Săptămâna Juridică

Nu spune puţin în vorbe multe, ci mult în vorbe puţine!

Anul VI ▪ Nr. 31Preţ: 8 lei

Jurisprudenţă ›› Studii ›› Comentarii

Consiliu ştiinţificMonna Lisa BELU MAGDO

Pavel PERJU

Director editorialAdriana PENA

Litterise-publishing

Din cuprins›› Dreptul de uz al cesionarului din domeniul gazelor naturale.

Dreptul proprietarului la despăgubiri de la momentul intrării în vigoare a Noului Cod civil. Caracterul oneros al limitărilor aduse dreptului de proprietate prin exerciţiul dreptului de trecere

›› Căile de atac împotriva hotărârii prin care s-a anulat cererea în procedura ordonanţei de plată, ca nelegal timbrată

›› Arbitraj. Lipsa încheierii prevăzută de dispoziţiile art. 3433 alin. (2) C. proc. civ. Consecinţe procedurale

›› Contract de credit. Constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de risc. Consecinţe

›› Creanţă certă, lichidă şi exigibilă constatată prin acorduri contractuale succesive, recunoscute de debitoare. Lipsa emiterii facturii de încasare de către creditoare. Înlăturarea creditoarei din tabelul de creanţe. Netemeinicia forţei probante exclusive a facturii

›› Includerea unui bun în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului. Excepţie de nelegalitate invocată împotriva unui punct din cuprinsul Anexei 3 la H.G. nr. 1705/2006. Excepţie admisă

›› Obligaţii suplimentare de plată stabilite ca urmare a raportării tranzacţiilor intracomunitare de către partenerul comercial din alt stat membru UE

›› Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei. Grup infracţional organizat. Infracţiunea de spălare a banilor

22-28 septembrie apare în fiecare joi

2

Cuprins IndexA

Acțiune în anulare .......................................... 11Acțiune în constatarea nulității ................8, 15Administrator judiciar ................................... 18Aplicarea legii penale ..................................... 25Arbitraj ........................................................... 11Autoritate de lucru judecat .............................. 8

CCerere în anulare .............................................. 10Clauză abuzivă .................................................. 15Clauză compromisorie ..................................... 11Comision de risc ............................................... 15Competență materială ..................................... 11Conflict de competență .................................... 24Contract de credit .........................................8, 15Contracte succesive ........................................ 19

DDespăgubiri .......................................................4Domeniul public ............................................. 21

EEfectele nulității .............................................15Evidențe fiscale ..............................................23Excepție de nelegalitate .................................21

FFactură ............................................................19Faptă ilicită ....................................................... 7

GGaze naturale ................................................... 4Grup infracțional organizat ..........................25

HHotărâre de guvern ........................................21

IInsolvență ............................................... 18, 19

continuarea pe pagina următoare »continuarea pe pagina următoare »

Drept CivilDreptul de uz al cesionarului din domeniul gazelor na turale. Dreptul proprietarului la despăgubiri de la momentul intrării în vigoare a Noului Cod civil. Carac­terul oneros al limitărilor aduse dreptului de proprietate prin exerciţiul dreptului de trecere « I.C.C.J., secţia I civilă, decizia nr. 462 din 12 februarie 2014 ______________ 4

Răspunderea civilă delictuală. Caracterul ilicit al fap tei. Inexistenţa faptei ilicite când se acţionează în înde pli­nirea unei îndatoriri legale « Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, decizia nr. 123 din 21 ianuarie 2014 ______________ 7

Drept procesual CivilRecurs. Constatarea, în al doilea ciclu procesual, a încăl că rii dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. Consecinţe « I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. 679 din 25 februarie 2014 ___________________________________________ 8

Căile de atac împotriva hotărârii prin care s­a anulat ce­re rea în procedura ordonanţei de plată, ca nelegal tim­brată « Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, decizia nr. 54 din 15 ianuarie 2014 ______________________________10

Arbitraj. Lipsa încheierii prevăzută de dispoziţiile art. 3433 alin. (2) C. proc. civ. Consecinţe procedurale « I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. 682 din 25 februarie 2014 __________________________________________11

Drept ComercialContract de credit. Constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de risc. Consecinţe « I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. 760 din 27 februarie 2014 ____15

Numirea unui administrator judiciar provizoriu ur mată de schimbarea în parte a încheierii de numire şi de­semnarea altui administrator judiciar provizoriu. Con­firmarea de către Adunarea Creditorilor în calitate de administrator judiciar definitiv a unui terţ practician în insolvenţă « Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă, de-cizia nr. 25 din 26 ianuarie 2014 _____________________18

3

ÎÎncheiere interlocutorie .................................11

NNulitate absolută ...........................................11

OObligații fiscale ...............................................23Ordonanță de plată ........................................10

PPlângere penală ............................................. 24Principiul contradictorialității ...................... 11Proprietate .................................................4, 21

RRăspundere civilă delictuală ............................7Recurs ...............................................................8

SServitute ...........................................................4Spălare de bani .............................................. 25

TTabelul creanțelor .......................................... 19Taxă de timbru .............................................. 10Tranzacții intracomunitare ........................... 23

UUrmărire penală ............................................ 24Utilitate publică ................................................4Uz ......................................................................4

VVânzare­cumpărare ....................................... 23

Cuprins (continuare)

Creanţă certă, lichidă şi exigibilă constatată prin acor duri contractuale succesive, recunoscute de debitoare. Lipsa emiterii facturii de încasare de către creditoare. Înlătu­rarea creditoarei din tabelul de creanţe. Netemeinicia forţei probante exclusive a facturii « Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, decizia nr. 163 din 10 martie 2014 __________________________________________19

Drept ADministrativIncluderea unui bun în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului. Excepţie de nelegalitate invocată împotriva unui punct din cuprinsul Anexei 3 la H.G. nr. 1705/2006. Excepţie admisă « I.C.C.J., secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 561 din 7 februarie 2014 ___________________________________21

Drept Financiar şi FiscalObligaţii suplimentare de plată stabilite ca urmare a ra­por tării tranzacţiilor intracomunitare de către parte ne­rul comercial din alt stat membru UE « Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 2094 din 5 martie 2014 ____________________23

Drept procesual PenalPlângere penală formulată împotriva rezoluţiei emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie ­ de neîncepere a urmă­ririi penale. Conflict negativ de competenţă « Curtea de Apel Constanţa, secţia penală, sentinţa nr. 42 din 13 martie 2014 __________________________________________24

Drept PenalAplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea defi nitivă a cauzei. Grup infracţional organizat. Infrac­ţiunea de spălare a banilor « I.C.C.J. secţia penală, decizia nr. 609 din 19 februarie 2014 ________________________25

4 Săptămâna Juridică nr. 31/2014 » Litteris e-Publishing

Drept civil

DREPT CIVIL

Proprietate

I.C.C.J., secţia I civilă, decizia nr. 462 din 12 februarie 2014

(cuvinte cheie: uz, gaze naturale, proprietate, utilitate publică, despăgubiri, servitute)

Dreptul de uz al cesionarului din do me­niul gazelor naturale. Dreptul proprie­ta­rului­ la­ despăgubiri­ de­ la­momentul­in­trării­ în­ vigoare­ a­ Noului­ Cod­ civil.­Ca­racterul­ oneros­ al­ limitărilor­ aduse­drep­tului­de­proprietate­prin­exerciţiul­drep tului de trecere

Legea nr. 71/2011 art. 230 lit. z) ­N.­C.­civ.,­art.­621,­art.­625

Legea­nr.­351/2004,­art.­86,­art.­90, Legea nr. 123/2012 art. 200 alin. (2)

Odată cu intrare în vigoare a Noului Cod civil, care prin dispoziţiile de la art. 621, reglementează limita legală adusă dreptului de proprietate prin dreptul de trecere pentru utilităţi, instituind la alin. (3) drep-tul la despăgubiri al proprietarului fondului, au fost abrogate prin dispoziţiile art. 230 lit. z) din Legea nr. 71/2011 prevederile din Legea nr. 351/2004 care instituiau caracterul gratuit al dreptului de uz şi servitute recunoscut concesionarilor din sectorul gazelor naturale.

Potrivit normei tranzitorii cuprinsă în art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, dispoziţiile art. 621 alin. (3) din Noul Cod civil, care instituie caracterul pecuniar al limitării aduse dreptului de proprietate prin exercitarea dreptului de trecere pentru utilităţi, sunt aplicabile şi raportului juridic născut sub im-periul Legii nr. 351/2004.

Speţa: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Urziceni la data de 3.03.2010, reclamantul SNGN R. SA– SISGN Ploieşti a chemat în judecată Statul Român şi Agenţia Domeniilor Statului pentru stabilirea unui drept de uz asupra unei suprafeţe de teren de 1.914 mp, situat în extravilanul Municipiului Urziceni în scopul utilizării unui obiectiv de investiţii.

ADS a formulat cerere reconvenţională şi a solicitat în schimbul folosinţei terenului plata unei sume de bani reprezentând despăgubiri.

Rejudecând cauza în fond, Tribunalul Ialomiţa a pronunţat sentinţa nr. 2717 din 6.12.2011 prin care a admis în parte cererea principală formulată de SNGN R. SA – SISG Ploieşti împotriva A.D.S. şi a stabilit în favoarea reclamantei un drept de uz cu titlu gratuit pentru terenul de 1914 mp, identificat în dispozitivul sentinţei, până la data de 1.10.2011. Cererea reconvenţională formulată de A.D.S. a fost respinsă ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1503 R din 17.09.2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă au fost admise recursurile declarate de reclamanta S.N.G.N. R. S.A.- Sucursala de înmagazinare subterană a gazelor naturale Ploieşti şi de pârâta A.D.S. împotriva sentinţei civile nr. 2717F din 6.12.2011 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, care a fost modificată în parte, în sensul admiterii în totalitate a cererii principale prin stabilirea în favoarea reclamantei a unui drept de uz pe durata de viaţă a obiectivului Staţia de uscare Urziceni, şi, de asemenea, a fost casată în parte aceeaşi sentinţă, în privinţa cererii reconvenţionale, care a fost trimisă spre rejudecare, pe fond, la aceeaşi instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1348 din 19.03.2013 dată de Tribunalul Ialomiţa în rejudecarea cererii reconvenţionale, a fost admisă în parte cererea formulată de A.D.S. împotriva SNG R. SA – Ploieşti şi a fost obligată pârâta la plata unor despăgu-biri în cuantum de 4.657,38 euro (în echivalent lei) anual, începând cu anul 2010 şi până la expirarea duratei de folosinţă a terenului.

Apelul declarat de reclamanta-pârâtă SNGN R. SA împotriva acestei sentinţe a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 241A din 5.07.2013 a Curţii de Apel Bucureşti care a apreciat că deşi existenţa dreptului de uz este prevăzută de lege, aceasta nu menţine şi beneficiul exercitării uzului cu titlu gratuit, iar dispoziţiile art. 113 alin. (5) din Legea nr. 123/2012 se referă la despăgubirile datorate proprietarilor din vecinătate, în cazul prejudicierii acestora prin exercitarea dreptului de uz, astfel că nu este aplicabil în speţă, în condiţiile în care în prezentul proces a fost solicitată despăgubirea proprietarului terenului pentru lipsa folosinţei bunului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta S.N.G.N. R. SA.

Recursul este întemeiat.

5Săptămâna Juridică nr. 31/2014 » Litteris e-Publishing

Drept civil

În esenţă, prin motivarea recursului său, recurenta a susţinut nelegalitatea hotărârii atacate sub două aspecte.

Primul, întrucât a afirmat că, în virtutea dispoziţiilor art. 86­90 din Legea nr. 351/2004, beneficiază de un drept legal de uz şi servitute asupra terenurilor şi altor bunuri proprietatea publică sau privată din vecinătatea capacităţilor din domeniul gazelor naturale, drept care, conform art. 90 alin. 2 din aceeaşi lege, este gratuit în raport cu norma în vigoare la data naşterii raporturilor juridice dintre părţi, astfel că în mod greşit societatea recurentă a fost obligată la plata unor despăgubiri faţă de intimată, pentru folosinţa terenului de 1.914 mp si­tuat în extravilanul localităţii Urziceni, T407/1/3, par­cela 1, aferent obiectivului de investiţii „Staţia de uscare Urziceni”.

Cel de­al doilea, întrucât a invocat faptul că, prin obli­garea sa la plata despăgubirilor începând cu anul 2010, instanţele de fond şi­au contrazis propriile hotărâri date în soluţionarea cererii principale a litigiului, care a avut ca obiect recunoaşterea dreptului său de uz asupra tere­nului sus menţionat, prilej cu care au stabilit că dreptul de uz este unul gratuit până la 1.10.2011.

Cel dintâi argument de nelegalitate a hotărârii este neîntemeiat.

Sub acest aspect, instanţa de recurs are în vedere că raporturile juridice dintre părţi, în legătură cu folosin­ţa terenului în suprafaţă de 1.914 mp din extravilanul municipiului Urziceni, s­au născut în anul 2007, cu oca­zia amplasării pe terenul aflat în administrarea A.D.S., de către recurentă a obiectivului de investiţii „Staţia de uscare Urziceni”.

La data respectivă erau în vigoare prevederile Legii gazelor nr. 351/2004 care, prin dispoziţiile sale de la art. 86­90, prevedeau în favoarea concesionarilor din sectorul gazelor naturale un drept legal de uz şi servitu­te asupra terenurilor şi altor bunuri proprietate publică sau privată a persoanelor fizice sau juridice, în vederea executării lucrărilor necesare realizării, reabilitării sau retehnologizării capacităţilor din domeniul gazelor na­turale ori în vederea asigurării funcţionării normale a capacităţii prin efectuarea reviziilor, reparaţiilor ş inter­venţiilor necesare.

Potrivit art. 90 alin. (1) din acelaşi act normativ, dreptul de uz prevăzut la art. 86 are ca obiect utilitatea publică, are caracter legal şi se exercită pe toată durata de viaţă a capacităţii respective sau temporar, cu ocazia retehnologizării capacităţii în funcţiune, a reparaţiei, re­viziei ori lucrărilor de intervenţie în caz de avarie.

Conform alin. (2) al aceluiaşi articol, exercitarea drep­turilor de uz şi servitute asupra proprietăţilor afectate de capacităţile din domeniul gazelor naturale se realizea­ză cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestora.

Raporturile juridice dintre părţile litigante, prin con­ţinutul lor, s­au situat în sfera de reglementare a acestui

act normativ, astfel cum s­a stabilit, de altfel, cu puterea lucrului judecat şi prin hotărârile judecătoreşti ce au so­luţionat cererea principală a dosarului, respectiv aceea care a avut ca obiect recunoaşterea – în temeiul acestor dispoziţii legale – a dreptului de uz în favoarea recla­mantei asupra terenului neproductiv de 1.914 mp, din extravilanul municipiului Urziceni, aferent obiectivului de investiţii „Staţia de uscare Urziceni”.

Instanţa de recurs mai are în vedere că la 1 octombrie 2011 a intrat în vigoare Noul Cod civil, care, prin dis­poziţiile sale de la art. 621 reglementează limita legală adusă dreptului de proprietate prin dreptul de trecere pentru utilităţi.

Conform acestei reglementări, proprietarul este obli­gat să permită trecerea prin fondul său a reţelelor edi­litare ce deservesc fonduri învecinate sau din aceeaşi zonă, de natura conductelor de apă, gaze sau altele ase­menea, a canalelor şi a cablurilor electrice, subterane ori aeriene, după caz, precum şi a oricăror alte instalaţii sau materiale cu acelaşi scop, în toate cazurile proprietarul având dreptul la plata unei despăgubiri juste.

Potrivit art. 625 C.civ., îngrădirile cuprinse în prezen­ta secţiune se completează cu dispoziţiile legilor specia­le privind regimul juridic al anumitor bunuri, cum ar fi terenurile şi construcţiile de orice fel, pădurile, bunurile din patrimoniul naţional­cultural, bunurile sacre ale cul­telor religioase, precum şi altele asemenea.

Din nevoia de armonizare a legislaţiei, intrarea în vigoare a Noului Cod Civil a fost însoţită de abrogarea tuturor actelor normative ori a dispoziţiilor din actele normative speciale ori complementare existente, care contraveneau reglementărilor sale, prin dispoziţiile art. 230 lit. z) din Legea nr. 71/2011, privitoare la pune­rea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil, fiind abrogate şi dispoziţiile art. 90 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Legea nr. 351/2004 a fost abrogată prin dispoziţiile art. 200 alin. (2) din Legea nr. 123/2012 a energiei elec­trice şi a gazelor naturale care constituie actualul cadru legal al reglementărilor din aceste domenii.

Reglementarea actuală a raporturilor juridice dintre concesionarii din sectorul gazelor naturale şi titularii proprietăţilor grevate de exerciţiul dreptului de uz şi ser­vitute, recunoscut legal în favoarea celor dintâi, în legă­tură cu exploatarea şi întreţinerea obiectivelor/sisteme­lor din domeniul gazelor naturale, regăsită în Titlul II al Legii nr. 123/2012 nu mai prevede şi caracterul gratuit al acestor drepturi, aşa cum a făcut­o până la 1.10.2011, art. 90 alin. (2) teza I din Legea nr. 351/2004.

Problema dacă recurenta datorează intimatei o des­păgubire pentru folosinţa terenului aferent obiectivului de investiţii, drept care s­a născut sub imperiul Legii nr. 351/2004 reprezintă o problemă în primul rând de

6 Săptămâna Juridică nr. 31/2014 » Litteris e-Publishing

Drept civil

drept intertemporal, a cărei soluţie se regăseşte în dis­poziţiile cu caracter tranzitoriu ale Legii nr. 71/2011, ce conţine un set de norme conflictuale destinat a re­glementa conflictul de legi provocat chiar de intrarea în vigoare a Noului Cod Civil.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, dispoziţiile Codului Civil – aşadar şi dis­poziţiile art. 621, al căror conţinut instituie caracterul oneros al limitărilor aduse dreptului de proprietate prin exerciţiul dreptului de trecere – sunt aplicabile şi efecte­lor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intră­rii în vigoare a acestuia derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, in­clusiv regimul general al bunurilor şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după in­trarea în vigoare a Codului civil.

Această normă de drept intertemporal care dă expre­sie principiului aplicării imediate a legii civile noi, consa­crat şi prin art. 6 alin. (5) şi (6) din Codul Civil, este apli­cabilă situaţiilor juridice în curs de desfăşurare la data intrării în vigoare a Codului Civil, aşadar acelor „facta pendentia”, în categoria cărora se înscrie şi raportul ju­ridic născut între actualele părţi litigante în legătură cu amplasarea obiectivului de investiţii „Staţia de uscare Urziceni”, pe terenul aflat în administraţia A.D.S., din extravilanul municipiului Urziceni, raport juridic care, incontestabil, este de domeniul dreptului de proprietate şi a drepturilor conexe ori derivate din acesta.

Prin urmare, în virtutea normei tranzitorii a art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, raporturilor juridice dintre părţi le sunt aplicabile dispoziţiile art. 621 alin. (3) din Codul Civil care prevăd caracterul pecuniar al li­mitării aduse dreptului de proprietate prin exercitarea dreptului de trecere (ce corespunde dreptului legal de uz aparţinând recurentei), aceasta în condiţiile abrogării, începând cu 1.10.2011, a art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004 şi, ulterior, a noii reglementări date conţinu­tului acestor drepturi prin Legea nr. 123/2012, care nu a mai instituit caracterul lor gratuit.

Este, în schimb, întemeiată cea de­a doua critică de nelegalitate a deciziei atacate, prin care s­a invocat fap­tul că soluţia din cererea reconvenţională o contrazice pe aceea din cererea principală întrucât recurenta a fost obligată la plata de despăgubiri în favoarea intimatei, în schimbul dreptului de uz, începând cu anul 2010, deşi prin hotărârile precedente se reţinuse caracterul gratuit al dreptului de uz până la 1.10.2011, când art. 90 (2) din Legea nr. 351/2004 şi­a încetat efectele în urma abrogă­rii sale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, deşi cererea principală a avut ca obiect recunoaşterea dreptu­lui de uz în favoarea recurentei asupra terenului aferent obiectivului de investiţii „Staţia de uscare Urziceni”, care nu a presupus în mod direct aplicarea art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, totuşi atât prin hotărârea de primă instanţă, cât şi prin cea de recurs, atunci când au statuat asupra existenţei dreptului, ambele instanţe au avut în vedere că producătorul şi concesionarul în domeniul ga­zelor naturale beneficiază de acest drept în virtutea legii, pe toată durata de viaţă a obiectivului de investiţii, cu singura diferenţă că dreptul a avut un caracter gratuit până la 1.10.2011, dată după care titularul dreptului da­torează despăgubiri.

Aceste dezlegări ale instanţelor, care au explicat to­tuşi raţiunea recunoaşterii dreptului de uz în favoarea recurentei pe toată durata de viaţă a obiectivului de in­vestiţii, chiar în condiţiile abrogării la 1.10.2011 a art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, se impun cu pu­terea lucrului judecat, ca prezumţie legală absolută – art. 1200 pct.4 C.civ. ­ şi asupra soluţiei de adoptat în cazul cererii reconvenţionale a intimatei­pârâte A.D.S., având ca obiect plata despăgubirilor pentru lipsa de folo­sinţă a terenului grevat de existenţa şi exerciţiul dreptului de uz al recurentei, neputând fi contrazisă de maniera la care s­a realizat de instanţele de fond, cu ocazia reluării judecăţii cererii reconvenţionale, prin obligarea recuren­tei la plata lipsei de folosinţă a terenului începând cu anul 2010, când, potrivit propriilor considerente ale aceloraşi instanţe, dreptul de uz avea un caracter legal şi gratuit.

În sfârşit, soluţia apare ca fiind nelegală şi întrucât contravine în mod clar conţinutului normativ al art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, ce instituia caracterul gratuit al drepturilor de uz şi servitute prevăzute de art. 86 din acelaşi act normativ, text de lege care s­a apli­cat până la 1.10.2011 când, potrivit explicaţiilor anterioa­re, şi­a încetat efectele ca urmare a abrogării sale exprese.

Prin urmare, întrucât caracterul gratuit al dreptului de uz de care beneficiază recurenta a fost consacrat legal până la 1.10.2011, aceasta nu putea fi obligată la plata de despăgubiri pentru folosinţa exercitată asupra tere­nului administrat de A.D.S., afectat de exerciţiul drep­tului de uz, mai înaintea datei de 1.10.2011, astfel că, în aceste limite şi sub acest aspect, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct.9 C.pr.civ., recursul a fost admis, iar decizia atacată modificată prin admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei de fond şi stabilirii în sarcina recla­mantei a obligaţiei de plată a despăgubirilor începând cu 1.10.2011, pe toată durata de existenţă a obiectivului „Staţia de uscare Urziceni.”

7Săptămâna Juridică nr. 31/2014 » Litteris e-Publishing

Drept civil

DREPT CIVIL

Răspundere civilă

Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, decizia nr. 123 din 21 ianuarie 2014

(cuvinte cheie: răspundere civilă delictuală, faptă ilicită)

Răspunderea­ civilă­ delictuală.­ Carac­te­rul­ ilicit­ al­ faptei.­ Inexistenţa­ fap­tei­ilicite­ când­ se­ acţionează­ în­ îndepli­ni­rea­unei­îndatoriri­legale

C.civ.­din­1864,­art.­998­999

Practica judecătorească şi literatura de specialitate au statuat, în mod constant, că fapta nu are ca-racter ilicit atunci când ea a fost săvârşită în îndeplinirea unei prevederi legale ori cu permisiunea legii. Cel ce exercită prerogativele pe care legea le recunoaşte dreptului său subiectiv nu poate fi considerat că acţionează ilicit, chiar dacă prin exerciţiul normal al dreptului său au fost aduse anumite restrângeri ori prejudicii dreptului subiectiv al altei persoane. Pe de altă parte, exercitarea unui drept este considerată abuzivă doar atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalităţii sale, ci în intenţia de a păgubi o altă persoană.

Prin decizia civilă nr. 123/21.01.2014, Curtea de Apel Ploieşti, a respins ca nefondat recursul declarat de recla­mantul A.A. împotriva deciziei civile nr. 61/20.03.2013 a Tribunalului Dâmboviţa, apreciind legalitatea şi temei­nicia acesteia.

Sub un prim aspect, Curtea reaminteşte că, potrivit dispoziţiilor art. 998 şi art. 999 C.civ. din 1864 (aplicabil în speţă) pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie întrunite, cumulativ, 3 condiţii, respectiv – exis­tenţa unui prejudiciu, a unei fapte ilicite şi a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. Practica judecătorească şi literatura de specialitate au statuat, în mod constant, că fapta nu are caracter ilicit atunci când ea a fost săvârşită în îndeplinirea unei prevederi legale ori cu permisiunea legii. Cel ce exercită prerogativele pe care legea le recunoaşte dreptului său subiectiv nu poate fi considerat că acţionează ilicit, chiar dacă,prin exerciţiul normal al dreptului său, au fost aduse anumi­te restrângeri ori prejudicii dreptului subiectiv al altei persoane. Pe de altă parte, exercitarea unui drept este considerată abuzivă doar atunci când dreptul nu este uti­lizat în vederea realizării finalităţii sale, ci în intenţia de

a păgubi o altă persoană. În acest context, Curtea apre­ciază că, în speţa dedusă judecăţii, nu există fapta ilicită, atât poliţiştii, cât şi procurorii au acţionat în îndeplinirea unei îndatoriri legale. Aşadar, nefiind întrunită cerinţa existenţei faptei ilicite, conform dispoziţiilor legale men­ţionate în precedent, nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală şi, deci, nu i se pot acorda reclamantului daune materiale şi morale.

Faţă de considerentele expuse, raportat la obiectul pricinii deduse judecăţii, nu are relevanţă juridică solu­ţia din dosarul penal, în care reclamantul din prezenta cauză, a avut calitatea de inculpat. Sub acest aspect, este de precizat că, pentru repararea pretinsului prejudiciu cauzat prin eroare judiciară, reclamantul are la dispoziţie acţiunea întemeiată pe prevederile art. 504­506 C.proc.pen.

În considerarea argumentelor expuse, Curtea, în baza art. 312 alin. (1) C.proc.civ. [forma în vigoare la data in­troducerii acţiunii, aplicabilă în speţă faţă de dispoziţiile art. 24 şi art. 25 alin. (1) C.proc.civ., forma actuală] a res­pins recursul ca nefondat.

8 Săptămâna Juridică nr. 31/2014 » Litteris e-Publishing

Drept procesual civil

DREPT PROCESUAL CIVIL

Căi de atac

I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. 679 din 25 februarie 2014

(cuvinte cheie: recurs, acţiune în constatarea nulităţii, autoritate de lucru judecat, contract

de credit)

Recurs.­ Constatarea,­ în­ al­ doilea­ ciclu­pro­cesual,­ a­ încălcării­ dispoziţiilor­ art.­315­C.­proc.­civ.­Consecinţe

C.­proc.­civ.­din­1865,­art.­304­pct.­5,­ art.­315­alin.­(1)­

În situaţia în care, în al doilea ciclu procesual, instanţa de recurs constată întemeiate criticile recuren-tului cu privire la încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 315 alin. (1) C. proc. civ., aceasta se limitea-ză a lua act de această încălcare a legii, fără posibilitatea exercitării unor atribuţii de arbitrare asupra dezlegărilor în drept, neavând rol de suprainstanţă faţă de prima instanţă de recurs, fiind, astfel, inci-dent motivul de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Speţa: În rejudecare, după casarea cu trimitere a deciziei nr. 47 din 17 mai 2011 a Curţii de apel Bacău prin decizia nr. 1271 din 8 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel Bacău, prin decizia nr. 111 din 20 decembrie 2012, a admis apelul pârâţilor Ţ.O. şi G.D. declarat împotriva sentinţei nr. 448/COM din 13 mai 2010 a Tribunalului Neamţ şi a respins apelul declarat de reclamantul B.I.C. împotriva aceleiaşi sentinţe.

A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a respins capetele de cerere privind constatarea nulităţii contractelor nr. 1384/2003, rectificat prin încheierea nr. 8581/2003 a B.N.P. P.M., 1863/2003 şi 1864/2004 rectificate prin încheierea nr. 9543/2003 a B.N.P. P. ca nefondate, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate; a fost obligat apelantul B.I.C. la plata sumei de 5093 cheltuieli de judecată către apelantul Ţ.O. şi la 2370 lei cheltuieli de judecată către apelantul G.D., soluţia fiind identică cu dispozitivul deciziei nr. 47 din 17 mai 2011 casată prin decizia nr. 1271 din 8 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Sub aspectul considerentelor ultima decizie a reţinut cu privire la apelul declarat de reclamant că art. 111 C. proc. civ. condiţionează exercitarea unei acţiuni în anulare de îndeplinirea cumulativă a condiţiilor referitoare la imposibilitatea de a solicita realizarea dreptului, existenţa unui interes precum şi de constatarea prin hotărâre a unei stări de fapt.

Cu privire la existenţa autorităţii de lucru judecat, instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond a stabilit corect existenţa autorităţii de lucru judecat pentru capetele 7 şi 8 din cererea reclamantului care au ca obiect constatarea falsificării de către pârâta B. a art. 9 din contractul de credit nr. 5210 din 9 octombrie 1996 referitor la modul de garantare a creditului acordat şi constatarea inexistenţei vreunui drept real de ipotecă accesoriu la contractul de credit nr. 5210 din 9 octombrie 1996 ca urmare a nesemnării acestui contract la rubrica garanţi, neîncheierii unui contract de garanţie ulterioare sau concomitent încheierii contractului de credit nr. 5210 din 9 octombrie 1996.

Prin sentinţa nr. 713/2002 a Tribunalului Neamţ, irevocabilă prin decizia nr. 207/2002 a Curţii de Apel Bacău a fost res-pinsă acţiunea prin care apelantul B. împreună cu B.A. şi în contradictoriu cu B. SA a solicitat constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului nr. 5210/1996 în ceea ce priveşte art. 9 din contract, decizia prin care s-a respins recursul reţinând că reclamanţii au semnat contractul nr. 5210/1996 conform contractelor de garanţie imobiliară nr. 3503 şi 3504.

Prima instanţă a stabilit corect existenţa autorităţii de lucru judecat, chestiunile juridice dezlegate prin sentinţa civilă nr. 713/2002 a Tribunalului Neamţ sunt identice cu cele deduse judecăţii în prezentul litigiu, în care reclamantul urmăreşte tot nulitatea art. 9 din contractul respectiv, chestiune asupra căreia instanţa de judecată s-a pronunţat irevocabil.

Soluţia irevocabilă asupra valabilităţii art. 9 din contractul de credit justifică soluţia sentinţei în ce priveşte capătul de cerere nr. 3, aşa încât susţinerea apelantului referitoare la stingerea drepturilor de ipotecă accesorii acestuia nu a intervenit la data de 9 octombrie 2012.

Au fost înlăturate şi susţinerile reclamantului referitoare la nulitatea absolută a contractelor cauzate de faptul că notarul public F.S. nu a activat în municipiul Piatra Neamţ, faţă de dispoziţiile art. 52 şi 10 din Legea nr. 36/1995.

Decizia a confirmat sentinţa şi cu privire la validitatea contractului de cesiune de creanţă nr. 748 din 23 iulie 2003 a cărui nulitate s-a cerut să se constate, reţinând că motivele invocate de apelant nu sunt de natură să atragă nulitatea cesiunii, legea necerând forma autentică şi reclamantul nefăcând dovada caracterului fraudulos al contractului.

9Săptămâna Juridică nr. 31/2014 » Litteris e-Publishing

Drept procesual civil

Înalta Curte constată că prima decizie asupra apelu­rilor promovate de reclamantul­recurent şi cei doi pâ­râţi, Ţ.O. şi G.D., nr. 47 din 17 mai 2011, a fost casată de Înalta Curte prin decizia nr. 1271 din 8 martie 2012 subsecvent admiterii recursului declarat de reclamant, că prin decizia în prezent recurată, pronunţată în rejude­care, s­a pronunţat aceeaşi soluţie cu a deciziei casate şi că dezlegările în drept pe care le conţine decizia de casare nu au fost respectate de instanţa de apel, acestea nefiind nici măcar evocate, singura menţiune pe care o cuprinde decizia în rejudecare cu privire la decizia de casare fiind numărul şi data.

Conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., „În caz de ca-sare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate precum şi asupra necesităţii adminis-trării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.

Cu precizarea că în situaţia în care, în al doilea ciclu procesual, cazul în speţă, instanţa de recurs constată întemeiate criticile recurentului cu privire la încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 315 alin. (1) C. proc. civ., ipoteza de faţă, aceasta se limitează a lua act de această încălcare a legii, fără posibilitatea exercitării unor atribu­ţii de arbitrare asupra dezlegărilor în drept, neavând rol de suprainstanţă faţă de prima instanţă de recurs, Înalta Curte constată incidenţa motivului de casare reglemen­tat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, la critica sentinţei şi a primei decizii din apel cu privire la incidenţa autorităţii de lucru judecat, în prima de­cizie de casare s­a statuat: „Potrivit dispoziţiilor art. 1201 C. civ., pentru existenţa autorităţii de lucru judecat este ne-cesar să existe identitate de părţi, obiect şi cauză”.

În rejudecare, decizia recurată reţine: „ ... prima in-stanţă a stabilit în mod corect existenţa autorităţii de lu-cru judecat, chestiunile juridice dezlegate prin sentinţa nr. 713/2002 a Tribunalului Neamţ şi deduse judecăţii prezen-te sunt identice ...”, fără a face analiza şi a constata înde­plinite condiţiile reclamate de art. 1201 C. civ., conform dezlegării deciziei de casare.

Cu privire la caracterul în constatare al unor capete de cerere, decizia de casare statuează: ”... toate capetele de cerere au caracterul unor acţiuni în constatare, fie că este vorba de acţiuni în constatarea existenţei sau inexistenţei vreunui drept, cum este cazul capetelor de cerere 1, 2, 3 şi 8, fie că este vorba de acţiuni în constatarea nulităţii absolute sau inopozabilităţii unor contracte, cum este cazul capetelor de cerere nr. 5, 6, 11 şi 12”.

În rejudecare, decizia din apel statuează contrariul „Este uşor de observat că analizând capetele 1 şi 2 din aceas-tă perspectivă, că apelantul are la îndemână acţiunea în re-alizarea dreptului, respectiv acţiunea în constatarea nulită-ţii contractului ale cărui efecte le contestă /..../ nu se poate pune semnul egalităţii între acţiunea în constatare prevăzu-tă de art. 111 C. proc. civ. şi acţiunea în constatarea nulităţii cum pretinde apelantul”.

A mai dezlegat decizia de casare problema de drept a incidenţei art. 261 alin. (5) C. proc. civ. statuând că deci­zia asupra apelurilor trebuie „să cuprindă în motivarea sa argumentele pro şi contra care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argu-mente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor, iar, pe de altă par-te, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii”.

Sub acest aspect, se constată că instanţa de rejudecare nu a răspuns aplicat la toate criticile apelantului­recla­mant, respectiv la cele pe care acesta le evocă, prezentate supra la pct. 3­4, şi nu şi­a reconsiderat tehnica nici cu privire la motivarea admiterii apelurilor declarate de pâ­râţi, cu privire la care prima decizie de casare a constatat că „instanţa a reţinut în două fraze că aceştia în mod corect şi în termen legal au solicitat schimbarea sentinţei civile, fără a arăta care sunt motivele de fapt şi temeiurile în drept care au determinat instanţa să ajungă la această concluzie”, situaţie în care şi sub acest aspect se reţine încălcarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Întrucât ceea ce se impută pârâţilor-apelanţi prin încheierea contractelor de cesiune a căror nulitate a constatat-o prima instanţă este încheierea lor în perioada în care executarea silită a creanţei era contestată, nesancţionată prin niciun text de lege, chiar în condiţiile suspendării acelei proceduri printr-o hotărâre judecătorească, apelul declarat de pârâţi a fost admis şi schimbată sentinţa în parte sub acest aspect, în sensul respingerii şi a acestui capăt de cerere, iar apelul reclamantului respins.

În contra acestei decizii a declarat recurs reclamantul B.I.C. solicitând casarea acesteia şi trimiterea spre rejudecare.

Recursul este fondat.

10 Săptămâna Juridică nr. 31/2014 » Litteris e-Publishing

Drept procesual civil

DREPT PROCESUAL CIVIL

Ordonanţă de plată

Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, decizia nr. 54 din 15 ianuarie 2014

(cuvinte cheie: ordonanţă de plată, cerere în anulare, taxă de timbru)

Căile­ de­ atac­ împotriva­ hotărârii­ prin­care­s­a­anulat­cererea­în­procedura­or­do­nanţei­de­plată,­ca­nelegal­timbrată

NCPC,­art.­1021

Împotriva ordonanţei de plată emisă potrivit art. 1021 NCPC, debitorul sau creditorul poate să formu-leze cerere în anulare în termen de 10 zile de la data înmânării sau comunicării acesteia.

Hotărârea prin care s-a anulat cererea de chemare în judecată, ca nelegal timbrată, este susceptibilă de acţiune în anulare, ca şi în cazul emiterii ordonanţei de plată pentru întreaga creanţă sau numai pentru o parte din suma solicitată.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vâlcea sub nr. 5174/90/2013, reclamanta SC C. & C.P.P. SRL a so­licitat ca, pe calea ordonanţei de plată, pârâtul­debitor, Oraşul Horezu prin primar, judeţul Vâlcea, să fie obligat la plata sumei de 317.446 lei. (…)

Prin sentinţa civilă nr. 998/2013, Tribunalul Vâlcea a anulat ca netimbrată cererea privind emiterea ordonan­ţei de plată.

Prima instanţa a reţinut în esenţă că petenta nu a făcut dovada plăţii taxei judiciare de timbru în cuantu­mul datorat, astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 197 NCPC.

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta.

La termenul din data de 15.01.2014, Curtea a pus în discuţie inadmisibilitatea caii de atac, aspect asupra că­ruia a reţinut următoarele:

Instanţa de fond a fost învestită cu o cerere de emitere a unei ordonanţe de plată întemeiată pe art. 1013 NCPC. În dispozitivul hotărârii pronunţate de instanţa de fond a fost menţionată calea de atac a apelului.

Împotriva acestei hotărâri creditoarea SC C. & C.P.P. SRL a formulat recurs.

Prin decizia nr. 54/2014, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă, a respins ca inadmisibilă calea de atac declarată de creditoare. Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Sub aspectul legalităţii cai de atac, Curtea a reţinut că, potrivit art. 1023 alin. (2) NCPC, împotriva ordonanţei de plată prevăzute la art. 1021 alin. (1) şi (2) debitorul poate formula cerere în anulare în termen de 10 zile de la data înmânării sau comunicării acesteia. Cererea în anulare poate fi introdusă de creditor împotriva încheie­rilor prevăzute la art. 1020 alin. (1) şi (2), precum şi îm­potriva ordonanţei de plată prevăzute la art. 1021 alin. (2), în termenul prevăzut la alin. (1). Cererea în anulare se soluţionează de către instanţa care a pronunţat ordo­nanţa de plată, în complet format din 2 judecători. Prin

urmare, împotriva încheierilor de respingere a cererii de emitere a ordonanţei de plată, creditorul poate formu­la cerere în anulare, în termen de 10 zile de la data co­municării hotărârii, cerere care este de competenţa tot a instanţei care a soluţionat ordonanţa de plată, dar în complet format din doi judecători.

În cauză, deşi cererea de ordonanţă de plată a fost anulată ca netimbrată, Curtea apreciază că hotărârea pronunţată este supusă tot cererii în anulare, şi nu ape­lului (aşa cum s­a menţionat în hotărâre) sau recursului (cum a intitulat partea calea de atac). Aceasta, deoarece în situaţia anulării cererii ca netimbrată partea nu poate avea la îndemână o cale de atac pe care nu o poate avea atunci când instanţa respinge cererea de ordonanţă de plată, pe fondul ei, în aplicarea art. 1020 alin. (1) şi (2) NCPC. Pentru identitate de raţiune, în situaţia anu­lării ca netimbrată a cererii, trebuie să se recunoască creditorului dreptul la aceeaşi cale de atac pe care ar fi avut­o dacă cererea ar fi fost respinsă, în urma analizării probelor.

Prin urmare, apreciind ca reclamanta creditoare avea la îndemână calea de atac a cererii in anulare împotriva sentinţei de anulare ca netimbrată a acţiunii şi că în mod greşit s­a prevăzut în hotărâre că sentinţa este supusă căii de atac a apelului, Curtea constată că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 457 alin. (3) NCPC, conform căruia dacă instanţa respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, exercitată de partea interesată în considerarea menţiunii inexacte din cuprinsul hotă­rârii cu privire la calea de atac, hotărârea pronunţată de instanţa de control judiciar va fi comunicată, din oficiu, tuturor părţilor care au luat parte la judecata în care s­a pronunţat hotărârea atacată. De la data comunicării în­cepe să curgă, dacă este cazul, termenul pentru exerci­tarea căii de atac prevăzute de lege. Având în vedere ca prezenta cale de atac a fost apreciată ca inadmisibilă, nu se mai impune calificarea acesteia, întrucât indiferent de calificarea căii de atac din recurs cum a declarat partea, în apel cum s­a menţionat în hotărâre, oricare din cele două căi de atac sunt inadmisibile.

11Săptămâna Juridică nr. 31/2014 » Litteris e-Publishing

Drept procesual civil

DREPT PROCESUAL CIVIL

Arbitraj

I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. 682 din 25 februarie 2014

(cuvinte cheie: arbitraj, acţiune în anulare, încheiere interlocutorie, nulitate absolută, clauză

compromisorie, principiul contradictorialităţii, competenţă materială)

Arbitraj.­ Lipsa­ încheierii­ prevăzută­ de­dispoziţiile­ art.­ 3433­ alin.­ (2)­ C.­ proc.­civ.­Consecinţe­procedurale

C.­proc.­civ.­din­1865,­art.­340,­ art.­3433­alin.­(2),­art.­358,­art.­364­lit.­a)

În lipsa încheierii interlocutorii de stabilire a competenţei tribunalului arbitral, act procedural re-glementat imperativ prin art. 3433 alin. (2) C. proc. civ., este întemeiată acţiunea în anulare formulată împotriva hotărârii arbitrale, aceasta fiind nulă ca urmare a faptului că existenţa sa este condiţionată de existenţa acestei încheieri, sub aspectul soluţiei, a respingerii ca inadmisibilă a cererii sau a soluţionării litigiului pe fond.

Speţa: Prin sentinţa nr. 115 din 5 noiembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca nefondate acţiunile în anulare formulate de petentele Consiliul Local al Comunei S. şi de SC C. SRL împotriva sentinţei arbitrale nr. 153 din 17 iulie 2012 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.

Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Bucureşti, tribunal arbitral învestit prin declinare de competenţă de Tribunalul Alba prin hotărârea nr. 190/COM din 14 decembrie 2011, a admis prin sentinţa nr. 153 din 17 iulie 2012 excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului Consiliul Local al comunei S. pe care a invocat-o din oficiu în şedinţa din 27 iunie 2012 şi a respins atât acţiunea formulată de reclamant având ca obiect rezilierea contractului nr. 779 din 28 februarie 2008 şi plata sumei de 423.962,82 lei cât şi, pe cale de consecinţă, cererea reconvenţi-onală având ca obiect plata sumei de 968.618,82 lei, întrucât a fost introdusă împotriva unei structuri administrative fără personalitate juridică, lipsită de capacitatea juridică de a sta în justiţie în nume propriu şi de a răspunde pentru persoana juridică care este unitatea administrativ teritorială comunală.

Reclamantul Consiliul Local al Comunei S. a solicitat anularea sentinţei arbitrale şi trimiterea cauzei la Tribunalul Alba, Secţia contencios administrativ, în vederea soluţionării litigiului în primă instanţă conform art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006 raportat la art. 2 lit. d) C. proc. civ. cu restituirea taxelor arbitrale, în baza art. 364 lit. a) C. proc. civ., arătând că litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului, contractul dedus judecăţii fiind un contract administrativ aflat sub incidenţa O.U.G. nr. 34/2006 şi Legii nr. 554/2004, competenţa de soluţionare aparţinând secţiei de contencios adminis-trativ a Tribunalului Alba, aceeaşi care prin sentinţa nr. 190 din 14 decembrie 2011 şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului arbitral.

A mai invocat reclamantul motivele de desfiinţare reglementate de art. 364 lit. b) şi c) C. proc. civ. arătând că nu există o clauză compromisorie separată, ci o menţiune în contract la Cap. Soluţionarea litigiilor, pct. 25 vizând încercarea de rezolvare pe cale amiabilă a neînţelegerilor sau disputelor dintre părţi, iar în caz contrar fiecare poate solicita ca disputa să se soluţio-neze fie prin arbitraj la Camera de Comerţ şi Industrie a României, fie de către instanţele judecătoreşti din România; că nu rezultă fără echivoc voinţa părţilor de a supune arbitrajului eventualele litigii; că clauza de la pct. 25 din contract nu este nici validă întrucât nu cuprinde cerinţa indicării numelor arbitrilor şi nici modalitatea de numire a lor nici direct şi nici prin trimitere la o anumită reglementare, nefiind respectate dispoziţiile art. 343, 3431, 3432 C. proc. civ.

Acţiunea în anulare formulată de pârâta SC C. SRL Deva a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 364 lit. a), b), f) şi i) C. proc. civ.

Şi pârâta apreciază că clauza compromisorie este neclară.

Excepţia invocată din oficiu de instanţa arbitrală nu a fost pusă în discuţia părţilor, fiind încălcat principiul contradicto-rialităţii, motiv prevăzut de art. 364 lit. j). În susţinerea motivului reglementat de art. 364 alin. (1) lit. i), pârâta a susţinut aplicarea cu un formalism exagerat a dispoziţiilor Legii nr. 215/2001, cât timp interpretarea legii trebuie făcută în scopul aplicării ei, şi nu al neaplicării.

12 Săptămâna Juridică nr. 31/2014 » Litteris e-Publishing

Drept procesual civil

Dezvoltarea criticilor de nelegalitate se încadrează în motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 3 şi 5 C. proc. civ., criticile având ca obiect şi finalita­te constatarea încălcării principiilor procedurii arbitrale şi procesual comune: necompetenţa tribunalului arbitral şi constatarea competenţei exclusive a instanţei statale cu consecinţa trimiterii cauzei la Tribunalul Alba, Secţia comercială şi contencios administrativ, ca instanţă com­petentă; încălcarea dreptului la apărare, încălcarea prin­cipiului contradictorialităţii şi al echitabilităţii prin ne­pronunţarea asupra excepţiei necompetenţei pe care re­curentul a invocat­o la prim termen, prin lipsa încheierii de constatare a competenţei tribunalului arbitral, prin nepunerea în discuţia părţilor a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, şi, respectiv a lipsei calităţii procesu­ale pasive, prin existenţa unei motivări contradictorii a sentinţei arbitrale.

Înalta Curte a constatat ca întemeiate criticile recu­rentului cu privire la nesoluţionarea excepţiei necompe­tenţei tribunalului arbitral de către tribunalul arbitral, excepţie pe care recurentul­reclamant a formulat­o în scris pentru termenul din 08.02.2012, precum şi cri­ticile privind nepunerea în discuţia părţilor a excepţi­ei lipsei calităţii procesuale active şi pasive, pe temeiul cărora acesta a respins acţiunea şi, respectiv, cererea reconvenţională, ca şi contradictorialitatea motivării în sensul criticat de recurent, anume că tribunalul arbitral a invocat din oficiu excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a reclamantului, cu privire la care s­a solicitat părţilor un punct de vedere, dar că s­a analizat şi pronunţat pe excepţia lipsei de calitate procesuală şi că în sentinţa ar­bitrală se consemnează eronat că recurentul nu s­a opus competenţei tribunalului arbitral.

Sub aspectul criticilor prioritare privind competenţa tribunalului arbitral de soluţionare a cererii de chemare în judecată pe care reclamantul a adresat­o iniţial instan­

ţei statale, fiind învestit Tribunalul Alba, Înalta Curte a constatat că acestea sunt fondate pentru considerentele care urmează:

Tribunalul arbitral a fost învestit în speţă prin sentin­ţa nr. 190/COM din 14 decembrie 2011 a Tribunalului Alba prin care acesta şi­a declinat competenţa de solu­ţionare a acţiunii promovată de reclamantul Consiliul Local şi a cererii reconvenţionale formulată de pârâta SC C. SRL subsecvent admiterii excepţiei cu acest obiect invocată de pârâtă pe temeiul art. 25.2 din contractul de lucrări nr. 779/2008 dedus judecăţii şi cu incidenţa art. 3433 C. proc. civ.

Astfel cum rezultă şi din considerentele sentinţei atacate cu recursul de faţă, cauza a fost înregistrată la Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional, la data de 09.01.2012, şi se confirmă că recurentul­reclamant a invocat excepţia necompetenţei tribunalului arbitral în scris, la data de 8 februarie 2012, în răspunsul la înşti­inţarea comunicată de tribunalul arbitral, în condiţiile art. 35812 C. proc. civ.

Potrivit art. 3433 alin. (2) C. proc. civ., fără distincţie sub aspectul modului de învestire, tribunalul arbitral îşi verifică propria sa competenţă de a soluţiona un litigiu şi hotărăşte în această privinţă, printr­o încheiere care se poate desfiinţa numai prin acţiunea în anulare introdu­să împotriva hotărârii arbitrale, conform art. 3644, sens în care sunt şi dispoziţiile art. 49 din Regulile de proce­dură arbitrală...: ”Tribunalul arbitral îşi verifică propria competenţă de a soluţiona litigiul şi hotărăşte în aceas­tă privinţă prin încheiere, care se poate desfiinţa numai prin acţiune în anulare introdusă împotriva sentinţei arbitrale.”

Este o realitate că încheierea prin care tribunalul arbi­tral trebuia să hotărască asupra propriei competenţe nu există, referirea la competenţă apare numai în cuprinsul

Curtea de Apel Bucureşti, ca primă instanţă, a respins acţiunile în anulare pe care le-a conexat la termenul din 29 decem-brie 2012, reţinând că raportat la art. 340 C. proc. civ., corect tribunalul arbitral a reţinut că este competent să soluţioneze litigiul, întrucât prin art. 25.1 din contractul părţilor achizitorul şi executantul au convenit ca, în caz de eşec al unei rezolvări amiabile a divergenţelor, fiecare parte să poată solicita rezolvarea disputei fie prin arbitraj, fie de către instanţele judecăto-reşti, litigiul fiind unul patrimonial cu caracter tranzacţionabil.

Reţinând valabilitatea clauzei compromisorii prevăzută la art. 25.2 din contractul părţilor, prima instanţă a respins mo-tivele invocate privind dispoziţiile art. 364 lit. a) şi b) C. proc. civ. Curtea de apel a respins, de asemenea, motivul invocat de pârâtă întemeiat pe dispoziţiile art. 364 lit. c) C. proc. civ., reţinând caracterul relativ al excepţiei constituirii sau compunerii neconforme a tribunalului arbitral, sub sancţiunea decăderii invocării ei cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, cum şi mo-tivele invocate tot de pârâtă întemeiate pe dispoziţiile art. 364 lit. f), întrucât instanţa arbitrală s-a pronunţat pe o excepţie invocată din oficiu nemaifiind în situaţia de a se pronunţa pe fond asupra acţiunii şi cererii reconvenţionale şi motivul înteme-iat pe dispoziţiile art. 364 lit. i) C. proc. civ. cu argumentul că tribunalul arbitral a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 215/2001 nu dintr-un formalism exagerat.

În contra sentinţei pronunţată de Curtea de apel în primă instanţă a declarat recurs reclamantul Consiliul Local al comunei S.

Recursul este fondat.

13Săptămâna Juridică nr. 31/2014 » Litteris e-Publishing

Drept procesual civil

sentinţei arbitrale: „Văzând şi dispoziţiile art. 340 şi urm. C. proc. civ., Tribunalul arbitral reţine că este competent să soluţioneze prezentele litigii”, fără nicio referire la vreo în­cheiere premergătoare prin care să se fi hotărât în con­diţii de contradictorialitate asupra competenţei, înche­iere care să poată fi desfiinţată numai prin acţiunea în anulare introdusă împotriva hotărârii arbitrale, conform art. 364 C. proc. civ.

Considerentele sentinţei arbitrale cu privire la valabi­litatea implicită a clauzei compromisorii sunt contradic­torii şi în contradicţie cu dispoziţiile art. 3431 alin. (1) C. proc. civ. cât şi cu art. 2 şi art. 12 alin. (2) din Regulile de procedură arbitrală dar şi cu ANEXA 3 care potrivit art. 100 face parte integrantă din aceste Reguli şi care conţine Modelul clauzei compromisorii. Aceasta deoare­ce, pe de o parte, sentinţa arbitrală constată că clauza pe care părţile au inserat­o în contract nu conţine un criteriu după care să se aleagă o soluţie (arbitrajul) sau altele (instanţele judecătoreşti), că acest fapt înseamnă că opţiunea aparţine reclamantului, „care are iniţiativa unei acţiuni, fără nicio restricţie, iar reclamantul a sesi­zat instanţa judecătorească” iar, pe de altă parte, reţine valabilitatea clauzei compromisorii în condiţiile în care constată că reclamantul a optat pentru instanţa statală, văzând şi dispoziţiile art. 340 C. proc. civ. Aceste consi­derente care, astfel, reţin valabilitatea clauzei compro­misorii raportat la art. 340 C. proc. civ. sunt în contra­dicţie şi cu soluţia asupra excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă/exerciţiu a reclamantului pe care tribunalul ar­bitral a invocat­o din oficiu, de vreme ce clauza compro­misorie conţinută de art. 25.2 din contract a fost sem­nată de acelaşi reclamant, prin primar, precum cererea de chemare în judecată, iar potrivit art. 5 din Regulile arbitrale: ”Persoanele care au capacitate deplină de exer­ciţiu a drepturilor pot conveni să soluţioneze pe calea arbitrajului litigiile dintre ele...”.

Înalta Curte a constatat că clauza art. 25.2 din con­tract apare ca inexistentă prin modul său de redactare care lasă, concomitent, posibilitatea tuturor opţiunilor pentru toate părţile contractante: fie pentru achizitor, fie pentru executant, în acelaşi timp, deopotrivă, fie pen­tru instanţa de judecată, fie pentru arbitraj, fapt ce are efectul lipsei de reglementare a oricărei opţiuni comu­ne în stabilirea competenţei de soluţionare a eventuale­lor litigii, clauza fiind astfel inoperantă din perspectiva art. 364 lit. b) C. proc. civ., concluzie la care trebuia să ajungă sentinţa arbitrală în continuarea constatării că nu conţine nici un criteriu după care să se aleagă arbitra­jul sau instanţele judecătoreşti.

Totodată, se mai impune şi constatarea contradicţiei între considerentele sentinţei arbitrale care analizea­ză capacitatea de folosinţă a reclamantului ca obiect al excepţiei invocată din oficiu şi dispozitivul acesteia care

admite excepţia lipsei calităţii procesual active/pasive a reclamantului­pârât şi respinge cererile reclamantului şi pârâtului.

Consiliul local, prin voinţa legiuitorului, în aplicarea art. 125 din Legea nr. 215/2001, în forma în vigoare la data contractării, a avut capacitatea juridică de a încheia contractul în litigiu: „Consiliile locale sau judeţene pot contracta prin licitaţie efectuarea de lucrări şi servicii de utilitate publică, în limita sumelor aprobate prin bu­getul local, respectiv judeţean”, desigur prin Primar, de vreme ce acesta are atribuţii referitoare la bugetul local, art. 63 alin. (1) din lege, atribuţie în exercitarea căreia, conform art. 63 alin. (4) exercită funcţia de ordonator principal de credite, fiind şi singurul reprezentant în jus­tiţie al autorităţilor administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală, deci şi al consiliului local, art. 23 din Legea nr. 215/2001 neputând fi interpretat decât în coroborare cu art. 21 cu care se află în interde­pendenţă şi pe care­l personalizează, şi care, ca ex., a făcut posibilă plata cheltuielilor de arbitrare. Societatea pârâtă, prin punctul de vedere exprimat la excepţia in­vocată din oficiu de tribunalul arbitral, a solicitat chiar şi introducerea în cauză a unităţii administrativ­terito­riale, lărgind cadrul procesual al cererii reconvenţionale, cerere asupra căreia, de asemenea, tribunalul arbitral nu s­a pronunţat.

În lipsa încheierii asupra competenţei, act procedural reglementat imperativ prin art. 3433 alin. (2) C. proc. civ., acţiunile în anulare promovate atât de reclamant cât şi de pârâtă împotriva sentinţei arbitrale şi prin care se in­vocă necompetenţa tribunalului arbitral nu au ca obiect şi încheierea de competenţă conform art. 3432 alin. (2), pentru că aceasta nu există, ambele acţiuni în anulare a sentinţei arbitrale antamând necompetenţa tribuna­lului arbitral sub motivul de desfiinţare reglementat de art. 364 lit. a) C. proc. civ. cu trimitere la dispoziţiile art. 340 din cod.

Înalta Curte, în analiza criticii de necompetenţă a tribunalului arbitral a dat eficienţă, cu prioritate, conse­cinţelor procedurale ale lipsei încheierii interlocutorii de stabilire a competenţei tribunalului arbitral, ale inexis­tenţei actului procedural a cărui existenţă este reglemen­tată de art. 3433 alin. (2) cu caracter imperativ, text care reglementează şi procedura de atacare a acestuia conco­mitent cu atacarea sentinţei arbitrale şi ale cărei efecte sunt cele ale nulităţii actelor procedurale.

Făcând aplicarea prevederilor art. 105, cât şi ale art. 106 alin. (1) C. proc. civ. conform cărora „Anularea unui act de procedură atrage şi nulitatea actelor următoa-re, în măsura în care acestea nu pot avea o existenţă de sine stătătoare”, Înalta Curte a constatat nulitatea sentinţei arbitrale, atât din perspectiva art. 358 C. proc. civ. pen­tru considerentele reţinute supra la pct. 4 şi 5, nulitate

14 Săptămâna Juridică nr. 31/2014 » Litteris e-Publishing

Drept procesual civil

anume prevăzută de lege, cât şi a faptului că existenţa sa este condiţionată de existenţa încheierii de competenţă sub aspectul soluţiei, a respingerii ca inadmisibilă a cere­rii sau a soluţionării litigiului pe fond.

Pe cale de consecinţă, şi pentru aceleaşi temeiuri de drept, Înalta Curte a constatat şi nulitatea sentinţei re­curate deoarece prima instanţă a procedat la examinarea criticilor formulate de ambele părţi cu privire la compe­tenţa tribunalului arbitral de a soluţiona litigiul în lipsa actului procedural instituit imperativ prin lege, a cărui inexistenţă nu a observat­o, şi, drept consecinţă, nu a sancţionat­o, cum de altfel nu a observat şi nu a sanc­ţionat nici încălcarea principiilor contradictorialităţii şi, deci, al dreptului la apărare.

Înalta Curte, constatând că acţiunile în anulare cone­xe nu au ca obiect desfiinţarea încheierii de competenţă pentru că aceasta nu există, că inexistenţa acesteia cât şi incidenţa art. 358 C. proc. civ. au atras nulitatea ho­tărârii arbitrale împotriva căreia s­au introdus acţiunile în anulare pentru motivele de desfiinţare concordante întemeiate pe dispoziţiile art. 364 lit. a) şi b), a reţinut ca îndeplinite ipotezele art. 304 pct. 3 şi 5 C. proc. civ., motive de nelegalitate a căror constatare atrag soluţia casării conform art. 312 alin. (5) şi (6) C. proc. civ.

Drept urmare, a admis recursul, a casat sentinţa re­curată şi sentinţa arbitrală şi, în baza art. 312 alin. (6) C. proc. civ., a trimis cauza la Tribunalul Alba, în cir­cumscripţia căruia se află arondat sediul autorităţii contractante în speţă, al reclamantului, instanţă compe­tentă material în soluţionarea litigiului de faţă conform art. 286 alin. (1) din O.U.G. 34/2006, pentru consideren­tele care se vor arăta în continuare.

Înalta Curte a constatat că competenţa de soluţionare a litigiului de faţă aparţine instanţelor judecătoreşti, nu

arbitrajului deoarece, pe de o parte, clauza art. 25.2 din contract, citată şi în sentinţele casate cât şi de părţi, este inoperantă din perspectiva art. 364 lit. b) C. proc. civ., astfel cum s­a arătat, ca şi clauză compromisorie, fapt care lasă fără obiect analiza incidenţei sau nu a dispo­ziţiilor art. 340 C. proc. civ. cu privire la arbitrabilitatea litigiului după natura obiectului. Pe de altă parte, în ca­zul de casare cu trimitere pentru motivul reglementat de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., instanţa de recurs a trimis ca­uza spre rejudecare instanţei competente pe care o regle­mentează legea nouă iar aceasta, oricum, astfel cum se va arăta în continuare, pentru obiectul litigiului de faţă, rezervă competenţa în primă instanţă numai instanţei de contencios administrativ, iar procedura de judecată reglementată de Legea nr. 554/2004 este o procedură specială în raport cu procedura arbitrajului reglementată de Codul de procedură civilă.

Faţă de caracterul inoperant al clauzei compromiso­rii, al inexistenţei ei, problema determinării instanţei competente să judece în primă instanţă litigiul având ca obiect rezilierea unui contract încheiat sub incidenţa O.U.G. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achi­ziţie se rezolvă, deci, din perspectiva acestui act norma­tiv, ca lege specială şi a normelor din codul de procedură civilă, ca lege generală.

Sub acest aspect, se mai impune observaţia că în dis­cuţie fiind determinarea incidenţei unor norme de drept procesual, nu substanţial, aplicabilă este norma procesu­ală de stabilire a competenţei de la data sesizării instan­ţei, nu de la data încheierii contractului, iar în prezenţa unei casări cu trimitere, cazul de faţă, se va aplica legea nouă cu privire la competenţă.

15Săptămâna Juridică nr. 31/2014 » Litteris e-Publishing

Drept comercial

DREPT COMERCIAL

Contracte

I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. 760 din 27 februarie 2014

(cuvinte cheie: contract de credit, acţiune în constatarea nulităţii, clauză abuzivă, comision de

risc, efectele nulităţii)

Contract­de­credit.­Constatarea­carac­terului­ abuziv­ al­ clauzei­ privind­ comi­sionul­de­risc.­Consecinţe

Legea­nr.­193/2000,­art.­4­alin.­(3)­teza­II­ Directiva­CE­93/13,­art.­3­pct.­2

C.­civ.­din­1864,­art.­969

Contractul de împrumut, ca varietate a contractului de credit, este prin natura lui un contract cu exe-cutare uno ictu, iar faptul că banca îşi asumă o obligaţie care se execută dintr-o dată, iar cealaltă parte îşi asumă o obligaţie de restituire succesivă nu face ca natura acestuia să fie succesivă, ştiut fiind că acesta nu poate să aibă natură dublă, cu executare dintr-o dată pentru o parte şi cu executare succesivă pentru cealaltă parte, restituirea creditului cu dobânda în rate lunare nefiind decât o modalitate de executare a obligaţiei, obligaţia de restituire fiind unică, ratele succesive alcătuind prin natura lor un tot unitar. Prin urmare, în cazul constatării nulităţii clauzei referitoare la perceperea comisionului de risc se naşte şi obligaţia de restituire a ceea ce s-a prestat în temeiul acesteia, nulitatea producând efecte retroactive de la data încheierii contractului, sumele achitate cu titlul de comision de risc fiind considerate ca neda-torate în baza principiului quod nullum est nullum producit effectum.

Speţa: Tribunalul Specializat Mureş, prin sentinţa nr. 167/6.02.2012, a admis în parte acţiunea promovată de reclaman-ţii L.I.I. şi L.I., în contradictoriu cu pârâta SC V. România SA Bucureşti.

A constatat caracterul abuziv al clauzei referitoare la perceperea comisionului de risc cuprinsă la art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale şi art. 3.5 Condiţiile generale din convenţia de credit nr. 0150182/13.05.2008 încheiată între reclamanţi şi pârâta SC V. România SA Bucureşti şi s-a dispus înlăturarea acestor clauze din convenţia de credit menţionată.

A obligat pârâta SC V. România SA la emiterea unui nou plan de rambursare a creditului fără perceperea comisionului de risc şi să restituie în favoarea reclamanţilor suma de 5.083,94 CHF reprezentând comision de risc aferent perioadei mai 2008-iunie 2011.

A respins capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la ajustarea dobânzilor curente cuprinse la art. 3 lit. d din convenţia de credit sus menţionată.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut următoarele:

Între reclamanţi în calitate de împrumutaţi şi pârâta SC V. România SA în calitate de împrumutător a fost încheiată convenţia de credit nr. 0150182/13.05.2008, în baza căreia părţile au prevăzut la art. 3 lit. d din Condiţiile speciale ale con-venţiei clauza potrivit căreia banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, cu obligaţia comunicării împrumutaţilor a noii rate a dobânzii, care se va aplica de la data comunicării.

Totodată la art. 5 lit. a din partea Condiţiile speciale ale convenţiei, părţile au prevăzut comisionul de risc de 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadenţă, pe toată perioada de derulare a convenţiei de credit.

Contractul de împrumut bancar figurează în categoria contractelor de consum, unde legiuitorul naţional şi cel european au urmărit în anumite ipoteze derogări de la principiul pacta sunt servanda, dând instanţei de judecată posibilitatea de a dispu-ne modificarea clauzelor unui contract sau a-l anula în măsura în care reţine că acesta cuprinde clauze abuzive.

Că prin Legea nr. 193/2000 a fost transpus în legislaţia naţională conţinutul Directivei Consiliului 93/13/CEE/1993, care a stabilit în mod expres competenţa instanţei de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor contractuale, respingând susţinerea potrivit căreia clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, ca elemente care alcătuiesc costul total al creditului, respectiv, preţul contractului de credit, sunt excluse din sfera cercetării sub aspectul clauzelor abuzive.

Pentru a stabili caracterul abuziv al clauzelor, cuprinse la art. 5 pct. a din partea Condiţii speciale şi art. 3.5 din Condiţiile generale, instanţa a reţinut că, în cauză, respectivele clauze nu au fost negociate cu consumatorul, că acestea nu au fost expri-mate suficient de clar având în vedere formularea generică folosită de bancă, schimbări semnificative pe piaţa monetară, pe care a apreciat-o ca nefiind fundamentată obiectiv şi rezonabil de natură a crea un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, pârâta neparticularizând aceste clauze la situaţia concretă.

16 Săptămâna Juridică nr. 31/2014 » Litteris e-Publishing

Drept comercial

Motivul de recurs prin care recurenta a susţinut că este imposibilă restituirea sumelor plătite cu titlu de co­mision de risc/administrare de reclamanţi în raport de aşa zisul caracter succesiv al contractului de credit nu poate fi primit.

Astfel, din motivarea deciziei din apel rezultă în mod just că, contractul de împrumut, ca varietate a contrac­tului de credit, este prin natura lui un contract cu exe­cutare uno ictu, iar faptul că banca îşi asumă o obligaţie care se execută dintr­o dată, iar cealaltă parte îşi asumă o obligaţie de restituire succesivă nu face ca natura con­tractului să fie succesivă, ştiut fiind că, contractul nu poate să aibă natură dublă, cu executare dintr­o dată pentru o parte şi cu executare succesivă pentru cealaltă parte.

Restituirea creditului cu dobânda în rate lunare nu este decât o modalitate de executare a obligaţiei, obli­gaţia de restituire fiind unică, ratele succesive alcătuind prin natura lor un tot unitar.

Susţinerea recurentei că în materia împrumutului de folosinţă este imposibilă restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de risc, chiar nedatorate ori plătite în temeiul unei clauze nule, şi că această prevedere este în fapt o aplicare a excepţiei de la principiul retroactivităţii nulităţii, aplicabilă în materia contractelor cu executare succesivă şi că efectele produse de o astfel de clauză de­clarată nulă se menţin pentru trecut, nu poate fi reţinu­tă, avându­se în vedere că urmare a constatării nulităţii unei clauze, nulitate parţială, se naşte şi obligaţia de res­tituire a ceea ce s­a prestat în temeiul clauzei respective, nulitatea producând efecte retroactive de la data înche­ierii contractului.

În atare situaţie, este fără suport susţinerea recu­rentei că dacă numai banca ar fi obligată la restituirea sumelor deja achitate s­ar crea o situaţie inechitabilă, caracterizată juridic prin îmbogăţirea fără justă cauză a reclamanţilor, astfel că în mod corect a fost obligată ban­ca să restituie ceea ce a încasat fără just temei, în baza unei clauze nule, care nu produce nici un efect, astfel că împrumutaţii nu ajung la o îmbogăţire fără justă cauză, ştiut fiind că banca, pentru sumele acordate cu titlu de

împrumut, a încasat şi încasează dobândă, care consti­tuie echivalentul folosinţei sumelor acordate prin con­tractul de credit.

Înalta Curte a constatat că este nefondată şi critica prin care recurenta consideră că, clauza contractului ce reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de risc nu este abuzivă.

Punctul 3.5 din Secţiunea 3 Costuri din Condiţiile generale ale convenţiei de credit prevede că, pentru pu­nerea la dispoziţie a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, pe toată perioada creditării şi că modul de calcul şi scadenţa acestuia se stabilesc în Condiţiile speciale.

În ceea ce priveşte criticile recurentei cu privire la art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit încheiate între părţi, clauza ce prevede obligaţia reclamanţilor de a achita comisionul de risc stabilit apli­cabil la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scaden­ţă, pe toată perioada de derulare a convenţiei de credit, acestea nu pot fi primite.

Pentru a se vedea dacă clauza înscrisă în art. 5 lit. a) din convenţia părţilor este sau nu abuzivă, analiza va fi făcută tot în raport de prevederile art. 4 din aceeaşi lege.

Potrivit recurentei, comisionul de risc prevăzut de art. 5 lit. a din condiţiile speciale ale convenţiei de cre­dit menţionate reprezintă costul perceput de bancă şi datorat de client în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziţie a creditului, întrucât pe parcursul derulării convenţiei exista posibili­tatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment nesigur şi viitor, constând în materiali­zarea riscului de credit sau a riscului de piaţă.

Art. 3 pct. 2 din Directiva 93/13 prevede că se consi­deră întotdeauna că o clauză nu s­a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar consumato­rul nu a putut să influenţeze conţinutul clauzei în special în cazul contractelor de adeziune, cum este şi contractul de credit din cauză.

Apreciind că au fost încălcate dispoziţiile art. 2 şi art. 4 din Legea nr. 193/2000, instanţa a admis acţiunea reclamanţilor, a constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale şi art. 3.5 din Condiţiile generale ale convenţiei de credit încheiată între părţi şi a dispus eliminarea lor din contract.

În ceea ce priveşte obligarea în solidar a pârâtei la restituirea către reclamanţi a sumei de 5.083,94 CHF reprezentând comision de risc aferent perioadei mai 2008-iunie 2011, instanţa de fond a reţinut că, prin constatarea abuzivă a acestei cla-uze, sumele achitate cu titlul de comision de risc sunt considerate ca nedatorate în baza principiului quod nullum est nullum producit effectum.

Prin decizia nr. 2/A din 14 ianuarie 2013, Curtea de Apel Târgu Mureş a respins apelul declarat de pârâta SC V. România SA împotriva sentinţei nr. 167/06.02.2012 pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş.

Împotriva deciziei nr. 2/A din 14 ianuarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş a declarat recurs pârâta SC V. România SA Bucureşti.

Recursul nu este fondat.

17Săptămâna Juridică nr. 31/2014 » Litteris e-Publishing

Drept comercial

În speţă, nu poate fi neglijat nici faptul că sistemul de protecţie pus în aplicare prin Legea 193/2000 prin care s­a transpus Directiva 93/13 se bazează pe aceea că un consumator se găseşte într­o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în pre­alabil de vânzător sau furnizor.

Susţinerile recurentei prin care se încearcă o lămurire a considerentelor perceperii comisionului de risc, în sen­sul că prin instituirea acestui comision s­a avut în vedere riscul bancar pe care este obligată să­l suporte şi că, de fapt, clauza nu se referă la raţiunea acoperirii unui cost, ci la modalitatea de percepere, fiind negociată nu pot fi primite câtă vreme aceste elemente se vor a fi clarificate, în cadrul procesului, fără să fi fost evidenţiate în conven­ţia de credit.

Atâta timp cât funcţia şi destinaţia comisionului de risc nu au fost evidenţiate în contract se constată că ori­ce consumator ar fi fost într­o poziţie dezavantajată faţă de bancă şi într­o imposibilitate reală de a negocia acest comision, cu atât mai mult cu cât recurenta nu a făcut dovada unei negocieri a clauzei analizate, obligaţie ce­i revenea în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (3) teza II din Legea nr. 193/2000, nereuşind să răstoarne prezumţia relativă instituită în favoarea consumatorului prin acest text de lege.

Mai mult, potrivit art. 4 alin. (3), dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost nego­ciată direct cu consumatorul este de datoria lui să pre­zinte probe în acest sens, ceea ce în cauză nu s­a probat, astfel că instanţa nu poate primi argumentele recurentei prin care se încearcă, ca de altfel pe tot parcursul derulă­rii procedurii judiciare, să se lămurească considerentele ce au stat la baza perceperii dobânzii, câtă vreme aceste elemente nu sunt evidenţiate în convenţia de credit.

Totodată, se reţine că potrivit Rezoluţiei Parla­mentului European din 18 noiembrie 2008, profesionis­tul are obligaţia de a­l informa pe consumator în mod co­rect şi echidistant, iar faptul că nu s­au solicitat lămuriri suplimentare de consumator cu privire la acest comision nu este de natură a complini această obligaţie a băncii şi nici de a imprima clauzei un caracter clar şi inteligibil.

În cauză, se constată că nici critica ce priveşte greşita reţinere a existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei credinţe, nu poate fi reţinută.

Interpretarea legală a textului actului normativ este aceea că trebuie să existe dezechilibru semnificativ, în situaţia dovedirii acestuia, lipsa bunei credinţe fiind pre­zumată şi că, în spiritul legii, un dezechilibru semnifica­

tiv este interpretat ca fiind contrar bunei credinţe, toc­mai pentru a evita folosirea acestui criteriu ca o cale de scăpare pentru profesionişti, reducându­se astfel nivelul de protecţie al consumatorilor.

Înalta Curte a constatat că, comisionul de risc este perceput pentru punerea la dispoziţie a creditului şi ca o garanţie a îndeplinirii unei obligaţii de restituire a îm­prumutului, fără a exista precizări în cuprinsul contrac­tului cu privire la fundamentul perceperii acestui comisi­on ori destinaţiei acestuia, însă nicio clauză a convenţiei nu prevede condiţiile în care sumele depuse cu acest titlu pot fi reţinute şi nici ce se întâmplă cu aceste sume în cazul în care riscul nu se produce până la ajungerea con­tractului la termen ori în cazul rambursării anticipate a creditului, ceea ce înseamnă că nu s­a prevăzut în con­tract o obligaţie corelativă a băncii. Or, câtă vreme riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanţii reale ce poate fi suplimentată în anumite condiţii regle­mentate prin contract, cât şi prin încheierea unei poliţe de asigurare cesionată în favoarea băncii este evident că prin introducerea comisionului de risc, fără reglementa­rea unei obligaţii corelative, se creează un dezechilibru între contraprestaţiile părţilor, contrar bunei credinţe, situaţie ce contravine caracterului sinalagmatic al con­venţiei de credit.

Cum clauza referitoare la comisionul de risc nu este exprimată în mod clar şi inteligibil, în mod corect in­stanţa de apel a procedat la analizarea caracterului abuziv al acestei clauze prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.

Nici susţinerile ce ţin de aplicarea principiului liber­tăţii contractuale nu pot fi primite, în condiţiile în care dispoziţiile art. 969 C. civ. invocate de recurente prevăd că au putere de lege doar convenţiile legal făcute şi în care Legea nr. 193/2000 reglementează chiar acele situa­ţii în care clauzele contractuale sunt considerate ca fiind abuzive.

În plus, în materia protecţiei consumatorilor s­a avut în vedere că, prin adoptarea Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislaţia naţională prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul european şi cel naţional au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanţei de jude­cată posibilitatea de a anula acele clauze, în măsura în care se reţine că acestea sunt abuzive şi că o asemenea intervenţie nu încalcă principiul forţei obligatorii a con­tractelor consacrat de art. 969 alin. (1) C. civ., libertatea contractuală nefiind identică cu una absolută sau discre­ţionară de a contracta.

18 Săptămâna Juridică nr. 31/2014 » Litteris e-Publishing

Drept comercial

DREPT COMERCIAL

Insolvenţă

Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă, decizia nr. 25 din 26 ianuarie 2014

(cuvinte cheie: insolvenţă, administrator judiciar)

Numirea­ unui­ administrator­ judiciar­pro­vizoriu­ urmată­ de­ schimbarea­ în­parte­a­ încheierii­de­numire­şi­desem­na­rea­altui­ administrator­ judiciar­pro­vi­zoriu.­ Confirmarea­ de­ către­Adu­na­rea­Creditorilor­în­calitate­de­adminis­tra­tor­ judiciar­ definitiv­ a­ unui­ terţ­prac­tician­în­insolvenţă

Legea­nr.­83/2006,­art.­19­alin.­(2)

Potrivit art. 19 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 creditorii care deţin cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor pot decide desemnarea administratorului judiciar definitiv stabilindu-i şi remuneraţia.

Prin acţiunea înregistrată sub nr. 969/113/2013/a2 s­a deschis procedura insolvenţei împotriva debitoarei SC A. SRL B. La termenul din 24.09.2013 administrato­rul judiciar C.I.I. VIP a depus la dosar raportul de acti­vitate, arătând că este administratorul judiciar definitiv numit de Adunarea Creditorilor din 9.05.2013 şi că cei­lalţi administratori judiciari sunt numiţi provizoriu şi îşi pierd atribuţiile in momentul numirii administratorului judiciar definitiv.

Prin încheierea din data de 24.09.2013 a Tribunalului Brăila judecătorul sindic a constatat că în cauză practici­anul în insolvenţă C.I.I. VIP este administrator judiciar definitiv aprobat in cadrul şedinţei Adunării Creditorilor din data de 9.05.2013.

Prin decizia nr. 28/14.06.2013 a Curţii de Apel Galaţi s­a admis apelul declarat de SC A. SRL Brăila, s­a schim­bat în parte încheierea fiind desemnat în calitate de ad­ministrator judiciar ISPRL Galaţi.

În paralel, în data de 13.03.2013 AFP Brăila a solicitat în calitate de creditoare, deschiderea procedurii insolven­ţei debitoarei. Fără a se efectua verificări privind existenţa unui alt dosar pe rol, prin sentinţa nr. 339/10.05.2013 s­a deschis procedura şi a fost numit administrator judi­ciar C.I.I. VIP. Ulterior, prin procesul verbal din data de 9.05.2013 al Adunării Creditorilor SC A. SRL Brăila a fost confirmat în calitate de administrator judiciar C.I.I. VIP de creditorul majoritar AFP Brăila. (…)

Referitor la apelul declarat de practicianul în insol­venţă ISPRL Galaţi instanţa de control va reţine urmă­toarea situaţie de fapt:

Debitoarea SC A SRL B a solicitat deschiderea proce­durii insolvenţei şi numirea în calitate de administrator judiciar provizoriu a practicianului ISPRL Galaţi (dosar înregistrat sub nr. 969/113/2013 la Tribunalul Brăila). Prin încheierea nr. 53/04.03.2013 a Tribunalului Brăila a fost desemnat administrator judiciar provizoriu C.I. LCA, motivat de faptul că apelanta ISPRL Galaţi avea asigurarea de răspundere profesională expirată. Prin de­cizia nr. 28/14.06.2013 a Curţii de Apel Galaţi s­a admis

apelul declarat de SC A SRL Brăila, a schimbat în parte încheierea desemnând în calitate de administrator judi­ciar pe ISPRL Galaţi.

În data de 13.03.2013 AFP Brăila a solicitat în calitate de creditoare deschiderea procedurii insolvenţei debi­toarei (dosar nr. xxx/113/2013 al Tribunalului Brăila). Fără a se efectua verificări privind existenţa unui alt dosar pe rol (şi fără a se conexa cauzele) prin sentinţa nr. 339/10.05.2013 s­a deschis procedura şi a fost nu­mit administrator judiciar CII VP. Ulterior, prin proce­sul­verbal din data de 9.05.2013 al Adunării Creditorilor SC A SRL Brăila a fost confirmat în calitate de adminis­trator judiciar C.I.I. VIP de către creditorul majoritar AFP Brăila.

Critică apelanta faptul că actele întocmite de cei doi administratori judiciari ar fi lovite de nulitate absolută deoarece convocarea şedinţei Adunării Creditorilor de­bitoarei a fost făcută de un administrator judiciar ce nu mai avea această calitate. Instanţa de control reţine fap­tul că adunarea a fost convocată şi a avut loc în prezenţa administratorului judiciar CI LAC desemnat provizoriu prin sentinţa nr. 339/10.05.2013 a Tribunalului Galaţi.

În data de 9.05.2013 când a avut loc adunarea credito­rilor acesta avea calitate de administrator deoarece abia ulterior, in data de 14.06.2013 s­a pronunţat decizia 28 a Curţii de Apel Galaţi prin care a fost numită provizoriu administrator judiciar apelanta ISPRL Galaţi. Mai mult, sentinţa de numire a CI L nu a fost suspendată până la pronunţarea apelului, astfel încât aceasta a continuat să­şi producă efectele. Criticile aduse de apelantă în acest sens sunt nefondate.

Potrivit art. 19 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 credi­torii care deţin cel puţin 50% din valoarea totală a crean­ţelor pot decide desemnarea administratorului judiciar definitiv stabilindu­i şi remuneraţia. Instanţa constată că potrivit tabelului preliminar de creanţe creditoarea AFP Brăila deţine un procent de 69,07% din totalul cre­anţelor înscrise, motiv pentru care în mod legal a proce­dat la desemnarea administratorului judiciar C.I.I. VIP.

19Săptămâna Juridică nr. 31/2014 » Litteris e-Publishing

Drept comercial

DREPT COMERCIAL

Insolvenţă

Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, decizia nr. 163 din 10 martie 2014

(cuvinte cheie: insolvenţă, factură, tabelul creanţelor, contracte succesive)

Creanţă­ certă,­ lichidă­ şi­ exigibilă­ con­sta­tată­prin­acorduri­contractuale­suc­ce­sive,­recunoscute­de­debitoare.­Lipsa­emiterii­ facturii­ de­ încasare­ de­ către­creditoare.­ Înlăturarea­ creditoarei­ din­tabelul­de­creanţe.­Netemeinicia­forţei­probante­exclusive­a­facturii

Legea­nr.­85/2006,­art.­3­pct.­6,­art.­73

Invocarea faptului neemiterii unei/unor facturi nu prezintă relevanţă juridică, sub aspectul obliga-ţiilor pecuniare ale debitoarei, asumate contractual în termeni determinaţi. Factura este şi rămâne un document cu caracter financiar contabil şi fiscal, fără a îndeplini exclusiv rolul de a proba, potrivit drep-tului comun, izvorul juridic al obligaţiei de executat. Absenţa facturii nu înfrânge existenţa raportului obligaţional şi nu înlătură asumarea sau recunoaşterea unei obligaţii de plată.

Speţa: Prin sentinţa comercială nr. 2784/2013, pronunţată de Tribunalul Timiş s-a admis contestaţia formulata de credi-toarea SC IMP R.I. CO SA împotriva creanţelor declarate de către SC A.S. SRL şi SC A.P.S. SRL înscrise în tabelul preliminar de creanţe întocmit în procedura de insolvenţă a debitoarei SC M. SRL şi, în consecinţă, s-a dispus înlăturarea din tabelul de creanţe al debitoarei SC M. SA a creanţelor creditorilor SC A.S. SRL şi SC A.P.S. SRL (fosta C. & W.R. SRL).

Examinând contestaţia formulată, judecătorul sindic a reţinut că între debitoarea SC M. SRL şi SC A.S. SRL la data de 25.03.2008 s-a încheiat contractul de prestări servicii nr. 333 prin care SC A.S. SRL în calitate de prestator s-a obligat să exe-cute la obiectivul specificat lucrări de furnizare, transport şi montaj instalaţii mecanice complete pentru tipurile de construcţii A1 şi A4 la obiectivul Complex rezidenţial M.N. În temeiul aceluiaşi contract, prestatorul a avut obligaţia de a furniza şi mon-ta toate accesoriile şi materialele necesare pentru a preda fiecare construcţie cu instalaţiile mecanice funcţionale şi complete. Valoarea totală a contratului a fost de 1.024.000 euro + TVA, iar plăţile trebuiau efectuate în lei, reprezentând echivalentul facturii emise, calculat la cursul B.N.R. din ziua emiterii facturii.

La data de 1.04.2009 între părţi s-a încheiat actul adiţional la contractul de prestări servicii prin care s-a convenit de co-mun acord rezilierea contractului de prestări servicii, după finalizarea lucrărilor eferente etapei 1, prestatorul angajându-se să execute lucrările aferente celor 6 imobile conform graficului. Beneficiarul SC M. SRL s-a angajat să achite prestatorului de servicii lucrările efectuate, iar sumele datorate de către beneficiar în baza facturilor emise şi a lucrărilor contractate, facturate sau nefacturate până la data întocmirii actului adiţional, să fie achitate în două tranşe.

La data de 26.05.2010 între părţi s-a încheiat actul adiţional nr. 2 la contractul de prestări servicii prin care părţile au convenit modificarea sumelor şi a termenelor stabilite anterior.

Din concluziile administratorului judiciar şi din actele depuse de către părţi rezultă că, potrivit contractelor încheiate şi a actelor adiţionale, debitoarea era obligată să achite sumele respective după întocmirea, primirea şi confirmarea facturilor de către aceasta. SC A.S. SRL a întocmit o singură factură pentru debitoare, şi anume factura în sumă de 80.644,86 euro + TVA, factură pe care debitoarea a şi achitat-o. Nici pentru celelalte sume pretinse de către SC A.S. SRL nu au fost emise facturi, însă aceste sume se arată că au fost calculate în baza actelor adiţionale.

Împotriva sentinţei civile nr. 2784/2013, pronunţată de Tribunalul Timiş a declarat recurs creditoarea SC A.S. SRL.

Recursul este fondat.

Atributul certitudinii creanţei declarate de creditoa­rea recurentă este neechivoc şi rezultă cu prisosinţă din actul adiţional încheiat de părţi, la 26.05.2010, asupra actului adiţional încheiat la 1.04.2008, cu referire la con­tractul de prestări servicii încheiat la 25.03.2008. Prin actul adiţional din 26.05.2010 creditoarea şi debitoarea convin expres asupra obligaţiilor de plată a debitoarei, în sume de bani determinate astfel: 350.000 euro + TVA,

reprezentând materiale achiziţionate de creditoarea pre­statoare în vederea punerii în operă a lucrărilor contrac­tate cu debitoarea beneficiară; eşalonarea acestor obliga­ţii şi sancţionarea neexecutării lor de la data la care tre­buia să fie îndeplinite potrivit actului adiţional anterior din 1.04.2008.

În temeiul actului adiţional ultim, părţile au convenit ca suma de 350.000 euro + TVA să fie achitată de debi­

20 Săptămâna Juridică nr. 31/2014 » Litteris e-Publishing

Drept comercial

toare (de comun acord) astfel: 150.000 euro + TVA în pe­rioada iulie­decembrie 2010, aplicându­se penalităţi de întârziere de 6% pe an, din soldul rămas neachitat de la 1.01.2010 şi până la achitarea efectivă a debitului; suma de 200.000 euro + TVA prin emiterea unui B.O. de către debitoare către creditoare, operaţiune urmată de girul (transmiterea) aceluiaşi B.O., de data aceasta de la credi­toare către debitoare, în condiţiile în care debitoarea va vinde, prin contract autentic, creditoarei un imobil din­tre cele convenite prin actul adiţional din 1.04.2008, cu finalitatea compensării şi stingerii datoriei de 200.000 euro + TVA a debitoarei în această modalitate.

Invocarea faptului neemiterii unei/unor facturi nu prezintă relevanţă juridică, sub aspectul obligaţiilor pe­cuniare ale debitoarei, asumate contractual în termeni determinanţi. Factura este şi rămâne un document cu caracter financiar contabil şi fiscal, fără a îndeplini ex­clusiv rolul de a proba, potrivit dreptului comun, izvo­rul juridic al obligaţiei de executat. Absenţa facturii nu înfrânge existenţa raportului obligaţional şi nu înlătură asumarea sau recunoaşterea unei obligaţii de plată.

Curtea relevă că creanţa creditorului recurent este certă, atât sub aspectul componentei principale, cât şi al accesoriilor sale, denumite de părţi penalităţi de întârzi­ere şi daune compensatorii. Astfel, debitul principal în valoare de 350.000 euro + TVA, reprezintă contravaloa­rea materialelor achiziţionate de creditoarea prestatoa­re pentru a le pune în operă, în cadrul contractului de prestări servicii, în scopul edificării lucrărilor convenite cu debitoarea. Valoarea acestor materiale şi restituirea acestei valori este asumată de debitoare prin ambele acte adiţionale. Accesoriile sunt, de asemenea, asumate prin acordul comun al părţilor, atestat de cel de­al doilea act adiţional, însă, ca urmare a neconformării debitoarei la clauzele convenite prin cel dintâi act adiţional. Penalităţi de întârziere sunt fixate asupra sumei de 150.000 euro + TVA. Curgerea acestor penalităţi este stabilită de păr­ţi astfel: de la data 1.01.2010, având în vedere că de­bitoarea, deşi s­a obligat să plătească, potrivit actului adiţional din 1.04.2008, suma de 220.000 euro + TVA, până la 30.09.2009 (110.000 euro), respectiv până la 31.12.2009 (altă sumă de 110.000 euro) nu s­a achitat de aceste obligaţii.

Daunele compensatorii, de asemenea, au fost con­venite de părţi prin al doilea act adiţional, ca urmare a neexecutării celei de­a doua obligaţii convenite prin întâiul act adiţional, şi anume de stingere a datoriei de 200.000 euro + TVA, prin compensarea cu vânzarea de

către debitoare a unei locuinţe de un anumit tip, către creditoare, prin act autentic. Şi aceste daune au ca punct de pornire 1.01.2010 ca urmare a neexecutării obliga­ţiei de vânzare şi predare a imobilului până la data de 31.12.2009.

În fine, debitoarei i s­a acordat un nou termen pentru a­şi onora această obligaţie, până la data de 31.12.2010, cu plata daunelor compensatorii până la această dată, după care, în cazul neexecutării culpabile se aplică, în continuare de la data de 1.01.2011 penalităţi de întâr­ziere, expres convenite de părţi. Aşadar, penalităţile şi daunele compensatorii nu au caracter alternativ, potrivit convenţiei părţilor, ci autonom pentru suma de 150.000 euro, şi autonom şi succesiv, pentru sancţiunile ce înso­ţesc neexecutarea debitului de 200.000 euro.

Libera negociere şi stabilire a obligaţiilor asumate de părţile contractante nu este limitată decât de respecta­rea ordinii publice şi a bunelor moravuri. Împrejurarea că părţile recurg la mijloace sancţionatorii legale, în caz de neexecutare a obligaţiilor contractuale nu se situează în afara ordinii publice.

În cauză, creanţa creditoarei recurente este pe de­plin determinată de actul adiţional din urmă, atât sub aspectul creanţei principale, cât şi a accesoriilor sale. Însumarea penalităţilor de întârziere şi a daunelor com­pensatorii nu este decât o operaţiune aritmetică, iar nu de constatare, sub aspect juridic, a existenţei lor. În fine, exigibilitatea creanţei se raportează la art. 3 pct. 6 din Legea nr. 85/2006, în al cărui conţinut se prevede ca creanţa să nu fi fost achitată după termenul de 90 de zile de la naşterea dreptului de creanţă.

Dreptul de creanţă al creditoarei s­a născut, potrivit celui de­al doilea act adiţional, în modul eşalonării şi acordării unui nou termen de graţie debitoarei, cel mai târziu la finalul lunii decembrie 2010, pentru ambele sume datorate.

Trecerea celor 90 de zile, din luna decembrie 2010 până la data depunerii declaraţiei de creanţă, după des­chiderea procedurii insolvenţei (13.12.2012) este evi­dentă, astfel că creanţa are şi atributul exigibilităţii, sca­denţa fiind depăşită.

Astfel fiind, Curtea constată că în mod greşit, prin neobservarea dispoziţiilor legale mai sus arătate, prima instanţă admiţând contestaţia a înlăturat creditoarea re­curentă din tabelul preliminar de creanţe al debitoarei.

21Săptămâna Juridică nr. 31/2014 » Litteris e-Publishing

Drept administrativ

DREPT ADMINISTRATIV

Proprietate

I.C.C.J., secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 561 din 7 februarie 2014

(cuvinte cheie: domeniul public, excepţie de nelegalitate, hotărâre de guvern, proprietate)

Includerea­unui­bun­ în­ inventarul­ cen­tra­lizat­ al­ bunurilor­ din­ domeniul­ pu­blic­al­statului.­Excepţie­de­nelegalitate­in­vo­cată­ împotriva­ unui­ punct­ din­ cu­prinsul­Anexei­ 3­ la­H.G.­nr.­ 1705/2006.­Excepţie­admisă

Legea­nr.­213/1998

Includerea unui imobil în inventarul centralizat al bunurilor aparţinând domeniului public al statului nu constituie, în sine, un titlu de proprietate în favoarea statului, valabilitatea atestării domeniului pu-blic al statului fiind condiţionată de existenţa, ca premisă, a unui mod legal de dobândire a proprietăţii publice.

Speţa: Prin încheierea pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Curtea de Apel Bucureşti, a fost învestită cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a pct. MF nr. 108348 din Anexa 3 la H.G.nr. 1705/2006, invocată de reclamanta R.R.V. (recuren-tă-pârâtă în dosarul în care s-a invocat excepţia).

În motivarea excepţiei, reclamanta a invocat următoarele motive de nelegalitate:

Prin H.G. nr. 1705/2006 s-a aprobat, în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, inventarul centralizat al bunu-rilor din domeniul public al statului, cuprinse în anexele nr. 1-46.

În anexa nr. 3, cuprinzând „Lista bunurilor concesionate, închiriate/date cu titlu gratuit (Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale)”, cu drept de administrare aparţinând Agenţiei Domeniilor Statului, la poziţia MF nr. 108348 este în-scris terenul în suprafaţa de 430 ha situat în Bucureşti.

În opinia reclamantei, H.G. nr. 1705/2006 reprezintă primul act administrativ care ar atesta, conform Legii nr. 213/1998, faptul că terenul în litigiu s-ar afla în domeniul public.

Reclamanta a opinat că, într-o atare situaţie, ar trebui să fie pe deplin aplicabile toate prevederile Legii nr. 213/1998, atât în ceea ce priveşte bunurile care fac parte din domeniul public al statului, cât şi în ceea ce priveşte obligativitatea întocmirii inventarului bunurilor aflate în domeniul public al statului, condiţia sine qua non pentru ca un bun să aparţină domeniului public sau privat fiind înscrisă în art. 6 alin. (l) din Legea nr. 213/1998.

Prin sentinţa nr. 971 din 12 martie 2013, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia de nelegalitate formulată de recla-mantă, a constatat nelegalitatea H.G. nr. 1705/2006 în ceea ce priveşte includerea în domeniul public a suprafeţei de 22.239 m.p., ce face obiectul titlului de proprietate nr. xxx443 din 18.04.2008.

Pârâţii au atacat cu recurs sentinţa Curţii de Apel.

Recursul nu este fondat.

Curtea de apel a fost învestită cu excepţia de nelega­litate parţială a H.G. nr. 1705/2006, pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul pu­blic al statului, cu privire la imobilul înscris la poziţia MF 108348 din Anexa nr. 3, cuprinzând Lista bunurilor concesionate, închiriate, date cu titlu gratuit (Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale), cu drept de administrare aparţinând A.D.S.

Hotărârea de Guvern are natura juridică a unui act ad­ministrativ individual emis în aplicarea art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publi­

că şi regimul juridic al acesteia, putând face obiectul unei excepţii de nelegalitate în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, care instituie o cale indirectă de control judecătoresc al actului administrativ, alături de acţiunea directă, întemeiată pe prevederile art. 1 şi 8 din aceeaşi lege.

Interesul invocării excepţiei, constând în înrâurirea pe care actul administrativ o are asupra soluţionării litigiu­lui de fond, este verificat în prealabil de instanţa în faţa căreia se invocă excepţia de nelegalitate, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanţa de contencios

22 Săptămâna Juridică nr. 31/2014 » Litteris e-Publishing

Drept administrativ

administrativ investită în acest mod având de verificat concordanţa actului administrativ cu normele cu forţă juridică superioară aplicabile, atât din punctul de vedere al respectării procedurii de emitere, cât şi din cel al nor­melor de drept material, fără a i se putea reproşa că s­a substituit instanţei care judecă fondul dreptului.

În speţă, fiind vorba despre o hotărâre de guvern care atestă domeniul public al statului, cu referire la un teren inclus în inventarul centralizat prin prisma destinaţiei sale – cercetarea ştiinţifică în domeniul agricol – legali­tatea a fost verificată prin raportare la prevederile cores­punzătoare din Legea nr. 213/1998 privind proprieta­tea publică şi regimul juridic al acesteia (art. 6), Legea nr. 18/1991 a fondului funciar (art. 35) şi H.G. nr. 517/1999, privind delimitarea suprafeţelor de te­ren strict necesare pentru cercetarea şi producerea de seminţe şi material săditor din categorii biologice supe­rioare şi de animale de rasă şi trecerea terenurilor desti­nate producţiei, aflate în administrarea institutelor sta­ţiunilor de cercetare şi producţie agricolă, în domeniul privat al statului, adoptată în temeiul art. 35 din Legea nr. 18/1991 şi al art. 10 din Legea nr. 218/1998.

Prima instanţă a reţinut corect, în raport cu natura şi conţinutul H.G. nr. 1705/2006, că aceasta nu constituie în sine un titlu de proprietate în favoarea statului, ci are ca efect doar aprobarea inventarului centralizat întocmit conform art. 20 din Legea nr. 213/1998 şi plasarea bu­nurilor inventariate într­un anumit regim juridic, motiv pentru care, în fundamentarea deciziei administrative, autoritatea emitentă trebuia să prezinte un titlu valabil în baza căreia statul a dobândit proprietatea, conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998; alineatul (3) al aceluiaşi articol conferă instanţelor judecătoreşti atri­buţia de a stabili valabilitatea titlului, fără a impune condiţia investirii lor printr­o acţiune directă, aşa cum sugerează recurenţii pârâţi M.F.P., A.D.S., Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice G.I.S.

În altă ordine de idei, instanţa de control judiciar constată judicios şi argumentul legat de nerespectarea art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, care a consfinţit apartenenţa la domeniul public a terenurilor proprietate de stat administrate de institutele şi staţiunile de cerce­

tări ştiinţifice şi producerii de seminţe şi material săditor din categorii biologice superioare şi a animalelor de rasă.

Pentru incidenţa acestui text, era necesar ca tere­nurile să fie proprietate de stat şi să facă obiectul unei hotărâri de guvern, adoptată la propunerea Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, care să delimiteze suprafeţele de teren strict necesare cercetării şi produce­rii de seminţe şi material săditor din categorii biologice superioare şi animalelor de rasă şi pe cele destinate pro­ducţiei din administrarea institutelor şi staţiunilor de cercetare şi producţia agricolă.

În acest scop a fost adoptată H.G. nr. 517/1999, an­terior menţionată, al cărei conţinut a fost însă corect analizat în sentinţa recurată, în sensul că nu cuprinde elementele de identificare ale terenurilor, pentru a se putea stabili că se referă şi la terenul asupra căruia se derulează litigiul de fond în care a fost invocată excepţia de nelegalitate.

Într­adevăr, Anexa nr. 1 a H.G. nr. 517/1999, intitu­lată „Suprafeţele de teren din domeniul public al statu­lui, aflate în administrarea institutelor şi staţiunilor de cercetare şi producţie agricolă”, prevede doar suprafaţa totală a terenului, suprafaţa de teren strict necesară cer­cetării şi producerii de seminţe şi material săditor din categorii biologice superioare şi de animale de rasă şi suprafaţa de teren destinată producţiei, pentru fiecare dintre staţiunile sau institutele de cercetare şi producţie aflate în listă, fără ca terenurile ce compun acele suprafe­ţe totale să fie individualizate.

În fine, Înalta Curte reţine că atestarea terenului ca fă­când parte din domeniul public al statului prin hotărâri de guvern succesive este lipsită de relevanţă juridică din perspectiva controlului de legalitate exercitat asupra ho­tărârii de guvern contestată pe calea excepţiei de nelega­litate , după cum e lipsită de relevanţă, date fiind limitele controlului judecătoresc exercitat pe această cale, în care nu se compară titlurile părţilor, este şi anterioritatea sau posterioritatea ei faţă de titlul invocat de intimata ­ reclamantă.

23Săptămâna Juridică nr. 31/2014 » Litteris e-Publishing

Drept financiar şi fiscal

DREPT FINANCIAR ŞI FISCAL

Tranzacţii intracomunitare

Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de conten-cios administrativ şi fiscal, decizia nr. 2094 din 5 martie 2014

(cuvinte cheie: tranzacţii intracomunitare, evidenţe fiscale, vânzare-cumpărare, obligaţii

fiscale)

Obligaţii­suplimentare­de­plată­stabilite­ca­urmare­a­raportării­tranzacţiilor­in­tra­comunitare­de­către­partenerul­co­mercial­din­alt­stat­membru­UE

C.­fisc.,­art.­19­alin.­(1),­art.­24­alin.­(4)­lit.­c),­ art.­128­alin.­(4)­lit.­d)

C.­proc.­fisc.,­art.­119­alin.­(1),­ art.­120­alin.­(1)­şi­(7)

Aspectele concrete ale cauzei, respectiv verificările efectuate de către organul fiscal competent asupra evidenţei fiscale a terţului, în condiţiile absenţei realizării unor cercetării penale din iniţiativa reclaman-tei (denunţare ca fiind false a înscrisurilor întocmite de către terţul vânzător, persoană juridică bulgară), permit concluzia realităţii operaţiunilor de vânzare-cumpărare. În consecinţă, Curtea a reţinut că organul de control român în mod corect a determinat faptul că reclamanta nu a evidenţiat operaţiunile comerciale desfăşurate cu partenerul comercial bulgar.

Speţa: Prin sentinţa civilă nr. 6054/2013 a Tribunalului Maramureş s-a admis acţiunea promovată de reclamanta SC I.F. SRL Baia Mare, în contradictoriu cu pârâta Direcţia generală regională a finanţelor publice Cluj-Napoca prin Administraţia ju-deţeană a finanţelor publice Maramureş şi, în consecinţă, s-a anulat în parte decizia nr. 1071/2011 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Maramureş şi s-a anulat în parte decizia de impunere nr. 1621/19.07.2010, emisă în baza raportului de inspecţie fiscală nr. 7010/2010 în ceea ce priveşte suma de 7.771 lei impozit pe profit, suma de 7.754 lei reprezentând TVA şi suma de 2.546 lei reprezentând majorări de întârziere şi dobânzi.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta Direcţia generală regională a finanţelor publice Cluj-Napoca prin Administraţia judeţeană a finanţelor publice Maramureş a declarat recurs.

Recursul este fondat.

Litigiul în cauză pune în discuţie efectele actelor în­tocmite de către un terţ, respectiv vânzătorul SC S. SRL, persoană juridică bulgară, cu care reclamantul din pre­zenta cauză a intrat în raporturi juridice comerciale.

Se poate constata că la dosar au fost depuse suficien­te înscrisuri ce atestă derularea operaţiunilor de vânza­re­cumpărare, autenticitatea actelor întocmite de către partenerul comercial bulgar al reclamantei fiind confir­mată, până la acest moment, de faptul că veridicitatea operaţiunilor a fost verificată de către organul bulgar de specialitate prin intermediul Compartimentului de Schimb Internaţional de Informaţii.

Curtea reţine şi aspectul că reclamanta nu a făcut do­vada iniţierii unei plângeri penale faţă de terţul SC S. SRL, în condiţiile în care nu ar fi intrat în relaţii comerci­ale cu acea persoană juridică.

Actele comerciale întocmite cu prilejul realizării tran­zacţiei comerciale cu privire la care nu s­a dovedit exis­tenţa vreunui fals, permit concluzia realităţii operaţiuni­lor comerciale în care a fost implicată reclamanta împre­ună cu partenerul său bulgar.

Curtea reţine şi împrejurarea că în urma cercetărilor realizate de către organul fiscal competent bulgar s­a reţinut că terţul vânzător bulgar a declarat livrări intra­comunitare către reclamantă în trimestrul I şi II 2009, pe care le­a înregistrat în contabilitate sa, în declaraţia recapitulativă şi în deconturile de TVA. În acest context,

în mod corect organul fiscal de control a reţinut faptul că reclamanta nu a evidenţiat în propria sa evidenţă fisca­lă raportul juridic contractual desfăşurat cu partenerul bulgar, împrejurare de natură să determine consecinţe cu caracter fiscal.

Aspectele concrete ale cauzei, respectiv verificările efectuate de către organul fiscal competent asupra evi­denţei fiscale a terţului, în condiţiile absenţei realizării unor cercetării penale din iniţiativa reclamantei (denun­ţare ca fiind false a înscrisurilor întocmite de către terţul vânzător, persoană juridică bulgară), permit concluzia realităţii operaţiunilor de vânzare­cumpărare.

În consecinţă, Curtea reţine că organul de control român în mod corect a determinat faptul că reclamanta nu a evi­denţiat operaţiunile comerciale desfăşurate cu partenerul comercial bulgar, apărările prezentate de către reclamantă prin întâmpinarea formulată la recurs fiind nefondate.

Reţinând deci autenticitatea înscrisurile întocmite de către partenerul comercial bulgar, rezultând din faptul verificării acestora de către autoritatea fiscală bulgară, Curtea va admite recursul declarat de pârâta Direcţia generală regională a finanţelor publice Cluj­Napoca prin Administraţia judeţeană a finanţelor publice Maramureş împotriva sentinţei civile nr. 6054/2013, pronunţată de Tribunalului Maramureş, pe care o va modifica în sensul că va respinge ca neîntemeiată acţiunea formulată de re­clamanta SC I.F. SRL Baia Mare.

24 Săptămâna Juridică nr. 31/2014 » Litteris e-Publishing

Drept procesual penal

DREPT PROCESUAL PENAL

Competenţă

Curtea de Apel Constanţa, secţia penală, sentinţa nr. 42 din 13 martie 2014

(cuvinte cheie: plângere penală, urmărire penală, conflict de competenţă)

Plângere­ penală­ formulată­ împotriva­rezoluţiei­ emise­ de­ Parchetul­ de­ pe­lângă­Înalta­Curte­de­Casaţie­şi­Justiţie­–­Direcţia­Naţională­Anticorupţie­ ­­de­neîncepere­a­urmăririi­penale.­Conflict­negativ­de­competenţă

Legea­nr.­255/2013,­art.­15­alin.­(1) C.proc.pen.,­art.­50­alin.­(1),­

art.­51­alin.­(1)­şi­(2)

Potrivit art. 40 alin. (2) C.proc.pen. în vigoare până la data de 1.02.2014: „Dobândirea calităţii după săvârşirea infracţiunii nu determină schimbarea competenţei, cu excepţia infracţiunilor săvârşite de persoanele prevăzute în art. 29 pct. 1”. În consecinţă, Curtea constată că dobândirea calităţii după să-vârşirea infracţiunii determină schimbarea competenţei în cazul infracţiunilor săvârşite de persoanele prevăzute în art. 29 pct. 1 C.proc.pen. din 1968.

Prin sentinţa penală nr. 955/05.11.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, pronunţată în dosar nr. 3224/1/2013, s­a hotărât:

„Trimite plângerea formulată de petenta [...] îm­potriva rezoluţiei din 14 mai 2013 dispusă în dosarul nr. 754/P/2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curţi de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, spre competentă soluţionare, la Curtea de Apel Constanţa”.

Pentru a se pronunţa astfel, Înalta Curţi de Casaţie şi Justiţie a reţinut că petenta a formulat plângere prin care a criticat soluţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de [...], [...], [...], [...], [...], [...] şi [...] iar instanţa că­reia i­ar reveni competenţa să judece cauza în prima in­stanţă este Curtea de Apel Constanţa, potrivit art. 281

pct. 1 lit. b) C.proc.pen., întrucât [...] a fost procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa.

Cauza s­a înregistrat pe rolul Curţii de Apel Constanţa la data de 18.02.2014.

La termenul de judecată din data de 13.03.2013, Curtea a pus în discuţia părţilor excepţia necompetenţei după calitatea persoanei a Curţii de Apel Constanţa.

În acest sens, Curtea constată următoarele:

Din adresa nr. 470/IX­3/2014 din data de 12.03.2014 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Constanţa, adresă depusă la dosarul Curţii, re­iese că intimatul [...] are calitatea de procuror în cadrul Direcţiei Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Constanţa din data de 7.01.2013.

Potrivit art. 40 alin. (2) C.proc.pen. în vigoare până la data de 1.02.2014: „Dobândirea calităţii după săvârşirea infracţiunii nu determină schimbarea competenţei, cu excepţia infracţiunilor săvârşite de persoanele prevăzute în art. 29 pct. 1”.

În consecinţă, Curtea constată că dobândirea calităţii după săvârşirea infracţiunii determină schimbarea com­petenţei în cazul infracţiunilor săvârşite de persoanele prevăzute în art. 29 pct. 1 C.proc.pen. din 1968.

Faţă de aspectele expuse mai sus, Curtea reţine că în­cepând cu data de 7.01.2013 intimatul [...] are calitatea de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curţi de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Constanţa, calitate menţionată în art. 29 pct. 1 lit. e) C.proc.pen. în vigoare până la data de 1.02.2014 care determină schimbarea competenţei de soluţionare a cauzei, potrivit art. 40 alin. (2) C.proc.pen. în vigoare până la data de 1.02.2014, competenţa după calitatea persoanei de soluţionare a cauzei potrivit art. 2781 alin. (1) C.proc.pen. din 1968 revenind astfel Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Curtea constată, de altfel, că dispoziţiile legale menţi­onate mai sus au corespondent şi în dispoziţiile din Noul Cod de procedură penală, respectiv în prevederile art. 40 alin. (1) şi art. 48 alin. (2) C.proc.pen. în vigoare de la data de 1.02.2014.

Faţă de ansamblul considerentelor expuse, Curtea va admite excepţia necompetenţei după calitatea persoanei a Curţii de Apel Constanţa.

În baza art. 50 alin. (1) C.proc.pen., Curtea va decli­na competenţa de soluţionare a plângerii formulată de petenta [...] împotriva rezoluţiei procurorului din data de 19.03.2013 dată în dosar nr. 1/P/2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin urmare, în baza art. 51 alin. (1) C.proc.pen., Curtea va constata intervenit conflictul negativ de com­petenţă, având în vedere că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Curtea de Apel Constanţa şi­au declinat reci­proc competenţa de soluţionare a prezentei cauzei.

25Săptămâna Juridică nr. 31/2014 » Litteris e-Publishing

Drept penal

DREPT PENAL

Aplicarea legii penale

I.C.C.J. secţia penală, decizia nr. 609 din 19 februarie 2014

(cuvinte cheie: aplicarea legii penale, grup infracţional organizat, spălare de bani)

Aplicarea­ legii­ penale­ mai­ favorabile­pâ­nă­ la­ judecarea­ definitivă­ a­ cauzei.­Grup­ infracţional­ organizat.­ Infrac­ţiu­nea­de­spălare­a­banilor­

N.­C.­pen.,­art.­5,­art.­367 Legea­nr.­656/2002,­art.­29­alin.­(1)

1. Iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat, aderarea sau sprijinirea, sub orice for-mă, a unui astfel de grup, în scopul comiterii infracţiunii de spălare a banilor, se încadrează în art. 367 alin. (1) din noul Cod penal.

2. Infracţiunea de spălare a banilor, prevăzută în art. 29 alin. (1) din Legea nr. 656/2002, nu este condi-ţionată de existenţa unei hotărâri de condamnare pentru infracţiunea din care provin bunurile. În acest sens, potrivit art. 9 paragraf 5 din Convenţia Consiliului Europei privind spălarea, descoperirea, seches-trarea şi confiscarea produselor infracţiunii şi finanţarea terorismului, adoptată la Varşovia la 16 mai 2005, ratificată prin Legea nr. 420/2006, condamnarea anterioară sau simultană pentru infracţiunea predicat nu este o condiţie a condamnării pentru infracţiunea de spălare a banilor.

(...) Prealabil analizării motivelor de recurs formulate de inculpat, se impun a fi făcute câteva precizări pentru stabilirea limitelor analizării recursului. Astfel, în raport cu modificările legislative aduse prin Legea nr. 2/2013 cazurilor de casare şi Legea nr. 255/2013 pentru pune­rea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de pro­cedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, se constată că, pentru situaţiile tranzitorii, în art. 12 este menţionat expres că recursurile aflate în curs de so­luţionare la data intrării în vigoare a legii noi (Codul de procedură penală intrat în vigoare la 1 februarie 2014), declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse ape­lului potrivit vechilor dispoziţii procedurale, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispo­ziţiilor legii vechi privitoare la recurs.

Legea nr. 2/2013 a impus o nouă limitare a devoluţiei căii de atac a recursului, în sensul că unele cazuri de ca­sare au fost abrogate, altele modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a cazului prevăzut de pct. 172 al art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. anterior, scopul urmă­rit, prin amendarea cazurilor de casare, fiind acela de a se restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul acestei căi ordinare de atac, doar la chestiuni de drept.

După cum se poate observa, în cauză s­a pronunţat o hotărâre ce a fost supusă căii de atac a apelului potrivit normelor procedurale anterioare, iar decizia recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Bacău, Secţia penală, cauze minori şi de familie, la data de 21 iunie 2013, ul­

terior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind une­le măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti (15 februarie 2013); ca atare, este supusă casării numai sub aspectul motivelor de recurs prevăzute în art. 3859 C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat, dispoziţiile tranzitorii cu­prinse în art. II din lege ­ referitoare la aplicarea, în con­tinuare, a cazurilor de casare prevăzute de Codul de pro­cedură penală anterior modificării ­ vizând exclusiv cau­zele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteză care, însă, nu se regăseşte în cauză.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. anterior, invocat de recurentul inculpat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că din expunerea motivelor care susţin această critică, în esenţă, rezultă că sunt critici ce vizează situ­aţia de fapt reţinută în privinţa sa de instanţele inferi­oare, în sensul că nu sunt probe care să dovedească că acesta a ascuns provenienţa sumelor de bani investite în achiziţionarea unor imobile sau că banii primiţi din stră­inătate provin din comiterea de infracţiuni; prin urmare, criticile sale se circumscriu cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. anterior. Or, aşa cum s­a menţionat în cele ce preced, judecata în recurs se limitează la motivele de casare expres prevăzute de lege, astfel că o analiză a cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. anterior, abrogat prin adoptarea Legii nr. 2/2013, ce vizează eroarea gra­

26 Săptămâna Juridică nr. 31/2014 » Litteris e-Publishing

Drept penal

vă de fapt invocată de inculpat, nu mai pot face obiectul examinării de către instanţa de ultim control judiciar.

Cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în cauză, pri­mul termen de recurs a fost stabilit la data de 4 decem­brie 2013, iar de la data pronunţării deciziei în apel, 21 iunie 2013 şi până la soluţionarea recursului, 19 februa­rie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, care impune o analiză a incidenţei dispoziţiilor privind aplicarea legii penale mai favorabile.

Potrivit dispoziţiilor art. 5 C. pen., în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea penală mai favorabilă, iar pentru a determi­na legea penală incidentă se impune a se analiza dacă fapta mai este incriminată de legea penală nouă şi aceas­ta poate retroactiva, în sensul că este mai favorabilă cu privire la încadrarea juridică; caracterul unitar al dispozi­ţiilor referitoare la pedeapsă şi circumstanţe de individu­alizare în raport cu încadrarea juridică la momentul să­vârşirii faptei şi la data judecării recursului şi instituţiile incidente în raport cu incriminarea sau sancţiunea (care agravează sau atenuează răspunderea penală şi limitele de pedeapsă).

Examinarea încadrării juridice dată faptei se impune pentru a se stabili dacă suntem în prezenţa unei dezin­criminări, urmare a abrogării unor texte de lege, precum şi sub aspectul situaţiei premisă pentru analiza, în con­cret, a consecinţelor privind regimul sancţionator.

Astfel, în ceea ce priveşte modificările legislative in­tervenite cu privire la elementele constitutive ale in­fracţiunilor prevăzute în art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 rapor­tat la acuzaţiile aduse inculpatului C.M., se constată următoarele:

Conform art. 126 pct. 1 şi 2 şi art. 247 din Legea nr. 187/2012, referitor la Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, art. 2 din legea specială a fost modificat în sensul că no­ţiunea de grup infracţional organizat este definită de art. 367 alin. (6) C. pen., iar infracţiunea gravă este in­fracţiunea pentru care legea prevede pedeapsa detenţiu­nii pe viaţă sau pedeapsa închisorii al cărei maxim special este de cel puţin 4 ani, precum şi următoarele infracţiuni: supunerea la muncă forţată sau obligatorie, prevăzută la art. 212 din Codul penal; divulgarea informaţiilor secre­te de serviciu sau nepublice, prevăzută la art. 304 din Codul penal; ştergerea sau modificarea marcajelor de pe arme letale, prevăzută la art. 344 din Codul penal; infracţiuni privind concurenţa neloială; infracţiuni de corupţie, infracţiunile asimilate acestora, precum şi in­

fracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene; infracţiuni privind traficul de droguri; infrac­ţiuni privind regimul juridic al precursorilor de droguri; infracţiuni privind nerespectarea dispoziţiilor privind introducerea în ţară de deşeuri şi reziduuri şi infracţi­uni privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc. Art. 7 a fost abrogat.

Abrogarea art. 7 din lege nu echivalează, însă, cu o dezincriminare a faptei, operând de fapt o preluare a normei de incriminare în dispoziţiile art. 367 alin. (1) C. pen., text care a intrat în vigoare la 1 februarie 2014, atât sub aspectul conţinutului constitutiv al infracţiunii, cât şi al formei de vinovăţie cerută de lege, astfel cum a fost reglementată în legea specială veche.

În art. 7 din Legea nr. 39/2003 era incriminată iniţie­rea sau constituirea unui grup infracţional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup, limitele de pedeapsă fiind cuprinse între 5 şi 20 ani închisoare şi interzicerea unor drepturi.

În alin. (2) se prevedea că pedeapsa pentru faptele prevăzute la alin. (1) nu poate fi mai mare decât sancţiu­nea prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional organizat.

Alin. (3) al articolului prevedea că, dacă faptele prevă­zute la alin. (1) au fost urmate de săvârşirea unei infracţi­uni grave, se aplică regulile de la concursul de infracţiuni.

În art. 367 alin. (1) C. pen. este incriminată, sub de­numirea marginală de „Constituire a unui grup infracţi­onal organizat”, fapta de iniţiere sau constituirea unui grup infracţional organizat, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup, limitele de pedeapsă fiind cuprinse între 1 şi 5 ani închisoare şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(...) În alin. (3) al articolului se prevede că în situaţiile în care faptele de la alin. (1) şi (2) au fost urmate de să­vârşirea unei infracţiuni, se aplică regulile de la concur­sul de infracţiuni. (....)

Prin grup infracţional organizat se înţelege grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, con­stituit pentru o anumită perioadă de timp şi pentru a acţiona în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni.

Din analiza comparativă a celor două texte de lege sub aspectul acuzaţiilor aduse inculpatului C.M., respectiv, că în perioada 2002­2005 a făcut parte dintr­un grup infracţional organizat, la care a aderat şi pe care l­a spri­jinit încă de la înfiinţare, se constată că sub aspectul ele­mentului material al laturii obiective şi sub aspectul for­mei de vinovăţie cerute de lege nu sunt diferenţe între textul art. 7 din legea specială anterioară şi cel al art. 367 alin. (1) C. pen. Definiţia dată grupului infracţional or­

27Săptămâna Juridică nr. 31/2014 » Litteris e-Publishing

Drept penal

ganizat din noul Cod penal înlătură cerinţa privitoare la scopul constituirii grupului ­ obţinerii direct sau indirect a unui beneficiu financiar sau material ­, fiind suficientă constituirea unui grup organizat doar în scopul săvârşi­rii uneia sau mai multor infracţiuni; prin urmare, nici sub acest aspect nu se poate aprecia că noua dispoziţie legală a eliminat vreun element de care depinde caracte­rul penal al faptei ori forma de vinovăţie; dimpotrivă, a lărgit sfera noţiunii grupului infracţional organizat.

Referitor la infracţiunea de spălare a banilor, prevăzu­tă în art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (ante­rior art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, potrivit dispoziţi­ilor art. 111 pct. 2 şi art. 247 din Legea nr. 187/2012, textul art. 29 alin. (1) lit. b) prevede că, constituie in­fracţiunea de spălare a banilor şi se pedepseşte cu închi­soare de la 3 la 10 ani fapta de ascundere ori disimularea adevăratei naturi a provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturi­lor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni, fără a se aduce modificări pri­vind conţinutul constitutiv al infracţiunii care să atra­gă incidenţa în cauză a dispoziţiilor prevăzute în art. 3 din Legea nr. 187/2012 (fapta comisă sub imperiul legii vechi să nu mai constituie infracţiune sub imperiul legii noi datorită lipsei unui element constitutiv ori a formei de vinovăţie cerută de lege).

Astfel, la data de 1 februarie 2014 când au fost modifi­cate dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. b) din legea specială, noua incriminare prevede aceleaşi elemente constitutive ale laturii obiective, ca modalităţi alternative de comitere faptei, deci şi modalitatea ascunderii adevăratei proveni­enţe a banilor cunoscând că provin din comiterea infrac­ţiunilor, reţinută în sarcina inculpatului C.M. care, în pe­rioada 2002­2005, a investit banii primiţi de la membrii grupului infracţional, cunoscând că provin din comite­rea de infracţiuni la legea comerţului electronic, în cum­părarea şi construirea unor imobile pe raza Municipiului Bacău, pe numele său şi al altor persoane (44 de imobile, sumele rulate astfel fiind de 8.895.000.000 ROL, 57.100 euro şi 403.500 RON).

În ceea ce priveşte regimul sancţionator şi circum­stanţele de individualizare în raport cu încadrarea juridi­că dată faptelor reţinute în sarcina inculpatului C.M., se constată că, sub aspectul pedepsei principale, dispoziţii­le art. 367 alin. (1) C. pen. stabilesc limitele de pedeapsă mai reduse, între 1 şi 5 ani închisoare (respectiv 3 la 10 ani când pentru infracţiunea ce intră în scopul grupului infracţional pedeapsa este detenţiunea pe viaţă sau în­chisoarea mai mare de 10 ani), spre deosebire de vechea reglementare (art. 7 din legea specială), unde limitele de pedeapsă erau cuprinse între 5 şi 20 ani închisoare, însă pedeapsa aplicată nu putea fi mai mare decât sancţiunea

prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă ce intră în scopul grupului infracţional organizat.

Şi în cazul infracţiunii de spălare a banilor, modifica­rea legislativă din 1 februarie 2014 stabileşte o limită maximă mai redusă, de la 12 ani în vechea reglementare la 10 ani în noile dispoziţii, păstrând aceeaşi limită mini­mă de pedeapsă de 3 ani închisoare.

În ceea ce priveşte individualizarea în concret a pe­depselor aplicate inculpatului C.M. pentru cele două fap­te, în concurs real, reţinute în sarcina sa, din care una în formă continuată (fapta de spălare a banilor), se consta­tă următoarele:

Raportat la sancţiunea individualizată de către in­stanţa de apel care a stabilit o pedeapsă de 4 ani închi­soare pentru infracţiunea de aderarea şi sprijinire a unui grup infracţional organizat, orientată sub minimul spe­cial prevăzut de legea veche, având în vedere pedeapsa aplicată pentru infracţiunea pentru care s­a constituit grupul infracţional organizat ­ spălarea banilor ­ pentru care s­a aplicat o pedeapsă orientată spre minimul speci­al, de 4 ani şi 6 luni închisoare, legea nouă, deşi prevede un minim special de 1 an închisoare, nu va retroactiva, întrucât fiind o faptă concurentă cu infracţiunea de spă­lare a banilor se impune a se aplica regulile de la concur­sul de infracţiunii, care stabilesc în art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. că, în cazul concursului, se aplică pedeapsa cea mai grea la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, fapt ce ar duce la aplicarea unei pedepse mai mari inculpatului (în cauză operând şi o anulare a beneficiului suspendării sub supraveghere a executării unei pedepse de 3 ani închisoare aplicată in­culpatului pentru fapte concurente cu ele din prezenta cauză).

Totodată, având în vedere că sancţiunea a fost indivi­dualizată de către instanţa de apel cu privire la infracţi­unea de spălare a banilor într­un cuantum orientat spre minimul special care nu s­a modificat, iar în cazul tra­tamentului sancţionator pentru infracţiunea continuată [art. 42 C. pen. anterior şi art. 36 alin. (1) C. pen.] se poate aplica un spor facultativ, şi nu obligatoriu, care diferă în cuantum, fiind redus la maxim 3 ani pe legea nouă faţă de 5 ani în reglementarea anterioară [art. 34 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior], dar care nu a fost aplicat, legea nouă nu va retroactiva, iar o proporţionalizare a pedepsei nu se justifică.

Nici sub aspectul pedepselor complementare aplicate inculpatului lege penală nouă nu va retroactiva, având în vedere că aplicarea acestei pedepse a fost determinată de condamnarea inculpatului pentru infracţiunea de adera­rea şi sprijinire a unui grup infracţional organizat care prevede această sancţiune corelativ pedepsei principale atât în vechea reglementare, cât şi în noua normă de in­

28 Săptămâna Juridică nr. 31/2014 » Litteris e-Publishing

Drept penal

criminare, iar cuantumul în care a fost aplicată (de 2 ani) se încadrează în limitele impuse de noua reglementare (pe o perioadă de la 1 la 5 ani), după cum drepturile a căror exercitare a fost interzisă se regăsesc în noile dis­poziţii ale art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

Din perspectiva instituţiilor incidente în raport cu in­criminarea sau sancţiunea (care agravează sau atenuează răspunderea penală şi limitele de pedeapsă), cu referire la efectele anulării suspendării sub supraveghere, se con­stată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, regimul suspendării sub supra­veghere a executării pedepsei aplicate inculpatului pen­tru faptele concurente cu cele din prezenta cauză este cel prevăzut de Codul penal anterior. Sub aspectul revocării sau anulării beneficiului suspendării sub supraveghere a pedepsei rezultante de 3 ani închisoare aplicate incul­patului C.M. prin sentinţa penală nr. 24/D/2010 din 28 ianuarie 2010, fapte concurente cu cele din prezen­ta cauză, din examinarea comparativă a conţinutului

art. 97 C. pen. cu dispoziţiile art. 865 C. pen. anterior, se reţine că nu sunt modificări privind condiţiile anulării suspendării executării pedepsei sub supraveghere. Însă, sub aspectul consecinţelor anulării acestui beneficiu, în cazul aplicării dispoziţiilor concursului de infracţiunii cum este şi în cauza de faţă, legea penală mai favorabilă este legea veche, care nu impune în cazul contopirii pe­depselor cu închisoarea aplicate inculpatului obligativi­tatea aplicării unui spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. Prin urmare, legea penală nouă nu va retroactiva nici sub acest aspect.

Pentru toate aceste considerente anterior expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 38515

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. anterior, a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.M. împotriva deciziei nr. 107 din 21 iunie 2013 a Curţii de Apel Bacău, Secţia penală, cauze minori şi familie.

Litteris e-publishing Str. Teiul Doamnei nr. 6, bl. 22, ap. 10Cod 23581, Sector 2, BucureştiTel 021.242.01.61 Mobil: 0745.327.443Email: comenzi@saptamana­juridica.ro redactie@saptamana­juridica.ro

INFORMAŢII GENERALE:Număr de exemplare pe an: 44 Număr de pagini: 24 / exemplar Frecvenţa: săptămânală În luna Iulie şi în luna August va apărea câte un singur număr

Litterise-publishing

Săptămâna Juridică