sj nr. 12_2012

Săptămâna JJuridică

Nu spune puţin în vorbe multe, ci mult în vorbe puţine!

Anul IV▪ Nr. 12 Preţ: 8 lei

Jurisprudenţă ›› Studii ›› Comentarii

Consiliu ştiinţifi cMonna Lisa BELU MAGDO

Pavel PERJU

Director editorialAdriana PENA

Litterisinternational

Din cuprins

Ioana Cristina MORAR›› Contestaţie în anulare. Termen de introducere. Tardivitate. Sus-

pen darea condiţionată a executării pedepsei›› Sechestrul Accesiune imobiliară artificială. Distincţie faţă de

acţiunea în revendicare›› Constatarea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009. Consecinţe asupra acţiunilor în curs de judecată›› Contestaţie împotriva deciziei de recalculare a pensiei, emisă de

casa de pensii sectorială. Competenţa de soluţionare a cauzei ›› Bun adjudecat la licitaţie. Desfiinţarea ulterioară a titlului de

proprietate. Acţiune în răspundere pentru evicţiune. Instanţa competentă material

›› Dizolvarea societăţii comerciale. Opoziţie. Dovedirea creanţei cu înscrisuri având valoare de titlu

›› Sentinţă pronunţată de judecătorie după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010. Infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Căi de atac. Instanţa competentă

Excepţie de neconstituţionalitate. Decizie de admitere›› Modul de dobândire şi înstrăinare a proprietăţii comune forţate şi

perpetue. Neconstituţionalitatea prevederilor art. 45 alin. (3)-(6) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996

19-25 martie 2012apare în fi ecare joi

2

Cuprins IndexA

Accesiune imobiliară artifi cială ....................... 5Act administrativ ........................................... 14Act fi scal ......................................................... 15Acţiune în pretenţii ....................................... 14Acţiune în revendicare ..................................... 5Acţiune penală ............................................... 21Administrator judiciar ................................... 11Asociat unic .................................................... 11Asociaţie de proprietari ................................. 22Autoritate publică .......................................... 15

BBun adjudecat la licitaţie ............................... 10

CCasă de pensii ................................................... 9Căi extraordinare de atac ............................... 16Competenţa materială ................................... 14Competenţă după calitatea persoanei .......... 21Competenţă materială ......................10, 15, 21Competenţă teritorială .................................... 9Confl ict de competenţă .............................9, 21Construcţii ....................................................... 5Contestaţie în anulare ................................... 16Cooperare judiciară internaţională ............... 19 Coproprietate forţată .................................... 22Creanţă sub condiţie ........................................ 7Culpă ............................................................... 13

DDeclaraţie fi scală ............................................ 12Declinare de competenţă ...........................9, 21Despăgubiri ......................................... 4, 10, 14Dizolvarea societăţii comerciale .............11, 12Dobândirea proprietăţii ................................ 22Documente contabile .................................... 13Dovada creanţei ............................................. 12

EEvicţiune ........................................................ 10Excepţie de neconstituţionalitate ................... 7Expropriere ...................................................... 4

FFişă sintetică de plătitor .................................12

continuarea pe pagina următoare »continuarea pe pagina următoare »

DREPT CIVILExpropriere. Stabilirea cuantumului despăgubirilor « I.C.C.J., secţia I civilă, decizia nr. 8187 din 17 noiembrie 2011 __________________________________ 4

Accesiune imobiliară artifi cială. Distincţie faţă de acţiunea în revendicare « Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, decizia nr. 719 din 24 februarie 2011 __________ 5

DREPT PROCESUAL CIVILConstatarea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Consecinţe asupra acţiunilor în curs de judecată « I.C.C.J., secţia I civilă, decizia nr. 7893 din 4 noiembrie 2011 ______________________ 7

Contestaţie împotriva deciziei de recalculare a pensiei, emisă de casa de pensii sectorială. Competenţa de soluţionare a cauzei « I.C.C.J., secţia I civilă, decizia nr. 8539 din 2 decembrie 2011 _________________________ 9

Bun adjudecat la licitaţie. Desfi inţarea ulterioară a titlului de proprietate. Acţiune în răspundere pentru evicţiune. Instanţa competentă material « I.C.C.J., secţia comercială, decizia nr. 1793 din 10 mai 2011 ____10

DREPT COMERCIALConstatarea transmiterii către fostul asociat unic a dreptului de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul societăţii comerciale cu răspundere limitată, ca urmare a intervenirii dizolvării fără lichidare și radierii acesteia în lipsa cererii de eliberare de către Ofi ciul Registrului Comerţului a certifi catului constatator al dreptului de proprietate « Curtea de Apel București, secţia a VI-a civilă, decizia nr. 1416 din 12 septembrie 2011 _______________11

Insolvenţă. Înlocuirea administratorului judiciar - SPRL ca urmare a suspendării temporare a calităţii de practician în insolvenţă pentru asociatului coordonator. Soluţionarea cererii în ședinţă publică. Consecinţe « Curtea de Apel București, secţia a V-a comercială, decizia nr. 1393 din 27 septembrie 2011 _______________________11

3

IInfracţiune rutieră ..........................................16Insolvenţă ................................................11, 13

ÎÎnscris cu valoare de titlu ...............................12Înstrăinarea proprietăţii ................................22

JJudecata ............................................................ 7

LLichidator judiciar ..........................................13

MMandat european de arestare ........................19

NNormă imperativă ..................................... 7, 14

PPatrimoniul societăţii comerciale ................. 11Persoană solicitată ........................................ 19Predare temporară ........................................ 19Prejudiciu .................................................12, 13Prescripţia dreptului material la acţiune ..... 10Preţ imobil ........................................................4Proprietate ............................................ 4, 5, 11Publicitate imobiliară .................................... 22

RRadierea societăţii comerciale ...................... 11Răspunderea organelor de conducere .......... 13Recalcularea pensiei .........................................9

SSuspendarea condiţionată a executării pedepsei ......................................................... 16Suspendarea practicianului în insolvenţă .... 11

TTermen de încercare ....................................... 16Titlu de proprietate ....................................... 10

VVânzarea bunului altuia ................................ 22

Cuprins (continuare)

Dizolvarea societăţii comerciale. Opoziţie. Dovedirea creanţei cu înscrisuri având valoare de titlu « Curtea de Apel București, secţia a VI-a civilă, decizia nr. 1672 din 8 noiembrie 2011 __________________________________12Insolvenţă. Antrenarea răspunderii membrilor organelor de conducere « Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ și fi scal, decizia nr. 541 din 6 octombrie 2011 __________________________________13

DREPT ADMINISTRATIVBunuri trecute în proprietatea statului bulgar. Acorda-rea de compensaţii. Acţiune în pretenţii. Neplata în ter-menul legal a unor despăgubiri stabilite printr-un act administrativ. Instanţa competentă « I.C.C.J., secţia de contencios administrativ și fi scal, decizia nr. 984 din 18 februarie 2011 ___________________________________14Act fi scal. Acţiune în anulare. Competenţă materială. Criteriul valoric « I.C.C.J., secţia de contencios administrativ și fi scal, decizia nr. 2809 din 17 mai 2011 _______________15

DREPT PROCESUAL PENALContestaţie în anulare. Termen de introducere. Tardi-vitate. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei « Ioana Cristina MORAR « Curtea de Apel Cluj, secţia penală, sentinţa nr. 6 din 22 februarie 2011 _____________16Mandat european de arestare. Predare temporară « I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 3959 din 7 noiembrie 2011 __________________________________________19Sentinţă pronunţată de judecătorie după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010. Infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mișcare din ofi ciu. Căi de atac. Instanţa competentă « I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1104 din 27 iulie 2011 __________________________21

EXCEPŢIE DE NECONSTITUŢIONALITATE. DECIZIE DE ADMITERE Modul de dobândire și înstrăinare a proprietăţii comune forţate și perpetue. Neconstituţionalitatea prevederilor art. 45 alin. (3)-(6) din Legea cadastrului și a publicităţii imobiliare nr. 7/1996 « Curtea Constituţională, decizia nr. 1514 din 15 noiembrie 2011 ______________________22

4 Săptămâna Juridică nr. 12/2012 » Litteris International

Drept civil

DREPT CIVIL

Expropriere

I.C.C.J., secţia I civilă, decizia nr. 8187 din 17 noiembrie 2011

(cuvinte cheie: expropriere, despăgubiri, proprietate, preţ imobil)

Expropriere. Stabilirea cuantumului despăgubirilor

Legea nr. 33/1994, art. 26

Înlăturarea de către instanţă a art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru un teren expropriat, pe motiv că ar contraveni art. 44 alin. (3) din Constituţia României, care impune să se acorde pentru expropriere o justă și prealabilă despăgubire precum și interpretarea în sensul că despăgubirea ar fi justă numai dacă s-ar ţine cont de preţul cu care se vindeau terenuri similare la momentul exproprierii, astfel încât părţile să nu suporte scăderea de preţ de pe piaţa imobiliară, sunt eronate și nu sunt de natură să respecte textul constituţional menţionat, care nu îngăduie, pentru determinarea justeţii cuantumului despăgubirilor, să se judece în echitate. Ca atare, cuantumul despăgubirilor trebuie stabilit prin raportare la momentul arătat în art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, indiferent după cum preţul imobilelor la data întocmirii raportului de expertiză este mai mic sau mai mare decât preţul de la data hotărârii de expropriere.

Speţa: Prin decizia civilă nr. 365 A din 16 decembrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru muncă și familie a admis în parte apelul declarat de reclamantul N.L. și continuat de succesorii N.L.M., R.L.M. și N.L. jr. împotriva sentinţei civile nr. 147 din 19 februarie 2010 a Tribunalului Cluj. A schimbat în parte sentinţa cu privire la cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantului, stabilite la 95.312 euro sau echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plăţii, în loc de 80.688 euro.

Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, faptul că art. 44 alin. (3) din Constituţia României care prevede că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire are o forţă juridică superioară art. 26 din Legea nr. 33/1994. (...)

Pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi și Drumuri Naţionale din România S.A. a declarat recurs arătând că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 întrucât a acordat despăgubirile astfel cum au fost stabilite pentru data când a avut loc exproprierea, iar nu raportat la data la care s-a dispus efectuarea raportului de expertiză în instanţă.

Recursul este întemeiat.

Conform art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la cal cularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum și instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia.

Instanţa de apel a înlăturat aplicarea acestui text pe motiv că ar contraveni art. 44 alin. 3 din Constituţia României care impune să se acorde pentru expropriere o justă și prealabilă despăgubire. Or, în opinia instanţei, despăgubirea ar fi justă numai dacă s-ar ţine cont de preţul cu care se vindeau terenuri similare la momentul exproprierii autorului intimaţilor, astfel încât aceștia să nu suporte scăderea de preţ de pe piaţa imobiliară.

Această interpretare a art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 este eronată, și nu este de natură să respecte nici textul constituţional menţionat, care nu îngăduie, pentru determinarea justeţii cuantumului despăgu-

biril or, să se judece în echitate. Ca atare, cuantumul despăgubirilor trebuie stabilit prin raportare la momentul arătat în art. 26 alin. 2 din Legea nr. 33/1994, indiferent după cum preţul imobilelor la data întocmirii raportului de expertiză este mai mic sau mai mare decât preţul de la data hotărârii de expropriere.

Pe cale de consecinţă, stabilind cuantumul despăgu-birii în funcţie de preţul terenurilor la nivelul anului 2008, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală decurgând din interpretarea greșită a art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, motiv pentru care critica recurentului întrunește cerinţele art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

În raport de dispoziţiile art. 312 alin. (3) C.proc.civ. recursul a fost admis și hotărârea din apel a fost casată cu trimitere spre rejudecarea apelurilor, fi ind necesară efectuarea unei noi expertize pentru a se determina cuantumul despăgubirilor în raport de preţurile cu care se vând, în mod obișnuit, terenuri de aceeași natură, în zona în care se afl ă terenurile expropriate.

5Săptămâna Juridică nr. 12/2012 » Litteris International

Drept civil

DREPT CIVIL

Proprietate

Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, decizia nr. 719 din 24 februarie 2011

(cuvinte cheie: proprietate, accesiune imobiliară artifi cială, acţiune în revendicare, construcţii)

Accesiune imobiliară artificială. Dis-tinc ţie faţă de acţiunea în revendicare

C. civ., art. 480, art. 492, art. 493

Legiuitorul a reglementat în mod special prin art. 492, 493 și urm. C.civ. situaţia construcţiilor edifi cate pe terenul proprietatea altuia, două cazuri de accesiune imobiliară, prevăzând că „orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până ce se dovedește din contra”.

Cum în speţă este vorba despre ridicarea garajelor de pe terenul proprietatea reclamanţilor, suntem în situaţia reglementată de prevederile art. 492 și urm. C.civ. Chiar dacă reclamanţii indică ca și temei de drept al cererii lor prevederile art. 480 C.civ. și precizează acţiunea, formulând un petit specifi c unei acţiuni în revendicare o atare solicitare, respectiv obligarea pârâţilor la predarea suprafeţelor de teren pe care sunt amplasate garajele, în măsura în care ocupă terenul reclamanţilor, aceasta urmează a fi respinsă.

Speţa: Prin sentinţa civilă nr. 269/21.01.2010 pronunţată de Judecătoria Zalău a fost respinsă ca nefondată acţiunea precizată a reclamanţilor C.I. și C.F. în contradictoriu cu pârâţii J.F., V.F., O.N., K.S., T.M.P. și T.L.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că în fapt reclamanţii sunt proprietarii terenului intravilan înscris în CF 5656/N Zalău, cu nr. cadastral 6216, pe care l-au dobândit prin cumpărare de la N.M. Aceasta din urmă a dobândit acest teren prin reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 10/2001. Pârâţii sau autorii acestora au construit garaje, anterior momentului restituirii proprietăţii către N.M. Aceste garaje se suprapun parţial sau total, după caz, pe terenul restituit în baza Legii nr. 10/2001 către N.M. și cumpărat ulterior de către reclamanţi. Începând cu data de 1.07.2008 a încetat contractul de închiriere dintre Primăria Municipiului Zalău și pârâţi cu privire la terenul pe care sunt amplasate garajele.

Instanţa a procedat la încadrarea juridică corectă a situaţiei de fapt în litigiu, reţinând că suntem în prezenta unui caz de accesiune imobiliară artifi cială, reglementat de prevederile art. 492-494 C.civ. Textele de lege amintite reprezintă dreptul special în raport cu prevederile art. 480 C.civ., care reprezintă dreptul general în materia dreptului de proprietate. Prin urmare, chiar dacă reclamanţii indică ca și temei de drept al cererii lor prevederile art. 480 C.civ. și precizează acţiunea, formulând un petit specifi c unei acţiuni în revendicare, o atare solicitare, respectiv obligarea pârâţilor la predarea suprafeţelor de teren pe care sunt amplasate garajele, în măsura în care ocupă terenul reclamanţilor, urmează a fi respinsă. Astfel, nu se poate face abstracţie de existenţa construcţiilor, adică a garajelor în discuţie pe respectivele suprafeţe de teren. În caz contrar am ignora dreptul de proprietate asupra construcţiilor (garajelor), adică am ignora tocmai prevederile art. 480 C.civ., la care fac trimitere reclamanţii, în ceea ce privește dreptul de proprietate asupra construcţiilor. În temeiul art. 129 C.proc.civ. instanţa nu este legată de temeiul juridic indicat de reclamanţi privind cererea formulată, având dreptul și obligaţia de a încadra în drept în mod corect situaţia de fapt expusă.

Prin decizia civilă nr. 50/20.09.2010 a Tribunalului Sălaj a fost admis apelul declarat de reclamanţii C.I. și C.F. împotriva sentinţei civile nr. 269/21.01.2010 a Judecătoriei Zalău pe care a desfi inţat-o și a trimis-o aceleiași instanţe pentru o nouă judecată.

Pentru a pronunţa această decizie, Tribunalul a reţinut că în raport de cele trei petite ale acţiunii și precizarea de acţiune din data de 15.04.2004, aceasta are ca obiect revendicarea unor suprafeţe de teren și obligaţia de a face, respectiv de ridicare a garajelor pârâţilor de pe terenul reclamanţilor.

Modifi când temeiul legal al acţiunii, instanţa de fond a modifi cat însuși obiectul acţiunii reclamanţilor, încălcând astfel principiul disponibilităţii.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termenul legal pârâtul O.N., solicitând modifi carea sentinţei atacate în sensul respingerii apelului declarat de reclamanţii C.I. și C.F.

Examinând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate, Curtea apreciază că este întemeiat în parte și, în consecinţă, în baza art. 312 alin. (1) și (5) C.proc.civ., urmează să-l admită ca atare, pentru următoarele considerente:


Drept civil

Prin acţiunea promovată, reclamantul a solicitat obli-garea pârâţilor să-i elibereze terenul ocupat cu garajele afl ate în folosinţa acestora, să-și ridice garajele am-plasate pe terenul proprietatea lor, în caz contrar să fi e ei autorizaţi să ridice aceste garaje pe cheltuiala pârâţilor.

Reclamanţii și-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 480, 1076 și 1077 C. civ.

Procedând la analizarea acţiunii promovate de recla-manţi, instanţa, în baza art. 129 alin. (3) C.proc.civ., procedează la încadrarea juridică a situaţiei de fapt rezultată în dosar, reţinând că în speţă suntem în pre-zenţa unui caz de accesiune imobiliară artifi cială, regle-mentat de prevederile art. 492-494 C.civ.

Concluzia instanţei de fond este legală pentru că temeiul juridic al acţiunii nu leagă instanţa, care este îndreptăţită și chiar obligată în exercitarea rolului activ și pentru a ajuta efectiv părţile în ocrotirea intereselor lor legitime, să dea acţiunii califi carea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea de chemare în judecată.

Încadrarea juridică făcută de instanţa de fond nu duce la modifi carea obiectului acţiunii, care nu poate fi schimbat și nici depășit, și este apreciată de instanţa de recurs ca fi ind legală pentru următoarele considerente:

Reclamanţii sunt proprietarii terenului intravilan înscris în CF 5656/N Zalău, nr. cad. 6216, pe care l-au dobândit prin cumpărare de la N.M., care la rândul ei a dobândit acest teren prin restituire în condiţiile Legii nr. 10/2001.

În baza contractului de închiriere încheiat între Municipiul Zalău și recurentul O.N. s-a eliberat autorizaţia pentru executare lucrări nr. 143/3954/28.07.1977 în favoarea recurentului, având ca obiect construirea unui garaj din elemente prefabricate pe terenul situat în Zalău, str. C., nr. 2A.

Prin notifi carea nr. 24188/20.05.2008 comunicată recu rentului O.N., Primăria Municipiului Zalău l-a încu-noștinţat despre faptul că terenul pe care este amplasat garajul a fost atribuit numitei N.M., iar în prezent se afl ă în proprietatea reclamantului C.I., conform contractului de vânzare-cumpărare din 5.04.2008, astfel că, con-trac tul de închiriere nr. 2304/09.01.2006 încetează de drept, conform prevederilor Cap. VI, lit. b).

În consecinţă, instanţa de fond în mod legal a con-statat că suntem în prezenţa unui caz de accesiune imo-biliară artifi cială reglementată de art. 494 C.civ., text care oferă proprietarului terenului opţiuni diferite, în funcţie de buna sau reaua-credinţă a celui care a construit pe proprietatea altuia și nu în situaţia unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C.civ., care reprezintă dreptul general în materia dreptului de proprietate.

Acţiunea promovată de reclamanţi a fost corect califi cată de instanţa de fond ca fi ind o acţiune ce are ca obiect obligaţia de a face, respectiv aceea de ridicare a garajelor edifi cate de pârâţi pe terenul proprietatea recla-manţilor, pe temeiul accesiunii imobiliare. Califi carea corectă dată de instanţa de fond rezultă din compararea celor două categorii de acţiuni, pornind de la defi niţia acţiunii în revendicare, caracterele și condiţiile exercitării ei, raportat la dispoziţiile art. 492 și urm. C.civ.

Acţiunea în revendicare reprezintă posibilitatea juri-dică ce permite titularului să-și apere dreptul său real asupra bunului și să pretindă restituirea lui de la cel care-l stăpânește fără drept.

Legiuitorul a reglementat în mod special prin art. 492-493 și urm. C.civ. situaţia construcţiilor edifi cate pe terenul proprietatea altuia, două cazuri de accesiune imobiliară, prevăzând că „orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până ce se dovedește din contra”.

Prin urmare, în speţă este vorba despre ridicarea gara-jelor de pe terenul proprietatea reclamanţilor, situaţie reglementată de prevederile art. 492 și urm. C.civ., așa cum legal a apreciat și instanţa de fond.

Instanţa de apel apreciază că prima instanţă a soluţionat cauza pe un alt temei legal decât cel invocat de reclamanţi, art. 480, 1076 și 1077 C.civ., că modifi când temeiul legal al acţiunii a modifi cat însăși obiectul acţiunii și, mai mult, nu s-a pronunţat asupra cererilor care formează obiectul acţiunii reclamanţilor, situaţie ce echivalează cu o necercetare pe fond a cauzei cu care instanţa a fost sesizată.

Faţă de faptul că, așa cum s-a reţinut în alineatele pre-cedente, temeiul juridic al acţiunii nu leagă instanţa care este îndreptăţită și chiar obligată să dea acţiunii califi carea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea de chemare în judecată, aprecierile instanţei de apel referitoare la faptul că instanţa de fond a modifi cat temeiul legal al acţiunii și implicit obiectul acţiunii reclamanţilor, încălcând astfel principiul disponibilităţii, sunt nelegale, motiv pentru care Curtea va admite în parte recursul declarat de pârât, va casa decizia atacată și va trimite apelul spre rejudecare pe fond aceluiași tribunal.


Drept procesual civil

DREPT PROCESUAL CIVIL

Excepţie de neconstituţionalitate

I.C.C.J., secţia I civilă, decizia nr. 7893 din 4 noiembrie 2011

(cuvinte cheie: excepţie de neconstituţionalitate, judecata, creanţă sub

condiţie, normă imperativă)

Constatarea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Con secinţe asupra acţiunilor în curs de judecată

Constituţie, art. 147 Legea nr. 47/1992, art. 31

Legea nr. 221/2009

Declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate defi nitiv și are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.

Speţa: Reclamanţii au solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, reprezentând prejudiciul moral.

Prima instanţă a reţinut că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 5 din Legea 221/2009, pentru ca Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice să fi e obligat la plata unor despăgubiri morale în benefi ciul reclamanţilor, în calitatea lor de fi i ai defunctei P.N.E., decedată la data de 21.02.2009, respectiv, aceștia au făcut dovada că autoarea lor a fost supusă dislocării din localitatea de domiciliu și mutării forţate, precum și dovada că sunt moștenitorii acesteia.

Referitor la solicitarea de obligare a pârâtului la plata unor daune materiale instanţa de fond a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 5 pct. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009, se acordă despăgubiri reprezentând echivalentul valori bunurilor confi scate, dacă bunurile respective nu au fost restituite sau nu s-au obţinut despăgubiri prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001, republicată sau ale Legii nr. 247/2005.

Prin decizia civilă nr. 45 din 8 decembrie 2010, Curtea de Apel Craiova a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentinţa atacată în sensul respingerii acţiunii, reţinând că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, invocate ca temei juridic de către reclamanţi, au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii.Recursul este nefondat.

Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate aces-tora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decem-brie 1989.

Declararea neconstituţionalităţii textului de lege ară-tat este producătoare de efecte juridice asupra proce selor nesoluţionate defi nitiv și are drept consecinţă ine xis-tenţa temeiului juridic pentru acordarea des pă gubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.

Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile și instituţiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut nici un element de noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale pro-duc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt prin-cipiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi defi nitiv câștigate sau situaţiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condiţiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întru-cât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior



defi nitivării lor și de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drep-turi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titu-larului căruia trebuie să i se verifi ce calitatea de per-soană îndreptăţită și întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verifi cărilor jurisdicţionale realizate de instanţă. Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04.04.2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă apli-carea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituţionalităţii își găsește raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de con-sti tuţionalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „in-stanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale și să nu dea efi cienţă actelor normative declarate neconstituţionale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetate), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.

Soluţia nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Con venţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absenţa unei hotărâri defi nitive care să fi confi rmat drep tul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nedis criminare nu are o existenţă de sine stătătoare, inde pendentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limi tări deduse din existenţa unor motive obiective și rezo nabile.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drep turi de creanţă în favoarea anumitor categorii de per soane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verifi carea, de către instanţă, a calităţii de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie” atunci când „problema în-

tru nirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul pro ce durii judiciare și administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne și a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fi ind sufi cient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocro-tită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza Caracas îm po triva României, M.Of. al României, Partea I, nr. 189/19.03.2007).

Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin defi nitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea benefi cia de un bun care să intre sub protecţia art.1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudenţa comunitară europeană s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr.1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”(Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă”, fi ind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază sufi cientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confi rmată printr-o jurisprudenţă clară și concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ș.a. contra României, paragraful 137).

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pro-nun ţat Decizia nr. 12 din 19.09.2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 pri vind condamnările cu caracter politic și măsurile adminis-trative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate defi nitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Ofi cial.”

Cum decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în Monitorul Ofi cial la data de 15 noiem-brie 2010, iar în speţă decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 8 decembrie 2010, cauza nefi ind, deci, soluţionată defi nitiv, la momentul publicării deci-ziei respective, rezultă că textele legale declarate necon-stituţionale nu își mai pot produce efectele juridice.

Pentru aceste considerente Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.




Competenţă

I.C.C.J., secţia I civilă, decizia nr. 8539 din 2 decembrie 2011

(cuvinte cheie: competenţă teritorială, confl ict de competenţă, casă de pensii, recalcularea

pensiei, declinare de comptenţă)

Contestaţie împotriva deciziei de re-cal culare a pensiei, emisă de casa de pensii sectorială. Competenţa de solu-ţio nare a cauzei

Legea nr. 263/2010, art. 154Legea nr. 119/2010

Legea nr. 19/2000

Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 263/2010, prin care a fost abrogată Legea nr. 19/2000, competenţa teritorială de soluţionare a cererilor cu privire la deciziile emise de casele de pensii sectoriale, care sunt fostele case de pensii ale Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei și Internelor și SRI, s-a modifi cat în sensul că aceste cereri se soluţionează de către instanţa de la domiciliul reclamantului. Astfel, potrivit art. 154 alin. (1) din Legea nr. 263/2007, contestaţia împotriva deciziei de recalculare a pensiei în baza Legii nr. 119/2010, emisă de o casă sectorială de pensii se adresează instanţei de la domiciliul reclamantului, instanţa competentă teritorial să judece pricina.

Speţa: Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, reclamanta N.M. a chemat în judecată Casa de Pensii a Ministerului Administraţiei și Internelor, solicitând anularea deciziei nr. 77775/2010 privind recalcularea pensiei în baza Legii nr. 119/2010 emisă de pârâtă (...).

Prin decizia nr. 3138 din 06.05.2011, Tribunalul Gorj, secţia confl icte de muncă și asigurări sociale a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secţia confl icte de muncă și asigurări sociale, reţinând că în stabilirea competenţei sunt aplicabile dispoziţiile art. 156 din Legea nr. 19/2000, în vigoare la momentul emiterii deciziei contestate.

Învestit prin declinare, Tribunalului București, secţia a VIII-a confl icte de muncă și asigurări sociale a pronunţat sentinţa civilă nr. 8715 din 12.10.2011, prin care și-a declinat, la rândul său, competenţa în favoarea primei instanţe sesizate, Tribunalul Gorj și, constatând ivit confl ict negativ de competenţă, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Cererea dedusă judecăţii are natura unei contestaţii împotriva deciziei de recalculare a pensiei în baza Legii nr. 119/2010, emisă de o casă sectorială de pensii, și anume Casa de Pensii din cadrul Ministerului Adminis-traţiei și Internelor.

Decizia contestată a fost emisă la data de 27.12.2010, iar sesizarea instanţei s-a făcut la data de 11.02.2011.

Este adevărat că la data emiterii deciziei contestate era în vigoare Legea nr. 19/2000, care prin art. 156 pre ve dea că „Cererile îndreptate împotriva CNPAS sau îm po triva caselor teritoriale de pensii se adresează in stan ţei în a cărei rază teritorială își are domiciliul sau sediul re cla-mantul. Celelalte cereri se adresează instanţei în a cărei rază teritorială își are domiciliul sau sediul pârâtului”.

Legea nr. 19/2000 a fost însă abrogată odată cu intra-rea în vigoare a Legii nr. 263/2010 privind sistemul uni tar de pensii publice, respectiv începând cu data de 01.01.2011, conform dispoziţiilor art. 196 lit. a) din Legea nr. 263/2010.

Prin urmare, la data sesizării instanţei, și anume 11.02.2011, era în vigoare Legea nr. 263/2010, care cu-prin de dispoziţii privitoare la competenţă în art. 154.

Astfel, potrivit alin. (1) al art. 154 din Legea nr. 263/2010, „Cererile îndreptate împotriva CNPP, a caselor teritoriale

de pensii sau împotriva caselor de pensii sectoriale se adresează instanţei în a cărei rază teritorială își are do-mi ciliul sau sediul reclamantul”, iar potrivit alin. 2 al ace-luiași articol, „Celelalte cereri se adresează instanţei în a cărei rază teritorială își are domiciliul sau sediul pârâtul.”

Rezultă că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 263/2010, competenţa teritorială de soluţionare a cere-rilor cu privire la deciziile emise de casele de pensii sec-toriale, care sunt fostele case de pensii ale Ministerului Apă-rării Naţionale, Ministerului Administraţiei și In ter nelor și SRI, s-a modifi cat în sensul că aceste cereri se soluţionează de către instanţa de la domiciliul recla man tului.

Raportat la dispoziţiile art. 725 alin. (1) C.proc.civ., potrivit cărora normele de procedură civilă sunt de imediată aplicare, urmează a se reţine că norma de com-petenţă aplicabilă în cauză este cea cuprinsă în art. 154 din Legea nr. 263/2010, în vigoare la data sesizării instanţei.

Cum, în speţă, instanţa a fost învestită cu o cerere împotriva unei case de pensii sectoriale, iar potrivit art. 154 alin. (1) din Legea nr. 263/2007, o astfel de cerere se adresează instanţei de la domiciliul reclamantului, instanţa competentă teritorial să judece pricina este cea de la domiciliul reclamantei, respectiv Tribunalul Gorj.




Competenţă

I.C.C.J., secţia comercială, decizia nr. 1793 din 10 mai 2011

(cuvinte cheie: competenţă materială, bun adjudecat la licitaţie, titlu de proprietate,

evicţiune, despăgubiri, prescripţia dreptului material la acţiune)

Bun adjudecat la licitaţie. Desfiinţarea ulterioară a titlului de proprietate. Ac-ţi une în răspundere pentru evicţiune. Instanţa competentă material

C. proc. civ., art. 2 pct. 1 lit. a) C. civ., art. 1337, art. 1530 şi urm,

art. 1635 şi urm.

În situaţia în care terţul adjudecatar formulează o acţiune în despăgubiri împotriva vânzătorului (n.r. – AVAS) pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a desfi inţării titlului de proprietate, nici calitatea părţilor și nici raportul juridic dedus judecăţii nu atrage aplicarea dispoziţiilor legii speciale cu privire la competenţa Curţii de Apel București în primă instanţă, ci a tribunalului, în conformitate cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.

Speţa: Prin sentinţa comercială nr. 152 din 19 noiembrie 2010 a Curţii de Apel București, secţia a VI-a comercială, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta SC M. SRL Iași împotriva pârâtei AVAS, cu consecinţa obligării acesteia la plata sumei de 12.585,01 USD în echivalentul în lei din ziua plăţii, reprezentând diferenţă de preţ, cu dobânda legală aferentă sumei reactualizate calculată de la data sesizării și până la data plăţii efective. (...)

Reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor cu motivarea că prin procesul-verbal de licitaţie nr. 301 din 5 aprilie 2006 întocmit de AVAS București în cadrul executării silite a debitorului SC P. SA, aceasta a devenit proprietara imobilului ,,Fabrica de cărămidă” situat în Judeţul Iași și a unor bunuri mobile. După achitarea integrală a preţului prevăzut în procesul-verbal de licitaţie reclamanta și-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară.

Ca urmare a contestaţiei la executare formulată de fostul proprietar SC P. SA, prin decizia nr. 3361 din 12 noiembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, s-a admis recursul contestatoarei, s-a modifi cat sentinţa nr. 86 din 14 mai 2008 a Curţii de Apel București și s-a constatat nulitatea absolută a procesului-verbal de licitaţie nr. 301 din 5 aprilie 2006 în temeiul art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001.

În acest context, soluţionând cu prioritate, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă, curtea de apel a respins-o ca nefondată reţinând că potrivit art. 49 din O.U.G. nr. 51/1998, termenul de 12 luni curge de la data pronunţării deciziei anterior menţionate, respectiv 12 noiembrie 2008, în raport cu care înregistrarea acţiunii, la data de 11 noiembrie 2009, se situează în limitele termenului de prescripţie.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta AVAS.

Înalta Curte a invocat din ofi ciu, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., ca motiv de ordine publică, excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel București, ca primă instanţă, în raport de obiectul și valoarea litigiului.

Reclamanta a învestit Curtea de Apel București, ca primă instanţă, cu o acţiune în despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile art. 1635 și urm. și art. 1530 și urm. C. civ., care nu au legătură cu obiectul cererii, incidente fi ind în cauză prevederile art. 1337 C. civ. privind răspunderea pen tru evicţiune, solicitând repararea prejudiciului pro-dus de pârâta AVAS prin vânzarea culpabilă a imobilului pe care l-a adjudecat, fi ind ulterior evinsă din dreptul său de proprietate prin desfi inţarea titlului de proprietate pentru nerespectarea de către pârâtă a dispoziţiilor legale referitoare la protejarea momentelor istorice.

Astfel învestită Curtea de Apel București, motivând res pingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la ac-ţiune pe dispoziţiile art. 49 din O.U.G. nr. 51/1998, apre-ciază implicit că este competentă material în solu ţionarea

cauzei deși obiectul litigiului nu privește o con testaţie la executare în legătură cu creanţele bancare pre luate de AVAS, reclamanta nu are calitatea de debitor cedat sau persoană asimilată acestora în sensul art. 38 din ordonanţă pentru a atrage competenţa de soluţionare reglementată expres prin art. 45 din actul normativ evocat.

Litigiul dedus judecăţii este un litigiu patrimonial promovat de terţul adjudecatar ce vizează antrenarea răspunderii pârâtei pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a desfi inţării titlului de proprietate, astfel încât nici calitatea părţilor și nici raportul juridic dedus judecăţii nu atrage aplicarea dispoziţiilor legii speciale cu privire la competenţa Curţii de Apel București în primă instanţă, ci a tribunalului în conformitate cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.

Prin urmare, recursul pârâtei a fost admis cu con-se cinţa casării sentinţei și trimiterii cauzei spre com-pe tentă soluţionare în primă instanţă Tribunalului București, secţia comercială.


Drept comercial

DREPT COMERCIAL

Funcţionarea societăţii comerciale

Curtea de Apel București, secţia a VI-a civilă, decizia nr. 1416 din 12 septembrie 2011

(cuvinte cheie: proprietate, dizolvarea societăţii comerciale, radierea societăţii

comerciale, patrimoniul societăţii comerciale, asociat unic)

Constatarea transmiterii către fostul aso ciat unic a dreptului de proprietate asu pra bunurilor din patrimoniul so cie-tă ţii comerciale cu răspundere limitată, ca urmare a intervenirii dizolvării fără li chidare şi radierii acesteia în lipsa ce-re rii de eliberare de către Ofi ciul Re gis-trului Comerţului a certifi catului con-statator al dreptului de proprietate

Legea nr. 31/1990, art. 235

În cazul în care asociatul unic a adoptat hotărârea de dizolvare fără lichidare a societăţii comerciale cu răspun-dere limitată și a întocmit raportul prin care i se repar-tizează bunurile acesteia, dar după efectuarea menţiunii dizolvării, iar până la intervenirea radierii din Registrul Comerţului nu s-a formulat și o cerere de emitere, de că-tre Ofi ciul Registrului Comerţului, a certifi catului con-statator al dreptului de proprietate asupra bunurilor care au aparţinut societăţii, ulterior radierii asociatului unic nu va putea solicita la Ofi ciul Registrului Comerţului emiterea certifi catului constatator respectiv, fi e distinct, fi e pe calea completării în acest sens a hotărârii prin care s-a dispus radierea, nu se va putea adresa nici direct ser-

viciului de carte funciară pentru a i se recunoaște trans-miterea dreptului de proprietate asupra bunurilor la care s-a făcut referire și, de asemenea, nu va avea posibilita-tea formulării unei acţiuni în realizarea aceluiași drept de proprietate împotriva societăţii comerciale radiate.

Asociatul unic are însă posibilitatea formulării unei acţiuni prin care să se constate că i s-a transmis dreptul de proprietate asupra bunurilor la momentul radierii, la instanţa competentă potrivit dreptului comun, și în cadrul căreia calitatea de pârât revine, în mod specifi c, tot Ofi ciului Registrului Comerţului la care a intervenit radierea societăţii.

DREPT COMERCIAL

Insolvenţă

Curtea de Apel București, secţia a V-a comercială, decizia nr. 1393 din 27 septembrie 2011

(cuvinte cheie: insolvenţă, administrator judiciar, suspendarea practicianului în

insolvenţă)

Insolvenţă. Înlocuirea administratorului judiciar - SPRL ca urmare a suspendării tem porare a calităţii de practician în in solvenţă pentru asociatului coordo-na tor. Soluţionarea cererii în şedinţă publică. Consecinţe

Legea nr. 85/2006, art. 22C. proc. civ., art. 105 alin. (2)

Prin încheierea de ședinţă din 23 septembrie 2010 pronunţată de judecătorul – sindic, s-a admis cererea administratorului special al debitoarei SC S.S. SRL și s-a dispus înlocuirea administratorului judiciar C. SPRL cu administrator judiciar V.C. IPURL, cu motivarea că, po-trivit deciziei din 5 mai 2010 a UNPIR, C. SPRL a fost suspendat din funcţia de practician în insolvenţă.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs adminis-tratorul judiciar C. SPRL.

Este întemeiat motivul de recurs referitor la greșita reţinere în speţă a incidenţei deciziei din 5 mai 2010 pronunţată de UNPIR. Astfel, decizia menţionată mai sus privea suspendarea pe o perioada de 3 luni a calităţii de practician în insolvenţă a dl. C.I., asociat coordonator al C. SPRL.

Potrivit susţinerilor ambelor părţi din ședinţa publică din 27 septembrie 2011, societatea C. SPRL avea doi aso-ciaţi practicieni în insolvenţă, iar decizia din 5 mai 2010 nu a fost contestată.

Având în vedere că prin decizia din 5 mai 2010 s-a dispus suspendarea calităţii de practician în insolvenţă a asociatului coordonator al C. SPRL și nicidecum a socie-tăţii profesionale, că această societate profesională avea doi asociaţi, ceea ce însemna că nu se afl a în imposibilita-tea de a-și îndeplini sarcinile în calitate de administrator judiciar desemnat în prezenta cauză, că măsura suspen-dării dispusă la 5 mai 2010 pentru o perioada de 3 luni nu a fost contestată, efectele ei încetând anterior datei dispunerii înlocuirii administratorului judiciar de către judecătorul-sindic, Curtea a constatat că încheierea ata-cată era lipsită de temei legal, motiv pentru care a admis recursul și a modifi cat în tot încheierea recurată în sen-sul că a respins cererea de înlocuire a administratorului judiciar ca nefondată.


Drept comercial

DREPT COMERCIAL

Funcţionarea societăţii comerciale

Curtea de Apel București, secţia a VI-a civilă, decizia nr. 1672 din 8 noiembrie 2011

(cuvinte cheie: dizolvarea societăţii comerciale, dovada creanţei, înscris cu valoare de titlu, fi şă

sintetică de plătitor, declaraţie fi scală, prejudiciu)

Dizolvarea societăţii comerciale. Opo-ziţie. Dovedirea creanţei cu înscrisuri având valoare de titlu

Legea nr. 31/1990, art. 61-62, art. 231C. proc. fisc., art. 21, art. 25,

art. 85 alin. (1) lit. a), art. 86 alin. (2)O.G. nr. 92/2003

Nu constituie titluri în sensul legii fi șele sintetice depuse de recurentă cât timp nu sunt însoţite de declaraţiile fi scale care constituie titluri potrivit prevederilor Codului de procedură fi scala și care ar fi incluse în fi șele sintetice pe plătitor.

Prin sentinţa comercială nr. 3952 din 30 martie 2011 pronunţată de Tribunalul București s-a respins cererea formulată de petenta A.F.P.S. 4 București în contradictoriu cu intimata SC F.I. SRL A.F.P.S. 4 pentru lipsa de probe în susţinerea creanţei de către reclamantă.

Împotriva sentinţei precitate a formulat recurs reclamanta A.F.P.S. 4 București susţinând că hotărârea este netemeinică și nelegală fi ind dată cu aplicarea greșită a legii.

În esenţă, recurenta arată că a formulat cererea de opo ziţie în baza art. 61 și art. 62 din Legea nr. 31/1990 republicată și că cerinţa esenţială constă în dovedirea calităţii de creditor.

Recurenta invocă și prevederile art. 21 și art. 25 C. proc. fi sc. care defi nesc noţiunile de creditor și debitor și arată că instanţa învestită cu cererea de opoziţie trebuie să verifi ce și dacă creditorului i s-a creat un prejudiciu prin hotărârea de dizolvare.

O prima critică se referă la faptul că instanţa de fond în mod nelegal a reţinut că fi șa sintetică pe plătitor nu face dovada existenţei creanţei susţinute de recurentă.

Se arată că obligaţiile cuprinse în fi șa sintetică pe plătitor sunt generate din declaraţiile fi scale depuse de către societate și care nu au fost achitate până la momentul formulării opoziţiei.

Recurenta concluzionează în sensul că fi șa de evidenţă analitică de plătitor cuprinde obligaţiile de plată ale contribuabilului, obligaţii generate conform declaraţiilor fi scale depuse de către acesta.

După redarea prevederilor art. 85 alin. (1) lit. a) și art. 86 alin. (2) C. proc. fi sc., recurenta susţine că și-a jus tifi cat interesul în promovarea opoziţiei în calitatea sa de creditor și că nu ar mai putea recupera alt fel preju diciul ce i s-a produs de către societatea debitoare constând în creanţa sa care este certă, lichidă și exigibilă.

În concluzie, recurenta solicită admiterea recursului, modifi carea sentinţei recurate și admiterea opoziţiei cum a fost formulată.

În drept se invoca art. 61, art. 62 și art. 231 din Legea nr. 31/1990 republicată, O.G. nr. 92/2003, art. 3041

C. proc. civ.Recurenta invocă scutirea de la plata taxei judiciare de

timbru potrivit art. 229 din O.G. nr. 92/2003 republicată.Ofi ciul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul

București a transmis la cererea Curţii copii certifi cate ale înscrisurilor privind dizolvarea societăţii debitoare potrivit adresei nr. 401762 din 27 octombrie 2011.

Examinând în ansamblu motivele de recurs în raport de probele administrate în cauză Curtea reţine că recursul apare nefondat pentru considerentele de mai jos.

Instanţa de fond a reţinut faptul că fi șa sintetică totală fi ind un instrument de lucru intern al recurentei, nu face dovada existenţei creanţei invocate de aceasta și că nu s-a depus titlul din care a rezultat această creanţă. Ori recurenta, deși criticp aceastp reţinere a instanţei, face trimitere la dispozitiile art. 85 alin. (1) lit. a) și art. 86 alin. (4) C. proc. fi sc. care reglementează titlurile prin care se stabilesc sume datorate bugetului de stat constând în declaraţie fi scală, dar nu le depune, arătând doar că în fi șa sintetică sunt cuprinse obligaţiile generate de astfel de declaraţii fi scale.

Faţă de motivarea instanţei de fond și chiar de susţinerile recurentei din recurs, recurenta trebuia să probeze creanţa sa prin titlurile prevăzute de lege, fi șa sintetică pe plătitor neavând acest caracter de titlu.

Pentru aceste considerente de fapt și de drept Curtea a respins recursul ca nefondat.


Drept comercial

DREPT COMERCIAL

Insolvenţă

Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 541 din 6 octombrie 2011

(cuvinte cheie: insolvenţă, răspunderea organelor de conducere, documente contabile,

culpă, lichidator judiciar, prejudiciu)

Insolvenţă. Antrenarea răspunderii mem brilor organelor de conducere

Legea nr. 85/2006, art. 138 alin. (1) lit. d)

Împrejurarea că la dispoziţia lichidatorului judiciar nu au fost puse documentele contabile nu valorează proba neţinerii contabilităţii, a sustragerii sau distrugerii acestor documente ci, cel mult, o poate prezuma, prezumţie insufi cientă însă, câtă vreme nu este realizată proba concretă a legăturii cauzale dintre faptă și prejudiciu: instalarea stării de insolvenţă, ca efect al neţinerii contabilităţii ori al distrugerii ei.

Prin cererea de antrenare a răspunderii, lichidatorul judiciar al debitoarei a arătat că vinovaţi de starea de faliment a societăţii se fac atât recurentul, în calitate de asociat unic, cât administratoarea debitoarei care nu au urmărit bunul mers al societăţii și care se sustrag măsurilor legale referitoare la fi nalizarea stării de faliment, apreciind că sunt întrunite „în parte” dispoziţiile art. 138 alin. (1) lit. d) din lege, deoarece nu se poate intra în posesia actelor fi rmei.

Conform prevederilor art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitoarei, persoană juridică, ajuns în insolvenţă, să fi e suportată de membrii organelor de conducere ori de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului prin una din faptele expres și limitativ prevăzute la lit. a)-g) ale articolului. Ca particularitate a răspunderii civile delictuale reglementată de dispoziţiile legale arătate, se impune ca faptele să se fi săvârșit în interes personal sau cu intenţia de a obţine rezultatele prevăzute de textul ce le enumeră. Ori, în prezenta cauză, se constată că lichidatorul judiciar a descris generic fapta prin reiterarea conţinutului textului de lege și nu a dovedit prin nici un mijloc de probă îndeplinirea cerinţelor necesare atragerii răspunderii patrimoniale a recurentului.

Astfel, în cazul încălcării obligaţiei de a ţine conta-bilitatea în conformitate cu legea nu se poate susţine ca există o prezumţie de culpă, din formularea art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006 rezultând cu evidenţă ca aceste fapte nu pot fi săvârșite decât cu intenţie, care trebuie dovedită cu probe convingătoare, în persoana fi ecăruia dintre cei consideraţi răspunzători, aspect care nu a fost probat în cauza. Pe de altă parte, împrejurarea că la dispoziţia lichidatorului judiciar nu au fost puse documentele contabile nu valorează proba neţinerii con tabilităţii, a sustragerii sau distrugerii acestor docu mente, ci, cel mult, o poate prezuma, prezumţie,

insufi cientă însă, câtă vreme nu este realizată proba concretă a legăturii cauzale dintre faptă și prejudiciu: instalarea stării de insolvenţă, ca efect al neţinerii contabilităţii ori al distrugerii ei.

Legea nr. 85/2006 nu prezumă legătura cauzală între neţinerea contabilităţii de către administratori și provocarea stării de insolvenţă, iar aducerea societăţii în faliment nu este neapărat consecinţa imediată a acestui fapt, ci trebuie dovedită , dovadă ce nu a fost făcută în cauză.

Sarcina probei incumbă celui care face o afi rmaţie în faţa judecăţii, iar invocarea prevederilor articolului ce reglementează răspunderea membrilor organelor de conducere nu atrage automat angajarea răspunderii acestora, deoarece legiuitorul nu a înţeles să instituie o prezumţie legală de vinovăţie și de răspundere în sarcina foștilor administratori, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi doar după administrarea de dovezi care să conducă fără nici un dubiu la concluzia că, prin faptele enumerate limitativ de lege, s-a cauzat ajungerea societăţii în stare de insolvenţă.

Nu în ultimul rând, trebuie precizat că, în recurs, recu rentul a depus o parte din actele contabile ale recu-rentei, precum și copia unui proces verbal de predare-primire semnat de recurent și lichidatorul judiciar, din care reiese că au fost predate o parte din actele contabile ale societăţii. Drept urmare, având în vedere cele arătate mai sus, s-a apreciat că în mod eronat s-a reţi nut îndeplinirea condiţiilor cumulative prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a recu-rentului pârât, fost asociat al falitei.

În consecinţă, instanţa de recurs constatând fondate moti vele de recurs invocate, a dispus admiterea recur-sului și modifi carea în tot a sentinţei atacate, în sen sul respingerii cererii lichidatorului, de antrenare a răspun-derii patrimoniale.


Drept administrativ

DREPT ADMINISTRATIV

Competenţă

I.C.C.J., secţia de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 984 din 18 februarie 2011

(cuvinte cheie: despăgubiri, competenţa materială, acţiune în pretenţii, act administrativ, normă de

ordine publică)

Bunuri trecute în proprietatea statului bulgar. Acordarea de compensaţii. Acţi-u ne în pretenţii. Neplata în termenul le-gal a unor despăgubiri stabilite printr-un act administrativ. Instanţa competentă

Legea nr. 554/2004, art. 10Legea nr. 9/1998

În cazul unei acţiunii în pretenţii întemeiată pe neplata în termen legal a unor despăgubiri pentru bunuirile trecute în proprietate statului bulgar, nu sunt incidente normele de drept comun în materia competenţei instanţei de contencios administrativ, respectiv art. 10 din Legea nr. 554/2004, ci prevede-rile Legii nr. 9/1998, a căror aplicare a generat litigiul, și care, având caracter special, sunt derogatorii, conform principiului lex specialia generalibus derogant.

La termenul de judecare a recursului, Înalta Curte a pus în discuţie motivul de ordine publică referitor la ne-competenţa materială a Curţii de Apel București, secţia a VIII-a contencios administrativ și fi scal, de a soluţiona cauza în primă instanţă.

Obiectul acţiunii în cauza de faţă îl constituie obli-garea pârâtei A.N.R.P. la plata primei tranșe din suma reprezentând despăgubiri stabilite în favoarea recla-manţilor prin Hotărârea nr. 2155 din 17 aprilie 2003 a Comisiei Municipiului București. Rezultă, așadar, că ne afl ăm în prezenţa unei acţiuni în pretenţii, având drept cauză neplata în termenul legal a unor despăgubiri stabi-lite printr-un act administrativ.

Înalta Curte apreciază că, pentru corecta soluţionare a problemei de drept afl ată în litigiu, sunt relevante preve-derile Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprie-tatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum și cele ale Normelor metodologice pentru aplicarea acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 753/1998, cu modifi cările și completările ulterioare, inclusiv cele aduse prin H.G. nr. 1277/2007.

Astfel, conform art. 7 din legea susmenţionată, în termen de 15 zile de la comunicare, solicitantul nemulţu-mit de hotărârea comisiei judeţene sau a municipiului Bu-curești poate face contestaţie la comisia centrală [alin. (2)], hotărârile acestei din urmă comisii putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de con-tencios administrativ a tribunalului în raza căruia domi-ciliază solicitantul [alin. (4)].

De asemenea, potrivit prevederilor art. 352 din Nor-mele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, propunerile de invalidare a hotărârii comisiei judeţene sau a municipiului București, precum și propunerile de plată se transmit de către Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 vicepreședintelui A.N.R.P. [alin. (1)] care, pe baza acestora, dispune, prin decizie, plata despăgubiri-

lor, iar prin decizie motivată, invalidarea hotărârii sau rectifi carea acesteia [alin. (5)].

Totodată, conform alin. (6) al aceluiași articol, „Deci-ziile se comunică petenţilor și comisiilor judeţene sau a muni cipiului București și pot fi atacate în termen de 30 de zile la secţia de contencios administrativ a tribunalu-lui în raza căruia domiciliază petentul”.

Rezultă, așadar, din cuprinsul textelor legale și nor-mative sus menţionate, că actele administrative emise de A.N.R.P. în aplicarea Legii nr. 9/1998 pot fi contes-tate la instanţa de contencios administrativ, fi ind vorba despre o competenţă exclusivă a tribunalului”.

Cum, în speţă, ne afl ăm în prezenţa unei acţiuni privind plata unor despăgubiri stabilite în temeiul Legii nr. 9/1998 iar competentă să facă această plată este – con-form art. 38 alin. (1) din Normele metodologice pen tru apli-carea legii respective, aprobate prin H.G. nr. 753/1998, cu mo difi cările și completările ulterioare – pârâta A.N.R.P., Înalta Curte apreciază că soluţionarea litigiului este, rapor-tat la prevederile legale amintite și pentru identitate de ra-ţiune, de competenţa tribunalului, ca instanţă de fond.

Sunt incidente, deci, dispoziţiile art. 159 pct. 2 C. proc. civ., care prevăd că necompetenţa este de ordi-ne publică atunci când pricina este de competenţa unei instanţe de alt grad, în contextul în care cauza de faţă a fost judecată, în primă instanţă, de către o curte de apel.

Înalta Curte reţine că, în cauză, nu sunt incidente nor-mele de drept comun în materia competenţei instanţei de contencios administrativ, respectiv art. 10 din Legea nr. 554/2004, ci prevederile Legii nr. 9/1998, a căror aplicare a generat litigiul, și care, având caracter special, sunt derogatorii, conform principiului lex specialia gene-ralibus derogant.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, va admite recursul, va casa sentinţa atacată și va trimite cauza, spre competentă soluţionare, la Tribunalul București, secţia contencios administrativ, în raza căruia domicili-ază petentul.


Drept administrativ

DREPT ADMINISTRATIV

Competenţă

I.C.C.J., secţia de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 2809 din 17 mai 2011

(cuvinte cheie: act administrativ-fi scal, competenţă materială, autoritate publică)

Act fiscal. Acţiune în anulare. Compe-tenţă materială. Criteriul valoric

Legea nr. 554/2004, art. 10

Dacă litigiul poartă asupra unui act administrativ care se referă la taxe, impozite, contribuţii sau da-torii vamale, ori accesorii ale acestora, competenţa materială a instanţei se stabilește exclusiv în funcţie de criteriul valoric, indiferent de poziţionarea, în cadrul organelor administraţiei publice a autorităţii publice emitente a actului contestat. Astfel, tribunalele soluţionează în fond cererile având ca obiect taxe, impozite, contribuţii sau datorii vamale, și accesorii ale acestora de până la 500.000 lei, iar curţile de apel, litigiile în cazul cărora suma este mai mare de 500.000 lei.

Prin acţiunea introductivă de instanţă reclamanţii au solicitat anularea Deciziei nr. Dgci 101 din 15 aprilie 2010 a D.G.F.P. Iași precum și a Procesului-verbal de in-specţie fi scală nr. 887/2 martie 2010 încheiat de același organ. Din analiza conţinutului celor două acte adminis-trativ fi scale, rezultă că prin acestea s-a stabilit în sarcina Consiliului Local al Comunei Răchiteni suma de 56.665 lei reprezentând achitarea nelegală a unor lucrări care nu au fost executate și majorări de întârziere în cuantum de 16.150 lei, suma totală fi ind de 72.815 lei, pe care, de altfel o contestă reclamanţii.

Din economia dispoziţiilor speciale ale O.U.G. nr. 119/1999, rezultă că legiuitorul a înţeles să confere procesului-verbal de inspecţie efecte juridice depline în sensul că reprezintă un act administrativ-fi scal de sine-stătător, care poate fi contestat separat, pe cale adminis-trativă, în condiţiile art. 22 alin. (8) din actul normativ menţionat.

De asemenea, Decizia nr. Dgci 101 din 15 aprilie 2010 a D.G.F.P. Iași, prin care s-a respins contestaţia formulată de reclamanţi împotriva procesului verbal de inspecţie fi scală reprezintă un act administrativ fi scal ce confi rmă prejudiciul creat bugetului local al comunei Răchiteni, în cuantum de 72.815 lei.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că pentru a determina instanţa competentă material să soluţioneze prezenta acţiune, sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Articolul 10 alin. (1) din Legea 554/2004 reglemen-tează competenţa materială a instanţei de contencios administrativ și fi scal, prin derogare de la prevederile Codului de procedură civilă, în raport de două criterii și anume: poziţia organului emitent în structura aparatului administraţiei publice și, în cazul actelor administrative ce privesc taxe, impozite, contribuţii sau datorii vamale,

ori accesorii ale acestora, cuantumul sumei ce formează obiectul actului contestat.

Din interpretarea textului legal menţionat se desprin-de concluzia că dacă litigiul poartă asupra unui act ad-ministrativ care se referă la taxe, impozite, contribuţii sau datorii vamale, ori accesorii ale acestora, competen-ţa materială a instanţei se stabilește exclusiv în funcţie de criteriul valoric, indiferent de poziţionarea, în cadrul organelor administraţiei publice a autorităţii publice emitente a actului contestat. Astfel, tribunalele soluţi-onează în fond cererile având ca obiect taxe, impozite, contribuţii sau datorii vamale, și accesorii ale acestora de până la 500.000 lei, iar curţile de apel, litigiile în cazul cărora suma este mai mare de 500.000 lei.

Cum, în speţa de faţă, suma reţinută în actele fi scale contestate este mai mică de 500.000 lei neavând rele-vanţă poziţia organului emitent în sistemul administra-ţiei publice, Înalta Curte concluzionează că, în prezenta cauză, competenţa materială de soluţionare în primă instanţă revine, Tribunalului Iași, secţia contencios ad-ministrativ și fi scal, astfel încât sentinţa și încheierea recurate au fost pronunţate de o instanţă necompetentă.

Având în vedere temeinicia motivului de recurs prevă-zut de art. 304 punctul 3 C. proc. civ., Înalta Curte con-stată că cercetarea celorlalte critici formulate de recuren-ţii-reclamanţi este inutilă, reclamanţii având posibilita-tea să reia aceste susţineri cu ocazia rejudecării cauzei de către instanţa competentă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, va admite recursul, va casa hotărârile atacate și va trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Iași, secţia contencios administrativ.


Drept procesual penal

Speţa: Prin sentinţa penală nr. 679 din 15 iulie 2010 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, în baza art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, R cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) și art. 76 C. pen. a fost condamnată inculpata C.I., la pedeapsa de 10 luni închisoare pentru săvârșirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80gr/l alcool pur în sânge.

În baza art. 81-82 din C. pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate inculpatei C.I. și s-a sta-bilit termenul de încercare de 2 ani și 10 luni.

La data de 1 mai 2009, în jurul orei 3.30 organele de poliţie au fost sesizate cu privire la un accident rutier soldat cu vă-tămarea corporală a două persoane. S-a constatat că autovehiculul marca Mazda condus de către inculpata C.I. a fost găsit avariat în dreptul imobilului cu nr. 73 din Cluj-Napoca. În autovehicul a fost identifi cat și pasagerul din dreapta inculpatei în persoana martorului I.D.V. Cei doi au fost conduși la UPU, unde inculpata a fost examinată clinic de către doctor care a consta-tat că inculpata prezenta halenă alcoolică, era agitată și confuză și a concluzionat că părea sub infl uenţa băuturilor alcoolice.

Probele biologice au fost prelevate la ora 4.15 și 5.15 în data de 1 mai 2009 au fost primite de IML Cluj la data de 4 mai 2009, iar la data de 5 mai 2009 au fost supuse prelucrării. Din buletinul de analiză toxicologică-alcoolemie din data de 7 mai 2009 a rezultată că la prima probă, la ora 4.15 inculpata avea 1,10g %o alcool pur în sânge, iar la ora 5.15 avea 0,90 mg/l.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpata C.I. solicitând admiterea acestei căi de atac, desfi inţarea sentinţei penale atacate și în urma rejudecării cauzei achitarea sa.

Prin decizia penală nr. 366/A/01.11.2010 a Tribunalului Cluj a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpata C.I. împotriva sentinţei penale nr.679/15.07.2010 a Judecătoriei Cluj-Napoca.

Împotriva acestei decizii și, implicit împotriva sentinţei instanţei de fond a declarat recurs inculpata C.I., criticând solu-ţiile atacate ca fi ind nelegale și netemeinice și a solicitat casarea acestora și pronunţarea unei decizii prin care să se dispună achitarea sa.

Prin decizia penală nr. 969 din 7 decembrie 2010, pronunţată de Curea de Apel Cluj, a fost respins ca nefondat recursul declarat de inculpata C.I. împotriva deciziei penale nr. 336 din 1 noiembrie 2010 a Tribunalului Cluj.

Cu privire cu privire la apărările invocate de către inculpată, Curtea a constatat următoarele:

DREPT PROCESUAL PENAL

Contestaţie în anulare. Termen de introducere. Tardivitate. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei

Judecător Ioana Cristina MORAR Curtea de Apel Cluj

Esenţial

În ipoteza în care instanţa, cu ocazia individualizării pedepsei, aplică o pedeapsă cu închisoare şi totodată dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii respective pe durata unui anumit termen de încercare, efectul principal constă în faptul că deşi hotărârea de condamnare rămâne defi nitivă, pedeapsa aplicată nu va fi pusă în executare, în sensul că nu se va emite un mandat de executare a pedepsei şi persoana condamnată nu va fi arestată şi depusă într-un loc de detenţie.

În acest context termenul de introducere al contestaţiei la executare este cel de 30 de zile de la data pronunţării hotărârii a cărei anulare se cere.

Curtea de Apel Cluj, secţia penală, sentinţa nr. 6 din 22 februarie 2011

(cuvinte cheie: căi extraordinare de atac, contestaţie în anulare, suspendarea condiţionată a executării pedepsei,

infracţiune rutieră, termen de încercare)



Instanţa de fond a reţinut în mod corect că raportat la ansamblul probatoriului administrat nu poate fi reţinută teza potri-vit căreia probele pe baza cărora s-a stabilit vinovăţia inculpatei sunt nelegale.

Din economia dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din OMS 376/10.04.2006, rezultă că probele prelevate și sigilate, împreună cu exemplarul original al procesului verbal de prelevare al probelor biologice și al buletinului de examinare clinică vor vi puse, după încheierea procedurii de prelevare și examinare, la dispoziţia poliţistului care le va transporta și le va depune în cel mai scurt timp la instituţiile medico-legale teritoriale. Aliniatul (3) al aceluiași articol menţionează că, în situaţia în care trans-portul sau depunerea probelor prelevate nu poate fi efectuată imediat, probele se păstrează în frigider, în sediile unităţilor de poliţie, timp de maximum 3 zile. Același ordin prevede la art. 23 că fl aconul cu urme de sânge, neprelucrat, se păstrează timp de 15 zile, după care este distrus; totodată, termenul de păstrare a contraprobelor, până la predarea lor în laboratoarele de toxicologie medico-legală este de maximul 10 zile în condiţii de conservare la frigider.

Curtea a constatat, de asemenea, că nerespectarea termenului de 3 zile înlăuntrul căruia organele de poliţie trebuiau să depună probele prelevate pentru analiză toxicologică nu are caracterul unui termen de decădere și nu are prevăzută vreo sancţiune procedurală.

Așa fi ind, Curtea a concluzionat că în mod legal s-a reţinut că inculpata a comis infracţiunea pentru care a fost trimisă în judecată și s-a dispus condamnarea acesteia la o pedeapsă care a fost corespunzător individualizată, atât sub aspectul cuan-tumului, cât și a modalităţii de executare.

Pentru toate aceste motive, s-a respins ca nefondat recursul inculpatei, iar soluţiile atacate au fost menţinute ca fi ind legale și temeinice.

Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare condamnata C.I., solicitând anularea acesteia, rejudecarea re-cursului și achitarea sa în baza art. 11 pct. 1 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) și d) C. proc. pen.

Reprezentantul a ridicat excepţia tardivităţii contestaţiei în anulare pentru că potrivit art. 388 C. proc. pen., pentru intro-ducerea contestaţiei, legea prevede un termen de 10 zile de la începerea executării pedepsei. În speţă, petenta a fost condam-nată la pedeapsa închisorii cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei ceea ce înseamnă că această pedeapsă a început de la data rămânerii defi nitive a hotărârii pronunţate de instanţa de recurs. Cele 10 zile expirau la data de 20.12.2010 iar hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Cluj a fost pe data de 7 decembrie 2010.

Analizând contestaţia formulată în cauză,Curtea constată însă că aceasta este tardiv introdusă.

Conform art. 388 C. proc. pen., contestaţia în anulare pentru motivele arătate în art. 386 lit. a)-c) și e) [în speţă fi ind invocat cazul prevăzut la lit. b)] poate fi introdusă de persoana împotriva căreia se face executarea, cel mai târziu în 10 zile de la începerea executării, iar de către celelalte părţi în termen de 30 de zile de la data pronunţării hotărârii a cărei anulare se cere.

În speţă, petenta a fost condamnată la pedeapsa închisorii cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei ceea ce înseamnă că această pedeapsă a început să fi e executată de la data rămânerii defi nitive a hotărârii pronunţate de instanţa de recurs. Cele 10 zile expirau la data de 20.12.2010 întrucât hotărârea dată în recurs de Curtea de Apel Cluj a fost pronunţată pe data de 7 decembrie 2010, prezenta contestaţie fi ind introdusă la data de 13 ianuarie 2011, deci după trecerea celor 10 zile, fi ind astfel tardiv introdusă.

Opinia potrivit căreia în speţă se aplică cel de-al doilea termen, respectiv cel de 30 de zile având în vedere că nu se poate vorbi despre o începere a executării atunci când modalitatea de executare este suspendarea executării pedepsei, este neîntemeiată .

Discuţia în speţă este despre efectele juridice ale pronunţării suspendării condiţionate a executării pedepsei. Aceste efecte sunt de două feluri, imediate (provizorii) și fi nale (defi nitive). Efectele juridice imediate și provizorii se produc în momentul rămânerii defi nitive a hotărârii prin care s-a dispus suspendarea condiţionată.Efectul principal, imedi-at, constă în aceea că executarea pedepsei se suspendă și condamnatul, în loc să fi e încarcerat, este lăsat condiţionat în libertate. (...) Efectele juridice fi nale, defi nitive, se produc la sfârșitul termenului de încercare, prin ajungerea la termen a suspendării condiţionate și devin defi nitive, în înţelesul că ele rezolvă defi nitiv problema executării pedep-sei aceste efecte producându-se doar dacă, condamnatul, în cadrul termenului de încercare, nu comite alte infracţiuni.

Prin respectarea condiţiilor suspendării, se consideră că cel în cauză a executat pedeapsa. Deci, nu se poate susţine că incul-pata contestatoare nu este persoana împotriva căreia se face executarea, câtă vreme începând cu data rămânerii defi nitive a hotărârii de condamnare (respectiv data pronunţării deciziei date în recurs) aceasta se afl ă sub condiţia termenului de în-cercare prevăzut de art. 82 C. pen, respectiv dacă săvârșește o nouă infracţiune se revocă suspendarea condiţionată conform art. 83 C.pen.

În concluzie, contestaţia formulată în cauză a fost tardiv introdusă, sens în care va fi respinsă.



Comentariu:Contestaţia în anulare constituie o cale extraordinară de atac care se poate formula numai împotriva hotărârilor

penale defi nitive, având o natură juridică mixtă, respectiv de anulare și de retractare, și a cărei reglementare este în mod concret prevăzută de lege, în sensul indicării exprese și limitative a cazurilor când aceasta poate fi formulată, titularilor ei, termenelor de exercitare și procedurii de soluţionare

Art. 386 C. proc. pen. prevede că împotriva hotărârilor penale defi nitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:

a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;

b) când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștinţa instanţa despre această împiedicare;

c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) - i1), cu privire la care existau probe în dosar;

d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri defi nitive pentru aceeași faptă;e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost

ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (11) ori art. 38516 alin. (1).Totodată, dispoziţiile art. 388 din același cod evidenţiază în mod expres termenul de introducere, astfel: „(1)

Contestaţia în anulare pentru motivele arătate în art. 386 lit. a) - c) și e) poate fi introdusă de către persoana împotri-va căreia se face executarea, cel mai târziu în 10 zile de la începerea executării, iar de către celelalte părţi, în termen de 30 de zile de la data pronunţării hotărârii a cărei anulare se cere.

(2) Contestaţia pentru cazul prevăzut în art. 386 lit. d) poate fi introdusă oricând.”Prin sintagma folosită de legiuitor în art. 388 alin. (1) C. proc. pen., „(…) cel mai târziu în 10 zile de la începerea

executării” se înţelege data efectivă a începerii executării, respectiv atunci când condamnatul a fost arestat și depus la locul de deţinere și nicidecum data întocmirii actelor de executare, și anume emiterea mandatului de executare, care ar însemna „punerea în executare”, această din urmă semnifi caţie nefi ind avută în vedere de către legiuitor în conţinutul normei mai sus arătate.

Termenul de 10 zile mai sus menţionat este un termen procedural ce se calculează în condiţiile art. 186 alin. (2) și (4) C. proc. pen.

Astfel, „Art. 186 - (2) La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socotește ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlinește. (4) Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucră-toare, termenul expiră la sfârșitul primei zile lucrătoare care urmează.”

Prin sentinţa penală nr. 679/15.07.2010 a Judecătoriei Cluj –Napoca s-a dispus condamnarea inculpatei C.I. la pedeapsa de 10 luni închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata termenului de încercare de 2 ani și 10 luni, pentru săvârșirea infracţiunii prevăzute de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, iar prin decizia penală nr. 366/01.11.2010 a Tribunalului Cluj a fost respins ca nefondat apelul declarat de către inculpată.

Prin decizia penală nr. 969/07.12.2010 a Curţii de Apel Cluj a fost respins ca nefondat recursul declarat de către inculpată. În ipoteza în care instanţa, cu ocazia individualizării pedepsei, aplică o pedeapsă cu închisoare și totodată dispune

suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii respective pe durata unui anumit termen de încercare, ca și în cauza dedusă judecăţii menţionată mai sus, efectul principal constă în faptul că deși hotărârea de condamnare rămâne defi nitivă, pedeapsa aplicată nu va fi pusă în executare, în sensul că nu se va emite un mandat de executare a pedepsei și persoana condamnată nu va fi arestată și depusă într-un loc de detenţie.

În acest context termenul de introducere al contestaţiei la executare este cel de 30 de zile de la data pronunţării hotărârii a cărei anulare se cere.

Chiar din utilizarea de către legiuitor - în cuprinsul art. 388 C. proc. pen. (în care se indică titularii care pot formula contestaţie ) a sintagmei „persoana împotriva căreia începe executarea”, respectiv „de către celelalte părţi” rezultă în mod clar că, termenul în care persoana condamnată poate promova contestaţie în anulare este alternativ de 10 zile sau 30 de zile, iar cel de 10 zile se calculează din momentul începerii efective a executării pedepsei aplicate când i se aplică o pedeapsă privativă de libertate și din momentul rămânerii defi nitive a hotărârii de condamnare când i se aplică o pedeapsă neprivativă de libertate .

În caz contrar s-ar fi indicat în mod expres și limitativ în textul legal că persoana condamnată –indiferent dacă a fost condamnată la o pedeapsă cu închisoarea cu executare în regim de detenţie sau neprivativă de libertate (cu sus-pendare condiţionată sau suspendare sub supraveghere) ar avea vocaţia de a formula contestaţia în anulare numai în termenul de 10 zile .

Ca atare contestaţia formulată de către contestatoarea C.I. la data de 13 ianuarie 2011 raportat la data rămânerii defi nitive a hotărârii de condamnare, adică 18.12.2010, se încadrează în limitele termenului de 30 de zile reglemen-tat de art. 388 C. proc. pen., iar excepţia tardivităţii invocată de către reprezentantul parchetului nu este fondată, urmând a fi respinsă.




Cooperare judiciară internaţională

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 3959 din 7 noiembrie 2011

(cuvinte cheie: mandat european de arestare, predare temporară, cooperare judiciară

internaţională, persoană solicitată)

Mandat european de arestare. Predare temporară

Legea nr. 302/2004, art. 105

Dacă persoana solicitată se afl ă în curs de judecată în faţa instanţelor române, în temeiul art. 105 din Legea nr. 302/2004, republicată, instanţa română poate dispune, pe baza solicitării autorităţii judiciare care a emis mandatul european de arestare, predarea temporară a persoanei solicitate, în scopul asigurării prezenţei acesteia în faţa instanţelor din statul membru emitent, stabilind în conţinutul hotărârii condiţiile și durata predării temporare.

Prin sentinţa nr. 498 din 2 noiembrie 2011 a Curţii de Apel București, Secţia a II-a penală, s-a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare emis de Tribunalul Provincial - Secţiunea a doua Alicante, Spania, la data de 16 septembrie 2011 pe numele persoanei solicitate V.C.

Conform art. 91 alin. (2) și art. 105 din Legea nr. 302/2004, republicată, s-a dispus predarea temporară a persoanei solicitate către autorităţile spaniole, pentru 25 de zile de la data predării efective, pentru perioada precizată de acestea de la 7 noiembrie 2011 la 1 decembrie 2011, inclusiv, cu respectarea regulii specialităţii și a transferării acesteia, în cazul condamnării la o pedeapsă cu închisoare, într-un penitenciar din România.

S-a dispus arestarea preventivă a persoanei solicitate pe o durată de 30 zile de la data încarcerării.

S-a dispus predarea persoanei solicitate către auto-rităţile spaniole care vor asigura revenirea persoanei solicitate în România după expirarea perioadei.

S-a constatat că persoana solicitată se afl ă sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 4 din 15 ianuarie 2011 emis de Tribunalul Călărași.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reţinut:

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a soli citat, în baza art. 102 din Legea nr. 302/2004, repu blicată, la data de 5 octombrie 2011, punerea în executare a mandatului european de arestare emis la 16 septembrie 2011 de către autorităţile spaniole privindu-l pe numitul V.C., cercetat pentru comiterea infracţiunilor prevăzute în art. 515, art. 517, art. 518 și art. 298 C. pen. spaniol și luarea măsurii arestării acestuia.

S-a precizat că persoana solicitată se afl ă sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 4 din 15 ianuarie 2011 emis de Tribunalul Călărași în dosarul nr. 2317/116/2011, în care aceasta este cercetată pentru

săvârșirea infracţiunii de trafi c de minori prevăzută în art. 13 din Legea nr. 678/2001.

Prezentă în instanţă, persoana solicitată V.C. a fost audiată, după identifi care, în condiţiile art. 103 din Legea nr. 302/2004, republicată, aceasta declarând că nu este de acord să fi e pusă la dispoziţia organelor judiciare spaniole pentru cercetări, nu este de acord să renunţe la regula specialităţii, iar în cazul în care ar fi condamnată pentru vreuna din faptele reţinute în sarcina sa, executarea pedepsei să aibă loc într-un penitenciar din România.

La dosarul cauzei s-au depus, în copie, mandatul de arestare preventivă nr. 4 din 15 ianuarie 2011 emis de Tribunalul Călărași, încheierea de ședinţă din 11 august 2011 a acestei instanţe, încheierea de ședinţă din 6 octombrie 2011, când s-a menţinut arestarea preventivă a inculpatului V.C., sentinţa penală nr. 93 din 16 mai 2011 a Judecătoriei Curtea de Argeș supusă recursului afl at, în prezent, pe rolul Curţii de Apel Pitești.

Dată fi ind situaţia juridică a persoanei solicitate, existenţa pe rolul instanţelor române a unor cauze penale ce-l privesc pe V.C., Curtea de Apel București, în conformitate cu art. 105 raportat la art. 103 din Legea nr. 302/2004, republicată, s-a adresat Tribunalului Pro-vincial - Secţiunea a doua Alicante, emitentul man datului european de arestare preventivă, pentru a preciza dacă, în situaţia dată, opţiunea unei predări temporare nu ar satisface interesele judiciare ale ambelor autorităţi, române și spaniole, în defi nitivarea cercetărilor penale.

Prin adresa din 25 octombrie 2011, autoritatea judiciară spaniolă a solicitat asigurarea înfăţișării lui V.C. în faţa instanţei în perioada 7 noiembrie - 1 decembrie 2011 pentru instrumentarea a două dosare nr. 31/04 și 75/05 în care este cercetat pentru mai multe infracţiuni, cu termene de judecată la 7, 8, 9 și 10 noiembrie 2011 și respectiv 28, 29 noiembrie și 1 decembrie 2011.



Examinând actele și lucrările dosarului, Curtea de Apel București a constatat că solicitarea s-a formulat cu respectarea condiţiilor prevăzute în art. 102 din Legea nr. 302/2004, republicată.

Au fost îndeplinite pe parcursul procedurilor efectuate de organele judiciare române cerinţele identifi cării persoanei solicitate, aducerea la cunoștinţă a mandatului european de arestare și a conţinutului acestuia (art. 84, 86, 89, 99 din Legea nr. 302/2004).

S-a luat act de precizarea persoanei solicitate, în sensul că nu înţelege să renunţe la regula specialităţii, iar în cazul unei eventuale condamnări la pedeapsa închisorii, exe cutarea acesteia să aibă loc într-un penitenciar din România, în condiţiile art. 103 din Legea nr. 302/2004, republicată.

Din mandatul european de arestare a rezultat că V.C. este cercetat de autorităţile spaniole pentru mai multe fapte incriminate și în legislaţia penală română, care fac, de altfel, și obiectul unor procese penale în curs de de ru-lare în instanţele române: constituirea unui grup in frac-ţional, practicarea proxenetismului, trafi c de minori etc.

Nu s-a constatat incidenţa vreuneia din situaţiile prevăzute în art. 98 din Legea nr. 302/2004, republicată.

În condiţiile incidenţei dispoziţiilor art. 103 și art. 105 din Legea nr. 302/2004, republicată, instanţa s-a edifi cat din probele administrate asupra necesităţii unei corelări a actelor procesuale ce se desfășoară în ambele ţări, urmând să se aibă în vedere situaţia juridică a persoanei solicitate.

Împotriva acestei sentinţe a formulat în termen recurs persoana solicitată V.C., solicitând casarea acesteia, în condiţiile în care refuză predarea temporară, nefi ind întrunite în cauză cerinţele art. 105, art. 91 din Legea nr. 302/2004, republicată.

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor aduse, dar și din ofi ciu, potrivit dispoziţiilor art. 3856

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Dispoziţiile art. 105 din Legea nr. 302/2004, repu-blicată, prevăd că, dacă autoritatea judiciară emitentă solicită, judecătorul poate dispune predarea temporară a persoanei solicitate sau procedează la audierea persoanei solicitate.

Dispoziţiile alin. (2) ale textului de lege invocat regle-mentează că, în cazul în care s-a acordat predarea tem-porară, aceasta se efectuează în condiţiile și pe durata stabilite de comun acord între autoritatea judiciară emitentă și cea de executare. În toate cazurile persoana urmărită va trebui să se întoarcă în România pentru a participa la desfășurarea procedurii de predare în baza mandatului european de arestare.

În speţa de faţă, s-a solicitat punerea în executare a mandatului european de arestare emis la 16 septembrie 2011 de către autorităţile spaniole privind pe persoana solicitată V.C., cercetată pentru comiterea infracţiunilor prevăzute în art. 515, art. 517, art. 518 și art. 298 C. pen. spaniol și luarea măsurii arestării acesteia, reţinându-se, totodată, că persoana solicitată se afl ă sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 4 din 15 ianuarie 2011 emis de Tribunalul Călărași în dosarul nr. 2317/116/2011, cauză în care este cercetat pentru săvârșirea infracţiunii de trafi c de minori.

Învestită cu procedura de punere în executare a man-datului european de arestare emis de Tribunalul Pro-vincial - Secţiunea a doua Alicante, Spania, la 16 sep-tembrie 2011, a persoanei solicitate V.C., Curtea de Apel București, constatând incidente prevederile art. 91 alin. (2), art. 105 din Legea nr. 302/2004, republicată, precum și inexistenţa vreuneia din situaţiile prevăzute în art. 98 din aceeași lege, a dispus predarea temporară a persoanei solicitate către autorităţile judiciare spaniole, pe o durată de 25 zile de la data predării, în scopul asigurării prezenţei acesteia în faţa instanţelor spaniole și cu respectarea regulii specialităţii, potrivit voinţei liber exprimate.

S-a reţinut, în acest sens, că situaţia juridică a persoanei solicitate relevă existenţa, pe rolul instanţelor române, a unor cauze penale în desfășurare cu privire la inculpatul V.C., arestat preventiv, iar, pe de altă parte, autorităţile spaniole și-au manifestat opţiunea unei predări temporare în satisfacerea intereselor judiciare ale ambelor autorităţi.

Constatând că în cauză au fost respectate, de asemenea, cerinţele art. 84, 86, 89 și 99 din Legea nr. 302/2004, republicată, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, urmare a propriului examen efectuat asupra legalităţii predării temporare a persoanei solicitate V.C., concluzionează cu privire la caracterul nefondat al criticilor aduse sentinţei recurate.

În consecinţă, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a respins, ca nefondat, recursul declarat de persoana solicitată împotriva sentinţei nr. 498 din 2 noiembrie 2011 a Curţii de Apel București, secţia a II-a penală.




Competenţă

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1104 din 27 iulie 2011

(cuvinte cheie: acţiune penală – punerea în mişcare din ofi ciu, competenţă materială,

competenţă după calitatea persoanei, declinare de competenţă, confl ict negativ de competenţă)

Sentinţă pronunţată de judecătorie după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010. Infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Căi de atac. Instanţa competentă

C. proc. pen., art. 281 pct. 3, art. 3851 alin. (1) lit. a)

Legea nr. 202/2010, art. XXIV alin. (1)

Sentinţele pronunţate de judecătorie după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, referitoare la infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mișcare din ofi ciu, se încadrează în categoria hotărârilor judecătorești care, potrivit art. 3851 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., modifi cat prin Legea nr. 202/2010, sunt supuse numai recursului, cale de atac a cărei soluţionare este de competenţa curţii de apel, conform art. 281 pct. 3 C. proc. pen., modifi cat prin aceeași lege.

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, sesizată cu solu-ţionarea confl ictului negativ de competenţă ivit între Tribunalul Mureș și Curtea de Apel Târgu Mureș, con-stată că această din urmă instanţă este competentă material să soluţioneze recursul declarat de inculpatul C.I. împotriva sentinţei penale nr. 647 din 9 decembrie 2010 pronunţată de Judecătoria Reghin, pentru urmă-toarele considerente:

Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru acce-le rarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Ofi cial nr. 714 din 26 octombrie 2010, care cuprinde dis-poziţii fi nale și tranzitorii, prevede în art. XXIV alin. (1) că „hotărârile pronunţate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.”

Prin legea sus-menţionată au fost modifi cate și unele dispoziţii din Codul de procedură penală, și anume art. 361 alin. (1) lit. a), în sensul că nu pot fi atacate cu apel sentinţele pronunţate de judecătorii, precum și art. 3851 alin. (1) lit. a), care prevede că pot fi atacate cu recurs sentinţele pronunţate de judecătorii.

Din interpretarea dispoziţiilor art. XXIV alin. (1) mai sus enunţate rezultă, fără echivoc, faptul că nu-mai hotărârile nedefi nitive pronunţate înainte de 25 noiembrie 2010 - data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 - rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de dispoziţiile Codului de pro-cedură penală nemodifi cate prin Legea nr. 202/2010.

Prin urmare, hotărârile pronunţate în cauzele penale, după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, vor fi supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de noua lege, respectiv de Codul de procedură

penală modifi cat, fi ind lipsită de relevanţă data sesizării instanţei de judecată.

În speţa dedusă judecăţii, se constată că sentinţa penală nr. 647/2010, fi ind pronunţată de Judecătoria Reghin la data de 9 decembrie 2010, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 și vizând infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mișcare din ofi ciu, se încadrează în categoria hotărârilor judecătorești care, potrivit art. 3851 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., astfel cum a fost modifi cat prin legea menţionată, sunt supuse numai recursului, cale de atac a cărei soluţionare este de competenţa curţii de apel (art. 281 pct. 3 C. proc. pen., modifi cat prin aceeași lege).

Dispoziţiile art. XXIV alin. (2) din Legea nr. 202/2010 nu sunt aplicabile în cauză, deoarece vizează competenţa organelor judiciare în privinţa proceselor afl ate în curs de judecată la data modifi cării Codului de procedură penală, adică a cauzelor în care sesizarea instanţei de judecată s-a făcut mai înainte de intrarea în vigoare a legii noi și în care nu s-a pronunţat o hotărâre; referitor la căile de atac, sunt incidente prevederile alin. (1) al articolului de lege menţionat și care, în opinia Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie care concordă cu cea a tribunalului, sunt fără echivoc în această privinţă.

În consecinţă, reţinând că în privinţa căilor de atac relevanţă prezintă data la care s-a pronunţat hotărârea atacată și nu data la care a fost sesizată instanţa de judecată, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei privind pe inculpatul C.I. în favoarea Curţii de Apel Târgu Mureș, instanţă căreia i s-a trimis dosarul.


Drept civil

DREPT CIVIL

Excepţie de neconstituţionalitate. Decizie de admitereModul de dobândire şi înstrăinare a proprietăţii comune forţate şi perpetue. Neconstituţionalitatea prevederilor art. 45 alin. (3)-(6) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996

- EXTRAS -

Obiectul excepţiei de neconstituţio-nalitate îl constituie prevederile art. 45 alin. (3)-(6) din Legea cadastrului și a pu bli cităţii imobiliare nr. 7/1996, repu-blicată în Monitorul Ofi cial al României, Partea I, nr. 201 din 3 martie 2006, pre-vederi ce au fost introduse prin art. I din Legea nr. 170/2010 pentru completarea art. 45 din Legea cadastrului și a publi-cităţii imobiliare nr. 7/1996 și pentru modi fi carea art. 101 din Legea locuinţei nr. 114/1996, lege publicată în Monitorul Ofi cial al României, Partea I, nr. 507 din 21 iulie 2010.

Esenţial

Înstrăinarea coproprietăţii forţate cu votul majorităţii de 2/3 dintre proprietari echivalează practic cu o vânzare a bunului altuia, fără a exista consimţământul proprietarilor care nu au votat sau au votat împotrivă, având drept consecinţă încălcarea dispoziţiilor art. 44 din Constituţie.

Chiar dacă reglementarea art. 45 din Legea nr. 7/1996 este identică cu cea din art. 658 din Le-gea nr. 287/2009 privind Codul civil, aceasta nu con-sti tuie un argument în motivarea adoptării unei legi care încalcă un drept fundamental al omului, şi anume dreptul de proprietate.

Curtea Constituţională, decizia nr. 1514 din 15 noiembrie 2011

(cuvinte cheie: coproprietate forţată, dobândirea proprietăţii, înstrăinarea proprietăţii, vânzarea bunului altuia, publicitate imobiliară, asociaţie

de proprietari)

Legea nr. 7/1996, art. 45 alin. (3)-(6)

1. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, din perspectiva criticilor formulate de autorii acesteia, Curtea constată că prevederile art. 45 alin. (3)-(6) din Legea cadastrului și a publicităţii imobiliare nr. 7/1996 contravin dispoziţiilor referitoare la dreptul de proprie-tate privată, prevăzut de art. 44 din Constituţie, pentru următoarele considerente:

(...) Referitor la cazul coproprietăţii forţate asupra dotărilor și utilităţilor comune dintr-un imobil cu mai multe locuinţe, incident în prezenta speţă fi ind acope-rișul, Curtea constată că, potrivit art. 3 lit. c) din Legea nr. 230/2007 privind înfi inţarea, organizarea și funcţi-onarea asociaţiilor de proprietari, obiectul proprietăţii comune forţate îl constituie toate părţile dintr-un con-dominiu care nu sunt apartamente sau spaţii cu altă des-tinaţie decât aceea de locuinţă.


Drept civil

Și prevederile art. 649 din Legea nr. 287/2009 pri-vind Codul civil arată ce părţi comune fac obiectul co-proprietăţii forţate din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente.

Astfel, potrivit acestui articol, „(1) Sunt considerate părţi comune, în măsura în care prin lege ori prin act ju-ridic nu se prevede altfel:

a) terenul pe care se afl ă clădirea, compus atât din su-prafaţa construită, cât și din cea neconstruită necesară, potrivit naturii sau destinaţiei construcţiei, pentru a asigura exploatarea normală a acesteia; pentru eventu-ala suprafaţă excedentară proprietarii sunt titularii unei coproprietăţi obișnuite;

b) fundaţia, curtea interioară, structura, structura de rezistenţă, pereţii perimetrali și despărţitori dintre proprietăţi și/sau spaţiile comune, acoperișul, terasele, scările și casa scărilor, holurile, pivniţele și subsolurile necompartimentate, rezervoarele de apă, centralele ter-mice proprii și ascensoarele;

c) instalaţiile de apă și canalizare, electrice, de teleco-municaţii, de încălzire și de gaze de la branșament/ra-cord până la punctul de distribuţie către părţile afl ate în proprietate exclusivă, canalele pluviale, paratrăsnetele, antenele colective, precum și alte asemenea părţi;

d) alte bunuri care, potrivit legii sau voinţei părţilor, sunt în folosinţă comună.

(2) Coșurile de fum și de aerisire, precum și spaţiile pentru spălătorii și uscătorii sunt considerate părţi co-mune exclusiv pentru coproprietarii care utilizează aces-te utilităţi în conformitate cu proiectul clădirii.”

Toate aceste părţi comune sunt administrate de către asociaţia de proprietari, prin hotărâri luate cu votul ma-jorităţii proprietarilor locuinţelor din clădire.

Art. 39 din Legea nr. 230/2007 prevede chiar și mo-dalitatea de folosire a proprietăţii comune forţate de că-tre terţi, persoane fi zice sau persoane juridice, de drept public ori de drept privat, cu acordul majorităţii propri-etarilor membri ai asociaţiei și al proprietarilor direct afectaţi de vecinătate, în baza unui contract de închi-riere, ceea ce nu presupune, însă, încheierea de acte de dispoziţie asupra bunurilor proprietate comună forţată.

În aceste condiţii, Curtea constată că, fi ind vorba de acte de administrare și nu de dispoziţie, prevederile art. 39 din Legea nr. 230/2007 reglementează acordul de vo-inţă al majorităţii proprietarilor și a celor direct afectaţi de vecinătate ca o condiţie peremptorie de folosire de că-tre terţi a spaţiilor proprietate comună forţată. Această formă de coproprietate se menţine independent de voin-ţa coproprietarilor, deoarece poartă asupra unor bunuri accesorii al căror regim juridic este legat indispensabil de

cel al bunului principal pe care îl urmează. Caracterul in-divizibil al bunurilor accesorii pentru mai multe bunuri principale care aparţin unor titulari diferiţi presupune asigurarea caracterului perpetuu al coproprietăţii asupra bunurilor accesorii. Fiecare coproprietar al proprietăţii forţate poate să exercite folosinţa asupra tuturor bunu-rilor care fac obiectul acesteia, fără a aduce, însă, atinge-re dreptului celorlalţi coproprietari.

În acest sens, art. 647 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil stipulează că „Fiecare coproprietar poate exercita folosinţa bunului comun, cu condiţia să res pecte destinaţia acestuia și să permită exercitarea folo sinţei de către ceilalţi coproprietari.” Așadar, niciun act de dispoziţie nu poate să aibă ca obiect exclusiv co-ta-parte indiviză din coproprietatea forţată decât odată cu în străinarea bunului principal, astfel cum prevede și art. 651 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, po-trivit căruia „Cota-parte din dreptul de proprietate asu-pra părţilor comune are caracter accesoriu în raport cu dreptul de proprietate asupra spaţiului din clădire care constituie bunul principal; înstrăinarea sau ipotecarea cotei-părţi nu se va putea face decât odată cu dreptul asu-pra spaţiului care constituie bunul principal.” Așa fi ind, nu se poate vorbi de coproprietate forţată și perpetuă, fără a avea în vedere proprietatea exclusivă asupra bunu-rilor principale pe lângă care cele afl ate în coproprietate forţată sunt accesorii. De altfel, din moment ce dreptul de coproprietate forţată are un caracter accesoriu, el nu se poate transmite, ipoteca sau valorifi ca într-un alt mod decât împreună și nemijlocit cu dreptul de proprietate asupra bunului principal.

Curtea constată că, prin adoptarea Legii nr. 170/2010, art. 45 alin. (3) din Legea nr. 7/1996 are o nouă regle-mentare, instituindu-se un regim derogatoriu de la regi-mul general al coproprietăţii forţate din condominii, în sensul că aceasta este transformată într-o coproprietate obișnuită, iar înstrăinarea sau ipotecarea se poate realiza dacă există o majoritate de două treimi din numărul co-proprietarilor. Această reglementare vine în contradicţie cu prevederile alin. (2) al art. 45, potrivit cărora dreptul de proprietate comună forţată asupra părţilor comune ale unui imobil se valorifi că numai împreună cu dreptul de proprietate exclusivă care poartă asupra acestuia sau a unei părţi determinate din acesta.

Dacă regula o constituie înstrăinarea coproprietă-ţii forţate odată cu bunul principal, art. 45 din Legea nr. 7/1996 prevede o derogare de la acest principiu, în sensul că unele părţi din coproprietatea forţată pot fi înstrăinate cu acordul a 2/3 dintre coproprietari, fi ind schimbat astfel regimul juridic al acestora. Dacă, într-adevăr, legiuitorul a instituit o astfel de excepţie, Curtea constată că regimul juridic al bunurilor coproprietate


Drept civil

forţată nu poate fi schimbat decât cu consimţământul tuturor proprietarilor din clădire.

Așa fi ind, Curtea constată că înstrăinarea coproprie-tăţii forţate cu votul majorităţii de 2/3 dintre proprietari echivalează practic cu o vânzare a bunului altuia, fără a exista consimţământul proprietarilor care nu au votat sau au votat împotrivă, având drept consecinţă încălca-rea dispoziţiilor art. 44 din Constituţie.

În argumentarea necesităţii introducerii prevederi-lor de lege criticate prin Legea nr. 170/2010, iniţiato-rii acestui act normativ au susţinut și armonizarea re-glementării criticate cu prevederile art. 658 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil.

Curtea constată că, chiar dacă reglementarea art. 45 din Legea nr. 7/1996 este identică cu cea din art. 658 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, aceasta nu con-stituie un argument în motivarea adoptării unei legi care încalcă un drept fundamental al omului, și anume drep-tul de proprietate. Totodată, Curtea constată că prin completarea art. 45 din Legea nr. 7/1996 de către Legea nr. 170/2010 nu se are în vedere, practic, modifi carea Legii nr. 7/1996, care are un alt obiect de reglementa-re, și anume „cadastru și publicitate imobiliară”, ci doar posibilitatea asociaţiilor de proprietari de a schimba re-gimul juridic al bunurilor coproprietate forţată, cu votul a 2/3 dintre proprietari. Cel mult, reglementarea critica-tă putea să completeze art. 39 din Legea nr. 230/2007, având în vedere destinaţia părţilor comune, în sensul că, în unanimitate, proprietarii unui condominiu pot înstrăina unele părţi comune din imobil ce ar pune în valoare construcţia respectivă și nu ar afecta rezisten-ţa construcţiei și funcţionalitatea utilităţilor comune. Așadar, legiuitorul nu ar putea dispune modalitatea de înstrăinare a unor părţi comune de folosinţă, atât timp cât acestea au regimul juridic al coproprietăţii forţate, fără consimţământul tuturor proprietarilor.

Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că prevederile art. 45 alin. (3)-(6) din Legea nr. 7/1996 con-travin dispoziţiilor constituţionale ale art. 44 alin.(1), (2) și (3), precum și ale art. 1 din Primul Protocol adiţio-nal la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale.

2. De asemenea, Curtea constată că, în temeiul art. 53 din Constituţie, exerciţiul unor drepturi sau li-bertăţi poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăţilor cetăţenilor, desfășurarea instrucţiei pe-nale, prevenirea consecinţelor unor calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (...) Or, Curtea constată că prevederile art. 45 alin. (3)-(6) din Legea nr. 7/1996 contravin acestor dispoziţii constituţionale deoarece, prin modalitatea de încetare a destinaţiei de folosinţă comună pentru bunurile ce fac obiectul coproprietăţii forţate din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente, cu acordul majorităţii de 2/3 din numărul coproprietarilor, se aduce atingere însăși esen-ţei dreptului de proprietate al celorlalţi coproprietari, care nu votat sau nu au fost de acord cu această măsură.

3. În sfârșit, Curtea consideră că nu poate fi primită susţinerea autorilor excepţiei potrivit căreia textul de lege criticat contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Constituţie. (...) Dimpotrivă, Curtea constată că pre-vederile de lege apreciate ca fi ind neconstituţionale reglementează în mod precis modalitatea de încetare a destinaţiei de folosinţă comună pentru părţile comu-ne indivize din clădirile cu mai multe etaje sau aparta-mente, precum și modul de înstrăinare sau ipotecare a acestora, care se poate hotărî cu o majoritate de două treimi din numărul coproprietarilor, încălcând, astfel, așa cum am arătat, dispoziţiile constituţionale ale art. 44 privind dreptul de proprietate privată și art. 53 re-feritor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

Pentru motivele expuse, Curtea Constituţională:

Admite excepţia de neconstituţionalitate (...) și con stată că prevederile art. 45 alin. (3)-(6) din Legea cadas trului și a publicităţii imobiliare nr. 7/1996 sunt ne con stituţionale.

Litteris InternationalStr. Teiul Doamnei nr. 6, bl. 22, ap. 10Cod 23581, Sector 2, BucureştiTel 021.242.01.61Mobil: 0745.327.443Email: [email protected] [email protected]

INFORMAŢII GENERALE:Număr de exemplare pe an: 44 Număr de pagini: 24 / exemplar Frecvenţa: săptămânală În luna Iulie și în luna August va apărea câte un singur număr

Litterisinternational

Săptămâna Juridică

sj nr. 12_2012

Documents