REFORMA SISTEMULUI BANCAR ÎN ROMÂNIA

Reforma bancara a început în România în decembrie 1990, când a fost introdusa

structura bancara pe doua niveluri, specifice economiei de piata: banca centrala si bancile

comerciale. În procesul de organizare a sistemului bancar de tip occidental, Banca Nationala

a României si-a asumat functiile traditionale ale unei banci centrale, iar operatiunile

comerciale pe care le efectuase anterior au fost transferate unei banci comerciale nou

înfiintate (Banca Comerciala Româna).

2.1.1. Adaptarea legislatiei bancare românesti la cea europeana

În aprilie 1991 au fost adoptate Legea privind activitatea bancara (Legea nr. 33/1991)

si Legea privind Statutul Bancii Nationale a României (Legea nr. 34/1991) cu scopul

declarat de a crea un sistem bancar modern. Noile legi au fost elaborate în concordanta cu

directivele bancare ale Uniunii Europene. S-au urmarit îndeaproape modificarile aparute în

legislatia bancara a tarilor dezvoltate, îndeosebi în tarile membre ale Uniunii Europene, cu

intentia de a îmbunatati în continuare cadrul legal privind activitatea bancara.

Potrivit statutului sau, definit prin Legea nr. 34, Banca Nationala a României a

dobândit un grad mare de independenta, ea raspunzând numai în fata organului legislativ al

tarii. Guvernatorul si membrii Consiliului de administratie au fost numiti de Parlament la

recomandarea primului-ministru, pe termen de opt ani, cu posibilitatea de reînnoire a

mandatului; conform legii, ei puteau fi înlocuiti numai de catre Parlament, la cererea

primului-ministru.

În calitate de banca centrala, Banca Nationala a României are ca obiect principal de

activitate controlul masei monetare si al nivelului dobânzilor, raspunzând, de asemenea, de

conducerea politicii valutare si de administrarea rezervelor oficiale internationale ale

statului. De asemenea, Banca Nationala a României a deveni 10310q1618k t organul unic de

supraveghere bancara , fiind împuternicita prin lege sa actioneze ca împrumutator de ultima

instanta pentru societatile bancare aflate în dificultate de plata. Trebuie mentionat ca legea

privind statutul bancii centrale a stabilit si limitele pentru împrumuturile pe care Banca

Nationala le poate acorda bugetului de stat.

Legea privind activitatea bancara din 1991 a prevazut modificari substantiale ale

statutului bancilor comerciale din România. Bancile au devenit societati pe actiuni,

independente si orientate catre maximizarea profitului, cu dreptul de a se implica într-o

paleta larga de operatii bancare si de a functiona pe întreg teritoriul tarii, cu conditia

respectarii cadrului de reglementare si supraveghere stabilit de Banca Nationala a României.

În urma introducerii noii legislatii privind activitatea bancara, au fost înfiintate banci private

în scopul promovarii unor piete competitive si al imprimarii unui rol mai activ sectorului

bancar în economie, prin diversificarea si îmbunatatirea serviciilor bancare.

În vederea cresterii eficientei bancilor comerciale si pentru asigurarea unei mai bune

alocari a resurselor financiare, Parlamentul României a adoptat în 1997 legea privind

privatizarea bancilor, cu scopul de a facilita privatizarea societatilor bancare cu capital

majoritar de stat ( prevedea vânzarea actiunilor bancare exclusiv contra numerar). Guvernul

a fost împuternicit sa stabileasca urmatoarele: bancile care urmeaza a fi privatizate si

programul de privatizare; cota de participatie care va fi alocata categoriilor de investitori, fie

interni, fie straini; strategia de punere în vânzare; pretul de vânzare al actiunilor si alte

masuri destinate facilitarii procesului de privatizare.

Începând din 1998, punerea în miscare a economiei ramâne pe linia performantelor

europene, a eficientei si productivitatii înalte, proces ce s-a dovedit anevoios si costisitor, a

necesitatii modificarii succesive ale legilor bancare.

Integrarea europeana are în vedere, pentru a asigura cresterea durabila a economiei

românesti masuri cu efecte sigure: întarirea disciplinei financiare în sectoarele publice si

private, remunerarea corecta a muncii si un mediu de afaceri consistent. În acest context, s-

au dovedit necesare noi modificari ale legilor bancare. S-a optat ca aceste modificari sa se

faca treptat, prin amendamente la legile existente.

Astfel, Legea nr. 58/1998 - Legea bancara a fost în mare masura armonizata cu

prevederile Directivei consolidate nr. 2000/12/CE referitoare la conditiile de acces si de

exercitare a activitatii bancare de catre institutiile de credit: fondurile proprii ale institutiilor

de credit; solvabilitatea institutiilor de credit; expunerile mari ale institutiilor de credit;

supravegherea pe baza consolidata a institutiilor de credit.

Completarea Legii nr. 58/1998 - Legea bancara urmareste adâncirea transpunerii

directivei mentionate, precum si a altor directive: Directiva Parlamentului European si a

Consiliului Europei nr. 2000/28/CE pentru modificarea Directivei nr. 2000/12/CE; Directiva

Parlamentului European si a Consiliului Europei nr. 2000/46/CE privind conditiile de acces,

exercitare si supraveghere prudentiala a activitatii bancare de catre institutiile emitente de

moneda electronica; Directiva Parlamentului European si a Consiliului Europei nr.

2001/24/CE privind reorganizarea si falimentul institutiilor de credit.

În esenta, completarea Legii nr. 58/1998 - Legea bancara va aduce urmatoarele

elemente de noutate:

- stabilirea sferei notiunii de institutie de credit, limitarea formelor de constituire a

acestora în contextul legislativ actual si asigurarea unui regim unitar aplicabil institutiilor de

credit, includerea în categoria institutiilor de credit a institutiilor emitente de moneda

electronica;

- definirea terminologiei necesare pentru implementarea prevederilor comunitare si

realizarea unei supravegheri pe o baza consolidata, precum si introducerea de competente

pentru Banca Nationala a României privind supravegherea pe o baza consolidata;

- crearea cadrului legal pentru asigurarea dreptului la libera stabilire si la libera

prestare de servicii de catre institutiile de credit din statele membre, pe principiul autorizatiei

unice recunoscute în cadrul Comunitatii, precum si pentru implementarea principiului

supravegherii institutiei de credit de catre autoritatea competenta din statul de origine, cu

precizarea ca dispozitiile respective vor intra în vigoare începând cu data aderarii; stabilirea

activitatilor care pot fi desfasurate de institutiile de credit pe baza recunoasterii reciproce, cu

precizarea ca bancile, persoane juridice române, vor putea desfasura în mod direct

activitatile specifice pietei de capital de la data prevazuta în legislatie care reglementeaza

aceasta piata, respectiv 1 ianuarie 2005, iar activitatile de leasing financiar vor putea fi

desfasurate în mod direct de catre banci, începând cu data aderarii, în conditiile prevazute

prin reglementarile Bancii Nationale a României;

- posibilitatea extinderii principiului recunoasterii reciproce pentru activitatile

respective si asupra institutiilor financiare - filiale ale unei institutii de credit autorizate într-

un stat membru, cu conditia includerii filialei respective în supravegherea pe baza

consolidata a îndeplinirii de catre aceasta a unor conditii stricte;

- stabilirea principiilor pe baza carora se determina autoritatea competenta sa realizeze

supravegherea pe o baza consolidata;

- pastrarea de catre Banca Nationala a României, ca autoritate competenta a statului

gazda, a responsabilitatilor în materie de supraveghere a lichiditatii si cele de politica

monetara cu privire la sucursalele din România ale institutiilor de credit din statele membre;

- introducerea de prevederi privind recunoasterea acordurilor de compensare bilaterala

(netting) de catre Banca Nationala a României pentru anumite categorii de operatiuni si, în

acest context, introducerea unei dispozitii cu caracter general potrivit careia deschiderea

procedurii de reorganizare, faliment sau a unei alte asemenea proceduri asupra uneia dintre

parti contractante nu va afecta valabilitatea unor astfel de acorduri;

- alte prevederi de ordin tehnic (înlocuirea notiunilor de capital social cu capital initial

si a rezervei generale pentru riscul de credit cu fondul pentru riscuri bancare generale,

modificarea nivelului de la care o persoana devine actionar semnificativ si stabilirea

nivelurilor ulterioare pentru care este necesara aprobarea prealabila, modificarea limitei

raportate la fondurile proprii ale bancii pe care aceasta o poate investi în entitati nefinanciare

si a limitei globale pentru investitiile de aceasta natura ale unei banci);

- introducerea de prevederi referitoare la colaborarea Bancii Nationale a României cu

autoritãtile competente din statele membre si la cerintele de notificare a acestora si/sau a

Comisiei Europene;

- prevederi referitoare la procedurile si legislatia aplicabile în cazul lichidarii bancilor,

persoane juridice române, care desfasoara activitate si în alte state membre, cu aplicabilitate

de la data aderarii;

- cerintele de raportare la Banca Nationala a României de catre auditorul financiar a

unor fapte si acte de care acesta a luat cunostinta în exercitarea atributiilor sale, cu

înlaturarea în aceste cazuri a obligatiei de pastrare a secretului profesional care incumba

auditorului financiar potrivit legii si/sau clauzelor contractuale.

Totodata, se va urmari o îmbunatatire a textului legii pentru rezolvarea unor

probleme insuficient reglementate în spiritul legislatiei practicii europene. În acest sens, se

are în vedere:

- reglementarea regimului bancilor a caror autorizatie a fost retrasa (în alte situatii decât la

cerere, în caz de faliment ori fuziune/divizare);

- restructurarea si completarea sectiunii referitoare la administrarea speciala;

-. introducerea de prevederi care sa asigure cadrul legal corespunzator pentru emiterea de

catre Banca Nationala a României a reglementarilor privind controlul intern;

- completarea dispozitiilor referitoare la secretul profesional pentru asigurarea unei mai mari

flexibilitati, crearea cadrului necesar realizarii unei supravegheri pe o baza consolidata de

catre autoritatea competenta si corelarea cu alte acte normative;

- revizuirea surselor de majorare a capitalului initial al bancilor si a capitalului de dotare al

sucursalelor institutiilor de credit straine, în concordanta cu noile reglementari în domeniul

contabilitatii;

- diminuarea procentului din profitul brut pentru constituirea fondului de rezerva si stabilirea

sumelor care se repartizeaza din profitul brut pentru constituirea fondului pentru riscuri

bancare generale;

- prevederi privind conditiile pentru deschiderea de catre bancile, persoane juridice române,

a unor sucursale în strainatate, inclusiv pe teritoriul statelor membre (în acest ultim caz, cu

aplicare de la data aderarii);

- stabilirea unor categorii de investitii ale bancilor care sunt supuse aprobarii prealabile a

Bancii Nationale a României, în concordanta cu cerintele Comitetului de la Basel;

- aplicarea prevederilor referitoare la obligativitatea vânzarii actiunilor detinute la banca si

de catre actionarii semnificativi al caror drept de vot este suspendat ca urmare a retragerii

aprobarii de catre Banca Nationala a României, precum si în cazul celorlalti actionari carora

li s-a suspendat dreptul de vot prin decizie a Bancii Nationale a României;

- introducerea de prevederi potrivit carora actionarii bancii, chiar minoritari, care nu au

dreptul de vot suspendat, sa poata tine o adunare generala si sa ia orice decizii de competenta

acesteia;

- introducerea la finalul fiecarui capitol al legii a unor prevederi prin care sunt stabilite

dispozitiile din fiecare capitol care sunt aplicabile sucursalelor institutiilor de credit straine

care functioneaza în România;

- introducerea de sanctiuni pentru persoanele juridice în alte entitati care desfasoara activitati

de atragere de depozite în alte fonduri rambursabile de la public;

- introducerea de prevederi prin care Banca Nationala a României este împuternicita sa

determine daca o activitate reprezinta atragere de depozite sau de alte fonduri rambursabile

de la public, activitate bancara sau emitere de moneda electronica, decizia Bancii Nationale a

României în aceste cazuri fiind obligatorie pentru partile interesate si alte autoritati.

În ceea ce priveste aspectele contabile, prevederile comunitare referitoare la conturile

anuale si conturile consolidate ale institutiilor de credit au fost în cea mai mare parte

transpuse în reglementarile nationale.

De asemenea, cea mai mare parte a reglementarilor prudentiale emise de Banca

Nationala a României sunt, în general, compatibile cu prevederile directivelor europene.

2.1.2. Autorizarea bancara, reglementarea si supravegherea prudentiala

În vederea asigurarii unei baze economice sanatoase a sistemului bancar si a

functionarii sale pe criterii competitive, Banca Nationala a României a fost împuternicita sa

adopte înca de la începutul procesului de tranzitie regulile privind autorizarea bancara.

Scopul autorizarii bancare nu este de a limita concurenta prin impunerea conditiilor

de autorizare, ci acela de a împiedica posibilitatea patrunderii unor banci slabe în sistemul

bancar sau, cel putin de a limita volumul operatiunilor lor.

În politica sa de autorizare bancara, Banca Nationala a României a încurajat ideea

înfiintarii unui numar relativ mic de banci, dar putemice, cu capital solid. Astfel, capitalul

minim necesar pentru înfiintarea unei banci s-a stabilit de la început (1992) la aproximativ 5

milioane ECU, potrivit standardelor europene. Prin aceasta s-au urmarit împiedicarea

cresterii numãrului bancilor slabe, neviabile si prevenirea falimentarii în lant în sectorul

bancar.

În afara normelor privind capitalul minim, prin procedura de autorizare s-a avut în

vedere respectarea si a altor prevederi asemanatoare celor aplicate în tarile Uniunii

Europene, cele privind calitatea managerilor si a principalilor actionari ai unei banci care

solicita autorizarea, precum si soliditatea operatiunilor.

În baza legislatiei din 1991, Banca Nationala a României a trecut la adoptarea

regulilor prudentiale în urmatoarele domenii:

- expunerea bancilor (împrumuturile acordate unui singur debitor nu trebuie sa

depaseasca 20 la suta din capitalul si rezervele bancii creditoare);

- limitarea plasamentelor în societati nebancare (plasamentele individuale nu trebuie

sa depaseasca 20 la suta din capitalul societatii nebancare);

- pozitia valutara (pozitia valutara deschisa nu trebuie sa depaseasca 10 la suta din

capitalul si rezervele bancii creditoare);

- creditarea interna (a persoanelor aflate în relatii speciale cu banca) nu poate depasi

20 la suta din capitalul si rezervele bancii creditoare;

- dreptul de proprietate al institutiilor non-bancare asupra bancilor (este necesara

aprobarea bancii centrale pentru participarile care depasesc 5 la suta din capitalul

societatii bancare respective, precum si pentru cresterile ulterioare);

- adecvarea capitalului - minimum 8 la suta (raportul dintre capital si active

ponderate cu cota de risc);

- clasificarea creditelor si constituirea de provizioane.

De asemenea, în baza legilor din 1991 Banca Nationala a României a dezvoltat

compartimentul de supraveghere prudentiala si a început inspectia la fata locului atât la

bancile de stat, cât si la cele private, în scopul verificarii soliditatii financiare a acestor

institutii si a respectarii de catre ele a legilor si reglementarilor în vigoare. Examinarile la

fata locului sunt completate cu supravegherea indirecta. În vederea întaririi activitatilor de

supraveghere, Banca Nationala a realizat Centrala privind riscul de credit, care a oferit

bancilor posibilitatea de a cunoaste nivelul datoriei principalilor lor clienti fata de sectorul

bancar si a permis o mai buna administrare a riscurilor de credit.

Pe parcursul perioadei mentionate, s-au facut pasi importanti pe calea îmbunatatirii

metodologiei privind statistica monetara si armonizarea acesteia cu cea folosita de tarile

dezvoltate. În acest context, este de mentionat cooperarea fructuoasa a Bancii Nationale a

României cu institutii internationale cum sunt Fondul Monetar International, Banca

Mondiala si unele banci centrale europene.

3.1.3. Sistemul de plati si garantarea depozitelor

În scopul reducerii costurilor tranzactiilor financiare si al dezvoltarii sistemului

financiar, o prioritate a bancii centrale prevazuta în legile din 1991 a constituit-o

îmbunatatirea sistemului de plati si compensare. În aprilie 1995, sub auspiciile Bancii

Nationale a României, a fost stabilit un nou sistem de compensare multilaterala pentru

transferuri cu valoare mica, pe suport hârtie, care a redus durata platilor interbancare si a

fluxului platilor în tranzit. Pe lânga aceasta, Banca Nationala a încurajat si a sprijinit bancile

comerciale sa introduca noi instrumente de plata, tranzactiile cu numerar fiind treptat

înlocuite cu instrumente moderne de plata.

În anul 1997 s-a actionat în sensul atingerii si mentinerii performantei ce fusese

asumata prin obiectivele Sistemului National de Plati, extins din 1996 cu un sistem de

informare bancara. Principalele instrumente de plata cunoscute în economiile de piata

avansate au devenit accesibile si utilizatorilor români. Viteza decontarilor a fost normata la

standardele europene si - în practica - a ajuns comparabila cu acestea. Valoarea anuala a

decontarilor finale prin acest sistem a fost echivalenta cu de 4-5 ori PIB-ul tarii, la fel ca în

unele economii vest-europene.

Banca Nationala a României, precum si bancile comerciale au facut investitii

importante în infrastructura bancara (construirea de sedii, dezvoltarea sistemului

informational etc.).

Lipsa unei scheme privind garantarea depozitelor a contribuit la cresterea gradului de

incertitudine din sistemul bancar. Statul garanta 100% doar depozitele deschise la CEC.

Printr-o ordonanta a guvernului din august 1995 s-a decis înfiintarea Fondului pentru

garantarea depozitelor. Fondul este constituit ca o entitate juridica de sine statatoare.

Obiectivul sau este garantarea depozitelor persoanelor fizice în cazul în care banca este

lichidata. Garantiile acordate de fond se limitau la zece milioane lei1[1] pe persoana si pe

fiecare banca, indiferent de moneda în care este constituit depozitul. Garantia include însa si

dobânda datorata din momentul în care nu mai este permis accesul la depozite si se plateste

în lei.

Toate bancile sunt obligate sa contribuie la constituirea resurselor fondului.

Contributia initiala a fiecarei banci reprezintã unu la suta din capitalul social. Exista si o

contributie anuala egala pentru toate bancile. De asemenea, fondul poate solicita alte

contributii speciale. Fondul este autorizat sa se împrumute la nevoie de la institutiile

financiare, de la guvern sau de la banca centrala. Resursele sale pot fi investite doar în valori

garantate de stat sau în obligatiuni guvernamentale.

2.2 Necesitatea reformei bancare

Necesitatea reformei întreprinderilor si restructurarea bancilor au reprezentat aspecte

strâns corelate. Firmele ce se confrunta cu dificultati financiare înceteaza sa îsi onoreze

obligatiile fata de banci, iar creditele neperformante sunt principala cauza a problemelor cu

care se confrunta bancile. Pe de alta parte, bancile restructurate nu sunt în masura sa impuna

conditiile contractelor de credite, permitând debitorilor lor sa nu îsi onoreze obligatiile la

timp, completându-se astfel cercul vicios. Problemele se agraveaza si datorita faptului ca

într-un mediu în care supravegherea bancara nu este eficienta, principiile de evidentiere nu

sunt respectate întocmai, iar bancile nu au nici un interes sa dezvaluie informatii cu privire la

creditele restante din balantele lor.

Metodele standard de abordare a problemelor întreprinderilor si bancilor prin izolare

fata de restul sistemului economic nu se pot aplica în cazul tarilor din estul Europei.

Dimensiunea problemei, faptul ca majoritatea agentilor economici se confrunta cu dificultati

financiare, face acest lucru imposibil. O a doua complicatie e data de lipsa de traditie a

desfasurarii activitatilor bancare pe baze comerciale. Majoritatea întreprinderilor insolvabile

1

vor sfârsi prin a fi lichidate, putine dintre ele având sanse sa se restructureze. Literatura de

specialitate arata ca, datorita procedurilor imperfecte de rezolvare a conflictelor de interese

dintre creditorii aceleiasi firme debitoare, restructurarea debitorului aflat în incapacitate de

plata are sanse mici de a surveni. În marea majoritate a cazurilor, creditorii vor prefera sa

lichideze firma debitoare încercând sa îsi recupereze creantele.2[2] Daca valoarea activelor

firmei este superioara valorii de lichidare, dar firma este totusi lichidata, se înregistreaza o

diminuare a bunastarii sociale (welfare).

Exista mai multe motive care ar fi putut determina întreprinderile sa înregistreze

pierderi. Astfel, performantele slabe se puteau datora calitatii slabe a managementului sau

circumstantelor nefavorabile, sau pur si simplu faptului ca nu exista nici un interes pentru a

evita aceasta situatie. Tocmai de aceea, aplicarea cu rigurozitate a procedurilor de faliment ar

putea provoca mai multe daune sociale decât în Vest. Pentru a completa imaginea trebuie

adãugat caracterul imperfect al procedurilor de faliment, lipsa de personal si de experienta a

instantelor de judecata în ceea ce priveste procedura de faliment. Devine evident faptul ca

lichidarea, desi esentiala pentru a impune managerilor disciplina înt-un orizont lung de timp,

nu este un instrument eficient în cazul restructurarilor masive3[3].

Probleme similare apar în legatura cu o abordare clasica a reformei bancare. În

general, vorbim de probleme ale sistemului bancar atunci când creditele restante ale unor

banci le ameninta lichiditatea depasind nivelul pâna la care banca centrala poate interveni.

Managerii bancilor nu sunt motivati sa dea semnale de alarma devreme, deoarece soarta lor e

pecetluita oricum. Supravegherea permisiva înseamna ca s-a depasit deja pragul de

insolvabilitate în momentul în care se pune problema lichiditatii. Abordarea standard consta

în reforma sistemului de motivatii, înlocuirea conducerii si mai ales preluarea creditelor

neperformante din balantele bancilor de catre o agentie specializata. Aceasta agentie poate fi

o banca specializata sau un departament în cadrul bancii centrale. Trasatura caracteristica

ambelor variante e faptul ca functionarii publici sunt chemati sã lichideze sau sa puna pe

picioare bancile împovarate de credite neperformante. Pe ansamblu, abordarea standard se

bazeaza pe încrederea în capacitatea guvernului de a conduce procesul de restructurare.

Abordarea aplicata în România a fost una centralizata: bancile au fost recapitalizate, iar

2

3

pentru rezolvarea problemei arieratelor financiare s-a întreprins o schemã de compensare la

nivel national.

Toate acestea au implicatii directe asupra privatizarii. Una dintre problemele ivite în

cadrul proceselor de privatizare este dificultatea gasirii unui investitor strategic pentru

întreprinderile privatizate în masa. Privatizarea în masa este solutia aplicata în cazul în care

se doreste schimbarea formei de proprietate a unui mare numar de întreprinderi într-o

perioada scurta de timp. Dezavantajul pe care îl ofera însa este dificultatea gasirii unui

actionar semnificativ care sa se implice activ în bunul mers al afacerilor firmei.

Bergiof (1997)4[4] arata ca de fapt managerii sunt cei care decid strategia firmei în

cazul în care toti actionarii firmei detin un numar mic de actiuni. Existenta unui actionar

semnificativ care îsi poate impune interesele în fata managerului duce la schimbarea

raportului de forte. Într-o anumita ‘arhitectura’ financiara, bancile pot îndeplini rolul

actionarului semnificativ, iar daca nu sunt autorizate sa îndeplineasca acest rol, cel putin pot

ajuta la gasirea lui. Astfel, restructurarea prin intermediul bancilor ofera mai multe sanse de

reusita în ceea ce priveste perspectiva imediata a privatizarii si a introducerii unui mai bun

mecanism de guvernare a întreprinderilor.

Autoritatile pot opta pentru diferite variante de rezolvare a problemelor ce afecteaza

sistemul bancar si întreprinderile. Câteva dintre aceste variante sunt prezentate în cele ce

urmeaza, punându-se accent pe restructurarea bancilor, restructurarea întreprinderilor fiind

considerata doar o conditie necesara asigurãrii succesului în abordarea problemelor bancilor.

În general, variantele de abordare a problemelor sistematice bancare includ:

lichidarea bancilor, îngaduinta legislativa si restructurarea bancilor. Cele trei optiuni nu sunt

incompatibile si de aceea strategiile aplicate în practica au constat în diferite combinatii ale

acestor variante. De fapt, în multe tari, replica la problemele bancare a constat într-un proces

alcatuit din mai multe etape. De exemplu, se poate proceda la restructurarea unei parti a

sistemului bancar, închiderea unor banci mai mici si amânarea gasirii de solutii pentru alte

banci aflate în dificultate.

Lichidarea bancilor nu este o solutie extrem de atractiva, având în vedere costurile pe

care le implica atât pe plan economic cât si politic. De asemenea, statul se afla într-o situatie

4

financiara precara în tarile în tranzitie5[5]. Închiderea unor banci poate genera panica în

rândul populatiei, poate determina retragerea masiva a depozitelor, afectând astfel si alte

banci din economie. În plus, în majoritatea tarilor în tranzitie gradul de concentrare a

sistemului bancar este foarte ridicat, iar bancile care se confrunta cu dificultati reprezinta

aproape întregul sistem bancar. Închiderea tuturor acestor banci ar însemna disparitia

sistemului de intermediere financiara.

Îngaduinta legislativa este o solutie temporara, care presupune amânarea abordarii

problemei în speranta unei revigorari economice care ar putea restabili solvabilitatea

întreprinderilor si ar permite bancilor sa îsi depãseasca problemele într-o astfel de abordare,

autoritatile nu impun reglementari prudentiale (de exemplu, nivelul minim al capitalului, al

rezervelor, al provizioanelor pentru credite, etc.) ori acorda anumite facilitati fie pentru

anumite banci, operatii de creditare sau tipuri de depozite. Bancile pot încerca sa îsi

mascheze problemele cu care se confrunta acordând noi credite si/sau modificând rata

dobânzii. Expansiunea creditului acopera, de obicei, un fel de reînnoire a creditelor acordate

întreprinderilor care înregistreaza pierderi. De asemenea, într-o astfel de abordare, bancile

sunt dispuse sa bonifice rate mai mari ale dobânzii la depozite, urmarind sa atraga lichiditati,

fara sa mai încerce sa îsi rezolve problemele. Aceasta e o strategie extrem de periculoasa

care se poate solda cu alocarea ineficienta a resurselor.

A treia varianta posibila este restructurarea bancilor. Exista diferite strategii de

restructurare, fara a putea spune însa ca una dintre ele este strategia optima ce trebuie

aplicata de toate tarile sau în cazul tuturor bancilor dintr-o tara. Obiectivele urmarite de

guvern (preferinta pentru o anumita structura a sistemului bancar, modalitatea de suportare a

costurilor procesului de restructurare, etc.) si situatia economica din fiecare tara vor

contribui la definirea solutiei optime. În mod obligatoriu, restructurarea bancara trebuie sã

fie corelata cu restructurarea întreprinderilor pentru a se asigura alocarea resurselor catre

întreprinderile ‘sanatoase’ din punct de vedere financiar. În plus, guvernul trebuie sa ia

masuri pentru a evita reaparitia crizelor bancare. În acelasi timp, asistenta acordata de guvern

trebuie sa evite aparitia problemei de moral hazard6[6], nasterea unor sperante privind

posibilitatea repetarii interventiei guvernului

5

6

Datoriile restante ale întreprinderilor pot face obiectul interventiei atât al bãncilor cât

si al guvernului. Guvernul poate prelua creditele restante ale întreprinderilor la datoria

publica sau poate furniza lichiditati care sa permita firmelor sa îsi achite obligatiile de plata

restante. De asemenea, guvernul poate interveni prin acordarea de facilitati fiscale.

Transformari in sistemul bancar romanesc in contextul integrarii europene

Capitolul 1. Consideratii privind sistemul bancar în perioada de tranzitie la economie de piata ...1

Capitolul 2. Impacul integrarii europene asupra sistemului bancar românesc 7

2.1 Activitatea bancara de corporate si retail 7

2.2. Dezvoltarea activitatii de creditare în România 17

2.3. Prezenta marilor grupuri financiar-bancare în România si a bancilor românesti pe piata de capital 21

Capitolul 3. Politica monetara a BNR în procesul de integrare europeana..28

3.1. Cadrul general al politicii monetare 28

3.2. Implementarea acquis-ului comunitar în legislatia bancara româneasca 32

3.3. Obiectivele de politica monetara a BNR în contextul integrarii europene 39

3.4. Adaptarea instrumentelor de poltica monetara ale BNR la cerintele integrarii europene 52

Concluzii

Cap.1.Introducere

Cap.2. Rolul şi funcţiile sistemului bancar românesc

Cap.3.Evoluţia sistemului bancar în contextul integrării europene

Cap.4.Tendinţe ale sistemului bancar românesc în contextul intergării europene

Concluzii

Bibliografie

Cap.1.Introducere

Economia de piaţă presupune existenţa unui sistem bancar care asigură mobilizarea disponibilităţilor monetare

ale economiei şi orientarea lor spre desfăşurarea unor activităţi economice eficiente.În esenţă ,banca poate fi

definită ca o instituţie care mobilizeaza mijloacele băneşti disponibile,finanţează şi creditează persoanele fizice

si juridice,organizează şi efectuează decontările şi plăţile în cadrul economiei naţionale şi în relaţiile cu celelalte

state în scopul obţinerii de profit.

Banca este instituţia financiară care atrage de la personele fizice sau juridice depozite sau echivalente ale

acestora,transferabile prin diferite instrumente de plată,şi care utilizează aceste mijloace total sau partial pentru

a acorda credite sau a face investiţii pe propriul cont şi risc.Banca are ca rol complex în economie,atât din punct

de vedere al serviciilor pe care le presteaza,cât şi din punct de vedere al relaţiilor în spaţiul geografic.

Sistemul bancar românesc a demonstrat în ultimii ani o dezvoltare sustenabilă, fiind pregătit pentru

continuarea expansiunii ,în toată această perioadă dovedindu-se un partener de încredere al economiei reale

atât din punct de vedere al soluţiilor financiare, cât şi din cel al percepţiei riscurilor pe care diversele activităţi

economice le presupun.

Caracterul internaţionalizat al competiţiei pe piaţa românească a indus o accelerare a procesului de intergrare şi

uniformizare a pieţei bancare şi a generat ritmuri de creştere mult superioare altor industrii româneşti.

Maturizarea pieţei financiare, cerinţele clienţilor retail şi corporate au condus la un grad dezvoltat de sofisticare a

ofertei de produse şi servicii bancare.

Sistemul bancar în România este sanătos, funcţionează pe o piaţă foarte bine reglementată şi reprezintă

pilonul principal al sistemului financiar.

Sistemul bancar din România a constituit şi va constitui în continuare pilonul principal în ceea ce priveşte

procesul de integrare reală a ţării noastre în Uniunea Europeană.

CAP.2.ROLUL ŞI FUNCŢIILE SISTEMULUI BANCAR NAŢIONAL.

Activitatea bancar�� în economia unei ţări presupune un mod specific de organizare a acesteia, fiind de

asemenea domeniul cel mai reglementat.Reglementarea este dată în fiecare ţară de Legea Bancar��

Naţională care are menirea de a crea condiţii pentru o concurenţă normală, pentru asigurarea solidităţii şi

viabilităţii sistemului bancar .

Pentru ţările Uniunii Monetare Europene, cadrul legislativ este dat de directivele europene transpuse în

reglementări naţionale.

Băncile într-o economie au rolul de intermediari financiari principali în relaţia economisire-investire, relaţie

decisivă în creşterea economică. Băncile realizează legătura între cei care au nevoie de resurse financiare şi cei

care realizează excedente.Rolul de intermediari comerciali se materializează şi/sau concretizează şi prin

funcţiile pe care le îndeplinesc băncile în economie. Aceste funcţii se referă la:

- Distribuirea de credite în economie;

- Colectarea de lichidităţi;

- Gestionarea de mijloace şi instrumente de plată;

- Furnizarea de informaţii şi asigurarea de lichidităţi.

În prezent, există o puternică interdependenţă între componentele structurale ale unui sistem bancar naţional .

Datorită acestui fapt, falimentul unei bănci poate antrena falimentul altei bănci, şi în ultimă instanţă a sistemului

bancar în ansamblu. Apare fenomenul cunoscut sub denumirea de risc de sistem.

Din acest motiv, securitatea sistemului bancar reprezintă o problemă esenţială şi o preocupare majoră pentru

autoritatea monetară, respectiv pentru banca de emisiune.

În scopul menţinerii securităţii, aproape în toate ţările (civilizate) se utilizează asigurarea depozitelor ca

instrument ce garantează încrederea deponenţilor. La noi există Fondul de Garantare a Depozitelor. Acest

mecanism al garantării depozitelor, deşi foarte util, nu se substituie intervenţiei băncii centrale în calitatea sa de

banca-băncilor, de împrumutător de ultimă instanţă. Intervenţia băncii centrale este imediată şi restaurează

încrederea deponenţilor mai rapid comparativ cu plăţile realizate prin sistemul de garantare.

CAP. I Sistemul bancar românesc în contextul integrării României în Uniunea Europeana. . . . .3

1.1. Rolul Bãncii Naţionale a României în procesul integrării europene.4

1.2. Rolul băncilor comerciale în contextul integrării europene.6

1.3. Evoluţia cadrului legislativ.7

CAP. II Impactul integrării în Uniunea Europeană asupra sistemului bancar românesc.8

2.1 Mutaţii în activitatea de corporate banking. . . .8

2.2.Activitatea bancar�� de retail şi implicaţiile integrării europene.9

CAP. III. Politica monetară a BNR în contextul integrării europene.11

CAP.IV. Concluzii. . . . . .12

Bibliografie. . . .14

CAP. I Sistemul bancar românesc în contextul integrării României în

Uniunea Europeana.

Pentru a se adapta condiţiilor impuse de procesul integrării în Uniunea Eropeană, sistemul bancar românesc

suferă o serie de transformări în ceea ce priveste legislaţia bancar�� cât şi schimbări de structură şi

operaţionale.

Progresele înregistrate de sistemul bancar românesc pe parcursul tranziţiei la economia de piaţă au fost

însemnate, băncile adoptând strategii bancare care să le îmbunătăţească performanţele, adaptându-se treptat

creşterii concurenţei.

Din punct de vedere al gradului de dezvoltare şi al performanţei sistemul bancar românesc mai are mult de

parcurs pentru a ajunge din urmă băncile din ţările dezvoltate ale Uniunii Europene. Astfel perspectivele

integrării ţării noastre în Uniunea Europeana vor avea un impact substanţial asupra structurii sistemului bancar

şi se v-a manifesta în următoarele direcţii: creşterea capitalului privat, în special cel străin şi intensificarea

concurenţei; diversificarea serviciilor de retail banking; consolidarea structurii de tip supermarket financiar;

cresterea gradului de concentrare a capitalurilor şi a activelor bancare.

1.1. Rolul Bãncii Naţionale a României în procesul integrării europene.

Banca Naţională a României este banca centrală a României, având personalitate juridică. Aceasta este o

instituţie publică independentă, cu sediul central în municipiul Bucureşti şi poate avea sucursale şi agenţii atât în

municipiul Bucureşti, cât şi în alte localităţi din ţară.

Obiectivul fundamental al BNR este asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor. Astfel principalele atribuţii ale

BNR sunt:

• elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb;

• autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, promovarea şi monitorizarea

bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru asigurarea stabilităţii financiare;

• emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României;

• stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării acestuia;

• administrarea rezervelor internaţionale ale României.

Perspectiva integrării României în Uniunea Europeană cere o politică monetară adecvată, care trebuie apropiată

de politica monetară a Băncii Centrale Europene. Astfel pentru Banca Centrală Europeana cât şi pentru Băncile

Centrale din statele membre principalul obiectiv de politică monetară urmărit este menţinerea stabilităţii

preţurilor şi trebuie să sprijine politica economică generală a Uniunii Europene, asta doar în independenţă

absolută faţă de instituţiile comune la nivel european, cât şi în colaborarea cu autorităţile naţionale centrale şi cu

cele organizate la nivel local sau regional. Conceptual independenţei băncii centrale îşi găseste o tratare

argumentată atât pe considerente teoretice şi argumente de eficienţă economică pentru întreaga societate cât şi

pe aspecte practice, rezultate din practica socială care a demonstrate că o bancă centrală independentă

constituie o garanţie a evoluţiei unei economii de piaţ.

Pentru adoptarea actualului statut al BNR, a fost o prioritate absolută adaptarea prevederilor interne la

prevederile europene în materie de legislaţie bancar��.

Pentru îndeplinirea angajamentelor rezultate din acorduri, tratate, convenţii la care România este parte, Banca

Naţională a României colaborează cu autorităţile din ţară şi din străinătate prin furnizarea de informaţii,

adoptarea de măsuri corespunzătoare sau în orce alt mod compatibil cu Legea nr.312/2004.

În scopul aplicării prevederilor din legislaţia privind activitatea bancar��, referitoare la colaborarea cu

autorităţile competente din statele membre ale Uniunii Europene, rolul BNR este de a asigura condiţiile

necesare pentru realizarea schimbului de informaţii cu aceste autorităţi. Informaţiile care vor fi furnizate

autorităţilor competente din statele membre vor face obiectul cerinţelor referitoare la secretul profesional.

Începând cu data aderării României la Uniunea Europeana, prin modificările importante aduse de noul statut al

BNR, se interzice acesteia de a achiziţiona de pe piaţa primară creanţe asupra statului, autorităţilor publice

centrale şi locale, regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi altor societăţi cu capital

majoritar de stat atât asupra celor din tară cât şi asupra celor din statele membre.

Cu privire la regimul rezervelor minime obligatorii, legea cuprinde aceleaşi prevederi, cu completarea că se

calculează şi se percep dobânzi penalizatoare la nivelul stabilit de Banca Naţională a României pentru

neândeplinirea ceriţelor privind nivelul rezervelor minime obligatorii.