sj nr. 30_2014

Săptămâna Juridică

Nu spune puţin în vorbe multe, ci mult în vorbe puţine!

Anul VI ▪ Nr. 30Preţ: 8 lei

Jurisprudenţă ›› Studii ›› Comentarii

Consiliu ştiinţificMonna Lisa BELU MAGDO

Pavel PERJU

Director editorialAdriana PENA

Litterise-publishing

Din cuprins›› Restituirea în natură către fostul proprietar a unui bun imobil

aflat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizată. Acţiune în despăgubiri îndreptată împotriva societăţii publice implicate în privatizare. Întinderea obligaţiei de dezdăunare

›› Succesiune. Dreptul de sezină

›› Cerere de acordare a cheltuielilor de judecată. Nepronunţarea instan ţei pe această cerere, cu încălcarea principiului disponibilităţii

›› Somaţie de plată europeană. Opoziţie formulată de pârât. Cale de atac

›› Insolvenţă. Confirmarea planului de reorganizare

›› Fixarea preţurilor de vânzare a produselor către terţi. Aprecierea gravităţii faptei anticoncurenţiale ca element de individualizare a sancţiunii aplicate

›› Stabilirea domiciliului minorului

›› Stagii de cotizare ce pot fi valorificate în cadrul deciziei de revizuire a drepturilor de pensie emise în baza O.U.G. nr. 59/2011

›› Purtare abuzivă. Încadrare juridică

15-21 septembrie apare în fiecare joi

2

Cuprins IndexA

Acceptarea succesiunii ..................................... 7Acțiune în anulare ............................................ 9Acțiune în pretenții ....................................... 11Acțiune în revendicare ..................................... 4Aplicarea legii mai favorabile ........................ 23Arbitraj ............................................................. 9Autoritate părintească ................................... 21

CCerere de reexaminare ..................................... 16Cheltuieli de judecată ....................................... 11Competență teritorială .................................... 13Concurență ....................................................... 19Conflict de competență .................................... 13Contract de dealer ............................................ 19Contract de vânzare-cumpărare de acțiuni ...... 4

DDeclinare de competență ............................... 13Despăgubiri .......................................................4Domiciliu minor ............................................. 21Drept la apărare ............................................. 15

EExecutare silită ...............................................13Expertiză ........................................................15

HHotărâre arbitrală ............................................ 9

IImobile preluate în mod abuziv ...................... 4Individualizarea pedepsei ..............................23Infracțiune de serviciu ...................................23Insolvență ......................................................18Instanță de executare ....................................13Interesul superior al copilului .......................21

continuarea pe pagina următoare »continuarea pe pagina următoare »

Drept CivilRestituirea în natură către fostul proprietar a unui bun imobil aflat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizată. Acţiune în despăgubiri îndreptată împotriva societăţii publice implicate în privatizare. Întinderea obligaţiei de dezdăunare « I.C.C.J., secţia I civilă, decizia nr. 809 din 12 martie 2014 ___________________________ 4

Succesiune. Dreptul de sezină « Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a civilă, decizia nr. 672 din 17 aprilie 2014 _______ 7

Drept procesual CivilAcţiune în anularea unei hotărâri arbitrale. Invocarea dis poziţiilor art. 364 lit. f) C. proc. civ. Condiţii de admi-si bi litate din perspectiva prevederilor art. 225 C. proc. civ. « I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. 95 din 17 ianuarie 2014 _____________________________________ 9

Cerere de acordare a cheltuielilor de judecată. Nepro-nun ţarea instanţei pe această cerere, cu încălcarea prin cipiului disponibilităţii « I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. 253 din 29 ianuarie 2014 ___________________11

Executare silită. Determinarea instanţei de executare « Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, decizia nr. 696 din 24 aprilie 2014 ________________________________13

Expertiză. Obiecţiuni formulate după rămânerea cauzei în pronunţare. Consecinţe « Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, decizia nr. 890 din 26 mai 2014 _______15

Drept ComercialSomaţie de plată europeană. Opoziţie formulată de pârât. Cale de atac « I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. 527 din 13 februarie 2014 __________________________16

3

ÎÎnțelegere anticoncurențială ..........................19

OOpoziție ..........................................................16Opțiune succesorală ......................................... 7

PPensie ............................................................. 22Plan de reorganizare ..................................... 18Poprire ........................................................... 13Prejudiciu ..........................................................4Preț recomandat ............................................ 19Principiul contradictorialității ...................... 15Principiul disponibilității .............................. 11Purtare abuzivă ............................................. 23

RRenunțarea la judecată .................................. 11

SSezină ................................................................7Somație de plată ............................................ 16Stagiu de cotizare .......................................... 22Succesiune ........................................................7

Cuprins (continuare)

Insolvenţă. Confirmarea planului de reorganizare « Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, decizia nr. 255 din 23 ianuarie 2014 ______________________________18

Drept ADministrativFixarea preţurilor de vânzare a produselor către terţi. Aprecierea gravităţii faptei anticoncurenţiale ca element de individualizare a sancţiunii aplicate « I.C.C.J., secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 1472 din 21 martie 2014 _____________________________________19

Dreptul FamilieiStabilirea domiciliului minorului « Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie, decizia nr. 783 din 12 mai 2014 ________________21

Dreptul Securităţii SocialeStagii de cotizare ce pot fi valorificate în cadrul deciziei de revizuire a drepturilor de pensie emise în baza O.U.G. nr. 59/2011 « Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă, decizia nr. 711 din 7 februarie 2014 ______________22

Drept PenalPurtare abuzivă. Încadrare juridică « I.C.C.J. secţia penală, decizia nr. 42/A din 5 martie 2014 ______________23

4 Săptămâna Juridică nr. 30/2014 » Litteris e-Publishing

Drept civil

DREPt CIvIl

Imobile preluate în mod abuziv

I.C.C.J., secţia I civilă, decizia nr. 809 din 12 martie 2014

(cuvinte cheie: imobile preluate în mod abuziv, despăgubiri, acţiune în revendicare, contract de vânzare-cumpărare de acţiuni,

prejudiciu)

Restituirea în natură către fostul proprie tar a unui bun imobil aflat în patrimo niul unei societăţi comerciale privati za tă. Acţiune în despăgubiri îndrep tată împotriva societăţii publice impli cate în privatizare. Întinderea obliga ţiei de dezdăunare

O.U.G. nr. 88/1997, art. 3, art. 324 Legea nr. 137/2002, art. 30

În ceea ce priveşte despăgubirile datorate de instituţia publică implicată în privatizare, în temeiul dis-poziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, societăţii comerciale care a pierdut imobilul în urma admiterii acţiunii în revendicare, acestea trebuie stabilite – în conformitate cu dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie acestei probleme de drept prin decizia de recurs în interesul legii nr. 18/2011 - la nivelul valorii contabile a imobilului, astfel cum era reflectată în bilanţul societăţii la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul său, valoare actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii.

Speţa: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 19.05.2008, reclamanta S.C. E. S.A. a solicitat obligarea pârâtului V.M.A. să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat Bucureşti.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că Întreprinderea de Stat E. s-a înfiinţat în urma naţionalizării societăţii anoni-me pe acţiuni S.E.R.I. după anul 1951. Prin Decretul nr. 126 din 27 aprilie 1976, în scopul construirii şcolii profesionale de pe lângă Întreprinderea E., s-a expropriat şi trecut în proprietatea statului, dându-se în administrarea directă a întreprinderii, terenurile în suprafaţă de 7.148 mp şi construcţiile aferente, conform anexei la acest Decret, anexă ce cuprinde şi terenul ce face obiectul litigiului. Prin Ordinul de transfer pentru fonduri fixe din 8.04.1987, s-a transmis din administrarea întreprin-derii E.I. Bucureşti în administrarea E., Liceul I.

La data de 10 februarie 1999, E. SA a devenit societate cu capital privat, în urma perfectării contractului de vânzare-cum-părare de acţiuni.

Odată cu cererea principală, reclamanta a formulat şi cererea de chemare în garanţie a Autorităţii Valorificării Activelor Statului, solicitând obligarea acesteia să restituie valoarea bunului imobil în cazul respingerii cererii sale în revendicare, bu-nul imobil revendicat făcând parte din terenul aflat în patrimoniul Societăţii E. SA la data reorganizării în temeiul Legii nr. 15/1990, asupra căruia are atestat dreptul de proprietate conform certificatului emis la 03.04.1995, teren inclus în capi-talul social la data privatizării S.C. E. S.A.

Prin sentinţa civilă nr. 253 din 22.02.2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti a fost respinsă ca neîntemeiată cererea principală, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta SC E. SA în contradictoriu cu pârâtul V.M.A. şi, în temeiul art. 165 C.pr.civ., a fost disjunsă cererea de chemare în garanţie formulată de reclamantă împotriva chematei în garanţie AVAS, formându-se dosarul cu nr. xxxx/3/2010, pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a.

Prin cererea precizatoare din de 21.11.2011, reclamanta a precizat temeiul juridic al cererii sale de chemare în garanţie, arătând că acesta este reprezentat de dispoziţiile art. 3 lit. g) şi de cele ale art. 324 alin. (1) şi (3) din OUG nr. 88/1997, pre-cum şi de dispoziţiile art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002.

La data de 20.03.2010, reclamanta şi-a precizat cererea solicitând, în principal, obligarea AVAS la plata sumei de 365.947 lei, cu titlu de despăgubiri reprezentând echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului de-ţinut de societatea comercială fostului proprietar, sau, în subsidiar, la plata valorii contabile a acestui imobil, respectiv suma de 145.989,315 lei.

Prin sentinţa civilă nr. 1230 din 6.06.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, au fost respinse ca nefondate excepţiile inadmisibilităţii şi prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, invocate de către pârâtă, a fost admisă în parte cererea şi a fost obligată pârâta AVAS să plătească reclamantei suma de 208.328,40 lei, cu titlu de despăgubiri, respingându-se, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata valorii de circulaţie a terenului.

5Săptămâna Juridică nr. 30/2014 » Litteris e-Publishing

Drept civil

Prin decizia nr. 247/A din 5 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de re-clamantă împotriva sentinţei civile nr. 1230/2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi a fost admis apelul declarat de către pârâtă împotriva aceleiaşi hotărâri, care a fost desfiinţată în parte, exclusiv cu privire la nesoluţionarea cererii de chemare în garanţie formulată de pârâtă, cauza fiind trimisă aceleiaşi instanţe pentru soluţionarea respectivei cereri de chemare în garanţie, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei. Prin aceeaşi decizie a fost respins, ca nefondat, şi apelul declarat de apelanta pârâtă A.A.A.S. împotriva încheierii de şedinţă din data de 19.03.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

Împotriva acestei decizii, a formulat recurs pârâta A.A.A.S (fostă AVAS).

Recursul nu este fondat.

Împrejurarea că societatea reclamantă a formulat ce-rerea sa în despăgubiri împotriva AvAS, întemeiată pe dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, pe calea cererii de chemare în garanţie introdusă deodată cu cererea principală, în revendicarea terenului a cărui proprietate, în final, a pierdut-o, nu este de natură să conducă spre calificarea acţiunii în dezdăunare ca fiind inadmisibilă sub motivul promovării acesteia mai înain-te de a se fi soluţionat irevocabil acţiunea ce a condus la pierderea bunului de către societate.

Conform dispoziţiilor art. 324 alin. (2) din acest act normativ, instituţiile publice implicate vor plăti societă-ţii comerciale privatizate sau în curs de privatizare o des-păgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al pre-judiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societate către foştii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

textul legal evocat nu instituie condiţii de introducere a acţiunii în despăgubiri, ci doar condiţii în ce priveşte angajarea obligaţiei de dezdăunare a instituţiilor publi-ce implicate, aşadar a cauzei unei astfel de obligaţii, care trebuie în mod necesar să constea în restituirea în natu-ră a imobilului deţinut de societate, către foştii propri-etari, pe baza sau ca efect al unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Această condiţie a angajării obligaţiei de dezdăuna-re din partea AvAS a fost respectată şi în cauza de faţă, chiar dacă introducerea cererii de despăgubiri a societăţii reclamante a avut loc concomitent cu aceea în revendica-re, în urma soluţionării căreia ea a pierdut proprietatea terenului, observându-se că prima instanţă a procedat în mod corect la disjungerea celor două cereri, la suspenda-rea judecării cererii de chemare în garanţie (prin înche-ierea de şedinţă din 19.04.23010) până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. xxx35/3/2008 al tribunalului Bucureşti (având ca obiect acţiunea în revendicare) şi la reluarea judecăţii acesteia după acest moment.

Ceea ce este esenţial este că, la data judecării cererii de chemare în garanţie (în despăgubiri) fusese soluţionată în mod definitiv şi irevocabil, prin deciziile nr. 770A din 20.12.2010 a Curţii de Apel Bucureşti şi nr. 4964 din 9.06.2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acţiunea în revendicare prin care societatea reclamantă a pierdut proprietatea terenului în concursul cu subdobânditorul de la fostul proprietar, condiţia legală a angajării obliga-ţiei de dezdăunare a AvAS fiind îndeplinită.

Critica este nefondată şi întrucât dispoziţiile art. 324

alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, care prevăd că despăgubirea menţionată la alin. (2) se stabileşte de comun acord cu societăţile comerciale, iar în caz de di-vergenţă, prin justiţie, au rolul de a stabili principiile de soluţionare a unor atare pretenţii ale societăţii comer-ciale regăsite în ipoteza de reglementare a art. 324, iar nicidecum pe acela de a institui o procedură prealabilă şi obligatorie formulării acţiunii în justiţie, pentru a se aprecia că, introducând direct acţiunea în justiţie fără parcurgerea acesteia, acţiunea este inadmisibilă.

Prin cea de-a treia critică a recursului, recurenta-pârâ-tă a invocat greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, sub aspectul întinderii obligaţiei sale de despăgubire.

Instanţa de recurs reţine că ambele instanţe şi-au jus-tificat în mod corect soluţia adoptată, de obligare a pâ-râtei AvAS la plata despăgubirilor datorate reclamantei în temeiul dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, ca instituţie publică implicată în procesul de privatizare, la nivelul valorii contabile a imobilului a cărui proprietate a fost pierdută, astfel cum aceasta era reflectată în bilanţul societăţii la momentul ieşirii efecti-ve a bunului din patrimoniul său, actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii, invocând dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie acestei probleme de drept prin decizia de recurs în inte-resul legii nr. 18/2011.

Astfel, prin decizia menţionată, Înalta Curte a reţinut că societăţile comerciale, ulterior procesului de privati-zare prin vânzarea pachetului de acţiuni (indiferent că a avut loc o vânzare totală sau parţială a acţiunilor de-ţinute de stat), au fost obligate la reevaluarea continuă a activelor patrimoniale, noile valori fiind reflectate la nivelul bilanţului la capitolul active.

S-a apreciat astfel, pe o linie de consecvenţă în evalua-rea patrimoniului societăţilor comerciale privatizate, că societatea comercială prejudiciată prin restituirea unor imobile către foştii proprietari - ipoteză căreia, în mod corect a fost asimilată şi cea regăsită în speţă - trebuie despăgubită cu valoarea cu care aceste imobile figurau în bilanţul societăţii la data ieşirii bunului din patrimoniul său, în condiţiile în care, respectând dezideratul fixităţii capitalului social, în locul imobilului retrocedat trebuie înscrisă valoarea acestuia rezultată în urma procesului obli-gatoriu de reevaluare.


Drept civil

Menţionând şi că aceste despăgubiri nu ar putea fi acordate la nivelul valorii de piaţă a activului retrocedat, Înalta Curte a reţinut că scopul legiuitorului în regle-mentarea posibilităţii de plată a despăgubirilor nu a fost acela de determinare a majorării capitalului social, con-form prevederilor legii nr. 31/1990, ci acela de a păstra neschimbată valoarea capitalului social, astfel cum aceasta este reflectată în activele societăţii.

Prin cea din urmă critică a recursului, s-a invocat ne-socotirea dispoziţiilor art. 30 ale legii nr. 137/2002, prin care a fost limitată valoarea despăgubirilor datorate de instituţiile publice implicate în privatizare la 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător, normă legală pe care instanţele de fond nu au aplicat-o în cauza pendinte.

Înalta Curte reţine că soluţia instanţelor de fond este legală şi sub acest aspect, întrucât dispoziţia de lege a cărei nesocotire s-a criticat nu este incidentă cauzei de faţă în considerarea a două argumente.

În primul rând, se reţine că prin dispoziţiile art. 29 din legea nr. 137/2002 se reglementează, de o manie-ră similară dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, obligaţia instituţiilor publice implicate în privatizarea societăţilor cu capital de stat, de reparare a prejudiciilor cauzate cumpărătorilor, cu care au încheiat contracte de vânzare-cumpărare de acţiuni, prin execu-tarea unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile care obligă la restituirea în natură către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

Articolul 30 alin. (1) din lege plafonează la 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător despăgubirile acor-date potrivit art. 27-29, aşadar acelea pe care instituţia publică implicată în privatizarea societăţilor cu capital de stat le datorează, în virtutea acestor dispoziţii lega-

le, cumpărătorilor cu care a încheiat contracte de vânza-re-cumpărare de acţiuni. Or, spre deosebire de această situaţie, în prezenta cauză, instanţele au a soluţiona ac-ţiunea în despăgubiri a societăţii privatizate îndreptate împotriva instituţiei publice implicate, acţiune ce are la bază un temei legal special, cel al dispoziţiilor art. 324

din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, şi care, spre deosebi-re de cel reglementat prin dispoziţiile mai sus analizate ale legii nr. 137/2002, nu limitează în niciun fel obliga-ţia de dezdăunare instituită în sarcina entităţii ce a efec-tuat privatizarea.

În al doilea rând, după cum corect au reţinut in-stanţele de fond, prevederile art. 30 alin. (1) ale legii nr. 137/2002 nu sunt incidente cauzei şi întrucât prin alin. (3) al aceluiaşi articol s-a stipulat că prevederile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, aproba-tă prin legea nr. 44/1998, cu modificările ulterioare - ce au fost abrogate prin dispoziţiile art. 56 din legea nr. 137/2002 - rămân aplicabile numai pentru contracte-le de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, respectiv 28 martie 2002. Or, contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, ce a stat la baza privatizării societăţii reclamante, a fost încheiat în anul 1999, aspect în raport de care, văzând şi reglementarea art. 30 alin. (3) sus-menţionat, se apre-ciază că pricina de faţă a fost soluţionată în mod corect exclusiv în raport de dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, şi de decizia nr. 18/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dispoziţii normative ce conturează cadrul legal de reglementare a acestui tip de acţiune, soluţia adoptată fiind pronunţată cu respec-tarea deplină a acestuia.


Drept civil

DREPt CIvIl

Expropriere

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a civilă, decizia nr. 672 din 17 aprilie 2014

(cuvinte cheie: succesiune, sezină, acceptarea succesiunii, opţiune succesorală)

Succesiune. Dreptul de sezină

C.civ. din 1864, art. 653, art. 700

Posesiunea de drept a moştenirii produce efecte juridice în sensul că moştenitorul sezinar poate intra în stăpânirea de fapt şi administrarea tuturor bunurilor succesorale fără îndeplinirea vreunei formalităţi prealabile, respectiv poate exercita drepturile şi acţiunile patrimoniale dobândite prin moştenire. Toate aceste facilităţi legale recunoscute moştenitorului sezinar vin în beneficiul descendenţilor şi ascenden-ţilor defunctului, însă nu exclud obligaţia acestora de a se supune exigenţei înscrise în art. 700 Cod civil, respectiv de a opta pentru succesiunea defunctului, respectiv de a renunţa la aceasta, ştiut fiind că nicio persoană nu poate fi obligată să moştenească în contra voinţei sale.

(…) Curtea nu poate primi susţinerea recurentei pârâ-te, în sensul că, fiind moştenitoare descendentă şi fiind de drept sezinară asupra bunurilor moştenirii, trebuie considerată moştenitoare acceptantă a succesiunii de-functei sale mame.

Recurenta a susţinut că moştenitorul care se bucură de sezină poate exercita acţiunile succesorale, chiar dacă nu stăpâneşte în fapt bunurile moştenirii. Această afir-maţie este corectă în sensul că, legiuitorul nu impune o stăpânire în concret, în fapt, a bunurilor moştenirii, le-giuitorul prevăzând doar că acesta se bucură de sezină în puterea legii, fără a fi nevoie de o cerere în acest sens sau de o recunoaştere din partea altei persoane, respectiv de o stăpânire efectivă a bunurilor moştenirii. Numai că, recurenta confundă acest beneficiu al legii cu obligaţia care îi incumbă şi care rezultă din dispoziţiile art. 700 C.civ., care obligă chiar şi aceste persoane să se manifeste într-un mod neechivoc dacă acceptă sau nu moştenirea, ştiut fiind că nimeni nu este obligat să accepte o succesi-une, fiecare persoană având a decide dacă este în benefi-ciul ei sau nu acceptarea unei succesiuni.

Astfel cum rezultă din dispoziţia de drept reglemen-tată prin art. 653 alin. (1) C. civ., sezina este un benefi-ciu al legii în virtutea căruia anumiţi moştenitori „au de drept posesia succesiunii din momentul morţii defunc-tului”. În esenţă, potrivit interpretării date de doctrina de specialitate acestei dispoziţii legale, sezina conferă moştenitorului în cauză posibilitatea juridică de a intra în stăpânirea bunurilor succesorale şi de a exercita drep-turile şi acţiunile dobândite de la defunct sau intrate în moştenire ulterior fără a fi necesară atestarea prealabilă a calităţii de moştenitor pe cale notarială sau judecăto-rească. Posesiunea de drept a moştenirii produce efecte juridice în sensul că moştenitorul sezinar poate intra în stăpânirea de fapt şi administrarea tuturor bunurilor succesorale fără îndeplinirea vreunei formalităţi preala-

bile, respectiv poate exercita drepturile şi acţiunile patri-moniale dobândite prin moştenire. toate aceste facilităţi legale recunoscute moştenitorului sezinar vin în bene-ficiul descendenţilor şi ascendenţilor defunctului, însă nu exclude obligaţia acestora de a se supune exigenţei dispoziţiei înscrise în art. 700 C. civ., respectiv de a opta pentru succesiunea defunctului, respectiv de a renunţa la aceasta, ştiut fiind că nicio persoană nu poate fi obli-gată să moştenească în contra voinţei sale.

Potrivit art. 689 teza a II-a C. civ. de la 1864, accep-tarea este expresă atunci când succesibilul îşi însuşeşte calitatea de erede printr-un înscris autentic sau sub sem-nătură privată, voinţa de a accepta succesiunea trebuind, aşadar, să fie manifestată în formă scrisă. Înscrisul con-statator al acceptării pure si simple nu trebuie, însă, sa fie redactat cu respectarea unor formule sacramentale şi speciale pentru a constata acceptarea succesiunii, pu-tând fi făcută şi prin mandatar împuternicit în formă scrisă.

legat de aceste consideraţii teoretice, Curtea constată că în mod greşit a susţinut recurenta pârâtă că prin cere-rea de deschidere a succesiunii defunctei N.I. , înregistra-tă la BNP N. la data de 08.03.2000, intimata reclamantă ar fi recunoscut-o drept moştenitoare, atâta vreme cât respectiva cerere reprezintă un formular, unde recurenta este menţionată la rubrica persoanelor cu vocaţie succe-sorală la moştenire. Or, noţiunea de vocaţie (chemare) la moştenire desemnează vocaţia potenţială (eventuală) a unor persoane de a culege moştenirea lăsată de o altă persoană. Numai în urma analizării actelor şi lucrărilor efectuate, notarul public, în baza atribuţiilor conferite de lege, are a determina în concret care sunt adevăraţii succesibili ai defunctului după care s-a solicitat deschi-derea moştenirii. Mai mult, prin respectiva cerere, re-clamanta nu a făcut nicio precizare neechivocă în sen-sul recunoaşterii recurentei de succesor al defunctei lor


Drept civil

mame, neputându-se ignora faptul că actul de acceptare este în mod esenţial un act personal.

totodată, Curtea, analizând cererea depusă de recu-renta pârâtă la acelaşi notariat la data de 24.03.2000, reţine că aceasta nu a menţionat în mod neechivoc că înţelege să accepte moştenirea după defuncta sa mamă, nici folosind o atare menţiune sau alţi termeni din care poate fi dedusă în mod categoric această intenţie. Astfel, în primul alineat, recurenta arată că succesiunea deschi-să în numele defunctei se bazează pe acte false. În cel de-al doilea alineat, recurenta face vorbire de data dece-sului, contestând ca fiind data de 5.10.1999. Or, o atare atitudine nu poate susţine nicidecum intenţia sa de ac-ceptare, fiind evident că aceasta contesta însăşi deschi-derea succesiunii. În cel de-al treilea alineat, recurenta face vorbire de anumite terenuri, susţinând că acestea au aparţinut defunctului N.D., respectiv că atât ea, cât şi defuncta sa mamă, au calitate de moştenitoare ale aces-tui defunct în baza titlului eliberat în baza legii fondului funciar şi a unor hotărâri judecătoreşti. Or, referirea ex-presă doar la moştenitorii defunctului N.D. şi la bunurile din masa succesorală rămasă de pe urma acestui defunct nu poate avea valoarea acceptării succesiunii defunctei N.I. În cel de-al patrulea alineat, recurenta a susţinut că în registrul agricol din anii 1951-1955 reclamanta nu se regăseşte ca moştenitoare. În finalul cererii, recurenta a solicitat analizarea cererii şi actelor dosarului format, rugând a fi ataşată la dosarul notarial format cerere sa împreună cu actele anexe constând în hotărâri judecăto-reşti, o adresă de la Cimitirul Belu, una de la inspectora-tul General al Poliţiei, precum şi o copie de pe registrul agricol la care a făcut referire.

Recurenta a susţinut că în perioada 04.05.2011 până la data de 26.09.2012 a fost suspendată prezenta pricină până la soluţionarea cauzei având ca obiect contestarea actului de deces şi a datei la care defuncta sa mamă a de-cedat, respectiv că aferent acestei perioade, prescripţia dreptului de opţiune succesorală ar fi fost întreruptă în baza art.16 din Decretul nr.167/1958. Or, această peri-oadă vizată de recurentă - ca şi cea cuprinsă între data introducerii respectivei acţiuni (30.04.2010) şi data de 29.03.2012, când sentinţa pronunţată în respectivul dosar a devenit irevocabilă, referitor la care s-a susţi-nut, de asemenea, că a operat întreruperea prescripţiei

dreptului de opţiune succesorală - este ulterioară celei în care s-a scurs termenul de opţiune succesorală, ştiut fiind că începutul prescripţiei acestui termen se situează la data morţii celui care lasă moştenirea, indiferent de momentul înscrierii în registrele de stare civilă şi chiar dacă succesibilul a luat cunoştinţă mai târziu de moartea celui care lasă moştenirea. Or, acest termen s-a împlinit la data de 05.04.2000, calcul rezultat în urma adăugării celor 6 luni vizate de textul legal la data decesului, re-spectiv 05.10.1999.

Curtea nu poate valida susţinerea recurentei în sensul că întâmpinarea formulată la data de 15.02.2011, în pre-zenta cauză, poate reprezenta un act de acceptare a moş-tenirii de vreme ce acest act procedural s-a realizat ulte-rior datei vizate, şi anume 05.04.2000, dată până la care recurenta ar fi trebuit să facă asemenea acte de acceptare a moştenirii. Pentru acelaşi argument nici cererea recon-venţională formulată la data de 24.10.2012 în pricina de faţă nu poate fi reţinută drept o manifestare de voinţă în sensul acceptării succesiunii mamei recurentei.

În mod greşit a susţinut recurenta că instanţa de apel în mod nelegal a confirmat hotărârea instanţei de fond care a confundat prescripţia dreptului de opţiune suc-cesorală prevăzută de art. 700 C. civ. cu excepţia lipsei calităţii procesuale active.

Astfel, în considerentele hotărârii atacate, instanţa de apel a expus exigenţele art. 700 C. civ. şi a conchis în sensul că apelantei i s-a prescris dreptul de opţiune suc-cesorală având în vedere că prin cererea pe care a adre-sat-o notarului public la data de 24.03.2000 nu probează că a acceptat moştenirea de pe urma mamei sale, expres ori tacit, respectiv că cererile depuse în faţa instanţei de judecată din care ar putea rezulta acceptarea moştenirii au fost depuse după împlinirea termenului de opţiune succesorală. Nefiindu-i recunoscută calitatea de moşte-nitoare după decesul mamei sale, instanţa de apel a apre-ciat că aceasta nu poate sesiza instanţa cu o cerere, cum este cererea reconvenţională, având ca obiect reducţiu-nea testamentului şi ieşirea din indiviziune, de vreme ce aceste solicitări nu pot fi făcute decât de către o persoană căreia i s-a recunoscut această calitate de succesor.


Drept procesual civil

DREPt PROCESUAl CIvIl

Arbitraj

I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. 95 din 17 ianuarie 2014

(cuvinte cheie: arbitraj, acţiune în anulare, hotărâre arbitrală)

Acţiune în anularea unei hotărâri arbitra le. Invocarea dispoziţiilor art. 364 lit. f) C. proc. civ. Condiţii de admisibilita te din perspectiva prevede rilor art. 225 C. proc. civ.

C. proc. civ. din 1865, art. 225, art. 364 lit. f)

Noţiunea de „cerere” la care fac referire dispoziţiile art. 364 lit. f) C. proc. civ. este ataşată ideii de cere-re de chemare în judecată, reconvenţională, de chemare în garanţie sau capetelor de cerere cu care părţile învestesc tribunalul arbitral sau instanţa, nu oricărei cereri formulate în litigiul arbitral sau în proces, întrucât numai aceste prime cereri presupun o pronunţare care să se materializeze în cuprinsul sentinţei şi numai acestea sunt apte, în cazul în care sunt nesocotite, să ducă la anularea sentinţei arbitrale.

Prin urmare, „cererea”care vizează aplicarea dispoziţiilor art. 225 C. proc. civ. şi care ţine de aprecie-rea probelor, respectiv tinde spre completarea acestor probe, în raport de lipsa nejustificată a unei părţi la interogatoriu sau de refuzul acesteia de a răspunde la interogatoriu, nu intră în sfera noţiunii de cerere la care se referă art. 364 lit. f) C. proc. civ., întrucât nu instituie obligaţia unui răspuns, a unei pronunţări din partea tribunalului arbitral, care are facultatea de a face aplicarea art. 225 C. proc. civ. sau nu, după libera apreciere.

Speţa: Prin sentinţa arbitrală nr. 213 din 8 noiembrie 2012, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a respins ca neîntemeiată acţiunea arbitrală formulată de reclamanta SC E.A. SRL împotriva pârâtei SC C.E. Bank (România) SA.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul arbitral a reţinut că a fost sesizat cu o cerere de arbitrare prin care reclamanta a solicitat să se constate nulitatea absolută a actelor juridice (notificări, grafice de rambursare, acte juridice care au stat la baza lor sau care le-au succedat) despre a căror întocmire reclamanta a fost informată prin notificările nr. 120 din 20 mai 2008, nr. 324 din 3 octombrie 2008 şi nr. 38 din 30 ianuarie 2009, prin care banca pârâtă C.E. Bank (România) SA a modificat în unila-teral rata dobânzii; să o oblige pe pârâtă la restituirea dobânzii plătite suplimentar faţă de cea convenită de părţi, evaluată provizoriu la 95.960 Euro (în echivalent de 416.567,27 lei); să o oblige pe pârâtă la restituirea sumei de 55.906,22 Euro (în echivalent de 243.376,55 lei), pe care pârâta a reţinut-o cu titlu de comision pentru rambursarea anticipată a creditului acor-dat, ca şi la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt, tribunalul arbitral a reţinut că la 3 iunie 2005 părţile au încheiat contractul de limită de creditare nr. 651, prin care pârâta, în calitate de împrumutător, i-a acordat reclamantei, în calitate de împrumutat, suma de 5.400.000 euro pe facilitatea credit, cu maturitate la 31 decembrie 2012, contractul fiind completat şi modificat succesiv prin patru acte adiţionale.

A reţinut şi că, ulterior încheierii actelor adiţionale, pârâta i-a transmis reclamantei trei notificări referitoare la modifi-carea ratei dobânzii şi că pârâta a fost nemulţumită de aceste modificări, motiv pentru care a restituit creditul anticipat şi a optat pentru o altă alternativă de finanţare, încheind un contract cu o altă bancă.

Pe fondul cererii, Tribunalul arbitral a reţinut că, din examinarea contractului de limită de creditare şi a actelor adiţionale la acesta, reiese că părţile au optat pentru un credit cu dobândă variabilă şi că prin art. 2.2 din actul adiţional de la 13 iunie 2005 părţile au stabilit rata dobânzii, dar şi dreptul băncii de a modifica această rată în funcţie de situaţia financiară a îm-prumutatului şi de condiţiile de piaţă, banca având datoria de a notifica împrumutatului aceste modificări.

A reţinut tribunalul arbitral că pârâta, prevalându-se de clauza 2.2, i-a notificat reclamantei modificările aduse ratei do-bânzii şi că înrăutăţirea situaţiei financiare a reclamantei, dar şi caracterul justificat al modificării au fost reţinute în mod irevocabil prin sentinţa arbitrală nr. 76 din 1 aprilie 2011 a aceluiaşi tribunal arbitral.

A reţinut, de asemenea, că reclamanta a rambursat anticipat creditul acordat de pârâtă, că aceasta din urmă a reţinut în această situaţie comisionul aferent şi că prin aceeaşi sentinţă arbitrală evocată în precedent s-a apreciat că perceperea comi-sionului se justifică drept compensare pentru că banca a renunţat la termen.

Tribunalul nu a primit susţinerile reclamantei despre faptul că art. 2.2 din actul adiţional nr. 1 reprezintă o condiţie pur



Curtea de apel a statuat în mod corect, în acord cu o doctrină şi o jurisprudenţă constante, că noţiunea de „cerere” la care fac referire dispoziţiile art. 364 lit. f) C. proc. civ. este ataşată ideii de cerere de chemare în ju-decată, reconvenţională, de chemare în garanţie etc. sau capetelor de cerere cu care părţile învestesc tribunalul arbitral sau instanţa, nu oricărei cereri formulate în liti-giul arbitral sau în proces, întrucât numai aceste prime cereri presupun o pronunţare care să se materializeze în cuprinsul sentinţei şi numai acestea sunt apte, în cazul în care sunt nesocotite, să ducă la anularea sentinţei arbitrale.

În speţă, „cererea” la care se referă recurenta vizea-ză aplicarea dispoziţiilor art. 225 C. proc. civ. şi ţine de

aprecierea probelor, respectiv tinde spre completarea acestor probe, în raport de lipsa nejustificată a unei părţi la interogatoriu sau de refuzul acesteia de a răspunde la interogatoriu, cu o mărturisire deplină sau cu un început de dovadă.

O astfel de cerere nici nu era necesar a veni din par-tea uneia din părţile litigante, după cum nici nu instituia obligaţia unui răspuns, a unei pronunţări din partea tri-bunalului arbitral, care avea facultatea de a face aplicarea art. 225 C. proc. civ. sau nu, după libera apreciere („… instanţa poate socoti aceste împrejurări…”).

potestativă, argumentând în sensul că modificările nivelului dobânzii s-au făcut în funcţie de situaţia economică a reclaman-tei, nu ca urmare a impunerii de către bancă a unei condiţii pur potestative.

A reţinut, de asemenea, că reclamanta nu a dovedit nici cauza ilicită, nici încălcarea ordinii publice şi a bunelor moravuri ca motive de nulitate absolute şi că, faţă de cuprinsul art. 2.2 din actul adiţional nr. 1, în care sunt indicate condiţiile în care dobânda poate fi modificată, nu se poate vorbi despre un obiect al acestei clauze nedeterminat sau nedeterminabil.

În ceea ce priveşte cererile de restituire a sumelor plătite cu titlu de dobândă suplimentare, de comision pentru rambursare anticipată şi de comision pentru folosirea liniei de credit, tribunalul arbitral le-a apreciat ca neîntemeiate, întrucât acestea au fost percepute pe baza contractelor şi a actelor adiţionale.

Pe cale de consecinţă, cererea de arbitrare a fost apreciată ca neîntemeiată şi a fost respinsă.

Împotriva acestei sentinţe arbitrale a exercitat acţiune în anulare reclamanta.

Prin sentinţa civilă nr. 30/2013 din 18 martie 2013, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca nefondată acţiunea în anulare.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta susţinând că prima instanţă a lăsat fără sancţiune omisiunea arbitrilor de a se pronunţa pe cererea recurentei de aplicare a dispoziţiilor art. 225 C. proc. civ.





Judecata

I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. 253 din 29 ianuarie 2014

(cuvinte cheie: cheltuieli de judecată, acţiune în pretenţii, principiul disponibilităţii,

renunţarea la judecată)

Cerere de acordare a cheltuielilor de jude c ată. Nepronunţarea instanţei pe această cerere, cu încălcarea princi piului disponibilităţii

C. proc. civ. din 1864, art. 246, art. 247

Instanţa de judecată nu se poate dezînvesti de cererea formulată de una dintre părţile din proces, decât exclusiv prin actul de dispoziţie al aceleiaşi părţi, în sensul renunţării la judecată sau la drept, conform art. 246, respectiv, art. 247 C. proc. civ., ori, evident, prin soluţionarea pe fond sau pe excepţie a cauzei. Astfel, dacă una dintre părţi a făcut o cerere expresă cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată, cerere la care nu s-a renunţat în mod explicit, este nelegală hotărârea prin care instanţa reţine că nu s-a formulat o astfel de solicitare, fiind luate în considerare exclusiv aspectele vizate în încheierea de dezba-teri de la ultimul termen de judecată, dezbateri în cadrul cărora partea nu a făcut nicio referire la această cerere, această hotărâre fiind dată cu încălcarea principiului disponibilităţii şi a dispoziţiilor art. 246 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 86/14 martie 2012, tribunalul timiş a respins excepţiile invocate şi a admis acţiunea re-clamantei, obligând pârâta la plata sumei de 256.548,84 EURO către reclamantă şi a dobânzii legale aferente începând cu data de 26 ianuarie 2011 şi până la plata efectivă. totodată, s-au admis cererile de chemare în garanţie formulate faţă de SC A.E. SRl şi SC C.P. SRl, fiind obligată chemata în garanţie SC A.E. SRl la plata sumei de 164.875,26 EURO către pârâta SC C.R. SRl şi a dobânzii legale aferente începând cu 26 ianuarie 2011 până la data plăţii efective, iar chemata în garanţie SC C.P. SRl a fost obligată la 91.673,58 EURO cu dobânda legală de la 26 ianuarie 2011 şi până la data plăţii efecti-ve. tribunalul a respins cererea reclamantei faţă de pârâ-ta SC C.E. SA şi cererea de chemare în garanţie formulată de această pârâtă faţă de SC M.S. SRl. S-a anulat cererea de chemare în garanţie formulată de SC A.E. SRl şi au fost acordate cheltuieli de judecată în raport cu soluţiile pronunţate.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclaman-ta-pârâtă SC C. SRl şi chemata în garanţie SC A.E. SRl, pârâta învederând că înţelege să atace şi încheierile de şedinţă din 20 septembrie 2011, 8 noiembrie 2011 şi 2 martie 2012 prin care au fost soluţionate excepţiile de către prima instanţă de fond.

Prin decizia nr. 222 din 26 noiembrie 2012, Curtea de Apel timişoara a respins apelurile declarate ca nefondate.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că motivele de apel formulate privesc atât nete-meinicia şi nelegalitatea soluţiei pronunţate pe fondul cauzei, cât şi modul de soluţionare a excepţiilor respinse de instanţă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC C. SRl şi pârâta SC C.E. SA, prima recurentă criticând soluţia instanţei de apel pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., iar cea de-a doua pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că în speţă a fost pronunţată şi de-cizia nr. 22/2013 de către instanţa de apel în soluţiona-rea cererii de completare a deciziei nr. 222/2012, formu-lată de pârâta SC C.E. SA, conform art. 2812 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 22/2013, instanţa de apel a respins ce-rerea petentei-pârâte SC C.E. SA de completare a dispo-zitivului deciziei nr. 222/2012 cu soluţia dată pe cererea acestei părţi de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată, apreciind că, în speţă, nu s-a formulat o atare cerere de către intimata-pârâtă.

Împotriva deciziei nr. 22/2013 a declarat recurs pâ-râta SC C.E. SA, criticând decizia curţii de apel pen-tru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă SC C.E. SA a criticat decizia nr. 222/2012 pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., învederând că prin decizia atacată instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispo-ziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., respingând cererea recurentei-intimate de acordare a cheltuielilor de jude-cată de către apelanta-reclamantă, în condiţiile în care aceasta a căzut în pretenţii prin respingerea apelului ca nefondat.

Recurenta-pârâtă SC C.E. SA a criticat şi decizia nr. 22/2013 a instanţei de apel pentru motivul de ne-legalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în-



trucât, în soluţionarea cererii de completare a deciziei nr. 222/2012, instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că în speţă recurenta-pârâtă nu ar fi formulat o cerere de acordare a cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care prin întâmpinarea depusă în dosarul de apel o atare cere-re a fost expres formulată, iar odată cu concluziile scrise recurenta-pârâtă a făcut şi proba cheltuielilor solicitate. Chiar dacă s-ar reţine că la dezbaterile pe fond, astfel cum au fost consemnate în încheierea de dezbateri, pâ-râta nu ar fi reiterat cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, în speţă nu s-a depus o cerere de renunţare la o atare cerere, pârâta chiar insistând într-o astfel de solicitare prin concluziile scrise însoţite de înscrisurile doveditoare.

Analizând cu prioritate cele două excepţii invocate de intimata-reclamantă, cu privire la recursul declarat de recurenta-pârâtă SC C.E. SA, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că excepţia inadmisibi-lităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă SC C.E. SA împotriva deciziei nr. 222/2012 este întemeiată întru-cât din conţinutul deciziei atacate nu reiese că instanţa de apel ar fi analizat în vreun fel solicitarea acestei părţi de acordare a cheltuielilor de judecată. Ca atare, în speţă este vorba despre o omisiune a instanţei de apel de a se pronunţa pe o cerere formulată în cauză, ipoteză ce se regăseşte în dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ. Întrucât pentru situaţia în care instanţa de judecată a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere, legiuitorul a înţe-les să reglementeze o procedură specială materializată în procedura de completare a hotărârii judecătoreşti con-form art. 2812 C. proc. civ. – procedură de care, de altfel, recurenta-pârâtă a şi uzat, astfel cum reiese din actele dosarului – o atare ipoteză nu poate constitui motiv de reformare a deciziei atacate.

Pentru considerentele mai sus invocate, Înalta Curte a respins recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei nr. 222/2012 ca inadmisibil, faţă de dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază, din examinarea actelor şi lu-crărilor dosarului, că recursul declarat de recurenta-pâ-

râtă SC C.E. SA împotriva deciziei nr. 22/2013 este înte-meiat, instanţa de apel reţinând în mod greşit că în speţă nu a fost formulată o cerere de acordare a cheltuielilor de judecată de către recurenta-pârâtă, faţă de conţinutul expres al înscrisului intitulat „întâmpinare” depus la do-sarul cauzei. Instanţa de apel a făcut o greşită interpreta-re şi a dispoziţiilor art. 246 C. proc. civ. relative la renun-ţarea părţii la judecata unor cereri, luând în considerare exclusiv aspectele vizate în încheierea de dezbateri de la ultimul termen de judecată, dezbateri în cadrul cărora recurenta-pârâtă nu a făcut nicio referire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată. Or, atâta timp cât în speţă s-a făcut o cerere expresă din partea unei părţi, cerere la care nu s-a renunţat în mod explicit, în mod nelegal, cu încălcarea principiului disponibilităţii şi a dispoziţiilor art. 246 C. proc. civ., instanţa de apel a reţi-nut că nu s-a formulat o astfel de solicitare. În plus, prin concluziile scrise recurenta-pârâtă a stăruit în cererea de obligare a apelantei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, depunând şi dovezile corespunzătoare.

Prin urmare, instanţa de judecată nu se poate dezîn-vesti de cererea formulată de o parte în proces, decât exclusiv prin actul de dispoziţie al aceleiaşi părţi în sen-sul renunţării la judecată sau la drept, conform art. 246, respectiv, art. 247 C. proc. civ., ori, evident, prin soluţi-onarea pe fond sau pe excepţie. Orice altă interpretare încalcă dreptul de acces al părţii la justiţie şi înfrânge principiul disponibilităţii.

Întrucât în cauză instanţa de apel nu s-a pronunţat pe cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formula-tă de recurenta-pârâtă SC C.E. SA, apreciind în mod su-perficial că o atare solicitare nu există, în baza art. 312 C. proc. civ. se impune admiterea recursului şi casarea deciziei nr. 22/2013, urmând ca, la rejudecarea pe fond a acestei cereri, instanţa de apel să aibă în vedere şi cererea intimatei-reclamante de aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., precum şi toate cererile şi susţineri-le făcute în faţa instanţei de recurs pe această solicitare.




Competenţă

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, decizia nr. 696 din 24 aprilie 2014

(cuvinte cheie: conflict de competenţă, executare silită, instanţă de executare, competenţă

teritorială, declinare de competenţă, poprire)

Executare silită. Determinarea instanţei de executare

C. proc. civ. din 1865, art. 373 alin. (2)

Pentru determinarea instanţei de executare, art. 373 alin. (2) C. proc. civ. stabileşte un singur crite-riu, respectiv acela al locului unde se va şi efectua executarea silită, instanţa nevăzând un interes real al recurentei în a se judeca la o instanţă pe raza căreia terţul are deschise alte subunităţi însă debitorul nu are deschise conturi.

Speţa: Prin sentinţa civila nr. 3025/15.02.2013, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 a fost admisă excepţia necom-petentei teritoriale şi a fost declinata competenta de soluţionare a contestaţiei la executare prin care contestatorul SC X. SA Copşa Mica a solicitat anularea adresei de înfiinţare a popririi şi a procesului-verbal de actualizare a creanţei, precum şi a actelor de executare ulterioare.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut ca executarea silita are loc prin poprirea sumelor de bani deţinute de către contestatoare la terţul poprit din Bucureşti, iar la adresa instanţei, aceasta a răspuns ca reclamanta-contestatoare are conturi deschise la Sucursala Bucureşti sector 2 şi Sucursala Târgu-Mureş.

Cauza a fost înregistrata pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, la data de 04.03.2013 care, prin sentinţa civilă nr. 14593/24.09.2013, a admis excepţia necompetenţei teritoriale, a declinat competenta de soluţionare a cauzei în favoa-rea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi, constatând ivit conflictul negativ de competenta a dispus înaintarea dosarului Tribunalului Bucureşti, în vederea soluţionării conflictului.

În considerentele acestei sentinţe s-a reţinut ca sediul terţului poprit reprezintă locul unde se desfăşoară executarea silită atunci când poprirea este înfiinţată asupra mai multor conturi bancare deschise la mai multe unităţi operaţionale aparţinând aceluiaşi terţ poprit.

În speţă, sediul central al terţului poprit se afla în Bucureşti, sector 1, nefiind făcută dovada că executorul judecătoresc s-ar fi adresat cu o cerere de înfiinţare a popririi exclusiv asupra conturilor debitorului deschise la sucursala terţului poprit.

Prin sentinţa civilă nr.1821/22.10.2013, Tribunalul Bucureşti a stabilit competenta de soluţionare a contestaţiei la exe-cutare în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Instanţa a constatat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 373 alin. (2) C. proc. civ., Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti era instanţa de executare, întrucât bunurile asupra cărora se efectuează executarea se afla în circumscripţia sa, şi, în aceasta calitate, îi revenea, în temeiul art. 400 alin. (1) C. proc. civ., competenţa soluţionării contestaţiei la executare.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs contestatoarea S.C. X. S.A. Copşa Mică.


tribunalul Bucureşti a fost sesizat cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă ivit între Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti cu privire la soluţionarea contestaţiei la exe-cutare formulate de către S.C. X. S.A. împotriva adresei de înfiinţare a popririi emise la data de 05.06.2012 de către BEJ t.v.P., precum şi a executării înseşi iniţiate de acest birou.

Curtea are în vedere că prin adresa contestată BEJ tvP a solicitat „…” Bank, cu sediul în Bucureşti, sector 1, înfiinţarea popririi pentru recuperarea sumei tota-

le de 10.248.069,37 lei, (ulterior precizată ca fiind de 5.296.371,98 lei), partea solicitând a se înţelege intenţia sa de a solicita înfiinţarea popririi asupra tuturor contu-rilor deschise la „….” Bank.

tribunalul a stabilit competenţa de soluţionare a ca-uzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti faţă de împrejurarea că debitoarea deţine un cont deschis la o sucursala a „….” Bank din Bucureşti, Sectorul 2.

Curtea reţine că prezentei cauze îi sunt incidente dis-poziţiile art. 400 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care:



„contestaţia se introduce la instanţa de executare”, acest articol reglementând competenţa materială a instanţelor în soluţionarea contestaţiilor la executare propriu-zise.

În legătură cu acest articol, Curtea urmează să aibă în vedere dispoziţiile art. 373 alin. (2) C. proc. civ., po-trivit cu care: „Instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se va face executarea, în afara cazu-rilor în care legea dispune altfel”. Or, pentru cazul de faţă niciuna dintre părţi şi nici instanţa nu a identificat vreo dispoziţie legală derogatorie de la aplicarea dispoziţiei legale sus-indicate.

Pentru satisfacerea creanţei creditoarei prin poprire, Curtea reţine că devin aplicabile dispoziţiile art. 453 C. proc. civ. care prevăd că: „poprirea se înfiinţează la cere-rea creditorului, de executorul judecătoresc de la domici-liul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terţului poprit”.

Prin urmare, creditorul, alegând calea popririi pentru executarea silită, instanţa competentă este instanţa de la domiciliul sau sediul debitorului, ori de la domiciliul sau sediul terţului poprit.

Dispoziţiile privitoare la executarea silită au drept scop nu numai de a pune la dispoziţia celor interesaţi po-sibilitatea de realizare a drepturilor recunoscute printr-o hotărâre judecătorească sau un titlu executoriu, în cazul în care debitorul nu le aduce la îndeplinire de bunăvoie, ci constituie în acelaşi timp o garanţie procesuală a de-bitorului pentru prevenirea oricărui abuz în exercitarea dreptului de către creditorul urmăritor. Ca atare, aces-te dispoziţii au caracter imperativ, iar nerespectarea lor atrage nulitatea urmăririi, care nu poate fi acoperită în nici un mod.

Cu alte cuvinte, competenta materială, dar şi teri-torială a instanţei de executare astfel cum aceasta este stabilită prin articolele de drept la care s-a făcut referi-re mai sus, este reglementată de dispoziţii imperative, de la care părţile nu pot deroga. Or, părţile pot alege o altă instanţă de judecată în cazul în care legea permite acestora să deroge de la regulile de competenţă pe care le stabileşte, respectiv în cazul competenţei reglementate de norme dispozitive, nu însă şi în cazul de faţă.

Având în vedere că sus-numita creditoare a solicitat executarea silită a debitorului pe calea popririi, faţă de voinţa creditoarei care, se presupune, este pe deplin in-teresată ca executarea să capete finalitate, Curtea apre-ciază că Judecătoria sector 2 este competentă să solu-ţioneze prezenta contestaţie la executare, ţinând seamă de faptul că recurenta deţine un cont deschis doar la o sucursala a „….” Bank Bucureşti, din sectorul 2 al muni-cipiului Bucureşti.

Curtea apreciază că în mod corect tribunalul a reţinut că pentru determinarea instanţei de executare art. 373 alin. (2) stabileşte un singur criteriu, respectiv acela al

locului unde se va şi efectua executarea silită, instanţa nevăzând un interes real al recurentei în a se judeca la o instanţă pe raza căreia terţul are deschise alte subu-nităţi însă debitorul nu are deschise conturi, în speţă Judecătoria sector 1 Bucureşti în favoarea căreia a pledat recurenta.

Recurenta a solicitat a se face distincţie între adresele de înfiinţare a popririi asupra tuturor conturilor unui de-bitor şi adresele de înfiinţare a popririi asupra conturilor deschise doar la o unitate operaţională a băncii.

Într-adevăr, art. 454 alin. (22) dispune în sensul că în cazul în care se solicită înfiinţarea popririi pentru toate conturile unei persoane juridice, inclusiv pentru contu-rile subunităţilor fără personalitate juridică ale acesteia, se vor indica elementele de identificare pentru fiecare titular de cont în parte, respectiv pentru fiecare subu-nitate a societăţii debitoare. Or, din adresa înaintată de executorul judecătoresc nu rezultă o asemenea solicitare expresă şi detaliere, cerută de textul de lege, singurul ar-gument al recurentei fiind faptul că s-a adresat unităţii centrale, ceea ce nu acoperă întreaga exigenţă a legii.

Mai mult, în cazul de faţă, când instanţa este chemată să stabilească asupra conflictului de competenţă dintre două instanţe de pe raza municipiului Bucureşti, de vre-me ce debitorul are deschis cont doar la sucursala terţu-lui poprit situată în sectorul 2 din Bucureşti, recurenta nici nu ar fi putut îndeplini această cerinţă concretă a legii în referire la vreo subunitate a terţului poprit de pe raza sectorului 1 Bucureşti. Recurenta confundă situaţia în care un debitor are deschis cont la mai multe subu-nităţi ale acesteia, fără a avea relevanţă dacă acesta are disponibil bănesc, cu cea în care debitorul nu are deschis cont decât la una dintre acestea.

Aşa fiind nu poate fi primit argumentul recurentei în sensul că, adresându-se generic terţului poprit Piraeus Bank, acesta avea obligaţia de a înfiinţa poprirea la toate subunităţile sale, inclusiv pe raza sectorului 1 Bucureşti, care ar atrage competenţa teritorială a Judecătoriei sec-tor 1 Bucureşti, de vreme ce nu s-a făcut dovada că ar avea conturi deschise la vreuna dintre subunităţile de pe raza acestui sector, poprirea putând produce efecte doar în privinţa sumelor de bani datorate sau care vor fi dato-rate de terţ debitorului.

Cum în prezenta speţă nu poate fi vorba de înfiinţa-rea popririi asupra mai multor conturi bancare, nefăcân-du-se dovada existenţei acestor conturi bancare deschise la mai multe unităţi operaţionale aparţinând aceluiaşi terţ poprit, pe raza municipiului Bucureşti, singurul în discuţie fiind cel deschis la o subunitate din raza secto-rului 2 Bucureşti, susţinerile recurentei în sensul că uni-tatea centrală reprezintă locul unde se desfăşoară execu-tarea silită nu pot fi primite nici din această perspectivă.




Judecata

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, decizia nr. 890 din 26 mai 2014

(cuvinte cheie: expertiză, principiul contradictorialităţii, drept la apărare)

Expertiză. Obiecţiuni formulate după ră mânerea cauzei în pronunţare. Conse cinţe

C. proc. civ. din 1865, art. 129 alin. (1)

Obiecţiunile formulate de către recurentă la raportul de expertiză efectuat în cauză, depuse după ră-mânerea cauzei în pronunţare, nu mai puteau fi luate în seamă de prima instanţă, întrucât nu ar mai fi fost respectate principiile contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.

În mod corect, prima instanţă a stabilit, pe seama probelor administrate în cauză, că reclamanta este bene-ficiara unui act jurisdicţional care se impune prezentei cauze, prin autoritatea de lucru judecat, în sensul stabi-lirii calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită la des-păgubirile care i se cuvin potrivit cu dispoziţiile art. 26 din legea nr. 10/2001 fiind moştenitoarea acţionarilor societăţii Construcţia Universală.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 538 din 10.04.2009, menţinută prin decizia civilă nr. 2967/2011 a ICCJ, tribunalul Bucureşti a statuat asupra faptului că recla-manta din prezenta cauză a făcut dovada existenţei în patrimoniul autorilor N.P., P.G. şi P.t. a unui număr de acţiuni deţinute la societatea menţionată şi că ultimul bilanţ contabil al societăţii este cel din 31.12.1947 în-cheiat înainte de naţionalizare, astfel că, faţă de dispozi-ţiile art. 31.1-31.6.1 din Normele metodologice de apli-care a legii nr. 10/2001 coroborate cu cele ale art. 26 din legea nr. 10/2001 reclamanta este îndreptăţită la acor-darea măsurilor reparatorii pentru acţiunile deţinute de autorii săi la C.U. S.A.R.

Recalcularea valorii acţiunilor se face în baza valorii activului net din ultimul bilanţ contabil, cu utilizarea coeficientului de actualizare stabilit de BNR, a indicelui de inflaţie stabilit de Institutul Naţional de Statistică şi a prevederilor legii nr. 303/1947 pentru recalcularea patrimoniului societăţilor pe acţiuni, astfel cum această valoare a şi fost stabilită prin expertiza contabilă efectu-ată la instanţa de fond. lucrarea de specialitate a consta-tat că activul net al societăţii la data de 31.12.1947 este

pozitiv şi este în valoare de 227.211,00 lei iar valoarea actualizată a celor 114.200 acţiuni este de 67.567,30 lei concluziile fiind însuşite de prima instanţă.

Prin urmare, având în vedere concluziile probei teh-nice efectuate de un expert imparţial desemnat de in-stanţă, în mod corect aceasta din urmă a stabilit valoa-rea despăgubirilor care se cuvin reclamantei; recurenta a pornit de la o premisă greşită la momentul emiterii deciziei contestate, respectiv aceea a unei valori negative în bilanţului societăţii şi astfel a soluţionat greşit notifi-carea formulată de intimata contestatoare.

Obiecţiunile formulate de către recurentă la raportul de expertiză efectuat în cauză, depuse după rămânerea cauzei în pronunţare nu mai puteau fi luate în seamă de prima instanţă context în care aceasta nu mai avea nici obligaţia de a face vreo referire, sub acest aspect, în considerentele sentinţei. la data de 17.02.2014, prima instanţă a declarat dezbaterile închise şi a reţinut cauza în pronunţare, iar obiecţiunile în discuţie au fost depuse la dosarul cauzei la data de 18.02.2014, cu ignorarea pre-vederilor art. 129 alin. (1) C. proc. civ.

Instanţa de fond nu mai putea analiza o astfel de cere-re întrucât nu mai erau respectate principiile contradic-torialităţii şi al dreptului la apărare.

Pentru aceste considerente recursul a fost respins.


Drept comercial

DREPt COMERCIAl

Obligaţii

I.C.C.J., secţia a II-a civilă, decizia nr. 527 din 13 februarie 2014

(cuvinte cheie: somaţie de plată, opoziţie, cerere de reexaminare)

Somaţie de plată europeană. Opoziţie formulată de pârât. Cale de atac

Regulamentul (CE) nr. 1896/2006, art. 17, art. 18 alin. (1), art. 20 alin. (2)

Opoziţia la o cerere de instituire a somaţiei europene de plată nu este o cale de atac.

Calea de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii prin care s-a respins, în mod greşit, opoziţia formulată de pârât la somaţia europeană de plată este cererea de reexaminare reglementată de art. 20 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 de instituire a unei proceduri europene de somaţie de pla-tă, iar nu apelul.

Speţa: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Hunedoara sub numărul XX08/97/2011, creditoarea SC V.P. SRL a înaintat o cerere de somaţie de plată europeană către debitoarea A.C. Insurance NV Sucursala Cehia, întemeiată pe dispoziţi-ile art. 7 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 1896/2006, formularul A.

Prin sentinţa nr. 3032/CA/2012 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. XX08/97/2011 au fost respinse atât excepţiile, cât şi opoziţia formulate de către debitoarea A.C. Insurance NV Sucursala Cehia la somaţia europeană de plată emisă la cererea creditoarei SC V.P. SRL, pentru suma de 268864,06 Euro.

În consecinţă, în temeiul art. 18 din Regulamentul (CE) nr. 1896/2006, a fost declarată executorie somaţia europeană de plată ataşată, emisă la 21.02.2012 şi comunicată debitoarei la 23.02.2012, pentru suma de 268864,06 Euro. De ase-menea, s-a dispus emiterea declaraţiei de constatare a forţei executorii, formular G din anexa VII din Regulamentul (CE) nr. 1896/2006.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin sentinţa nr. 669/CA/2012, pronunţată de Tribunalul Hunedoara, a fost emisă, la cererea creditoarei SC V.P. SRL prin SCP T.A. SPRL, către debitoarea A.C. Insurance NV Sucursala Cehia, somaţia de plată europeană, conform dispoziţiilor Regulamentului C.E. nr. 1896/2006.

S-a constatat că, în urma comunicării acestei somaţii alături de formularul E şi F din Regulamentul C.E. şi copia formula-rului A, prin recomandată primită de către debitoare la data de 29.02.2012, a fost formulată opoziţie, la data de 12.03.2012, respectiv, în termenul legal de 30 zile prevăzut de art. 16 din regulamentul C.E. nr. 1896/2006.

Raportat la excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Hunedoara s-a apreciat că excepţia invocată de către debi-toare este nefondată, potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. litigiul din prezenta cauză având natură civilă dată de calitatea părţilor de profesionişti.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, calificat apel, debitoarea SC A.C. Insurance NV, Sucursala Cehia care a solici-tat, în principal, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei competente, pentru motivele prevă-zute de art. 304, pct. 1, 4, 5, 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., raportate la prevederile art. 312 alin. (3), (5) şi (6) C. proc. civ., prima instanţă soluţionând procesul fără a intra în cercetarea fondului, modificarea hotărârii nefiind posibilă.

În subsidiar, a solicitat casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, să se respingă acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 5/2013 din 27 februarie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia a II-a civilă, a respins excepţia inadmisi-bilităţii apelului, invocată de intimata SC V.P. SRL - în insolvenţă.

A admis apelul declarat de debitoarea SC A.C. Insurance NV, Sucursala Cehia împotriva sentinţei nr. 3032/CA/2012 pro-nunţată de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. xx08/97/2011.

A anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Hunedoara.

Reclamanta SC V.P. SRL - în insolvenţă a depus la data de 25.11.2011 o cerere de somaţie europeană de plată împo-triva debitoarei SC A.C. Insurance NV, Sucursala Cehia, utilizând formularul tip A din anexa nr. I la Regulamentul (CE) nr. 1896/2006.

După introducerea acestei cereri, în temeiul art. 7 din Regulament, dispoziţiile actului european nu prevăd, pentru emite-rea Somaţiei europene de plată (SEP), o şedinţă de judecată, procedura desfăşurându-se exclusiv în scris, cu excepţia cazului în care procedura face obiectul unei opoziţii, situaţie în care există posibilitatea organizării unei şedinţe de judecată în confor-mitate cu procedurile naţionale.


Drept comercial

temeiul juridic de instituire a unei proceduri eu-ropene de somaţie de plată îl constituie dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 1896/2006.

Este adevărată susţinerea recurentei-creditoare în sensul că Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 nu prevede calea de atac a apelului, însă, la fel de greşită este şi ho-tărârea primei instanţe, deoarece opoziţia, reglementată de art. 16 din acelaşi act normativ, nu este, la rândul său, o cale de atac împotriva cererii de instituire a somaţiei de plată.

În acest sens este întemeiată analiza făcută de către instanţa de apel cu privire la faptul că prima instan-ţă a declarat, în mod greşit, executorie somaţia pe care a emis-o cu încălcarea condiţiei prevăzute de art. 18 alin. (1), aceea de a nu se formula opoziţie.

În această situaţie prima instanţă trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 17 din Regulamentul (CE) nr. 1896/2006.

Cu toate acestea, chiar dacă prima instanţă a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 16, 17, şi 18 din Regulamentul (CE) nr. 1896/2006, şi instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale privind calea de atac în această situaţie, în speţă fiind aplicabi-

le dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 1896/2006, cererea de apel trebuind a fi recalificată drept cerere de reexaminare şi trimisă la prima instanţă, unde trebuie soluţionată de un alt complet decât cel care a soluţionat, pe fond, opoziţia, în cauză fiind aplicabile, prin analogie, dispoziţiile O.G. nr. 5/2001 şi, respectiv, O.U.G. nr. 119/2007, cu privire la competenţa de soluţi-onare a cererii de reexaminare.

În soluţionarea cererii de reexaminare instanţa va ţine seama de cele arătate mai sus cu privire la dispoziţiile art. 16, 17, şi 18 din Regulamentul (CE) nr. 1896/2006.

Având în vedere cele de sus, în baza art. 312 alin. (1), (3) şi (5) raportate la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi, re-spectiv, la art. 16, 17, 18 şi 20 din Regulamentul (CE) nr. 1896/2006, Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia nr. 5/2013 din 27 februarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, , a calificat calea de atac exercitată de către debitorul SC A.C. Insurance Nv, Sucursala Cehia împotriva sentinţei nr. 3032/CA/2012 din 2 octom-brie 2012 a tribunalului Hunedoara ca fiind o cerere de reexaminare şi a trimis cauza spre competentă soluţio-nare la tribunalul Hunedoara.

În conformitate cu dispoziţiile art. 8 şi 12 din Regulament, examinarea cererii şi emiterea SEP se fac de către instanţă exclusiv pe baza informaţiilor furnizate de către reclamantă, fără a proceda la o evaluare a probelor, prin utilizarea formularului E.

Astfel, până la emiterea SEP pârâtul nu este citat în procedura necontencioasă, emiterea citaţiei pentru termenul de exa-minare al cererii din 13.02.2011, primită de debitoare la 05.12.2011 sau depunerea unei întâmpinări faţă de cerere, neavând efectul stabilirii unui alt moment de curgere a termenului de depunere al opoziţiei, contrar susţinerilor reclamantei-intimate, aşa cum corect s-a reţinut de către prima instanţă.

Doar prin formularul E instanţa aduce la cunoştinţa debitoarei, în calitate de pârât, drepturile şi opţiunile acestuia, respec-tiv, fie de a plăti suma menţionată în somaţie, fie de a se opune somaţiei, făcând opoziţie la instanţa de origine, prin utilizarea formularului F, somaţia urmând să devină executorie doar în lipsa opoziţiei.

În vederea exercitării dreptului la opoziţie, potrivit art. 16 alin. (1) din Regulamentul sus-menţionat, formularul F îi este comunicat odată cu somaţia, iar termenul de 30 de zile pentru trimiterea opoziţiei curge de la data la care SEP, emisă la 21.02.2012, i-a fost comunicată sau notificată, în speţă, la 29.02.2012, excepţia tardivităţii opoziţiei fiind nefondată.

Întrucât, prin formularea opoziţiei în condiţiile art. 16 alin. (3) din Regulamentul CE nr. 1896/2006 pârâtul indică doar faptul contestării creanţei reclamantei, nefiind obligat să precizeze motivele acestei contestaţii, soluţionarea acestei opoziţii de către prima instanţă, ca şi o cale de atac împotriva somaţiei, a fost greşită, cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor europene precizate în prezentul litigiu transfrontalier.

În acest context, dispoziţiile art. 17 care reglementează efectul opoziţiei prin obligativitatea continuării procedurii în faţa instanţelor competente din statul de origine, în conformitate cu normele de procedură civilă de drept comun, nu pot fi inter-pretate în sensul instituirii unei căi de atac neprevăzute de normele europene, opoziţia debitoarei fiind doar expresia refuzului său de a accepta soluţionarea litigiului pe procedura somaţiei europene.

Constatând acest refuz, prima instanţă ar fi trebuit să o informeze pe reclamantă despre depunerea opoziţiei şi dreptul acesteia de a solicita, expres, ca procedura somaţiei europene de plată să înceteze la acel moment, fără continuarea litigiului pe drept comun.

Nerespectând această procedură, prin soluţionarea nelegală a unei opoziţii în procedura sumară şi necontinuarea litigiului pe dreptul comun, cu aplicarea normelor de procedură civilă, în lipsa solicitării exprese a încetării procedurii, prima instanţă a de-clarat, greşit executorie somaţia ce a emis-o, cu încălcarea condiţiei prevăzute de art. 18 alin. (1) de a nu se formula opoziţie. (...)

Împotriva acestei decizii a formulat recurs recurenta-creditoare SC V.P. SRL.

Recursul este fondat.


Drept comercial

DREPt COMERCIAl

Insolvenţă

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, decizia nr. 255 din 23 ianuarie 2014

(cuvinte cheie: insolvenţă, plan de reorganizare)

Insolvenţă. Confirmarea planului de reorganizare

Legea nr. 85/2006, art. 101

Premisa confirmării planului de reorganizare de către judecătorul sindic o reprezintă întrunirea cumu-lativă condiţiilor prevăzute de art. 101 din Legea nr. 85/2006.

Faptul că debitoarea desfăşoară activitate şi că are contracte în derulare nu poate determina concluzia că planul trebuie confirmat de judecătorul sindic, acesta neputând depăşi actul de voinţă al creditorilor în sensul respingerii planului de reorganizare.

Prin sentinţa ce face obiectul prezentei analize tribunalul Ilfov a respins planul de reorganizare propus de debitorul SC P P CO, prin administrator special.

Curtea observă că sentinţa a valorificat rezultatul votului exprimat cu referire la acest plan în şedinţa Adunării Creditorilor din data de 27.03.2013. Potrivit hotărârii adoptate în această şedinţă, planul de reorgani-zare a fost respins prin votul exprimat după cum urmea-ză: creanţele garantate au votat respingerea planului; creanţele salariale nu au votat planul de reorganizare; creanţele bugetare au acceptat planul de reorganizare prin votul DGFPMB, reprezentând 99,89% din totalul creanţelor bugetare; creanţele chirografare au respins planul de reorganizare cu votul creditorilor ale căror cre-anţe reprezintă 84,92% din totalul creanţelor chirogra-fare (fila 47 dosar fond).

Cu caracter premergător, Curtea ţine a evidenţia îm-prejurarea potrivit căreia premisa confirmării planului de reorganizare de către judecătorul sindic o reprezintă întrunirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 101 din legea nr.85/2006. Observă Curtea că în cauză nu se pune problema incidenţei dispoziţiilor art. 101 alin. (1) lit. B întrucât în procedură există mai mult de două categorii de creditori, astfel încât se impune, ca şi cerin-ţă legală de confirmare, ca cel puţin jumătate plus una dintre categoriile de creanţe menţionate în programul de plăţi acceptă sau sunt socotite că acceptă planul, cu con-diţia ca minimum una dintre categoriile defavorizate să accepte planul. Or, în cauza de faţă, această condiţie nu este întrunită, în raport de conţinutul votului anterior expus.

Curtea subliniază faptul că împrejurările evidenţiate de către debitoare în partea introductivă a cererii de re-curs nu sunt de natură a suplini neîntrunirea cerinţelor legale enunţate. Astfel, faptul că debitoarea desfăşura activitate, avea contracte în derulare, nu pot determina concluzia că planul trebuie confirmat. Judecătorul sin-

dic nu poate depăşi actul de voinţă al creditorilor concre-tizat prin votul exprimat în Adunarea generală; scopul legii privind procedura insolvenţei este reprezentat de instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă. Reorganizarea debitorului poate fi o prioritate numai în măsura în care creditorii s-ar afla într-o situaţie mai favorabilă decât cea a falimentului, legea insolvenţei protejând interesele creditorilor, iar nu pe cele ale debitorului.

Contrar celor arătate de către recurentă, planul de reorganizare nu a fost acceptat de creditorii cu celelalte creanţe chirografare. În procedura analizată există o sin-gură categorie de creditori cu creanţe chirografare, cate-gorie ce a respins planul cu un vot ce cumulează 84,92% din creanţe. totodată, nici legea şi nici judecătorul sin-dic nu impun motivarea de către creditori a votului de a respingere a planului, fiind astfel fără relevanţă faptul reclamat de debitoare, respectiv neprezentarea de către creditori a argumentelor pentru respingerea planului.

Cu referire la măsura de intrare în faliment, aceasta respectă dispoziţiile legale incidente, debitoarea aflân-du-se în situaţia descrisă de prevederile art. 107 alin. (1) lit. B, planul de reorganizare propus fiind respins de adu-narea creditorilor.

Nu poate fi primit nici motivul de recurs privind posi-bilitatea judecătorului sindic de a hotărî redresarea acti-vităţii debitoarei, peste votul exprimat de către creditori. Chestiunile privind reputaţia debitoarei pe piaţa antre-prenoriatului, posibilitatea sa de a se redresa economic, dorinţa sa de a se reorganiza, nu sunt aspecte de care judecătorul sindic să fie legat în pronunţarea hotărârii; principala obligaţie legală este aceea de a cenzura nemij-locit întrunirea condiţiilor prevăzute de art. 101. Or, în cauza de faţă, această verificare a fost făcută, cu respec-tarea normelor procedurale impuse de lege.

Pentru aceste considerente recursul a fost respins.


Drept administrativ

DREPt ADMINIStRAtIv

Concurenţă

I.C.C.J., secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 1472 din 21 martie 2014

(cuvinte cheie: preţ recomandat, concurenţă, contract de dealer, înţelegere

anticoncurenţială)

Fixarea preţurilor de vânzare a pro duselor către terţi. Aprecierea gravităţii faptei anticoncurenţiale ca element de individualizare a sancţiunii aplicate

Legea nr. 21/1996, art. 5 alin. (1) lit. a), art. 51 alin. (1) lit. a)

Stabilirea de către producător, în conţinutul contractelor de dealer şi de vânzare-cumpărare privind distribuţia produselor proprii, a unor sancţiuni privitoare la nerespectarea listei de preţuri convenite cu societăţile distribuitoare, înlătură posibilitatea aprecierii acestor preţuri ca având un caracter de reco-mandare, astfel încât este corectă calificarea acestei fapte drept o înţelegere anticoncurenţială pe verti-cală, ce cade sub incidenţa interdicţiei prevăzute de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concuren-ţei nr. 21/1996.

Prin restrângerea libertăţii intermediarilor de a determina singuri sau de a negocia preţurile de vân-zare pentru respectivele produse în funcţie de costurile înregistrate de fiecare comerciant şi prin rapor-tare la cerere şi ofertă, această faptă intră în categoria restricţionărilor grave ale concurenţei, interzise „per se” de legislaţia în domeniu, pentru care se aplică o amendă de până la 10% din cifra de afaceri, această faptă neputând fi încadrată în categoria celor de gravitate mică, pentru care se aplică o amendă în procent de 2% până la 4% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancţionării.

Speţa: Reclamanta SC S.A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, a solicitat anularea deciziei nr. 99/27.12.2011 emise de acesta.

Reclamanta a invocat nulitatea Deciziei nr. 99/2011 sub un dublu aspect. În primul rând, pentru încălcarea de către Consiliul Concurentei a normei imperative prevăzute de art. 36 din Legea nr. 21/1996. În al doilea rând a susţinut că Decizia nr. 99/2011 este de asemenea supusă nulităţii, pentru încălcarea prevederilor art. 15 din Ordinul nr. 668 din 19 august 2011 pentru punerea în aplicare a Regulamentului privind constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor de către Consiliul Concurenţei şi ale art. 16 din O.U.G. nr. 2/2001, respectiv Consiliul Concurentei nu a indicat faptele concrete de restrângere ale concurenţei şi nu a făcut dovada existenţei unui presupus raport de concurenţă între anumite firme din lanţul de la produ-cător la consumator, nefiind răsturnată nici prezumţia de nevinovăţie a reclamantei.

Pe fond, reclamanta a arătat că, în cauză, nu este vorba despre o înţelegere sau o practică concertată şi, ca o consecinţă, nu poate exista obiectul împiedicării, restrângerii sau denaturării concurenţei pe piaţă.

Curtea de Apel Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 7172 din 18 decembrie 2012, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC S.A. SRL în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei Curţii de apel a formulat recurs reclamanta SC S.A. SRL Ploieşti.


Recurenta-reclamantă a supus controlului de legali-tate al instanţei de contencios administrativ Decizia nr. 99/2011 emisă de Consiliul Concurenţei, prin care s-a constatat o încălcare a dispoziţiilor art. 5 alin. 1 lit. a) din legea nr. 21/1996, republicată, de către producătorul D.P.P.I.I.S.v.t. ltd Şirketi, importatorii SC W.C.I. SRl, SC S.A.P.D. SRl şi SC P.D.t. SRl, prin încheierea unor con-tracte în care preţurile de vânzare cu amănuntul către consumatorii finali din România au fost stabilite de către producătorul turc, în înţelegere cu importatorii români.

Recurenta-reclamantă SC S.A. SRl a participat la înţe-legerea anticoncurenţială prin încheierea contractelor de dealer şi vânzare-cumpărare privind distribuţia de pro-

duse de parfumerie marca D&P Parfum, fiind sancţiona-tă cu o amendă contravenţională în valoare de 16.945 lei, reprezentând 2,3% din cifra de afaceri totală aferentă anului 2010.

Iniţial investigaţia având ca obiect posibila încălcare a dispoziţiilor art. 5 alin. 1 lit. a) din legea nr.21/1996 a fost declanşată din oficiu, conform Ordinului Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 456/2.12.2009, iar ulterior a fost extinsă la toţi distribuitorii SC S.A.P.D. SRl prin Ordinul nr.477/ 17.12.2009.

Referitor la extinderea investigaţiei dispusă prin Ordinul nr. 477/2009 al Preşedintelui Consiliului


Drept administrativ

Concurenţei, recurenta-reclamantă a fost încunoştin-ţată prin adresa înregistrată sub nr. 20/15.01.2010, aceasta comunicând un răspuns înregistrat sub n r. 61/10.02.2010.

Astfel, critica recurentei cu privire la faptul că nu a avut cunoştinţă de niciunul dintre ordinele emise de Preşedintele C.C., este nefondată.

De altfel, reclamanta a participat la audierea în faţa Plenului Consiliului Concurenţei, unde a fost prezentat raportul de investigaţie şi a avut posibilitatea să-şi exer-cite dreptul de apărare.

Evident, trimiterea pe care recurenta o face la dis-poziţiile O.G. nr. 75/2010 privind modificările aduse art. 36 alin. (4) din legea nr. 21/1996, este eronată, întrucât aceste dispoziţii legale reglementează situaţia inspecţiei inopinate, când inspectorul de concurenţă are obligaţia înmânării unei copii certificate a ordonanţei de inspecţie inopinată, dispoziţii legale intrate în vigoare ulterior emiterii ordinului de extindere a investigaţiei.

Nici critica referitoare la lipsa din cuprinsul Deciziei nr. 99/2011 a descrierii faptelor concrete de presupusă restrângere a concurenţei şi a împrejurărilor în care s-au comis presupusele fapte, nu poate fi reţinută de instanţa de control judiciar.

În mod corect judecătorul fondului a reţinut că deci-zia atacată cuprinde descrierea faptei contravenţionale [Cap. Iv – Acte şi fapte constatate; paragraful nr.(51); paragraful nr.(88)].

Astfel, s-a reţinut că potrivit clauzelor contractuale inserate la pct.5 din Contractul nr. 9/28.05.2010, „re-clamanta, în calitate de dealer, va folosi la vânzare/ re-vânzare preţurile din anexa la contract, nerespectarea acestei obligaţii având drept sancţiune rezilierea necon-diţionată a contractului de dealer”.

Rezultă aşadar, că reclamanta a participat în cadrul procesului de distribuţie la înţelegerea anticoncurenţială având ca obiect stabilirea preţului produselor de parfu-merie, fiind o încălcare „prin obiect”, fără a avea relevan-ţă existenţa sau nu a efectelor acesteia.

Fapta recurentei-reclamante intră în categoria re-stricţionărilor grave ale concurenţei, denumite per se de legislaţia de concurenţă. Mediul concurenţial a fost dis-torsionat în sensul că distribuitorilor, intermediarilor, revânzătorilor, li s-a restrâns libertatea de a determina singuri sau de a negocia preţurile de vânzare pe care do-resc să le practice pentru produsele turceşti de parfume-rie, în funcţie de costurile înregistrate de fiecare comer-ciant, precum şi în raport de cere şi ofertă.

Argumentul recurentei în sensul că preţul prevăzut în anexa la contract nu a fost impus ci doar recomandat, nu poate fi împărtăşit de instanţă, întrucât existenţa clau-

zei prevăzute la pct. 5.6. – „vânzătorul îşi rezervă drep-tul de a refuza, a onora alte comenzi ale cumpărătorului în situaţia în care nu sunt respectate preţurile prevăzute în anexa 2 a prezentului contract”, contrazice această susţinere.

Existenţa acestei sancţiuni contractuale convenite prin acordul de voinţă al părţilor contractante înlătură caracterul de recomandare al preţului, confirmând ca-racterul imperativ al obligaţiei de respectare a listei de preţuri, anexă la contract.

În ceea ce priveşte neanalizarea de către instanţa de fond a cererii de absolvire de răspundere pecuniară ca urmare a aplicării unei politici de clemenţă la care face referire alin. 33 din art. 53 din legea nr. 21/1996, Înalta Curte constată că o astfel de susţinere nu se regăseşte în cererea de chemare în judecată, pentru ca instanţa de fond să fi fost în măsură să o analizeze.

Cu privire la individualizarea sancţiunii aplicate, po-trivit dispoziţiilor art. 51 alin. (1) lit. a) din legea nr. 21/1996, încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) se sanc-ţionează cu o amendă de 0,5% până la 10% din cifra de afaceri totală, realizată de întreprinderile implicate, în anul anterior sancţionării pentru faptele săvârşite.

Fiind în prezenţa unei înţelegeri cu privire la preţul de vânzare, fapta săvârşită de reclamantă intră în categoria restricţionărilor grave ale concurenţei, interzise „per se” de legislaţia în domeniu şi astfel nu poate fi încadrată în categoria celor de gravitate mică, pentru care se aplică o amendă în procent de 2% până la 4% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancţionării .

Individualizarea sancţiunii s-a realizat în conformita-te cu dispoziţiile art. 51, 52 din lege şi ale Instrucţiunilor privind individualizarea sancţiunilor pentru contra-venţiile emise de Consiliul Concurenţei, aprobate prin Ordinul nr. 420/2010.

legat de durata încălcării ce trebuie luată în conside-rare pentru a distinge între încălcările de lungă durată şi cele de scurtă durată (mai puţin de 1 an), recurenta susţine că a încheiat două contracte a căror derulare s-a situat sub perioada de 1 an, astfel că în cauză nu trebuie să se aplice nici un cuantum adiţional conform Ordinului nr. 420/2010.

Înalta Curte reţine că durata încălcării a fost stabilită în mod corect în raport de durata contractelor încheiate de reclamantă, aceasta situându-se peste pragul de 1 an, prin încheierea de contracte succesive (contracte de de-aler nr. 103/ 4.01.2010, de vânzare-cumpărare nr. 009/ 28.05.2010 şi nr. 58/3.01.2011), ceea ce a condus la apli-carea unui spor al amenzii corespunzător criteriului în-călcării de durată medie.


Dreptul familiei

DREPtUl FAMIlIEI

Domiciliul minorului

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie, decizia nr. 783 din 12 mai 2014

(cuvinte cheie: domiciliu minor, autoritate părintească, interesul superior al copilului)

Stabilirea domiciliului minorului

N.C. civ., art. 396402

Sentimentul de stabilitate şi apartenenţă al minorului este un factor important în a decide cu cine să locuiască în continuare, acesta fiind un punct de diferenţiere între părinţi în condiţiile în care nu există o inegalitate între părţi din punctul de vedere al mijloacelor materiale de bază, ambii părinţi oferind condiţii locative corespunzătoare creşterii şi dezvoltării armonioase a acestuia, aspect relevat şi de con-cluziile anchetelor sociale efectuate în cauză, dar şi de martorii audiaţi atât de prima instanţă cât şi de tribunal.

Aşadar, în speţă au, din punct de vedere decizional, o greutate mai mare circumstanţele legate de com-patibilitatea emoţională dintre părinte şi copil, aptitudinile parentale dezvoltate de-a lungul timpului, stabilitatea afectivă pe care apropierea de unul dintre părinţi o creează pentru copil (incluzând aici şi mediul familial dezvoltat în jurul acelui părinte).

Interesul superior al copilului se circumscrie drep-tului copilului la o dezvoltare fizică şi morală normală, la echilibru socio-afectiv, la viaţa de familie, drept afir-mat şi prin art.8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi, prevăzută de art. 397 din Noul Cod civil, este un drept al copilului, de care acesta nu poate fi lipsit decât pentru motive justificate de interesul său superior.

Sentimentul de stabilitate şi apartenenţă al minorului este un factor important în a decide cu cine să locuiască în continuare, acesta fiind un punct de diferenţiere între părinţi în condiţiile în care nu există o inegalitate între părţi din punctul de vedere al mijloacelor materiale de bază, ambii părinţi oferind condiţii locative corespunză-toare creşterii şi dezvoltării armonioase a acestuia, as-pect relevat şi de concluziile anchetelor sociale efectuate în cauză, dar şi de martorii audiaţi atât de prima instan-ţă cât şi de tribunal.

Aşadar, în speţă au, din punct de vedere decizional, o greutate mai mare circumstanţele legate de compatibili-tatea emoţională dintre părinte şi copil, aptitudinile pa-rentale dezvoltate de-a lungul timpului, stabilitatea afec-tivă pe care apropierea de unul dintre părinţi o creează pentru copil (incluzând aici şi mediul familial dezvoltat în jurul acelui părinte).

Evident, în cauză se recomandă o abordare echilibrată a dinamicii dezvoltării copilului care, fără a tulbura un bine actual real, pe planul relaţionării şi identităţii fa-miliale, necesită prezenţa activă a rolurilor masculine şi feminine pentru dezvoltarea sa. Relaţionarea cu tatăl şi eventuala reconciliere şi dezvoltare a relaţiei copilului cu mama sa sunt împreună elemente ideale de dezvoltare, dar şi imperative ale acesteia. Fundamentul demersu-

rilor viitoare trebuie sa fie dat de starea de comoditate afectivă şi siguranţă a copilului, dar şi de nevoia sa de dezvoltare simetrică cu imagini materne ca şi cele pater-ne pozitive.

Din probele administrate în cauză, a rezultat că ambii părinţi sunt interesaţi de creşterea minorului, neexis-tând indicii serioase că prezenţa doar a mamei i-ar cauza vreun rău acestuia.

Realizarea dreptului pe care mama îl are, de a păstra legături personale cu copilul, implică îndeplinirea obli-gaţiei legale de a veghea şi ea la creşterea şi educarea co-pilului, ce poate fi asigurată prin stabilirea unui program de vizită corespunzător.

Conform art. 401 Cod civil, părintele separat de copi-lul său, are dreptul de a avea legături personale cu acesta. Dreptul intimatei este în deplină concordanţă cu intere-sul superior al copilului, care la rândul său are dreptul de a beneficia de sprijinul, protecţia şi echilibrul emo-ţional, conferite de prezenţa figurii materne în viaţa sa, iar exercitarea acestui drept trebuie să aibă loc în mod firesc şi fără a fi eventual stânjenit de prezenţa celuilalt părinte, în acest sens fiind şi dispoziţiile art.16 alin. (1) din legea nr.272/2004.

Pentru a fi posibilă crearea şi menţinerea legăturii afective specifice relaţiei părinte-copil, părintele căruia nu i s-a încredinţat minorul, trebuie să beneficieze de un timp rezonabil pentru exercitarea dreptului său, astfel încât acesta să nu devină unul pur formal şi, faţă de so-luţia adoptată de instanţa de recurs în privinţa stabilirii locuinţei minorului la tată, se impune şi admiterea ce-rerii reconvenţionale relativ la stabilirea programului de vizită al mamei.


Dreptul securităţii sociale

DREPt SECURItăţII SOCIAlE

Pensii

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă, decizia nr. 711 din 7 februarie 2014

(cuvinte cheie: pensie, stagiu de cotizare)

Stagii de cotizare ce pot fi valorificate în cadrul deciziei de revizuire a drepturi lor de pensie emise în baza O.U.G. nr. 59/2011

O.U.G. nr. 59/2011, art. 1 alin. (1)

La emiterea deciziei de revizuire casa de pensii trebuia să aibă în vedere toate stagiile de cotizare rea-lizate de reclamant pana la data de 01.08.2011, dată de la care s-au acordat drepturile revizuite conform art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 59/2011, fără să fie necesară formularea de către reclamant a unei cereri de recalculare a pensiei prin adăugare de stagii.

Concluzia care se impune este aceea că cerinţa formulării unei cereri la casa de pensii este prevăzută numai pentru situaţia în care pensionarul prezintă înscrisuri doveditoare noi, care conţin alte date şi elemente decât cele existente în dosarul de pensionare şi care, în mod obiectiv, nu ar putea fi avute altfel în vedere de către casa de pensii.

Speţa: Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea în parte formulată de reclamantul M.A.M. în contradictoriu cu pârâta C.P.M.B. A obligat pârâta să recalculeze drepturile de pensie ale reclamantului raportat la un punctaj mediu anual de 3,69869 şi la plata diferenţelor de drepturi de pensie începând cu 01.07.2013; a respins în rest acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs C.P.M.B. şi M.A.M.Recursul este fondat.

Dispoziţiile legale aplicate în mod greşit de către tri-bunal se referă la stagiile de cotizare ce pot fi valorifica-te în cadrul deciziei de revizuire a drepturilor de pensie, emise în baza O.U.G. nr. 59/2011.

Recurentul reclamant a contestat decizia de revizu-ire emisa în temeiul actului normativ menţionat, una dintre critici vizând nevalorificarea tuturor stagiilor de cotizare realizate. În fapt, prin decizia contestata au fost luate în considerare numai veniturile realizate în perioada 01.02.1949-30.06.2006, deşi reclamantul a realizat stagii de cotizare şi în continuare, în perioada 30.06.2006-2012.

Instanţa de fond a apreciat că stagiul de cotizare din perioada 30.06.2006-2012 poate fi valorificat numai în-cepând cu data de 01.07.2013, reprezentând data de în-tâi a lunii următoare pronunţării hotărârii, cu motivarea ca reclamantul nu a solicitat la casa de pensii valorifica-rea acestuia.

Curtea constata că la emiterea deciziei de revizui-re casa de pensii trebuia să aibă în vedere toate stagi-ile de cotizare realizate de reclamant pana la data de 01.08.2011, data de la care s-au acordat drepturile re-vizuite conform art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 59/2011, fără să fie necesara formularea de către reclamant a unei cereri de recalculare a pensiei prin adăugare de stagii.

În acest sens sunt dispoziţiile art. 1 alin. (1) corobora-te cu cele ale art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 59/2001.

Concluzia care se impune este aceea că cerinţa formu-lării unei cereri la casa de pensii este prevăzuta numai pentru situaţia în care pensionarul prezintă înscrisuri do-veditoare noi, care conţin alte date şi elemente decât cele

existente în dosarul de pensionare şi care, în mod obiectiv, nu ar putea fi avute altfel în vedere de către casa de pensii.

În speţă, recurentul reclamant se încadrează în ipote-za prevăzuta de alin. (1) al art. 1 din O.U.G. nr. 59/2011, întrucât datele necesare pentru valorificarea stagiilor de cotizare realizate de reclamant în perioada 30.06.2006-01.08.2011 se regăseau în evidenta casei de pensii, aceasta fiind instituţia care centralizează, în funcţie de codul numeric personal al asiguraţilor, toate datele pri-vind contribuţiile de asigurări sociale achitate pentru aceştia, în acest sens fiind dispoziţiile art. 15 din legea nr. 263/2010. Aceste date se regăsesc în adeverinţa nr. xxxxx/28.01.2013 privind datele necesare determi-nării stagiului de cotizare şi a punctajului mediu, în ve-derea stabilirii pensiei, emisă chiar de către C.P.M.B. şi depusă de aceasta la dosarul de fond.

Aşadar, întrucât pârâta dispunea de toate datele nece-sare în vederea valorificării tuturor veniturilor realizate de reclamant până la data de 01.08.2011, era obligată să le includă din oficiu în calculul drepturilor de pensie revi-zuite începând cu aceasta dată. A pretinde reclamantului să depună la casa de pensii doar o cerere de valorificare a acestor venituri, fără niciun document doveditor (evi-dența datelor necesare fiind ţinută chiar de CPMB) con-stituie o cerinţă excesivă şi neprevăzută de lege.

În consecinţa, Curtea va admite recursul declarat de reclamant, va obliga pârâta să emită o nouă decizie în te-meiul O.U.G. nr. 59/2011, prin care să revizuiască drep-turile de pensie cuvenite reclamantului, începând cu data de 01.08.2011, cu luarea în considerare a tuturor stagiilor de cotizare realizate de acesta până la data de 01.08.2011.


Drept penal

DREPt PENAl

Infracţiuni de corupţie şi de serviciu

I.C.C.J. secţia penală, decizia nr. 42/A din 5 martie 2014

(cuvinte cheie: purtare abuzivă, infracţiune de serviciu, aplicarea legii mai favorabile,

individualizarea pedepsei)

Purtare abuzivă. Încadrare juridică

C. pen., art. 296

Infracţiunea de purtare abuzivă prevăzută în art. 250 alin. (4) din Codul penal anterior are cores-pondent în art. 296 alin. (2) raportat la art. 193 alin. (2) din noul Cod penal, întrucât, potrivit art. 296 alin. (2) din noul Cod penal, ameninţarea ori lovirea sau alte violenţe săvârşite faţă de o persoană de că-tre cel aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu constituie infracţiunea de purtare abuzivă, în varianta agravată, iar conform art. 193 alin. (2) din noul Cod penal, infracţiunea de lovire sau alte violenţe include fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile.

(...) Se impune observaţia că de la data săvârşirii in-fracţiunii de către inculpaţii P.O. şi M.D. şi până Ia jude-carea definitivă a cauzei a intervenit o nouă lege penală, la 1 februarie 2014 intrând în vigoare noul Cod penal (legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările şi com-pletările aduse ulterior).

În aplicarea art. 5 C. pen., în cazul în care de la săvâr-şirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

vechea reglementare - art. 250 alin. (1)-(4) C. pen. an-terior prevedea pentru infracţiunea de purtare abuzivă o pedeapsă cuprinsă între o lună şi un an alternativ cu amenda penală pentru modalitatea normativă a alin. (1) - întrebuinţarea de expresii jignitoare faţă de o persoană, de către un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu; în alin. (4) al aceluiaşi articol pedeapsa prevă-zută de legiuitor pentru vătămarea corporală săvârşită de către un funcţionar public în condiţiile alin. (1) este închisoarea de la 6 luni la 6 ani.

Incriminarea se regăseşte în noul Cod penal, în art. 296, în două variante normative. Astfel, alin. (1) al arti-colului evocat sancţionează cu o pedeapsă cu închisoare între o lună şi 6 luni sau cu amendă fapta de a întrebu-inţa expresii jignitoare faţă de o persoană de către cel aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu. Alin. (2) al aceluiaşi articol pedepseşte ameninţarea ori lovirea sau alte violenţe săvârşite în condiţiile alin. (1), statuând că pedeapsa este cea prevăzută de legea pentru acea infrac-ţiune, ale cărei limite speciale se majorează cu 1/3.

Prin urmare, acest din urmă alineat [art. 296 alin. (2)] face trimitere la infracţiunea de ameninţare (art. 206 C. pen.) şi la infracţiunea de lovire sau alte violenţe (art. 193 C. pen.).

Se poate constata că fapta de ameninţare, potrivit noului Cod penal, este pedepsită cu închisoare de la 3

luni la un an sau cu amendă, iar pentru infracţiunea de lovire sau alte violenţe, legiuitorul a prevăzut o pedeapsă de la 6 luni la 5 ani sau amenda, în varianta normativă din art. 193 alin. (2) - fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medica-le de cel mult 90 de zile (aceasta fiind varianta normati-vă în al cărei tipar se înscrie activitatea infracţională a inculpatului).

În considerarea celor expuse se poate constata că pur-tarea abuzivă incriminată în art. 296 C. pen. are cores-pondent în art. 250 C. pen. anterior, o examinare com-parativă a celor două texte punând în evidenţă asemă-nări, dar şi deosebiri.

Astfel, ambele texte incriminează purtarea abuzivă într-o variantă tip şi mai multe variante agravate.

În art. 250 C. pen. anterior, purtarea abuzivă era in-criminată în 4 variante agravate, în funcţie de natura şi gravitatea infracţiunii absorbite în conţinutul acesteia. În noul Cod penal varianta agravată a infracţiunii con-stă în ameninţarea ori lovirea sau alte violenţe, săvârşite faţă de o persoană, de către cel aflat în exercitarea atribu-ţiilor de serviciu, iar pedeapsa este cea prevăzută de lege pentru infracţiunile absorbite în conţinutul infracţiunii de purtare abuzivă ale cărei limite speciale se majorează cu 1/3. În concepţia noului Cod penal, legiuitorul nu a mai reţinut ca variantă agravată a infracţiunii ipoteza în care prin lovirea sau orice alte acte de violenţă săvârşi-te în condiţiile art. 296 C. pen. s-au produs consecinţele specifice infracţiunii de vătămare corporală, în acest caz devenind aplicabile regulile concursului de infracţiuni.

Observând limitele de pedeapsă, Codul penal anteri-or sancţiona varianta tip cu o pedeapsă cuprinsă între o lună închisoare - un an închisoare alternativ cu amenda, iar varianta agravată care interesează în prezenta cauză, respectiv art. 250 alin. (4) prevedea o pedeapsă între 6 luni şi 6 ani închisoare.


Drept penal

În noul Cod penal, purtarea abuzivă - varianta tip - se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 6 luni sau amendă.

Purtarea abuzivă descrisă în art. 296 alin. (2) C. pen. se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în art. 206 (ame-ninţare) ori în art. 193 (lovirea sau alte violenţe) ale cărei limite speciale se majorează cu o treime.

Rezultă astfel că atunci când purtarea abuzivă va con-sta în ameninţare - pedeapsa în această modalitate va fi închisoarea de la 4 luni la 1 an şi 4 luni; când purtarea abuzivă va consta în loviri sau alte violenţe, pentru in-fracţiunea de purtare abuzivă în această modalitate pe-deapsa va fi închisoare de la 4 luni la 2 ani şi 8 luni, iar când purtarea abuzivă constă în producerea de leziuni traumatice, afectarea sănătăţii unei persoane evaluată prin cel mult 90 zile de îngrijiri medicale, pedeapsa pen-tru purtare abuzivă săvârşită în această modalitate va fi închisoarea de la 8 luni la 6 ani şi 8 luni sau amendă.

Examenul comparativ al celor două incriminări per-mite următoarele observaţii:

Alegerea legii mai blânde urmează a se realiza în con-textul în care ambele legi penale incriminează acelaşi fapt, însă cele două legi diferă în plan sancţionator.

Astfel, dacă sub aspectul condiţiilor de aplicare a re-presiunii penale nu se distinge diferenţa între cele două legi, regimul sancţionator prevăzut este distinct.

Pentru a stabili care pedeapsă este mai uşoară, ur-mează a ne călăuzi, nu după criterii abstracte, ci după rezultatele la care se ajunge aplicând fiecărei pedepse prevăzute de cele două legi criterii de evaluare în raport cu cazul concret.

În speţa de faţă, analiza comparativă a regimului sancţionator aplicat în cazul incriminării ce se regăseşte în noul Cod penal permite observaţia că noua reglemen-tare prevede alternativ cu pedeapsa închisorii pedeapsa amenzii (în varianta agravată), în timp ce legiuitorul în Codul penal anterior a prevăzut în ipoteza modalităţii agravate numai pedeapsa închisorii.

În consecinţă, rezultatul care va conduce la o pedeap-să de o clasă inferioară (de exemplu, pedeapsa amenzii faţă de pedeapsa închisorii) va fi mai favorabil, în cauză pedepsele prevăzute în două legi penale nefiind de ace-laşi grad.

În speţă, legea mai favorabilă este noul Cod penal, în împrejurarea în care prezintă la pedeapsa închisorii al-ternativ pedeapsa amenzii penale, context în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a face aplicarea art.

5 C. pen., dar şi a art. 12 din legea nr. 187/2012, în referire la aplicarea pedepsei accesorii conform art. 65 C. pen., art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

În referire la operaţiunea de individualizare judiciară a pedepsei aplicate celor doi inculpaţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că prin cuantum, natura, modalitatea de executare, pedeapsa stabilită de instanţa fondului asigură atât restabilirea ordinii de drept, cât şi o reală reinserţie socială a inculpaţilor, reflectând gradul de pericol social al faptelor săvârşite, dar şi circumstan-ţele de ordin personal şi respectând principiul aplicării legii penale mai favorabile.

În ceea ce priveşte modul de soluţionare a acţiunii civile exercitate de partea civilă v.A., cererea de daune materiale şi morale, solicitarea acestuia în apel de majo-rare a cuantumului acordat de prima instanţă, se impun următoarele precizări:

În urma unei analize judicioase a materialului proba-tor produs de partea vătămată în dovedirea pretenţiilor avansate cu privire la despăgubirile materiale solicitate (cheltuieli cu medicamente, investigaţii medicale, su-praalimentaţie - înscrisuri, declaraţii martori) instanţa fondului a stabilit în mod corect cuantumul daunelor materiale pe care este îndreptăţit a le primi v.A.

De asemenea, raportat la suferinţele fizice suportate de partea civilă, atât la momentul agresiunii, cât şi ul-terior (spitalizare, convalescenţă), dar şi la traumele de ordin psihic îndurate de v.A. (confuzie cu un proxenet, umilinţa la care a fost supus), instanţa fondului a proce-dat la o justă compensaţie bănească.

Aşadar, criticile formulate de partea civilă v.A. în pla-nul laturii civile a cauzei nu vor fi primite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În virtutea considerentelor înfăţişate, în conformita-te cu art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis apelurile declarate de procu-ror şi apelanţii inculpaţi M.D. şi P.O. împotriva sentinţei nr. 9 din 28 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, a desfiinţat în parte sentinţa penală atacată şi rejudecând:

A menţinut pedeapsa de câte un an închisoare aplica-tă inculpaţilor M.D. şi P.O. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 296 alin. (1) şi (2) C. pen. cu trimitere la art. 193 C. pen. şi cu referire la art. 5 C. pen., precum şi modalitatea de executare stabilită prin sentinţa apelată.

Litteris e-publishing Str. teiul Doamnei nr. 6, bl. 22, ap. 10Cod 23581, Sector 2, Bucureştitel 021.242.01.61 Mobil: 0745.327.443Email: [email protected] [email protected]

INFORMAŢII GENERALE:Număr de exemplare pe an: 44 Număr de pagini: 24 / exemplar Frecvenţa: săptămânală În luna Iulie şi în luna August va apărea câte un singur număr

Litterise-publishing

Săptămâna Juridică

mailto:[email protected]

mailto:[email protected]

sj nr. 30_2014

Documents