ROMÂNIAMINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII,

TINERETULUI ŞI SPORTULUI UNIVERSITATEA „VASILE ALECSANDRI”

DIN BACĂUFACULTATEA DE LITERE

Str. Spiru Haret, nr. 8, Bacău, 600114Tel./ fax ++40-234-588884

www.ub.ro; e-mail: litere @ub.ro

MONICA PĂTRUŢ

POLITOLOGIENOTE DE CURS

Bacău2011

Cuprins

Capitolul 1 Liberalismul ...............................................................................................3

Capitolul 2Conservatorismul......................................................................................19

Capitolul 3Socialism şi Comunism.......................................................................... 32

Capitolul 4Fascismul........................................................................................... 48

Capitolul 5Totalitarismul........................................................................................... 54

Capitolul 6Social-democraţia............................................................................... 64

Capitolul 7Democraţia...............................................................................................82

Mic dicţionar de politologie................................................................113

2

Capitolul 1. Liberalismul

Liberalismul este o doctrină politică şi economică care proclamă principiul

libertăţii politice şi economice a indivizilor şi se opune colectivismului, socialismului,

etatismului şi în general tuturor ideilor politice care pun interesele societăţii, statului

sau naţiunii inaintea individului. Individul şi libertăţile sale constituie elementul

central al întregii doctrine liberale.

În sens larg, liberalismul proslăveşte construirea unei societăţi caracterizată

prin libertatea de gândire a indivizilor, domnia dreptului natural, liberul schimb de

idei, economia de piaţă pe baza iniţiativei private şi un sistem transpartent de

guvernare în care drepturile minorităţilor sunt garantate. Există mai multe curente de

gândire liberală care se diferenţiază într-un mod mai precis prin fundamentele lor

filosofice, prin limitele asignate statului şi prin domeniul asupra căruia ele aplică

principiul libertăţii.

Valorile liberale fundamentale sunt libertatea individuală, creativitatea

individuală, responsabilitatea şi independenţa personală, respectul drepturilor

indivizilor, egalitatea în faţa legii. Urmatoarele axiome sunt specifice liberalismului :

Ordinea politică poate şi trebuie să fie bazată pe fiecare individ în parte.

Ordinea politică este manifestarea capacităţii de auto-control a indivizilor.

Natura a înzestrat fiinţa umană cu capacitatea de a gândi independent şi de a

acţiona în conformitate cu ideile sale.

Interesul faţă de propria persoană, luminat de raţiune este un principiu legitim

de acţiune şi de întemeiere a ordinii sociale.

Fiecare individ e liber să-şi aleagă felul de viaţă. Năzuinţa către libertatea

deplină este o trăsătură esenţială a naturii umane.

Legea domneşte şi trebuie să domnească asupra fiecăruia atât timp cât este în

conformitate cu dreptul natural la viată, libertate şi prosperitate.

3

Natura liberalismului

Liberalismul poate fi etapizat, deşi aceasta etapizare este discutabilă.

În primul rând putem vorbi de un liberalism clasic (sfârşitul secolului al XVIII-lea şi

prima jumătate a secolului al XIX-lea ). Aceasta este perioada în care se definitivează

şi se coagulează ceea ce numim gândirea liberală..

După a doua jumătate a secolului XIX putem vorbi de un liberalism aflat deja

la putere şi de o construcţie politică şi socială pusă sub semnul liberalismului. În

această perioadă, liberalismul a suferit mai multe mutaţii legate de asumarea puterii şi

de aplicarea principiilor liberale în spaţiul public. O dimensiune pregnantă pe care o

adoptă liberalismul este aceea legată de ideea de naţiune, în special pe continent.

Construcţia politică impusă de liberalism este aceea a unei democraţii instituţionale

puternice, care se focalizează în special pe construcţia statului naţional.

În perioada de după primul război mondial liberalismul încearcă să îşi

revizuiască relaţia cu ideea socială adoptând modelul economic keynesian care se va

repercuta şi în politicile sociale şi în cele ce ţin de însăşi esenţa liberalismului.

Construcţia teoretică ce se impune acum este una vizând drepturile şi libertăţile

persoanei în raport cu ansamblul social şi cu statul.

După al doilea război mondial asistăm la o reîntoarcere a liberalismului la modelul

clasic, deşi această etapă este mai degrabă pusă sub spectrul conservatorismului.

Filosofia liberală

La nivel axiologic, liberalii îşi afirmă voinţa de a impune în realitate

conceptele de libertate, egalitate, individualitate şi raţionalitate – aşa cum erau ele

înţelese încă de la mijlocul secolului al XVIII-lea. Ei construiesc conceptele de

egalitate şi libertate plecând de la dreptul natural, adică de la premisa că oamenii se

nasc cu anumite drepturi inalienabile, care decurg din calitatea lor intrinsecă - şi

anume aceea că sunt înzestraţi cu raţiune.

Libertatea este un dat înnăscut al fiecărui om, pentru că acesta de la natură se

bucură de liber-arbitru, adică poate face diferenţa între bine şi rău, şi deci poate alege

între acestea două o anumită conduită. Conceptul de libertate stă astfel la baza

eşafodajului pe care se construieşte întregul edificiu al ideologiei liberale.

4

Libertatea nu trebuie înţeleasă, spune J.St. Mill ca o alternativă la sclavie, ci însăşi

starea naturală a omului, pe care acesta o poate uita, dar nu şi-o poate smulge din sine.

Individualismul

Un principiu fundamental al filosofiei liberale este concepţia despre natura

umană, care în liberalism este de obicei optimistă. Individul este o fiinta unica, este

singura realitate, toate celelalte concepte reducându-se la acesta. Individul este înţeles

ca şi o fiinţă singulară şi autosuficientă în propria-i subiectivitate, limitele corpului

său fiindu-i şi limitele sale. Conform dreptului natural, Individul îşi este stăpânul

propriului corp şi propriei voinţe, fiind prin aceasta proprietar. De aici decurge ideea

că proprietatea este naturală, orice individ având o proprietate, pe aceea a propriului

corp, iar individul nu este prin nimic dator societăţii.

Dorinţele şi interesele individului sunt înţelese de liberalism ca fiind suverane,

atâta vreme cât sunt determinaţii ale raţiunii. Fiecare persoană este condusă de

propriile interese şi pasiuni şi este prin definiţie cel mai bun judecător al propriului

interes, deci instituţiile trebuie să evite să judece pentru indivizi.

Liberalismul nu accepta nici o responsabilitate colectivă sau instituţională, căci

binele sau răul sunt doar concepte ale individualităţii.

Dreptate şi Egalitatea

Pentru ca libertatea individuală să poată fi într-adevăr respectată este necesar

ca toţi indivizii să se bucure de drepturi egale .Liberalii acceptă în continuare o serie

de reguli şi legi capabile să menţină ordinea în societate. Pentru ca acestea să

funcţioneze este necesar să existe o suprastructură care să protejeze indivizii în timp

ce aceştia îşi urmăresc interesul.

Dreptatea nu trebuie să intre în conflict cu libertatea indivizilor de a-şi urmări

interesul, şi de aceea ei se pronunţă mai degrabă pentru o dreptate de tip procedural

(commutative justice) care se preocupă doar de rezultatele pe care indivizii le obţin în

urmărirea intereselor lor (adică să nu aducă atingere intereselor şi libertăţii altor

persoane). Justiţia trebuie să se preocupe doar de a permite indivizilor să îşi

folosească libertatea şi să nu interfereze violent unii cu alţii, şi ea nu trebuie să

intervină decât în cazul în care libertatea este încălcată. Dar, conform lui J.J Rousseau

5

nu poate exista libertate decât în condiţiile în care există egalitate în faţa legilor (a

dreptăţii).

Ideea că libertatea se obţine numai în egalitate a fost preluată ca o axiomă de

cei interesaţi de problemele sociale, determinând un interes masiv pentru problemele

legate de sărăcie şi inegalitatea de şanse, elemente pe care liberalismul clasic nu le

considera domeniul propriu al dreptăţii. Astfel, dreptăţii procedurale i se va opune

dreptatea distributivă, dreptate mai mult îndreptată spre egalizarea condiţiilor de viaţă

ale indivizilor, decât spre apărarea libertăţii lor. Acest principiu a condus mai târziu la

disocierea liberalismului în mai multe direcţii ideologice.

Dreptatea distributivă a fost îmbrăţişată în special de socialişti, influenţându-l

în mod decisiv pe Karl Marx. Pentru înfăptuirea ei, el a propus modelul planificării

sociale şi economice care, credea el, va conduce la egalitatea în bunăstare a tuturor.

Împotriva acestei viziuni s-a ridicat Friedrich Hayek arătând că tocmai acest principiu

conduce la limitarea drepturilor civile şi la limitarea democraţiei, fiind premisele

totalitarismului şi sărăciei.

Drepturi şi Democraţie

Liberalismul nu a fost de la bun început adeptul democraţiei universale, fiind

mai degrabă adeptul unei democraţii meritocratice. Dar acest principiu nu se putea

împăca cu ideea drepturilor civile extinse datorită credinţei lor în dreptul natural.

Dreptul natural a reprezentat pentru majoritatea liberalilor mai degrabă o armă

revoluţionară împotriva guvernămintelor deja stabilite, folosită mai mult pentru a

rezolva probleme privind libera expresie, asocierea religioasă sau politică, rezolvarea

unor probleme economice ale săracilor decât în scopul stabilirii unui guvernământ

democratic. De aceea liberalismul a ales folosirea conceptului de drepturi în contextul

democraţiei, utilizând sintagma – chiar dacă uşor tautologică – drepturi democratice.

Liberalismul politic.

Ca şi structură ideologică, liberalismul aduce un set de valori şi cereri care se

vor împleti mai târziu cu alte linii ideologice, dar care pentru epoca de influenţă au

fost considerate revoluţionare şi extrem de modernizatoare. Liberalismul a impus

două linii de forţă în plan politic – una la nivel individual ca spaţiu al moralei, deci un

plan de comportament politic al fiecăruia în raport cu societatea, cât şi una la nivelul

6

raportului cetăţeanului cu statul, germinând astfel o nouă dimensiune instituţională –

ceea ce vom numi astăzi democraţia liberală.

Dimensiunea morală:

Libertatea personală – constă în toate acele drepturi care garantează protecţia

individului în faţa guvernământului. Aceste drepturi trebuie să fie garantate printr-o

lege cu proceduri cunoscute. Locke: Asemenea legi trebuie să apere pe toţi şi să

restrângă puterea legislatorilor, şi trebuie să corespundă libertăţilor individuale –

libertatea de a gândi, de a comunica şi de a te asocia.

Libertatea civilă – constă în dezvoltarea acelor canale libere şi pozitive

precum şi a acelor arii care indică activitatea şi participarea cetăţenilor la viaţa

statului. Această implică libertatea de exprimare în raport cu legea şi excluderea

cenzurii, diseminarea liberă a ideilor politice şi formarea de asociaţii politice apte să

impună noi politici de dezvoltare cetăţenească. Libertatea civilă trebuie să fie apărată

printr-o lege fundamentală – Constituţia – care să se raporteze egal la toţi cetăţenii.

Libertatea socială – se referă la ceea ce numim astăzi egalitate de şanse şi

mobilitate socială. Este dreptul tuturor cetăţenilor (astăzi indiferent de rasă, sex sau

religie) de a ocupa o poziţie în cadrul societăţii conformă cu statutul lor în funcţie de

merite, pregătire şi capacităţi – căci altfel libertăţile individuale devin doar o

prescripţie formală şi goală de conţinut. De aceea sintagma cea mai comună

liberalismului este: Libertate pentru toată lumea.

Dimensiunea politică:

Consensul particular – orice individ care este parte la contractul politic

(statul) trebuie să fie de acord cu acest contract (adică să consimtă la formarea

contractului politic, să ia parte la decizie şi să se supună deciziei pe care ansamblul o

ia). Locke- sursa autorităţii politice şi a puterilor statului asupra cetăţenilor constă în

consensul poporului. De aceea, statul ar trebui să aibă ca scop ultim prezervarea

drepturilor naturale: la viaţă, libertate şi proprietate.

Reprezentarea – ideea lui John Locke despre sistemul reprezentativ era bazată

pe conceptul de consens particular – autoritatea politică derivând direct de la popor.

Din acest motiv, el dădea legislativului dreptul de a lua decizii fără nici o limită, căci

teoria sa se aplica doar unui număr mic de cetăţeni – cei care posedau proprietate. Mai

7

târziu s-a ajuns la concluzia că dreptul de decizie nu este nelimitat – el nu trebuie să

intre în conflict cu drepturile naturale, adică acele drepturi care stau la baza capacităţii

cetăţenilor de fi reprezentaţi liber şi egal. Teoriile reprezentării şi ale guvernământului

reprezentativ provin direct din utilitarism care a încercat să impună perspectiva un

om, un vot. El argumentează că cea mai bună protecţie a individului este aceea de a-şi

alege fiecare şi toţi reprezentantul – fiinţele umane sunt protejate de răul din mâna

celorlalţi în măsura în care au capacitatea de a se proteja ei înşişi, iar sistemul

reprezentativ este cea mai bună protecţie. Dar el nu acceptă supremaţia legislativului

în faţa dreptului natural. Mai mult, el se va feri şi de acceptarea tiraniei majorităţii.

Pentru a o accepta el va propune acordarea posibilităţii de educaţie tuturor, pentru ca

să existe o echivalenţă a capacităţii de vot a tuturor. De altfel, liberalismul clasic ( St.

Mill, James Mill, Tocqueville) nu a avut încredere în votul universal – votul

ignoranţilor. De aceea votul universal a devenit un apanaj al socialiştilor, ereticii de

stânga ai liberalismului.

Constituţionalism – se referă la restrângerea puterii oricăreia dintre puteri,

principiul separaţiei puterilor în stat – fiecare putere să o restrângă pe cealaltă. De

aceea este nevoie de o Constituţie scrisă, care să delimiteze funcţiile fiecărei puteri în

parte, şi să asigure libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, dar şi restricţiile care se

impun acestora. Guvernământul trebuie să fie atât limitat cât şi responsabil, iar pentru

aceasta trebuie să fie impuse alegeri periodice. Câinele de pază trebuie să fie sistemul

judiciar, care să prevadă şi o curte constituţională. –Jeremy Bentham.

Suveranitatea populară – J.J. Rousseau găseşte sursa autorităţii, la fel ca şi

Locke, în popor. Dar pentru aceasta el trebuie să fie suveran, iar suveranitatea sa este

“inalienabilă, infailibilă şi indestructibilă”. Împotriva celor care se pronunţau pentru

guvernământ reprezentativ el se pronunţă pentru directa guvernare a poporului – căci

nu există restrângeri ale voinţei populare – voinţa generală. Acest principiu conduce

automat la o mai mare putere a legislativului în raport cu celelalte instituţii care

trebuie să i se supună. Dar, pe de altă parte, acelaşi principiu nu prevede explicit

existenţa mai multor opinii, căci poporul este văzut ca şi un întreg.

Statul şi Individul.

Modelul liberal consideră că există două sfere de existenţă separate – sfera

publică (statul şi instituţiile sale) şi sfera privată (individul, societatea civilă şi

8

instituţiile acesteia). Când cele două sfere interferează, intersecţia lor trebuie să

acopere doar o zonă limitată şi uşor recognoscibilă.

Statul are doar obligaţia de a apăra individul şi sfera acestuia şi nu are dreptul

de a influenţa în nici un fel libera iniţiativă, de orice fel ar fi aceasta atâta vreme cât

nu intră în contradicţie cu libertatea altui individ.

“Orice restricţie impusă de stat este rea. Chiar dacă un individ nu poate face ceva

bine, statul nu trebuie să intervină, căci astfel se limitează independenţa şi iniţiativa

particulară .Orice creştere a puterii statului este în mod automat rea şi prejudiciază

libertăţile individuale, scade libertatea individuală”. ( J.St. Mill)

Pentru liberali problema crucială a fost şi este identificarea zonei de

intersecţie a statului cu sfera privată. În prima fază s-a impus ideea jandarmului de

noapte, care nu are alt rol decât să menţină ordinea şi să păzească sfera privată de alţi

indivizi, lăsând o autonomie totală iniţiativei particulare şi sociale. În a doua fază

liberalismul se va transforma în neo-liberalism, adică în well-fare state, lucru

condamnabil şi acum pentru unii dintre liberali.

Pentru prima fază conturarea zonei de intruziune s-a făcut în funcţie două

tipuri de acţiuni – acţiunile individuale –self-regarding acts, loc unde statul nu are

dreptul să se amestece sau să le reglementeze în nici un fel. Acţiunile care, însă, îi

privesc sau îi afectează pe ceilalţi – other-regarding acts – pot şi trebuie să fie

reglementate şi controlate de stat. Deci zona de intersecţei aparţine lui other-

regarding acts.

Problema ridică foarte multe semne de întrebare atunci când trebuie să fie pusă

în practică – când trebuie să acţioneze statul înainte sau după acţiunea individului

îndreptată înspre ceilalţi? În al doilea caz, statul ar fi neputincios şi nu ar avea nici un

rol altul decât de aparat de represiune. În primul caz ar avea rol de constrângere şi de

represiune, dar atunci liberalismul ar fi limitat. Această problemă nu a fost niciodată

soluţionată de liberalism. Problema care se pune este aceea dacă statul are voie să

influenţeze acţiunile indivizilor pentru a preîntâmpina acţiuni negative.

Pluralismul politic

Liberalismul clasic nu a fost de la bun început un adept al pluralismului

politic. Liberalii considerau că grupul nu este o entitate morală, aşa cum este

individul, şi nu poţi să judeci un grup ci numai indivizii separaţi din cadrul acestuia.

9

Grupul îi va domina pe indivizi şi astfel îşi vor pierde libertatea. Ei doreau construirea

unui stat care să nu aibă nevoie de cadre diferite de acţiune în legislativ, ci numai un

cadru care să reprezinte interesele diferite ale indivizilor. Realitatea politică i-a împins

însă la recunoaşterea pluripartidismului, însă mult prea târziu deoarece epoca

liberalismului se încheiase deja.

Dimensiunea economică a liberalismului

Liberalismul este cel mai bine cunoscut pentru dimensiunea sa economică,

pentru ideea de piaţă liberă şi de capitalism.

Înaintaşii primilor economişti sunt fiziocraţii (Turgot, Quesnay), cei care propun

prima perspectivă asupra societăţii economice.

Concepţia fundamentală a fiziocratismului este că există o ordine naturală a societăţii

bazată pe Proprietate, Siguranţă, Libertate şi pe credinţa că, în trecerea de la starea de

natură la cea civilizată, omul nu sacrifică nimic şi câştigă totul.

Quesnay echivala economia cu circulaţia sangvină: aşa cum curge sângele prin

venele oricărei fiinţe tot aşa circulă şi bogăţia prin venele statului.El propunea

studierea economiei ca pe un fel de fiziologie şi concluziona că Ordinea naturală este

ordinea providenţială, dând astfel o notă de uriaş optimism economiei libere.

Pentru el, obţinerea celei mai mari creşteri a bunăstării se realizează prin reducerea cât

mai mare a dependenţei .Este primul care crede că intruziunea statului în economie

este un abuz şi societatea trebuie lăsată să se descurce singură: Il mondo va da se

(lumea merge de la sine). Oamenii trebuie să fie lăsaţi în pace să îşi caute fericirea şi

bunăstarea aşa cum pot, el introducând primul principiu al liberalismului economic:

laissez faire (lăsaţi să se facă), Adam Smith introducându-l pe al doilea laissez passer

(lăsaţi să treacă, referindu-se la o piaţă complet liberă, în care statul nu mai poate avea

monopolul produselor şi al transportului acestora de la o piaţă la alta). Astfel se naşte

principiul fundamental al economiei liberale “Laissez faire, laissez passer, le monde

vad’elle même”.

Fiind primii teoreticieni ai economiei, fiziocraţii au fost destul de limitaţi în

problematica propusă. Ei au introdus termeni care apoi s-au consacrat cum ar fi

Produsul net – diferenţa dintre ceea ce este produs şi ceea ce este consumat este

produsul net. Dar pentru ei singurul domeniu care realizează produs net este

agricultura, eliminând orice alt principiu productiv din jocul schimbului.

10

Primul teoretician real al liberalismului economic este Adam Smith. Acesta

critică fiziocratismul dar creează prima doctrină economică aplicabilă. Adam Smith

pleacă de la lucrarea lui David Hume – Eseu asupra contractului primitiv (1748).

Acesta din urmă găseşte o nouă dualitate socială pe care, consideră el, se întemeiază

întreaga realitate socială, aceea bazată pe interese şi nevoi – “Nevoia devine ghidul

interesului.” Aici apare pentru prima dată substituţia politicii cu economia, aceasta

fiind motorul bunei funcţionări a societăţii: “nevoia şi interesul societăţii sunt

principalele legături care ne ataşează de guvernământ şi de aceea ele sunt legături

sacre.” Într-o altă lucrare, “Tratat asupra naturii umane”, Hume găseşte că simpatia

este elementul ce uneşte egoismul individual (self-interest) cu interesul societăţii în

ansamblu. Plecând de la conceptul de simpatie al lui Hume, Adam Smith il validează

prin apologia frugalităţii : bogatul poate consuma lucruri mai bune şi mai rare, dar nu

poate mânca mult mai mult decât săracul, deci există un echilibru în societate la fel ca

şi în natură – frugalitatea devine astfel un instrument de moderare a pasiunilor şi de

reglare a vieţii sociale care îi permite teoretic să îşi impună teoria sa fundamentală de

egalizare a intereselor şi nevoilor: “o mână invizibilă pare să forţeze (pe bogaţi) să

contribuie la aceeaşi distribuţie a lucrurilor necesare vieţii ca şi când pământul ar fi

împărţit în suprafeţe egale fiecărui locuitor al său; şi astfel, fără să ştie, fără să fi avut

măcar intenţia bogatul serveşte interesului social şi la multiplicarea speciei umane.

[…] Toate rangurile din societate sunt la acelaşi nivel slujind bunei-stări a corpului şi

serenităţii sufletului.” (Teoria sentimentelor morale, partea a IVa, p. 212)

Economia este o metodă de construcţie a socialului. Conceptul de piaţă

rezolva pentru Adam Smith nu probleme economice,ci două probleme sociale uriaşe

ale timpului: 1. cea legată de motivul războiului şi al păcii şi 2. care este fundamentul

obligaţiei în plan social. Piaţa este un mecanism natural care poate rezolva aceste

două probleme contrar teoriei impuse de Hobbes. Piaţa este văzută de Adam Smith ca

locul în care se schimbă produsele obţinute prin muncă. Aici are loc un proces natural

prin care cererea echilibrează oferta şi invers, iar acest proces natural este produs de o

“mână invizibilă”, cea a interesului care nu se supune nici statului, nici voinţei

oamenilor.

În concluzie, pentru ca piaţa să producă bunăstare şi echilibru, ea trebuie

neapărat să fie lăsată absolut liberă. Nimeni, şi cu atât mai puţin statul nu trebuie să se

implice în viaţa economică, pentru că statul este cel mai prost adminstrator al

11

economiei, “căci el nu cheltuie bani pe care i-a câştigat prin munca proprie ci pe aceia

pe care i-a luat de la alţii, prin taxe şi impozite”.

Perspectiva lui Adam Smith a fost fundamentală în impunerea economiei de

piaţă liberă, mai ales că prin cealaltă teorie a sa, diviziunea naturală a muncii, el a

încurajat revoluţia industrială care tocmai începuse. El a propus şi a realizat

impunerea liberului schimb în procesul comercial intern si extern. Prin înfruntarea

economică, prin excelenţă paşnică, el credea că se vor elimina războaiele şi se va

impune o pace permanentă în lumea dominată doar de interesul comercial şi de

obţinerea bunăstării.

Aceste deziderate nu s-au înfăptuit. Din contră, dezvoltarea uriaşă a industriei

şi începerea concurenţei capitaliste între statele lumii a condus la un război

permanent pentru ocuparea de noi pieţe de desfacere a produselor lor şi de colonizare

a cât mai multe teritorii pentru obţinerea de forţă de muncă ieftină şi de materii prime

pentru reluarea procesului industrial. Acest fenomen s-a încheiat cu izbucnirea

primului război mondial care a condus la remodelarea totală a ideilor liberalismului.

Liberalismul Modern şi Contemporan

Critica liberalismului clasic.

Pentru liberalismul clasic modelul pieţei libere trebuia să fie un panaceu

universal pentru dezvoltarea şi bunăstarea unei societăţi civilizate. Realitatea celei de

a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea a infirmat această viziune. Creşterea disparităţii

sociale, accentuarea clivajelor centru- periferie şi celor între clasele sociale a făcut ca

liberalismul să fie perceput ca un rău absolut.

Liberalismul a tins să îşi găsească noi dimensiuni ideologice.Spre deosebire de

perioada de început când acesta era singur pe piaţa, în a doua jumătate a secolului

XIX apar competitori ideologici cu care liberalismul trebuie să lupte.

Pe de altă parte liberalismul continua să posede o armă redutabilă pe care o impusese

aproape în întreaga Europă – democraţia liberală. Plecând de la acest construct politic,

liberalismul şi-a modelat strategiile de adaptare la confruntarea ideologică. Între anii

1887-1930 putem vorbi de două curente principale ce se propagă în sânul

liberalismului:

12

1. Liberasimul social

2. Liberalismul neo-clasic.

.

Liberalismul social

Scopul liberalismului clasic era să limiteze la maximum rolul statului în

societate, reducându-l la “jandarmul de noapte al societăţii”. Desigur, o limitare totală

a statului în sensul dorit de liberali nu s-a produs niciodată, dar rolul statului în

raporturile cu societatea şi cu piaţa s-au diminuat considerabil. Această diminuare a

produs şi disfuncţionalităţi vizibile( monopolul particular,clivajele bogaţi- săraci).

Lupta ideologică continua, desi multe idei liberale au fost incorporate de partidele

democratice.

Modelul ideologic liberal occidental s-a schimbat extrem de mult. Principala

divergenţă, ramane între statul bunăstării generale şi statul minimal. Dacă

liberalismul statului minimal este de fapt perpetuarea sub alte dimensiuni a

liberalismului clasic, liberalismul bunăstării este o redimensionare a liberalismului de

la individualism spre societate.

Liberalismul bunăstării nu are o istorie recentă, aşa cum s-ar putea crede. Încă

de la sfârşitul secolului al XIX-lea, când liberalismul intrase într-o criză teoretică

profundă, fiind eliminat aproape peste tot de socialism, unii ideologi liberali au

consimţit la compromisul cu ideea de egalitate socială şi au încercat să tempereze

viziunea capitalistă existentă în doctrina lor. Primul a fost T..H.Green (1832- 1886)

şi prin el liberalismul a atins o nouă dimensiune – cea socială. Green şi-a construit

teoria pe distincţia între două feluri de a privi libertatea: libertatea negativă şi

libertatea pozitivă. Libertatea negativă era cea propusăde clasicii liberalismului, adică

absenţa constrângerii. Dar, consideră el, libertatea poate însemna şi ceva pozitiv,

adică capacitatea pozitivă de a face ceva posibila doar în măsura în care există

libertate de şanse/ oportunitati.Sărăcia cronică a unei societăţi conduce la inegalitatea

şanselor, iar dacă admitem acest lucru, oricine apreciază libertatea individuală va dori

să facă ceva pentru a depăşi circumstanţele care constituie obstacole atât de mari în

calea libertăţii.Green propunea că societatea acţionând prin guvernământ ar trebuie să

se implice activ în educaţie, sistemul sanitar şi să reglementeze condiţiile de muncă

ale proletarilor, care astfel s-ar apropia de libertate.

13

Tezele lui Green s-au materializat în a doua jumătate a secolului XX, filtrate

prin teoria lui economică propusă de lordul John Maynard Keynes. Acesta susţine

că statul ar trebui să se implice în economie, nu atât direct, în sensul socialismului, cât

mai ales indirect prin intermediul taxelor şi impozitelor, care au rolul să “acordeze”

economia cu momentul economic. Când preţurile cresc, guvernul ar trebui să crească

impozitele pentru a reduce cheltuielile consumatorilor şi a reduce astfel inflaţia.

Când preţurile se stabilizează ar trebui să scadă impozitele şi taxele sau să crească

programele sociale pentru a stimula economia şi a păstra şomajul scăzut.

Anii ’60 au adus “împlinirea” ideologică a liberalismului bunăstării :

perspectiva economică a egalizării şanselor, perspectiva civico-etică privind

egalizarea posibilităţilor de afirmare a diferenţelor dintre cetăţenii aceluiaşi stat. În

aceşti ani liberalii au adoptat o linie extrem de permisivă a capacităţii de exprimare a

diferenţelor dintre minoritari etnici, sexuali, religioşi etc. şi majoritari. Liberalii

bunăstării au militat nu numai pentru eliminarea oricărei discriminări dar şi pentru

oferirea de avantaje sociale şi economice tuturor celor care sunt consideraţi

discriminaţi. Această opţiune a adus linia liberalismului bunăstării în tabăra a ceea ce

în anii ‘70-80 s-a numit Noua Stângă.

Liberalismul neoclasic

Întregului eşafodaj al liberalismului bunăstării i s-a opus permanent şi constant

liberalismul neoclasic (liberalismul concurenţial ce se bazează exclusiv pe libertate

împotriva egalităţii şi egalizării de orice fel. )

El este adeptul unui capitalism total în care statul e doar un regulator al pieţei

(având în sarcină numai sistemul normativ – justiţia – şi cel punitiv), nu al societăţii.

Reglarea societăţii este văzută ca un abuz de putere şi deci o limitare a libertăţii

individuale. Deşi a beneficiat de doctrinari şi teoreticieni de primă mână ( Hayek,

Friedman), acest tip de liberalism a fost perceput multă vreme ca un exerciţiu

intelectual, iar de ideologii socialişti ca premisa fundamentală pentru fascism. În anii

‘60-70 el nu avea aproape nici un adept, fiind considerat mult prea de dreapta şi chiar

depăşit. Din acest motiv, titulatura sa a fost deseori aceea de neoconservatorism sau

chiar de conservatorism contemporan.

14

Însă, în anii ’80 acest tip de ideologie, şi în special în partea sa economic-

monetaristă, a reuşit prin politicieni de marcă (Margaret Thatcer, Ronald Reagan,

Helmuth Kohl) să se impună ca o ideologie de succes. Ea a devenit apoi şi ideologia

oficială a globalizării până prin anii ‘97-98 . Aceste disensiuni dintre ideile liberale au

făcut ca liberalismul să subziste mai mult prin ideologie, decât prin partide cu

titulaturi ca atare. În Europa numărul partidelor declarat liberale este nesemnificativ,

liberalismul ascunzându-se în programele altor partide, în special conservatoare.

Bibliografie:

Nicolae Frigioiu, Politologie si doctrine politice, SNSPA, Bucuresti, 2001

Adrian Paul Iliescu, Liberalismul între succese şi iluzii, Editura All, Bucureşti, 1998

Alina Mungiu-Pippidi, Doctrine politice. Concepte universale şi realităţi româneşti,

Editura Polirom, Iaşi, 1998

Cristian Preda, Introducere în ştiinţa politică, Editura Polirom, Iaşi, 2010

Andrei Ţăranu- Doctrine politice, SNSPA, Bucureşti, 2002

TEXTE DE COMENTAT

"Oamenii sunt numai supuşii lui Dumnezeu, şi tocmai de aceea ei nu pot fi robii

altor oameni; Dumnezeu nu a lăsat nici un om la mila altuia".

" Libertatea naturala a Omului este de a fi liber faţă de orice putere superioară de

pe pamânt, şi de a nu se afla în puterea voinţei sau autorităţii legislative a unui om, ci

de a avea drept regulă numai Legea Naturii" ( John Locke)

" Esenţa poziţiei individualiste constă în recunoaşterea individului ca arbitru

suprem al scopurilor sale" ( F. Hayek - Drumul catre servitute)

"Fiecare pentru sine şi Dumnezeu pentru toţi"

" Societatea a ajuns mult mai puternică decât individualitatea /…/ de la cea mai

înaltă clasă socială până la cea mai de jos, fiecare trăieşte sub ochiul unei cenzuri

ostile şi temute " ( John Stuart Mill - Despre libertate )

15

" Chiar dacă întreaga omenire, cu o singură excepţie, ar fi de aceeaşi părere, şi

doar o singură persoană ar fi de părerea contrară, omenirea n-ar fi mai îndreptăţită să

reducă la tăcere acea unică persoană decât ar fi aceasta din urmă să reducă la tăcere

întreaga omenire" ( J. S. Mill)

" Singura libertate demnă de acest nume este aceea de a-ţi urmări binele propriu,

în felul tău propriu, atâta timp cât nu încerci să lipseşti pe alţii de binele lor sau să-i

împiedici să şi-l dobândească. Fiecare este adevăratul paznic al propriei sănătăţi, fie

ea trupească, mintală sau sufletească. Omenirea are mai mult de câştigat lăsând pe

fiecare să trăiască aşa cum crede el că e mai bine decât silind pe fiecare să traiasca aşa

cum li se pare celorlalţi că ar fi bine" (J. S Mill)

" Pentru omul civilizat drepturile la proprietate sunt mai importante decât dreptul

la viaţă" ( Paul More)

"O autoritate care dirijează întregul sistem economic ar fi cel mai puternic

monopolist imaginabil" căci "dirijarea producţiei şi a preţurilor conferă o putere

aproape nelimitată" ; or "dacă ne aflăm în faţa unui monopolist, atunci suntem la

discreţia lui" (J. S. Mill)

" În mod obişnuit, individul nu intenţionează promovarea interesului public şi

nici nu ştie cu cât contribuie el la această promovare. Atunci când preferă să sprijine

activitatea indigenă, iar nu pe cea străină, el urmăreşte numai propria lui siguranţă; iar

îndrumând acea activitate în aşa fel încât să producă cea mai mare valoare posibilă, el

este condus de o mână invizibilă ca să promoveze un scop ce nu face parte din intenţia

lui. Urmărindu-şi interesul său, el adeseori promovează interesul societăţii mai

eficient decât atunci când intenţionează să-l promoveze" ( Adam Smith- Avutia

natiunilor )

"Nu de la bunăvoinţa măcelarului, berarului sau brutarului aşteptăm noi să ne

fie servită masa, ci de la grija cu care aceştia îşi privesc interesele lor. Ne adresăm nu

omeniei, ci dragostei lor pentru propria persoană, si niciodată nu le vorbim de nevoile

noastre, ci de avantajele lor." ( A Smith)

" Acordă-i omului posesia sigură asupra unei stânci mohorâte şi o va

transforma într-o grădină; acordă-i arenda pe nouă ani a unei grădini şi o va

transforma într-un deşert." ( A. Young)

16

"Statul ar trebui să se limiteze la stabilirea de reguli care să se aplice unor

tipuri generale de situaţii." (F. Hayek)

"De când e lumea, guvernele n-au facut decât să zadarnicească şi să tulbure

creşterea şi dezvoltarea societăţilor, şi nicicum nu au promovat-o. Singurul bine adus

de ele e descărcarea parţiala a funcţiunilor lor proprii asupra particularilor şi păstrarea

ordinii sociale. Nu statului îi datorăm mulţimea de invenţii folositoare de la hârleţ

până la telefon; nu statul a făcut cu putinţă navigaţia extinsă cu ajutorul unei

astronomii dezvoltate. Nu statul a făcut decoperirile în fizică, chimie şi celelealte

ştiinţe care călăuzesc producţia fabricanţilor moderni şi nu statul a dat la iveală

maşinile de toate felurile, mijloacele de a transporta oamenii şi lucrurile din loc în loc

şi mijloacele ce contribuie într-o mie de feluri la confortul nostru. Tranzacţiile cu

extensie mondială conduse în birourile comercianţilor, belşugul de trafic ce umple

străzile noastre, sistemul de distribuţie en detail care ne pune la indemană toate cele

necesare şi ne aduce la uşă zilnic cele trebuincioase vieţii nu sunt de origine

guvernamentală. Toate acestea s-au născut din activităţile spontane ale cetăţenilor,

separate sau asociate." ( Herbert Spencer - Individul impotriva statului")

" Laissez faire, laissez passer ! " ( lăsaţi oamenii să faca ce vor, lăsaţi lucrurile

să meargă / treacă în voia lor ).

" Deşi am spus că toti oamenii sunt egali de la natură, nimeni nu se poate

aştepta ca prin aceasta să înţeleg toate felurile de Egalitate" ( J. Locke)

"Legea e forţa comună organizată pentru a împiedica nedreptatea. Mai pe

scurt, legea e dreptatea." (Bastiat)

" Avem de ales nu între un sistem în care fiecare va căpata ceea ce merită

conform vreunui etalon al dreptăţii universal şi absolut şi un alt sistem în care ceea ce

revine fiecăruia e determinat în parte de hazard sau noroc, ori nenoroc, ci între un

sistem în care voinţa câtorva persoane decide cine şi ce anume trebuie să obţină şi

altul în care acest lucru depinde, măcar în parte, de capacitatea şi spiritul de iniţiativă

al oamenilor şi, în parte, de imprejurări imprevizibile" ( F. Hayek)

" State help kills self- help " ( Ajutorul de la stat distruge ajutorul pe care

fiecare trebuie să şi-l dea lui însuşi)

17

"Diversitatea nu e ceva rău, ci este un bine" (Mill); "singurul adevăr absolut

este că nimeni nu deţine adevărul absolut", "trăieşte şi lasă şi pe ceilalţi să trăiască",

"we agree to disagree".

18

Capitolul 2. Conservatorismul

Definiţii şi semnificaţii

Pentru a defini conservatorismul, vom încerca să răspundem la câteva întrebări

similare cu cele puse în cazul liberalismului: Este conservatorismul o stare de spirit?

Sau un mod de gândire? Ce este ideologia conservatoare? Michael Oakeshott a

formulat ideea unui tip uman specific acestuia: ”A fi conservator înseamnă a prefera

familiarul necunoscutului, a prefera ceea ce s-a încercat neîncercatului, faptul

misterului, realul posibilului, limitatul nemărginitului, ceea ce este aproape

îndepărtatului, ceea ce este îndeajuns supra-abundenţei, acceptabilul perfectului,

râsetul de azi beatitudini utopice. Legăturile şi fidelităţile familiale vor fi preferate

seducţiei unor ataşamente mai profitabile; a dobândi şi a amplifica va fi mai puţin

important decât a păstra, a cultiva şi a te bucura de ceea ce ai; durerea unei pierderi

va fi mai acută decât atracţia unei noutăţi sau promisiuni. Înseamnă a fi pe potriva

soartei pe care o ai, a trăi la nivelul propriilor mijloace, a te mulţumi cu acea nevoie

de mai multă perfecţiune care este pe măsură omului şi a împrejurărilor în care

trăieşte.1” Într-adevăr, sensul comun este dat de ideea conservării, a “păstrării intacte

a ceva”. În Evul Mediu termenul de conservator era folosit ca sinonim pentru cei care

păzeau oraşele, denumiţi şi “custodes paces”.2 În accepţiunea politică, conceptul este

întâlnit în sec. XIX când îi desemna pe cei care se opuneau revoluţiei şi militau pentru

dezvoltarea organică a societăţii : republicanii în America, torries în Anglia, sau

adepţii Restauraţiei în Franţa. S-a insistat mult pe sensul comun întrucât aşa se putea

avansa ideea că oamenii sunt prin “natura lor” conservatori.3 Cu alte cuvinte,

înclinaţia noastră naturală este de a prezerva ordinea lucrurilor, de a reacţiona

împotriva schimbărilor bruşte de orice fel.

Doctrina conservatoare are tocmai rolul de a propune o strategie politică care

să corespundă nevoii naturale de dezvoltare organică a societăţii. Omul conservator va

prefera legăturile consolidate de o îndelungată experienţă, în locul unora doar posibile

1 M. Oakeshott, Raţionalism in Politics and Other Essays (Indianapolis, Liberty Press, 1991), pp.408-9. Am folosit traducerea lui A.P.Iliescu, Conservatorismul Anglo-Saxon , Bucureşti, Editura All, 1994, p.43.2 A. Vincent, Modern Political Ideologies, p.55.3 Idem, p.56.

19

şi mai profitabile. Acest fapt este evident, dar evidenţa nu este singurul mod de

justificare a opţiunilor individuale. Şi naţionalismul apelează la acelaşi gen de

“evidenţă” când ia apartenenţa drept criteriu fundamental pentru definirea identităţii.

Atunci, se pune întrebarea în ce măsură omul este liber să opteze pentru propria viaţă,

dincolo de aceste determinări “naturale”.

Din punct de vedere teoretic, se poate spune că nu toţi conservatorii

împărtăşesc aceeaşi doctrină politică. În fond, nici nu avem de-a face cu o doctrină

unică. Andrew Vincent vorbeşte de cinci posibile interpretări diferite ale

conservatorismului:

1. Ideologie aristocratică - ipostază în care este o doctrină negativă ce

exprimă reacţia aristocraţiei semi-feudale împotriva Revoluţiei Franceze. La un nivel

mai general este expresia defensivei aristocraţiei europene în perioada ei de declin,

1790-1914.

2. Doctrină pragmatic-ideologică - în care este văzut ca o formă de

pragmatism politic, fără un conţinut teoretic elaborat. Orice idee politica, culturală sau

economică, indiferent de sursa ei, chiar şi liberală, dacă funcţionează în practică este

utilă pentru politica conservatoare.

3. Viziune situaţională - orice ordine instituţională (chiar dacă este liberală sau

comunistă) trebuie apărată şi consolidată ca si cum ar fi una conservatoare. În acest

sens, conservatorii sunt cei înrădăcinaţi într-o formă de viaţa instituţionalizată, care

apară ordinea socială de orice tip în “situaţiile” când instituţiile sunt amenintate de

revoluţie, reforma, o nouă ordine economică şi socială, etc.

4. Dispoziţie a minţii sau obişnuinţei – conservatorismul este o dispoziţie

naturală a fiinţelor umane care preferă obiceiurile sau căile verificate de istorie, unora

noi şi nefamiliare. Preferăm mai degrabă să ne bazăm pe experienţă în acţiunile

noastre şi nu pe raţiunea teoretică abstractă.

5. Interpretare ideologică – în care conservatorismul nu este identificat cu o

anumită situaţie istorică sau clasă socială, ci constituie un ansamblu de idei şi

perspective asupra istoriei. Pentru Edmund Burke conservatorismul s-a opus mereu

diferitelor idei revoluţionare, precum: perfectibilitatea speciei umane prin schimbarea

condiţiilor economice şi sociale; ideea progresului şi dezvoltării naturii umane către o

20

societate a binelui suprem; convingerea în triumful raţiunii (Iluminismul este

duşmanul cel mai important al conservatorismului).4

Originile gândirii conservatoare

Pentru unii comentatori originile gândirii conservatoare pot fi găsite în opera

lui Platon, în special în dialogul Republica. Acest dialog platonician, atât de excesiv

interpretat de-a lungul istoriei, este considerat de Karl Popper o chintesenţă a gândirii

conservatoare şi a totalitarismului din sec. XX. Filozoful – rege organiza cetatea după

principiile care exprimau ierarhia naturală şi afirmau conceptul de bine general pe

care indivizii obişnuiţi nu-l puteau descoperi. Armonia cetăţii se realiza atunci când

indivizii lucrau conform înclinaţiilor naturale şi nevoilor cetăţii, şi astfel se integrau în

procesul de înfăptuire a binelui şi dreptăţii absolute. Colectivitatea era anterioară şi

determinantă în raport cu individul.

Alţi comentatori considera că rădăcina istorică a conservatorismului este

doctrina dreptului divin.5 Guvernarea era expresia voinţei divine iar supunerea era

considerată ca o îndatorire religioasă, societatea ca şi familia au o ierarhie naturală şi

înnăscută. De aceea, autoritatea şi suveranitatea sunt necesare indiferent de forma lor:

Monarhie, Biserică sau Parlament.

Cel mai adesea, conservatorismul a fost văzut ca un răspuns la Revoluţia

Franceză care reprezenta un pericol de moarte pentru dezvoltarea firească a societăţii.

În acest sens trebuie menţionate operele unor gânditori reprezentativi: Burke,

Coleridge, Maistre, Chateaubriand, Novalis şi Muller.

Edmund Burke (1729-1797), cu celebra sa lucrare Reflecţii despre Revoluţia

din Franţa, este considerat fondatorul conservatorismului. El privea Revoluţia

Franceză ca pe o mişcare politică nefirească pentru că se baza pe “doctrine şi dogme

teoretice”: “Ea se aseamănă mai mult cu acele schimbări făcute pe temeiuri religioase,

în care spiritul prozelitismului a constituit o componentă esenţială. Ultima revoluţie

bazată pe doctrine şi teorii care a avut loc în Europa a fost reforma… Efectul ei a fost

4 idem, pp.56-58.5 Idem, p.59.

21

pătrunderea în toate ţările a altor interese…decât cele care se năşteau din condiţiile

locale şi din situaţia firească.”6 Reacţia lui Burke era împotriva acelor transformări

revoluţionare care atacau “moştenirile inalienabile” şi drepturile transmise de

strămoşii noştri.

Tipologii ale conservatorismului

Cum nu putem vorbi de o doctrină conservatoare sistematică şi clasificările

vor avea în vedere diferitele influenţele ideologice. În consecinţă, vom întâlni mai

multe tipologii: conservatorism reacţionar, reformist liberal, colectivist, libertarian. În

continuare, vom prezenta clasificarea propusă de Andrew Vincent: conservatorism,

tradiţionalist, romantic, paternalist, liberal şi una dreapta (new right).

1. Conservatorismul tradiţionalist este construit în jurul noţiunilor de “obicei,

convenţie şi tradiţie”. Nu întâmplător conservatorismul este confundat de cele mai

multe ori cu tradiţionalismul. Statul, scrie Vincent, este conceput ca un soi de

întreprindere comunală care are un spirit organic; constituţia nu este doar o simplă

creaţie a oamenilor, ci rezultatul unei îndelungate practici sociale; conducerea,

autoritatea şi ierarhia sunt naturale; drepturile şi libertăţile oamenilor îşi au rădăcinile

în normele comunităţii.

2. Conservatorismul romantic (Justus Moser, Adam Muller, Friedrich

Novalis, S.T. Coleridge, Walter Scott, T.S. Eliot) este expresia nostalgiei pentru

trecutul pastoral, moral, prezentat într-o formă idealizată. De aceea, accentele critice

sunt îndreptate împotriva industrializării şi a spiritului mercantil, care au dus la

alienare şi dezumanizare. Politica liberală era profund eronată pentru că se adresa

unui om abstract, inexistent în realitatea socială, şi ignora viaţa simplă, religioasă şi

sentimentele de solidaritate comunală.

3. Conservatorismul paternalist concepea guvernarea ca o formă de

paternalism binevoitor care trebuie să asigure tuturor cetăţenilor şanse şi oportunităţi

egale. Este vorba de o responsabilitate aristocratică ( de “noblesse oblige”) a

guvernanţilor care trebuie să asigure o viaţă bună pentru întreaga societate. Accentele

sale cele mai importante, lărgirea drepturilor politice şi creşterea responsabilităţii pe

6 E. Burke, Thoughts on French Affairs, (1791), traducerea citatului aparţine lui A. – P.Iliescu, Fundamentele Gândirii Politice Moderne, Polirom, 1999, p.158.

22

care o implică proprietatea privată, se regăsesc în politica democrat-creştină din

Germania şi Italia, de după 1945.

4. Conservatorismul liberal consideră că economia este prioritară în raport cu

politica şi, de aceea, va prelua şi dezvolta multe din temele liberalismului clasic:

individualismul, libertatea negativă, drepturile personale şi domnia legii. Aceste

simpatii liberale s-au combinat însă cu reacţii critice la adresa sectorului particular

public şi a statului bunăstării generale.

5. Noua dreapta conservatoare este un amalgam de influenţe ideologice-

conservatorism liberal, teorie economică liberală şi libertarianism-, care fac foarte

dificilă încercarea de a-l defini. Am putea spune că este o combinaţie de elemente

liberale – emanciparea individului de sub controlul statului, reducerea taxelor,

controlul deficitului bugetar şi privatizarea monopolurilor de stat – cu accente

naţionaliste şi tradiţionaliste: puritatea rasei, inegalitatea naturală, autoritatea

patriarhală, şi educaţia religioasă obligatorie.7

Ideologia conservatoare

Conservatorismul îşi declară programatic neîncrederea faţă de orice abstracţii

teoretice despre natura umană. De aceea, este foarte complicat să-l definim ca

ideologie; pentru că aceasta ar presupune existenţa unui set de propoziţii normative,

mai mult sau mai puţin sistematizate, despre natura umană. Or, conservatorismul este

profund sceptic în legătură cu posibilitatea cunoaşterii naturii umane. Mai mult, este

convins că ideea unei naturi umane universale şi derivatele ei, egalitatea, libertatea şi

drepturile naturale, reprezintă doar o utopie a liberalismului. Cunoaşterea despre om

nu poate fi decât una concretă, a situaţiilor particulare în care acesta se manifestă.

Individul abstract cu care operează liberalismul este o convenţie care nu aduce nici un

plus de cunoaştere. Individualitatea, scria Roger Scruton, este un “artefact… care

depinde de viaţa socială a omului.”8 Iar Joseph de Maistre: “Constituţia de la 1795 a

fost făcută pentru om. Dar nu există în lume aşa ceva. Am întâlnit francezi, italieni,

ruşi, etc.; graţie lui Montesquieu chiar că cineva poate fi persan. Dar n-am întâlnit

niciodată omul; dacă acesta există, oricum eu nu-l cunosc.”9 Obiectul teoriei şi

acţiunii politice sunt oameni reali care s-au format într-o interacţiune istorică cu

7 A. Vincent, Modern Political Ideologies, pp.63-678

9 J. de Maistre, Consideration on France, p.23, apud A. Vincent, Modern Political Ideologies, p.68.

23

practicile sociale, tradiţiile, obiceiurile şi cultura, care definesc comunităţile.

Umanitatea cosmopolită şi indivizii abstracţi ai stării naturale sunt doar rodul

imaginaţiei Iluminismului şi Revoluţiei Franceze. Prin urmare, conservatorismul este

anti-raţionalist. Oamenii nu sunt “maximizatori raţionali ai utilităţii”, pentru că

bucuria de a trăi şi lenea noastră “naturală” limitează tendinţa către o viaţa raţională.

De aceea, noi nu suntem “maşini raţionale”, ci o combinaţie de emoţii, gânduri şi

motivaţii contradictorii.10

Credinţa că oamenii îşi pot conduce viaţa după un plan raţional şi că trebuie să

fie generoşi sau altruişti faţă de umanitate este un mit al Raţionalismului. Înclinaţia

naturală a oamenilor este de a păstra ceea ce au şi le conferă stabilitate. Păstrarea şi

cultivarea tradiţiei în care te-ai născut este ceea ce dă sens identităţii noastre.

Conservatorismul este tradiţionalist pentru că priveşte schimbarea, în special cea

radical-revoluţionară, ca o ameninţare la adresa stabilităţii sociale şi politice cu urmări

violente şi chiar sângeroase. Începând cu Revoluţia Franceză, toate mişcările

revoluţionare (1821- Comuna din Paris, 1917- Revoluţia Rusă, sau 1947-Revoluţia

Chineză) au însemnat tot atâtea dezastre sângeroase în numele unor idei şi teorii

abstracte. De aceea, înclinaţia noastră naturală este către prezervarea vieţii şi a

echilibrului. Oakeshott descria foarte sugestiv această trăsătură umană: “Înclinaţia de

a fi conservator este deci favorabilă şi călduroasă faţă de situaţiile care permit

omului să se bucure de ceea ce are şi, în mod corespunzător, ea este glacială şi

critică faţă de schimbare şi inovaţie… Omul cu o fire conservatoare consideră că un

bine familiar nu trebuie abandonat uşor în favoarea unui mai bine necunoscut. El nu

este îndrăgostit de ceea ce e periculos şi dificil; nu este aventuros; nu simte imboldul

de a naviga pe mări care nu sunt trecute pe nici o hartă; el nu găseşte nici un farmec

în a te rătăci, a fi pierdut sau naufragiat. Dacă este forţat să navigheze în necunoscut,

el preferă să-şi măsoare fiecare pas. Ceea ce altora li se pare a fi timiditate, el

recunoaşte ca fiind propria sa prudenţă raţională; ceea ce alţii interpretează drept

inactivitate, el recunoaşte ca fiind o înclinaţie către a te bucura de ceea ce ai, mai

curând decât a profita de orice ocazie.”11 În politică, conservatorismul înseamnă o

atitudine ponderată şi înţeleaptă care va atenua conflictele şi regla tensiunile negative.

“Înclinaţia de a fi conservator în politică, continuă Oakeshott, reflectă o viziune

foarte diferită cu privire la activitatea de guvernare. Omul cu această înclinaţie

10 Idem, p.6811 M. Oakeshott, Raţionalismul în politică, Editura ALL ,1995, p.83.

24

înţelege activitatea guvernării nu ca o activitate de a aprinde patimile şi a le da noi

obiecte din care să se hrănească, ci ca una de injectare a unui element de moderaţie

în activităţile deja prea pătimaşe ale oamenilor; de restrângere, de reducere, de

pacificare şi de reconciliere; nu de a zgândării focul dorinţelor, ci de a-l stinge. Şi

toate acestea nu pentru că patima este un viciu, iar moderaţia o virtute, ci pentru că

moderaţia este indispensabilă dacă e ca oamenii pătimaşi să scape de o blocare în

conflictul frustrărilor naturale. O guvernare de acest fel trebuie să fie privită ca

reprezentantă a unei providenţe binefăcătoare, ca gardian al legii morale sau ca

simbol al ordinii divine.” 12

Firescul şi autenticitatea unei asemenea atitudini politice se sprijină pe o

supoziţie mai profundă a conservatorismului: organicitatea. Organicismul este o altă

trăsătură esenţială a conservatorismului: societatea este aidoma unui organism care

are propriile lui legi naturale de evoluţie. Indivizii nu pot fi concepuţi în afara acestui

tot organic în care au un loc bine determinat. Fiinţele umane devin ceea ce sunt ca

rezultat al unui proces istoric şi social de aculturaţie; libertatea individuală nu este

expresia unei stări naturale, pre-sociale, ci este rezultatul unei îndelungate şi

complexe evoluţii sociale în cadrul unei anumite tradiţii naţionale.13

Existenţa diferitelor culturi naţionale este o dovadă pentru conservatorism că

politica reprezintă aspiraţiile fiecărui popor în parte şi că ea nu poate fi concepută

după legi şi teorii abstracte despre natura umană. Organismul social, precum cel

uman, exprimă evoluţia particulară a unei anumite tradiţii. Un exemplu grăitor în

acest sens poate fi dificultatea transpunerii instituţiilor politice şi juridice din ţările

Europei Occidentale în tările mai slab dezvoltate din estul Europei, în procesul

integrarii europene. Convingerea că există norme şi reguli politice universale, este

doar una din nenumăratele iluzii ale liberalismului.

Raţiune şi acţiune

După cum am văzut, conservatorismul este profund sceptic în legătură cu

politicile raţionaliste. Acţiunea umană nu poate fi determinată de reguli abstracte;

pentru că în felul acesta se face abstracţie de motivaţiile şi cauzele ei particulare. Or,

tocmai acestea exprimă unicitatea şi bogăţia fiecărei vieţi. Trebuie făcută, aici, o

12 Idem, p.103.13 A. Vincent, Modern Political Ideologies, p.68.

25

distincţie între raţiunea teoretică şi raţiunea practică . Ceea ce ne diferenţiază de

animale nu este raţiunea, ci “abilitatea de a intui o lume spirituală”; de aceea,

adevăraţii creatori de legi “acţionează mai degrabă din instinct, decât din raţiune”.14 În

această afirmaţie este implicată o supoziţie mai profundă: că există o dihotomie între

viaţă şi gândire, între “existenţa trăită” şi cea “gândită”.

În critica pe care o face raţionalismului în politică, Michael Oakeshott

operează cu două noţiuni de cunoaştere: cunoaşterea practică şi cunoaşterea

tehnică.15 Problema raţionalismului este convingerea că adevărată cunoaştere a

lucrurilor implică stabilirea unor criterii, norme şi standarde tehnice. Numai pornind

de la ele putem să determinăm obiectul investigaţiei şi să ajungem la o cunoaştere

adevărată a naturii lumii.16 În politică este absurd să pretindem că putem ajunge la o

cunoaştere certă a modului în care vor acţiona oamenii. Cu atât mai mult cu cât baza

oricărei acţiuni nu este raţiunea teoretică, ci raţiunea practică. Or, aceasta din urmă

este constituită dintr-un ansamblu de practici, obiceiuri şi tradiţii.

Politica şi statul

Pentru conservatori viaţa politică are neîndoielnic un caracter organic. După

cum am văzut, fiecare individ şi fiecare componentă a vieţii sociale se integrează

armonios într-un fel de macro-organism care exprimă “ordinea implicită” a

universului. Este evident că pentru o asemenea viziune istoria este teleologică şi

reprezintă înfăptuirea unui plan universal. Ordinea politică şi morală nu poate fi

schimbată şi impusă prin revoluţii, ea înseamnă perpetuarea unor tradiţii.

Înţelepciunea acumulată în practicile istorice este mai importantă decât cea

individuală, pentru că a fost verificată de-a lungul generaţiilor. Schimbarea se poate

face doar în cadrul unei tradiţii şi nu de dragul “spiritului egoist al inovaţiei’.17 Nu

întâmplător religia joacă un rol important în politica conservatoare. Biserica este un

factor deosebit de important în asigurarea ordinii şi stabilităţii sociale, dincolo de

disputele confesionale. “Pietatea” faţă de ordinea prestabilită impune respectul

“ierarhiei naturale şi a inegalităţii sociale”. Iar aceasta justifică nevoia de autoritate;

14 E. Burke, Reflections on France, pp.88, 95, 103, apud A. Vincent, op.cit., p.71.15 M. Oakeshott, Raţionalismul în politică, p.15.16 Idem, pp.19-20.

17 A. Vincent, Modern Political ideologies, p.75.

26

grupurile de elită (aristocraţia, clerul sau intelectualitatea) sunt în mod natural forţele

conducătoare în societate.18

Guvernarea nu înseamnă impunerea unor drepturi (naturale) abstracte, ci

realizarea unei juste reglări a diferitelor nevoi individuale. “Guvernarea, scria Burke,

nu se constituie în virtutea drepturilor naturale, care pot exista şi există complet

independent de ea; şi ele există cu mult mai multă limpezime şi într-un grad mult mai

mare de perfecţiune abstractă: dar tocmai perfecţiunea lor abstractă este defectul lor

practic. Având dreptul la orice, ei doresc totul. Guvernarea este o invenţie a

înţelepciunii omeneşti nevoită să se îngrijească de nevoile respective. Printre aceste

nevoi trebuie socotită şi nevoia, rezultând din societatea civilă, unei constrângeri

îndeajuns de puternice impuse pasiunilor lor. Societatea necesită nu numai o

stăpânire a pasiunilor oamenilor ca indivizi, ci şi ca înclinaţiile de masă sau de grup

să fie adesea contracarate la fel ca şi cele individuale, ca voinţa lor să fie ţinută sub

control iar pasiunile lor să fie aduse sub ascultare. Aceasta nu se poate face decât

printr-o putere care există în afara lor, şi care, în exercitarea funcţiunii sale, să nu fie

supusă acelei voinţe şi acelor pasiuni pe care, conform însărcinării sale, trebuie să le

ţină în frâu şi să le stăpânească. În acest context, constrângerile exercitate asupra

oamenilor trebuie socotite ca făcând parte dintre drepturile lor, la fel ca şi libertăţile.

Dar cum libertăţile şi constrângerile se schimbă o dată cu vremurile şi cu

împrejurările, şi cum pot suferi nemărginit de multe modificări, ele nu pot fi stabilite

pe baza vreunei reguli abstracte; şi nimic nu este mai prostesc decât să fie discutate

pe baza unui asemenea principiu”.19

Conservatorismul (tradiţionalist, romantic, paternalist) pune un accent

deosebit pe “valoarea drepturilor”, dar acestea nu sunt universale, “private sau pre-

sociale”; ele “sunt concesiuni legale din partea comunităţii”.20 Acelaşi lucru este

valabil şi pentru dreptul la proprietate care este concesionat de comunitate.

Proprietatea este un drept fundamental doar în măsura în care este garantat de stat. El

nu este un drept absolut, ci unul care implică obligaţii şi responsabilităţi. Drepturile

universale ale liberalismului sunt lipsite de obiect, pentru că ele trebuie circumscrise

şi garantate în cadrul comunităţii. Libertatea este un drept legal în contextul

18 idem, p.75.19 E. Burke, Reflecţii asupra revoluţiei din Franţa, trad. A – P Iliescu (ed), Limitele puterii, ALL, 1994, pp.68-69.

20 A.Vincent, Op.cit., p.76.

27

“parametrilor tradiţiei şi al domniei legii.” Ea nu poate fi o valoare absolută, ci una

legată de “scopurile comunităţii.” Libertatea nu se realizează în democraţie, în

participarea indivizilor la guvernare. Aceasta este utopia specifică momentelor

revoluţionare, care distrug ierarhia naturală a societăţii şi implicit civilizaţia. Ideea

egalităţii sociale, economice şi politice, este socialistă şi iacobină. Pentru păstrarea

echilibrului şi păcii sociale este nevoie de o guvernare înţeleaptă a elitelor naturale.21

TEXTE DE COMENTAT

" A fi conservator inseamna a prefera familiarul necunoscutului, a prefera ceea ce s-a

incercat neincercatului, faptul misterului, realul posibilului, limitatul nemarginitului, ceea ce

este aproape indepartatului, ceea ce este indeajuns supraabundentului, acceptabilul

perfectului, rasul de azi beatitudinii utopice. Legaturile si fidelitatile familiare vor fi preferate

seductiei unor atasamente mai profitabile ; a dobandi si a amplifica va fi mai putin important

decat a pastra, a cultiva si a te bucura de ceea ce ai ; durerea unei pierderi va fi mai acuta

decat atractia unei noutati sau promisiuni. Inseamna a fi pe potriva soartei pe care o ai, a trai

la nivelul propriilor mijloace, a te multumi cu acea nevoie de mai multa perfectiune care este

pe masura omului si a imprejurarilor in care traieste…."

" Omul cu o fire conservatoare considera ca un BINE familiar nu trebuie abandonat usor

in favoarea unui MAI BINE necunoscut. El nu este indragostit de ceea ce e periculos si

dificil; nu este aventuros; nu simte imboldul de a naviga pe mari care nu sunt trecute pe nici o

harta; el nu gaseste nici un farmec in a te rataci, a fi pierdut sau naufragiat. Daca este fortat sa

navigheze in necunoscut, el prefera sa-si masoare fiecare pas.Ceea ce altora li se pare a fi

timiditate, el recunoaste ca fiind propria sa prudenta rationala; ceea ce altii interpreteaza drept

inactivitate, el recunoaste ca fiind o inclinatie catre a te bucura de ceea ce ai, mai curand decat

catre a profita de orice ocazie.El e precaut si este inclinat sa-si arate (dez)aprobarea in termeni

graduali, si nu in termeni absoluti…." ( M.Oakeshott - A fi conservator in Rationalismul in

politica , Editura All, Bucuresti , 1995)

" Efectul libertatii asupra indivizilor este ca ei pot face ceea ce le place; trebuie insa sa

vedem ce la va place sa faca inainte de a risca felicitari ce s-ar putea repede transforma in

plangeri " (Edmund Burke- Reflectii asupra Revolutie franceze )

"…atunci cand nu este necesar sa schimbi nimic, este necesar sa nu schimbi nimic"

"Societatea este intr-adevar un contract….Ea este un parteneriat intre stiinte; un

parteneriat intre arte; un parteneriat intre virtuti si perfectiuni…un parteneriat nu doar intre cei

21 idem, p.77.

28

vii, ci si intre vii, morti si cei inca nenascuti" ( E. Burke)

"Statul trebuie sa se limiteze la cele ce se refera la el sau la creatiile sale, in speta la

soliditatea institutionala a religiei, la magistratura, la puterea sa militara pe uscat si pe ape, la

veniturile sale si la corporatiile care isi datoreaza existenta consimtamntului sau; intr-un

cuvant, la tot ceea ce este cu adevarat public, la pacea publica, la siguranta publica, la ordinea

publica si la proprietatea publica" ( E. Burke)

"Astfel …guvernarea este recunoscuta ca o activitate specifica si limitata. Ea nu priveste

indivizi concreti, in carne si oase, ci doar activitatile acestora; si aceste activitati, numai in

masura in care ele inclina sa se opuna una alteia. Ea nu are a se ocupa de binele si de raul

moral, nefiind menita sa0I faca pe oameni (mai)buni ; activitatea de a guverna nu este

indispensabila datorita "depravarii naturale a omenirii", ci pur si simplu datorita dispozitiilor

curente ale acesteia de a se comporta extravagant" ( M. Oakeshott)

"Conservatorismul, cel putin cel in traditie britanica, este o politica a obiceiului,

compromisului si indeciziei asumate " (R. Scruton)

"… trebuie sa-I punem intelectului omenesc, nu aripi, ci mai degraba plumb si greutati"

(F. Bacon)

"O carmuire este legitima numai daca este limitata in chip real….Puterea corupe si

puterea absoluta corupe in mod absolut" ( Lord Action )

"Omul nu este o fiinta guvernata de ratiune, ci una guvernata de pasiune si interes;

ratiunea nu poate aspira decat , cel mult, la a fi slujitoarea pasiunilor si intereselor noastre"

(D. Hume)

"Nu ratiunea, adica speculatiile, interventiile abstracte, trebuie sa calauzeasca viata

sociala caci la fel ca oricare stiinta experimentala, stiinta de a cladi un stat sau de a-l renova

nu este o stiinta care sa poata fi predata a priori" ( E. Burke)

"In activitatea politica, deci, oamenii navigheaza pe o mare fara margini si fara fund; nu

exista port care sa serveasca drept adapost, nici doc pentru a ancora, nici punct de pornire si

nici destinatie fixata.Intreprinderea consta in a continua plutirea si a pastra echilibrul

navei;marea este si prietenoasa si dusmanoasa;iar mestesugul marinaresc consta in a folosi

resursele modului de comportare traditional pentru a o transforma in prieten ori de cate ori

imprejurarile sunt ostile" (M. Oakeshott)

"Individul este nesabuit; multimea este, pe moment, nesabuita cand actioneaza fara sa

judece; dar specia este inteleapta si, cand I se acorda timp, actioneaza, ca specie, intotdeauna

corect" (Burke)

29

Revolutia este o intiativa artificiala care "vatama" intregul organic al societatii;"

metodele" ei de vindecare au aparentele unui act de alchimie sau vrajitorie. Revolutia

inseamna "daramare si distrugere", "alungarea din locuinte si confiscarea bunurilor", un soc

de maxima violenta ce produce mai mult rau decat bine oamenilor. " Furia si delirul vor

darama in jumatate de ceas mai mult decat au putut construi prudenta, judecata si prevederea

intr-o suta de ani" (E. Burke)

" Guvernarea este o inventie a intelepciunii omenesti menita sa se ingrijeasca de nevoile

omenesti. Oamenii au dreptul ca aceasta intelepciune sa se ingrijeasca de nevoile respective.

Printre aceste nevoi trebuie socotita si nevoia, rezultand din societatea civila, unei

constrangeri indeajuns de puternice impuse pasiunilor lor. Societatea necesita nu numai o

stapanire a pasiunilor oamenilor ca indivizi, ci si ca inclinatiile lor de masa sau de grup sa fie

adesea contracarate, la fel ca si cele individuale, ca vointa lor sa fie tinuta sub control iar

pasiunile lor sa fie aduse sub ascultare. Aceasta nu se poate face decat printr-o putere care

exista in afara lor si care, in exercitarea functiunii sale, sa nu fie supusa acelei vointe si acelor

pasiuni pe care trebuie sa le tina in frau si sa le stapaneasca. In acest context, constrangerile

exercitate asupra oamenilor trebuie socotite ca facand parte dintre drepturile lor, la fel ca si

libertatile"

"Singura libertate de care vorbesc este o libertate legata de ordine; care nu numai ca

exista impreuna cu ordinea si virtutea, dar nici nu poate exista deloc fara ele"; "societatea

omeneasca este in cele din urma posibila numai daca oamenii sunt tinuti raspunzatori de

faptele lor" (Burke)

Critica tendintei catre victimizare : " aceasta forma de gandire admite, pentru fiecare

crima data, doua victime si nici un criminal, nici un responsabil pentru victime. Individul

jefuit, siluit or asasinat este desigur o victima, dar la fel este si autorul jafului, al siluirii sau al

crimei- acesta este o victima a imprejurarilor, a saraciei, a familiilor destramate, pe scurt, a

societatii".

Bibliografie :

Adrian Paul Iliescu, Conservatorismul anglo-saxon, Editura All, Bucureşti, 1994

Adian Paul Iliescu (ed), Limitele puterii, Editura All,Bucureşti, 1994

Adrian Paul Iliescu, Fundamentele Gândirii Politice Moderne, Editura Polirom, 1999

Alina Mungiu-Pippidi, Doctrine politice. Concepte universale si realitati romanesti,

Editura Polirom, Iaşi, 1998

30

M. Oakeshott, Raţionalismul în politică, Editura All,Bucureşti, 1995

Andrei Ţăranu- Doctrine politice, SNSPA, Bucuresti, 2002

Andrew Vincent, Modern Political Ideologies, Blackwell Publishers, 1995

31

Capitolul 3. Socialism şi ComunismPrecizări conceptuale

Termenul de socialism derivă din latinescul sociare care înseamnă a combina

sau a împărtăşi. Termenul corelativ, mai tehnic, societas trimitea la ideea de

comunitate, asociaţie, sau întovărăşire, şi are chiar conotaţie juridică desemnând o

uniune contractuală între oameni liberi. Astfel cuvântul social are atât o semnificaţie

contractualistă, cât şi una subiectivă/emoţională – se referă la relaţii de comuniune şi

camaraderie. O implicaţie imediată este legătura conceptului de social cu cel de popor

(suveran). Dacă societatea este identificată cu întreaga comunitate, este în mod

legitim echivalată cu poporul. În consecinţă, ’voinţa socială’ poate implica voinţa

populară sau generală. Proprietatea socială este a întregului popor, participarea socială

la guvernare este una populară, ş.a.m.d.

Conceptul politic de socialism apare pentru prima dată în 1832 în jurnalul La

Globe editat de urmaşii lui Saint-Simon (1760-1825), deşi este menţionat succint

câţiva ani mai devreme (1827) în revista britanică Co-operative Magazine. Este

perioada în care urmaşii lui Robert Qwen (1771-1858) şi Saint-Simon încep să se

refere la convingerile lor ca la unele socialiste, iar termenul se răspândeşte în Franţa,

Belgia, şi Statele Germane.

Iniţial socialismul era asociat oarecum contradictoriu cu colectivismul,

comunismul şi social-democraţia. Cu colectivismul, pentru că era văzut ca un

instrument al unei politici publice, centralizate, şi regulatoare a economiei şi societăţii

civile. Comunismul, mai vechi şi mai primitiv, se referea iniţial la comunităţile

monahale şi tribale şi reprezenta o formă de reglare a consumului în mod egal, iar

socialismul era specific societăţilor industrializate. Marx însă, în Manifestul

Partidului Comunist, stabileşte o distincţie netă între comunismul revoluţionar şi

socialismul utopic care era o doctrină burgheză. Social-democraţia era considerată la

începutul sec. XX ,datorită partidului socialist german, echivalentul marxismului

organizat. Bolşevicii înainte de a se transforma în partidul comunist al Uniunii

Sovietice erau reuniţi în partidul social-democrat muncitoresc. Din 1920 încoace

social-democraţia este legată de socialismul reformist şi de tradiţia social liberală. În

concluzie, este foarte dificil să afirmăm că trăsătura principală a socialismului este

colectivismul, că socialismul este profund diferit de comunism, sau că social-

democraţia este un curent non-socialist. Trebuie de fiecare dată să avem în vedere

32

contextul istoric în care folosim aceste concepte precum şi încărcătura ideologică

specifică pe care le-o atribuim.

Câteva teme centrale ale ideologiei socialiste

Una din dificultăţile înţelegerii a ceea ce semnifică conceptul de socialism

rezidă din faptul că el a folosit cu cel puţin trei sensuri diferite:

1. Socialismul a fost văzut ca un model economic legat de colectivism şi de

mecanismul planificării, ca o alternativă la capitalism.

2. Socialismul a fost considerat ca un instrument al mişcării muncitoreşti, ca o

formă de ’laburism’ care reprezenta interesele clasei muncitoare şi oferea un

program politic pentru cucerirea puterii economice şi politice.

3. Ca un crez politic sau ideologie care oferea un set de valori şi principii

fundamentale:

Comunitate

Cooperare

Egalitate

Satisfacerea nevoilor

Proprietate comună

Originile gândirii socialiste

Pentru unii comentatori, rădăcina istorică a socialismului se găseşte în Utopia

lui Thomas More ( 1478-1535). Alţi istorici leagă apariţia sa de perioada de după

Revoluţia Franceză, când se configurează discursul despre drepturile şi egalitatea

socială şi când au loc acţiuni politice radicale. Desigur, aceste procese trebuie corelate

şi cu fenomenul mai amplu al Revoluţiei Industriale care a dus la dezvoltarea

capitalismului şi implicit a clasei muncitoare fapt ce a sporit tensiunile sociale şi a

constituit punctul forte al criticilor socialiştilor. Capitalismul devine un fel de bête

noire, o sursă a tuturor inegalităţilor şi nedreptăţilor, criticat în limbajul radical al

Revoluţiei Franceze: extinderea sufragiului democratic, drepturi sindicale, reformă

parlamentară şi dreptate socială pentru clasa muncitoare. Aceste idei puteau fi impuse

doar cu ajutorul mişcărilor populare, aşa cum arătase Revoluţia Franceză.

33

Pe de altă parte, socialismul a folosit o serie de surse intelectuale:

republicanismul civic, raţionalismul iluminist, romantism, anumite forme de

materialism, doctrina creştină, teoria legii şi drepturilor naturale, utilitarism, şi

economie politică liberală. Locul central în panteonul gândirii socialiste îl ocupă însă

Marx şi, până în 1914, partidul socialist democrat german.

Socialism sau socialisme?

Este dificil să vorbim de o doctrină socialistă singulară, sistematizată, şi la

care să ne putem referi ca la o teorie originară. Există, mai degrabă, socialisme în

diferite contexte istorice care se suprapun deseori cu alte ideologii. Foarte important

este însă să nu analizăm aceste distincţii din perspectivă dominantă a marxismului,

care este şi el o formă de socialism ca multe altele. În acest sens trebuie folosită cu

precauţie distincţia operată de Marx şi Engels între socialismul utopic şi cel

revoluţionar care, de fapt, ignoră asemănările şi comunitatea de credinţe a celor două

curente. O altă clasificare este în funcţie de strategiile politice şi aici întâlnim un

socialism revoluţionar şi altul reformist. S-a vorbit şi de socialism autoritarian şi

libertarian, sau socialism colectivist organizaţional şi libertarian. Andrew Vincent

distinge între următoarele forme de socialism: socialism utopic, socialism

revoluţionar (marxist), socialism reformist, socialism etic, socialism pluralist şi

socialism de piaţă.

Şcoli ale gândirii socialiste

În funcţie de aceste distincţii putem vorbi de mai multe şcoli ale gândirii

socialiste:

1. Socialismul utopic , reprezentat de Saint-Simon, Charles Fourier şi Robert

Qwen, a fost privit ca o tentativă de proiecţie a unei ordini sociale în

conformitate cu natura umană. Aceasta trebuia să includă modelul

reproducerii, aranjamentele familiale, chiar dieta şi tipul de îmbrăcăminte,

pentru a asigura o viaţă pe deplin satisfăcătoare, fericită şi virtuoasă.

Falansterul lui Fourier, Noua armonie a lui Owen, şi Societatea administrată

industrial a lui Saint-Simon, erau exemple de societăţi dinamice şi creative

care duceau la înflorirea totală a fiinţei umane.

2. Socialismul revoluţionar , întruchipat exemplar de opera lui Karl Marx, avea ca

trăsătură esenţială interpretarea materialistă a istoriei conform căreia condiţiile

34

economice şi materiale ale existenţei constituiau fundamentul vieţii politice,

sociale şi al conştiinţei umane. Dialectica forţelor şi relaţiilor de producţie

reprezenta motorul dezvoltării societăţii umane iar statul era instrumentul

luptei de clasă. Antagonismul istoric dintre clasa muncitoare revoluţionară şi

burghezie se încheia odată cu suprimarea capitalismului şi instaurarea

proprietăţii socialiste. În cadrul marxismului un loc aparte l-a avut curentul

umanist reprezentat de Antonio Gramsci şi Georg Lukas care au încercat să

introducă teza autonomiei umane ca o reacţie la strictul determinism economic

al operelor lui Marx.

3. Socialismul statului reformist este reprezentat în special de revizionsmul lui

Eduard Bernstein şi partidul social democrat german de după 1945; el este

strâns legat de asemenea şi de tradiţia liberalismului social. Trăsătura sa

principala o contituie încercarea de repudiere sau revizuire a marxismului. În

al doilea rând, pledează pentru o democraţia graduală şi reforma

constituţională ca mijloace de trecere la socialism. În al treilea rând, acceptă

ideea economiei de piaţă în cadrul unei economii mixte (şi capitaliste şi

socialiste). În al patrulea rând, critica pe care o face capitalismului este una

tehnică, instrumentală, vizând ineficienţa şi risipa, şi nu una morală.

4. Socialismul etic este strâns legat de cel reformist, deşi se deosebesc în privinţa

rolului statului. Trăsătura sa distinctivă este accentul pus pe dimensiunea etică,

socialismul fiind interesat de valorile corecte sau adevărate. Capitalismul nu

este numai ineficient economic dar şi deficient din punct de vedere moral, de

aceea reformele politice şi economice nu sunt suficiente. Transformarea

morală a cetăţenilor ar trebui să preceadă schimbarea politică. Statul poate

facilita transformarea morală, prin sistemul educaţional, pentru că are anumite

funcţii etice.

Natura umană

Ideologia socialistă împărtăşeşte teza perfectibilităţii fiinţei umane, oamenii îşi

pot dezvolta şi perfecţiona statutul moral. Indivizii au o natură socială iar

condiţiile în care ei evoluează spun multe lucruri despre caracterul lor, pentru că

sunt înzestraţi cu raţiune şi capacitate de auto-desăvârşire. Şi acest lucru este

35

valabil pentru toţi oamenii, indiferent de clasa sociala, rasă, sex, socialismul având

o dimensiune internaţionalistă şi cosmopolită aidoma liberalismului.

Există de asemenea şi o influenţă a raţionalismului de tip iluminist în

ontologia umanului care respinge convingerea că oamenii pot fi transformaţi pe

cale raţională în anumite condiţii specifice. Dimpotrivă, dacă se acţionează pentru

transformarea şi modernizarea condiţiilor de viaţă, atunci se poate transforma şi

caracterul oamenilor. Materialismul istoric marxist este în acest sens un exemplu

de doctrină raţional modernizatoare care propune teza transformării naturii umane

prin modificarea condiţiilor materiale ale existenţei.

Pe de altă parte, în varianta mai romantică a socialismului întâlnim

convingerea că indivizii sunt autonomi şi ei pot fi educaţi să descopere adevărurile

morale şi să aprecieze valorile tradiţiei. Progresul, industrializarea şi modernizarea

nu sunt factori indispensabili în devenirea fiinţei umane, oamenii sunt creatori şi

se pot împlini printr-o activitate serioasă şi profundă.

Tot de la încercarea iluminismului de a explica realitatea cu ajutorul

principiilor raţiunii şi de a elimina superstiţiile se trage şi tentaţia socialismului

către ştiinţificitate. În plus, admiraţia faţă de ştiinţele empirice din sec XIX va

imprima socialismului tentaţia folosirii limbajului ştiinţelor naturii ceea ce-i

conferea un aer de veridicitate. Odată descoperite principiile şi structura naturii

umane acestea puteau fi clasificate şi se putea proiecta o societate care să

împlinească toate aspiraţiile umane. Această tentaţie avea să capete o expresie

absolută în marxism care, aşa cum pretindea Engels, descoperise legea dezvoltării

istoriei umane, după cum Darwin descoperise legea dezvoltării naturii organice.

Comunitatea, cooperarea, fraternitatea şi camaraderia sunt concepte cheie în

caracterizarea relaţiei moralitate-natura umană în ideologia socialistă pentru că

sunt prezente în aproape toate curentele socialiste de la cel utopic până la în sec.

XX. Supoziţia centrală este afirmarea priorităţii ontologice a colectivităţii în

raport cu individul. Cooperarea şi comunitatea sunt valori superioare

individualismului şi egoismului, care înseamnă doar izolare şi competiţie.

Mutualitatea, comunalitatea, şi sentimentul de a împărtăşi cu ceilalţi sunt

definitorii pentru viaţa socială. Noi nu putem exista în afara relaţiilor cu ceilalţi

decât ca simple abstracţii, entităţi fără substanţă, fără istorie şi apartenenţă.

36

Egalitate şi libertate

Fără îndoială conceptul central al ideologiei socialiste este cel de egalitate. Dar

aceasta nu înseamnă ca toţi gânditorii socialişti au împărtăşit acelaşi concept de

egalitate. Fourier considera ideile egalitariene ca fiind un fel de otravă, el accepta

chiar existenţa ierarhiei sociale, a diferenţelor de venit şi de poziţie în cadrul

falansterului. Marx însuşi nu era foarte prieten cu ideea că egalitatea este un bun in

sine. Desigur accepta că scopul final al comunismului trebuie să fie cel al egalităţii

sociale, dar prefera să nu speculeze asupra sa întrucât, spunea el, n-avem cum să

anticipăm forma socială particulară pe care o vor impune transformările economice.

Şi liberalismul este considerat un curent politic egalitarian, numai că el se referă la

egalitatea şanselor, a oportunităţilor, pe când socialismul vizează în principal

egalitatea în distribuirea bunurilor şi serviciilor. Această distincţie este foarte utilă în

analiza comparativă a celor două doctrine şi în înţelegerea adecvată a acuzelor de

”stângism” sau de ”cvasi-socialism” aduse de unii critici ai liberalismului.

Liberalismul are ca valoare centrală libertatea iar aceasta intră deseori în contradicţie

cu egalitatea. Desigur ideea de egalitate nu trebuie înţeleasă în sens literal, factual. Nu

este implicată aici egalitatea oamenilor din perspectiva capacităţilor şi abilităţilor

fizice şi mentale, ci mai degrabă este vorba de o egalitate morală – ca în ideea iudeo-

creştină a egalităţii sufletelor în faţa lui Dumnezeu. Acest concept de egalitate, folosit

şi de socialismul etic, este de sorginte kantiană întrucât indivizilor li se recunoaşte

capacitatea de a avea o voinţă raţională care merită respect egal, fiecare fiind capabil

să-şi satisfacă interesele şi să-si realizeze fericirea meritând astfel o consideraţie

egală. Acesta este concepţia despre egalitate privită drept o condiţie, o oportunitate

pentru dezvoltarea fiinţei umane. Ea se apropie de accepţiunea liberală a egalităţii

morale a indivizilor care este de altfel compatibilă cu libertatea.

Trebuie să distingem însă între egalitatea ca o condiţie şi egalitatea ca un scop.

Socialismul este preponderent asociat cu realizarea egalităţii ca scop fundamental al

societăţii. Mijloacele prin care se realizează acest scop sunt diferite şi aici intervin

diferenţierile dintre socialismul vestic şi cel estic, de sorginte marxistă. Dacă pentru

socialismul de tip sovietic instrumentul esenţial era naţionalizarea mijloacelor de

producţie şi economia de comandă, pentru socialismul vest european economia mixtă

şi redistribuirea bunăstării prin impozitul progresiv pe venit erau mijloacele realiste de

asigurare a echităţii sociale.

37

Statul şi democraţia

Se consideră îndeobşte că toate curentele socialiste sunt etatiste, că atribuie

statului rolul principal în transformările sociale şi economice care sunt rezultatul unei

politici colectiviste. Există însă nuanţe şi diferenţieri necesare. Robert Owen, spre

exemplu, era profund neîncrezător în menirea statului şi a democraţiei parlamentare

care erau doar un paravan pentru corupţie şi nedreptate socială. Marx vedea statul ca

un instrument esenţial al luptei de clasă, pentru că structura sa era fundamentată de

proprietatea privată şi interesele de clasă specifice capitalismului. Lenin, care

împărtăşea mai degrabă o viziune anti-statală, propunea o organizare comunală a

societăţii în care puterea politică aparţinea sovietelor muncitoreşti. Actorii importanţi

ai transformărilor sociale nu erau instituţiile statului, ci clasa muncitoare (Marx),

avangarda revoluţionară (Lenin), elita intelectuală atrasă de lupta muncitorilor

(Gramsci), sau ţăranii agricultori (Mao Tse-tung).

Comunismul

Termenul ca atare vine de la societăţile revoluţionare secrete ale Parisului anilor

1830. În dezbaterea politică a fost folosit în trei sensuri diferite:

1. cu referinţă la o societate a viitorului bazată pe proprietatea comună şi

organizare socială comunitară. Chiar Platon şi Thomas More pot fi bănuiţi de

un anumit comunism, deşi conceptul ca atare este asociat operei lui Marx şi

Engels.

2. cu referinţă la mişcarea politică care trebuia să înfăptuiască o asemenea

societate prin lupta revoluţionară a clasei muncitoare.

3. cu referinţă la regimurile politice instaurate în U.R.S.S., ţările Europei de Est,

China, Cuba, etc, după preluarea puterii politice de către partidele comuniste.

Strict vorbind, marxismul apare ca o doctrină politică după moartea lui Marx în

1883 şi este rodul activităţii lui Engels, Kautsky şi Plehanov care au sistematizat

ideile sale într-o concepţie despre lume şi viaţă atât de necesară mişcării socialiste în

expansiune. Acest ortodoxism marxist a fost denumit materialism dialectic şi a

devenit fundamentul comunismului sovietic. Dincolo de acest Marx, există şi

interpretări care-l consideră un economist determinist sau un umanist socialist.

38

Indiferent de etichetări Marx însuşi se considera întemeietorul socialismului ştiinţific

care avea ca scop central descoperirea legilor dezvoltării sociale şi istorice.

Filozofia marxistă

Miezul teoretic al marxismului este o filozofie a istoriei care explică de ce

capitalismul este perimat şi trebuie înlăturat şi înlocuit cu socialismul. În Tezele

despre Feueurbach (1845) Marx formulează celebra teză ”Filozofii n-au făcut decât

să interpreteze lumea în moduri diferite, important este însă a o schimba”. Filozofia

sa este una practică, este atât o teorie a societăţii dar şi un proiect politic socialist. În

comparaţie cu socialismul utopic, care concepea transformarea societăţii fără legătură

cu lupta de clasă şi revoluţia socialistă, marxismul este o analiză ştiinţifică a legilor

istoriei şi unealta indispensabilă a luptei revoluţionare a proletariatului.

Specificitatea gândirii lui Marx este dată de concepţia sa materialistă asupra

istoriei, denumită de Engels materialism istoric. Credinţa sa era că circumstanţele

materiale ale existenţei noastre, producţia bunurilor necesare subzistenţei, sunt factorii

determinanţi ai istoriei şi ai conştiinţei umane. Cu alte cuvinte, baza economică a

societăţii determină suprastructura sa politică şi legală. De la Hegel, Marx a preluat

ideea dialecticii, un proces al interacţiunii dintre forţele opuse care duce la un nou

stadiu de dezvoltare al fenomenelor. Dacă la Hegel dialectica explica evoluţia

spiritului universal prin conflictul dintre teză şi antiteză care prin sinteză conducea

către o nouă teză, ş.a.m.d., la Marx datorită interpretării materialiste dialectica era o

explicaţie a evoluţiei istorice în funcţie de contradicţiile specifice fiecărui mod de

producţie şi determinate de existenţa proprietăţii private. Capitalismul conţinea în sine

antiteza sa- proletariatul- care era, după cum spunea Marx, ”groparul capitalismului”.

Conflictul dintre burghezie şi proletariat avea să ducă la un nou stadiu de evoluţie a

societăţii, la socialism şi apoi la comunism. În Ideologia germană (1846) Marx va

identica patru stadii ale dezvoltării societăţii: a) comuna primitivă, în care principala

sursă a conflictului era dată de precaritatea condiţiilor materiale de existenţă; b)

societatea sclavagistă, marcată de conflictul dintre sclavi şi stăpânii de sclavi; c)

feudalismul, ca expresie a antagonismului dintre feudali şi iobagi; d) capitalismul,

dominat de lupa dintre burghezie şi proletariat. Istoria omenirii era astfel istoria

luptei de clasă, a luptei dintre opresori şi opresaţi, dintre exploatatori şi exploataţi.

Scopul final al acestei lupte era comunismul, o societate fără clase antagoniste, o

39

societate a proprietăţii comune şi a bunăstării generale. Comunismul însemna sfârşitul

”pre-istoriei umanităţii”.

Economia politică marxistă

În scrierile timpurii Marx face a critică a capitalismului fundamentată pe noţiunea

de alienare. Capitalismul însemna separarea oamenilor de natura lor genuină,

esenţială, de capacitatea lor de a-şi dezvolta talentele, aptitudinile, printr-o activitate

productivă liberă. Întrucât capitalismul era o societate de consum îi înstrăina pe

muncitori de produsul muncii lor; ei nu produceau bunuri necesare şi utile, ci doar

mărfuri pentru vânzare şi profit. Ei erau de asemenea alienaşi chiar în procesul

muncii, deoarece erau obligaţi să lucreze sub supraveghere strictă şi severă. In fine,

muncitorii erau alienaţi de însăşi substanţa lor pentru că producerea de bunuri de

consum era o activitatea uniformă şi depersonalizantă, în loc sa fie una creatoare şi de

împlinire a capacităţilor individuale.

În scrierile ulterioare va trece la o analiză aplicată a capitalismului, din

perspectiva luptei de clasă şi a exploatării. Toata istoria umanităţii, spunea el, este

istoria luptei de clasă. Clasele sociale, şi nu indivizii sau partidele politice, sunt

agenţii principali ai schimbărilor sociale pentru că relaţiile dintre ele se bazează pe un

antagonism ireductibil: clasele dominante vor exploata întotdeauna pe cei dominaţi.

Marx explica acest perpetuu conflict prin teoria valorii şi a plusvalorii. Valoarea

oricărui bun este dată de cantitatea de muncă pe care o încorporează. Forţa de muncă

are capacitatea de a produce mai mult decât este necesar pentru reproducerea sa, de a

produce plusvaloare. În goana după profit capitaliştii vor beneficia de surplusul de

valoare creat de muncitori plătindu-le un salariu mai mic decât valoarea produsă de

munca lor. Mecanismul exploatării capitaliste este inerent modului său de producţie,

indiferent cât de generos ar putea fi un capitalist individual el este obligat de cerinţele

producţiei şi ale reproducerii capitalului să-şi însuşească o parte din munca angajaţilor

săi. Altminteri n-ar rezista cerinţelor pieţei şi concurenţei. Mecanismul implacabil al

exploatării capitaliste nu putea fi suprimat decât prin înlăturarea factorului care l-a

generat, proprietatea privată, şi prin instaurarea proprietăţii socialiste.

Viziunea politică marxistă

Din punct de vedere politic capitalismul este predestinat să fie înlăturat prin

revoluţia proletară. Aceasta nu însemna doar o schimbare a guvernelor şi a aparatului

40

de stat, ci o revoluţie socială care ducea la un nou mod de producţie şi o nouă

societate, cea comunistă.

O asemenea revoluţie, credea Marx, va izbucni în ţările capitaliste cele mai

dezvoltate Anglia, Franţa, Germania, în care conflictul dintre forţele de producţie şi

relaţiile de producţie se maturizase pe deplin iar antagonismul dintre burghezie şi

proletariat ajunsese în faza revoluţiei sociale. Tranziţia de la capitalism la comunism

nu se putea realiza însă automat, era nevoie de o etapă intermediară, a unei societăţi

socialiste, în care persistau încă antagonismele de clasă, şi pe care Marx a denumit-o

”dictatura revoluţionară a proletariatului”. Ea trebuia să prevină contra-revoluţia şi să

pregătească condiţiile pentru trecerea la comunism, la societatea fără clase sociale şi

fără stat. Comunismul însemna un mod de producţie destinat satisfacerii nevoilor

tuturor oamenilor, o societate în care oamenii puteau să fie stăpânii propriului destin

41

şi să-şi împlinească pe deplin potenţialităţile. Dezvoltarea liberă a fiecăruia, spunea

Marx, era precondiţia dezvoltării libere a tuturor.

Dacă marxismul a fost doar o nouă ”religie”, sau o ideologie mesianică, rămâne a

problemă de analizat sistematic şi critic. Experimentarea sa practică în sec XX a

însemnat nenumărate crime şi irosiri de vieţi omeneşti. Acesta este rodul oricărui

proiect social totalitar care propune transformarea radicală a societăţii pornind de la

principii absolute, morale, politice sau economice. Întotdeauna oamenii au avut

propriile lor planuri de viaţă care au fost deseori în conflict cu alte perspective

individuale. Singura soluţie raţională pentru acomodarea lor a fost, şi va fi, negocierea

liberă şi permanentă a angajamentelor şi instituţiilor în care oamenii să poată exista

liber. A impune un proiect unic si constrângător, în numele unei abstracte societăţi a

egalităţii şi fericirii tuturor, este nu numai o utopie dar şi un coşmar al umanităţii.

Bibliografie:

Anton Carpinschi, Deschidere şi sens în gândirea politică, Institutul European, Iaşi,

1995

Alina Mungiu-Pippidi, Doctrine politice. Concepte universale si realitati romanesti,

Editura Polirom, Iaşi, 1998

Andrei Ţăranu, Doctrine politice, SNSPA, Bucureşti, 2002

Andrew Vincent, Modern Political Ideologies, Blackwell Publishers, Oxford ,1995

TEXTE DE COMENTAT

"Progresele spiritului uman, revolutiile intervenite in cunostintele noastre

imprima fiecarui secol un caracter particular. Secolul al XVI-lea a fost marcat de

teologi sau, mai exact, aceasta a fost tendinta intelectuala, ca aproape toti cei care

scriau sa se ocupe de probleme teologice. In secolul al XVII-lea, artele au inflorit si

au vazut lumina zilei capodoperele literaturii moderne. Scriitorii ultimului secol au

fost filosofi; ei au remarcat ca marile institutii sociale erau bazate pe prejudecati si

superstitii si au facut sa se prabuseasca superstitiile si puterile care emanau din ele. A

42

fost secolul revolutiilor si al criticii. Care va fi caracterul secolului nostru - al XIX-

lea?

Mersul spiritului uman, aceasta nevoie de institutii generale, care se face simtita

prin convulsiunile Europei, totul imi spune ca studierea marilor probleme politice va

fi scopul cercetarilor timpului nostru. Filosofia secolului trecut a fost revolutionara,

cea a secolului al XIX-lea trebuie sa fie organizatoare"

(SAINT- SIMON, Reorganizarea societatii europene sau necestitatea si

mijloacele de a uni popoarele Europei intr-un singur corp politic, pastrandu-I

fiecaruia independenta nationala, in : Mari ganditori si filosofi francezi ai veacului al

XIX-lea, vol 1, Ed Minerva, 1989, pg 101)

"Deficientele institutiilor duc la distrugerea oricarei societati; vechile institutii

prelungesc ignoranta si prejudecatile timpului in care au fost create. Vom fi deci

obligati sa alegem intre barbarie si prostie? Scriitori ai veacului al XIX-lea, numai

voua va revine sarcina de a ne scoate din aceasta trista alternativa ! Ordinea sociala a

fost rasturnata pentru ca nu mai corespundea nivelului cunostintelor stiintifice. Voi

trebuie sa creati o ordine noua, mai buna. Corpul politic a fost dizolvat, voi trebuie sa-

l reconstruiti. O asemenea munca e dificila, fara indoiala, dar nu va depaseste fortele;

voi domniti asupra opiniei, iar opinia domneste asupra lumii"(SAINT-SIMON,

ibidem)

" Industriasii simt ca ei sunt cei mai apti pentru a conduce interesele banesti ale

natiunii, dar nu fac publica aceasta idee, de teama sa nu tulbure linistea.; ei asteapta cu

rabdare sa se formeze o opinie publica in privinta aceasta si ca o doctrina cu adevarat

speciala sa-I cheme la carma afacerilor. Din cele spuse pana acum, rezulta ca

mijloacele pasnice, adica mijloacele de demonstratie si de convingere, vor fi singurele

pe care industriasii le vor intrbuinta sau le vor sprijini pentru a lua conducerea averii

publice din mainile nobililor, militarilor, juristilor, rentierilor si funtionarilor

publici…Distributia rolurilor in societatea noua va fi urmatoarea : " puterea spirituala

- in minile savantilor; puterea temporala - in mainile proprietarilor; puterea de a numi

in functie de mari conducatori ai omenirii- in mainile tuturor; drept salarii pentru

guvernanti - prestigiul "(Saint-Simon)

"Oriunde exista proprietatea privata a oamenilor si banul este masura tuturor

lucrurilor; comunitatea are putine sanse sa fie condusa cu dreptate sau sa infloreasca

43

in prosperitate….Sunt pe deplin convins ca nu se poate face nici o distributie egala si

corecta a bunurilor si ca nu poate sa existe nici o bunastare reala in treburile

omenesti, decat daca proprietatea privata este scoasa in afara legii si eliminata"

(Thomas Morus- Utopia )

" Daca as fi intrebat: ce este sclavia ? si as raspunde scurt : este o crima,

gandul meu ar fi imediat inteles. N-as avea nevoie de un lung discurs pentru a arata ca

puterea de a-I rapi omului gandirea, vointa, personalitatea este o putere de viata si de

moarte, ca a face dintr-un om un sclav inseamna a-l ucide. Atunci pentru ce nu as

putea raspunde la intrebarea : ce este proprietatea? cu este un furt , caci aceasta a

doua intrebare este echivalenta cu prima? …. Un autor ne invata ca proprietatea este

un drept civil, nascut din dreptul primului ocupant si protejat de lege; un altul sustine

ca este un drept natural, avandu-si izvorul in munca. Iar aceste teorii, oricat de

contradictorii ar parea, sunt aprobate si incurajate ! Eu afirm ca nici munca, nici

ocuparea, nici legea nu pot da nastere proprietatii. Afirm ,de asemenea, ca

proprietatea este, de fapt, un efect fara cauza"(Pierre- Joseph Proudhon, Ce este

proprietatea ? In Mari ganditori si filosofi francezi ai veacului al XIX-lea, vol II, pg

150-151)

"Sa acceptam, totusi, ca munca da dreptul de proprietate asupra produsului;

atunci, de ce acest principiu nu este universal? De ce aceasta pretinsa lege este

aplicata unui grup restrans de oameni si nu are valabilitate in cazul masei

muncitorilor? Cel care munceste devine proprietar; dupa principiile actuale ale

economiei si dreptului, acest fapt nu poate fi negat. Cand spun proprietar eu nu

inteleg insa numai cel care isi incaseaza salariul. Prin propietar eu inteleg stapanul

valorii create de el insusi, valoare care poate da un beneficiu numai proprietarului,

adica celui care a produs-o"

"Muncitorului ii trebuie un salariu pentru a trai cand munceste, caci el nu

produce decat consumand. Cine angajeaza un om ii datoreaza hrana si intretinere,

sau salariul echivalent. E prima conditie a oricarei productii. Trebuie, de

asemenea, ca muncitorul, in afara de subzistenta actuala , sa gaseasca in productie

garantia existentei sale viitoare, pentru cazul in care nu ar mai avea de lucru sau

nu ar mai putea lucra. Cu alte cuvinte, trebuie ca munca viitoare sa renasca

permanent in munca trecuta : aceasta este legea generala a reproductiei.

44

Salariul muncitorului nu depaseste deloc consumul sau curent si nu-I asigura

salariul de a doua zi, in timp ce capitalistul gaseste in instrumentul produs de

muncitor o garantie de securitate si independenta pentru viitor. Dar acest ferment

regenerativ, acest germen etern al vietii, adica pregatirea unei productii si a

instrumentelor ei, este ceea ce capitalistul datoreaza producatorului si nu-I mai da

niciodata inapoi Tocmai acesta prelevare frauduloasa saraceste muncitorul,

genereaza luxul trandavului si provoaca inegalitatea conditiilor de existenta. Este

exact ceea ce s-a numit, cu un titlu atat de potrivit, exploatarea omului de catre

om."

"Comunitatea este inegalitate, dar intr-un sens invers proprietatii.Proprietatea

este exploatarea celui slab de catre cel puternic; comunitatea este exploatarea celui

tare de catre cel slab. In proprietate, inegalitatea conditiilor rezulta din forta,

oricare ar fi denumirea sub care se ascunde: forta fizica si intelectuala, forta

evenimentelor, a hazardului, averea, forta proprietatii insusite etc. In comunitate,

inegalitatea provine din mediocritatea cunostintelor si a muncii, mediocritatea

glorificata, ca si forta. Aceasta ecuatie vulgara revolta constiinta si face pe cel

harnic sa carteasca. … Comunitatea este opresiune si servitute.Omul vrea din

toata inima sa se supuna legii datoriei, sa-si serveasca patria si sa-si ajute

prietenii.; dar el vrea , de asemenea, sa lucreze ce ii place, cand ii place, cat ii

place; vrea sa dispuna de timpul sau; sa munceasca rational nu din ordin; sa se

sacrifice prin sine insusi, nu din obligatie servila.Comunitatea este in mod esential

contrara liberului exercitiu al facultatilor noastre, inclinatiilor noastre celor mai

intime"

"Anarhia, adica absenta stapanului, a suveranului, este forma de guvernare de

care ne apropiem in fiecare zi si pe care obisnuintele inradacinate ne fac sa o

privim drept culmea dezordinii si expresia haosului."

"Orice chestiune de politica interna trebuie rezolvata conform datelor statisticii

departamentale; orice problema de politica externa tine de statistica internationala.

Stiinta guvernarii apartine de drept unei actiuni a Academiei de stiinte , al carei

secretar perpetuu devine in mod necesar primul ministru; si, pentru ca orice

cetatean poate adresa un memoriu Academiei, orice cetatean este legislator. Dar,

cum parerea cuiva nu conteaza decat daca este demonstrata, nimeni nu- si poate

impune vointa in locul ratiunii, nimeni nu este rege" (Pierre- Joseph Proudhon,

45

Ce este proprietatea ? In Mari ganditori si filosofi francezi ai veacului al XIX-

lea, vol II, )

"Chiar daca o societate a descoperit legea naturala a dezvoltarii sale, ea nu

poate nici sa sara peste anumite faze naturale ale dezvoltarii, nici sa le desfiinteze prin

decrete. Dar ea poate sa scurteze si sa usureze durerile facerii" ( Marx- Capitalul )

"Istoria oricarei societati de pana astazi este istoria luptei dintre clase. Om

liber si sclav, patrician si plebeu, nobil si iobag, mester si calfa, pe scurt asupritori si

asupriti, se aflau intr-un permanent antagonism, duceau o lupta neintrerupta, cand

ascunsa, cand fatisa, o lupta care de fiecare data se sfarsea sau printr-o prefacere

revolutionara a intregii societati, sau prin pieirea in comun a claselor in lupta" ( Marx-

Manifestul Partidului Comunist)

"Epoca noastra, epoca burgheziei, se deosebeste insa prin aceea ca a

simplificat antagonismele de clasa. Societatea intreaga se desparte din ce in ce mai

mult in doua mari tabere dusmane, in doua mari clase direct opuse una alteia :

burghezia si proletariatul".

"Muncitorul moden, dimpotriva, in loc sa se ridice odata cu progresul

industriei, cade tot mai adanc chiar sub conditiile de trai ale propriei sale clase.

Muncitorul devine pauper si pauperismul se dezvolta chiar mai repede decat populatia

si bogatia. Burghezia este incapabila sa stapaneasca, fiindca este incapabila sa asigure

scavului ei existenta, chiar in limitele sclaviei lui. Burghezia da nastere, inainte de

toate, propriului ei gropar. Pierirea ei si victoria proletariatului sunt deopotrivade

inevitabile"

"Miscarea proletara este miscarea de sine statatoare a imensei majoritati, in

interesul imensei majoritati. Proletariatul, stratul cel mai de jos al societatii actuale, nu

se poate ridica si libera fara sa arunce in aer intreaga suprastructura a paturilor care

alcatuiesc societatea oficiala"

"Intre societatea capitalista si cea comunista se afla perioada transformarii

revolutionare a cei dintai in cea de-a doua. In aceasta faza superioara a evolutiei

sociale va disparea subordonarea individului fata de diviziunea muncii, nu va mai

exista sciziunea intre munca fizica si cea intelectuala iar dereptul burghez va fi

inlocuit cu "de la fiecare dupa capacitati, fiecaruia dupa nevoi".

46

"Comunistii sunt, asadar, din punct de vedere practic, partea cea mai hotarata a

partidelor muncitoresti din toate tarile, partea care impinge miscarea mereu inainte;

din punct de vedere practic, ei au fata de restul masei proletariatului superioritatea

intelegerii limpezi a conditiilor, a mersului si a rezultatelor generale ale miscarii

muncitoresti"

"Socialismul este asociatia in cadrul careia dezvoltarea libera a fiecaruia este

conditia pentru dezvoltarea libera a tuturora"

"In societatea comunista, in care nimeni nu are o sfera exclusiva de activitate,

ci fiecare poate sa se realizeze in orice ramura doreste, societatea reglementeaza

productia generala si face astfel posibil ca eu sa fac un lucru astazi si altul maine, sa

vanez dimineata, sa pescuiesc dupa-amiaza, sa hranesc vitele seara, sa critic dupa

cina, dupa cum vreau eu, fara ca vreodata sa devin vanator, pescar, pastor sau critic"

47

Capitolul 4. Fascismul

Precizări terminologice şi conceptuale

Termenul fascism îşi are etimologia în latinescul fasces care simboliza un

snop de nuiele în care este înfiptă o secure, simbol al autorităţii care era purtat de

lictorii ce-i însoţeau pe înalţii magistraţi romani. La începutul sec. XX, în Italia,

fasciile erau grupuri revoluţionare de sorginte socialistă care se distingeau printr-o

atitudine naţionalistă şi o activitate non-parlamentară şi chiar non-partinică.

Fascismul este produsul ideologic al sec. XX iar termenul ca atare este folosit

deseori peiorativ, fascist şi dictator fiind considerate echivalente. Sloganurile

fascismului italian, ”Crede, Supune-te, Luptă !” şi ”Ordine, Autoritate, Dreptate”,

au înlocuit cunoscutul refren la Revoluţiei franceze ”Libertate, Egalitate,

Fraternitate”. Partidul fascist italian se naşte în 1919, iar în 1922 liderul său Benito

Mussolini este numit prim-ministru. Partidul naţional socialist german se formează tot

în 1919, iar în 1933 Adolf Hitler devine cancelarul Germaniei. Baza populară a

partidului fascist era formată din pătura de jos a clasei mijlocii, mici întreprinzători,

fermieri, meşteşugari, ceea ce explică ostilitatea atât faţa de capitalism, cât şi faţa de

comunism.

Ca ideologie fascismul este dificil de analizat din mai multe motive:

În primul rând, este un conglomerat de trăsături negative : anti-liberalism, anti-

parlametarism, anti-democratic, anti-capitalist, anti-burghez, anti-comunist, fiind greu

de stabilit ce anume afirmă şi sprijină. El apare ca o reacţie la politica europeană

dominată de valorile Revoluţiei franceze.

În al doilea rând, este o ideologie eclectică, un fel de viziune asupra lumii, cum o

considera Hitler, aidoma unei viziuni religioase care presupune credinţă oarbă,

supunere şi mai puţin dezbatere şi analiză critică. Nu întâmplător sloganul favorit al

lui Mussolini era ”Fapte, nu vorbe” sau ”Inactivitatea înseamnă moarte”.

Ceea ce deosebeşte fascismul de naţional-socialismul german este chestiunea

rasei, a tradiţiei Volk. In Germania nazistă istoria, cultura, statul erau subordonate

ideii de rasă. În Italia fascistă elementul central al ideologiei era Statul corporatist

privit ca instrument foarte important în modernizarea ţării. În ambele ipostaze însă

masele erau doar ipostaze ale unor realităţi transcendente: rasa şi statul corporatist.

48

Anti-raţionalismul

Ca ideologie a acţiunii fascismul reprezintă o respingere a raţiunii umane şi a

vieţii intelectuale în general. Spre deosebire de socialism şi liberalism care credeau că

lumea poate fi înţeleasă şi transformată prin exerciţiul raţiunii, fascismul consideră că

voinţa, violenţa, lupta practică sunt elementele esenţiale ale vieţii politice.

In sec. al XIX-lea au existat numeroşi gânditori care au reflectat asupra

limitelor raţiunii umane atrăgând atenţia asupra importanţei altor factori psihologici-

dorinţelor, nevoilor, impulsurilor în definirea fiinţei umane. Friedrich Nietzsche

(1844-1900) vorbea de faptul că oamenii sunt motivaţi de emoţii puternice şi de

”voinţa de putere” iar Sigmund Freud (1865-1939) propunea conceptul de libido ca

element cheie al explicării comportamentului uman.

Sindicalistul francez Georges Sorel (1847-1922) a fost printre primii

teoreticieni care au încercat să aplice anti-raţionalismul în politică. În lucrarea

Reflecţii asupra violenţei (1908) subliniază importanţa ”miturilor politice” care sunt

”expresii ale voinţei” ce angajează emoţiile şi determină acţiunea. De exemplu,

proletariatul putea fi trezit din adormirea sa de secole şi împins către menirea sa

revoluţionară cu ajutorul ”mitului grevei generale”. Fascismul este expresia unei

”politici a voinţei” care se adresează sufletului, emoţiilor şi instinctelor.

Vitalismul lui Henri Bergson (1859-1941) avansa ideea ca toate organismele

vii îşi iau seva dintr-o forţă vitală universală. De aceea, scopul existenţei umane este

să dea expresie acestei forţe vitale, mai degrabă decât să stea sub imperiul raţiunii

searbăde şi a unui calcul rece.

Acestea sunt doar o parte din izvoarele teoretice pe care fascismul şi naţional-

socialismul le-au prelucrat într-o manieră sui generis şi profund nesistematică şi

contextuală pentru propriile scopuri. Pe de altă parte, asemenea idei şi-au găsit

expresia în cultul naziştilor pentru clădirea trupului, pentru sport şi activităţile fizice

în general.

Elitismul

Fascismul ocupă un loc aparte în gândirea politică tocmai prin contestarea

puternică a ideii de egalitate. Deşi a preluat ideea lui Nietzsche de supra-om

(Űbermensch), ideologia fascistă îi va da cu precădere semnificaţia de lider absolut şi

49

incontestabil. Fascismul este deopotrivă elitist şi profund patriarhalist fiind convins că

dominaţia elitei este naturală şi necesară. Există o selecţie naturală care impune,

printr-o luptă acerbă, pe cei care au vocaţie de conducători iar ceilalţi se supun

acestora. Societatea se împarte in trei categorii: a) un lider care deţine o autoritate

absolută; b) o elită exclusiv masculină care se distinge prin eroism, vizionarism şi

capacitate de sacrificiu personal; c) masele care au nevoie de îndrumare permanentă şi

al căror destin implacabil este de a fi supuse.

”Principiul conducătorului” ( Fűhrerprinzip) este principiul fundamental al

statului fascist. Liderul poseda atât puteri constituţionale nelimitate, cât şi autoritate

ideologică de netăgăduit. Contactul direct al liderului cu masele trebuia realizat prin

mitinguri, manifestaţii şi demonstraţii populare, partidele politice şi instituţiile

parlamentare trebuiau desfiinţate pentru a nu ştirbi autoritatea Conducătorului. Pentru

ideologia fascistă ”adevărata” democraţie însemna dictatura absolută, care realiza

fuziunea dintre absolutism şi suveranitatea populară sub forma ”democraţiei

totalitare”.

Originile gândirii fasciste şi naţional-socialiste

Există mai multe interpretări privind izvoarele ideologiei fasciste din care

enumerăm următoarele:

1. Fascismul există din cele mai vechi timpuri sub forma unei stări de lucruri

instinctuale încă de la începutul civilizaţiei umane. Fascismul italian considera

că istoria Italiei este profund legată de cea a Imperiului Roman, naţional-

socialiştii germani vedeau istoria naţiunii lor ca o expresie a conştiinţei

populare.

2. Fascismul italian este considerat ca derivând din Renaştere şi Iluminism iar

Machiavelli drept părintele fondator, de la care ”au învăţat atât doctrina sa cât

şi modul de acţiune” (Alfredo Rocco ’The Political Doctrine of Fascism’).

3. Atât fascismul cât şi naţional-socialismul german ar fi apărut ca reacţie la

influenţa Revoluţiei Franceze în gândirea politică europeană, ca răspuns la

ascensiunea liberalismului, egalitarismului, parlamentarismului şi

politicianismului la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. XX.

Interpretări ale fascismului şi naţional-socialismului

50

1. Cea mai populară interpretare a acestor ideologii în anii ’30 ai secolului trecut

a fost cea marxistă care le considera drept expresii ale crizei capitalismului

monopolist. Herbert Marcuse considera că ”rădăcinile fascismului pot fi găsite

în anatagonismul dintre dezvoltarea monopolurilor industriale şi sistemul

democratic”. Argumentul său era simplu: pentru ca sistemul industrial

monopolist să se dezvolte, sistemul democratic şi opoziţia clasei muncitoare

trebuiau neutralizate şi instaurată teroarea totalitară. Fascismul apare astfel ca

unealta principală prin care se impuneau interesele marilor concerne financiare

şi bancare în detrimentul clasei muncitoare. Marxistul italian Antonio

Gramsci, deşi împărtăşea convingerea lui Marx că fascismul este o formă de

Bonapartism sau Cezarism, a fost primul scriitor marxist care a realizat că

principala forţă a fascismului rezidă în ideologia sa care împlinea multe din

idealurile maselor. De aceea, hegemonia ideologică a fascismului nu putea fi

pur şi simplu ignorată sau caricaturizată. Capacitatea sa de mobilizare a

maselor în perioade de criză este superioară ideologiei socialiste sau liberale.

Interpretarea marxistă n-a oferit însă un răspuns la întrebarea: cum de-a apărut

fascismul în ţări slab dezvoltate precum Italia, Ungaria, şi de ce nu în Anglia?

2. Interpretarea psihanalistă sau psihoistorică oferă o explicaţie în termenii

tipurilor de personalitate sau ai trăsăturilor psihologice specifice părţii de jos a

clasei mijlocii (freudo-marxismul Şcolii de la Frankfurt care a încercat să

îmbine factorii economici cu cei psihologici în explicaţia apariţiei

fascismului). Interpretarea psihoistorică se concentrează pe analiza copilăriei

pentru a releva structura credinţelor de mai târziu ale tipului comportamental

fascist. Anumite forme de izolare, sublimare şi proiecţie, care ne trimit deseori

la copilărie, sunt tipice pentru personalitatea fascistă. Represiunea sexualităţii

timpuri în familiile autoritare, complexul lui Oedip, teama de castrare pot

induce un sentiment de vinovăţie, frustrare şi neputinţă. Consecinţa este

dezvoltarea unei tendinţe spre agresiune şi sado-masochism ce îşi găseşte

exprimare politică în bizarele fantasme masculine ale fascismului. Wilhelm

Reich credea că toţi oamenii sunt potenţial fascişti, în anumite condiţii chiar

devin şi reuşesc să-şi împlinească visurile ”provinciale” refulate. Fără să fie o

explicaţie pe deplin convingătoare, această interpretare aduce în prim plan

ideea că deseori din personalităţi frustrate se nasc caractere puternic autoritare.

51

3. O altă interpretare specifică anilor ’30 vedea în apariţia fascismului semnul

incontestabil al crizei morale şi religioase pe care o traversa civilizaţia

occidentală. R.G. Collingwood vedea în fascism o nouă formă de barbarie, o

pierdere a credinţei în libertate şi liberalism, o provocare a întregii tradiţii

creştine. Pentru alţi comentatori el era expresia unui profund nihilism cultural

şi moral, inspirat intr-un anumit sens de ideea nietzscheană a ”morţii lui

Dumnezeu”.

Natura umană

Fundamentul teoretic al viziunii fasciste despre natura umană este o mixtură

eclectică şi bizară de darwinism social, teoria raselor din sec. XIX, filozofie

intuiţionistă şi vitalistă, sindicalism, teoria elitelor, romanticism, psihologia maselor şi

cea a inconştientului. Trăsătura fundamentală a naturii umane este voinţa şi acţiunea.

Gândirea apare post factum şi ea nu face decât să ne distragă de la acţiune. Când

acţionăm ne exprimăm în fond adevărata natură. De aceea acţiunea trebuie să se

bazeze pe instinct şi intuiţie, mai degrabă decât pe argumente raţionale. Rădăcinile

filosofice ale acestor convingeri le găsim la Bergson şi Niezsche (vitalism), William

James (pragmatism), şi la filozofia germană a vieţii (lebensphilosophie). Desigur

aceste rădăcini teoretice au fost folosite contextual şi distorsionat de ideologia fascistă

pentru a manipula mase largi de oameni recrutaţi în special din generaţia militarizată

care a luptat în Primul Război Mondial şi care vedea în toleranţa liberală principalul

vinovat atât de război cât şi de dezastrul economic şi social care a urmat.

Paradoxală este însă legătura dintre violenţă şi artă care devine pentru mişcarea

futuristă un fel de estetism fin de siècle, accentuând primatul acţiunii directe, al vieţii,

instinctului şi creativităţii în faţa gândirii şi ideii de sistem. Filippo Marinetti vedea în

mişcarea futuristă arta fascismului şi îşi exprima credo-ul în celebrul său Manifest:

1. Vrem să cântăm dragostea de primejdie, energia şi frusteţea.

2. Elementul esenţial al poeziei noastre va fi curajul şi revolta.

3. Splendoarea lumii stă în noua ei frumuseţe, cea a vitezei, … aidoma unei

maşini care aleargă ca o mitralieră.

Violenţa are virtuţi romantice, este instinctuală, exprimă elanul vital şi ne permite

să intrăm în legătură cu spiritele morţilor. În plus, ea este un catharsis, o experienţă a

devenirii. De aceea, nu întâmplător, mulţi scriitori fascişti s-au referit la ideologia lor

52

nu neapărat ca la ceva programatic, ci mai degrabă ca la expresia unui ”fel de a fi”, ”a

exista”. Oricum, nu ca la un fel ”de a gândi”. Acelaşi lucru îl afirma şi nazismul când

decreta că trebuie să gândim ”cu săngele”. Premisele filozofice ale unei asemenea

doctrine anti-intelectualiste încorporau supoziţia că voinţa, emoţia creatoare,

instinctul, intuiţia, elanul vital sunt elementele esenţiale în definirea fiinţei umane.

Probabil aşa se explică fascinaţia pe care fascismul a exercitat-o asupra unor

importanţi scriitori, filozofi, artişti (de ex. Ezra Pound, Heidegger, Foucault, şi alţii).

Pentru celebrul filozof italian Giovanni Gentile fascismul era însăţi inima realităţii,

”gândul trăit”, concret, opus gândului abstract; era imanent realităţii în sine.

Un alt aspect al acestui vitalism era convingerea că masele sunt instinctuale,

egoiste şi necredincioase, fiind astfel uşor de manipulat şi dominat (Mussolini). Hitler

credea şi el că oamenii sunt animaţi de lăcomie, invidie şi gust al puterii. Politica este

arta de a şti cum să foloseşti aceste slăbiciuni în favoarea propriului scop. Pentru

fascism omul avea o dimensiune socială în cadrul statului-naţiune, era expresia

principiului general: Statul. Pentru naţional-socialism dimensiunea centrală nu era

statul, ci rasa sau sufletul poporului (volkseele) care exista în natură, în forţa vitală a

naturii cu care omul se confruntă. Aşa se explică cultul pe care naziştii îl aveau pentru

natură, viaţa rurală, peisajul pastoral. Exista însă o ierarhie necondiţionată a raselor,

care avea o determinare biologică, arienii erau superiori în toate privinţele evreilor,

slavilor şi negrilor.

Bibliografie:

Anton Carpinschi, Deschidere şi sens în gândirea politică, Institutul European, 1995

Alina Mungiu-Pippidi, Doctrine politice. Concepte universale şi realităţi româneşti,

Editura Polirom, Iaşi, 1998

Andrei Ţăranu, Doctrine politice, SNSPA, Bucuresti, 2002

Andrew Vincent, Modern Political Ideologies, Blackwell, Oxford, 1995.

53

Capitolul 5. Totalitarismul

1. Precizări conceptuale.

Regimurile politice nedemocratice acoperă o gamă variată de manifestări în

funcţie de particularităţile istorice ale evoluţiei sistemelor şi culturilor politice, de

condiţiile geo-politice şi de persistenţa unor tradiţii democratice.

Dictatura poate fi caracterizată prin concentrarea maximă a puterii în mâinile

unui grup restrâns sau a unei singure persoane, prin restrângerea / suspendarea

activităţii instituţiilor democratice, precum şi printr-o drastică limitare/ anulare a

drepturilor şi libertăţilor civice în raport cu instituţiile puterii. Dictatura se exercită

prin continuă recurgere la mijloace violente de folosire a puterii, prin evidenţierea

instrumentelor de coerciţie şi a controlului strict exercitat de guvernanţi asupra

societăţii civile. Autoritatea supremă este absolută şi arbitrară, nefiind îngrădită de

lege care devine o simplă ficţiune în raport cu puterea dictatorului.

Totalitarismul ar fi expresia malignă a regimurilor dictatoriale, faza sa ultimă

caracterizată prin controlul absolut al statului asupra societăţii civile în general, asupra

oricărui individ în particular. Ceea ce aduce în plus totalitarismul ar fi combinaţia

savantă dintre mijloacele de coerciţie şi o ideologie care să le legitimeze acţiunea în

numele unui scop total. Totalitarismul este acea formă de regim politic caracterizată

prin concentrarea puterii în mâinile unei singure persoane şi prin controlul absolut al

statului asupra societăţii civile în numele unei ideologii unice şi universale care

pretinde că deţine monopolul cunoasterii absolute.

Raymond Aron evidenţiază cinci caracteristici ale regimurilor totalitare:

1. Fenomenul totalitar apare într-un regim care acordă unui partid monopolul

activităţii politice;

2. Partidul monopolist este dotat sau înarmat cu o ideologie căreia îi conferă o

autoritate absolută care devine adevărul oficial al statului;

3. Pentru răspândirea acestui adevăr oficial, statul îşi rezervă un dublu monopol:

monopolul mjloacelor violente şi al mijloacelor persuasive. Ansamblul mijloacelor

54

de comunicare: radio, televiziune, presă este dirijat, comandat de stat şi de cei care îl

reprezintă;

4. Cea mai mare parte a activităţilor economice şi profesionale sunt supuse statului şi

devin parte integrantă a acestuia. Întrucât statul este inseparabil de ideologia sa, cea

mai mare parte a activităţilor economice şi profesionale au coloratura adevărului

oficial;

6. Totul fiind activitate de stat şi orice activitate fiind subordonată ideologiei, o

greşeală de natură economică sau profesională devine automat o greşeală idelogică.

Astfel încât, în final, apare o politizare, o transfigurare ideologică a tuturor greşelilor

individuale posibile şi, în concluzie, o teroare în acelaşi timp poliţienească şi

ideologică”.

Autorul atrage atenţia că trăsăturile de mai sus nu se verifică în toate

variabilele. Vectorul fundamental rămâne ideologia. Regimurile devin totalitare

“pornind de la o intenţie originară – voinţa de a transforma fundamental ordinea

existentă în funcţie de o ideologie”. Din această perspectivă, regimul fascist, deşi cu

regim unic, nu ar putea fi inclus în categoria regimurilor totalitare, deoacere “nu a

cunoscut niciodată proliferarea ideologică, nici un fenomen totalitar compatabil cu

marile epurări sovietice sau cu excesele din ultimele decenii ale regimului sovietic”.

Mai mult, chiar şi între tipurile principale de totalitarism, hitlerist şi stalinist,

“diferenţa este esenţială, oricare ar fi similitudinile”.

Similitudinile sunt “reale”, dar “insuficiente”, dată fiind o diferenţă esenţială între ele:

“datorită ideii care animă şi un demers şi celălalt: într-un caz, sfârşitul este lagărele

de muncă, în celălalt camera de gazare. Într-un caz acţionează voinţa de a construi un

regim nou şi poate chiar un alt om, prin orice mijloace; în celălalt, o voinţă propriu-zis

demonică de distrugere a unei pseudorase”.

În opinia lui Spiro, totalitarismul s-ar caracteriza prin şase trăsături principale,

indiferent de variaţiile în timp şi spaţiu a formelor şi regimurilor din care se inspiră:

1. universalismul: omogenizarea societăţilor moderne, datorită revoluţiei tehnico-

ştiinţifice, ar duce la universalizarea scopului în sistemul totalitar care pretinde să

refacă specia umană după propria sa imagine;

55

2. participarea forţată pentru desemnarea “aleşilor” în instanţele puterii. Indiferent

de prezenţa alegătorilor, candidaţii întrunesc maximum de sufragii (99,99%). Orice

eschivare sau abţinere de la actul de a vota echivalează cu un atentat la legitimitatea

regimului;

3. desfiinţarea organizaţiilor şi asociaţiilor neoficiale, cu alte cuvinte controlul

absolut al statului asupra societăţii civile;

4. incertitudinea, imprevizibilitatea şi insecuritatea normelor: voinţa personală face

legea şi ea poate schimba fără încetare instituţiile pozitive. Apare un sentiment de

insecuritate care conduce la iraţionalism şi la teroare;

6. unicitatea scopului, urmărirea unui scop unic (industrializare, omogenizare socială,

formarea omului nou), ca unică dimensiune a realităţii, caracterizează regimurile

totalitare, nici o opoziţie, nici alternativă, nici un obstacol nefiind posibile.

Pentru Carl J. Friedrich sistemele totalitare se caracterizează prin deţinerea a

şase monopoluri:

1. monopolul politic: partidul unic;

2. monopolul economic: controlul statului asupra economiei;

3. monopolul mediatic: controlul statului asupra mijloacelor de comunicare;

4. monopolul ideologic: milenarism oficial;

5. monopolul poliţist: puterea discretă a forţelor de coerciţie asupra populaţiei;

6. monopolul militar: controlul sistemului asupra forţelor armate.

După Carl W. Deutsch, caracteristicile regimurilor totalitare ar fi: 1.

mobilizarea totală; 2. unitatea de comandă; 3. eficienţa executării.

Interpretările de mai sus date totalitarismului se bazează pe ideal-tipurile

weberiene, adică pe transformarea regimurilor liberale în referenţial. Liberalismul, ca

doctrină a libertăţii individuale în condiţiile legii, serveşte ca model în analiza

totalitarismelor.

O altă linie de interpretare este cea a marxismului Internaţionalei Comuniste

dintre cele două războaie mondiale, axată pe ideea de criză generală a capitalismului.

Fascismul şi nazismul ar fi expresia cârdăşiei dintre cele mai reacţionare cercuri ale

56

imperialismului şi marea finanţă care, sub presiunea contestării şi ameninţarea

prăbuşirii, inevitabile îşi iau măsuri de siguranţă….

Apariţia regimurilor totalitare în Europa secolului al XX-lea are, deopotrivă,

cauze obiective cât şi subiective. Aceste cauze, odată evidenţiate, pot răspunde la

întrebarea: cum a fost posibil ca în Europa luminilor, a raţionalismului clasic, a

umanismului laic şi a celui creştin să apară un astfel de regim? Criza modelului

ontologic european a dus la preponderenţa Întregului asupra părţilor. “Întregul este

mai mult decât suma părţilor” spunea Aristotel şi după el, la mai mult de 2000 de ani,

Goethe şi Hegel vor reactualiza această idee.

“Adevărul constă în Întreg”, afirma Goethe, iar Hegel va face din ideea de totalitate

cheia de boltă a sistemului său filosofic. Ideea de unicitate şi de supremaţie a omului

în perioada Renaşterii s-a combinat în mentalitatea europeană cu fetişizarea Raţiunii

ca o cheie universală pentru descifrarea tuturor misterelor din natură şi mecanismelor

vieţii.

H. Marcuse consideră că tocmai datorită acestei pretenţii la Hegel raţiunea

“înţelege totul şi în final scuză orice lucru pentru că el îşi are locul şi funcţia în

totalitate şi pentru că totalitatea aceasta se află dincolo de bine şi de rău, de adevăr şi

de ipocrizie. La limită, ea include sclavia, inchiziţia, munca copiilor, lagărele de

concentrare, camerele de gazare şi pregătirile în vederea războiului nuclear. Poate că

aceşti termeni fac parte integrantă din raţionalitatea ce a guvernat istoria umanităţii".

Reacţia conservatorismului la această încredere nelimitată în forţele Raţiunii

nu a întârziat să apară. În majoritatea expresiilor sale continentale, romantismul va fi

o reacţie contra schemelor general-umaniste şi abstracte ale clasicismului, în special

faţă de clasicismul academic al secolului al XVII-lea.

Evaziunea în vis şi în trecut nu înseamnă nicidecum un procedeu tipic romantic, de

creare a antitezei trecut glorios - prezent meschin. Transformarea trecutului în model

pentru acţiunile prezentului are, în romantism, şi o dimensiune a cunoaşterii.

Idealizarea formelor de viaţă din trecut, exaltarea instinctelor primare, accentul pus pe

inconştientul colectiv în determinarea comportamentului şi a sufletului mulţimii –

toate acestea impun formele iraţionale ale cunoaşterii.

Dar criza raţionalismului modern provine şi din neliniştea provocata de

dezvoltărea industriala, de mobilitatea sociala. Smulgerea individului din mediul său

57

tradiţional, ruperea de legăturile sale comunitare şi aruncarea lui brutală în noile

conglomerate umane de la periferia marilor oraşe industriale au însemnat, totodată,

abandonarea unui mod de viaţă, caracterizat printr-un sistem de valori morale,

conservat şi perpetuat de forţa coercitivă a tradiţiei. Aceste procese au facilitat apariţia

atomizării sociale, a omului-masă, oricând o pradă uşoară a manipulării.

Pe de altă parte, criza democraţiei liberale din perioada interbelică îşi va aduce

şi ea obolul la instaurarea regimurilor totalitare în Europa. Greutăţile economice de

după primul război mondial, mai ales în Italia şi Germania, au arătat incapacitatea

regimurilor liberale şi socialiste aflate la putere de a gestiona criza.

Cucerirea puterii de către Mussolini în Italia şi ascensiunea partidului naţional-

socialist al lui Hitler în Germania au fost favorizate şi de aceste condiţii economice

precare.

Hitler s-a alăturat Partidul Muncitoreasc German şi în scurt timp a devenit membru al

comitetului. Energia, talentul său propagandistic şi oratoric l-au impus curând în faţa

acestei grupări, astfel încât Hitler a fost cel care, alături de fondatorul partidului,

Anton Drexler, a formulat programul partidului în 1920.

Tot atunci s-a hotărât schimbarea numelui partidului în NDSAP (Nazional-

Sozialistische Deutsche Arbeit Partei – Partidul Naţional–Socialist Muncitoresc

German)”12. Acest program conţine nucleul principalelor teze ale ideologiei naziste

care vor fi dezvoltate ulterior în Mein Kampf şi în alte documente oficiale ale

NDSAP.

1. Cerem unirea tuturor germanilor între graniţele Germaniei Mari, pe baza dreptului

de autodeterminare naţională.

2. Cerem drepturi egale pentru poporul german în cadrul relaţiilor sale cu celelalte

naţiuni şi revocarea tratatelor de pace de la Versailles şi Saint-Germain.

3. Cerem pământuri şi teritorii (colonii) ca să ne hrănim poporul şi să oferim adăpost

excedentului nostru de populaţie.

4. Numai membrii Volk (naţiunii) pot fi cetăţeni ai statului. Numai cei de origine

germană, indiferent de credinţă, pot fi membri ai naţiunii. Conform acestui fapt, nici

un evreu nu poate fi membru al naţiunii. (…)

58

7. Cerem ca datoria fundamentală a statului să fie asigurarea condiţiilor de trai pentru

cetăţenii săi, dacă se va dovedi imposibilă hrănirea întregii populaţii, non cetăţenii

trebuie deportaţi din Reich. (…)

10. Prima îndatorire a fiecărui cetăţean este de a presta o muncă fizică sau

intelectuală. Acţiunile individului nu trebuie să prejudicieze interesul general, ci să se

desfăşoare în cadrul comunităţii, spre binele general.

11. Cerem, aşadar, abolirea veniturilor obţinute fără muncă. (…)

14. Cerem cote de participare în cadrul marilor întreprinderi industriale.

15. Cerem mărirea repetată a asigurărilor sociale pentru vârstnici.

16. Cerem pedepsirea fără milă a acelor acţiuni ce prejudiciază interesul general.

Criminalilor de drept comun, cămătarilor, speculanţilor să li se aplice pedeapsa cu

moartea, indiferent de credinţă sau rasă. (…)

22. Cerem desfiinţarea armatei de mercenari şi formarea unei armate a poporului.

23. Cerem desfăşurarea unei lupte pe căi legale împotriva înşelăciunii politice

deliberate şi incriminării ei în presă” (…).

2. Stalinismul sau “totalitarismul exemplar”

Această sintagmă, lansată de Helene Carrère d’ Encausse cu privire la totalitarismul

sovietic reia teza originilor leniniste ale stalinismului, urmărind să evidenţieze

momentele şi condiţiile creării sistemului totalitar din dezvoltarea sistemului politic

sovietic.

Mitul eredităţii politice a lui Lenin.

În prima fază, de la cucerirea puterii şi până la îmbolnăvirea lui Lenin (1922)

ceea ce caracteriza Partidul Bolşevic era dezbaterea de idei din interiorul partidului :

“Unitatea este una din cheile gândirii şi demersurilor lui Lenin. Obsesia unităţii a

marcat evoluţia partidului, a scandat istoria sa, ea explică lipsa de rezistenţă faţă de

partid, faţă de Lenin. (…) Acest principiu unitar impune membrilor partidului o

fidelitate absolută nu faţă de ideile lor, ci faţă de deciziile echipei conducătoare sau

ale conducătorului suprem.

59

Partidul nu poate greşi deoacere este detaşament de avangardă al clasei

muncitoare, singura care se află în posesia legilor obiective ale dezvoltării sociale şi

progresului: deciziile şefului nu pot fi nici criticate, nici blocate pentru că ele

reprezintă personificarea ideologică a partidului de cadre.

Acum apare în prim-plan geniul diabolic al lui Stalin care a ştiut să

beneficieze de toate avantajele pe care i le confereau mitul unităţii partidului şi

monolitismul puterii ce decurgea din însăşi structura organizatorică a partidului.

În primul rând, centralizarea puterii derivă din însăşi legitimitatea politică a funcţiei

şi din condiţia de continuator legitim al ideilor leniniste. Acestea, combinate, îi permit

să-şi neutralizeze adversarii ca apărător al dogmei infailibile: ideologia marxist-

leninistă, a cărei versiune caricaturală o poate apăra şi impune cu ajutorul vechilor

cadre de partid, în luptă cu ideile rivale ale lui Troţki, Buharin, Zinoviev, Kirov,

Kamenev. Astfel, în timp ce Troţki milita pentru revoluţia mondială şi pentru exportul

de revoluţie, Stalin reuşise să adopte, ca linie oficială a partidului, teza construirii

socialismului într-o singură ţară, înconjurată de duşmani şi teza ascuţirii luptei de

clasă după fiecare etapă de construire a noii societăţi.

Aceste teze au avut un impact politic decisiv în consolidarea legitimităţii ei pe

plan internaţional, în special în cadrul mişcării comuniste şi muncitoreşti, unde orice

greşeală internă (crime, excese ale cultului personalităţii, abateri grave de la linia

oficială a teoriei) era scuzabila în numele greutăţilor întâmpinate de prima ţară care

construia un alt mod de producţie.

Stalin a putut pregăti în tihnă o revoluţie socială totală, iniţiată de sus, care va marca

profund raporturile dintre societatea civilă sovietică şi sistemul ei

politic.Modernizarea economică a U.R.S.S., impusă de Stalin, în conformitate cu

legile economice ale socialismului, prin colectivizarea forţată şi industrializarea

accelerată, rup în două societatea sovietică prin instituirea clivajului sat-oraş, în sensul

că ţărănimea, neavând o conştiinţă de clasă revoluţionară, ci una conservatoare sau

tradiţională, trebuia “ajutată” să se lepede de instinctul atavic al posesiei şi proprietăţii

private.

Justificarea ideologică a terorii este cheia de boltă a totalitarismului sovietic.

Ea se sprijină pe următoarele măsuri care au asigurat succesul proiectului politic al lui

Stalin:

60

a) Atomizarea societăţii sovietice cu ajutorul cuplurilor dihotomice din

discursul ideologic (ţarism-revoluţie, expoatare-eliberare, trădător-erou; muncitor

fruntaş-sabotor; chiabur-ţăran sărac, muncitori-ţărani; muncitori necalificaţi-

specialişti). Aceste cupluri legitimează lupta de clasă prin favorizarea categoriilor

sociale cu interese opuse.

b) Procesele spectacol ocupă un loc considerabil în legitimarea sistemului

politic totalitar. Spre deosebire de procesele politice clasice, care opun pe acuzaţi şi pe

acuzatori într-un conflict politic real şi care respectă regulile procedurale, oralitatea şi

contradictorialitatea, funcţia procesului-spectacol este de a legitima noul sistem de

valori în curs de consolidare şi, indirect, de a legitima teroarea. Vechii adversari ai lui

Stalin: Buharin; Zinoviev; Kamenev nu numai că renunţă la ideile lor, dar în memorii

disperate şi repetate ei cerşesc “tătucului” iertarea , asigurându-l de fidelitatea lor şi

regretând “rătăcirile” din trecut faţă de orientarea genială a “părintelui popoarelor”.

Mai mult, în timpul precesului Buharin a recunoscut toate capetele de acuzare

imaginare împotriva lui şi a cerut o pedeapsă exemplară pentru el însuşi. Când s-a

pronunţat sentinţa la moarte prin împuşcare a sfârşit strigând: “Trăiască tovarăşul

Stalin!”

c) Crearea statului de drept totalitar se bazează pe “combinaţia dintre

măsurile de urgenţă şi un legalism crescând”. Asocierea terorii şi a dreptului conferă

legitimitate juridică tuturor măsurilor teroriste prin validarea lor de către voinţa

populară care, în cadrul democraţiei populare, atinge aproape unanimitatea. Dar şi

voinţa populară este trucată şi manipulată, prin mecanismele terorii, la fel cum

legalitatea este una de paradă. “Teroarea şi legalitatea sunt cele două aspecte

inseparabile ale unei aceleiaşi atitudini totalitare. Teroarea creează imprevizibilul,

legalitatea restaurează previzibilitatea”.

d) Consolidarea statului-partid şi a partidului-stat. Ca stat al dictaturii

proletariatului, statul sovietic este voinţa clasei dominante ridicate la rang de lege.

Iniţial, stat al muncitorilor şi ţăranilor, stat al întregului popor, statul va deveni

monopolul forţei în mâinile unei elite conducătoare compusă din activiştii de partid,

aparatciki şi din membrii temutului NKVD. Acest stat va da naştere unei birocraţii

numeroase care va controla totalitatea activităţile sociale.

e) Crearea omului nou şi rotaţia cadrelor. O formă indirectă de control asupra

61

societăţii era inocularea în inconştientul noilor elite şi echipe de cadre că nimeni nu

este de neînlocuit. Progresiv cu consolidarea puterii personale, oligarhia partidului va

fi înlocuită prin valuri succesive de cadre de rezervă care vor anihila stabilitatea şi

securitatea locurilor de muncă şi vor înăbuşi din faşă orice încercare de rezistenţă.

Această clasă instabilă trebuia să execute indicaţiile de sus, concurând pentru a intra

în graţiile stăpânului de la Kremlin, în îndeplinirea sarcinilor, în spionarea şi

delaţiunea reciprocă. Clasa politică din anii ’40 şi-a subminat bazele puterii proprii şi

a declanşat cultul deşănţat al personalităţii. Stalin îşi suprapune modelul său de

semizeu proiectului utopic de om nou, de homo sovieticus, după chipul şi asemănarea

ideologiei totalitare însăşi. Acesta avea el însuşi trăsături de supraom. Voinţa lui

revoluţionară şi credinţa în justeţea cauzei trebuiau să transcendă de fiecare dată

instinctele lui naturale. El trebuia să aibă o atitudine intransigentă faţă de aceia care

şovăiau sau se eschivau de la sarcini; trebuia să înfiereze cu mânie proletară orice

atitudine duşmănoasă la adresa noii societăţi; trebuia să pună mai presus interesele

generale decât cele particulare.

f) Rolul poliţiei politice în amplificarea terorii şi consolidarea sistemului

Poliţia politică va deveni instrumentul privilegiat al lui Stalin în controlul societăţii

sovietice prin amplificarea terorii la cote inimaginabile. Prin puterile dicreţionare

acordate, poliţia politică (CEKA; NKVD şi apoi KGB) se va eschiva oricărui

control din partea statului sau societăţii civile. Ea nu va fi răspunzătoare sau obedientă

decât în faţa secretarului general al partidului, deopotrivă şef al statului şi comandant

suprem al forţelor armate. Această concentrare a puterilor într-o singură persoană va

pregăti înghiţirea statului de către partid, apoi a statului-partid de către poliţia politică.

Aceasta va ajunge să fie un stat în stat, imposibil de a mai fi controlată şi care,

datorită creşterii exponenţiale a puterii sale, va face din propriul ei părinte o

marioneta.

BIBLIOGRAFIE

Aron, Raymond, Democraţie şi totalitarism, Editura All, Bucureşti, 2000

Nicolae Frigioiu, Politologie şi doctrine politice, SNSPA, Bucureşti ,2001

Anton Carpinschi, Deschidere şi sens în gândirea politică, Institutul European, 1995

62

Alina Mungiu-Pippidi, Doctrine politice. Concepte universale şi realităţi româneşti,

Editura Polirom, Iaşi, 1998

Andrei Ţăranu, Doctrine politice, SNSPA, Bucuresti, 2002

Andrew Vincent, Modern Political Ideologies, Blackwell, Oxford, 1995.

63

Capitolul 6. Social-democraţia

Ceea ce au remarcat toţi socialiştii a fost faptul că proletriatul şi burghezia

sunt clasele eminamente urbane, clase care îşi construiesc un habitat total diferit de

cel natural. Iar elementul urban creează capacitatea de coagulare rapidă şi de acţiune

politică de proporţii, elemente necunoscute până la acea dată. Din acest motiv,

proletariatul a fost înţeles ca potenţialul element transformator al societăţii capitaliste

a cărei viteză, imoralitate şi cupiditate îi înspăimânta pe majoriatea intelectualilor care

nu îşi mai găseau rostul în noua societate.

Iluminismul german, şi în special linia deschisă de Immanuel Kant, lăsa

liberăideea optimistă a unei umanităţi morale, mult mai libere şi mai fericite datorită

educaţiei şi culturii. Dar, remarcau socialiştii, lumea în care trăiau ei era mai urâtă

decât cea dinanite, căci, în ciuda invenţiilor şi dezvoltării, sărăcia era mai întinsă şi

mai vizibilă. Cei care munceau erau cei mai săraci şi asta îi dezumaniza, lăsându-i

indiferenţi în faţa culturii şi moralei, or în aceste condiţii fericirea prin cultură nu mai

era posibilă. De aceea primii socialişti (şi în special Auguste Comte) doreau o alianţă

între muncitori şi intelectuali îndreptată împotriva capitalismului gregar şi imoral. Dar

soluţiile propuse de ei erau evident utopice, nereuşind să creeze o perspectivă

pertinentă asupra viitorului, propunându-şi mai degrabă o luptă morală şi intelectuală

împotriva burgheziei decât o acţiune directă şi fundamnetată ideologic, aşa cum a

făcut marxismul.

Remarcabilă în acest context este multitudinea de oferte revoluţionare puse la

dispoziţia proletariatului de către intelectuali, iar numărul de curente socialiste sau

anarhiste aflate în competiţie a şi condus la o slăbiciune de fond a unui socialism

organizat. Încercarea de organizare a unei mişcări socialiste coerente s-a lovit de la

bun început de contradicţiile existente în ânul mişcării, cât şi de ambiguitatea iniţială

dintre anarhismul colectivist şi socialism, ambele fiind mişcări revoluţionare. Graba

cu care anarhismul îşi propunea distrugerea statului şi distrugerea a tot ceea ce exista

deja, ca fiind contaminat cu spiritul societăţii capitaliste a produs reacţii de respingere

64

şi sentimentul revenirii utopismului. De aceea Marx s-a luptat extrem de mult pentru

a-l elimina pe Bakunin din Internaţional I-a socialistă, tocmai pentru a se delimita de

anarhism.

O a doua disensiune a apărut din cauza problemei naţionale. Alături de

marxism în procesul de organizare a proletriatului au existat mai multe mişcări, dintre

care s-a detaşat lassalismul, o mişcare iniţiată şi condusă de Ferdinand Lassale

(1825-1864).Lassale a fondat Partidul Muncitoresc German Unit (1863), partid care

se dorea a fi mai degrabă expresia activităţii politice a sindicatelor industriale, decât a

unei ideologii socialiste. Lassale era adeptul tezei conform căreia muncitorii din

fiecare ţară trebuie să îşi găsească propriul drum spre socialism, pentru că, pe de o

parte, realităţile economice şi industriale din fiecare ţară diferă, şi pe de altă parte

tacticile politice ale muncitorilor dintr-o ţară nu se potrivesc cu cele ale celor din altă

ţară. Mai mult, Lassale era mult mai etatist decât Marx, considerând că şi în perioada

socialistă rolul conducător al reformelor sociale trebuie să revină tot statului. Marx s-a

opus acestui curent prin introducerea tezelor internaţionalismului proletriatului, şi

prin ideea dispariţiei la un moment dat a statului. Chiar dacă cele două curente

(lassalian şi marxist) s-au unit sub umbrela Partidului Social Democrat German

(fondat în 1875), ele au rămas distincte şi au generat în continuare disensiuni.

După moartea lui Marx, în 1883, contradicţiile din sânul socialismului s-au

adâncit, generând curente extrem de violent distincte, ceea ce a dus în final şi la

reconsiderarea întregii doctrine marxiste din cadrul socialismului, şi la formarea a

două ideologii paralele şi foarte vehemente una la adresa alteia: socialismul (social-

democraţia) şi comunismul. Desigur, procesul nu a fost atât de simplu din punct de

vedere teoretic, pentru că doctrina marxistă este deosebit de incitatntă şi plurivalentă,

mulţi dintre cei care au combătut-o declarându-se în continaure marxişti, considerând

că ei critică doar o parte din doctrină şi nu întreg mesajul ideologic. Astfel au apărut

trei direcţii extrem de importante:

I. Direcţia centristă (ortodoxă) – este direcţia impusă, după moartea lui Marx

de chiar tovarăşul său doctrinar, Friedrich Engels care denatureaza tezele

marxismului pentru a le populariza. Astfel el a numit marxismul – socialism ştiinţific

(materialism dialectic şi ştiinţific) încercând să impună o ideologie politică în ultimă

instanţă în domeniul cunoaşterii. Potrivit acestei viziuni, dacă dialectica este o metodă

ştiinţifică, atunci legile ei trebuie să domnească asupra tuturor domeniilor particulare

65

ale ştiinţei şi să le valideze teoretic. Conform dialecticii ştiinţifice legile care

guvernează natura, guvernează şi societatea, ea trebuind, deci, să se supună aceluiaşi

determinism. Potrivit acestei noi ştiinţe, totul – natura, istoria, raţiunea umană – nu

este altceva decât un lucru mişcându-se conform legilor perene ale dialecticii, “ştiinţa

celor mai generale legi ale mişcării”.

Or, dacă metoda este obiectiv ştiinţifică, este deci plauzibil că şi domeniul

(socialismul) este ştiinţific. Astfel, acesta nu este doar o simplă ideologe, ca atâtea

altele, ci este o relatare ştiinţifică despre cum erau şi cum vor trebui să fie lucrurile. În

aceste condiţii, numai acest tip de socialism este socialism, oricare altul fiind un fals,

care nu poate fi dovedit ştiinţific. Încercînd să folosească această metodă ca pe o

ştiinţă, Engels a modificat masiv bună parte din doctrina marxistă originară, generând

confuzie în rândul multor socialişti. Pe de o parte, legitimitatea sa ca urmaş şi prieten

a lui Marx era uriaşă, fiind considerat părinte fondator al gândirii socialiste. Pe de altă

parte, tezele pe care le promova acum păreau eronate şi ieşite oarecum din cadrele

marxismului. Din acest motiv socialiştii s-au împărţit în două tabere, cei care au

reacţionat violent la tentativa de dogmatizare propusă de Engels şi cei care s-au

alăturat acestei linii, radicalizând-o.

II. Direcţia de dreapta (revizionismul). Eduard Bernstein este primul care

aduce o critică concretă şi susţinută marxismului şi va elimina orice perspectivă

revoluţionară din mişcarea socialistă. Democraţia engleză şi calmul fabian au avut o

influenta importantă asupra lui Bernstein, care va începe să critice marxismul şi

determinările sale. Cele două lucrări ale sale (Presupoziţiile Socialismului şi

Socialismul Evolutiv) se vor dovedi capabile să demoleze linia marxistă din social -

democraţie şi să pregătească o nouă etapă în mişcarea socialistă. Critica lui Bernstein

s-a axat în special pe trei direcţii :

a. Critica din perspectiva economică – Bernstein observa că tezele marxiste

privind pauperizarea graduală a proletariatului nu concordă cu faptele. În ţările

industrial avansate, starea economică a muncitorilor s-a îmbunătăţit considerabil,

mulţi dintre ei tinzând spre mica burghezie. Şi aceasta nu se datorează bunătăţii

capitaliştilor, ci luptei susţinute a sindicatelor şi a capacităţii statelor democrate de a

negocia cu toate clasele sociale. Deci nici predicţia apariţiei dictaturii nu se

adevereşte, ba mai mult, în epocă, modelul democraţiei tinde să devină un model de

succes, sprijinit şi de proletariat.

66

Bernstein va critica şi teoria valorii din economia marxistă. Argumentul de

fond al criticii sale este că valoarea unei mărfi nu corespunde şi nu se măsoară în

cantitatea de muncă socialmente necesară conţinută în ea decât pe baza unei serii de

abstracţii. Berstein va considera că valoarea de utilitate marginală este tot atât de

importantă ca si valoarea muncă, dar este mult mai profitabilă. Ceea ce vrea să explice

el prin această critică este că nu tot profitul se obţine prin exploatare, deci nu toţi

proletarii au motive revoluţionare.

b. Critica din perspectivă politică – Demonstrând că predicţiile economice ale

lui Marx sunt eronate, Bernstein doreşte să demonstreze că şi predicţiile politice se

dovedesc a fi false, şi aceasta pentru că proletariatul tinde să se lase atras de modul de

viaţă burghez, să imite comportamentul micii burghezii cu care se simte solidar.

Creşterea condiţiilor de viaţă induce muncitorilor un sentiment de confort şi de

securitate, pe care nici într-un caz nu le vor părăsi pentru a porni o revoluţie. Din

contră, proletariatul a ajuns la conştiinţa de clasă, şi o foloseşte în lupta sindicală şi la

impunerea socialismului prin reforme graduale, prin negociere cu burghezia şi prin

imprimarea unei conştiinţe moral-egalitare întregii societăţi. Respingând revoluţia,

Bernstein propune de fapt acceptarea socialismului ca o alternativă politică

parlamentară la alte alternative, şi deci la implicarea democratică a socialiştilor în

viaţa politică a statului capitalist,.iar acest lucru l-au înţeles foarte bine toţi socialiştii:

ei vor putea să producă schimbare prin reforme care să conducă la un sistem

economic mai echitabil, dar principiul capitalist al societăţii (bazat pe cerere şi ofertă)

va continua să existe. Această viziune a condus şi mai mult la adâncirea disensiunilor

dintre socialişti, unii dintre ei acceptând modelul propus de Bernstein, (ei

reprezentând începutul pentru mişcarea social-democrată europeană, care mai târziu,

va şi renunaţa la marxism). O altă aripă s-a opus radical liniei propouse de Bernstein,

considerând-o ca o trădare a intereslor proletariatului- aceştia vor alimenta majoritatea

mişcărilor radical socialiste şi comuniste ce vor lua fiinţă la sfârşitul secolului al XIX-

lea, începutul secolului XX.

c. Critica din perspectiva morală – Bernstein refuza ideea revoluţionară şi din

considerente morale. Nu numai lui i se păreau profund imorale mijloacele prin care s-

ar fi instaurat societatea comunistă – o revoluţie sângeroasă, urmată de o dictatură pe

termen neprecizat, doar în numele unui proiect argumentat pseudoştiinţific. “Pentru

mine, scria Bernstein, ceea ce în general este numit scopul ultim al socialismului nu

67

reprezintă nimic, ci mişcarea este totul”, în sensul că socialiştii ar trebui să se

gâdească la moralitatea mijloacelor folosite, căci o societate născută prin sânge este

puţin probabil să fie la fel de nonviolentă ca una care se naşte şi evolueză pe căi

naturale.

Pe această bază, el va critica marxismul ca fiind profund amoral şi va cere

construcţia unui fundament etic pentru realizarea scopurilor socialismului. În

concluzie, materialismul lui Eduard Berstein s-a materializat în contestarea a cinci

teze fundamentale din concepţia marxistă a dezvoltării sociale:

1. Contestarea rolului predominant al economiei în schimbarea socială şi astfel a

contestat implicit materialismul dialectic şi istoric. În locul economiei ca factor

determinant în edificarea socialismului, el doreşte să pună etica.

2. Respingerea teoriei valorii şi plusvalorii.

3. Respingerea înlocuirii capitalismului cu socialismul prin revoluţie.

4. Critica teoriei luptei de clasă ca motor al progresului istoric.

5. Contestarea maniheismului politic care face dictatura proletariatului consecinţa

directă în plan politic a luptei de clasă.

III. Direcţia radicală (de stânga) – reprezentată în special de Rosa Luxemburg

şi de Karl Liebknecht. Aceştia s-au pronunţat categoric împotriva revizionismului,

promovând în continuare ideea revoluţiei spontane, considerând că ea se va declanşa

în mod necesar, fără o pregătire anterioară. Cei care vor pregăti revoluţia vor fi chiar

capitaliştii.

Rosa Luxemburg limita teoria economică marxistă la acumularea primitivă

de capital, considerând că sistemul economic capitalist este incapabil să treacă de

acest moment, orice investiţie fiind făcută doar ca să se reia ciclul productiv, dar

procesul de acumulare rămâne acelaşi. Acumularea primitivă se realizează în

detrimentul păturilor sociale exterioare capitalismului (ţărani, foşti feudali, populaţia

autohtonă din colonii etc), căci nici mărirea numărului de muncitori (din cadrul

acestor pături) nu reuşeşte să producă o acumulare lărgită de capital. Din acest motiv,

burghezia va exploata la maxim piaţa exterioară capitalismului, sărăcind-o total. Dar,

o dată epuizată această piaţă, în lipsa acumulării lărgite de capital se ajunge la criza

68

finală a capitalismului, care se trezeşte în situaţia că nu mai poate continua procesul

reproductiv. Atunci, în mod spontan, masele exploatate vor transorma în revoluţie

această criză finală. Factorul subiectiv (conştiinţa politică a conducătorilor

revoluţionari) se va alătura şi el spontan factorului obiectiv (criza economică)

generând dictatura proletariatului.

Capacitatea de a determina o linie comună şi coerentă de acţiune a tuturor

partidelor ce se declarau socialiste era aproape nulă. În aceste condiţii, partidele

socialiste s-au “naţionalizat” punând în prim planul acţiunii politice proletriatul din

propriile ţări în detrimentul acţiunii internaţionale. Totuşi, Internaţionala a II a

socialistă a continuat să existe până la începutul Primului Război Mondial. Liderii

Internaţionalei au luat act de faptul că partide socialiste extrem de puternice ca PSD-

ul German sau Partidul Socialist Francez, având reprezentatnţi în parlamentele ţărilor

lor, au susţinut izbucnirea războiului şi au votat creditele de război cerute de

guvernele statelor lor. Aceasta însemna că muncitorii din ţări diferite porneau la

război unii împotriva altora, şi principiul suveranităţii naţioanle primase în faţa

internaţionalismului proletar.

După Primul Război Mondial socialismul s-a faracturat în două linii

ideologice extrem de importante care au impus fiecare o nouă abordare asupra

problematicii politice: pe de o parte comunismul, impus în Uniunea Sovietică în 1917,

a clamat permanent că el reprezintă singura alternativă socialistă la capitalism şi

social-democraţia europeană care a respins ideea revoluţionară si comunismul.

Social –democraţia

În perioada interbelică, social-democraţia s-a trezit în situaţia extrem de

ambiguă de a se afla undeva la mijloc, fără o identitate ideologică foarte clară, fiind

situată undeva aproape de linia democrat-creştină şi liberalismul social şi în

contradicţie cu comunismul ce tocmai luase fiinţă în fostul Imperiu Ţarist. Mai mult,

datorită transformărilor sociale şi de mental colectiv suferite de ţările din Europa,

social-democraţia a fost pusă în situaţia de a avea competirori ideologici pe chiar

propriul ei teren politic, în condiţiile în care şi liberalismul începea să aibă tente

sociale, şi democraţia creştină, apanajul politicilor sociale fiind foarte la modă în

perioada respectivă. Pe de altă parte, social –democraţia încă mai era dependentă de

moştenirea ideologică marxistă pe care o împărţea cu comunismul, fiind, deci, deseori

69

echivalată cu el. De aceea, ea s-a poziţionat pe un fel de a treia cale între capitalism şi

comunism, între piaţă şi planificare, singurul lucru pe care nu l-a negat niciodată fiind

democraţia şi acceptul pus pe statul de drept.

Acest principiu a fost subliniat cu hotărâre de Leon Blum sau Karl Kautsky

care demonstrau chiar în timpul războiului civil din Rusia că înseşi principiile de

organizare ale Partidului Comunist (abia format din PSDMR(b)) conţin în sine

germenele dictaturii şi terorii, neputând forma fără să se autodistrugă un stat

democratic. Astfel, în 1920, Leon Blum declara răspicat ruptura ideologică dintre

comunism şi socialismul democratic. Dar nici el şi nici alţi socialişti nu ştiau la acea

dată ce program să adopte relativ la statul capitalist: în timpul războiului capitalismul

îşi dovedise uriaşa sa forţă productivă, dar cu preţul a zeci de milioane de morţi; statul

capitalist accepta jocul democratic dar creea şi accepta ingalitatea în rândul cetăţenilor

săi; capitalismul nu accepta planificarea economică şi socială (aşa cum făcea

comunismul, care însă era antidemocratic) ş.a.m.d.

Datorită acestor motive, socialiştii din perioada interbelică au optat pentru o

politică extrem de prudentă atât în raport cu comnismul, cât şi cu capitalismul,

născându-se astfel un paradox: deşi a fost perioada în care extrem de multe partide

social democrate au ajuns la guvernare (Marea Britanie, 1924, Germania, 1920,

Franţa, 1938 etc.) ele s- au dovedit slabe din punct de vedere ideologic şi programatic.

Ele au adoptat principiul tergivesării deciziilor şi s-au cantonat într-o politică

centristă, care le-a pus în posturi extrem de ciudate – având de a alege în Germania,

de exemplu, între naţional-socialism şi comunism.

Totuşi socialiştii au făcut câteva precizări de poziţie extrem de importante, în

special refuzul de a semna cele 21 de puncte condiţii impuse de Internaţionala a III

(comunistă), construindu-se o Internaţională socialistă paralelă. Astfel, s-a precizat o

poziţie concretă a socialiştilor în raport cu comunismul şi respingerea lui, dând astfel

identitate social-democraţiei, şi scoţând-o din anturajul dictatorial al comunismului. În

cadrul Internaţionalei socialiste s-au adoptat câteva principii fundamentale care aveau

ca scop transforamrea paşnică şi din interior a capitalismului. Ea poate fi rezumată

uşor în trei puncte esenţiale:

1. Niciodată mijlocul nu poate fi transformat în scop şi permanentizat – asta referitor

la dictatura proletariatului din URSS care devenise modelul regimului politic sovietic.

70

2. Conţinutul programului de reforme trebuie să individualizeze “socialismul

democratic” faţă de programele celorlalte formaţiuni incluse în familia politică a

stângii sau care propun politici sociale.

3. Lupta pentru realizarea reformelor politice va avea loc exclusiv în cadrul

instituţiilor politico-juridice în sistemul politic al democraţiilor. Acest ultim punct este

probabil cel mai important, căci el demonstrează că socialdemocraţia europeană, după

primul război momdial, renunţase complet la dimensiunea revoluţionară şi acceptaase

total linia reformismului “Fondul tezei reformiste este că, dacă nu totalitatea

transformării sociale, cel puţin ceea ce există mai substanţial în avantajele pe care ea

trebuia să le procure clasei muncitoare, poate fi obţinut fără criza prealabilă a puterii

politice. Aceasta este esenţa reformismului”.

Dar prin reformă, social democraţia nu se transforma doar într-un partid fără

identitate politică şi ideologică, care se supunea regulilor statului capitalist din

laşitate, aşa cum o acuza constant linia comunistă. Din contră, social-democraţia îşi

propunea să schimbe din temelii societatea, dar fără să producă tragedii umane prin

revoluţie. Pentru Leon Blum distincţia dintre socialismul democratic şi cel

revoluţionar nu mai consta în exercitarea sau cucerirea puterii, ci transforamrea

regimului propietăţii., şi prin aceasta asumarea unei economii esenţial diferite prin

naţionalizări. În esenţă planul social-democraţiei nu se schimbase radical – ea îşi

propunea să naţionalizeze mijloacele de producţie în folosul muncitorilor, fără însă a

atenta la mica proprietate, care s-ar fi abolit singură în competiţie cu sistemul

planificat de stat. Socialiştii nu renunţau la socializarea mijlaoacelor de

producţie, dar ea nu trebuia făcută prin forţă, ci prin competiţie directă cu sistemul

capitalist.

În ciuda criticilor acerbe ale comuniştilor, în special după marea criză

econmică dintre 1929-1933, partidele social democrate (nu toate, şi nu dintr-o dată)

vor începe să renunţe discret la proiectele de naţionalizare şi socializare a unor ramuri

de producţie şi schimb. încă din 1919, Otto Bauer (lider al socialiştilor austrieci) făcea

distincţia între naţionalizări şi un socialism al eficienţei. El recomanda ca gestiunea

întreprinderilor naţionalizate să fie încredinţată unor consilii de administraţie,

compuse din reprezentatnţi ai salariaţilor, ai consumatorilor şi ai statului. la nivel de

întreprindere, comitetele muncitorilor aveau competenţe pentru toate problemele

71

vizând condiţiile de muncă, dar nu şi în ceea ce priveşte conducerea tehnică a

întreprinderii. La fel ca şi toţi membrii familiei politice a stângii din perioada

respectivă, socialdemocraţia dorea intervenţia statului în gestiunea economiei, într-o

manieră conştientă şi planificată. Alături de recunoaşterea coexistenţei unui sector

public şi unul privat, sindicatele, prin participarea lor la conducerea economiei,

puteau, cu sprijinul statului, să orienteze activitatea economică în interesul social.

Social-democraţii credeau că pot obliga statul la compromisuri şi concesii,

folosindu-se de presiunea sindicatelor, la concentrarea capitalului şi a producţiei în

vederea impunerii de politici sociale capabile să trensforme societatea conform

scopurilor lor ideologice. Dar erau decişi să accepte regulile jocului, unii dintre ei

(Rudolf Hilferding de exemplu) “analiza trecerea de la capitalismul industrial, bazat

pe liberă concurenţă, la capitalismul organizat ca o posibilitate pentru stat de a

interveni în maineiră conştientă şi planificată în gestiunea economiei”. Din nefericire,

dincolo de sprijinul real al sindicatelor şi de buna credinţă incontestabilă a liderilor

socialişti din acea perioadă, social-democraţia nu avea nişte programe economice

foarte bine fundamentate, mai ales în domeniul monetar, astfel încât criza economică

ce a cuprins întreaga lume capitalistă a lovit şi în statele cu guverne social-democrate.

De abia după criză Keynes va oferi un suport explicativ şi coerenţă

încercărilor social-democrate de degajare unei doctrine economice proprii.Singurul

caz de succes în perioada respectivă este cel al Suediei, ţară în care guvernele social-

democrate s-au succedat din 1933 până în 1990, generând bunăstare şi siguranţă unei

societăţi care până atunci fusese considerată una din cele mai sărace din Europa. Dar

pentru perioada interbelică modelul socialdemocraţiei suedeze putea fi considerat

excentric, neînscriindu-se în coordonatele exacte ale ideologiei epocii. În 1933,

premierul suedez Hansson afirma: “O politică social-democrată poate foarte bine să fe

o politică ce încearcă să beneficieze de forţele imense pe care le conţine iniţiativa

privată, concomitent cu o acţiune etatică şi socială”. Modelul suedez a pus accentul pe

productivitatea cheltuielilor sociale, ca factor de stimulare a creşterii economice. Dar

acest model nu ar fi fost unul de succes dacă nu s-ar fi instituţionalizat acordul de la

Saltsjobaden (1938) dintre sindicate şi patronat. Prin aceste acorduri se garanta

sindicatelor securitatea locurilor de muncă, air patronatului I se recunoşteau drepturile

sale, iar Partidul Social-Democrat, aflat la putere, controla acordul.

72

Ceea ce se poate remarca în perioada interbelică în dimensiunea ideologică a

social-democraţiei este ambiguitatea politicilor sale, incapacitatea de a se adapta

situaţiei, construind jumătăţi de politici şi de iniţiative. Mai mult, ea îşi păstrează

tradiţia marxistă de gândire, deşi este evident că nu ştie cum să o folosească, mai ales

în raport cu competitorii sociali, şi în special cu comuniştii. Totuşi, socialdemocraţia

europeană începe în perioada interbelică să acţioneze politic, să îşi asume guvernarea

şi să îşi păstreze în bună măsură legătura cu baza sa electorală - sindicatele.

După al doilea război mondial, social democraţia europeană a trebuit să îşi reia

excursul ideologic aproape de la zero. În condiţiile lumii bipolare impuse de începutul

Războilui rece, social-democraţia s-a văzut pusă în postura de a face o opţiune fermă

între sistemul capitalist şi democratic occidental, propus de planul Marshall în

Europa Ocidentală şi sistemul totalitar şi planificator din Est, opţiune care nu era uşor

de făcut la vremea respectivă.De aceea, perioada 1945-1952 a fost una de căutări şi

de structurări ideologice. În acelaşi timp, a fost şi una extrem de grea din punct de

vedere politic, căci social-democraţia era considerată singura alternativă la comunism,

în condiţiile uriaşei ofensive ideologice a Moscovei. Societăţile care suportaseră

războiul doreau şi sperau o schimbare rapidă care să nu mai permită o altă

conflagraţie, şi de aceea cereau reforme economice şi sociale. Din acest motiv s-a

apelat la programele interbelice în care nici social –democraţii nu mai credeau.

Dar după 1951, social-democraţia îşi afirmă propriul drum, renunţând la

problema proprietăţii şi afirmând-o pe cea a conducerii şi repartiţiei. Ca regim politic

socialismul democratic nu este posibil decât acolo unde însăşi puterea de stat este

controlată în mod democratic de societatea civilă, iar statul devine un garant al

controlului societăţii asupra puterii economice. Conform Declaraţiei de la Frankfurt

social-democraţia defineşte puterea econmică “ nu ca exploatare a indivdului, ci

satisfacerea tutror nevoilor trebuie să fie scopul activităţii economice”. De aceea, în

Declaraţie sunt postulate teze ca: angajarea deplină a forţei de muncă, creşterea

producţiei pentru a determina creşterea bunăstării, repartizarea echitabilă a veniturilor.

“Realizarea acestor scopuri va necesita planificarea producţiei în interesul celor mai

largi mase populare”, dar se specifică că “ planificarea socialistă nu necesită preluarea

în proprietate publică a tuturor mijloacelor de producţie, ea putându-se împăca cu

existenţa proprietăţii private în diferite ramuri ale econmiei.”

73

Dar, cum vedem Declaraţia este cel puţin echivocă, căci existenţa planificării

şi proprietăţii de stat presupune dirijism, şi deci concentrarea puterii economice ( dar

şi de decizie politică) în mâinile unui mic număr de individizi. Pentru a depăşi acest

echivoc, Declaraţia de la Frankfurt recunoaşte că pentru formarea proprietăţii

colective sau socială se pot folosi două moduri: 1. Etatitzarea întreprinderilor

particulare existente sau 2. Crearea de noi întreprinderi de folosinţă publică,

întreprinderi comunale sau cooperative de producţie şi consum. Acestea nu reprezintă

un scop în sine, ci trebuie să servească înainte de toate ca instrument al controlului

public asupra industriilor cheie a căror caracter privat nu îl exclude şi ca mijloc de

raţionalizare a industriilor din punct de vedere tehnic. Vedem că se impune un control

social al economiei, care trebuia să fie făcut de sindicate, în vederea unei reglementări

sociale a vieţii membrilor acestora. Se poate observa că acest program este o reluare a

programelor interbelice, dar deja se distanţează de linia marxistă, ducând principiul

econmiei mixte până la ultimele sale consecinţe, ceea elimină orice perspctivă cu

tentă marxistă. Dar despărţirea oficială de marxism nu se va produce până în 1959,

anul în care se lansează programul PSD German de la Bad Godesberg.

Din acest moment orice influenţă a marxismului asupra social-democraţiei este

negată, şi se definesc liniile de forţă ale ideologiei social-democrate:

1. Coexistenţa diferitelor tipuri şi forme de proprietate în cadrul aceluiaşi sistem

economic.

2. Asigurarea unui raport optim între planificarea orientativă şi concurenţă: la nivel

macro (industria strategică şi grea) urmând să predomine planificarea, iar la nivel

micro (nivelul întreprinderilor mici şi mijlocii) concurenţa, conform principiului

enunat în 1956 de Karl Schiller: “Concurenţă atât cât este nevoie, planificare atât

cât este necesar”.

3. Principiul simetriei sociale – nici un grup nu poate obţine foloase necuvenite pe

seama explaotării altui grup.

4. Valoarea egală a muncii şi a capitalului (principiu enunţat de Olof Palme, fost

prim ministru socialist al Suediei) – se vizezeă transforamrea proprietăţii în funcţie

socială,adică participarea muncitorilor cu acţiuni la formarea capitalului

74

întreprinderii şi creşterea funcţiei de control al managerilor faţă de acţionarii

majoritari.

5. Recunoaşterea intervenţionismului etatic în viaţa economică, urmare a creşterii

sociale a statului şi a extinderii sectroului public.

6. Intervenţionismul etatic este configurat de următaorele politic publice:

a. politica de sprijinire şi socializare a investiţiilor

b. politica de creditare şi subvenţioanre de la buget a investiţiilor publice

c. subvenţionarea serviciilor publice (învăţământ, sănătate, cultură etc.)

7. Corelaţia dintre legislaţia socială şi politicile profesionale în domeniul forţei de

muncă

8. Redistribuirea echitabilă a venitului naţional.

Aceste principii au stat la temelia tuturor programleor social-democrate în

toată periaoda războiului rece, având un rol uriaş în iniţierea şi dezvoltarea statului

bunăstării sociale, model ce a domnit în Europa Occidentală, până în anii ’80. Pe tot

acest parcurs socialsimul democratic, s-a lăsat infleuenţat de diverse alte curente

ideologice (ecologism ,feminism etc.) transformându-se într-un curent actch-all-

parties.

Sistemul de valori al social-democraţiei contemporane

„Declaraţia de principii a Internaţionalei Socialiste“ adoptată in iunie 1989 la

Stockholm proclamă că „socialismul democratic este o mişcare internaţională pentru

libertate, justiţie socială şi solidaritate“. Într-o lume a schimbărilor social-politice

rapide, aceste principii îşi reafirmă valabilitatea, deoarece ele sunt repere esenţiale în

lupta împotriva neocolonialismului economic, a injustiţiei, şomajului, discriminărilor

rasiale şi naţionale. Succesele înregistrate de partidele social-democrate în practica

guvernării au făcut că aceste principii să devină valori politice efective ale lumii

contemporane.

Se poate contura următoarea hartă a valorilor social-democrate şi a principiilor

pe care le individualizează în practica cotidiană:

75

1. Libertatea (libertatea politică în toate formele şi libertatea economică;

eliberarea de nevoi; eliberarea de teamă; libertăţile şi drepturile fundamentale ale

omului etc.) Libertatea se poate identifica cu spaţiul liber în care individul poate să-şi

materializeze acţiunile după propria voinţă şi acţiune. Se poate, de asemenea, defini

libertatea ca şansă a unor alternative de acţiune realizabile. Libertatea individului este

direct proporţională cu numărul unor asemenea alternative. Într-o a doua accepţiune,

depăşind sfera libertăţii individuale, libertatea înseamnă egalitatea şanselor, adică

garantarea reală a egalizării condiţiilor de plecare. Fără această garantare, egalitatea

şanselor se rezumă la egalitatea teoretică în faţa legii, insuficientă pentru crearea unor

condiţii autentice ale libertăţii sociale. Evoluţia ideii de libertate în gândirea politică

europeană demonstrează că libertatea individuală, concepută într-un spaţiu vid, fără

corectivele normelor morale şi sociale de convieţuire, este lipsită de substanţă

deoarece ea nu capătă sens decât în relaţia cu celelalte valori ale vieţii sociale pe baza

cărora ţesutul social se cimentează în jurul unor proiecte comunitare.

2. Justiţia şi solidaritatea socială sunt inseparabile. Ele rezultă din interesele

convergente ale celor defavorizaţi, din nevoia de coeziune şi integrare socială;

necesitatea de a atenua dezechilibrele cauzate de economia de piaţă şi de polarizarea

bogăţiilor. O societate social-democrată nu este constituită din învingători şi învinşi,

aflaţi într-o luptă competitivă, ci din indivizi care se respectă reciproc, care îşi

respectă instituţiile comune şi regulile care le guvernează. Justiţia şi solidaritatea

socială sunt condiiţile indispensabile pentru realizarea consensului social, premisă

obiectivă a exercitării unor funcţii eficiente ale statului în cadrul sistemului social

global. Societatea nu trebuie să-şi epuizeze forţele în conflictele sociale şi politice, ci

să creeze acel cadru de cooperare şi integrare prin soluţiile de compromis, pentru a

asigura satisfacerea intereselor unor grupuri sociale din ce în ce mai numeroase, prin

asigurarea extinderii participării la procesele decizionale. De aceea, a respecta

libertatea unei societăţi inegalitare înseamnă a proteja privilegiul, a contribui la

perpetuarea lui. O soluţie viabilă pentru perenitatea independenţei funcţionale a

valorilor socialdemocrate ar fi sinteza dintre garantarea libertăţilor individuale

(iniţiativă, asociere etc.) şi recunoaşterea şi garantarea concomitentă a intereselor

comunitare, altfel spus, realizarea unei sinteze dintre individualitate şi solidaritate prin

intermediul cooperării dintre stat şi societatea civilă la diferite paliere ale acesteia din

urmă. Problema-cheie a culturii politice social-democrate este la ora actuală injustiţia

76

socială în economiile de piaţă, injustiţie care nu se limitează doar la discriminări

economice între clase şi categorii sociale dar care, în secolul XX s-a extins şi la alte

structuri şi relaţii din cadrul sistemului social global, instituind rupturi în comunicarea

politică până la blocarea funcţio-nării sistemului. Naţionalismele, discriminările

etnice, traumatismele excluderii, ale izolării şi atomizării depăşesc sensul limitat al

inegalităţii economice. Conceptul de justiţie socială vizează astfel nu numai dreptul,

dar şi obligaţia comunităţii de a reintegra aceste categorii defavorizate ca membri cu

drepturi depline, cu toate prerogativele ce derivă din aceasta. Fenomenele de

marginalizare, de excludere socială şi de înstrăinare care generează efecte perverse,

pot fi eradicate, în viziunea social-democraţiei, prin stoparea şomajului, prin

umanizarea condiţiilor de muncă şi reducerea inegalităţilor economice, ca şi printr-o

democratizare extinsă, concepută de Olof Palme ca „desfiinţarea sistematică a

privilegiilor“.

3. Egalitatea. Sentimentul de a fi perceput şi tratat ca egal. Dreptul oricărei

fiinţe umane de a fi tratată cu toleranţă şi compasiune, indiferent de rasă, sex, poziţie

socială etc. Din sfera egalităţii fac parte egalitatea şanselor de acces şi a condiţiilor de

plecare şi nu numai o egalitate formală în faţa legii care de cele mai multe ori ascunde

inegalităţile structurale, instituţionalizate sub forma reprezentărilor ideologice. În

doctrina liberală, egalitatea şanselor nu înseamnă neapărat şi o egalitate reală a

condiţiilor de decolare (take off). Democraţia liberală se bazează, la origine, pe două

principii corelative: „În primul rând, inegalităţile reale existente între indivizi şi, în

particular, diferenţele economice nu sunt luate în considerare în participarea la

deciziile politice; în al doilea rând, societatea este compusă din indivizi independenţi

şi egali în drepturi, reuniţi pur şi simplu în faţa unei legi pe care ei înşişi şi-au dat-o.

Primul principiu implică separarea societăţii de sfera politică, al doilea — negarea

luptei de clasă“. Concepţia liberală a dreptului egal al fiecăruia la fericire, a egalităţii

şanselor, nu a adus mari remedii în practică la inegalităţile lumii moderne. Explicaţia

rezidă în credinţa liberală că libertatea şi egalitatea erau doi termeni incompatibili,

primul având prioritate deoarece inegalitatea era considerată un dat natural, o

fatalitate în ordinea socială, iar în ordinea economică ea declanşa competiţia, baza

sigură a eficienţei. Ea crea o clasă de proprietari-antreprenori care asigura un nivel

ridicat al investiţiilor şi permitea astfel o creştere rapidă a venitului naţional. După

primul război mondial, fondurile acumulate astfel nu mai găseau debuşee pentru

77

investiţii. Insuficienţa consumului limita investiţiile la un nivel mult prea scăzut

pentru a asigura deplina întrebuinţare. Utilizarea maximă a resurselor şi creşterea

rapidă a veniturilor naţionale începeau să ceară o mai suplă repartiţie a puterii de

cumpărare. Inegalitatea îşi pierduse astfel principala sa raţiune de a fi. Inegalitatea era

incompatibilă cu deplina întrebuinţare şi creşterea consumului şi obliga societăţile

dezvoltate la reforme în direcţia unei atenuări a inegalităţilor profunde. Politica social-

democrată de egalizare a şanselor presupune o poziţie de pornire egală a individului,

la concurenţă cu alţii, în timpul căruia individul îşi lărgeşte, cu succese variabile, aria

libertăţii. Însă din motive diferite, independente de voinţa sau de calităţile individului,

egalitatea şanselor nu înseamnă şi nu asigură egalitatea de fapt. Unii nu rezistă

competiţiei, pe alţii îi urmăreşte ghinionul sau se află sub activitatea distructivă a unor

forţe sociale exterioare. Iată de ce societatea umanistă are nevoie de solidaritate.

Politica prin care se urmăreşte realizarea solidarităţii corijează în anumite limite lipsa

de succes a individului aflat în competiţie, în condiţii de şanse egale. După laburiştii

englezi, o societate mai egalitară necesită un mod de viaţă asociativ, bazat pe

cooperarea diferitelor grupuri profesionale şi sociale şi pe respectarea pluralismului de

interese care este sedimentat în mentalitatea nevoii de eficienţă. „O societate mai

egalitară nu va cere dispariţia totală a interesului ca motor al acţiunii umane, ci ea va

pretinde, concomitent, ca şi celelalte mobiluri să capete o importanţă relativă mult mai

mare“. Laburiştii subliniază, de asemenea, că nu este posibil să se întreprindă reforme

radicale ale societăţii decât într-un climat de consens general deoarece, în ipoteza

inversă, realizarea acestor reforme ar fi, moralmente, de nesusţinut, iar, pe de altă

parte, ar duce la negarea propriului său scop, stabilirea unei forme mai democratice de

organizare a societăţii. „Orice tentativă brutală de a elimina toate inegalităţile

existente în repartiţia bogăţiei şi a veniturilor ar viola convingerile profunde ale unei

societăţi cu mentalitate puternic conservatoare“. Metodele utilizate de laburişti în

perioada celor două guvernări (1945–1950; 1966–1970) pentru reducerea

inegalităţilor în societatea britanică au fost: impozitarea severă a veniturilor şi a

averilor, impozitul progresiv pe venit, în scopul finanţării serviciilor sociale care s-au

dezvoltat enorm; naţionalizările întreprinderilor strategice; naţionalizarea unor

întreprinderi aflate în impas în scopul rentabilizării acestora; retribuirea personalului

tehnic şi staff-urilor manageriale, cel puţin la acelaşi nivel cu personalul tehnic din

întreprinderile particulare în vederea stimulării lor; controlul marilor proprietăţi şi

78

averi printr-o taxare sporită a succesiunilor care să împiedice formarea de noi

privilegii pe seama muncii salariate.

Bibliografie :

Alina Mungiu-Pippidi, Doctrine politice. Concepte universale si realitati romanesti,

Editura Polirom, Iasi, 1998

Nicolae Frigioiu, Politologie si doctrine politice, SNSPA, Bucuresti, 2001

Andrei Ţăranu, Doctrine politice, SNSPA, Bucuresti, 2002

TEXTE DE COMENTAT

"Socialismul s-a nascut din constiinta egalitatii naturale, in timp ce societatea

in care traim e in intregime bazata pe privilegiu. El s-a nascut din compasiunea si din

mania pe care o trezesc in orice inima cinstita aceste spectacole intolerabile : mizeria,

somajul, frigul, foametea, in timp ce pamantul, asa cum a spus un poet, produce

destula paine pentru a-I hrani pe toti copiii oamenilor, in timp ce supravietuirea si

bunastarea fiecarui om ar trebui sa fie garantate de toti ceilalti… El nu este, asa cum

s-a spus de nenumarate ori, un produs al invidiei, care constituie mobilul cel mai

josnic al actiunilor umane, ci produsul dreptatii si al milei. Socialismul este deci o

morala si aproape o religie, dar in acelasi timp si o doctrina. El este aplicarea exacta,

in starea prezenta a societatii, a acelor sentimente generoase si universale pe care s-

au bazat succesiv diferitele morale si religii" ( Leon Blum )

"Democratia este un mijloc si un scop totodata. E un mijoc pentru instaurarea

socialismului si chiar forma realizarii sale. Socialismul este in ultima instanta

aplicarea democratiei la intreaga viata sociala. Ce rost are sa ne agatam de ideea

dictaturii proletariatului in timp ce peste tot reprezentantii social-democratiei se

preteaza la jocul reprezentarii proportionale si al puterii legislative, toate acestea fiind

opuse dictaturii? " ( Eduard Bernstein )

"Originalitatea social-democratiei fata de leninism consta in faptul ca ea

considera ca democratia, dupa cucerirea puterii pe cale electorala, trebuie sa continue

sa functioneze pentru toti membrii societatii…Democratie inseamna deci, pentru

partidele social-democrate, democratie pentru toti, atat burghezi cat si

79

muncitori….Social-democratia accepta deci diviziunea sociala in profunzimea

ei….Social-democratia se caracterizeaza,asadar, prin compromis, in privinta puterii

economice si competitie pasnica, in ceea ce priveste puterea politica. Compromisul

asigura competitia in sensul ca o ocroteste. Optiunea democratiei e mai mult decat o

cale de acces catre putere, este un proiect politic ce se bazeaza pe natura insasi a

societatii pe care o construieste….Social-democratia recunoaste existenta conflictului

de clasa, ea isi trage chiar forta din acesta in calitatea sa de partid muncitoresc; acest

lucru o deosebeste de partidele de dreapta care se bazeaza si ele pe recunoasterea

pluralismului. Specificul social-democratiei tine de faptul ca ea isi bazeaza proiectul

pe existenta conflictului de clasa dintre muncitori si burghezie. Aceasta o si

deosebeste de partidele de dreapta si o apropie de partidele comuniste. Dar ea nu

concepe sa rezolve acest conflict prin distrugerea adversarului; aici se apropie de

dreapta liberala care accepta pluralismul in societate…."

„Noi am declarat că social-democraţia sau, ceea ce înseamnă acelaşi lucru,

socialiştii democraţi tind să creeze o societate în care orice om îşi va putea dezvolta în

mod liber personalitatea şi va putea participa la viaţa politică, economică şi culturală a

umanităţii, ca membru al comunităţii. Noi am pornit de la ideea că libertatea şi

dreptatea se intercondiţionează. Valorile fundamentale ale acţiunii socialiste erau

definite ca libertatea, justiţia şi solidaritatea care decurge dintr-o necesitate comună.

Noi am adăugat în continuare că în Europa socialismul democratic îşi are rădăcinile în

etica creştină, în umanism şi în filosofia clasică şi nu putem emite pretenţii la

proclamarea unor adevăruri ultime. (….) Noţiunile Libertate-Dreptate (Egalitate)-

Solidaritate (Fraternitate) ne desemnează limpede ca moştenitori ai epocii Luminilor

şi nu trebuie să ne ruşinăm pentru aceasta. Mi se pare însă că ar merita să fie

continuate schimburile de păreri asupra acestui punct pentru a se reuşi să se

concretizeze rezultatele. În acest cadru ar trebui să atribuim un rol-cheie noţiunii de

solidaritate” (1959, Programul Partidului Social-Democrat de la Bad-Godesberg,

Willy Brandt)

"Socialismul democratic se bazeaza in Europa pe o etica crestina, pe

principiile umanismului si ale filosofiei clasice; sistemul economic are la baza jocul

liber al economiei de piata; interventia statului este necesara dar trebuie indreptata

doar spre moneda, credit, drepturi de vama. Statul trebuie sa fie deasupra intereselor

private, sa se apere de tendintele unor grupuri de a-l acapara, stimuland pluralismul.

80

Rolul intreprinderilor mari este de a impiedica dominatia privata asupra unui sector

economic". (1959, Programul de la Bad Godesberg al social-democratiei germane)

"Principiul egalitatii de sanse va avea prioritate in domeniul invatamantului

unde, esecul scolar datorat conditiilor sociale si marginalizarii va trebui ingradit,

scoala nefavorizand pe unii fata de altii dintr-un imperativ moral. Scoala trebuie sa fie

o institutie publica deschisa tuturor, preocupata nu numai de a forma profesional

tineretul ci si de a-l educa in spiritul respectului pentru celalalt, al diferentelor, al

tolerantei si al dialogului indispensabil unei societati democratice si civilizate…

Proiectul socialist este un proiect de educatie globala, accesibila tuturor, fara nici un

fel de discriminare de sex, rasa sau origine sociala, realizata intr-un sistem pluralist de

scoli dar in care sa fie sustinut invatamantul oficial." (Programul electoral al

Partidului Socialist din Belgia, 1991)

"La baza intregii vieti sociale va sta un contract social, bazat pe principiul

solidaritatii ( intre sanatosi si bolnavi, intre tineri si batrani, intre sexe, rase si

nationalitati) capabil sa puna in lucru institutii eficiente, in masura sa asigure

perenitatea societatii si adptarea ei la noile sfidari. Socialistii urmaresc restaurarea

constiintei si a increderii in contractul social de solidaritate"

„O societate democratică trebuie să compenseze defectele pe care le comportă

chiar şi sistemul de piaţă cel mai responsabil. Guvernele nu trebuie să funcţioneze

doar ca un simplu atelier de reparaţii pentru stricăciunile cauzate de o piaţă

defectuoasă sau de aplicarea fără control a noilor tehnologii. Statul trebuie mai întâi să

reglementeze piaţa în interesul populaţiei şi trebuie să obţină pentru toţi muncitorii

avantajele tehnologiei pentru a ameliora experienţa lor de muncă şi de a mări

posibilităţile lor reale de dezvoltare individuală“

81

Capitolul 7. Democraţia

"Democraţia este un sistem politic prost, cel mai bun, însă, dintre cele pe care

omenirea le-a inventat până acum" - aşa se pare că ar fi spus fostul prim-ministru

britanic Winston Churchill. Acest citat exprimă o realitate importantă: nicăieri în lume

nu există o formă perfectă de democraţie, cu toate acestea şi în ciuda tuturor criticilor,

democraţia este cea mai de succes procedură pentru soluţionarea paşnică a

conflictelor.

O comunitate este democratică atunci când recunoaşte demnitatea umană şi

când respectă dreptul tuturor cetăţenilor săi de a-şi dezvolta în mod liber

personalitatea, creând condiţiile sociale necesare întru realizarea acestor scopuri.

Democraţia nu este aşadar suma unor prevederi şi proceduri formale, ea se defineşte

mai ales prin conţinuturi, prin condiţiile istorice şi sociale care stau la baza realizării

celei mai mari măsuri de libertate, responsabilitate şi dreptate socială.

Democraţia presupune existenţa unui consens asupra lucrurilor asupra cărora

nu se poate ajunge la o înţelegere; doar pe baza acestui consens fundamental se poate

construi mai apoi viaţa politică. Astfel, democraţia nu poate fi o ordine valorică

neutră, ea este o formă politică care vizează realizarea unor valori. Toată puterea

trebuie să se încline în faţa demnităţii umane. Puterea trebuie oricum limitată şi

controlată permanent şi trebuie să se bazeze pe aprobarea celor supuşi ei, pentru că

intervenţiile necontrolate ale statului ar putea leza demnitatea şi libertăţile individului.

Pentru că toţi - şi mai ales puterea statală - trebuie să servească scopului de a asigura

şi spori posibilitatea şi şansele vieţii demne şi libere pentru toţi membrii comunităţii.

82

Teoria concurenţei şi teoria identităţii

Teoria concurenţei dezvoltată în ţările anglo-saxone nu pleacă de la premisa

existenţei unei voinţe unitare a poporului, ci de la cea a existenţei unor interese şi

grupuri de interese diferite. Joseph A. Schumpeter (1883 - 1950) a descris această

teorie după cum urmează:

"Metoda democratică este acea ordine a instituţiilor de materializare a deciziilor

politice, în cadrul căreia anumitor indivizi li se acordă competenţa decizională ca

83

urmare a luptei concurenţiale pentru dobândirea voturilor poporului."

Aceasta este o metodă pragmatică care se sprijină pe faptul că poporul dintr-o ţară

mare şi alcătuită din elemente diverse nu se poate conduce de unul singur în mod

direct, trebuind să fie reprezentat de un parlament compus din reprezentanţii unor

partide aleşi în cadrul unui scrutin liber. Miezul teoriei concurenţei este într-o măsură

destul de mare convergent cu mai noua teorie a pluralismului care presupune

următoarele:

sunt acceptate conflictele de interese dintr-o societate;

binele general nu poate fi stabilit a priori ;

binele general este rezultatul unui compromis realizat a posteriori în cadrul luptei

concurenţiale din sfera politică ;

echilibrarea intereselor divergente nu este posibilă decât atunci când există un

minim de consens cu privire la anumite reguli de joc (ordine valorică). Asta înseamnă

că grupurile active politice trebuie să fie apte şi dispuse să facă compromisuri. Dacă

acestea transformă politica într-un  câmp de luptă ideologică, atunci când adversarul

politic este considerat un duşman şi este tratat ca atare, ordinea politică pluralistă nu

mai este posibilă.

rolul statului într-o societate pluralistă constă în crearea de condiţii pentru

realizarea acestui echilibru şi pentru păstrarea regulilor de joc.

84

Teoria identităţii pleacă de la premisa existenţei unei identităţi dintre

guvernanţi şi cei guvernaţi. Ea se sprijină pe postulatul lui Jean-Jacques Rousseau,

conform căruia nu voinţa majorităţii (volonté de tous), ci voinţa generală (volonté

générale) trebuie să devină lege.Această voinţă generală poate fi recunoscută în mod

obiectiv şi este unitară - cel puţin aşa susţine Rousseau. Momentul definitoriu al

teoriei identităţii în ceea ce priveşte practica este însă faptul că identitatea dintre

conducători şi cei conduşi nu permite existenţa unor interese speciale şi astfel nici a

unor grupări speciale. Principiul reprezentării era şi el contestat: "Voinţa poporului"

nu putea fi reprezentată. Reprezentanţii concepţiei statale anti-pluraliste nu recunosc

ca legitimare democratică decât plebiscitele, nerecunoscând prin urmare nici o "putere

intermediară" (partide sau asociaţii). Acestea din urmă sunt considerate susţinători ai

unor interese speciale (egoiste), a căror activitate distruge identitatea dintre guvernanţi

şi guvernaţi. Ei doresc să-şi materializeze ideile într-un sistem de consilieri legaţi de

un mandat imperativ. Prin acest mandat imperativ, delegaţii (consilierii) depind direct

85

de dispoziţiile şi însărcinările alegătorilor, putând fi astfel oricând daţi jos din funcţie

şi înlocuiţi.

86

87

Diversele tipuri de democraţie

Democraţia reprezentativă

În democraţiile reprezentative - în sistemul parlamentar şi cel prezidenţial -

poporul nu conduce în mod direct, transferându-şi puterea asupra unor organisme care

guvernează în numele acestuia. Marea Britanie este considerată ţara de origine a

sistemului parlamentar, cel mai des întâlnit tip de sistem constituţional. Cele mai

multe state vest-europene au adoptat acest sistem politic, în timp ce Statele Unite ale

Americii corespund modelului sistemului prezidenţial.

Dacă confruntăm aceste două sisteme - cel prezidenţial şi cel parlamentar -

vom constata că există următoarele diferenţe de ordin formal:

Preşedintele şi Congresul sunt aleşi în SUA în cadrul unor scrutine separate, în

timp ce pentru sistemul parlamentar este necesară organizarea unui scrutin unic, atât

pentru compunerea parlamentului, cât şi pentru cea a guvernului.

Guvernul din sistemul parlamentar este alcătuit de către parlament care îl

poate şi dizolva. Congresul american nu poate face aşa ceva în mod normal. El nu

poate destitui preşedintele pe baza unor divergenţe de opinie politică sau a raporturilor

majoritare modificate. Doar dacă preşedintele se face vinovat de comiterea unor fapte

penale, Camera Reprezentanţilor îl poate   pune sub acuzare (impeachment), Senatul

urmând a-l destitui cu o majoritate de două treimi.

88

În schimb, preşedintele nu dispune de nici un instrument important de

disciplinare a Congresului. El nu îl poate dizolva — aşa cum de exemplu primul

ministru britanic poate dizolva Camera Comunelor — şi ordona organizarea unor noi

alegeri.

În timp ce primul ministru din Marea Britanie, ţara sistemului parlamentar

clasic, trebuie să facă parte din Camera Comunelor, Constituţia Statelor Unite indică

că există o incompatibilitate între mandatul guvernamental şi cel parlamentar.

Preşedintele şi membrii guvernului său — cu excepţia vice-preşedintelui, care este

preşedintele Senatului — nu pot ocupa un loc în Congres.

În sistemul parlamentar, puterea executivă este împărţită. Sarcinile

reprezentative revin preşedintelui sau monarhului; conducerea efectivă a ţării revine

şefului guvernului — primului ministru, cancelarului sau preşedintelui consiliului de

miniştri. În schimb, în SUA, preşedintele preia atât funcţiile şefului de stat cât şi cele

ale şefului de guvern.

Preşedintele SUA dispune de posibilitatea formală — dar nereală — de a lua

iniţiative legislative. El nu are de fapt decât posibilitatea de a da veto hotărârilor

legislative ale Congresului. Veto-ul preşedintelui poate fi însă trecut cu vederea în

măsura în care o majoritate de două treimi din ambele Camere ale Congresului

votează împotriva lui. Guvernul din sistemele parlamentare dispune în schimb de

posibilitatea de a avea iniţiative legislative, veto-ul său fiind absolut în ceea ce

priveşte legile care privesc cheltuielile statului.

"Forme mixte"

Există însă o serie de democraţii occidentale care nu prea pot fi încadrate în

nici unul dintre aceste două sisteme. De aceea trebuie să luăm în considerare şi alte

două tipuri de sisteme, aşa numite "mixte":

În unele sisteme, preşedintelui statului îi revine un rol mult mai important

decât în sistemele parlamentare obişnuite. Preşedintele este ales în aceste sisteme,

pentru care s-a impus termenul "sistem semi-prezidenţial", prin alegeri directe; el are

o influenţă importantă asupra formării guvernului, deţinând şi alte competenţe

89

importante. Guvernul nu depinde însă doar de preşedintele statului, el răspunzând în

faţa parlamentului şi putând fi dizolvat de acesta. În afară de reglementările prevăzute

de Constituţie, în aceste sisteme structura sistemului de partide şi raporturile

majoritare joacă un rol deosebit.

În Elveţia există o aşa numită Constituţie directorială, care însumează atât

particularităţile sistemului prezidenţial, cât şi ale celui parlamentar. Parlamentul este

cel care formează guvernul,  dar el nu poate să-l şi dizolve. Nici guvernul nu poate

dizolva parlamentul. Funcţia de membru al guvernului şi mandatul de deputat nu sunt

compatibile. Guvernul formează un organism tip comisie. Funcţia de preşedinte

federal este preluată de un membru al guvernului şi este limitată temporal. Guvernul

are — altfel decât în sistemul prezidenţial — posibilitatea de iniţiativă legislativă.

În ciuda diferenţelor ce se fac remarcate la nivelul acestor sisteme şi care

vizează în principiu relaţiile dintre parlament şi guvern, parlamentele au funcţii

similare (cu o excepţie): 1)funcţie legislativă, inclusiv aprobarea bugetului;

2)controlarea activităţii guvernului; 3)funcţie reprezentativă, respectarea intereselor

societăţii; 4)formarea voinţei politice, influenţarea activă a opiniei publice prin

prezentarea unor argumente care vin să sprijine deciziile luate; cu excepţia

parlamentelor din sistemul prezidenţial şi din cel semi-prezidenţial şi în Constituţia

directorială; 5)formarea/dizolvarea guvernului.

Democraţia prezidenţială: SUA

Un exemplu de democraţie prezidenţială este SUA. Acest tip de democraţie

este marcat de delimitarea clară dintre parlament şi guvern. Preşedintele ca şef al

executivului este ales într-un scrutin care nu are nimic de-a face cu alegerile

parlamentare. Prezenţa concomitentă atât în guvern cât şi în parlament nu este

posibilă. Aşa cum parlamentul nu poate acorda un vot de neîncredere preşedintelui,

neputându-l nici răsturna din funcţie, nici preşedintele nu poate dizolva parlamentul.

Preşedintele poate fi destituit doar dacă este găsit vinovat de comiterea unor fapte

penale. Acest lucru s-a întâmplat pentru prima oară în istoria SUA în secolul XIX.

Richard Nixon şi-a dat demisia în 1978 înainte de a fi acuzat de parlament. Din

pricina acestei delimitări stricte dintre parlament şi guvern, preşedintele nu poate

conta pe o majoritate constantă. Pentru a putea trece de parlament proiectele de lege,

90

el are nevoie de o majoritate pe care o obţine prin exercitarea puterii sale de influenţă

şi prin negocieri. Capacitatea ambelor părţi de a cădea la  compromis constituie

premisa bunei funcţionări a acestui sistem.

Forme de democraţie directă: Elveţia

Mulţi au spus că un exemplu de democraţie directă ar fi Elveţia. Dacă privim

mai îndeaproape sistemul acestei ţări vom vedea că această afirmaţie nu se confirmă,

chiar dacă democraţia directă joacă un rol important mai ales în ceea ce priveşte

plebiscitele la nivel cantonal. Constituţia Elveţiei de la 1848 (modificată în 1874)

recunoaşte ca organism suprem al ţării Adunarea Federală, constituită din Consiliul

Naţional (Camera Inferioară) şi Sfatul (reprezentanţii cantoanelor). Bundesrat-ul —

guvernul — este ales odată la patru ani de către Adunarea Federală, nefiind prea

puternic în comparaţie cu acesta din urmă. Constituţia elveţiană acordă parlamentului

cel mai important rol. În realitate însă, guvernul a devenit, la fel ca şi în celelalte

democraţii, cea mai importantă din cele trei puteri. Şi pentru că Bundesrat-ul nu poate

dizolva Adunarea Federală, aceasta din urmă neputând nici ea să îl dizolve pe primul,

puterea cea mai mare îi revine Bundesrat-ului, al cărui membri rămân în funcţie

pentru mult timp. Controlul asupra parlamentului şi asupra guvernului este exercitate

de către cetăţenii cu drept de vot. Populaţia activă politic decide cu ocazia

referendumurilor nu doar în ceea ce priveşte modificările aduse Constituţiei, ei au

dreptul să abroge prin această metodă şi anumite legi, putând cere în plus

reglementarea legală a anumitor probleme. Chiar dacă elementele reprezentative sunt

puternic dezvoltate în cadrul Constituţiei elveţiene, cele plebiscitare sunt cu nimic mai

prejos.

Altfel decât s-a întâmplat în cazul Republicii de la Weimar, elementele

democraţiei directe s-au păstrat în Elveţia. Ele nu au dus nici la revoluţie şi nici la

instalarea haosului, având un caracter mai degrabă stabil. Concepţia conform căreia în

democraţie puterea statală vine de la popor — aşadar poporul ca "pouvoir constituant"

— este cel mai bine materializată în Elveţia. Electoratul dispune de cele mai multe

metode directe de influenţare şi controlare directă a tuturor democraţiilor, cu toate

acestea, pentru buna funcţionare a sistemului de guvernare, organele reprezentative

sunt indispensabile.

91

Parlamentarismul

In sens larg, parlamentarismului cuprinde toate sistemele care dispun de un

parlament — indiferent ce poziţie şi ce sarcini are parlamentul în sistemul respectiv.

Nazismul a îndeplinit această condiţie, la fel şi Uniunea Sovietică de pe vremea lui

Stalin, Spania condusă de Franco sau România lui Ceauşescu. Democraţiile

occidentale îndeplinesc la fel de mult clauzele acestei noţiuni ca şi ţările în curs de

dezvoltare cu sisteme autoritare. Această accepţiune largă a termenului a ajuns astfel

de neutilizat.

Se accepta aceasta denumire doar în contextul sistemelor democratice. De

aceea, trebuie ca mai întâi să deosebim între sistemele democratice şi cele

nedemocratice.Primele incercari s-au facut in antichitate, impulsuri notabile fiind

înregistrate mai ales din partea lui Aristotel. Diferenţierea dintre monarhie şi republică

şi-a pierdut astăzi din forţa de expresie. Cel puţin în ceea ce priveşte marile

democraţii occidentale, la ale căror vârf se mai află şi astăzi monarhi — vezi Marea

92

Britanie, Belgia, Spania, Olanda sau statele scandinave, şefii statului şi-au pierdut

mult din puterea lor de odinioară, deosebindu-se astăzi de preşedinţii din celelalte

sisteme parlamentare doar prin ereditatea funcţiei lor. Pe de altă parte, nazismul şi

stalinismul  — ajutate mult de apariţia mijloacelor moderne de comunicare în masă —

au dezvoltate mecanisme de conducere şi de opresiune care nu pot fi nici ele

comparate cu practicile dictaturilor din trecut. În anii treizeci ai secolului XX au

apărut primele încercări de identificare a particularităţilor regimului nazist şi stalinist.

Aceste încercări au dus la diferenţierea dintre sistemele totalitare, autoritare şi

democratice.

Componentele fundamentale ale statului democratic

Există multe moduri de realizare a democraţiei în diversele ţări care o practică.

Nu există o formă ideală de democraţie. Democraţia este un bun istoric şi o sarcină

niciodată îndeplinită cu totul care revine tuturor comunităţilor. Exista şase elemente

ce pot fi înţelese ca fiind de bază pentru toate statele democratice, toate aceste şase

elemente fundamentale aflându-se într-o strânsă relaţie de interdependenţă. Nici unul

dintre aceste şase elemente nu poate exista fără celelalte.

1. Alegerile

O democraţie se caracterizează prin faptul că întreaga autoritate statală provine

de la popor. Poporul este cel care hotărăşte cu ajutorul alegerilor.Alegerile sunt

necesare pentru că într-o societate există interese diferite. Prin urmare este necesară

găsirea unei căi de soluţionare paşnică a conflictelor de interese.Democraţia se

bazează pe alegeri ţinute la intervale regulate şi pe decizia majorităţii. Reprezentanţii

aleşi iau mai apoi decizii în numele întregului popor, chiar şi în cel al minorităţii

electorale.

Prin exprimarea opţiunii pentru un anumit candidat şi/sau partid, oamenii se

decid şi pentru programul acelui candidat sau partid. Alesul primeşte astfel

permisiunea să conducă statul pentru un interval de timp. Conducerea sa este

legitimată prin votul exprimat de popor în favoarea sa.Legislaţia electorală a unui stat

prevede cum trebuie să funcţioneze alegerile şi cum se distribuie locurile în Parlament

în funcţie de voturile exprimate. Această legislaţie este diferită de la o ţară la alta şi

93

are o influenţă considerabilă asupra structurii guvernului şi a sistemului de partide.

Peste tot, conducerea este limitată temporal.

Premise pentru alegeri democratice

În ceea ce priveşte alegerile dintr-un sistem democratic, există anumite criterii

care trebuie respectate, care sunt menite să garanteze desfăşurarea unor alegeri

democratice.Electoratul trebuie să poată alege între mai multe alternative. Alegerile

democratice trebuie să fie generale, egale, secrete şi libere.

Scrutin general : Această condiţie presupune că toţi cetăţenii unui stat dispun de la o

anumită vârstă de dreptul de vot, putând astfel participa la procesul electoral. Rasa,

sexul, limba, venitul sau proprietatea, profesia, clasa socială, educaţia, religia şi

convingerile politice nu influenţează în nici un fel dreptul de vot.

Scrutin egal : Toate voturile sunt la fel de importante. Importanţa votului general şi

egal poate fi exprimata într-o singură propoziţie: One man, one vote, one value

Scrutin secret : Alegătorul îşi va da votul fără ca o altă persoană să poată să afle ce a

votat acesta. Acest lucru este deosebit de important, pentru ca nimeni să nu poată fi

supus la presiuni din pricina alegerii făcute.

Scrutin liber : Cetăţenii decid în mod liber şi neconstrâns dacă doresc sau nu să facă

uz de dreptul său de a vota. În plus, ei sunt liberi să voteze pe cine doresc.

A alege înseamnă a co-decide : Cine nu se duce la vot renunţă la dreptul său de a

decide asupra propriului viitor, fiind astfel obligat să accepte decizia persoanelor care

au participat la scrutin. Astfel, persoanele care nu votează îşi declară imaturitatea

politică.

Alegerile se desfăşoară pe baza a două sisteme fundamental diferite: scrutinul

majoritar şi cel proporţional. Structura politică a unei ţări şi procesul de formare a

voinţei politice pot fi influenţate în mod decisiv de forma scrutinului, pentru că atât

ordinea intra-partinică, cât şi raporturile dintre partide şi relaţiile dintre guvern şi

parlament depind de felul în care este organizat scrutinul. Pe de altă parte, anumite

94

tradiţii politice, situaţii istorice şi premise sociale nu permit decât desfăşurarea unui

anumit tip de scrutin. Nu orice tip de scrutin poate fi introdus într-o ţară.

2. Parlamentul

Toată puterea provine în democraţie de la popor. Puterea este exercitată de

regulă de către reprezentanţii aleşi ai poporului întruniţi în parlamente.

Funcţia legislativă

În baza funcţiei legislative, Parlamentul poate iniţia proiecte de lege. Acest

drept este deţinut de mai multe organe. În democraţiile parlamentare, acest drept

revine însă de cele mai multe ori guvernului. Acesta este reprezentat de majoritatea

parlamentară, ceea ce face ca propunerile sale legislative să aibă succes.După iniţiere,

plenul Parlamentului supune acest proiect de lege la dezbateri, acesta fiind astfel

deseori îmbunătăţit. La sfârşitul dezbaterilor, parlamentarii votează. Pentru ca o lege

să fie aprobată de Parlament este necesar, de obicei, votul pozitiv al majorităţii

relative. Dacă legea are ca obiect domenii importante - ca de exemplu Constituţia -

este necesar acordul majorităţii calificate (de ex. două treimi din deputaţi). Dacă

obţine votul majorităţii, proiectul devine lege.

Funcţia electivă

În democraţiile parlamentare, reprezentanţii poporului din Parlament sunt cei

care aleg şeful guvernului şi câteodată pe ministrii. Astfel, guvernul ajunge într-o

relaţie de dependenţă faţă de majoritatea parlamentară, deputaţii putând exercita prin

alegerea lor o influenţă deosebită asupra liniei politice a guvernului. În plus,

Parlamentul dispune de posibilitatea de a dizolva guvernul sau şeful acestuia.

Deseori, Parlamentul stabileşte şi componenţa Curţii Supreme de Justiţie. Prin

alegerea membrilor diverselor organisme atribuite celorlalte puteri din stat, aceste

organisme îşi dobândesc legitimitatea. Asta înseamnă că poporul nu-şi poate alege în

mod direct primul ministru sau judecătorul suprem. Poporul poate decide însă în mod

indirect, prin intermediul alegerilor parlamentare. Astfel, atât guvernul cât şi

judecătorul şef sunt desemnaţi indirect de către popor.

95

Funcţia de control

În teoria clasică a separaţiei puterilor, Parlamentul (legislativul) veghează

asupra modului în care guvernul (executivul) execută prevederile legale. Pentru a

putea exercita această funcţie de control, Parlamentul dispune de instrumente care

sunt diferite de la un stat la altul. El poate cere să fie făcute verificări, se poate adresa

Curţii Supreme — cea de-a treia putere (puterea juridică), sau chiar să dizolve

guvernul. Pentru că în democraţiile parlamentare moderne guvernul este susţinut de

cele mai multe ori de majoritatea parlamentară, funcţia de control nu este îndeplinită

între Parlament şi guvern, ci între guvern şi opoziţie, adică între majoritatea şi

minoritatea parlamentară.

Funcţia de articulare şi de formare a voinţei politice

Parlamentarii au sarcina de a informa poporul asupra activităţii politice şi de a

articula opiniile electoratului. În cazul ideal, toţi alegătorii se simt reprezentaţi de o

facţiune sau alta prezentă în Parlament, distanţa dintre aceştia şi puterile din stat fiind

mică. Prin păstrarea caracterului public al şedinţelor, a dărilor de seamă din mass-

media şi prin informarea permanentă a poporului cu privire la acţiunile întreprinse,

parlamentarii încearcă să lămurească populaţia şi să stimuleze procesul de formare a

voinţei politice în rândul acesteia.

3. Guvernul şi administraţia: instrumentele puterii

De-a lungul istoriei au existat forme diferite de guverne. De abia în decursul

ultimilor două secole s-a impus obiceiul ca guvernele să fie formate pe o perioadă

limitată de timp, fiind supuse unor controale permanente. În epoca absolutistă, regii şi

principii erau suverani şi nu aveau obligaţia să dea socoteală supuşilor lor. Acest tip

de guvernare se numeşte "guvernare autocratică" si este opusă formei de guvernare

republicane sau constituţionale din democraţiile moderne. Prin constituirea şi

consolidarea puterii parlamentelor, regilor şi principilor le-au luat locul guverne

responsabile în faţa parlamentului. La momentul actual, guvernul este constituit de

grupul liderilor majorităţii parlamentare, atât membri ai Parlamentului cât şi ai

ministerelor. Chiar şi atunci când - vezi cazul SUA - guvernul, adică preşedintele, este

ales direct de către populaţie, Parlamentul îşi păstrează funcţia de organ de control.

96

Prin urmare, sistemul prezidenţial american este o simplă variaţiune pe tema

guvernului cu puteri limitate şi desemnat pe o perioadă fixă de timp. Nu există însă

nici o îndoială asupra faptului că ordinea politică în care guvernul se supune unor

limitări obiective şi temporale este salutată de multă lume ca fiind ordinea ideală,

fiind adoptată de forţele de opoziţie ca o revendicare democratică.

4. Opoziţia

Opoziţia - "una dintre cele mai fericite invenţii în inventarul destul de sărac al

instituţiilor politice-"veghează ca cei ce conduc statul să reprezinte interesele celor

condusi, critică programul acestora şi încearcă să explice că ar fi aplicat un program

diferit. Opoziţia formulează aşadar o alternativă la programul actual de guvernare în

speranţa că aceasta va plăcea mai mult majorităţii electoratului şi că la următoarele

alegeri acesta va vota împotriva guvernului actual şi în favoarea ei.

Faptul că într-un stat democratic partidul de guvernământ este cel care ia toate

deciziile din politica internă şi externă justifică existenţa opoziţiei parlamentare care

ocupă în Parlament o poziţie opusă celei adoptate de majoritatea guvernamentală.

Guvernul şi opoziţia împreună constituie în mod normal totalitatea puterii politice

dintr-o naţiune. S-a spus pe bună dreptate că opoziţia este, după guvern, cea de-a doua

forţă politică. Prezenţa opoziţiei împiedică partidul de guvernământ să se identifice cu

statul, să devină partid de stat şi să-şi ridice propria interpretare a binelui comunitar la

rangul de adevăr absolut şi singur valabil.

Cea mai importantă şi eficientă contragreutate la puterea statală a fost

dintotdeauna opoziţia parlamentară. În opinia teoreticienilor anglo-saxoni ai secolului

XVIII, "inventatorii" opoziţiei parlamentare, guvernul şi opoziţia se deosebeau între

ele şi la nivel moral în ceea ce priveau tensiunile dintre putere şi lipsa ei. Demonismul

puterii nu ameninţă decât guvernul care posedă puterea si este ameninţat de corupţie.

Sarcina opoziţiei este aşadar de a preveni corupţia. Prin instituţionalizarea opoziţiei se

garantează libertatea, punând o barieră în calea naturii umane şi mai ales a celor

puternici, puţin rezistenţi în faţa ispitelor.

97

Ideea opoziţiei parlamentare constituie prin urmare o încercare de depăşire a

carenţelor naturale ale omului şi de a permite societăţii să înfăptuiască şi să critice, să

acţioneze şi să cumpănească în acelaşi timp. Opoziţia devine astfel o funcţie a

conducerii politice, fapt care se exprimă în Anglia prin finanţarea de către stat a

liderului opoziţiei şi prin numele acordat acesteia, "Her Majesty's Opposition". Ea îşi

exercită puterea de influenţă asupra guvernului prin simplul fapt că există ca

alternativă electorală la un guvern slab. Opoziţia critică de aceea în parlament

măsurile luate de guvern şi oferă spre comparaţie un program mai bun, pentru a-i

convinge astfel pe alegători că trebuie să schimbe guvernul. Perspectiva dobândirii

puterii la următoarele alegeri motivează opoziţia să adopte o atitudine critică

moderată, aceeaşi moderaţie fiind folosită şi la exprimarea propriilor contra-oferte.

Guvernul, la rândul lui, trebuie să lupte pentru a câştiga încrederea alegătorilor.

Critica exercitată de opoziţie în parlament îl obligă să riposteze şi să-şi expună mai

bine propriul punct de vedere.

Opoziţia parlamentara trebuie să preia şi funcţia de control, care doar în

sistemele prezidenţiale de tipul SUA este exercitată de întregul parlament. Bineînţeles

că posibilităţile de control ale opoziţiei nu trebuie supraestimate. Opoziţia va reuşi

doar în cazuri excepţionale să adune în jurul ei majorităţile necesare din parlament

pentru a veni împotriva deciziilor guvernului. Dar chiar şi numai critica publică a

neregulilor constatate poate face minuni.

Opoziţia parlamentară exercită o influenţă directă asupra procesului legislativ.

Modificările aduse Constituţiei au nevoie de regulă de aprobarea ei. Dar şi în ceea ce

priveşte legile obişnuite ea poate modifica deseori împreună cu partidul de

guvernământ sau cu o aripă a acestuia proiectele guvernului. Opoziţia are astfel rolul

de a veghea la respectarea intereselor neluate suficient în considerare de guvern,

garantând dezbaterea liberă şi cuprinzătoare a tuturor problemelor ce intervin în

procesul legislativ.

Pentru a funcţiona cu adevărat, opoziţia trebuie să aibă anumite drepturi

parlamentare. Ea trebuie să aibă suficient loc de manevră, nefiind "înghesuită" de

majoritatea din parlament. Astfel ea va putea ajuta la formarea guvernului, va putea

cere să i se dea socoteală şi îşi va putea exprima criticile. Mai presus de orice, opoziţia

trebuie să dispună de aceleaşi şanse în lupta electorală ca şi partidul de guvernământ,

98

să aibă acelaşi acces la presa scrisă, la radio şi la posturile de televiziune şi să-şi poată

prezenta în mod liber obiective sale.       

Opoziţia competitivă are în primul rând misiunea de a adopta o poziţie care să

contrazică în mod clar deciziile luate de guvern. Ea va critica permanent activităţile

guvernamentale, reproşându-i de exemplu acestuia că nu aduce îmbunătăţiri cadrului

legislativ. Interesul de bază al opoziţiei competitive se concentrează pe alegerile

următoare. Ea trebuie să demonstreze electoratului carenţele politicii guvernului,

motivându-l astfel ca la următoarele alegeri să se decidă în favoarea ei. Alternativele

materiale sunt deseori însoţite de alternative reprezentate de persoane. În Marea

Britanie, de exemplu, primului ministru i se opune, în funcţia de conducător al

"cabinetului din umbră", liderul opoziţiei (Leader of the Opposition). În acest cabinet

din umbră există diferite "ministere" care se ocupă cu diverse domenii politice şi care

au rolul să demonstreze că specialiştii din opoziţie sunt competenţi, fiind îndreptăţiţi

să devină miniştri.

Opoziţia cooperantă, în schimb, nu se gândeşte în primul rând la următoarele

alegeri. Ea este interesată să-şi promoveze propriile proiecte, şi nu doar ca alternative

la deciziile guvernului, ci pe cât se poate sub forma unor decizii legale concrete. Acest

tip de opoziţie nu poate înregistra un asemenea succes decât în momentul în care

declară că renunţă să critice în mod public incapacităţile guvernului. Ea este nevoită

să încerce prin negocierile purtate în cadrul comisiilor şi comitetelor, să obţină cât mai

multe concesii din partea guvernului şi majorităţii parlamentare.Dacă această formă

de opoziţie se practică în mod excesiv, activităţile parlamentare cele mai importante

rămân să se desfăşoare aproape numai în cadrul comitetelor şi comisiilor, plenul, în

schimb, în care transpar diferitele poziţii adoptate de majoritate şi minoritate, îşi

pierde funcţia. Alegătorul nu-şi mai poate lua răspunderea deciziei, pentru că, în ceea

ce îl priveşte, compromisurile sunt foarte greu de înţeles.

Această diferenţiere între cele două tipuri de opoziţie poate părea foarte clară

la o primă vedere, ea este însă destul de problematică. Apar câteva probleme:

Există într-adevăr partide de opoziţie strict competitive, ele au însă o importanţă

minoră în sistemele politice. În cazul în care există un partid mare care îşi permite să

adopte un curs opoziţional strict, sistemul politic în care apare acesta este caracterizat

99

de instabilitate. O opoziţie pur cooperantă este, în schimb, greu de imaginat. Ea nu ar

face altceva decât să îşi ignore sarcinile care îi revin în mod prioritar, ratând şansa de

a se prezenta electoratului ca viitor partid de guvernământ.

O opoziţie pur competitivă poate exista numai atunci când ea nu reprezintă doar o

alternativă la majoritatea aflată la guvernare, ci doreşte să se afirme şi ca o alternativă

la sistemul politic actual. Ea va trebui să constate însă la preluarea puterii că sfera de

influenţă a guvernului se supune, în democraţiile occidentale, unor limitări

considerabile. Ea va vedea că este mai uşor să propui alternative decât să le pui în

practică. Dacă nu reuşeşte să-şi materializeze concepţiile expuse pe vremea când se

afla de partea adversă, opoziţia ajunsă la guvernare îşi va pierde credibilitatea .

Opoziţia este obligată în mod normal, atunci când doreşte să preia puterea, să

funcţioneze atât competitiv cât şi cooperant. Ea trebuie să-şi păstreze credibilitatea şi

să dovedească că este o alternativă reală. Ea nu trebuie să spună nu din principiu

proiectelor guvernamentale, mai ales atunci când guvernul îi propune să colaboreze cu

el. Opoziţia nu poate însă nici să colaboreze la nesfârşit cu guvernul.

Un alt argument care vine în favoarea unei atitudini care combină

competitivitatea cu cooperarea este consecvenţa cu care sunt îndeplinite sarcinile

opoziţiei în sistemul parlamentar. "Triada clasică: critică, control, alternativă"

(Heinrich Oberreuter) este fundamentul pe care se sprijină atribuţiile opoziţiei

parlamentare. Prin termenul "alternativă" trebuie să înţelegem atât alternativele

materiale cât şi cele reprezentate de persoane. Funcţia de control presupune ca

opoziţia să vegheze ca politicile guvernamentale să corespundă prevederilor

constituţionale şi legale. Funcţia critică nu trebuie interpretată ca o ceartă cu privire la

detalii, ea trebuind să includă disponibilitatea opoziţiei de a coopera în mod concret în

vederea îmbunătăţirii proiectelor propuse de guvern. Opoziţia trebuie să îşi

îndeplinească aceste atribuţii în cadrul parlamentului, în acelaşi timp trebuie să se

adreseze în mod direct şi electoratului.

5. Separaţia puterilor

Teoria tradiţională a separaţiei puterilor

100

Separaţia puterilor este cea care deosebeşte în mod fundamental democraţia

liberală de dictatură. Într-o dictatură, întreaga autoritate decizională revine unui singur

individ sau partid. Aici nu există controlul puterii, ceea ce face ca indivizii să fie

expuşi abuzurilor deţinătorilor puterii. În acest sens Montesquieu, părintele teoriei

separaţiei puterilor a spus: "Totul ar fi pierdut dacă aceeaşi persoană sau acelaşi grup

de oameni influenţi - nobili sau simpli cetăţeni, ar deţine controlul asupra tuturor celor

trei puteri: puterea de a emite legi, de a executa deciziile şi de a da verdicte juridice."

Şi George Washington a susţinut aceeaşi teorie în mesajul său de adio adresat

poporului american în 1796: "Esenţa puterii se manifestă în dorinţa de a cuprinde

toate funcţiile autorităţii, impunând astfel, indiferent de forma de guvernare,

principiul despotismului. O evaluare corectă a acestei dorinţe de putere şi a

predispoziţiei omului de a abuza de aceasta este suficientă pentru a vă convinge de

adevărul acestei afirmaţii. Necesitatea controlului reciproc în exercitarea puterii

politice, sub forma separării autorităţii în diferite segmente, fiecare segment apărând

societatea de eventualele abuzuri făcute de celelalte segmente, a fost dovedită de

istoria mai veche, dar şi de cea mai recentă."

Deviaţii de la teoria tradiţională a separaţiei puterilor

Legea fundamentală nu prevede cu exactitate această separaţie a celor trei

puteri, cel puţin în ceea ce priveşte delimitarea executivului de legislativ, vezi mai

ales felul în care, în orice sistem parlamentar, guvernul este numit, putând însă fi şi

dizolvat de Parlament, ceea ce vine să contrazică principiul separaţiei stricte a

puterilor. Pentru că acolo unde Parlamentul formează guvernul, acesta alege de regulă

persoane în care are încredere şi care fac parte din rândurile sale. Chiar dacă nu este

prevăzut de Constituţie, Parlamentul îşi asigură puterea de influenţă asupra guvernului

constituind guvernul din proprii săi membri. Astfel, majoritatea miniştrilor

îndeplinesc concomitent două funcţii, una de parlamentar şi cealaltă, de membru a

guvernului. Nu poate fi astfel vorba de o separaţia a executivului de legislativ la nivel

de persoane. Dar nici în ceea ce priveşte competenţele, acest principiu nu este

respectat întocmai. Competenţele Parlamentului nu  sunt în nici un caz doar de ordin

legislativ, acesta încercând să exercite influenţă asupra deciziilor executivului .

101

Pe de altă parte, nici atribuţiile guvernului nu se limitează doar la executarea

legilor emise de Parlament. În primul rând, guvernul participă la elaborarea legilor.

Majoritatea proiectelor de lege de astăzi sunt elaborate de birourile ministeriale şi nu

de cele ale parlamentarilor. De multe ori, sarcinile care revin statului sunt atât de

complicate, încât membrii parlamentului nu sunt capabili să formuleze de unii singuri

un proiect de lege, ei trebuind să consulte experţi din administraţie care să îi

informeze despre starea lucrurilor. În plus, Parlamentul creează din ce în ce mai des

doar legi-cadru, împuternicind executivul să se ocupe de detalii. Astfel, executivul

capătă în mod indirect o funcţie legislativă.

Administraţiile moderne trebuie să permită asemenea facilităţi pentru

activitatea parlamentară, pentru a evita ca legislativul să se piardă în discuţii fără

sfârşit. Astfel, executivul dobândeşte mai multă greutate. Primul-ministru numeşte

"liniile directoare ale politicii" şi întocmeşte proiectele de lege necesare desfăşurării

acestora, care sunt acceptate ulterior de Parlament . Guvernul exercită în acest sens o

presiune considerabilă asupra reprezentanţilor în Parlament ai partidului majoritar,

pentru a-i supune pe aceştia propriilor dorinţe. Bineînţeles că şi majoritatea

parlamentară poate influenţa, la rândul ei, ministerele şi deciziile luate la nivelul

acestora, formulând propuneri sau exercitând presiuni în vederea elaborării anumitor

legi sau influenţării deciziilor executivului.

Aceste procese nu pot fi încadrate cu precizie în schema expusă de teoria

clasică a separaţiei puterilor. Doar puterea juridică se delimitează strict de celelalte

puteri, cu toate că aceasta preia deseori unele sarcini administrative. Puterea juridică

rămâne totuşi clar separată de executiv şi legislativ, chiar dacă membrii curţilor

supreme sunt numiţi de guvern şi parlament. Toate acestea au făcut ca teoria lui

Montesquieu cu privire la separaţia celor trei puteri să fie considerata "depăşita şi

străina de realitate". In statul parlamentar modern, separaţia strictă a legislativului de

executiv nu mai poate fi susţinută.

102

Reinterpretarea teoriei separaţiei puterilor

Reinterpretarea teoriei separaţiei puterii are la bază consideraţia că legislativul,

executivul şi puterea juridică nu îndeplinesc toate funcţiile prevăzute de autoritatea

statală. Parlamentele nu se ocupă doar de procesul legislativ, iar activitatea guvernului

depăşeşte simpla funcţie executivă. Activitatea organelor statale poate fi calificată şi

încadrată astăzi în cu mai multă uşurinţă categorii funcţionale distincte, ele fiind

considerate organe 1. de decizie politică, 2. de execuţie a acestor decizii sau 3. de

control în sensul respectării principiilor constituţionale.

Toate acestea duc la o încadrare a organelor statale diferită decât cea prevăzută

mai înainte. Puterea juridică de exemplu, dar în nici un caz numai ea singură, aparţine

domeniului de control. Execuţia deciziilor politice, a prevederilor legale sau a celor

care vizează politica externă, cade în primul rând în sarcina serviciilor publice, a

administraţiei. Guvernul este instanţa administrativă supremă, totuşi nu este un organ

executiv. Funcţia primară a acestuia este de a formula deciziile politice . Parlamentul

se află în strânse legături cu guvernul, pentru că în acţiunile decisive, guvernul are

nevoie de aprobarea aleşilor poporului. Parlamentul are dreptul şi obligaţia să

influenţeze şi să îşi aducă contribuţia la procesul de formulare al obiectivelor din

politica internă şi externă. Activitatea Parlamentului depăşeşte astfel graniţele impuse

de noţiunea de "putere legislativă". Guvernul şi Parlamentul sunt organisme care

trebuie să ia împreună deciziile politice.

Pentru că guvernul şi Parlamentul trebuie să acţioneze în comun în vederea

îndeplinirii misiunii exprimate mai sus, este normal să existe angrenaje instituţionale

care să facă legătura între ele. Sistemul parlamentar este conceput pe baza sarcinii

comune guvernului şi Parlamentului de decizie politică. Fireşte că trebuie să

distingem clar între formularea deciziilor politice şi executarea practică a acestora.

Aici, prevederile legale recunosc incompatibilitatea dintre serviciile publice şi

Parlament. Din aceleaşi motive întemeiate, funcţionarii pot deveni doar în cazuri

excepţionale miniştri. Acest lucru vine să sublinieze încă o dată faptul că funcţia de

ministru, la fel şi cea de parlamentar, îndeplinesc în egală măsură atribuţiile

decizionale în domeniul politic.

103

Checks and Balances

Dacă Parlamentul şi guvernul îşi împart aceeaşi funcţie, ele se pot astfel şi

controla reciproc. O răspundere împărţită înseamnă şi o putere împărţită. Actorii sunt

angrenaţi printr-un sistem de "checks and balances", de contragreutăţi şi de echilibre.

Guvernul şi Parlamentul depind unul de celălalt şi au nevoie, în vederea formulării

deciziilor politice, de consens. Această idee este de fapt o consecinţă a teoriilor lui

Montesquieu, care vedea pe timpul său legislativul ca domeniu principal de decizie

politică, cele două Camere — a nobilimii şi a cetăţenilor simpli — contribuind în

egală măsură la activităţile desfăşurate în acest domeniu, împărţindu-şi astfel puterea.

Cele două organe statale şi grupările sociale reprezentate în acestea erau astfel nevoite

să coopereze. Obligativitatea cooperării prevede, în fond, şi o funcţie de control

reciproc.

Pe lângă toate acestea însă, în Parlament mai există o entitate care îndeplineşte

funcţia - autonomă, ce-i drept - de control: opoziţia. Cu o poziţie independentă şi un

cadru de acţiune mai liber, vechea relaţie Parlament versus guvern pare să se menţină

aşa cum era ea pe vremea monarhiilor constituţionale. În fond, şi schema clasică a

separaţiei puterilor nu este decât o fixare a unui anumit context istoric, în care regele

era executivul, opus Parlamentului ca forţă politică autonomă şi cu drepturi proprii.

Pentru a limita puterea iniţial absolută a Coroanei, Montesquieu i-a sustras în teoria sa

puterea legislativă, trecând-o în competenţa unui Parlament ales, în care era

reprezentată burghezia. Regele şi Parlamentul urmau să reprezinte ţara, în viziunea lui

Montesquieu, la comun, legitimarea lor diferită permiţând o separaţie mai riguroasă a

celor două puteri.

Sub însemnul democraţiei, ideea suveranităţii s-a impus încetul cu încetul,

puterea executivă deţinută de monarh pierzându-şi treptat legitimitatea. Coroana a

pierdut din importanţă, Parlamentul preluându-i o parte din atribuţii. Aşa s-a ajuns ca

o distincţie dintre executiv şi legismativ să fie tot mai dificilă, în final Parlamentul

cucerind şi poziţiile executive şi făcând-o dependentă de votul său de încredere.

Astfel, vechea separaţie a puterilor şi-a pierdut valoarea.

Ea s-a mai păstrat însă în sistemele prezidenţiale de tipul Statelor Unite. Aici,

locul monarhului este ocupat de un preşedinte ales de popor, care nu trebuie să dea

104

socoteală Congresului. Prin alegerile populare, preşedintele dobândeşte aceeaşi

legitimare ca şi Parlamentul. Astfel, vechea separaţie a puterilor se menţine aici, cel

puţin la nivel de personal. Membrii guvernului american nu sunt reprezentaţi în

Congres, ei sunt oamenii de încredere ai preşedintelui. Bineînţeles că în deciziile ce

vizează chestiuni fundamentale, preşedintele trebuie să colaboreze cu Congresul. În

această privinţă, nici Statele Unite nu constituie o excepţie de la regula participării

comune a guvernului şi Parlamentului la procesul de decizie politică.

Cele şase nivele ale separaţiei puterilor

Din toate acestea rezultă că nu mai există o dogmă în care executivul,

legislativul şi justiţia să fie separate riguros. Democraţia modernă încearcă însă să

evite orice formă de monopolizare a puterii. Ea organizează pe cinci nivele acţiunile

de cooperare şi poziţiile adverse ale forţelor politice: electoratul şi opinia publică,

asociaţiile şi partidele, Parlamentul cu cele două Camere ale sale, executivul ca

guvern şi  administraţie şi justiţia iau parte, cu mai multă sau mai puţină greutate, la

procesul de formulare a deciziilor politice, la execuţia acestora şi la controlarea lor.

Toţi aceşti participanţi se supun însă prevederilor constituţionale, trebuind să respecte

litera legii în ceea ce priveşte modul de interacţiune. Toate trebuie să se supună

permanent controlului celelorlalte organe. Astfel, puterea statală din statul democratic

este limitată printr-un sistem complicat de îngrădiri, prin greutăţi şi contra-greutăţi.

Elementul care predomină însă peste acest ansamblu este, în democraţiile moderne,

statul de drept, la a cărui respectare trebuie să vegheze în special justiţia

independentă.

Winfried Steffani a formulat un catalog cuprinzător al acelor factori care

joacă astăzi un rol important în vederea realizării ideilor lui Montesquieu —

garantarea libertăţii şi demnităţii umane precum şi evitarea abuzurilor statului.

Winfried Steffani distinge între următoarele nivele:       

Nivelul statului de drept, orizontal: acesta se bazează în principiu pe separaţia

uzuală a puterii  în putere legislativă, putere executivă şi putere juridică, care a fost

însă modificat în mod considerabil de introducerea sistemului parlamentar şi de

sistemele moderne de partide .

105

Nivelul temporal: în toate democraţiile occidentale, durata mandatului

parlamentar şi al celui guvernamental este limitat. Acesta este încheiat sau reînnoit

prin alegeri. În timp ce partidele din sistemele parlamentare contribuie parţial, la

nivelul statului de drept, la o amalgamare a puterilor, la nivel temporal ele sunt cele

care previn abuzurile de putere, punând la dispoziţia electoratului alternative şi

împiedicând constituirea unei dictaturi monopartidiste.

Nivelul federal: o Constituţie federală limitează puterea instituţiilor politice ale

statului. Pe de altă parte, statele membre ale federaţiei au puteri diferite de influenţare

a întregului, vezi exemplul Bundesrat-ului german sau al Senatului american. Trebuie

să amintim aici faptul că înlocuirea federalismului, anunţată nu demult, prin statul

social nu decurge nici pe departe în automat aşa cum crede lumea. Încercările lui

Ronald Reagan în SUA, să re-delege competenţele la nivelul statelor membre ale

federaţiei, nu prea au avut succes, ce-i drept, dar au arătat că trecerea tuturor

competenţelor statelor membre asupra întregului nu este nici el un proces automat.

Nivelul constituţional: aici vorbim în primul rând despre Constituţie. Ea

limitează în majoritatea democraţiilor occidentale competenţele decizionale ale

majorităţilor parlamentare, stipulând necesitatea că pentru modificarea Constituţie

este nevoie de o majoritate calificată (= două treimi din voturi) care să-şi exprime

acordul în acest sens.

Nivelul decizional: Procesul decizional şi de formare a voinţei politice nu mai

are loc astăzi doar la nivel statal, neputând fi astfel descris doar cu ajutorul unor

categorii care ţin de statul de drept. La acest nivel trebuie ţinut neapărat cont de

capacitatea partidelor, grupurilor de interese şi a opiniei publice de a limita puterile

din stat.

Nivelul social: în ciuda dizolvării statului fragmentat în clase, societatea de

astăzi s-a transformat într-o "clasă mijlocie nivelată" (Helmut Schelsky). Interesele

multiple susţinute de diferitele straturi sociale fac ca partidele politice să formuleze

oferte şi propuneri diferite în vederea soluţionării problemelor de ordin politic.

106

6. Statul de drept -

Ancorarea legală a întregii autorităţi statale

O democraţie liberă trebuie să fie structurată sub forma unui stat de drept.

Democraţia şi statul de drept constituie o uniune indivizibilă. Prin statul de drept

înţelegem toate principiile şi procedurile prin care se garantează libertatea individului

şi participarea acestuia la viaţa politică. Statul de drept se află la polul radical opus al

statului poliţienesc. În această ultimă formă de stat, cetăţenii sunt supravegheaţi

permanent "de sus", trăind sub ameninţarea constantă a intervenţiilor aparatului

omniprezent al securităţii statului. Ei se simt controlaţi şi monitorizaţi în toate

domeniile vieţii lor, ceea ce otrăveşte relaţiile sociale dintre oameni.

În statul de drept democratic, persoanele care îmbracă funcţii publice trebuie

să respecte legea. Toţi oamenii sunt egali în faţa ei. Orice cetăţean poate să-şi

revendice drepturile în faţa autorităţilor, chiar dacă unora dintre instanţele politice le-

ar plăcea să nu permită acest lucru. Acest lucru este valabil mai ales în cazul dreptului

la liberă dezvoltare a propriei personalităţi. Prezervarea şi garantarea acestui drept

este scopul principal al statului de drept. De aceea, acesta limitează toate acţiunile

statale în favoarea respectării libertăţii cetăţenilor. Autorităţile nu pot acţiona dacă nu

deţin competenţele necesare pentru acest lucru. Ele nu pot să-şi declare singuri

competenţa într-un anumit domeniu. Constituţia sau legea trebuie să le-o prevadă. În

acest sens, statul de drept este întotdeauna un stat constituţional în care domneşte

litera legii. Ancorarea legală a autorităţii statale garantează libertatea cetăţenilor, iar

această libertate nu poate fi îngrădită decât de lege. Iar o astel de lege nu poate fi

adoptată decât de reprezentanţii poporului, prin proceduri formale şi constituţionale.

La respectarea legilor veghează o justiţie independentă. Astfel, separaţia puterilor şi

statul de drept sunt două principii inseparabile.

Ceea ce este valabil în cazul separaţiei puterilor este valabil şi pentru statul de

drept. Acesta nu este o simplă instituţie care are rolul de a limita şi controla

autoritatea statală. La fel cum separaţia puterilor face statul mai accesibil şi mai

transparent pentru cetăţeanul activ politic, statul de drept dă statului o formă care

permite cetăţeanului să poată prevedea cum va decurge activitatea statală, pregătindu-

se în acest sens. Doar într-o ordine statală reglementată prin Constituţie şi legi

107

specifice, oamenii pot participa la viaţa politică. Ambele obiective, facilitarea

activităţilor democratice şi garantarea drepturilor fundamentale se află în primul

plan al intenţiilor statului de drept.Cele doua obiective pot fi atinse prin respectarea a

patru principii fundamentale.

Autonomia justiţiei

Constituţia unei comunităţi se sprijină în primul rând pe autonomia

instituţională a justiţiei. În raporturile ei cu celelalte puteri trebuie să domnească cea

mai strictă separaţie. Executivului şi legislativului trebuie să i se interzică să intervină

în activitatea judecătorilor sau să îi supună vreunor presiuni. Autonomia personală

înseamnă în cazul judecătorilor că nu pot fi destituiţi sau schimbaţi din funcţie contrar

voinţei lor. Doar în cazul încălcărilor evidente ale legii sau a corupţiei şi doar în urma

unui proces special ei pot fi destituiţi. Această autonomie garantează judecătorilor că

nu trebuie să se supună nici unei directive în activitatea lor. Ei trebuie să servească

legii, să o interpreteze, fără ca autoritatea statală, guvernul sau o curte de justiţie

superioară să le prescrie ce să decidă.

Monopolul justiţiei

Autonomia judecătorilor va duce la autonomia justiţiei doar atunci când statul

va putea garanta că judecătorii dispun de monopol asupra justiţiei. Pentru că o sentinţă

nu prea ajută pe nimeni, dacă imediat după eliberare, persoanele judecate sunt imediat

arestate şi aruncate în închisoare de către poliţie. În aceste cazuri, guvernul şi-a

constituit o putere juridică proprie, separată de justiţie. În statul de drept, orice privare

de libertate şi intervenţie a poliţiei în sfera privată trebuie să fie justificată de o

împuternicire judecătorească.  

Siguranţa legii

Autonomia judecătorilor nu este decât una dintre principiile prescrise de statul

de drept. Un alt principiu este că întreaga activitate a statului poate fi măsurată şi

prevăzută. Siguranţa legii poate exista doar acolo unde cetăţenii ştiu exact ce are voie

să facă statul şi ceea ce le este permis lor să facă. De acest principiu ţine şi faptul că

nimeni nu poate fi pedepsit fără bază legală — nulla poena sine lege - şi interzicerea

108

legilor cu efect retroactiv. În plus, legile trebuie să fie clare. "Legile elastice" nu sunt

admisibile într-un stat de drept, pentru că ele subminează securitatea legii.

Legitimitatea administraţiei

Dat fiind faptul că posibilitatea de a evalua şi prevede acţiunile statale

constituie o premisă elementară a statului de drept, guvernul şi administraţia trebuie

să fie ancorate foarte adânc în legalitate. Toate acţiunile statului trebuie să respecte

legile în vigoare, care, la rândul lor, trebuie să fie legitimate în mod democratic.

Principiul legitimităţii administraţiei prevede ca administraţia să nu poată activa decât

în cadrul care i-a fost prevăzut de majoritatea parlamentară. Asta nu înseamnă,

bineînţeles, că fiecărei acţiuni întreprinse de administraţie trebuie să îi corespundă o

prevedere legală proprie şi explicită. Nici o lege nu spune ce şi cum trebuie să

construiască un primar de la sat sau oraş pe teritoriul administrat de el, sau ce poate

face şeful unui serviciu social pentru tineret pentru protejaţii săi. În toate acţiunile

trebuie să se facă simţit cadrul mai larg al competenţelor şi împuternicirilor legale.

Statul de drept nu doreşte să se pună în calea iniţiativelor creative ale administraţiei.

În cazul unei coliziuni, legile au însă întâietate şi nu dinamica individuală.

Bibliografie :

Alina Mungiu-Pippidi, Doctrine politice. Concepte universale si realitati romanesti,

Editura Polirom, Iasi, 1998

Nicolae Frigioiu, Politologie si doctrine politice, SNSPA, Bucuresti, 2001

Andrei Taranu, Doctrine politice, SNSPA, Bucuresti, 2002

www.dadalos.org

TEXTE DE COMENTAT

Democraţia este un sistem politic prost, cel mai bun, însă, dintre cele pe care omenirea le-a inventat până acum.[Winston Churchill]Government of the people, by the people, for the people.[Abraham Lincoln]Spiritul democraţiei nu poate fi găsit în afară. El trebuie să vină din interior.[Mahatma Gandhi]

109

If men were angels, no government would be necessary. If angels were to govern men, neither external nore internal controls on government would be necessary.[Federalist Papers]Democraţia poate fi ameninţată la fel de mult de linişte şi ordine ca şi de nelinişte şi dezordine.[Hildegard Hamm-Brücher]Simţul dreptăţii din oameni face democraţia posibilă. Tendinţa oamenilor de a deveni nedrepţi face ca democraţia să fie cu atât mai necesară.[Reinhold Niebuhr]Democraţie înseamnă luarea deciziilor de către cei afectaţi.[Carl Friedrich von Weizsäcker]Dictaturile sunt străzi cu sens unic. Democraţiile, străzi cu două sensuri.[Albert Moravia]

Democraţia nu înseamnă "Sunt la fel de bun ca şi tine", ci "Tu eşti la fel de bun ca şi mine".[Theodore Parker]Democraţia nu stabileşte legături puternice între oameni, ea doar le uşurează felul în care se poartă unii cu ceilalţi.[Alexis de Tocqueville]Faptul că electorii democraţi pot indica care este voinţa poporului este bineînţeles o iluzie. Dar dacă vedem această încercare ca pe o modalitate de rezolvare a divergenţelor prin intermediul alegerilor şi nu a cuţitelor şi pistoalelor, atunci fireşte că această procedură este cu mult mai umană şi mai civilizată.[Robert Musil]Un democrat n-ar trebui să creadă că majoritatea ia mereu decizii înţelepte. El trebuie să ştie însă că hotărârea majorităţii, fie ea înţeleaptă sau nu, trebuie acceptată, până atunci când majoritatea va lua o altă decizie.[Bertrand Russell]Democraţie înseamnă: a respecta regulile de joc chiar şi atunci când nu este atent nici un arbitru.[Manfred Hausmann]Democraţia este bunul nostru cel mai de preţ. A o menţine este atât sarcina cât şi obligaţia noastră. Acest lucru presupune o confruntare permanentă, decisă şi cu deplină conştiinţă de sine, strădanii de a încheia compromisuri şi de a ajunge la consensuri de durată. Acestea sunt condiţiile de bază ale singurei ordini politice care poate garanta libertatea.[Wolfgang Thierse, preşedintele Bundestag-ului german]Democraţia nu poate fi impusă unei societăţi, ea nu este nici un cadou pe care îl poate primi cineva pentru a se bucura de el la nesfârşit. Oamenii trebuie să lupte zi de zi ca să apere democraţia .[Heinz Galinski]Viaţa în libertate nu este deloc uşoară, iar democraţia nu este desăvârşită.[John F. Kennedy]Prin democraţie înţeleg că ea îi conferă celui mai slab dintre noi aceleaşi şanse ca şi celui mai puternic.[Mahatma Gandhi]Democraţie înseamnă să poţi alege. Dictatura înseamnă să fii pus în faţa alegerii.[Jeannine Luczak]Structurile democratice sunt instituţii de carantină ce ne apără împotriva tiraniei.[Friedrich Nietzsche]Acolo unde libertatea îşi poate rezolva singură treburile, ea se transformă în democraţie.[John Dos Passos]Cine vrea să aducă democraţia în ţara sa nu ar trebui să aştepte să i se dea voie să facă acest lucru.[Brülent Ecevit]Democraţia se hrăneşte din certuri, din discuţii cu privire la calea dreaptă de urmat. De aceea, ea presupune respectarea opiniei celuilalt.[Richard von Weizsäcker]

110

Democraţia nu aleargă, dar ajunge în mai multă siguranţă la linia de sosire.[Johann Wolfgang von Goethe]Întrebarea, cine ar trebui să conducă statul, este greşită. Ajunge doar că poate fi aleasă o conducere greşită. Aceasta este democraţia.[Karl Popper]

Libertatea presei şi mass-media

Guvernele care îngrădesc dreptul de liberă exprimare, pentru că adevărurile care ar ieşi astfel la iveală le sunt prea incomode sunt asemenea copiilor care închid ochii şi cred că astfel nu îi mai poate vedea nimeni.[Börne]Întrebarea dacă mass-media face politică îmi aduce aminte de un vechi banc evreiesc: "Cum se îndulceşte cafeaua — cu zahăr sau amestecându-l în ea?".[Franz Kreuzer]Libertatea de opinie nu dă numănui dreptul să strige "foc!" într-un teatru plin.[Morris Seidmann]Presa trebuie să fie liberă să spună tot ce doreşte pentru a lua anumitor oameni libertatea de a face tot ce doresc.[Terrenoire]Domnule, nu vă împărtăşesc opinia, dar mi-aş da viaţa să o pot exprima.[Voltaire]

Participare şi alegeri

Cine nu vrea să aibă de-a face cu politica, ia fără să dorească partea partidului aflat la guvernare.[Max Frisch]Alegerile sunt treaba poporului. Decizia se află în mâinile sale. Dacă, pentru a se încălzi, se sprijină de sobă, dându-şi foc la turul pantalonilor, el va trebui să se aşeze de acum încolo pe băşici.[Abraham Lincoln]Cine se declară împotriva politicii este de fapt în favoarea politicii făcute cu ajutorul lui.[Bertolt Brecht]Demnitatea omului constă în faptul că poate alege.[Max Frisch]Dreptatea nu va domni decât acolo unde cei ce nu au fost nicicând nedreptăţiţi for fi cuprinşi de la fel de multă indignare ca şi cei care au fost.[Platon]Mântuirea democraţiilor, indiferent de ce tip sau rang vor fi ele, depinde de un singur detaliu tehnic: de dreptul de vot. Toate celelalte sunt secundare.[Jose Ortega y Gasset]Cea mai mare sarcină a democraţiei, ritualul şi sărbătoarea sa sunt alegerile.[H.G. Wells]Cine crede că nu a ales, acela se înşeală, pentru că indiferenţa celor care nu s-au prezentat la votare ne determină viitorul nostru, al tuturor.[M.A. Denck]

Separaţia puterilor şi libertatea

Experienţa a arătat-o că toţi oamenii care au avut în mâinile lor puterea au fost înclinaţi să abuzeze de ea. Aceşti oameni vor merge cât de departe vor putea.[Montesquieu]Puterea este expansivă prin natură şi nu poate fi limitată decât de alte puteri la fel de mari.[Aldous Huxley]Iluminismul nu presupune nimic altceva decât libertatea, anume libertatea cea mai puţin vătămătoare dintre toate libertăţile, aceea de a face uz public de raţiune.

111

[Immanuel Kant]Istoria libertăţii este o istorie a rezistenţei. Istoria libertăţii este o istorie a delimitării de puterea conducerii.[Thomas Woodrow Wilson]Mie îmi este mai pe plac libertatea periculoasă decât robia liniştită.[Jean Jacques Rousseau]Libertatea este pentru societate ce este sănătatea pentru individ.[Lord Bolingbroke]Libertatea este un bun al cărui prezenţă aduce mai puţină bucurie decât durerile aduse de lipsa lui.[Jean Paul]Libertatea este un bun care permite omului să se bucure de toate celelalte bunuri ale sale.[Montesquieu]Dreptul natural este libertatea, iar cealaltă determinare a acestuia este egalitatea în faţa legii.[Hegel]Omul care renunţă la libertăţile sale renunţă şi la demnitatea sa de fiinţă umană, la drepturile, ba chiar şi la obligaţiile sale.[Jean Jacques Rousseau]Legislaţia se bazează pe principiul limitării libertăţilor umane până la punctul în care ele pot convieţui alături de prevederile legale.[Immanuel Kant]Atâta vreme cât libertatea nu va înflori în toate ţările, ea nu va putea veni în folosul oamenilor.[John F. Kennedy]Libertatea este întotdeauna libertatea celor care îndrăznesc să cugete diferit.[Rosa Luxemburg]Totdeauna eşti liber pe cheltuiala altcuiva.[Albert Camus]Libertatea nu constă în faptul că oamenii pot face tot ce doresc ci în faptul că ei nu trebuie să facă ce nu doresc. [Jean-Jacques Rousseau]Atâta vreme cât a trebuit să luptăm pentru libertate, ştiam care era ţelul nostru. Acum am dobândit libertatea şi nu mai ştim ce dorim. [Vaclav Havel]Libertatea nu este doar un drept, ea este o sarcină permanentă, un proces de durată.[Kurt Biedenkopf]Sclavii fericiţi sunt cei mai înverşunaţi duşmani ai libertăţii.[Maria von Ebner-Eschenbach]

112

MIC DICŢIONAR DE POLITOLOGIE

Democraţia -[lb. greacă, "supremaţia/ puterea poporului"]- formă de organizare şi de conducere statală în care puterea vine de la popor şi în care acesta şi-o exprimă în mod direct sau (şi) indirect. Democraţia a apărut pe continentul european mai întâi în polis-urile greceşti sub forma unei democraţii directe sau imediate. Democraţia modernă a apărut de pe urma luptelor religioase ale calviniştilor din secolul XVII, mai ales în Scoţia, Anglia şi Olanda, zone în care comunitatea s-a impus ca susţinător al vieţii religioase şi politice, mai apoi transpărând în teoriile iluministe, mai ales în teoriile cu privire la libertate şi egalitate şi la importanţa normativă a gândirii raţionale a individului. Fundamentale în acest sens au fost teoriile lui J. J. Rousseau despre suveranitatea poporului ca drept unic şi inalienabil.

Prima ţară modernă şi democratică a fost SUA. În Europa, Revoluţia Franceză a adus cu sine şi primul stat constituit pe principii democratice. Democraţia apare în occident în forme deosebit de distincte: în primul rând există o deosebire clară între democraţia plebiscitară şi cea reprezentativă. Democraţia plebiscitară se distinge prin posibilitatea apelării la decizii populare directe, poporul putând alege organul suprem al statului, acesta putând în plus, prin organizarea unui referendum, să dobândească calităţile de organism legiuitor. Dar şi în această situaţie, parlamentul îşi păstrează funcţia de organ legislativ. Deciziile plebiscitare sunt doar cazuri excepţionale. Ele apar cel mai des în Elveţia. – În democraţiile reprezentative nu există nici un fel de decizie de acet fel.

O altă deosebire importantă se poate face între democraţia parlamentară şi cea ne-parlamentară. Prin parlamentarism nu înţelegem în primul rând prezenţa şi funcţionarea parlamentului, ci dependenţa guvernului de votul de încredere acordat de puterea legislativă. – La polul opus se află Statele Unite. Acolo, preşedintele – în a cărui persoană se reunesc funcţiile de şef de stat şi de şef al guvernului – nu depinde deloc de votul de încredere al Congresului; Camera Reprezentanţilor şi Senatul nu îl pot obliga pe preşedinte să se retragă.Aceste tipuri fundamentale de realizare a formei statale democratice ne permit să observăm şi care sunt diferenţele mai de detaliu. Deosebirile la nivel de tradiţie naţională şi existenţa unor particularităţi sociale fac ca democraţia să fie o sarcină a modernităţii, care apare în foarte multe forme. Constatarea că puterea statală vine de la popor (şi nu de la o clasă sau grupare socială privilegiată) deschide nenumărate căi şi posibilităţi pentru o materializare distinctă a democraţiei la nivelul ţărilor care o practică.

Democraţia a devenit cu timpul aşa cum este ea astăzi. Democraţia nu este o ordine statală şi socială ideala dar, după toate evenimentele înregistrate de-a lungul istoriei, doar ea poate crea o ordine constituţională şi politică care să garanteze statul de drept şi demnitatea umană.Ceea ce ameninţă democraţia nu este doar dictatura care ar putea veni să o înlocuiască, ci masele orbite ideologic. Democraţia poate fi răsturnată pe cale aparent democratică şi transformată în opusul ei, o formă de conducere bazată pe o ideologie

113

nedreaptă. Acest pericol a fost recunoscut încă din antichitate. O definire mai precisă a democratiei se dovedeşte a fi dificilă. Faptul că acest termen provine din limba greacă, fiind tradus prin "dominaţia sau puterea poporului", nu ne ajută prea mult, pentru că situaţia socio-politică s-a schimbat din antichitate. Există într-adevăr multe forme distincte de democraţie. În vreme ce în entităţile administrative de mică suprafaţă - polisul grecesc - "poporul" (la acea vreme doar bărbaţii liberi) se întrunea şi lua decizii directe, în statele de astăzi este extrem de necesar să existe aşa numite puteri intermediare. Avem nevoie de reprezentanţi care să-şi exercite puterea în numele electoratului — aceştia fiind însă în permanenţă controlaţi, mandatul lor fiind delimitat temporal. Există însă în acest caz pericolul ca aceşti reprezentanţi - deputaţii şi partidele - să-şi piardă legăturile cu alegătorii săi. În acest caz se poate ajunge la o formă de dominaţie a elitelor asupra poporului sau, eventual, în numele acestuia. În statele din fostul bloc comunist a existat o "democraţie populară" care era de fapt o formă de conducere a birocraţiei de partid.

Problema fundamentală a democraţiei o reprezintă tensiunea dintre libertatea individuală şi integrarea individului în comunitate (stat sau societate). Este adevărat că această integrare a individului presupune o limitare a libertăţilor sale, pe de altă parte doar comunitatea, ordinea face posibilă exercitarea  acestor libertăţi. Libertatea fără integrare ar avea ca rezultat instaurarea legii junglei. Ideea "domniei poporului" presupune ca acest popor care se auto-stăpâneşte este liber — în contrast cu formele de stat în care domneşte unul sau mai mulţi potentaţi. Abraham Lincoln (1809 - 1865, cel de-al 16-lea preşedinte SUA din 1861 şi până în 1865) a inclus această axiomă în Gettysburg-Address de la 19 noiembrie 1863. El a spus: "government of the people, by the people, for the people..." Democraţia îşi găseşte legitimitatea în ideea suveranităţii poporului.

Conceptul de suveranitate ca sursă a tuturor drepturilor a fost dezvoltat în secolul XVI de către teoreticianul francez Jean Bodin (1530 - 1596). Pe timpul monarhiilor absolutiste, suveran era cel care susţinea că legitimitatea îi era dată de Dumnezeu; în democraţie însă, poporul este cel în al cărui nume se exercită şi se transferă puterea. În democraţie, legile, nu alţi oameni, domnesc peste oameni. Legile trebuie create conform normele în vigoare şi anunţate poporului, pentru ca acesta să le poată lua la cunoştinţă şi să le urmeze. Aici nu poate fi vorba de legi secrete. Statul de drept se află în stânsă legătură cu democraţia.

Iluminism -Iluminismul a fost o mişcare spirituală susţinută de intelectualii europeni pe tot parcursul secolului XVIII. Trăsătura definitorie a acestei mişcări a fost neîncrederea în raţiune ca sursă primordială a întregii cunoaşteri, ca linie directoare a activităţilor umane şi ca măsură a tuturor valorilor. În lucrarea sa "Ce este Iluminismul?", Kant a definit în anul 1784 această mişcare ca pe o atingere de către om a maturităţii intelectuale. Prin gndirea raţională şi acţiunile determinate de aceeaşi raţiune, iluminiştii recunoşteau garanţia progresului permanent al omenirii în vederea stapanirii forţelor naturii, precum şi a implementării unei ordini sociale mai drepte.Cauza socio-istorică a iluminismului a fost avantul economic şi social al burgheziei, a cărei dorinţă de emancipare a primit din partea iluminismului impulsuri importante. Iluminismul a fost şi acea mişcare spirituală care a pregătit Revoluţia Franceză. Rădăcinile ideologice ale iluminismului se află în umanism, în reformare şi în sistemele filosofice raţionaliste ale secolelor XVI şi XVII (Spinoza, Descartes).Iluminismul a fost o mişcare care a cuprins întreaga Europă şi a ajuns pană în America de Nord. Ea a apărut mai întai în Olanda şi în Anglia, unde filosofi şi

114

politicieni precum H. Grotius, T. Hobbes şi J. Locke au dezvoltat ideea dreptului natural, a contractului social şi al drepturilor fundamentale ale omului. Ei au pus astfel sub semnul întrebării poziţia imperiului "dat de Dumnezeu", precum şi pretenţia bisericilor de a fi instanţa supremă în ceea ce privea problemele morale, ştiinţifice, literare, artistice şi educaţionale.Iluminismul şi efectele sale asupra vieţii intelectuale, sociale şi politice au avut cel mai mare răsunet în Franţa. Cei mai însemnaţi reprezentanţi ai acestei mişcări au fost Voltaire, Montesquieu, Rousseau, Diderot, Holbach, d'Alembert. În ceea ce priveşte teoriile socio-politice, Montesquieu a elaborat - inspirndu-se din modelele englezeşti - teoria separaţiei puterilor : puterea executivă, legislativă şi justiţia trebuiau separate sub umbrela unei monarhii constituţionale. Şi Voltaire a aderat la idealul monarhului luminat, revendicand drepturi politice, ce-i drept, doar pentru proprietari. În schimb, Rousseau a susţinut ideea suveranităţii poporului şi a egalităţii tuturor cetăţenilor. Astfel, el şi-a formulat visurile de constituire ale unei republici.Ideile socio-politice promovate de iluminismul francez, alături de dorinţa acestuia de respectare a drepturilor omului au avut o influenţă puternică asupra conducătorilor mişcării de independenţă americane (T. Jefferson, T. Paine). Ele s-au regăsit în declaraţia de independenţă a coloniilor nord-americane, în "Virginia Bill of Rights" şi în Constituţia americană. În această formă, ele s-au întors la origini pentru a marca conţinutul ideologic al Revoluţiei Franceze .

Checks and Balances - (engl., "limitări şi echilibre"): principiul care stă la baza democraţiei prezidentiale din SUA, conform căruia, în sistemul separaţiei puterilor puterile statale trebuie să aibă aproximativ aceeaşi pondere, adică să fie echilibrate, pentru a se putea limita reciproc, evitand astfel ca puterea statală să fie folosită în mod abuziv.

Puterea executivă - (din lat. executio): puterea statală constituită şi exercitată de guvern şi administraţie. Ea mai este cunoscută şi sub numele de "executiv", avand sarcina - prevăzută de principiul separaţiei puterilor - de a executa deciziile politice luate de legislativ . Guvernul are astfel misiunea de a lua decizii politice într-un cadru constituţional şi conform legilor în vigoare şi de a conduce statul; administraţia trebuie să transforme aceste decizii în realitate politică.

Federalism- ( latină foedus, "uniune"): o uniune a mai multor state sub conducere comună, membrii acestei uniuni beneficiind de o administraţie proprie. Deosebim între federaţii statale şi stat federal. Trăsătura comună a tuturor ideilor federative este principiul conform căruia federaţia trebuie să vegheze asupra păstrării autonomiei de către fiecare stat în parte, obligndu-l pe acesta să-şi îndeplinească atribuţiile întru bunăstarea generală (principiul subsidiarităţii).Din punct de vedere teoretic, federalismul din Franţa a fost iniţiat pe baza ideilor lui Montesquieu şi Proudhon.

Contract social -Convenţie încheiată de membrii unei societăţi cu privire la traiul comun; formulat deseori ca motivaţie pur teoretică  a societăţii şi statului, mai ales în dreptul natural (Augustin, Toma d'Aquino). Sociabilitatea inerentă naturii umane duce la unitate statală şi la consens între membrii unei comunităţi, susţinnd astfel constituirea unei ordini organizatorice corespunzătoare. Hobbes, care considera că oamenii tind mai degrabă să se distrugă reciproc, a cuprins în lucrarea sa "Leviathan", un contract cu o singură faţetă, în care stipula supunerea societăţii faţă de stat. În schimb, Pufendorf a recunoscut ambele faţete ale contractului social (la fel ca şi Montesquieu), iar Rousseau, în fine, distingand între dorinţa generală şi cea

115

particulară, a găsit formula conform căreia fiecare om nu trebuie să asculte decat de sine însuşi atunci când respectă legile statului, în fond formulate cu acordul său; prin transmiterea - motivată de dreptul natural - a drepturilor sale asupra statului, omul le primeşte înapoi sub forma unor drepturi civile.

Iniţiativă legislativă -Introducerea unui proiect de lege în Parlament, acesta urmand a discuta pe marginea acestuia şi a lua o decizie. Dreptul iniţiativei legislative (dreptul la iniţiativă) era, în cadrul monarhiilor constituţionale ale secolului XIX, o atribuţie ce se afla exclusiv în mainile monarhilor. În democraţia prezidenţială acest drept este deţinut exclusiv de membrii Parlamentului, iar în democraţia parlamentară de membrii Parlamentului şi ai guvernului.

Separaţia puterilor- Acest principiu separă funcţiile puterii statale în putere legislativă, executivă şi judecatoreasca, cu menţiunea că aceste funcţii nu trebuie să se afle în aceeaşi mană. Acest principiu a fost anunţat încă de către J. Locke ("Two treatises on government" 1690) şi mai ales de C. de Montesquieu ("De l'esprit des lois" 1748) în lupta împotriva statului absolutist, constituind baza statului constituţional modern. Prin transmiterea funcţiilor către Parlament, guvern şi administraţie, precum şi către judecători independenţi, puterea statală este ţinută, prin intermediul unor controale reciproce, în echilibru (echilibrul puterilor), cetăţenii fiind astfel apăraţi de potenţialele intervenţii despotice ale statului.În zilele noastre şi federalismul este deseori o formă de separare a puterilor. În ceea ce priveşte dictaturile, aici principiul separaţiei puterilor nu-şi găseşte aplicare, pentru că puterea legislativă şi cea executivă se află în aceleaşi mini, iar independenţa sistemului juridic este în general limitată sau chiar încălcată complet.

Ideologie- (lb. greacă, teoria ideilor): teorie cu privire la realitatea socială şi politică sau cu privire la dezvoltarea societăţii cu pretenţii de adevăr general valabil. Aceasta poate veni ca un înlocuitor al religiei (de exemplu, credinţa în progres) sau, aşa cum s-a ntmplat în cazul marxism-leninismului, să fie ridicată la rang de viziune aproape religioasă asupra lumii şi istoriei. Definiţie generală: viziune, respectiv convingere politică coerentă, argumentată teoretic.

Puterea legislativă -(lb. franceză lgislatif = legislativ, din lat. legem latum = a introduce o lege): acea parte a puterii unui stat în a cărei sarcină cade misiunea de a emite legi (putere legislativă). O altă funcţie a puterii legislative este să emită noi legi, să modifice legi preexistente, să le aducă adăugiri sau să le abroge. În statele de drept care se sprijină pe principiul separaţiei puterilor, puterea legislativă este exercitată de Parlament; acesta este organul legislativ care ia deciziile politice de bază care urmează a fi puse în practică de executiv. Şi pentru că puterea legislativă se află, în statele democratice, în mana deputaţilor aleşi de popor, ea este considerată cea mai importantă dintre puterile deţinute de stat.

Legitimitate / Legitimare - (lat. legitimus = legitim): legitimitatea puterii statale. O ordine statală este legitimă doar atunci când coincide cu viziunile ei despre lege şi dreptate şi a valorilor şi normelor etice aflate la baza acestora, sunt recunoscute de societate. Toate formele de conducere statală au nevoie de legitimare, dacă acestea vor ca puterea lor sa să fie acceptată de cetăţenii săi şi să nu trebuiască să supravieţuiască doar apeland la teroarea psihică.Într-o democraţie, conducerea statală este legitimă doar atunci când (a) ea vine din partea poporului şi este susţinută în conformitate cu voinţa majoritară a acestuia, adică atunci când cei în ale căror maini se află puterea statală nu pot fi aleşi şi controlaţi în mod direct sau indirect decat pe o perioadă limitată de timp; (b) puterea statală este

116

exercitată în conformitate cu principiile constituţionale şi mai ales cu principiile legale, de separaţie a puterilor şi cu drepturile fundamentale.

Sistem parlamentar -O formă de manifestare deosebită a sistemului reprezentativ şi a parlamentarismului, caracterizat de următoarele trăsături: 1. o relaţie strnsă între guvern şi Parlament ‚ 2.compatibilitate (consens) între guvern şi parlament, ceea ce înseamnă că şeful guvernului şi miniştrii săi sunt şi deputaţi, aparţind de regulă şi facţiunii / facţiunilor majoritare; 3. guvernul răspunde politic în faţa Parlamentului, care poate să-i acorde acestuia un vot de neîncredere; 4. dreptul guvernului de a dizolva Parlamentul şi a organiza alegeri anticipate. În ceea ce priveşte criteriul principal, şi anume răspunderea Parlamentului, el poate să dea guvernului, primului ministru sau miniştrilor un vot de neîncredere sub forma unei moţiuni de cenzură sau a respingerii unei legi susţinute de guvern. Dacă în cazurile mai sus prezentate, guvernul nu este capabil să-şi asume răspunderea el trebuie să demisioneze, continund însă să rămnă la putere pnă în momentul în care este format un guvern nou.

Parlamentarism- Sistem constituţional în care Parlamentul ales de popor influenţează şi controlează organele statului. Parlamentul deţine în acest caz puterea legislativă. Sub incidenţa acestui concept mai larg al parlamentarismului cad diverse tipuri de guvernare, de ex. sistemul prezidenţial (ca cel din SUA) şi sistemul parlamentar (ca cel din Marea Britanie şi din Republica Federală Germania).

Pluralism- Pluralismul este sistemul dominant din societăţile democratice occidentale. Aici este vorba despre o multitudine de grupări autonome politice, economice, religioase, etnice etc., aflate în concurenţă şi lupatnd pentru o influenţă cat mai crescută asupra sferei politice şi sociale. Conform teoriei pluraliste, acest proces nu se derulează sub forma unei lupte dezorganizate care face apel la toate mijloacele posibile, ci sub forma unor activităţi constructive, bazate pe compromisuri şi care vizează rezultate care să mulţumească pe toată lumea. Acest proces nu se derulează însă de la sine şi nici nu poate conduce la o stare de armonie utopică. Statului îi revine sarcina de a descoperi deficitele acestui sistem concurenţial şi a le regulariza (bunăoară prin sprijinul acordat unor grupări foarte slabe).

Sistem prezidenţial -Sistemul prezidenţial este o formă de guvernare republicană care îi conferă preşedintelui ca şef al statului puteri decisive în cadrul procesului politic. În vreme ce sistemul vest-european rezultat al constituţionalismului alocă preşedintelui o poziţie eminamente reprezentativă (dezbrăcarea de putere a monarhilor din trecut), Constituţia SUA îi conferă preşedintelui o putere considerabilă. Preşedintele SUA este şeful statului, al guvernului, şeful armatei şi ministrul de externe. El nu depinde de Parlament si nu constituie un guvern în sensul cunoscut al cuvantului, numind în schimb secretari de stat cu statut de consilieri pe care preşedintele poate să-i revoce din funcţie după bunul său plac. O altă formă de sistem prezidenţial este cea din Franţa, elaborată sub Ch. de Gaulle (Constituţia din 1958), mai ales în ceea ce priveşte deciziile plebiscitare (încă de pe vremea lui Napolon I şi Napolon III). În ambele cazuri, Parlamentul se află pe plan secund iar puterea executiv ă se află în minile legislativului.

Jurisprudenţă -Într-un stat de drept constituit după principiul separaţiei puterilor, jurisprudenţa cade în sarcina tribunalelor şi a judecătorilor independenţi care nu răspund decat în faţa legii ; aceştia îşi exercită puterea juridică sau jurisdicţia (de la lat. ius = drept, dicere = a vorbi, a pronunţa), numită din această cauză şi putere

117

judecătorească sau juridică (de la lat. iudex = judecător, iudicatio = acţiune juridică, sentinţă), în cadrul domeniului reglementat prin lege (proces).

Sistem reprezentativ -Altfel decat democraţia plebiscitară, democraţia reprezentativă este acea formă democratică de stat în care cetăţeanul activ politic participă mai ales sau doar prin alegeri parlamentare la actul politic. Sistemul reprezentativ se sprijină pe teoria conform căreia activitatea politică nu poate fi accesibilă unui grup mai mare de oameni decat în momentul în care anumiţi membri ai societăţii (senatorii sau deputaţii) "dobndesc mai întai puterea de a acţiona la comun în numele celor ce i-au numit şi care i-au obligat prin opţiunea lor colectivă" (K. Loewenstein). Acest sistem este susţinut de organisme care acţionează (teoretic) în numele poporului, dar care nu deţin mandatul acestuia (mandat liber). Deosebim între sisteme reprezentative pure, în care cetăţeanul activ politic ia parte la procesul de decizie politică exclusiv prin intermediul alegerii organelor reprezentative şi sisteme reprezentative marcate mai mult sau mai puţin de unele elemente plebiscitare, în care cetăţenii cu drept de vot îşi exercită influenţa asupra procesului legislativ prin intermediul referendumului (de ex. Elveţia).

Vocea poporului- Dorinţa poporului de a se adopta o anumită lege sau de a se schimba o anumită decizie a statului. Această voinţă este înregistrată de Parlament sau supusă referendumului. Vocea poporului este prevăzută şi de în unele Constituţii. Pentru a se ajunge la rezultatul dorit, un anumit procentaj din populaţia cu drept de vot trebuie să-şi fi dat semnătura în acest sens.

Referendum- Decizii în probleme legislative, luate în acest caz direct de către popor, adică de către toţi cetăţenii cu drept de vot.

Suveranitatea poporului-Conform principiului suveranităţii poporului, întreaga putere vine de la popor. Prin urmare, întreaga putere exercitată de stat trebuie să fie legitimată de cetăţenii statului. Principiul suveranităţii poporului nu presupune ca deciziile politice să fie luate direct de către popor, ca de exemplu prin referendum. El stipulează doar că toţi purtătorii de decizie statali îşi datorează poziţia poporului care i-a ales în mod direct (de exemplu, deputaţii din Parlament) sau reprezentanţilor aleşi indirect (de exemplu guvernele parlamentare sau administraţiile numite de acestea).

Edmund Burke: autor de scrieri politice şi parlamentar englez (1729-1797); până în 1790, whig în grupul din jurul lordului Rockingham; se impune pentru libertatea coloniilor nord-americane. Burke a fost un critic înverşunat al Revoluţiei Franceze, ale cărei atrocităţi le-a prevăzut. În lucrarea sa "Reflections on the Revolution in France" (1790) el s-a impus pentru un stat organic, opus statului creat în mod artificial, devenind astfel iniţiatorul teoriilor statale conservatoare ale epocii moderne.

Thomas Hobbes: filosof englez (1588–1679), unul dintre cei mai mare sistematicieni ai raţionalismului, bun cunoscător al filosofiei lui Descartes. Pentru a scăpa de Revoluţia engleză, Hobbes s-a mutat între 1640–1651 la Paris, întorcându-se în ţară la venirea lui Cromwell la putere. Filosofia lui Hobbes este strict nominalistă şi mecanistă, excluzând teologia. Ea nu se preocupă decât cu obiecte, naturale şi artificiale, adică create de om, care pot fi "calculate" raţional. Teoria sa cea mai de succes a fost teoria despre starea naturală şi contractul social (dreptul natural). Pin opera sa principală, "Leviathan" (1651), a devenit întemeietorul filosofiei statale moderne. Pentru ca în natură domneşte "războiul fiecăruia cu toţi ceilalţi", oamenii

118

încheia un contract şi îşi transferă puterea în competenţa statului, a cărui legitimitate constă în datoria sa de a garanta securitatea.  

John Locke: filosof englez (1632–1704), studii la şcoala Westminster, studiază medicina şi ştiinţele naturii la Oxford; secretar, medic şi educator în casa contelui Shaftesbury; călătorii în Franţa şi Olanda, se întoarce cu William (III.) de Orania în Anglia unde activează până în anul 1700 în Ministerul Coloniilor.Lucrarea sa cea mai importantă, "An Essay Concerning Human Understanding" (proiect 1671, publicat în 1689/90) a pus bazele empirismului englez.În filosofia statală a lui Locke, spre deosebire de cea a lui Hobbes, statul a fost construit de oameni pentru a garanta libertatea, egalitatea şi proprietatea prin limitări reciproce. Astfel, statul se bazează pe principiul suveranităţii poporului, formele patriarhale sau absolutiste de guvernare nefiind recunoscute. Poporul are dreptul să opună rezistenţă oricărei forme de stăpânire neconstituţională.Opera "Two Treatises of Government" (1690) l-a transformat pe Locke în întemeietorul filosofiei politice liberale, de mare succes în Anglia şi în Statele Unite ale Americii .

Karl Marx: filosof şi revoluţionar (1818-1883), întemeietorul marxismului. Marx studiază la Bonn şi la Berlin, dedicându-se dreptului şi filosofiei. La Berlin, aderă la cercul tinerilor şi radicalilor adepţi ai lui Hegel. În 1842/43 este redactor şef al publicaţiei liberale de opoziţie "Rheinische Zeitung" de la Köln; după interzicerea acesteia, Marx se mută la Paris. Influenţat de Ludwig Feuerbach, el descoperă materialismul filosofic, sub influenţa socialiştilor utopici francezi, la socialismul revoluţionar. Împreună cu Friedrich Engels, Marx îşi elaborează propria viziune materialistă asupra istoriei. Exilat din Paris, Marx locuieşte între anii 1845–1848 la Bruxelles. În 1847, împreună cu Engels, aderă la Uniunea Comuniştilor şi concep scrierea programatică "Manifestul comunist" (1848), în care revoluţia proletariatului este văzută în mod profetic ca fiind rezultatul natural al unui proces istoric care decurge conform tuturor regulilor.Revoluţia din 1848 îi permite lui Marx să se întoarcă în Germania. În 1848/49 este reactor şef al cotidianului democrat radical "Neue Rheinische Zeitung" de la Köln. În 1849, Marx trebuie să emigreze din nou; el îşi va petrece restul vieţii la Londra. Aici este la început nevoit să trăiască în condiţii precare, fiind susţinut financiar în permanenţă de către Engels. El scrie articole pentru mai multe publicaţii, se dedică însă mai ales studiilor istorice şi economice. Cele mai însemnate lucrări economice ale sale sunt "Zur Kritik der politischen Ökonomie" (1859) şi "Das Kapital" (vol. 1, 1867) - ambele neterminate; multe fragmente importante din aceste cărţi au fost publicate postum. Marx se dedică din nou politicii practice de abia în 1864: el participă în mod hotărât la înfiinţarea Internaţionalei muncitoreşti, îi schiţează programul, îi determină politica şi îi provoacă în 1872 şi dizolvarea.Ideile lui Marx s-au bucurat de succes de abia după moartea sa. Ele au influenţat programele multor partide socialiste şi comuniste, marcând domenii vaste ale ştiinţelor sociale din secolul XX. Ele şi-au câştigat relevanţă mondială atunci când partidele comuniste aflate la putere şi-au justificat acţiunile politice cu ajutorul învăţăturilor lui Marx.      

John Stuart Mill: filosof şi economist britanic (1806-1873); 1823–1858 secretar la Indian House, 1866–1868 deputat liberal în Parlament. Mill corespondează cu Auguste Comte, al cărui pozitivism l-a modificat în sensul empirismului englez, după premise psihologice. După Mill, filosofia se bazează pe psihologie. Lucrarea sa fundamentală este "Sistemul logicii deductive şi inductive" (2 volume, 1843), în care

119

poate fi găsită o teorie extrem de elaborată cu privire la inducţia şi analiza noţiunii de cauzalitate. Teoria cunoaşterii propusă de el (doar experienţa duce la cunoaştere) nu a apărut decât în 1865.Mill este autorul a nenumărate eseuri, anticipator al emancipării femeilor, teoretician al utilitarismului şi unul dintre cei mai importanţi întemeietori ai liberalismului. El a dat o reinterpretare teoriilor lui Adam Smith şi ale lui David Ricardo (printre altele, teoria valorilor internaţionale, teoria fondurilor de împrumut).

Charles de Secondat Montesquieu: Baron de La Brède et de Montesquieu, scriitor şi filosof francez (1689–1755); 1714 consilier parlamentar, 1716–1726 preşedintele parlamentului la Bordeaux; 1728 membru al Académie Française. Opera sa principală este lucrarea de filosofie statală şi culturală "De l'Esprit des lois", în care a dezvoltat o teorie antropologico-sociologico-istorică care descria cele trei forme statale - republica (democraţie), monarhia şi despotismul: în vreme ce republica şi monarhia se sprijină pe o bază legală, despotismul (tirania) nu este menţinută decât prin teroare, depinzând de obiceiuri (şi nu de legi). Din toate acestea, Montesquieu derivă şi cererea ca separaţia puterilor să fie considerat principiul de bază pe care să fie constituit statul, pentru că doar aceasta poate evita manifestările despotice; el a elaborat această teorie pe baza constituţiei engleze. În această formulare, ea a devenit unul dintre factorii cei mai importanţi pe a cărui bază au fost create constituţiile din America de Nord (1776–1787) şi toate celelalte constituţii ulterioare care prevedeau separaţia puterilor. Montesquieu a mai scris şi romane şi nuvele; el este considerat primul iluminist francez.

Jean-Jacques Rousseau: scriitor şi filosof francez de origine elveţiană (1712–1778), duce o viaţă de călător, descrisă cu multă sinceritate în "Confessions" (1782); aparţine cercului de enciclopedişti, devine celebru în 1750, în urma publicării unei lucrări premiate despre influenţa (negativă) a artelor şi a ştiinţei asupra moravurilor ("Discours sur les sciences et les arts", 1750). Atacul formulată în această lucrare la adresa culturii, care îi înstrăinează pe oameni de la starea lor fericită, apropiată de natură şi care le-a răpit inocenţa, libertatea şi virtutea, este considerat începutul criticii culturale moderne.În opera "Contractul social" (1762) statul este văzut ca o asociere voluntară a voinţelor individuale într-o "voinţă generală" (volonté générale); suveranitatea vine astfel de la popor. Cu totul, Rousseau a anunţat cele ce aveau să fie exprimate de epoca romantică, el a fost însă şi un pregătitor al Revoluţiei Franceze şi al democraţiei, influenţând foarte mult pedagogia modernă.În filosofia politică, Rousseau este considerat reprezentantul numărul unu al teoriei democratice a identităţii şi a democraţiei directe (opus principiului reprezentării).

Scrutinul proporţional: Avantaje şi dezavantaje

Scrutinul proporţional se bazează pe principiul că locurile din Parlament sunt distribuite în mod proporţional în funcţie de voturile exprimate de alegători pentru un partid sau altul. Parlamentul devine o fotografie politică a opţiunilor electoratului. Toate minorităţile şi direcţiile politico-programatice sunt astfel reprezentate în Parlament. Scrutinul proporţional avantajează înfiinţarea multor noi partide, acestea neavând nevoie decât de câteva voturi pentru a-şi câştiga o poziţie în Parlament. Impulsionarea constituirii de partide noi este fără îndoială un element care conferă dinamică vieţii politice, favorizând evident şi apariţia partidelor mici şi a unor grupurilor care reprezintă interese limitate. De aceea, scrutinului proporţional îi corespunde de multe ori un Parlament fragmentat în multe facţiuni, din care rezultă

120

coaliţii guvernamentale labile şi slabe, din a cărei cauză apar deseori serioase crize politice.

Alegătorul nu poate să influenţeze decât în foarte mică măsură felul în care se formează guvernul, pentru că partidele nu stabilesc în campania electorală nici o coaliţie evidentă. Membrii coaliţiilor îşi revendică succesele guvernării, eşecurile fiind trecute pe seama partenerului, astfel încât alegătorului îi este greu să recunoască cine poartă responsabilitatea pentru rezultate, fie ele pozitive sau negative. Candidaţii la fotoliile parlamentare sunt selectaţi în cazul practicării scrutinului proporţional la nivelul organizaţiilor principale ale partidelor şi nu cel al organizaţiilor locale, ceea ce oferă liderilor de partid mai multe posibilităţi de exercitare a puterii de influenţă. Alegătorul trebuie să aleagă nu un candidat, ci o listă întreagă, întocmită de partid, pe care candidaţii sunt înşiraţi într-o anumită ordine. Asta înseamnă că alegătorul nu poate alege reprezentantul unei circumscripţii, permiţând partidelor să ia în considerare, la elaborarea listei, grupările cele mai importante din cadrul partidului în funcţie de electoratul căruia i se adresează. Acest lucru permite mai departe grupurilor de interese să-şi treacă pe liste proprii candidaţi, în schimbul promisiunii de a sprijini partidul.

Scrutinul majoritar: Avantaje şi dezavantaje

In cazul scrutinului majoritar, întregul teritoriul al unei ţări este împărţit în tot atâtea circumscripţii electorale câte locuri există în Parlament. Acele formaţiuni ies câştigătoare din alegeri care au câştigat în circumscripţiile electorale majoritatea absolută sau relativă a voturilor. Acest lucru se întâmplă de regulă doar în cazul acelor candidaţi care se pot baza pe sprijinul partidelor mari. Acestea, la rândul lor, trebuie să evite să reprezinte interese limitate. Ele trebuie să prezinte interes pentru cât mai multe grupuri sociale, astfel încât să obţină majoritatea. Scrutinul majoritar obligă astfel partidele să fie moderate şi să evite adoptarea unor poziţii extreme în programul şi comportamentul lor.

Din punct de vedere istoric, scrutinul majoritar şi sistemul bipartidist sunt strâns interconectate. Scrutinul majoritar nu poate provoca constituirea unui sistem bipartidist, dar îl poate susţine şi consolida. Electoratul trebuie să aleagă între două programe şi echipe diferite, care se declară pregătite să preia responsabilităţile guvernării. Alegerile parlamentare tind astfel să se transforme în alegeri guvernamentale. Echipa declarată câştigătoare se poate mai apoi baza de regulă pe majoritatea parlamentară stabilă constituită din membri partidului său. Alegătorului îi vine astfel mai uşor să tragă la răspundere guvernul la următoarele alegeri, pentru că în cazul unor raporturi majoritare clare, succesul sau eşecul politic poate fi constatat fără echivoc, punctele negative neputând fi puse pe seama unui partener de coaliţie. Influenţa alegătorului asupra alcătuirii guvernului şi asupra potenţialului şef al unui guvern format pe baza majorităţii absolute constituie un avantaj pentru sistemul bipartit care se sprijină pe principiile scrutinului majoritar. În plus, scrutinul majoritar creează un angrenaj destul de strâns între Parlament şi circumscripţia electorală, legând într-o oarecare măsură parlamentarii de o anumită zonă a ţării şi împiedicând astfel apariţia unei distanţări între alegători şi aleşi. Totodată, la stabilirea candidaţilor, organizaţiile locale au o mai mare putere de influenţă, lucru care este de dorit în sensul democratizării structurii interne a partidelor.

Scrutinul majoritar are şi unele dezavantaje. Selecţionarea candidaţilor doar pe baza reprezentării intereselor locale înseamnă de multe ori că anumite minorităţi sau grupări sociale nu pot fi reprezentate de loc. Femeilor, de exemplu, nu le este astăzi

121

mai uşor ca de pe listele partidelor să ajungă direct în Parlament şi nici să cucerească direct majoritatea voturilor dintr-o circumscripţie electorală.

În plus, într-o circumscripţie electorală, doar voturile exprimate în favoarea candidatului ieşit câştigător contează, ceea ce înseamnă că un număr mare de alegători rămân nereprezentaţi în Parlament. Deseori, un scrutin majoritar "la limită" conduce la o supra-reprezentare în Parlament. În Anglia s-a întâmplat ca conservatorii să câştige doar 38,2 la sută din voturile pentru Parlament şi să dispună în final de 56 la sută din locurile disponibile. Acest lucru se poate întâmpla din pricina modului în care a fost delimitată circumscripţia electorală. Circumscripţiile nu sunt toate la fel de mari şi pot fi "croite" în aşa fel încât să favorizeze un partid sau altul. Această "geometrie a circumscripţiei electorale" lasă câmp liber manipulărilor. În plus, scrutinul majoritar face ca anumite minorităţi care nu sunt comasate prea tare la nivel local, adică care nu constituie majoritatea în circumscripţii, să nu poată fi reprezentate în Parlament. Este practic imposibil să apară partide noi. Cât de stabil este un guvern ales pe baza scrutinului majoritar se vede la finalul "cursei" electorale dintre partide.

Din acest motiv, un scrutin majoritar funcţional presupune ca ambele partide să fie deschise şi să nu stea, unul faţă de celălalt, în opoziţie. Pentru ca dacă fiecare partid ar constitui opoziţia celuilalt, alternanţa dintre partide ar aduce cu sine şi o transformare totală a comunităţii. În plus, sistemul bipartidist stabilizat prin scrutinul majoritar are nevoie de un consens susţinut în rândul populaţiei. Oamenii nu trebuie să vadă partidele ca pe un duşman, ei trebuie să le tolereze. Într-un popor fragmentat social şi inconciliabil în problemele fundamentale ale convieţuirii politice, scrutinul majoritar ar avea deseori efecte negative, pentru că alternanţa la putere nu s-ar putea produce din pricina înţepenirii fronturilor, iar minorităţile mari ar rămâne nereprezentate. Aşadar, efectul ar fi o atitudine inversă moderării, o radicalizare şi polarizare a societăţii.

Ne este greu să spunem care dintre aceste tipuri de scrutin este mai democratic. Tradiţiile istorice, sistemul de partide existent într-o societate şi contextul social sunt elementele care trebuie să pledeze în favoarea unui sistem sau altul. Nici pentru acest element fundamental dintr-o democraţie nu există aşadar o reţetă general valabilă. Există în schimb forme diferite prin care democraţia poate fi realizată şi a căror eficienţă într-o societate se măsoară după criteriul dacă prin alegerea unei anumite forme este dată un maximum de participare politică a electoratului şi, în acelaşi timp, capacitatea de a guverna a celor aleşi.

Sistemele democratice

Sistemele democratice se disting mai ales prin factorul de competiţie politică. Alegerile generale, secrete şi libere, ţinute la intervale regulate de timp, la care participă partide cu obiective diferite, îi legitimează  pe cei ce dobândesc puterea politică, oferind posibilitatea alternanţei partidului/partidelor la putere, chiar dacă acest lucru poate dura multă vreme — vezi exemplul Japoniei, unde Partidul Liberal conduce ţara încă din 1946.Garantarea drepturilor omului şi ale cetăţeanului limitează în aceste sisteme puterea deţinută de stat, făcând posibile structurile pluraliste necesare pentru ca voinţa şi diversele interese ale poporului să se poată face remarcate în sistemul de guvernare.

O democraţie nu este un simplu sistem bazat pe suveranitatea poporului şi a deciziilor majoritare. Acestuia i se adaugă principii precum statul de drept şi separaţia

122

puterilor, principii care vin să apere drepturile minorităţilor, care previn excesele de autoritate ale statului şi care limitează puterea celor aflaţi în vârf.

Pentru ca sistemele democratice să poată supravieţui, este important ca, în afară de diversitatea de opinii şi de interese, să existe şi nişte valori general acceptate — ca de exemplu drepturile fundamentale sau chiar şi structura democratică de guvernare, care să nu fie contestate de populaţia majoritară.

Sistemele totalitare

Totalitarismul este în această tipologie reversul sistemelor democratice. Sistemele totalitare clasice — nazismul şi stalinismul sovietic — au următoarele trăsături:

- Există un singur partid, care nu se legitimează prin alegeri şi nu acceptă voinţa poporului ca factor de limitare a propriei puteri.

- Fundamentul pe care se sprijină aceste sisteme este similar ideilor religioase. Ele pretind a fi sistemele "adevărate", ştiind cum ar trebui să arate societatea ideală şi procedând spre transformarea ei către alinierea ei la acest ideal. Nucleul ideologiei naziste şi comuniste a fost supremaţia "rasei ariene", respectiv construirea unei "societăţi fără clase".

- Acceptarea ideologiei dominante este obligatorie pentru toţi cetăţenii din sistemele totalitare. Acestora nu li se permite să se ţină deoparte, să se retragă în sfera privată. Ei sunt obligaţi să susţină în mod activ această ideologie. Acolo unde susţinerea nu este activă şi voluntară, ea este forţată cu ajutorul mecanismelor de oprimare ale clasei conducătoare. Şi pentru că mijloacele de comunicare în masă, care se află în controlul absolut al elitelor aflate la putere nu s-au ridicat pe deplin la nivelul aşteptărilor nici în statul nazist şi nici în cel stalinist, nereuşind să creeze o identitate între conducători şi cei conduşi, puterea a trebuit să apeleze la instrumente suplimentare teroriste şi de oprimare. Absolutizarea brutală, care încălca în mod flagrant drepturile omului, a propriei ideologii s-a regăsit în forma ei cea mai explicită în lagărele de concentrare, în decimarea "vieţilor fără valoare" şi în genocidul căruia i-au căzut victime şase milioane de evrei europeni, precum şi în acţiunile staliniste de "curăţare", în decursul cărora au murit alte multe milioane de oameni.

Sistemele autoritare

Sistemele autoritare sunt — în acest punct fiind similare celor totalitare — sisteme nedemocratice. Noţiunea de "sistem autoritar" nu este foarte clară, ea cuprinde o multitudine de regimuri foarte diferite. Printre aceste sisteme se numără de exemplu dictaturile militare de stânga sau de dreapta din multe ţări în curs de dezvoltare, dar şi Spania lui Franco sau Chile sub Pinochet. Alegerile din aceste sisteme sunt manipulate. Altfel decât în regimurile totalitare, nu ideologia joacă rolul central ci asigurarea puterii. Sistemele de acest tip tolerează în mod normal un oarecare pluralism limitat, atâta vreme cât acesta nu constituie o ameninţare la adresa lor. Mobilizarea poporului în favoarea unei ideologii cu veleităţi religioase este atipică pentru aceste sisteme. De multe ori, elita politică tolerează retragerea în sfera privată şi chiar şi unele atitudini politice divergente ale cetăţenilor, atâta vreme cât aceştia nu critică în mod public regimul. Şi pentru că nu există o ideologie general valabilă cu caracter obligatoriu, partidul de stat nu joacă de multe ori un rol important, fiind mai degrabă înlocuit de clici dominante, bazate pe principiul relaţiilor personale. În regimurile autoritare cetăţenii - atâta vreme cât nu sunt consideraţi adversari activi ai

123

politicii dominante - sunt supuşi la mai puţine măsuri de represiune şi teroare decât în regimurile totalitare, ei trebuind să tolereze regimul, nu şi să îl susţină.

Societatea fabiană era o mişcare de tip socialist construită mai degrabă după modelul clubului englez decât ca o mişcare de masă, din ea făcând parte notabilităţi ale culturii şi ştiinţei din Anglia, ca G.B.Shaw, H.G.Wells, Bertrand Russell. Numele societăţi era preluat de la generalul roman Fabius Quntator (cel care întârzie) renumit în istorie prin faptul că amâna permanent să dea o bătălie decisivă, dorind să îşi epuizeze inamicul. La fel mişcarea fabiană dorea să amâne revoluţia socialistă, pregătind în acelaşi timp societatea pentru epoca socialismului, şi criticând aspru capitalismul. Fabianismul dorea mai degrabă impunerea noii societăţi prin mijloace paşnice, parlamentare având sprijinul majorităţii cetăţenilor. Spiritul fabianismului a fost preluat mai apoi de Partidul Laburist, recunoscut şi astăzi ca având o linie deosebită faţă de linia social democraţiei europene.

124