, izvorâtă din nevoia apărării grecilor în faţa pericolului extern persan. Încă din secolul al VII-lea grecii acordau o tot mai mare importanţă infanteriei grele în raport cu cavaleria. Dacă echipamentul necesar cavalerilor şi-l puteau procura numai cei bogaţi, armura infanteristului (scut şi lance) era mai puţin costisitoare, fiind accesibilă unui număr mai mare de oameni. De asemenea, schimbarea tacticii navale prin construcţia noilor corăbii de război cu rânduri suprapuse de vâslaşi (trirema = 150 vâslaşi) a contribuit la transformarea, în sens democratic, a regimurilor politice, întrucât raportul dintre categoria medie şi superioară a populaţiei s-a modificat în favoarea celei dintâi. Luptătorii căpătau tot mai mult conştiinţa că sunt apărătorii patriei şi în această calitate,

liv G.Glotz, Cetatea greacă, Editura Meridiane, Bucureşti, 1999, p.9lv K.R.Popper, Societatea deschisă şi duşmanii ei, vol.I, trad de D.Staianovici, Humanitas, Bucureşti, 1993.

35

aveau dreptul să participe la viaţa politică cu scopul de a revendica o situaţie economică mai dreaptă. De aceea nu e întâmplător că democraţia se adânceşte în secolul al V-lea în timpul războaielor medice.

Evoluţia societăţii spre democraţie a fost firească iar dintre cetăţile greceşti care au pornit pe calea ei, Atena a fost pregătită să meargă in fruntea celorlalte şi să le antreneze in elaborarea şi respectarea legilor.

Democraţia ateniană reprezintă un proces complex care s-a desfăşurat, progresiv, timp de un secol şi jumătate. În evoluţia istorică pot fi desprinse trei mari etape: legile lui Solon cel Înţelept care au pus bazele democraţiei ateniene (594 î.e.n.), reformele lui Clistene (509 - 508 î.e.n.) care au adâncit procesul democratic şi reformele lui Pericle (443 - 429 î.e.n.) care au desăvârşit democraţia ateniană, făcând din Atena o "Eladă a Eladei", modelul democraţiei greceşti.

Primul care a elaborat legi scrise la Atena a fost Dracone (621 î.e.n.) dar, pentru orice delict ele prevedeau pedeapsa cu moartea şi de aceea nu au putut avea viabilitate. Lăsând un nume de temut, Dracone a conferit însă statului atenian o putere judiciară, dezvoltată mai târziu, de urmaşii săi într-un sens tot mai democratic.

Reformele lui Solon au schimbat organizarea socială a statului atenian. Dacă până la Solon societatea păstra încă pecetea raporturilor gentilice, a înrudirilor bazate pe sânge, reformele sale au împărţit societatea ateniană în clase, după criteriul averii.

Clistene instituie măsuri radicale de reformă, dând o lovitură ultimilor rămăşiţe gentilice şi îmbunătăţind modul de organizare democratică a statului atenian. Apoi, în temeiul reformelor lui Pericle toţi cetăţenii, indiferent de avere, puteau fi aleşi în cele mai înalte funcţii ale statului. Aristotel dezvăluie efectele pozitive ale acestei reforme asupra democraţiei ateniene, funcţiile în stat nemaifiind dependente de criteriul averii ci de meritele cetăţenilor. Victoriile contra perşilor au generat avântul democraţiei ateniene, luptele de la Maraton (490 î.e.n.) şi Salamina fiind expresia puterii Atenei şi a democraţiei ei. Viaţa politică a Atenei în timpul lui Pericle dezvăluie echilibrul desăvârşit între drepturile individuale ale cetăţenilor şi puterea publică. Acum democraţia ateniană apare ca o exercitare a suveranităţii de către cetăţenii liberi sub egida legii, iar legea funcţiona într-o triplă ipostază; ea apără pe cetăţeni unii de alţii, apără drepturile indivizilor contra puterii statului, precum şi interesele statului contra exceselor individualismului.

Care erau instituţiile politice, expresie a democraţiei ateniene şi cum funcţionau ele ?

Adunarea poporului (Ecclesia) - era organul suprem în stat, din care făceau parte cetăţenii atenieni liberi, de peste 20 de ani; femeile, metecii şi sclavii nu participau la viaţa politică a cetăţii. Adunarea poporului se întrunea în Agora, (piaţa publică), vota legile, declara război sau pace, având drept de control asupra tuturor organelor statului. Dreptul de iniţiativă pe care-l avea fiecare cetăţean implica, în mod deosebit, responsabilitatea acestuia, opinia publică neadmiţând ca cineva să se dezintereseze de treburile statului. Expunerea trebuia să fie frumoasă, logică, închegată (de aici s-a născut oratoria la atenieni). Adunarea poporului se întrunea de 3 - 4 ori pe pritanie (a zecea parte dintr-un an) şi dezbătea toate problemele legate de viaţa cetăţii. În adunare era frecvent absenteismul. De regulă erau 3000 de cetăţeni prezenţi, iar numai în ocazii excepţionale se întruneau 6000 de cetăţeni, din cei aproximativ 20.000 care aveau drept de vot.

Consiliul celor 500 (Bulé) a fost alcătuit iniţial din 400 de membri, dar după reformele lui Clistene numărul membrilor Consiliului se ridică la 500 de membri. Având

36

mandat pe timp de un an, Consiliul discuta problemele care se puneau în dezbaterea Adunării poporului. Clistene a împărţit Atena în 10 triburi, iar fiecare trib prin tragere la sorţi desemna 50 de membri in Consiliu. Tot Clistene a dat o lege prin care dacă un cetăţean era ales într-un an el nu mai putea fi ales şi în anul următor, iar pentru a evita ca o grupare să uzurpeze puterea, pe parcursul unei pritanii, reprezentanţii unui trib deţineau conducerea treburilor statului, urmând apoi, prin rotaţie ceilalţi. În felul cum şi-au conceput democraţia, fiecare cetăţean atenian avea posibilitatea să ajungă în cele mai înalte funcţii de conducere ale statului.

Tribunalul cu juraţi (Helialia) era o instituţie alcătuită din 6000 de membri, fiecare trib având 500 de juraţi, plus 100 de rezervă. Pentru a preîntâmpina revenirea tiraniei, Clistene a instituit ostracismul (ostracon = scoica), măsură tipică societăţii ateniene. Dacă o persoană era suspectată că încerca să uzurpeze puterea şi 6000 de cetăţeni scriau pe un ciob numele respectiv, aceasta era trimisă în exil timp de 10 ani. Ostracizarea nu era socotită la greci ca fiind o pedeapsă, ci o măsură preventivă de apărare a instituţiilor democratice ale statului. Ca atare, persoanele ostracizate nu-şi pierdeau averea, nici drepturile politice, nici onestitatea. De altfel, nume ilustre ale grecilor - Temistocle sau Aristide "cel drept" şi chiar Clistene au fost ostracizaţi. Atenienii au practicat însă cu moderaţie ostracismul, în circa o sută de ani, l-au aplicat doar de 10 ori.

Judecând cele mai diverse procese, tribunalul atenian avea carenţe evidente izvorâte, în primul rând, din lipsa unui corp juridic specializat care adeseori lăsa loc improvizaţiei şi arbitrariului. După opinia celor mai mulţi cercetători, Atena a fost patria artelor, literelor şi filosofiei. Ea nu a avut niciodată har juridic, lvi manifestând o lipsă evidentă de unitate, de sistematizare şi consecvenţă a regulilor, principiilor juridice. Totodată, practica desfăşurării proceselor, pornite din iniţiativa unui singur cetăţean, lăsa loc delaţiunii, care era încurajată oficial prin recompensarea delatorului. Abuzul de procese, excesul sporit de şicane, bârfa, invidia relevă şi spiritul gregar al poporului grec care impresiona negativ pe contemporani. În timp s-au înmulţit delatorii de profesie - sicofanţii - care au erodat structurile democratice ale statului atenian.

Areopagul era un organ aristocratic alcătuit din 9 bărbaţi, aleşi din foştii arhonţi. Membrii acestuia se întruneau pe colina Arès ei având, la început, o mare putere în stat. Dar, pe măsura adâncirii democraţiei instituţia Areopagului îşi pierde, treptat, însemnătatea restrângându-şi prerogativele fie la unele funcţii religioase, fie la organizarea funerariilor naţionale pentru unii cetăţeni sau instrumentarea unor procese referitoare la străini.

Colegiul celor 9 arhonţi, la care Clistene adăugase un secretar ca să corespundă cu cele 10 triburi, era un organ ales prin tragere la sorţi. Fiecare trib desemna un membru în Colegiu, iar unul dintre ei devenea arhonte-eponim (prim). Acest organ şi-a pierdut însemnătatea în favoarea Colegiului celor 10 strategi, creat la propunerea lui Pericle dintre cetăţenii merituoşi, indiferent de averea lor. Funcţia esenţială a strategilor era aceea de apărare a statului; exercitând o influenţă mare în toate domeniile privind viaţa cetăţii, strategii nu dădeau rapoarte anuale în faţa Adunării poporului, dar puteau fi judecaţi şi pedepsiţi în caz de înfrângeri militare sau trădare. Pericle a îndeplinit funcţia de prim-strateg timp ce mai mulţi ani (443-429 î.H.), fiind cel mai recunoscut conducător al Atenei. El a introdus în armată “solda” şi un stipendiu pentru juraţii din tribunale. A

lvi vezi G.Glotz, op.cit, p.19

37

întreprins numeroase lucrări publice, acordând importanţă construcţiei Partenonului, cea mai bogată moştenire arhitectonică şi de artă a Greciei antice.

Atenienii au realizat o democraţie directă, posibilă în cadrul unor comunităţi teritoriale restrânse, întemeind instituţii politice armonioase, echilibrate aproape de perfecţiune. Deşi era proclamată egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii, democraţia avea un caracter restrictiv, întrucât o mare parte a membrilor societăţii nu posedau statutul de cetăţean. În democraţia ateniană nu exista o separare a puterilor , ci o confuziune a lor. Puterea legislativă şi executivă era deţinută de Adunarea poporului şi Consiliul celor 500, puterea judecătorească, de Adunarea poporului şi Helialia. Dar, dincolo de limite, constituţia democratică a Atenei a realizat pentru prima oară în istoria antichităţii idealul libertăţii civice a omului. Plutarh, redând cuvintele lui Pericle, spunea că "oraşul nostru stat este model pentru întreaga lume"; această elogiere a pătruns în conştiinţa europeană, devenind expresia cea mai sintetică prin care se defineşte influenţa civilizatoare a geniului poporului grec.

4. Cultura greacă – expresie a înfloririi politice a Atenei

Democraţia ateniană în perioada sa de maximă înflorire este strâns corelată cu măreţele împliniri din planul culturii. Din punct de vedere spiritual, Atena a fost extraordinar de receptivă la ideile noi, mai mult decât celelalte cetăţi greceşti, deschizându-şi larg porţile pentru oamenii de cultură de pretutindeni. În perspectivă istorică ea apare ca fiind cea mai grandioasă şi cosmopolită cetate a lumii greceşti.

Dacă prin poemele homerice grecii au căpătat conştiinţa unităţii lor de neam şi cultură, în veacul al V-lea î.H., Atena devine şcoala Greciei, centrul culturii greceşti. Amprenta democratică a Atenei se reflectă în sensurile culturii greceşti care devin concordante cu normele cetăţii. Ceea ce distinge cultura greacă de alte culturi ale antichităţii este umanismul, adică plasarea omului în centrul interesului. Lumea este privită şi interpretată în raport cu omul care devine “măsura tuturor lucrurilor”, nimeni nu-l domină sau striveşte, totul este echilibru şi armonie. Antropocentrismul spiritualităţii greceşti raportând totul la om face din el tema centrală a artei, iar Binele, Adevărul, Frumosul devin triada de existenţă a întregii lumi greceşti. Cultura greacă concepe omul ca pe o fiinţă liberă, demnă, echilibrată, senină pe care nimic nu o înspăimântă: nici divinitatea, nici ideea morţii, nici obsesia “vieţii de dincolo”, nici hazardul nefericit al vieţii.

Regimul democratic i-a dat cetăţeanului simţul demnităţii concretizat în dubla responsabilitate faţă de sine şi faţă de societate, de unde au izvorât originalitatea şi respectul tradiţiei ca elemente definitorii ale culturii greceşti. Artistul grec nu urmăreşte cu ostentaţie originalitatea şi refuză să rupă legătura cu tradiţia. El este original nu prin invenţia unei teme inedite, deoarece aceasta se repetă deseori, ci prin simbolul transmis prin creaţia sa, prin perfecţiunea tehnică a modelului, prin ritm, armonie şi simetrie. Corpul se află în deplină armonie cu spiritul fără conflict brutal între Bine şi Rău, între Frumos şi Urât.

În epoca clasică grecii au umanizat religia, literatura, filosofia, istoria, artele plastice, toate manifestările vieţii lor sociale, inclusiv sclavia. Fiind una din formele umanismului grec, religia epocii clasice îşi îndreaptă eforturile spre a lega lumea divină de spiritul omului. Apare acum o altă conştiinţă religioasă care se revoltă la gândul că

38

zeii, fiinţe mai puternice decât oamenii, pot să nu asculte de Dreptate. Dacă în poemele homerice zeii erau puternici şi liberi, deseori capricioşi şi puţin morali, în epoca clasică, odată cu Eschil, (525-455 î.H.) începe a domni un zeu bun şi drept, deschis spre suferinţele şi nenorocirile oamenilor. Părintele tragediei greceşti cere cu tărie, în tragedia “Prometeu înlănţuit” ca zeii să fie înţelepţi pentru ca în această lume să triumfe dreptatea. El îşi scrie toată tragedia împotriva lui Zeus, revoltându-se în faţa tiraniei şi a nedreptăţii acestuia. Deci, una din liniile principale de evoluţie ale religiei greceşti este umanizarea şi apoi moralizarea zeilor care devin simbolul unui univers capabil de a înfăptui dreptatea în lume.

Poate părea paradoxal faptul că în perioada de maximă înflorire a Atenei tragedia greacă se află la momentul său de apogeu, ea exprimând atât de profund nefericirea umană. Dar grecii, prin lărgirea orizontului de cunoaştere şi dezvoltarea spiritului de observaţie şi-au pus întrebări fundamentele despre viaţă şi soarta omului. Ei gândesc profund asupra raţiunii nenorocirilor punându-şi, totodată, problema sensului acţiunii umane. Tragismul la greci nu apare dintr-un determinism cosmic, ci din hazardul inevitabil al destinului uman. La toţi cei trei reprezentanţi ai tragediei greceşti – Eschil, Sofocle, Euripide – destinul joacă un rol important, dar, în acelaşi timp, omul are propria sa libertate, în lupta eroică pentru înfruntarea acestuia.

Sofocle (496-406 î.H.) a făcut din “Antigona” un simbol al libertăţii care condamnă ordinea stabilită de Creon, conştiinţa sa individuală fiind mai presus decât porunca suveranului. Tot la fel , prin orbirea lui Oedip, Sofocle realizează un admirabil simbol, întrucât răspunsul lui Oedip faţă de destin este libertatea sa de om “Apollo m-a hărăzit nenorocirii. Dar eu singur, cu propria mână, mi-am scos ochii.”lvii

Sofocle marchează apogeul tragediei greceşti, el scriind un număr impresionant de tragedii (123), din care s-au păstrat doar şapte.

Euripide (480-406 î.H.) se apleacă asupra nobleţei şi slăbiciunilor sufletului feminin, tragediile sale “Medeea”, “Andromaca”, “Ifigenia în Aulida”, “Hercule”, analizând soarta tragică a femeilor, copleşite de un destin implacabil. Dar, drama familiei apare povestită, în genere, la autorii greci nu pentru ea însăşi, ci pentru raporturile pe care le întreţine cu polisul, pentru implicaţiile acesteia asupra comunităţii politice.

Din ironia populară s-a născut comedia greacă, reprezentată admirabil de Aristofan, fondatorul satirei politice. Din cele 11 lucrări pe care le-a lăsat posterităţii celebrul dramaturg cele mai izbutite sunt “Păsările”, “Norii”, “Viespile”, “Cavalerii”.

Istoricii şi filosofii se preocupă de viaţa politică, de conţinutul şi formele democraţiei. Herodot (485-425 î.H.) în “Istoriile” sale prezintă prima clasificare a regimurilor politice aşa cum le-a cunoscut şi studiat. El explică victoria grecilor asupra barbarilor, în cele două războaie medice, punând în evidenţă superioritatea grecilor care n-au alt stăpân decât Legea şi se conduc ei înşişi, spre deosebire de războinicii persani care se supun unui singur om şi nu au altă motivaţie decât interesul şi teama. Herodot analizează războaiele împotriva perşilor din perspectiva politică a cetăţii, socotind victoria atenienilor ca pe un triumf al libertăţii împotriva tiraniei. Acest mod de a percepe deznodământul fiind al conflictului dintre tiranie şi democraţie, în favoarea celei din urmă, a devenit suportul ideatic şi moral ce animă şi caracterizează dintotdeauna universul spiritual european.

lvii André Bonnard, Civilizaţia greacă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, vol.II, p.96

39

Tucidide (462-395 î.H.) în “Războiul peloponeziac” realizează o amplă analiză a cauzelor economice şi social-politice care au generat criza democraţiei ateniene, opera sa fiind, până astăzi, un îndrumar în analiza procesului de erodare al democraţiilor.

Filosofia epocii clasice se extinde în domeniul politic, întrepătrunderea dintre filosofie şi politică fiind pregnantă în opera lui Platon şi Aristotel.

Cel mai mare reprezentant al filosofiei clasice greceşti a fost Socrate care nu a lăsat nimic scris, ideile sale filosofice putând fi reconstituite prin intermediul scrierilor lui Xenofon, ale genialului său elev Platon şi ale lui Aristotel. Socrate a rămas celebru în gândirea filosofică prin modul în care exprima cele mai subtile lucruri în cele mai simple cuvinte. La fel ca şi sofiştii, Socrate susţine că “virtutea este ştiinţa”, dar în locul acumulării de cunoştinţe, soluţii, norme etc. preconizate de aceştea, el îi învaţă pe oameni să descopere singuri adevărul, punând întrebări şi aşteptând răspunsuri juste, corecte. Prin arta pe care o avea de a conduce discuţia, reuşea să obţină din partea interlocutorului idei care exprimau esenţa lucrurilor fără că acesta să ştie că le posedă. Socrate denumea acest procedeu maieutică (“practica moşitului”), metodă socratică reprezentând un punct nodal în evoluţia istorică a gnoseologiei. Pornind de la maxima înscrisă pe frontonul templului de la Delfi “Cunoaşte-te pe tine însuţi”, Socrate a avut marele merit de a fi transferat centrul de greutate al cercetărilor filosofice din lumea externă în cea internă, de la cosmos la om.

Platon (428-348 î.H) elevul lui Socrate şi profesorul lui Aristotel a întemeiat filosofia politică, concepţia sa fiind reflectată cel mai bine în lucrarea “Republica” unde analizează modelul ideal de stat bazat pe ideile de Dreptate, Înţelepciune, Adevăr, Frumos, Fericire. Programul de realizare a statului ideal imaginat de Platon este denumit de către K.Popperlviii “inginerie utopică”, întrucât el urmăreşte nu fericirea individuală ci fericirea întregului, subordonarea totală a indivizilor faţă de stat. De aceea, numeroşi cercetători găsesc rădăcinile istorice ale totalitarismului secolului XX în utopia platoniană despre statul ideal.

Forma filosofică de comunicare pe care o realizează Platon, după metoda maieutică a lui Socrate este dialogul. Cele 34 de scrieri sub formă de dialog şi 13 scrisori erau axate pe câte o idee sau temă principală. Dialogurile platonice se împart, de obicei, în patru perioade de elaborare: 1) Dialoguri de tinereţe: Apologia lui Socrates şi Kriton, Euthyphron (despre evlavie), Laches (despre curaj), Charmides (despre măsura ca virtute) Lysis (prietenie şi dragoste); 2) Dialoguri din perioada de tranziţie (în special contra sofiştilor): Gorgias (despre retorică), Menon (dacă virtutea se învaţă), Euthydemos, Hippias I (contra sofiştilor), Hippias II (frumuseţea), Kratxlos (filosofia limbajului, polemica contra heracliteismului), Menexenos; 3) Dialoguri de maturitate: Banchetul (Sxmposion) (dragoste platonică), Phaidon (nemurirea sufletului), Phaidros (frumuseţea ca idee morală), Politica (Republica) (problema statului ideal); 4) Dialoguri din epoca bătrâneţii: Theaitetos (problema ştiinţei), Parmedides (problema unului şi multiplului), Sophistes (continuare la Theaitetos), Philebos (morală), Timaios (cosmogonie), Politikos (omul de stat), Kritias (mitul originii omenirii) şi Legile.lix Dialogurile de maturitate reflectă doctrina proprie a lui Platon care reprezintă o sinteză a întregii gândiri greceşti, având “o măreţie de viziune care a rămas unică în istoria filosofiei”.lx

lviii vezi K.Popper, Societatea deschisă şi duşmanii ei, vol.I, Humanitas, Bucureşti, 1997, p.9-15.

40

Aristotel (381-332 î.H) ajutat de discipolii săi a fost cel dintâi care a studiat şi expus constituţiile celor 158 de cetăţi greceşti din care s-a păstrat doar Constituţia ateniană. Comparând experienţele politice dintr-un număr mare de cetăţi Aristotel ne asigură că Atena nu avea nimic excepţional în organizarea politică în raport cu alte cetăţi. Această cercetare a stat la baza teoriilor expuse în lucrarea Politica.

Aristotel în testamentul lăsat rudelor îşi asigură sclavii pentru a nu fi vânduţi, punând în practică una din recomandările sale din Politica şi pregătind astfel eliberarea unora dintre ei.lxi Socotit întemeietor al Ştiinţei politice, opera lui Aristotel nu se reduce numai la componenta filosofiei politice, ci ea pune bazele unor discipline noi: Logica formală în Organon, Etica în Etica nicomahică, psihologia în Despre suflet, etc.

Aristotel marchează momentul cel mai înalt al filosofiei greceşti. Discipol al lui Platon şi educatorul lui Alexandru Macedon a fondat o şcoală Lyceul, în grădinile templului lui Apollo Lykeios, unde se predau două tipuri de cursuri: unele generale şi altele rezervate doar pentru cei iniţiaţi. A lăsat o operă vastă (cca. 400 de lucrări din care s-au păstrat 47) care a influenţat întreaga filosofie şi ştiinţă europeană până astăzi.

Arta clasică grecească alături de literatură, filosofie, istorie este expresia cea mai directă a înfloririi politice a Atenei. Trăsăturile caracteristice ale artei greceşti din secolul V se pot vedea în construcţiile de pe Acropole (oraşul de sus), supravegherea acestora revenind unuia dintre cei mai mari artişti pe care i-a avut omenirea – Fidias - sculptor, arhitect şi pictor desăvârşit. Din iniţiativa lui Pericle el conferă strălucire Acropolei ridicând ansamblul arhitectural compus din patru edificii: Partenonul (Casa Fecioarei Atena, protectoarea oraşului) este edificiul cel mai frumos, arhitecţii greci impresionând, nu prin mărimea, ci prin perfecţiunea construcţiei, proporţionată şi armonioasă, atât în ansamblu cât şi în cele mai mici amănunte. Alături de Partenon, pe Acropole de găseşte Erechteonul (Erechteus este unul din primii regi al Atenei, inventatorul carului şi a serbărilor Panatene) şi templul zeiţei Nike (Victoriei) iar spre temple se ajungea printr-o frumoasă intrare triumfală, Propilee (avan-poartă de marmură).

Către sfârşitul secolului al IV-lea î.H. în arta greacă s-a încetinit ritmul construcţiilor religioase, realizându-se ansambluri urbanistice, pieţe publice, amfiteatre (Epidaur din Pelopones, Dionysos din Atena).

Sculptura este reprezentată de cei trei mari artişti: Policlet (Doriforul, Efebul), Miron (Discobulul), Fidias (statuia zeiţei Atena). Operele clasice, de mai mare valoare, renumite în lumea întreagă au dat idealul de perfecţiune al artei europene din toate timpurile.

Spiritul artei greceşti şi-a pus amprenta asupra culturii europene, influenţând literatura, filosofia, muzica. Frederech Nietzsche în “Naşterea Tragediei” arată cum evoluţia artei este permanent legată de dualismul apolinic-dionisiac, termeni pe care-i împrumută de la greci şi îi lansează în gândirea europeană. Cele două zeităţi ale artei Apollo şi Dionysos sunt expresia unui contrast uriaş “atât în origine cât şi în finalitate, între artele plastice (cele apolinice) şi cea neplastică (muzica) adică arta lui Dionysos.” lxii

Ele reprezintă două lumi distincte ale artei: una a visului care reflectă atitudinea apolinică

lix N.Bagdasar, VirgilBogdan, C.Nerly, Antologie filosofică, filosofi străini, Casa Şcoalelor, 1943, p.36lx Ibidem.lxi Vezi David Ross, Aristotel, Humanitas, Bucureşti, 1998, p.17lxii Frederich Nietzsche, Naşterea Tragediei, Editura Bren, 1992, p.7

41

întemeiată pe ordine, armonie, echilibru şi măsură, cealaltă a “beţiei” dionisiacă, o atitudine energică, pasionată expresie a voinţei de a trăi şi a te bucura de viaţă.

Cele două tendinţe artistice “sunt silite să-şi desfăşoare puterile într-un echilibru riguros”lxiii, iar raportul complicat dintre apolinic şi dionisiac poate fi simbolizat, după Nietzsche, “printr-o legătură frăţească a celor două zeităţi. Dionysos vorbeşte limba lui Apollo, iar Apollo ajunge să vorbească limba lui Dionysos.”lxiv

Frumuseţea în toate formele artei a fost raţiunea artistului grec, creaţiile acestuia impresionând prin echilibru şi armonie, simplitate şi sobrietate, făurind prin tendinţa apolinică spre frumos, lumea dionisiacă a pasiunii şi bucuriei.

Arta clasică a dat sens existenţei grecilor, într-o perioadă de îndelungate războaie şi mari suferinţe, relevând marea lor sensibilitate şi capacitatea de a depăşi durerea, bucurându-se de frumuseţile vieţii.

5. Declinul şi sfârşitul cetăţii greceşti. Caracteristicile epocii elenistice

Criza cetăţii greceşti analizată, pe larg, de istoricul Tucidide începe o dată cu războiul împotriva Spartei. Drama vieţii politice a cetăţilor se află în incapacitatea grecilor de a găsi o soluţie viabilă problemei uniunii lor impusă de nevoia apărării împotriva pericolului extern. Problema a fost soluţionată, temporar, sub forma Ligii cetăţilor, (Liga maritimă de la Delos, 478 î.H.) care a funcţionat, fără dificultăţi prea mari, doar atâta vreme cât a fost puternic pericolul extern. Pericle spunea, pe bună dreptate, că “din această invazie pe uscat şi pe mare, care ne-a inspirat o frică disperată a rezultat o mare unire între noi”. Dar, după înlăturarea pericolului extern, Liga a fost sfâşiată de lupta pentru hegemonie a cetăţilor şi, mai ales, de încercarea Atenei de a-şi păstra rolul conducător în cadrul Ligii, ca artizană a victoriilor de la Maraton şi Salamina.

În vreme ce Atena a fost campioana luptei împotriva expansiunii străine, celelalte cetăţi au sprijinit-o, însă, ulterior ea a refuzat libertatea celorlalte, devenind, treptat, un stat democratic în interior, dar care domina în afară alte state. Înţelegând latura morală a problemei, atenienii n-au putut însă renunţa la consecinţele acestei poziţii avantajoase, amplificând gelozia celorlalte cetăţi greceşti, în primul rând a Spartei.

Războiul peloponeziac, care a durat 27 de ani (431-404 î.H) a generat o înrăutăţire a vieţii economice, devastări şi sărăcie, o descompunere morală şi politică a lumii greceşti, cu deosebire a Atenei. Decăderea spiritului militar, ca o consecinţă a dezvoltării economice şi intelectuale a determinat Atena, şi apoi celelalte cetăţi să recurgă la folosirea mercenarilor. Sistemul armatei formate din mercenari a slăbit ataşamentul cetăţeanului faţă de cetate, responsabilitatea lui civică. Fluctuaţiile alianţelor dintre oraşe-state, coalizarea unora cu duşmanul comun persan, au slăbit şi lichidat treptat solidaritatea lumii greceşti, zdruncinând sentimentul de unitate elenică care fusese atât de puternic în vremea războaielor medice. Dezordinile interne, imoralitatea, corupţia instituţiilor democratice, creşterea numărului demagogilor, care făceau uz de patriotismul lor pentru a accede spre funcţii înalte au accentuat criza democraţiei, dezorganizarea generală a lumii greceşti. Războaiele dintre cetăţi au ruinat statul iar de aici a apărut un conflict permanent între exigenţele interesului public şi lipsa subvenţiilor, deficitul financiar. Tabloul întunecat al vieţii politice şi culturale din oraşele greceşti, în veacul al IV-lea î.H., explică pierderea libertăţii acestora prin instituirea dominaţiei macedoniene

lxiii Ibidem, p.126lxiv Ibidem, p.112

42

care a avut drept consecinţă lichidarea statutului democratic al cetăţilor şi în special al Atenei.

Victoria lui Filip al II-lea la Cheroneea (338 î.H.) marchează, în istoria lumii şi a Europei, sfârşitul unei perioade , cea a cetăţii greceşti. Odată cu începutul cuceririlor lui Alexandru Macedon se deschide epoca elenistică din istoria civilizaţiei şi culturii greceşti. Este o perioadă originală, situată cronologic între 323 Î.H., când moare Alexandru Macedon, şi 30 î.H., când se sinucide Cleopatra, ultima regină a Egiptului elenistic. Alexandru Macedon a însemnat o ruptură cu trecutul şi începutul unei ere noi. Prin suprimarea numeroaselor frontiere, Grecia ajunge acum, pentru prima oară în istorie, la o unitate teritorială. În locul polisurilor de mici dimensiuni, apar state întinse ca teritoriu şi populaţie: regatul Ptolemeilor (Egipt, sudul Siriei, Palestina, Cipru), regatul Seleucizilor (Iran, Mesopotamia, Siria) şi regatul macedonian al Antigonizilor (Grecia continentală, Rhodos, Pergam). Astfel, din punct de vedere politic, se produc transformări fundamentale. Monarhiile absolutiste iau locul regimurilor democratice iar cetăţeanul îşi pierde libertăţile câştigate devenind un simplu “supus” regal. Totodată, palatul regal ia locul celebrei Adunări a poporului. Centrul de greutate al lumii greceşti se transferă în Orient şi Asia Mică, prin cucerirea Asiei, civilizaţia greacă aflându-se în faţa unui câmp uriaş de acţiune şi expansiune. Legăturile dintre Apusul şi Răsăritul lumii se dezvoltă în toate domeniile.

Civilizaţia elenică post-alexandriană intră în contact cu civilizaţia siriană, hitită, egipteană, babiloniană, indică, sinică. Este vorba, după expresia lui Toynbee, de o “întâlnire” între civilizaţii. În urma impactului elen agresiv cu extraordinare consecinţe de ordin religios, economic, politic, cultura elenă post-alexandriană se răspândeşte nu numai în zonele cucerite ci şi în ţinuturi care nu au fost ocupate de oştile lui Alexandru Macedon sau care au fost părăsite imediat.lxv

Acţiunea lui Alexandru Macedon semnifica Europa pornită în cucerirea Asiei pentru a se întemeia, prin unirea Occidentului cu Orientul, un stat mondial unitar economic, politic, cultural. Chiar dacă dorinţa lui Alexandru Macedon a fost utopică, de aici a izvorât spiritul universal şi cosmopolit care a reprezentat punctul culminant al civilizaţiei greceşti. Distincţia tradiţională dintre greci şi barbari dispare, iar difuzarea bunurilor culturale ale omenirii devine intensă în ambele direcţii. Limba greacă devine o limbă comună (Koiné), până atunci existând o mulţime de dialecte ale acesteia. Limba comună greacă se dezvoltă din dialectul attic, ea fiind folosită pretutindeni în administraţie şi cancelarie. De pildă, răspândirea ei era atât de mare încât la Ierusalim, în sinagogi, Tora se citea în limba greacă.

Prin această limbă comună, cultura greacă a îndeplinit un rol de unificare a multor popoare, etnii diferite, elenismul durând aproape trei sute de ani. Prin el omenirea a trăit una din cele mai mari şi creatoare epoci din istorie, timp în care s-a produs elenizarea Palestinei şi Egiptului, cu consecinţe majore pentru evoluţia ulterioară a civilizaţiei europene.

Întâlnirea culturii greceşti cu civilizaţia, ştiinţa şi spiritualitatea altor popoare au generat o mare efervescenţă spirituală. Au apărut noi focare de cultură ce au conferit civilizaţiei greceşti o strălucire necunoscută până atunci (Alexandria, Antiochia, Pergam, Rhodos).

lxv Arnold J.Toynbee, Studiu asupra istoriei, ed.cit., vol.VII-X, p.275-279

43

Dacă civilizaţia greacă a câştigat mult prin extindere, în epoca elenistică, ea a pierdut, totuşi, în valoare. Programul de reforme politice şi sociale trasat de Atena care conferise măreţie Greciei a fost brusc întrerupt. Într-un fel, Atena ridicase multe semne de întrebare privind legitimitatea sclaviei, sclavul fiind apărat de abuzul stăpânului şi statului. Atenienii îngăduiseră sclavilor o libertate care putea fi invidiată chiar de cetăţenii săraci ai statelor oligarhice. Dar, după cucerirea macedoniană, una din primele măsuri ale învingătorilor a fost interzicerea eliberării sclavilor. Ideile nobile pe care le-a lansat Atena în viaţa publică, în epoca clasică, au rămas menţionate doar în doctrinele filosofilor, trecând din planul practicii politice în cel al teoriei pentru a avea, astfel, indirect în timp, o influenţă asupra societăţii omeneşti. De asemenea, dreptul alexandrin, pornind de la cel atenian, îl depăşeşte pe acesta în specializarea tribunalelor, în desemnarea funcţionarilor însărcinaţi cu executarea hotărârilor judiciare, dar în privinţa spiritului legilor regresul este evident deoarece libertatea persoanei nu mai este asigurată iar demnitatea acestuia nu mai este respectată.

Viaţa intelectuală a epocii elenistice se deosebeşte sensibil de cea anterioară. Dacă înainte educaţia tineretului era lăsată mai mult în seama familiei, acum aceasta se află în atenţia mai multor oraşe. Se dezvoltă precumpănitor învăţământul orăşenesc, la care participă şi fetele, mai ales în oraşele ionice, unde se înfiinţează gimnazii dotate cu biblioteci proprii. Se creează instituţii de cercetare, denumite muzee, locuri dedicate muzelor care patronau activităţile intelectuale. Acestea aveau biblioteci proprii de mari dimensiuni. De pildă, muzeul din Alexandria era renumit datorită faimoasei biblioteci de 700.000 volume, Liceul lui Aristotel şi Academia lui Platon neavând biblioteci de asemenea proporţii. În aceste centre cultural-ştiinţifice s-a desfăşurat munca de elaborare a “canoanelor alexandrine” (cataloage) ce cuprindeau biografia autorilor, lista lucrărilor lor, posteritatea căpătând informaţii despre cultura antichităţii prin intermediul selecţiei elaborate de Callimacos, cel mai important autor al acestor cataloage.

Terenul pe care s-a dezvoltat ştiinţa elenistică a fost pregătit de Aristotel, Arhimede formulând legile fundamentale ale fizicii iar Euclid conferind o formă viabilă geometriei până azi. Orizontul geografiei s-a lărgit enorm, Ptolemeu elaborând celebrul “Ghid geografic” al antichităţii care are o valoare documentară semnificativă. Eratostene punând bazele geografiei ştiinţifice a dedus că pornind din Spania şi ocolind Africa se poate ajunge în India, drum descoperit, mai târziu, de Vasco de Gama.

Modelul filosofic al elenismului a fost Socrate iar marile curente, caracteristic epocii, sunt: stoicismul , epicureismul şi scepticismul. Toate cele trei direcţii filosofice au avut menirea de a asigura omului seninătatea, liniştea sufletească şi echilibrul interior cu scopul de a elimina din suflet patimile, dorinţele şi poftele deşarte.

Stoicismul, fondat de către Zenon din Kitto (336-264 î.H.), asimilând o serie de elemente ale filosofiei antice acorda predominanţă problemelor etice, considerând că scopul vieţii este realizarea fericirii care poate fi dobândită prin concordanţa vieţii omului cu natura şi ordinea universală. Rostul stoicismului era acela de a oferi omului o siguranţă interioară, o înţelegere cât mai profundă a lucrurilor, însuşirea virtuţii şi dispreţul bogăţiei, toate acestea fiindu-i necesare în lupta cu vicisitudinile vieţii.

Epicureismul fondat de Epicur (341-270 î.H.) formulează patru adevăruri fundamentale menite să asigure seninătatea şi fericirea, eliberând sufletul omului de spaimele care-i întunecă existenţa: a) divinitatea să nu-ţi inspire teamă; b) să nu-şi fie frică de moarte; c) e uşor să-ţi procuri binele; d) e uşor să suporţi durerea.

44

Scepticismul a fost întemeiat de Pyrron (365-275 î.H.) care l-a însoţit pe Alexandru Macedon în India, înţelepţii inzi având o mare influenţă asupra gândirii sale filosofice. Pyrron consideră incert orice adevăr, atât binele cât şi răul, frumosul sau urâtul, certitudinea neputând fi atinsă niciodată, ea fiind doar o “convenţie”. Izvorul seninătăţii omului rezidă în abţinerea de a vorbi cu siguranţă despre lucrurile şi faptele care ne înconjoară. Scepticismul a influenţat gândirea lui Bayle precum şi pozitivismul contemporan. Tot din scepticism se inspira şi Voltaire când afirma: “Cu balanţa în mână Bayle mă învaţă îndoiala”lxvi.

Concepţiile lucide, umaniste şi cosmopolite ale stoicismului, epicurismului şi scepticismului au fost moştenite de romani şi totodată, unele componente, asimilate de creştinism.

Arhitectura elenistică este o expresie a puterii monarhilor orientali, având drept caracteristică gustul pentru colosal. Mormântul regelui Mausoleos din Halicarnas (Asia-Mică) cu marea friză sculptată de Scopas (50 m înălţime), templul lui Apollo din Milet (înconjurat de 66 de coloane), templul zeiţei Artemis din Efes (coloanele de 19 m) sunt cele mai cunoscute construcţii care impresionează prin măreţie şi amploare.

Sculptura este reprezentată de Scopas, Praxiteles (statuia zeului Hermes) şi Lysip (Apoxiomenos ce reprezintă un atlet vânjos). Capodoperele artei elenistice sunt: a) Venus din Milo (sec.II î.H.), statuia care uimeşte prin echilibru desăvârşit, perfecţiunea reprezentării idealizate a corpului uman, prin frumuseţe; b) Victoria din Samotrace (sec.II î.H.) care reprezintă o zeiţă înaripată căreia îi lipseşte capul şi mâinile, dar poziţia corpului simbolizează o victorie; c) pateticul grup Laocoon (sec.I î.H.) provenit din atelierele de sculptură din insula Rhodos care-l reprezintă pe Laocoon pedepsit de zeiţa Atena pentru a fi mâncat de şerpi împreună cu fiii săi, în ochii tatălui artistul redând deznădejdea, durerea şi groaza.

Civilizaţia elenistică a avut drept trăsătură fundamentală modernitatea, ea influenţând nu numai Orientul controlat de greci, ci şi Occidentul până în Galia. Roma a fost moştenitoarea civilizaţiei elenistice pe care o va transmite ţărilor din imperiul ei, iar peste veacuri elenismul, va influenţa profund cosmopolitismul Secolului Luminilor.

lxvi Dumitru Almaş, Angela Banciu, Voltaire istoric, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1994, p.21

45

46