Universitatea de Stat din Pitesti

Facultatea de Stiinte Economice

Specializarea Finante si Banci

Anul II

Profesor coordonator:

Studenti:

Badea Nicoleta-Iuliana

Motatu Madalina-Elena

Miu George Elvis

Kumlutepeler Andrei

Banci din Romania in trecut

1

Banci din Romania azi

2

Cuprins

1.Scurt istoric al activitatii bancare pe teritoriul tarii noastre din cele mai vechi timpuri pana in 1989 si dupa.......................................................................................................................................................4

1.1 Elemente pozitive în evoluţia sistemului bancar:.........................................................................6

1.2 Elemente negative în evoluţia sistemului bancar românesc:........................................................6

1.3 Perioada 1990 până în ziua de astazi............................................................................................6

1.3.1 Începuturile sistemului bancar românesc...............................................................................7

1.3.2 Reorganizarea sistemului bancar românesc la sfârşitul anului 1990.....................................7

1.3.3 Cadrul legislativ adoptat în 1991...........................................................................................8

1.3.4 Începutul procesului de privatizare........................................................................................8

1.3.5 Evoluţia structurală şi modernizarea sistemului bancar românesc........................................9

Tabel nr. 1. Structura pieţei bancare româneşti în anul 1998....................................................9

1.3.6 Renasterea sistemului bancar odata cu trecerea Romaniei la economia de piata............9

1.3.7 Elementele de progres.........................................................................................................10

1.3.8 Standarde bancare internationale.......................................................................................11

2. Restructurarea sistemului bancar din 1990......................................................................................11

2.1 Tehnici de restructurare.............................................................................................................12

3.1.Etapele procesului de privatizare:..............................................................................................16

3.2.Obiectivele privatizării:...............................................................................................................16

3.3.Metode de privatizare................................................................................................................17

3.4.Strategii de privatizare bancară în România................................................................................20

3.4.1 Obiectivele privatizării. Cadrul general de privatizare în România.......................................20

3.4.2. Modalităţi de privatizare.....................................................................................................21

3.4.2.1. Modalităţi de a vinde acţiuni.......................................................................................21

3.4.2.2.Metode specifice pieţei de capital.................................................................................23

3.5.Cauze care au accelerat privatizarea bancară în România..........................................................24

3.6.Privatizarea băncilor - factor de susţinere a tranziţiei la economia de piaţă..............................24

3.7.Măsuri privind restructurarea și privatizarea sectorului bancar și de asigurări..........................26

3

3.8.Privatizarea bancara în România................................................................................................26

3.8.1.Privatizarea BRD..................................................................................................................27

3.8.2.Privatizarea Banc Post.........................................................................................................30

3.8.3.Privatizarea Băncii Agricole.................................................................................................32

3.8.4.Privatizarea BCR..................................................................................................................35

4. Falimentul bancar.............................................................................................................................38

4.1.Factorul incredere......................................................................................................................38

4.2.Cauzele falimentului fancar........................................................................................................39

4.3.Principalele.................................................................................................................................39

4.4.Situatia falimentelor din sistemul bancar românesc...................................................................42

Tabel nr.2 Situatia falimentelor din sistemul bancar românesc....................................................42

4.4.1.Băncii Dacia Felix.................................................................................................................43

4.4.2.Credit Bank..........................................................................................................................43

4.4.3.Banca Columna....................................................................................................................44

4.4.4.Banca Columna....................................................................................................................44

4.5.Concluziile falimentului bancar...................................................................................................48

5.Structura actuala a sistemului bancar din Romania...........................................................................49

Tabel nr.3 Instituţiile de credit pe forme de proprietate. Perioada 1999-2006................................50

Tabel nr.4 Evoluţia instiuţiilor de credit pe forme de proprietate...................................................51

Tabel nr.5 Indicatori structurali ai sistemului bancar românesc.......................................................52

6.Bibliografie........................................................................................................................................54

4

Evolutia sistemului bancar din Romania dupa 1990

1.Scurt istoric al activitatii bancare pe teritoriul tarii noastre din cele mai vechi timpuri pana in 1989 si dupa.

Istoria sistemului bancar îsi găsește originile în trecutul îndepărtat existând mărturii foarte vechi ce atestă practica unor activități care într-o formă mai mult sau mai puțin evoluată, se poate constitui ca primii pași pe tărâmul practicii bancare.

Există diferite păreri cu privire la originea băncilor. Unii cercetători apreciază faptul că primii bancheri au fost cei ce efectuau schimbul de bani, moment asociat apariţiei și circulaţiei monedei metalice.

După alți cercetători , noțiunea de bancă este asociată momentului în care un grup de persoane a avut idea să primească disponibilități bănești,sub formă de depuneri de la cei ce doreau să facă economii și, în baza acestor depozite, să ofere împrumuturi celor ce aveau nevoie de fonduri suplimentare. Primele dovezi ale unei activității bancare se regăsesc în Orientul Apropiat (Babilon) și Egiptul Antic. În acea perioadă, templele erau deopotrivă loc de rugăciune și loc de păstrare a banilor și tezaurelor. Deși în 1989 existau patru bănci în România (Banca Națională a României, Banca Română de Comerț Exterior, Banca de Investiții și Banca Agricolă), la care se adauga CEC-ul, sistemul bancar român datează, totuși, de mult timp. Primele dovezi ale desfașurării unei activității bancare pe teritoriul României au fost descoperite între anii 1786 și 1855 și reprezintă 55 de plăci de piatră, găsite într-o zonă de mine aurifere. Aceste mine datau din perioada Daciei Traiane.

În perioada modernă, primele încercări de creare a unei bănci au avut loc la începutul secolului al XIX-lea.

În 1865 a apărut la București, sub denumirea de Banca România, o bancă care inițial a avut atribuții de bancă de emisiune și de scont. Ulterior, ca urmare a modificării statutului său, a pierdut aceste privilegii, desfășurând apoi o activitate pur comercială. Activitatea acestei bănci a continuat până la naționalizarea sistemului bancar din România, în iunie 1948.

În aceeași perioadă au mai apărut si alte bănci: Banca Albina, prima bancă cu capital integral românesc, care și-a început activitatea în 1872, la Sibiu, Creditul Financiar Rural, care a apărut în 1873, ca și Banca Aurora, din Năsăud. În următorul an, a fost creat Creditul Financiar și Rural.

Cea mai importantă bancă înființată în această perioadă a fost Banca Natională a Belgiei (aceasta,la rândul ei,folosise ca model Banca Angliei).Acesta a fost începutul dezvoltării unui sistem bancar nou și modern.Înfiinţarea Băncii Naționale a României a creat premisele pentru apariția altor bănci și pentru dezvoltarea sistemului bancar românesc. Corespunzător dezvoltării economice a țării, la început, activitatea băncilor se baza, în principal, pe acordarea de credite persoanelor particulare. Odată cu industrializarea și, implicit, cu dezvoltarea forțelor de producție, a apărut necesitatea concentrării sumelor disponibile, pentru a fi satisfăcute proiectele concepute de proprietarii de pământ, de comercianți și de marii industriași. Procesul de creare a noilor instituții de credit a fost accelerat prin aportul de capital autohton, aparținând reprezentanților burgheziei și moșierimii române, dar și prin infuzia de capital străin.

În noul context, în 1881, la București, a fost înființată Bursa de valori și apoi Bursa de mărfuri.

5

La sfârșitul secolului al XIX-lea a început să se facă simțită o puternică centralizare a capitalului bancar în România. În această perioadă, unele case bancare sau asociații bancare, apărute anterior, dar care în noul context nu dispuneau de suficient potențial financiar, și-au schimbat statutul juridic sau au fost absorbite de altele.

După 1880, a crescut numărul și importanța băncilor românesti, de la numai 5 bănci existenţe între 1880-1890, la aproape 200 bănci, înainte de primul război mondial. Patru dintre principalele bănci din acea vreme (Banca Generală Română, Marmorosch Blanc & Co., Banca de Credit Român, Banca Comercială Română) erau finanţate și prin capital străin.

În perioada primului război mondial s-a intensificat activitatea bancară în România. Ca rezultat al neutralității României, în această perioadă au apărut oportunități noi de comerț cu toate părțile implicate în conflict. Nivelul ridicat al comerţului a adus beneficii sistemului bancar.

Anii care au urmat imediat războiului au adus o încetinire dramatică activității economice. Recensiunea a cuprins întreaga Europă, specula si inflația atingând, în această perioadă, niveluri record.

Treptat, tările din Europa au început să-și reface economia, fenomen resimţit și în România. Rezultatele acestui proces s-au regăsit, imediat, și în sistemul bancar. Băncile au atras importante fonduri disponibile de pe piată și prin intermediul creditelor acordate de către Banca Natională au reușit să ramburseze sumele, în bani devalorizați.

După primul război mondial, numărul băncilor din România a continuat să crească până la criza economică din perioada 1929-1933. Această depresiune a determinat falimentul multor bănci sau fuziona pentru a supraviețui.

Ca și guvernele țărilor dezvoltate din acea vreme, Guvernul României a trebuit să intervină pentru a contracara efectele crizei economice, bancare si monetare. Guvernul a adoptat politici de conducere si control, în vederea acordării ajutorului necesar revigorării sistemului bancar. În 1934, a fost înființat Consiliul Superior Bancar, al cărui președinte era guvernatorul Băncii Nationale. Au fost adoptate mai multe legi, atât pentru a ajuta economia, cât și pentru a îmbunătăți sistemul bancar.

Cele mai importante reglementări, cu incidența asupra activității bancare, au fost: -legea pentru lichidarea datoriilor agricole si urbane (7 aprilie 1934);-legea pentru organizarea si reglementarea comerțului de bancă (8 mai 1934);-legea pentru înlesnirea si refacerea creditului (20 aprilie 1935).

Aceste legi au contribuit la salvarea băncilor mai mari,dar cca. 600 bănci au fost lichidate sau au fuzionat.Astfel,dacă la apariția legii pentru organizarea si reglementarea comerțului de bancă (în 1934) existau 1204 bănci, în 1940 mai erau operaționale doar 446 bănci.

În anii `40, sistemul bancar a fost dominat de cinci bănci principale: Banca Românească, Banca de Credit Român, Banca Comercială Română, Banca Comercială Italiană și Română și Societatea Bancară Română.Aceste bănci realizau peste 50% din totalitatea operațiunilor bancare din România. Până în 1947, sistemul bancar românesc cunoaşte o dezvoltare remarcabilă. Băncile dețineau resurse importante și funcționau conform standardelor internaționale, iar personalul bancar era format din specialiști pregatiți în condiții de concurență și standarde profesionale ridicate, așa cum erau stabilite de Banca Natională.

Banca Naționala a României avea un rol important: deținea monopolul emisiunii monetare și asigura acoperirea creditelor de scont, în favoarea altor banci.

După 1947, sistemul bancar a fost restâns datorită trecerii la economia de comandă și intrării României în zona de influență sovietică (fosta U.R.S.S).

Pe măsură ce băncile s-au dezvoltat, mulți experți au încercat să definească ce se înțelege prin termenul de „bancă„ ,dar încă nu s-a ajuns la o definiție unanim acceptată.

6

1.1 Elemente pozitive în evoluţia sistemului bancar:

- diversificarea produselor şi serviciilor bancare;- diversificarea instrumentelor de evidenţă şi control;- modernizarea sistemului de transmitere a datelor;- modernizarea reţelei teritoriale.

1.2 Elemente negative în evoluţia sistemului bancar românesc:

- insuficienţa personalului calificat;- insuficienţa la nivelul întregului sistem al managerilor profesionişti de bancă;- recesiunea economică;- lipsa concentrării capitalului;- meandrele măsurilor de natură legislativă şi economică care au generat comportamente lipsite de orizont;- neadaptarea suficientă la variaţiile pieţei româneşti;- lipsa de discernământ în alegerea clienţilor;- lipsa de orientare spre creşterea eficienţei şi profitului. în cazul sincopelor manifestate de unele bănci (Dacia Felix, Columna, Banca Albina etc.)

1.3 Perioada 1990 până în ziua de astazi

Activiatetea Băncilor româneşti este reglemetată de legislaţia specifică domeniului, repectiv Legea privind activitatea societăților comerciale, nr.31/1990 și Legea privind activitatea bancară, nr.33/1991. În acelaș timp, activitatea băncilor comerciale este sub autorizarea și supravegherea băncii centrale. Băncile comerciale joacă un rol activ în luarea deciziilor privind activitatea lor, comparativ cu rolul pasiv jucat în perioadă sistemului ,,monobancar", specific economiei centralizate. Însă, și în noul contex, autonomia este limitată, potrivit anumitor cerinţe pe care bancă trebuie să le respecte. Astfel, sunt stabilite anumite reglementări, cu scopul de a asigura concurența în sectorul bancar și pentru a limita pozițiile de monopol. Băncile nu au voie să încheie contracte, înțelegeri sau acorduri care le-ar putea conferi o poziție dominantă pe piață monetară sau posibilitatea de a dicta politicile comerciale în sectorul bancar. Băncile nu trebuie să se angajeze într-o concurență neloială. Un alt sector de are în vedere asigurarea eficienţei activității de supraveghere realizată de Banca Națională a României. Băncile comerciale trebuie să aibă conturi curente deschise la BNR și conturi cu un nivel minim stabilit(rezerve minime obligatorii). Totodată, băncile comerciale trebuie să întocmească anumite situații în care să aibă evidența la zi și care să pună la dispoziția inspectorilor bănci centrale aceste evidenţe. O altă cerința este asigurarea confidenţialităţii bancare. Băncile comerciale au o autonomie considerabilă în ceea ce priveşte modul în care-și utilizeze profiturile, cu condiţia să mențină un nivel minim de rezerve obligatorii. Băncile pot să realizeze provizioane pentru riscuri și credite neperformante, să constituie conturi de rezervă, fonduri pentru dezvoltare sau să distribuie profitul sub forma dividentelor.

7

1.3.1 Începuturile sistemului bancar românesc

Conturarea unui sistem bancar românesc s-a realizat la sfârşitul secolului al XIX-lea datorită preocupărilor din partea statului, a transformării cămătarilor în bancheri şi nu în ultimul rând datorită dorinţei investitorilor străini de a înfiinţa bănci pe teritoriile româneşti. La început sistemul bancar românesc s-a concretizat în specializarea unor case comerciale străine în domeniul bancar si cămătăresc deschise în diferite zone ale ţării – Brăila – într-un număr de 10 case comerciale, Galati – 21, Bucuresti - 201.

Sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX a surprins un sistem bancar românesc în plină ascensiune cu o reţea extinsă de bănci comerciale şi instituţii de credit specializate în acordarea de împrumuturi pe termen lung, caracterizat totuşi printr-un grad sporit de concentrare care in 1913 se evidenţia prin deţinerea de către 9 bănci comerciale 2 a 61% din total capitaluri si 82% din volumul operaţiunilor active.

În anul 1929 activitatea bancară atinsese nivelul său cel mai dezvoltat, însă odată cu manifestarea puternicei crize economice din 1929-1933 numărul băncilor s-a redus considerabil de la 1122 la numai 873 de bănci.

Între anii 1934-1941 numărul băncilor s-a redus de la 275 deşi capitalul şi-a păstrat oarecum volumul. Astfel, în anul 1941, 1,8% din numărul băncilor deţineau 52% din activele bilanţiere, iar cele trei mari bănci precum Banca Românească Banca de Credit Român şi Banca Comercială Română deţineau 70% din resursele financiare ale ţării3.

La doi ani de la naţionalizarea Băncii Naţionale (decembrie 1946) au fost etatizate toate băncile care nu au dat faliment astfel că la 1 septembrie 1948 structura sistemului bancar cuprindea Banca Naţională a României, care a preluat şi operaţiunile fostei bănci comerciale, Banca de Credit pentru Investiţii şi Casa de Economii şi Consemnaţiuni (CEC), iar în anul 1968 s-au mai înfiinţat alte două bănci specializate: Banca Română de Comerţ Exterior (BRCE) şi Banca pentru Agricultură si Industrie Alimentară (BAIA).

Momentul prăbuşirii economiei centralizate (decembrie 1989) prezenta sistemul bancar românesc de tip monobancă în faţa necesităţii unei unei schimbări radicale de reorganizare şi încadrare a acestuia într-o economie de piaţă care abia îşi făcea reapariţia după o absenţă de aproape 44 de ani.

1.3.2 Reorganizarea sistemului bancar românesc la sfârşitul anului 1990

O economie de piaţă care pentru a putea fi funcţională trebuia şi dorea să aibă la bază principiile proprietăţii private in care statul exercita doar rolul de coordonator şi de creare a cadrului instituţional legislativ în care vor acţiona actorii vieţii economice4.

Prin urmare, era necesară reorganizarea sistemului bancar românesc, fapt împlinit la sfârşitul anului 1990. Era o organizare pe două niveluri:

La primul nivel se situeaza Banca Naţionala a României – carea revenit la obiectivele stabilite odata cu înfiinţarea sa în 1880, aceea de bancă de emisiune, cu rolul de organ de reglementare, autorizare şi supraveghere prudenţială asumandu-şi funcţiile specifice unei bănci centrale. Toate acestea au

1 N.DARDAC, T. BARBU – Monedă, bănci şi politici monetare, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005, p. 2152 Aceste instituţii erau: Banca Naţională a României, Banca Agricolă, Banca Generală Română, Banca Comercială Craiova, Banca de Scont Bucureşti, Banca de Credit Română, Banca ”Marmorosch Blank“, Banca Comercială Română şi Banca Românească.3 N.DARDAC, T. BARBU – Monedă, bănci şi politici monetare, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005, p. 2144 M. ISĂRESCU – Reflecţii economice *** Contribuţii la teoria macrostabilizării, Academia Română, Centrul Român de Economie Comparată şi Consens, 2006, p.177

8

făcut obiectul prevederilor Legii nr. 34 la 3 mai 1991 privind statutul BNR. Prin această lege BNR a recăpatat autonomie faţă de puterea executivă a statului. Al doilea nivel surprinde băncile de depozit şi comerciale constituite ca

societăţi comerciale pe acţiuni în baza Legii 31/1990 privind infiinţarea societăţilor comerciale, şi a căror activitate era reglementată prin Legea nr.33 din 29 martie 1991 privind activitatea bancară. Băncile astfel constituite aveau dreptul de a desfăşura o gamă largă de operaţii, cu condiţia respectării cerinţelor stabilite de BNR în domeniile reglementării şi supravegherii bancare.

1.3.3 Cadrul legislativ adoptat în 1991

Cadrul legislativ adoptat în anul 1991 a avut ca şi obiectiv crearea unui sistem bancar modern. Aceste reglementări au fost elaborate în conformitate cu Directivele bancare ale Uniunii Europene şi cu modificările apărute în legislaţia ţărilor dezvoltate (mai ales ale celor din UE), cu scopul de a îmbunătăţii în continuare cadrul legal privind activitatea bancară. Modificările ulterioare ale legislaţiei s-au concretizat în numeroase norme şi ordonanţe emise de BNR.

În 1997 cadrul de reglementare bancară a fost completat cu Legea 83- privind privatizarea societăţilor bancare existente în sistem cu scopul de a asigura o alocare mai bună a resurselor financiare, de creare a unui mediu bancar concurenţial tot mai accentuat şi de îmbunătăţire şi perfecţionare a managementului bancar.

1.3.4 Începutul procesului de privatizare

Procedeele de privatizare a societăţilor bancare la care statul era acţionar majoritar vizau trei direcţii şi anume:

-majorarea capitalului social prin aport de capital privat, în numerar, în baza unei oferte publice sau a unui plasament privat, efectuat potrivit reglementărilor în vigoare;

-posibilitatea vânzării acţiunilor gestionate de Fondul Proprietăţii de Stat, numai contra numerar, cu plata integrală, către persoanele fizice sau juridice, române sau străine, cu capital majoritar privat inclusiv de către societăţilor de investiţii financiare rezultate din transformarea Fondului Proprietăţii Private;

-sau printr-o combinare a celor enunţate anterior.Privatizarea unei societăţi bancare se iniţia, în baza acestei legi, de către Banca

Naţională a României împreună cu Agenţia Naţională pentru Privatizare şi Fondul Proprietăţii de Stat, prin intermediul unei hotărâri de Guvern5. Ulterior acestei hotărâri, se constituie o comisie de privatizare, alcătuită din 7 membrii, şi care răspunde de realizarea obiectivelor propuse şi de respectarea principiilor de transparenţă, rigoare şi obiectivitate. Privatizarea băncilor înfăptuită prin oricare din procedeele menţionate se realizează pe baza unui raport de evaluare şi a studiului de fezabilitate pe care firma specializată aleasă prin licitaţie de comun acord cu BNR, Agenţia Naţională pentru Privatizare şi Fondul Proprietăţii de Stat, este obligată să le întocmească şi să le prezinte Guvernului.

Astfel, privatizarea efectivă a băncilor de stat a început un an mai târziu, în 1998, în baza acestor reglementări.

5 Legea nr.83 din 21 mai 1997 – pentru privatizarea societăţilor comerciale bancare la care statul este acţionar – http://www.parlament.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=2940

9

1.3.5 Evoluţia structurală şi modernizarea sistemului bancar românesc

La finele anului 1998 piaţa bancară românească era formată dintr-un total de 36 de bănci, persoane juridice române şi 9 sucursale ale unor bănci străine, după cum se poate observa din tabelul de mai jos:

Tabel nr. 1. Structura pieţei bancare româneşti în anul 1998

Natura capitalului Numărde bănci*

Capital social(%)

Total credite(%)

Total depozite(%)

Stat 1 4,38 5,43 13,05Majoritar de stat şi privat autohton 6 55,36 76,11 63,22Privat autohton 4 4,48 3,85 3,96Privat autohton şi străin 6 7,02 5,92 5,79Majoritar privat (autohton şi străin) şi de stat

1 1,59 2,14 2,22

Majoritar privat autohton şi de stat 1 1,00 0,18 0,16Majoritar privat (străin şi autohton) şi de stat

1 1,46 0,82 0,85

Privat străin şi de stat 1 6,88 0,62 2,40Privat străin şi autohton 5 5,41 1,65 2,97Privat străin 8 12,07 3,29 5,38Total 34 100,00 100,00 100,00

Sursa: www.bnr.ro, Raport anual 1998, *Nu sunt incluse Banca Dacia Felix şi Credit Bank

Din punct de vedere al capitalului din totalul societăţilor bancare de atunci 6 bănci erau cu capital majoritar de stat (Banca Comercială Română, Bancorex, Banca Agricolă, Banca Română pentru Dezvoltare, Banc Post, Eximbank) ce deţineau o pondere în totalul activ net bilanţier de aproximativ 63,25%, 29 de bănci cu capital privat străin şi/sau român cu o pondere de 30,94% în total activ net bilanţier, CEC cu capital integral de stat (bancă ce funcţiona în baza prevederilor unei legi proprii) ce deţinea la 31.12.1998 circa 9,26% din total active nete bancare şi 9 sucursale ale unor bănci străine (Banque Franco-Roumanie, Société Générale, Frankfurt Bukarest Bank A.G., MIRS Romanian Bank, ING Bank N.V., National Bank of Greece, Banca Italo-Romena SPA, Chase Manhattan Bank, United Garanti Bank International N.V. Amsterdam) care în total reprezenatau 5,81% din activele nete bancare, la finele anului 1998.

La finalul anului 2005, sistemul bancar românesc, apărea ca un sistem cu un grad de consolidare semnificativă determinat de procesul de restructurare şi privatizare ce au debutat la începutul anului 1999.

1.3.6 Renasterea sistemului bancar odata cu trecerea Romaniei la economia de piata

Pănă la sfarșitul anului 1989, sistemul bancar românesc oferea un număr limitat de servicii şi produse bancare.

După 1989, România a fost martoră a multor schimbări, iar trecerea la o economie de piaţa a determinat creşterea continuă a numărului agenţilor economici privaţi. Acest aspect a determinat nevoia dezvoltării unui sistem bancar care să răspundă solicitărilor pieţei şi să asigure oferta de produse şi sevicii bancare necesare unei economii de piaţa.

Reforma sistemului bancar a început în 1990/91, prin elaborarea şi adoptarea unei noi legislaţii bancare privind organizarea şi funcţionarea băncii centrale şi a bancilor comerciale.

10

Noua legislaţie bancară se referă, în principal, la Legea privind activitatea bancară (nr.33/1991) şi Legea privind Statutul Băncii Naţionale a României (nr.34/1991).

De asemenea, o importanţă deosebită o deţine Legea societăţilor comerciale (nr.33/1990) datorită faptului că băncile sunt, la rândul lor, organizate ca societăţi comerciale, în plus fiind necesară autorizarea acordată de BNR pe baza criterilor stabilite prin reglementări şi norme speciale. În acelaşi timp, au început să apară noi bănci, finanţate fie de stat, fie prin aport de capital privat. Aceste bănci oferă servicii atât statului, cât şi agenţilor economici privaţi, băncile private preferă să încurajeze şi să susțină procesul de privatizare. Aceste reglementări au fost concepute pentru a acorda fexibilitate economiei de piaţă şi pentru a încuraja iniţiativa privată. În vederea susţinerii băncilor în relizarea obiectivelor menţionate şi asigurării standardelor internaţional bancare, România a primit sprijinul ţărilor cu sisteme bancare dezvoltate. Sistemul bancar din România este structurat pe două nivele , respectiv o bancă centrală şi instituţiile financiare, cărora, prin lege, li s-a acordat statutul de bănci. Banca Naţională a României este banca centrală a tării, instituţia de emisiunea a statului român. BNR coordonează şi stabileşte reglemetările în domeniile; monetare, de credit, valutar şi de plăţi, asigurând, totodata, supravegherea celorlate instituţii bancare. Prin noile reglementări, Banca Naţională încercă să creeze un sistem bancar modern şi, în acelaşi timp, să-şi îndeplinească rolul de bancă centrală . Operaţiunile comerciale îndeplinite până în 1989 de Banca Natională, au fost transferate unei bănci comerciale. Banca Naţională are un nivel ridicat de independenţă şi răspunde numai în faţa Parlamentului. Guvernatorul şi Consiliul de Administraţie al băncii sunt aleşi de Parlament, pe baza recomandărilor Primului Ministru. În România, băncile comerciale funcţionează conform legii privind societăţile comerciale, legii privind activitatea bancară şi pe baza licenţei acordate de BNR. Până la mijlocul anului 1996, în România funcţionau 38 de bănci (inclusiv sucursale şi reprezentaţe ale unor bănci străine) care puteau să concureze pe piaţa şi să ofere servicii în scopul de a dezvolta noi afaceri. România şi-a îmbunătăţit practica bancară cu noi tehnici şi instrumente. Obiectivul principal al tuturor acestor îmbunătăţiri este de a constitui o reţea de bănci comerciale, eficiente şi viabile, care să ofere o gama largă de servicii bancare necesare susţinerii creşterii economice într-o economie de piaţa.

1.3.7 Elementele de progres

În vederea continuării dezvoltarii sistemului bancar, există câteva elemente de progres care au fost sau vor fi aplicate şi pot avea o influenţă semnificativă.

Concurenţa, care a avut în trecut un rol important în sistemul bancar românesc şi care poate să redonândească acelaşi rol.

Schimbările legislative şi standardele internaţionale sunt foarte importante şi, după cum am văzut , a fost introdusă noua legislaţie pentru îmbunătăţirea operaţiunilor bancare.

Automatizarea şi informatizarea sunt de asemenea, foarte importante într-un sistem bancar modern.

Aderarea la UE este foarte importantă pentru România, care urmăreşte, în prezent, integrarea în structurile europene.

Învătământ şi instruirea profesională vor fi abordate într-un alt capitol. În prezent, IBR oferă, pentru comunitatea bancară românească, diferite forme de instruire constituite în „ triada IBR” : pregătire profesională , universitară, şi învătământ la distanţă.

11

Am văzut că primele dovezi despre existenţa sistemului bancar, în România, datează din anul 167 d.c. Acest sistem bancar a fost, la un moment dat, un sistem foarte prosper răspunzând nevoilor pieţei. Însă , evenimentele care au avut loc după al doilea război mondial au determinat declinul rapid al acestuia. După 1989, s-a declanşat tranziţia de la o economie de comandă la o economie de piaţă. De la începutul anilor 1990 au avut loc numeroase schimbări, al căror ritm se va accelera în viitor; România poate să aibă, din nou, un sistem bancar eficient, integrat circuitului financiar internaţional, stimulând dezvoltarea şi modernizarea economiei româneşti.

Trei funcţii principale ale unei bănci sunt: Să atragă depozitele băneşti ale clienţilor, persoane fizice şi juridice

(atragerea fondurilor) Să permită clienţilor să-şi retragă banii sau să-i transfere în alte conturi Să acorde împrumuturi clienţilor care să solicită credite,folosind depozitele

atrase(plasarea fondurilor) Realizarea acestor funcţii este mult mai uşoară dacă banca îndeplineşte următoarele condiţii referitoare la activitatea sa:

Menţine încrederea clienţilor Înregistrează toate tranzacţiile Asigură confidenţialitatea bancară, dovedind discreţie faţă de afacerile clienţilor

Aceste condiţii sunt derivate, pe de o parte, din două acorduri internaţionale importante, iar pe de altă parte, se regăsesc în cerinţele stipulate de banca centrală, prin acordarea de licenţe/autorizaţii în ţara respectivă.

1.3.8 Standarde bancare internationale

Băncile din România sunt preocupate de atingerea standardelor bancare internaţionale, în scopul recunoaşterii lor de către comunitatea bancară internaţională şi de către clienţi, ca de bănci cu un renume.

Există două documente deosebit de importante în care sunt precizate standardele privind desfăşurarea activităţilor bancare. Primul document este Convenţia de la Basel care abordează problema capitalului băncilor, iar al doilea este intitulat A Doua Directivă de Coordonare Bancară a Uniunii Europene şi se referă la acordarea de licenţe băncilor. Aceste standarde internaţionale vor fi discutate în carul unei alte sesiuni, moment în care se vor analiza şi responsanilităţile de supraveghere care revin băncii centrale.

2. Restructurarea sistemului bancar din 1990

Este foarte importantă sublinierea faptului că actualul sistem bancar românesc reprezintă „o creaţie şi un succes major al procesului de trecere la economia de piaţă ce a avut loc după 1989”. Recunoaşterea acestei realităţi atrage după sine o abordare specifică, distinctă a acestui domeniu de activitate, cel puţin din următoarele puncte de vedere:- semnifică realizarea unui obiectiv care, prin structură şi finalităţi funcţionale, constituie o premisă fundamentală în edificarea unei economii de piaţă reale;- este rezultatul conjugat al societăţii româneşti, după 1989, ca parte a transpunerii în practică a unei strategii în a cărei finalitate se regăseşte acceptul întregului spectru politic naţional;

12

- respectivul sistem acoperă întreaga arie naţională, constituind o pârghie şi poate cea mai coerentă modalitate de implementare şi realizare a unor mutaţii majore în celelalte domenii de activitate.

Procesul de privatizare, ca reper fundamental al tranziţiei la economia de piaţă, în mod obligatoriu va cuprinde şi sistemul bancar, cu precizarea că el va trebui să ţină seama, pe de o parte, de menţionările mai sus evidenţiate, iar pe de altă parte de necesitatea unei infuzii reale de capital în cadrul sistemului. Se pot adăuga considerente ce urmează a fi luate în calculul elaborării oricărei strategii naţionale de dezvoltare, cu influenţe directe asupra unor elemente definitorii ale interesului naţional.

Ca urmare, numărul investiţiilor bancare incluse în acest proces, ca şi proporţia de implicare a capitalului privat, indigen sau extern devin expresia unei voinţe cu o dublă motivare: economică şi politică.

Într-o prima etapă, privatizarea ar trebui să afecteze doar un număr restrâns de societăţi bancare ce au o reprezentativitate de nivel mediu în cadrul sistemului. Concluzionările şi experienţa câştigată din realizarea acestei prime etape, ar constitui o bază reală şi eficientă în extinderea procesului respectiv şi asupra altor instituţii bancare Abordarea, într-o primă etapă, globalistă, respectiv a tuturor componentelor sistemului în acest proces de privatizare, se consideră a nu corespunde imperativelor unei politici economice naţionale actuale.

În continuare vor fi enumerate câteva aspecte care, după definirea opţională a abordării lor şi includerea în strategii coerente de dezvoltare, îşi pot aduce o influenţă marcantă asupra calităţii şi credibilităţii sistemului bancar românesc.

Creşterea rolului Asociaţiei Române a Băncilor în respectarea, prin consens, a deontologiei profesionale, a loialităţii concurenţiale, precum şi a unei acoperiri unitare a sistemului informatic bancar.

Identificarea acelor resurse care, prin preţurile reduse, permit dirijarea exclusivă a acestora prin finanţarea unor lini de creditare având ca destinaţie întreprinderile mici şi mijlocii, cu precădere din domenii creatoare de bunuri materiale şi prestări de servicii.

Conversia creanţelor unor societăţi comerciale faţă de instituţiile bancare în acţiuni are un caracter complex, ce nu poate fi expediat în câteva rânduri. Pentru a reliefa câteva aspecte ce susţin aprecierea de mai sus trebuie evidenţiate următoarele:- în cazul când respectiva conversie operează afectând societăţi a căror capital a devenit majoritar particular (prin procesul privatizării), iar băncile implicate sunt cele cu capital majoritar de stat, se poate genera contradicţia ca bunul public să fie cel care sprijină şi creează, prin consecinţele acţiunii sale, eficienţa privată a celor ce deţin controlul real al societăţilor respective;- respectivele conversii vizează, in cele mai multe cazuri, acele societăţi unde ponderea arieratelor grefează grav continuitatea activităţilor, situându-le în grupa celor cu pierderi, plasamentul bancar pierzându-şi astfel motivaţia eficienţei;- rezolvarea astfel obţinută este una de conjunctură şi nu de fond a problematicii vizate.

2.1 Tehnici de restructurare

Restructurarea a vizat “curăţarea” sistemului bancar de băncile-problemă, prin falimentul celor care nu mai puteau fi redresate din punct de vedere al situaţiei lor financiare, restructurarea activitaţii şi privatizarea băncilor de stat, cu perspective de redresare şi consolidare.

Procesul de privatizare s-a realizat în baza reglementărilor emise de BNR, a căror prevederi au fost permanent modificate în funcţie de obiectivele urmărite şi de conjunctura de realizare a acestuia. La 31 decembrie 1998, sistemul bancar cuprindea 7 societăti bancare cu capital majoritar de stat şi anume:

13

1. Banca Comercială Română – a cărei proces de privatizare s-a finalizat in anul 2005 prin preluarea pachetului majoritar de acţiuni ale acesteia de către grupul austriac Erste Bank pentru suma de 3,75 milioane de euro.

2. Bancorex – datorită creditelor neperformante această bancă a intrat în incapacitate de plată la începutul anului 1999, iar la 30.07.1999 partea rentabilă a acesteia a fost preluată prin absorbţie de către Banca Comercială Română.

3. Banca Agricolă – procesul de restructurare a Băncii Agricole a fost demarat încă din anul 1997, iar după redresarea situaţiei financiare s-a început procesul de privatizare a băncii în urma căruia la 12.04.2001 s-a semnat precontractul de privatizare, prin care Grupul Raiffeisen Zentralbank Osterreich AG. a preluat pachetul de control (93,13%) contra sumei de 37 milioane de dolari.

4. Banca Română de Dezvoltare – procesul de privatizare a fost finalizat în prima parte a anului 1999, când pachetul de control de 51% din acţiunile băncii a fost vândut băncii franceze Société Générale.

5. Banc Post – a fost privatizată prin preluarea a 45% din acţiunile sale de către societăţile cu General Electric Capital Corporation şi Banco Portugues de Investimento în 1999. Privatizarea s-a finalizat în 08.11.2002 prin preluarea de către banca elenă EFG Eurobank Ergasias a pachetului de 17% din acţiunile băncii deţinute de APAPS.

6. CEC – singura instituiţie de credit a cărui capital este integral de stat. Procedura de privatizare s-a început încă din anul 2001, nefiind finalizată nici la momentul de faţă.

7. Eximbank – instituţie de credit pentru care încă nu s-a exprimat dorinţa de privatizare.

Pe plan internaţional, există o mulţime de tehnici de restructurare bancară pe care guvernele le pot aplica pentru a soluţiona situaţia unor bănci.

1. O primă alternativă este închiderea băncilor respective în conformitate cu legislaţia existentă privind lichidarea şi falimentul. Această opţiune are avantajul de a întări structura de stimulente în sistemul bancar, deoarece se vor transmite semnale pieţei că acţionarii trebuie să controleze mai bine activitatea managerilor băncilor, iar deponenţii trebuie să înveţe să facă diferenţa dintre o bancă bună şi una rea. În practică, multe guverne evită să recurgă la lichidarea băncilor insolvabile, în special când cea mai mare parte a sistemului bancar se confruntă cu probleme sau atunci când instituţiile respective deţin o poziţie importantă pe piaţa bancară ( "too big to fail"). Această poziţie are în vedere natura specială a băncilor şi importanţa lor în economie pentru sistemul de plăti. Închiderea unei bănci poate submina încrederea în ansamblul sistemului bancar şi să declanşeze o retragere masivă a depozitelor bancare. Pe această cale aptitudinea sistemului financiar de a mobiliza resurse şi de a le aloca către cele mai productive utilizări ar putea fi compromisă, ceea ce ar afecta negativ activitatea economică, astfel încât, în final, pierderile pentru întreaga societate ar fi mai mari de cât costurile transferurilor de resurse financiare necesare pentru restructurare.

2. Cel mai adesea se recurge la recapitalizare. Există două metode principale prin care guvernele recapitalizează băncile: majorarea directă a fondurilor proprii şi schimbul de obligaţiuni guvernamentale contra active neperformante.

În ceea ce priveşte majorarea fondurilor proprii ale băncilor, guvernele trebuie sa încerce mai întâi sa-i oblige pe acţionari să restituie capitalul băncii prin subscriere de acţiuni suplimentare. Dacă aceştia nu vor sau nu pot să injecteze noi resurse financiare într-o bancă pentru a acoperi pierderile şi a îndeplini prevederile reglementărilor de prudenţă bancară, guvernele vor trebui să încerce să convingă alte persoane care ar putea fi interesate în

14

achiziţionarea instituţiei respective să injecteze fonduri noi şi să schimbe managementul. Dacă aceste încercări se vor dovedi infructuoase, autorităţile vor fi obligate să participe direct la reconstituirea fondurilor băncilor prin cumpărarea de noi acţiuni sau prin acordarea de împrumuturi pe termen lung de tip subordonat (care sunt recunoscute pe piaţa internaţională drept element constitutiv al fondurilor proprii).

Schimbul de obligaţiuni guvernamentale contra active neperformante, deşi implică restructurarea părţii de activ a bilanţului unei societăţi bancare are drept efect final creşterea capitalizării şi reconstituirea profitabilităţii acesteia. Astfel vânzarea de către bancă a unor active neperformante şi obţinerea unor active de calitate superioară duce la micşorarea volumului activelor băncii şi implicit îmbunătăţirea ratei de adecvare a capitalului. Ca şi majorarea directă de către guvern a fondurilor proprii, schimbul (swap) de obligaţiuni guvernamentale contra active neperformante generează un risc moral reducând disciplina de piaţă în sistemul bancar prin crearea de aşteptări privind salvarea, şi pe viitor, de către stat a băncilor.

3. Se mai poate recurge de asemenea la crearea unei societăţi de gestionare a activelor. Activele neperformante care au fost obţinute în schimbul obligaţiunilor guvernamentale pot fi lăsate în administrarea băncii sau pot fi transferate la o societate de gestiune a activelor. Spre deosebire de o bancă comercială care se concentrează asupra sporirii volumului de activitate, societăţile de gestiune a activelor au în vedere obţinerea de garanţii suplimentare, controlul fluxurilor de trezorerie, controlul managementului debitorilor şi minimizarea pierderilor.

Principalele elemente care au împiedicat utilizarea acestei modalităţi pe scară largă au fost adâncimea mică a pieţelor şi insuficienta dotare cu personal experimentat în acest domeniu. Această metodă a fost utilizată de Slovenia (începând cu primele trei mari bănci, care au pornit de la o rată de adecvare a capitalului mai mică de 4%), Croaţia (în care băncile supuse restructurării în acest fel deţineau 25% din activele bancare totale), Republica Macedoniei (a cărei agenţie este abilitată să emită obligaţiuni pentru recapitalizarea băncilor cu probleme, odată ce s-au stabilit prescrierile necesare) şi Bulgaria (agenţia concentrându-se în această țară asupra consolidării sistemului bancar, înainte de a încerca privatizarea).

O variantă a acestei metode este înfiinţarea în cadrul băncilor a unor unităţi de abordare a creditelor neperformante, pentru recuperarea acestora. Aceste unităţi pot fi utile în restructurarea portofoliilor de credite, mai ales atunci când activitatea lor este însoţită de programe de privatizare a întreprinderilor cărora le-au fost acordate împrumuturile respective. Totuşi problemele de portofoliu depăşesc de multe ori capacitatea unei bănci de a-şi restructura creditele.

Unităţile de recuperare a creditelor sunt subminate de cadrul legal şi instituţional slab în ceea ce priveşte recuperarea creditelor, de mecanismele de piaţă insuficient dezvoltate pentru rambursarea împrumuturilor garantate şi de presiunile interne aplicate băncilor în sensul reeşalonării plăţilor sau renunţări la rambursarea creditelor.

4. Conversia împrumuturilor în acţiuni ("Debt-equity swaps") este o altă modalitate de restructurare financiară a societăţilor bancare. Susţinătorii acestei tehnici pretind că prin utilizarea sa băncile îşi îmbunătăţesc solvabilitatea, deoarece schimbă un activ neperformant cu drepturi de proprietate şi astfel băncile pot participa în restructurarea debitorilor în calitatea lor de coproprietar îmbunătăţind astfel calitatea portofoliului de creanţe.

Aceste argumente nu sunt întotdeauna valabile. După cum arată experienţa internaţională, bancherii nu sunt în mod necesar buni manageri ai activităţii firmelor industriale. În plus atunci când o bancă comercială are o participaţie la o societate debitoare, ea se va găsi sub presiunea de a spori volumul îndatorării acelui debitor.

Atunci când prăbuşirea unei bănci poate avea consecinţe grave asupra întregului sistem bancar, guvernul trebuie să intervină pentru a acorda asistenţă instituţiei respective.

15

Această asistenţă trebuie acordată cu respectarea următoarelor principii: să fie legată de un program de restructurare, să urmărească minimizarea costurilor fiscale, să asigure distribuţia echitabilă a costurilor, să prevină repetarea situaţiei de insolvabilitate şi să asigure un cadru macroeconomic stabil.

3. Privatizarea în domeniul bancar

Procesul de privatizare a fost unul îndelungat şi lent în ţările din Europa Centrală şi de Est şi implicit în România. Privatizarea a vizat toate sectoarele economiei, specialiştii în domeniu fiind de părere că acest proces va contribui la prosperitatea şi stabilitatea situaţiei economice. Deşi au fost multe păreri pro şi contra atât asupra beneficiilor pe care le va aduce privatizarea, cât şi asupra modului de abordare şi desfăşurare a acestui proces, s-a încercat ca acesta să fie unul trasparent, cu “regulile jocului” bine stabilite şi unanim acceptate. Privatizarea constă în transferul activelor care sunt în proprietatea statului sau a societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat către investitori privaţi.

Lucrarea “Privatizarea sectorului bancar din ţările Europei Centrale şi de Est” este practic un studiu de caz al întregului proces de privatizare, care îşi propune să analizeze desfăşurarea procesului de privatizare în sectorul bancar, cu implicaţiile şi consecinţele pe care acest fenomen le are asupra economiei.

Procesul de privatizare este unul complex, care trebuie reglementat prin legi clare şi adecvate situaţiei economice a ţării respective în care acesta se desfăşoară. Semnificaţia privatizării este, de regulă, redusă la un proces de transformare a proprietăţii întreprinderilor de stat. Ea reprezintă un proces de transfer din sectorul public către cel privat al drepturilor asupra profiturilor reziduale care rezultă din activitatea întreprinderii, corelat cu modificările de rigoare survenite în legislaţie. Efectul imediat al privatizării este transferul monitorizării şi controlul managementului firmei de la nivel guvernamental la cel al acţionarului. Trebuie însă avute în vedere şi obiectivele privatizării, metodele şi strategiile de privatizare, dar mai ales rezultatul pe care îl va avea finalizarea procesului de privatizare a unei societăţi sau instituţii de credit.

Privatizarea a avut o evoluţie diferită de la o ţară la alta din Europa Centrală şi de Est, în funcţie de situaţia economică a ţării respective, dar şi de gradul de implicare a guvernelor respective.

În România, evoluţia procesului de privatizare a fost una lentă. Deşi au fost emise legi care să reglementeze buna desfăşurare a acestui proces, acesta a întârziat să se manifeste. Primele încercări de privatizare au fost “privatizările spontane” a unor societăţi comerciale, apoi “privatizări pilot”. Privatizarea efectivă a băncilor de stat a început în anul 1998, la un an dupa emiterea Legii 83 – privind privatiarea societăţilor bancare. Sistemul bancar românesc s-a apropiat de privatiarea integrală abia în anul 2006, după ce a fost privatizată şi Banca Comercială Română, singurele instituţii cu capital majoritar de stat rămânând CEC şi Eximbank.

Conform definiţiei date în DEX, privatizarea reprezintă „procesul de trecere a întreprinderilor şi instituţiilor din proprietatea statului în proprietate privată”.

„Privatizarea reprezintă modalitatea cea mai rapidă de a induce modificări de comportament şi strategie, asigurând astfel băncilor independenţa faţă de Guvern şi sectorul public”. Deoarece băncile de stat domină sectorul bancar din toate statele foste socialiste, privatizarea lor poate fi considerată o modalitate de instaurare a unei concurenţe efective, atât pe piaţa depozitelor bancare cât şi pe piaţa creditelor.

Privatizarea poate, de asemenea, să îmbunătăţească stimulentele manageriale, să sporească participarea străină, să grăbească procesul de calificare superioară a personalului

16

bancar, să reducă implicarea guvernamentală directă şi să sporească posibilitatea instituirii unei supravegheri şi a unor reglementări eficiente şi cuprinzătoare.

Este însă absolut necesar ca băncile să fie pregătite pentru privatizare, ceea ce în foarte puţine cazuri a fost valabil. Valoarea lor potenţială pentru un investitor strategic rămâne redusă; este greu de imaginat că un asemenea investitor este dispus să plătească în mod nejustificat ineficiențe şi lipsuri ale afacerilor în care este chemat să investească.

Privatizarea este văzută ca un mijloc de eficientizare a activităţii şi eliminare a disfuncţionalităţilor ceea ce înseamnă că necesitatea ei nu s-ar manifesta dacă băncile de stat ar fi entităţi sănătoase şi profitabile. Ca urmare, se constată că tranzacţiile, implicând vânzări de bănci unor investitori strategici de marcă fie au eşuat, fie s-au perfectat la sume reduse (nu mai mult de 1,3 din fondurile proprii sau de 35-45 ori profitul net la unui an reprezentativ, ceea ce este puţin, în comparaţie cu sumele vehiculate în tranzacţii de acest tip în Europa Occidentală, respectiv până la 7-8 ori fondurile proprii şi de 14-16 ori profitul net din anul reprezentativ), fie au generat doar interesul unor investitori mai puţin prestigioşi care urmăreau intrarea pe piaţă din alte considerente.Privatizarea se realizează cu atât mai greu cu cât piaţa internă este lipsită de capital autohton, ceea ce impune să se apeleze la capitalurile străine. O altă problemă a privatizării marilor bănci comerciale este faptul că uneori, nici investitorii locali cu forţă financiară mare nu pot fi acceptaţi şi agreaţi de către organismele de supraveghere bancară, deoarece se poate bănui că aceştia urmăresc să facă investiţia doar pentru a beneficia de totalitatea resurselor atrase de bancă, în scopul de a acorda credite preferenţiale societăţilor nebancare pe care le deţin.

Aceste limite şi piedici întâlnite în prezent pot fi contracarate dacă băncile şi autorităţile naţionale ţin cont de o serie de condiţii pentru captarea interesului unor investitori serioşi, pentru desfăşurarea cu succes a procesului de privatizare.

3.1.Etapele procesului de privatizare:

evaluarea activelor şi pasivelor (stabilirea profilului de risc al băncii); stabilirea unui plan pentru managementul pasivelor (rambursarea surselor atrase sau

transferul pasivelor la o altă instituţie bancară); derularea uni program special de redresare financiară şi operaţională (stoparea

pierderilor, reducerea cheltuielilor operaţionale, conservarea şi întărirea valorii unor active necesare pentru viitorul băncii);

dezvoltarea unei strategii de colectare a principalului şi a dobânzii (incluzând vânzarea activelor puse în garanţie).

3.2.Obiectivele privatizării:

Obiectivele urmărite pot diferi de la o ţară la alta, de la etapă la etapă şi de la un minister la altul. Sunt prezentate în continuare un sumar al principalelor obiective:

1. îmbunătăţirea eficienţei prin creşterea competiţiei şi extinderea posibilităţilor firmelor să se împrumute de pe piaţa de capital.

2. reducerea necesarului de împrumut pentru sectorul public;3. atenuarea problemelor de plată a sectorului public:4. diminuarea implicării guvernului în luarea deciziilor la nivelul

întreprinderilor;5. diversificarea structurii proprietăţii asupra activelor economice;6. încurajarea preluării acţiunilor de către salariaţi;7. redistribuirea venitului şi a bogăţiei.

17

Privatizarea băncilor comerciale cu capital de stat este considerată de specialişti ca fiind un element de bază al procesului de ansamblu al privatizării, element la rândul său considerat fundamental pentru restructurarea şi eficientizarea economiei româneşti. Dezvoltarea unei bănci conduce la dezvoltarea zonei economice în care activează, iar deprecierea altei bănci produce efecte negative profunde în mediul economic înconjurător.Procesul de privatizare a băncilor poate fi analizat atât din perspectivă sistemică, determinându-se eficienţa unui asemenea demers asupra economiei în general, cât şi din perspectiva băncii în sine, determinându-se impactul pe care privatizarea unei bănci de stat l-ar putea avea asupra evoluţiei ulterioare a acesteia.

Trebuie avut în vedere faptul că băncile reprezintă principalul sistem de finanţare a economiei, iar controlul efectiv asupra acestor finanţări nu poate fi efectuat decât tot prin bănci.

Din punctul de vedere strict al managementului bancar, procesul de privatizare implică anumite aspecte legale, pe de o parte, de asigurarea condiţiilor impuse de reglementările juridice privind desfăşurarea procesului, iar pe de altă parte, de pregătire a procesului în sine, ceea ce presupune acţiuni de asanare, ce diferă în funcţie de situaţia economico-financiară a băncii supuse acţiunii de privatizare.

Cerinţe:1 Proceduri pregătitoare:

- actualizarea capitalului social;- expertizarea financiar-contabilă şi întocmirea raportului de evaluare.

2. Procedee de privatizare:- majorarea capitalului social prin aport de capital privat în numerar;- vânzarea de acţiuni gestionate de Fondul Proprietăţii de Stat, contra numerar, pentru persoane fizice şi juridice cu capital privat.

Impactul privatizării băncilor de stat:Asupra mediului economic:

- reducerea finanţării întreprinderilor de stat aflate deja în situaţie financiară precară;- blocarea proceselor de restructurare a întreprinderilor de stat;- probleme sociale de natura şomajului, amplificării sărăciei, deprecierii generale a nivelului economic (în unele zone).

Asupra băncii:- reevaluarea propriilor strategii după procesul de asanare şi restructurare; - deschiderea relaţiilor băncii pe piaţa internaţională în contextul apartenenţei la un grup financiar important (noul proprietar);- oportunităţi în modernizarea activităţii băncii după privatizare.

3.3.Metode de privatizare

Guvernele din diferite ţări şi în anumite perioade de timp îşi propun diverse obiective. Uneori necesităţile bugetare presante, precum şi îngrijorarea în raport cu reacţia opiniei publice pun pe primul plan preţul de vânzare. Se întâmplă însă mai rar, ca necesitatea identificată de a majora capitalizarea şi fluxul tranzacţiilor pe piaţa locală de capital, precum şi dorinţa de a evita o implicare strategică străină semnificativă să determine guvernele să prefere vânzarea prin ofertă publică internaţională. Această dorinţă împinge uneori guvernele către alegerea unor co-licitatori interni. Managementul pe termen lung şi considerentele de prudenţă apar, de asemenea, pe lista preferinţelor guvernelor, cu mult mai rar, poate, decât ar dicta-o importanţa viitoarei creşteri economice. În final, băncile pot fi incluse în programe populare de privatizare în masă pe bază de cupoane.

Prin urmare, cele patru metode preferate sunt: oferta închisă;

18

oferta deschisă (cu sau fără participare strategică străină); oferta publică internaţională; privatizarea prin cupoane.Unele dintre ţările aflate în Comunitatea Statelor Independente au permis

întreprinderilor industriale să achiziţioneze acţiuni în băncile lor partenere, pornind de la ipoteza îndoielnică potrivit căreia, pe această cale protejează în mod benefic relaţia bancă întreprindere industrială.

În cazul Poloniei, la început s-a optat pentru oferta publică internaţională. Dar ulterior s-a orientat tot mai mult către o combinaţie între oferta publică internaţională şi oferta închisă cu participarea ofertanţilor strategici.

Cehia a optat în prima fază pentru distribuţia de cupoane, pentru ca mai târziu să treacă la metoda de vânzare directă, ceea ce ar putea avea ca rezultat o structură mixtă de proprietate cu o dispersie mare de acţionariat.

Ungaria a avut probabil cea mai deschisă politică de vânzări directe, incluzând de fiecare dată parteneri strategici străini dominanţi.

Politicile guvernamentale includ, de obicei, şi diverse tipuri de restricţii privind procentul din pachetul de acţiuni al entităţii în curs de privatizare pe care orice investitor sau, în unele cazuri, un investitor strategic străin îl poate achiziţiona. Aceste restricţii provin din diferite considerente. Unul dintre acestea, deseori nedeclarat, rezultă din dorinţa de a menţine o oarecare influenţă a statului după privatizare. Un pachet strategic mai mic poate însemna mai multe şanse pentru stat de a-şi menţine controlul asupra instituţiei. Cel de al doilea considerent poate fi unul de ordin politic: acela de a premia anumite clase de acţionari cu acţiuni. Cel mai probabil, acestea vor fi conducerea şi salariaţii. În primul caz, ca mijloc de stimulare, iar în cel de al doilea, ca mijloc de cumpărare a unei atitudini pozitive din partea salariaţilor.

Un alt tip de — „inginerie a privatizării“ apare atunci când guvernul limitează participaţia unui investitor într-o asemenea măsură încât invită practic mai mulţi investitori strategici, fiecare deţinând o parte relativ mică din acţiunile băncii. De cele mai multe ori, guvernele argumentează că este mai bine dacă există câţiva investitori strategici, fie şi cu un pachet minoritar, deoarece în acest caz fiecare va aduce cu sine clientela şi gama proprie de produse. Un exemplu în acest sens ar fi o bancă din Polonia care a fost vândută către trei investitori strategici, aceştia deţinând împreună 24% din acţiuni. Principalul argument îl reprezintă faptul că dacă diferiţii investitori reprezintă tipuri diferite de servicii financiare (activitate bancară comercială, activitate bancară de investiţii, brokeraj, asigurări etc., după cum a fost cazul în Polonia), ei vor contribui la dezvoltarea băncii privatizate prin creşterea gamei sale de produse, adică prin orientarea ei către allfinanz. Este o posibilitate interesantă din cel puţin două motive: în primul rând, datorită posibilităţii de a crea o instituţie financiară complexă, iar în al doilea rând, deoarece astfel guvernele pot menţine o anumită apartenenţă de instituţie naţională fără a pune în pericol privatizarea prin implicarea acţionarilor strategici. Totuşi, trebuie avute în vedere anumite riscuri potenţiale asociate acestei strategii: dacă investitorii nu sunt parteneri strategici puternic legaţi (şi de obicei aceştia nu sunt), există riscul ca în timp să apară conflicte între ei care să nu fie generate de funcţionarea băncii privatizate, ci de contradicţii între considerentele strategice de mai mare anvergură ale lor. Mai mult ar trebui să ne punem întrebarea dacă nu este prea ambiţios să se dezvolte o instituţie locală în direcţia allfinanz, în condiţiile în care dimensiunea sa, după standardele internaţionale, rămâne prea mică; şi având mai mulţi proprietari străini, nici unul nu va investi în bancă la fel de mult pe cât ar fi făcut-o un singur investitor strategic foarte puternic.

În final, succesul atragerii investitorilor strategici în procesul de privatizarea a băncilor depinde într-o mare măsura de riscul de ţară perceput.

În ceea ce priveşte privatizarea băncilor, de obicei, guvernele încearcă să păstreze o

19

oarecare parte din capitalul băncilor pe care le privatizează. În primul rând, acestea doresc să exercite o oarecare influenţă asupra procesului decizional în bancă, astfel încât obiectivele strategice să fie mai bine realizate. În situaţia în care intenţia guvernelor de a-şi păstra influenţa este percepută ca un pericol real de către potenţialii cumpărători, această abordare poate împiedica succesul privatizării. Un potenţial cumpărător serios şi bine informat va vedea în interferenţa guvernului în procesul de adoptare a deciziilor o posibilă ameninţare la adresa eficienţei activităţii.

Pe de altă parte, guvernele păstrează acţiuni în bănci în speranţa că performanţele obţinute de către acţionari şi managementul băncii le vor aduce şi lor dividende considerabile. Şi în acest caz pot apărea aceleaşi obiecţiuni: în situaţia în care menţinerea unei proprietăţi minoritare a guvernului îi îndepărtează pe unii dintre cei mai buni potenţiali investitori, se poate ridica întrebarea dacă, pentru guvern, pierderea câştigurilor din performanţele viitoare ale băncii, inclusiv impozite mai mari pe profit şi pe salarii, nu este mai mare decât câştigul din dividende.

Un al treilea motiv, pentru a păstra un pachet minoritar poate fi de natură politică: guvernul ar putea dori să beneficieze în continuare de posibilitatea de a-şi numi oamenii în Consiliul de Administraţie şi de a exercita pe mai departe influenţă asupra deciziilor. Aceste relaţii pot periclita alocarea optimă a resurselor băncii din punct de vedere al economiei naţionale.

Uneori, guvernele optează pentru păstrarea unei acţiuni de aur ca modalitate de control asupra unui număr limitat de decizii strategice. O altă întrebare care apare este dacă păstrarea controlului asupra deciziilor strategice ale băncii privatizate este într-adevăr necesară şi dacă da, nu se poate realiza mai bine prin contractul de privatizare dintre cumpărător şi vânzător, adică guvern?

O dilemă de neocolit pentru cei implicaţi în procesul decizional este dacă ar trebui în primul rând să se restructureze băncile cu performanţe slabe sau dacă ar trebui să le privatizeze şi să permită noilor proprietari să se ocupe de portofoliul băncii? Pe de o parte, guvernele pot argumenta că băncile cu performanţă slabă se vor vinde mult sub preţul pe care l-ar putea obţine calităţile lor operaţionale şi potenţialul lor pe piaţă. Cumpărătorii strategici (în special instituţii financiare străine) vor fi extrem de precaute cu băncile care au portofolii neperformante. Pe de altă parte, soluţia intermediară s-ar putea limita la restructurarea bilanţului şi/sau la garanţii guvernamentale pentru activele potenţial cu mari probleme, lăsând, în cele mai multe cazuri, restructurarea operaţională pe seama noilor proprietari cu experienţă şi know-how mai mari.

La baza privatizării băncilor se află controversa dintre proprietate şi control. Cu alte cuvinte, guvernele optează, din tot felul de motive, să privatizeze unele bănci, dar încearcă în acelaşi timp să păstreze un oarecare control asupra aceloraşi bănci. De fapt, de multe ori, nu guvernul ci managementul băncilor va fi cel care va încerca să-şi maximizeze controlul post-privatizare asupra instituţiei, din motive obiective. Metoda aleasă pentru privatizare va influenţa managementul băncii şi prin urmare performanţa sa. Dacă nu există o concentrare a proprietăţii de altă natură decât a statului, statul şi/sau persoanele din interior vor avea posibilitatea de a exercita un control semnificativ asupra deciziilor strategice ale băncii deoarece este foarte probabil ca pieţele de capital să joace doar într-o mică măsură rol disciplinar asupra managerilor. Prin urmare, apare ca foarte dezirabilă prezenţa proprietarilor strategici care sunt pregătiţi să exercite controlul.

Cu toate că pe termen lung cel mai important aspect al privatizării îl reprezintă managementul băncii, trebuie acordată atenţie şi celei mai importante legături dintre privatizare şi veniturile bugetare. Preţul de vânzare depinde în mod evident de cerere, care la rândul ei este influenţată de patru factori:

calitatea băncii în sine;

20

riscul de ţară (cât de atractivă este ţara pentru investitori); metoda de vânzare; calitatea marketingului guvernamental al vânzării.Privatizarea şi gradul de privatizare a sectorului bancar depind foarte mult de

atitudinea şi duritatea politicilor economice şi de modul în care guvernul abordează problema falimentului bancar. Băncile cu probleme financiare reprezintă un fenomen frecvent în economiile de tranziţie œ condiţiile macroeconomice sunt nesigure şi adeseori supuse schimbărilor haotice, iar băncile duc lipsă nu de puţine ori de know-how, făcând dovada unor atitudini necorespunzătoare de derulare a unei activităţi prudente. Prin urmare, atitudinea guvernelor faţă de falimentul bancar este de o importanţă crucială pentru viitoarea configuraţie a sectorului bancar (structura sectorului) şi, de asemenea, pentru întreaga dezvoltare a economiei naţionale.

Salvarea băncilor ia deseori forma înfiinţării unei Agenţii de valorificare a activelor bancare, care va prelua activele neperformante de la băncile slabe. Rezultatele din Europa centrală şi de est sunt descurajante: recuperarea activelor este redusă, iar analiştii, de obicei, ajung la concluzia că păstrarea activelor la băncile de origine are avantajul că acestea au cunoştinţele şi informaţiile necesare pentru administrarea creditelor neperformante. Totuşi, ele necesită să fie stimulate în mod corespunzător pentru a le administra cum trebuie. În general, analiştii preferă recapitalizarea băncilor ca modalitate de sprijinire a lor în acţiunea de curăţare a bilanţurilor şi nu sunt adepţi ai preluării activelor neperformante din bilanţurile lor. Rare au fost situaţiile în care guvernele din economiile de tranziţie au recurs la o abordare diferită: o combinaţie între acoperirea pierderilor prin reducerea capitalului la băncile cu capital parţial sau total de stat şi apoi obligarea lor la reducerea bilanţului pentru îmbunătăţirea adecvării capitalului.

3.4.Strategii de privatizare bancară în România

Obiectivul principal al privatizării este acela al înlăturării intervenţiei şi controlului statului asupra sistemului bancar.

Privatizarea sistemului bancar în România a reprezentat şi reprezintă soluţia instaurării unei concurenţe efective pe piaţa bancară cu implicaţii asupra comportamentului tuturor băncilor. Acest proces trebuie să fie însoţit de întărirea disciplinei financiar-bancare şi de crearea unei baze solide de capitalizare6.

3.4.1 Obiectivele privatizării. Cadrul general de privatizare în România

Urmând strategia guvernamentală, Autoritatea pentru Privatizare are ca principale obiective:

vânzarea către sectorul privat, prin metodele prevăzute de lege, a pachetelor de acţiuni deţinute de stat în societăţile comerciale;

administrarea, în calitate de acţionar semnificativ sau majoritar, după caz, a societăţilor comerciale aflate în portofoliu, la care statul deţine acţiuni;

controlul cu privire la modul în care sunt respectate clauzele din contractele de privatizare, precum şi supravegherea societăţilor în cauză în ceea ce priveşte gradul de realizare a performanţelor economice şi financiare asumate prin contractul de privatizare;

restructurarea societăţilor comerciale si acordarea asistentei financiare necesare

6 M. ISĂRESCU – Reflecţii economice. Pieţe, bani, bănci. Ed. Expert, Bucureşti, 2006, p.126

21

retehnologizării si modernizării acestora; transferul, în condiţiile legii, către unele ministere şi autorităţi publice locale a

activităţii de administrare şi vânzare a acţiunilor deţinute de Autoritatea pentru Privatizare în societăţile comerciale, în scopul accelerării procesului de privatizare şi întăririi controlului în perioada postprivatizare.

În vederea accelerării şi finalizării procesului de privatizare, trebuie respectate următoarele principii:

a) asigurarea transparenţei procesului de privatizare;b) formarea preţului de vânzare, în baza raportului dintre cerere şi ofertă;c) asigurarea egalităţii de tratament între cumpărători;d) reconsiderarea datoriilor societăţilor comerciale, în vederea sporirii atractivităţii ofertei

de privatizare

3.4.2. Modalităţi de privatizare

Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului (APAPS) este gestionar al participaţiei statului la capitalul unei bănci comerciale. Vânzarea de acţiuni gestionate de APAPS se realizează prin oricare dintre metodele prevăzute de legea privatizării societăţilor comerciale, de legea privind valorile mobiliare şi bursele de valori, precum şi de reglementările emise în aplicarea acestei legi.

Privatizarea societăţilor comerciale bancare la care statul este acţionar se poate realiza prin următoarele posibilităţi:

Majorarea capitalului social prin aport de capital privat, în numerar, în baza unei oferte publice sau a unui plasament privat;

Vânzarea de acţiuni gestionate de Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, numai contra numerar, cu plata integrală către:

persoane fizice române; persoanelor fizice străine; persoane juridice române cu capital majoritar privat, inclusiv societăţi

de investiţii financiare; persoane juridice străine cu capital majoritar privat.

Combinarea primelor două modalităţi

3.4.2.1. Modalităţi de a vinde acţiuni

Acţiunile pot fi vândute prin intermediul următoarelor posibilităţi:o Licitaţie publică

Licitaţia publică poate fi organizată în două moduri: licitaţia cu strigare şi licitaţia cu ofertă în plic.

Licitaţiile se organizează atunci când vânzarea se face pe baza ofertei de vânzare. Preţul de pornire al licitaţiei este egal cu valoarea nominală a acţiunilor. Pentru organizarea şi conducerea licitaţiei instituţia publică implicată numeşte o comisie de licitaţie.

Pentru a participa la licitaţie, potenţialii cumpărători trebuie să constituie, pe lângă documentele furnizate, o garanţie de participare reprezentând un procent de până la 3% din

22

preţul de deschidere anunţat şi să plătească taxa de participare. Această garanţie poate fi plătită prin una din următoarele posibilităţi: transfer prin ordin de plată, cec, scrisoare de garanţie bancară.

Toate garanţiile vor fi restituite integral după nominalizarea câştigătorului licitaţiei, cu excepţia garanţiilor celui care a câştigat licitaţia.

o NegociereVânzarea prin negociere se utilizează în cazul în care instituţia publică implicată se

adresează, prin publicarea unui anunţ de vânzare, investitorilor strategici, în scopul obţinerii unor oferte de cumpărare, ori, în cazul în care, în urma desfăşurării unei licitaţii cu ofertă în plic, instituţia publică implicată constată că s-a depus o singură ofertă de cumpărare care obţine mai puţin de 50% din punctajul maxim determinat pe baza grilei de punctaj. Investitor strategic este acel investitor/grup de investitori, care îşi manifestă intenţia de a cumpăra un pachet de acţiuni prin care îşi asigură controlul asupra societăţii comerciale emitente şi, în acelaşi timp, dispune de resursele financiare, tehnice şi organizatorice necesare în vederea atingerii anumitor obiective de dezvoltare a societăţii comerciale. Prin control se înţelege capacitatea unui acţionar de a exercita cel puţin o treime din totalul drepturilor de vot în adunarea generală a acţionarilor societăţii comerciale supuse privatizării.

Pentru organizarea şi conducerea negocierii, precum şi pentru examinarea şi evaluarea ofertelor, instituţia publică implicată numeşte o comisie de negociere, ai cărei membrii nu pot fi acţionari, asociaţi, administratori sau cenzori la societatea comercială ale cărei acţiuni se oferă la vânzare, soţi sau rude ori afini ai acestora, până la gradul al patrulea inclusiv.

În vederea participării la negociere, instituţia publică implicată poate solicita potenţialilor cumpărători să depună o garanţie de participare într-un cuantum cuprins între 3% şi 20% din valoarea nominală a pachetului de acţiuni scos la vânzare. Garanţia se depune în una dintre următoarele forme:

a) virament prin ordin de plată;b) scrisoare de garanţie bancară emisă de o bancă română sau de o bancă străină cu care o

bancă română are relaţii de corespondenţă;c) bilet la ordin avalizat de către o banca comercială agreată de instituţia publică

implicată.Garanţia de participare se restituie integral tuturor participanţilor, cu excepţia

ofertantului selectat pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în termen de două zile lucrătoare de la data încheierii procesului-verbal de selecţie. În cazul ofertantului selectat, garanţia de participare se consideră plata parţială a preţului sau a avansului, după caz.

o Oferta publică secundară de vânzareOferta publică de vânzare este propunerea formulată de instituţia publică implicată

(APAPS) printr-un prospect de ofertă publică de a vinde acţiunile deţinute la o societate comercială, adresată publicului larg, cu condiţia posibilităţii egale de receptare din partea a minimum 100 de persoane nedeterminate. Oferta publică de vânzare este valabilă cel puţin 30 de zile şi cel mult 180 de zile de la data publicării ei. În conformitate cu prevederile legale în vigoare, instituţia publică implicată va obţine autorizaţia prealabilă pentru oferta publică de vânzare de la Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, pe baza prospectului întocmit cu respectarea normelor şi a instrucţiunilor acesteia.

3.4.2.2.Metode specifice pieţei de capital

Instituţiile publice implicate pot vinde acţiunile deţinute la societăţile comerciale prin orice metode de tranzacţionare a valorilor mobiliare, cu respectarea prevederilor legale în vigoare privind valorile mobiliare şi bursele de valori şi a reglementărilor aplicabile, emise de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare şi de către alte instituţii abilitate. Metode de tranzacţionare folosite sunt:

23

a) vânzarea la ordin;b) vânzarea ca răspuns la o ofertă de cumpărare;c) licitaţii electronice pe piaţa de capital;d) orice combinaţii ale metodelor de mai sus.Vânzarea la ordin este propunerea formulată de instituţia publică implicată de a vinde

acţiunile pe care le deţine la o societate comercială, în următoarele condiţii:a) pachetul de acţiuni deţinut de instituţia publică implicată este de maximum 5% din

capitalul social;b) societatea comercială emitentă este listată pe una dintre pieţele de capital.Vânzarea ca răspuns la o ofertă de cumpărare este propunerea formulată de instituţia

publică implicată ca răspuns la o ofertă publică de cumpărare autorizată de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, lansată de un cumpărător.

Prin metoda licitaţiei electronice pe piaţa de capital, instituţia publică implicată poate vinde acţiuni reprezentând, de regulă, mai mult de 5% din capitalul social al unei societăţi comerciale ale cărei acţiuni sunt tranzacţionate sau urmează a fi tranzacţionate pe piaţa de capital. Această metodă constă în afişarea unui ordin de vânzare şi a unuia sau a mai multor ordine de cumpărare, vânzarea efectuându-se la cele mai bune preţuri de cumpărare înregistrate.

Vânzarea de acţiuni prin oricare dintre metodele pieţei de capital se derulează prin intermediul unei societăţi de servicii de investiţii financiare selectate prin licitaţie, în condiţiile stabilite de instituţia publică implicată şi se efectuează potrivit regulilor de tranzacţionare aplicabile pieţei respective.

Pentru privatizarea fiecărei societăţi bancare se constituie prin hotărâre a Guvernului, la propunerea comună a Băncii Naţionale a României, Ministerului Dezvoltării şi Prognozei, APAPS şi Ministerului Finanţelor Publice, o comisie de privatizare care răspunde de realizarea obiectivelor Legii privind privatizarea societăţilor bancare şi de respectarea principiilor de transparenţă, rigoare şi obiectivitate. Privatizarea acestor societăţi se va face pe baza unor rapoarte de evaluare şi a studiilor de fezabilitate, întocmite de o firmă de specialitate, în conformitate cu standardele internaţionale.Privind în perspectivă şi având în minte situaţia actuală a sistemului bancar şi gradul de liberalizare a pieţelor financiare în România, voi încerca să evidenţiez câteva provocări importante a căror rezolvare va poziţiona favorabil sistemul bancar românesc la întâlnirea cu viitorul: crearea cadrului necesar dezvoltării pieţei unor produse şi servicii bancare; consolidarea sistemului bancar; armonizarea accelerată a sistemului bancar românesc cu cadrul juridic, instituţional şi de supraveghere al Uniunii Europene; apariţia unor riscuri şi costuri noi asociate cu liberalizarea mişcărilor de capital şi adoptarea acquisului comunitar în domeniu.

3.5.Cauze care au accelerat privatizarea bancară în România

Băncile au înregistrat o evoluţie tipică în primii ani ai tranziţiei. Între anii 1990-1994 a existat în România un evident boom al consumului. O practică extrem de periculoasă pentru economie se manifesta în largul ei: pe fondul unei extraordinar de mari aşteptări din partea populaţiei, consumul a fost alimentat continuu. Aşa s-a ajuns la un disponibil pentru economie şi la un rulaj monetar, îndeosebi în sfera comerţului, fără precedent. Fluxurile monetare înspre bănci aveau să fie la un moment dat sufocante.

Din păcate administrarea acestei oportunităţi s-a făcut defectuos. Au lipsit experienţa şi rigoarea în lansarea unei politici de creditare sau de plasamente solide ale surselor.

24

Totodată, în faţa unor profituri exorbitante, tentaţia unor capitalizări în bunuri imobiliare şi de lux a crescut exponenţial. La toate acestea s-a adăugat şi practica extrem de păgubitoare a statului, care era proprietarul acestor bănci, de a atrage prin mijloace specifice băncile prin susţinerea, cu orice preţ, din considerente politice, a unor programe de facilităţi pentru agricultură, energie electrică, petrol, gaze naturale sau chiar programe salariale. Când s-a constatat că fluxurile monetare au un singur sens major, acela dinspre bancă spre marii clienţi şi că creditele se returnează din ce în ce mai anevoios (1996-1997) a fost deja prea târziu.

Practic, privatizarea în domeniul bancar a demarat o dată cu apariţia Legii nr. 83/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale bancare cu capital majoritar de stat. Potrivit prevederilor acestei legi, privatizarea băncilor de stat urmează să se efectueze prin Hotărâre de Guvern. Hotărârea Guvernului va stabili modul în care se va efectua fiecare privatizare în parte. Potrivit legii, în fiecare caz se va forma o comisie de privatizare care va fi însărcinată cu supravegherea procedurilor de privatizare, conform Hotărârii de Guvern. Această privatizare se realizează prin folosirea unuia dintre următoarele procedee:- majorarea capitalului social prin aport de capital privat, în numerar, în baza unei oferte publice sau a unui plasament privat, efectuate potrivit prevederilor legale în vigoare;- vânzarea de acţiuni gestionate de Fondul Proprietăţii de Stat, numai contra numerar, cu plata integrală, către persoane fizice şi juridice române cu capital social majoritar privat, inclusiv către societăţile de investiţii financiare rezultate din transformarea Fondurilor Proprietăţii Private, precum şi către persoane fizice şi juridice străine cu capital majoritar privat;- combinarea procedeelor prevăzute la literele a) şi b) (excepţie de la prevederile alin.(1) referitoare la persoanele juridice străine o constituie instituţiile financiare internaţionale).

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 83/1997 au un vădit caracter tehnic. Două aspecte apar semnificative din punctul de vedere al relaţiei societăţii bancare cu clienţii săi (atât persoane fizice cât şi juridice). Astfel, procedura de privatizare prevede o expunere extrem de detaliată a tuturor „problemelor” băncii în cauză. Ele vor fi cunoscute atât de evaluator cât şi de potenţialii investitori. Dintre aceştia, unii vor achiziţiona acţiuni, alţii nu.

3.6.Privatizarea băncilor - factor de susţinere a tranziţiei la economia de piaţă.

Viaţa economică a ţărilor aflate în tranziţie a demonstrat cu claritate, inclusiv în România, că una dintre cheile esenţiale ale trecerii de la economia centralizată la sistemul de piaţă o constituie un sistem bancar activ şi bine dezvoltat.

Acest fapt poate fi susţinut de argumente cu caracter teoretic şi practic. Astfel pentru dezvoltarea economică este esenţială mobilizarea resurselor din economie.

Mobilizarea resurselor se poate realiza fie prin sectorul bancar, fie prin piaţa de capital. Totuşi, în ciuda posibilităţilor şi valenţelor deosebite ale pieţei de capital, deocamdată rolul acestora este oarecum marginal în fostele ţări socialiste din Europa.

În România, sectorul bancar a fost şi reprezintă unul dintre sectoarele cele mai dinamice şi mai active din economie, înregistrând creşteri importante de la an la an, atât în ceea ce priveşte capitalul, numărul de angajaţi, investiţiile, cât şi nivelul de creditare a activităţii economice. Cu toate aceste realizări, au existat şi unele deficienţe concretizate în aspectele de slăbiciune ale managementului bancar, credite neperformante, pierderi importante sau chiar corupţie.

25

Sistemul bancar trebuie să reflecte fidel nivelul de dezvoltare şi descentralizare din economie, reprezentând nu numai un rezultat al procesului de reformă, restructurare şi privatizare, dar şi un factor foarte activ şi mobilizator al acestui proces.

Pentru o etapa a tranziţiei la economia de piaţă din România, caracterizată prin opţiunea politică a unei reforme accelerate percepută uneori ca o terapie de şoc privatizarea băncilor cu capital de stat va reprezenta una dintre coordonate.

Procesul de privatizare a băncilor de stat are ca obiective principale:- creşterea calităţii şi nivelului serviciilor bancare cu efect de antrenare şi de dezvoltare în întreaga economie;- asigurarea unei concurenţe benefice pe piaţa financiar-bancară;- perfecţionarea şi creşterea eficienţei managementului în domeniul financiar-bancar.

Pentru a răspunde acestor obiective, restructurarea şi privatizarea din sectorul bancar trebuie efectuate cu hotărâre, dar şi cu o analiză atentă a premiselor, alternativelor şi a implicaţiilor pe termen lung, pentru identificarea şi implementarea obiectivelor cu adevărat prioritare atât pentru bănci, cât şi pentru economie. Temeiul acestui proces de reală complexitate îl reprezintă Legea privatizării societăţilor bancare adoptată de Parlament în luna aprilie 1997.

În ceea ce priveşte crearea de noi bănci private, aceasta este în principiu un fenomen salutar deoarece se presupune că va contribui la creşterea concurenţei şi implicit la îmbunătăţirea serviciilor din sectorul bancar. Totuşi, după cum s-a putut observa şi în ţara noastră, aceste bănci au trecut şi trec de multe ori prin situaţii dificile, fie datorită faptului că au fost înfiinţate pentru a uşura colectarea de fonduri necesare finanţării firmelor proprii, fie că dispun de capital propriu insuficient.

Credibilitatea sectorului bancar privat este în pericolul de a fi erodată. Pe de o parte, e necesar să se înceapă să se finalizeze procedurile de lichidare şi faliment, pe de altă parte există riscul ca populaţia, inclusiv potenţialii clienţi ai viitoarelor bănci privatizate să îşi piardă definitiv încrederea în sectorul privat bancar.Unele concluzii se impun deja, pentru evitarea eventualelor impacte nefavorabile ale privatizării băncilor. Viitorii acţionari şi proprietari ai băncilor trebuie să prezinte garanţiile materiale, tehnice şi morale pentru ca banca să câştige prestigiu şi o poziţie solidă pe piaţă. De asemenea, decizia de privatizare trebuie fundamentată pe baza unei analize riguroase a adevăratei influențe a băncii în întreaga economie, prin portofoliul de credite şi acţiuni. Multe aspecte ale managementului bancar pot fi perfecţionate prin transfer de know-how, chiar în absenţa privatizării.

Pentru creşterea eficienţei sistemului bancar din România privatizarea unor bănci poate reprezenta un instrument important. Totuşi, ar fi lipsit de realism să credem că acest proces va reprezenta o soluţie rapidă şi lipsită de riscuri pentru toate societăţile bancare cu capital de stat.

3.7.Măsuri privind restructurarea și privatizarea sectorului bancar și de asigurări

Este bine cunoscut faptul că, în economie, proiectele de investiții trebuie urmate, sau concomitent însoțite, de programe privind finanțarea. Într-o țară în care se realizează economia de piață,în care se dorește crearea sectorului privat, trebuie să se utilizeze din plin avantajele pe care le oferă sistemul bancar.

Salba de falimente ale unor bănci (Columna, Albina, Bankcoop, Creditbank, Dacia Felix, BANCOREX, Banca Internațională a Religiilor, BRS, BID) a creat un fior tuturor.

Pentru realizarea unei discipline financiare reale în economie s-a urmărit îmbunătățirea activității de supraveghere bancară din partea BNR.

26

Astfel, s-a privatizat, în condiții avantajoase și de transparență, Banca agricolă. De asemenea, s-a restructurat și înviorat CEC-ul și s-au pregătit condițiile pentru privatizarea Băncii Comerciale Române (privatizabilă probabil în 2003).

Activitatea bancară și de asigurări a devenit mai credibilă, prin măsuri ce au vizat capitalizarea substanțială, acordarea de stimulente către asigurați, a contribuit la privatizarea eficientă și transparentă și a devenit una dintre acele instituții care a asigurat finanțarea activităților economice pe obiectiv sau programe.În anul 2002, s-a atenuat scandalul privind căderea FNI.

În 2001-2002 s-a realizat vânzarea unui capital social de 17899 mld. Lei, ceea ce a contribuit la reducerea ponderii statutului în economie.Astfel, au fost trecute în propietatea privată societăți comerciale mari și foarte mari, cum sunt: Sidex Galați, Rafo Onești, Hidromecanica Brașov, Rotec Buzău, Șantierul Naval Constanța, Uzinele Sodice Govora, Terom Iași, Romvag Caracal, Promex Brăila, Aris Arad, Cos Târgoviște, Alro și Alprom Slatina, Uzuc Ploiești, etc.

De asemenea, au fost privatizate Banca Agricolă și Astra București și a fost vândut pachetul minoritar pe care statul îl mai deținea la Banc Post. În anii 2001-2002 ponderea propietăților de stat gestionată de Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului a scăzut de la 15,4% la 8,5%.Sintetic, continuarea procesului de privatizare este ilustrat prin:

Valoarea capitalului social vândut în 2001 și 2002 depășește maximul anual din perioadele anterioare;

Valoarea capitalului social vândut în perioada 2001-2002 este de 3 ori mai mare decât cea din perioada 1997-1998;

Valoarea capitalului social privatizat cu investitori străini în perioada 2001-2002 este de 5,6 ori mai mare decât cea din perioada 1997-1998;

Având în vedere că privatizările din 2002 au fost semnificativ din domeniul industrial, creșterea ponderii sectorului privat în industrie va fi cea mai semnificativă. Astfel, ponderea sectorului privat în producția industrială a fost de la 59,7% în 2001 și de 65% în 2002. În anul 2001, investițiile sectorului privat au sporit față de anul prcedent cu 5,5%, iar în anul 2002 cu peste 10%.

3.8.Privatizarea bancara în România

Privatizarea în domeniul bancar a început o data cu apariţia Legii nr. 83/1997 privind privatizarea societăţilor bancare cu capital majoritar de stat. Hotărârea Guvernului trebuia să precizeze modul în care se va efectua fiecare privatizare în parte. Potrivit legii, în fiecare caz se va forma o comisie de privatizare care va fi însărcinată cu supravegherea procedurilor de privatizare.

Pentru început decizia de privatizare a fost luată pentru trei societăţi cu capital majoritar de stat: Banca Română de Dezvoltare, Banc Post şi Banca Agricolă.

În cazul Băncii Agricole decizia de privatizare a fost prematură. Banca necesită un proces amplu de restructurare, înainte de a fi inclusă în procesul de privatizare.

Comisiile de privatizare au organizat un audit internaţional pentru băncile care urmau să fie privatizate şi au lansat o ofertă publică pentru licitaţie. Pentru a se evita orice incident s-a stabilit ca licitaţia să aibă loc în două etape; în prima etapă să fie stabiliţi mai mulţi

27

câştigători, urmând ca în a doua etapă, dintre aceştia să fie aleşi câştigătorul final. După aceasta a urmat o procedură suplimentară prin care banca centrală a ţării de origine a societăţii financiar-bancare câştigătoare, în colaborare cu BNR vor cerceta ca provenienţa banilor să fie licită.

În ambele situaţii - BRD şi Banc Post - privatizarea a avut în vedere două etape: achiziţionarea unui pachet semnificativ din capitalul social al băncii şi un aport suplimentar de capital, proceduri care nu au fost îndeplinite până la sfârşitul anului 1998 aşa cum a fost prevăzut.

Potrivit legii privatizării nr. 58/1991, Fondurile Proprietăţii Private au primit o cotă de 30 % din capitalul social al băncilor de stat, egal împărţite la fiecare dintre bănci. Pentru acestea avea să fie stabilită procedura privatizării exclusiv contra numerar şi numai către investitori privaţi şi prin aport de capital privat.

3.8.1.Privatizarea BRD

BRD este o afacere profitabilăPrin acordul stand-by pentru perioada 1994-1995, autorităţile române se angajau faţă

de Fondul Monetar Internaţional să privatizeze două societăţi bancare cu capital majoritar de stat în termen de un an. In ianuarie 1995, Guvernul a hotărât ca prima instituţie bancară ce va fi privatizată să fie Banca Română pentru Dezvoltare.

Termenul de privatizare recomandat de către FMI nu s-a respectat, astfel încât în 1997 banca tot nu era privatizată.

La sfârşitul anului 1997, BRD era a patra bancă din punct de vedere al activelor - 8.014.315 milioane lei (894 milioane USD) şi a treia după mărimea capitalului - 1.043.563 milioane lei (130 milioane USD). Din punct de vedere al reţelei teritoriale cu 55 de sucursale şi 109 agenţii banca se afla pe locul patru în ţară.

In opinia preşedintelui Comisiei de Privatizare a BRD, domnul Dan Nicolae Predoiu, au fost două probleme care trebuie rezolvate înainte de a demara procesul de privatizare, neputându-se vorbi de întârzierea acestuia. Exista deja un contract finanţat de PHARE pentru privatizarea BRD, acesta fiind elaborat conform vechiului proiect de lege al privatizării. Termenii de contract nu erau conformi cu noua lege a privatizării aşa că a trebuit să se aştepte expirarea acelui contract. In al doilea rând auditarea BRD se putea face doar după ce rezultatele financiare din anul anterior erau definitivate şi raportate, ca urmare, acestea au fost disponibile spre sfârşitul lunii aprilie - începutul lunii mai, 1999. De asemenea, considera că BRD avea cel mai ridicat rating bancar dintre băncile româneşti, similar cu cel al BCR şi deţinea circa 8% din piaţa serviciilor bancare.

Intr-o prima etapa a privatizării urma să aibă loc o vânzare prin negociere către un investitor strategic, ce presupunea o majorare de capital şi preluarea unei părţi din acţiunile statului gestionate de FPS. De asemenea o parte din acţiunile statului urmau să fie vândute salariaţilor şi pensionarilor băncii, iar dacă doresc, dacă negociază un preţ corect BERD şi IFC (Corporaţia Financiară Internaţională) pot cumpăra din acţiunile statului la BRD gestionate de FPS.

In a doua etapă va avea loc oferta publică din acţiunile care au mai rămas după desfăşurarea primei etape şi are ca obiectiv transformarea băncii într-o societate deschisă, întărirea pieţei româneşti de capital şi accesibilitatea băncii pe piaţa de capital internaţional.

În legătură cu privatizarea, domnul Predoiu subliniază existenţa unui interes explicit şi semnificativ din partea unor bănci reputate pe plan internaţional: „BRD este o afacere foarte

28

profitabilă. Pe lângă investitori am fost contactaţi de firme de intermediere renumite, care au menţionat in particular acest interes deosebit de mare”.

Preşedintele Comisiei de Privatizare a BRD a sesizat existenţa unui comentariu apărut in „Financial Times" privind privatizarea celor două bănci româneşti (BRD şi Banc Post) pe care l-a luat drept o încercare disperată de a diminua apetitul investitorilor serioşi pentru această ocazie şi, bineînţeles, de a genera o reducere a preţului tranzacţiei. Prin acel articol s-a încercat formarea unei imagini deformate în opinia publicului.

Nu se pune problema „curăţirii" portofoliului de credite al băncii pentru a obţine un preţ mai bun în urma privatizării din cauza politicii precedente de creditare a băncii. Aceasta explică ponderea redusă a creditelor neperformante în total, credite ale BRD faţă de alte bănci de stat sau privatizate Există în bancă o direcţie specializată care are ca obiectiv nimic altceva decât executarea datornicilor şi găsirea unor măsuri de reactivare a unor credite de recuperat.

S-a aprobat în Guvern, ca la privatizare, să se urmărească atragerea unui investitor strategic, care să preia până la 51% din pachetul de acţiuni al băncii şi pe de altă parte, să se solicite acestui investitor să participe la o majorare de capital într-o cotă ce urmează a se stabili de comun acord. Majorarea nu este o condiţie obligatorie.

Guvernul a aprobat ca, alături de acest investitor strategic, să participe la cumpărarea acţiunilor FPS cu câte 5% Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare şi Corporaţia Financiară - sucursala pentru finanţarea proiectelor private a Băncii Mondiale.

Restul de circa 10% din acţiuni vor fi vândute asociaţiei salariaţilor, conducerii şi pensionarilor BRD.

Alţi investitori, alţi cetăţeni români, în afară de salariaţii băncii vor putea cumpăra acţiuni la BRD în cea de-a doua etapă a privatizării băncii şi anume în a doua jumătate a anului 1999, când vor fi scoase la vânzare acţiuni deţinute de Societatea de Investiţii Financiare. După compensarea dintre FPS şi SIF-uri, aceste acţiuni vor fi vândute prin ofertă publică, parte prin Bursa de Valori Bucureşti, parte prin piaţa internaţională de capital, cu ajutorul unor bănci de investiţii financiare.

Prima etapa, vânzarea pachetului de control în cazul băncii 51%, va fi încheiată în luna decembrie 1998, când se va semna contractul. Când se dă posibilitatea investitorului să cumpere pachetul de control, atunci se poate acorda acestuia o prima de control. De aceea, s-a apreciat că se poate porni de la 600 milioane $. Suma exactă se va fixa în timpul negocierilor. „Important este faptul că, din semnalele băncii, există un interes real din partea unor giganţi bancari dintre care: Citibank, ABN Amro, Deutsche Bank, pentru a participa la privatizarea primei bănci româneşti scoase la vânzare.

Cei doi investitori angrenaţi în final în cursa pentru privatizarea BRD au fost Societe Generale şi Banque Naţionale de Paris.

In procesul de privatizare a băncilor româneşti, neînţelegerile dintre FPS şi SIF-uri, acţionari la aceste instituţii, au determinat întârzieri şi pierderi. Problema de bază în legătură cu privatizarea este generată de legislaţia în materie şi anume. Legea nr.83/1997 privind privatizarea societăţilor bancare. Art. 3 al acestei legi, prin ambiguitatea redactării, a determinat multiple neînţelegeri. Aşa cum este formulată această lege, ea reprezintă in fapt o naţionalizare făcută de către stat {compensarea cotelor deţinute iniţial de SIF-uri in aceste bănci cu acţiuni având un nivel similar de rentabilitate). Ca urmare, s-a semnat un protocol cu FPS pentru cele două bănci integrate în procesul de privatizare. BRD şi Banc Post. prin care SIF-urile cedau cotele valorice iniţial primite la valori nominale contra acţiuni la societăţile de asigurare ale statului ASIROM şi ASTRA. Această compensare nu s-a putut realiza într-o primă fază datorită faptului că ordonanţa ce urma să expliciteze Legea nr.83/1997 era ambiguă. Ulterior, textul a fost modificat, insă în direcţia creşterii gradului de incertitudine, făcând neoperabilă această ordonanţă. Se pare că acest inconvenient a fost înlăturat ulterior, în

29

sensul că ordonanţa respectivă a fost modificată în Camera Deputaţilor, explicitată în mod corespunzător, şi aprobată in Senat.

Banca franceză Societe Generale a fost declarată câştigătoarea licitaţiei pentru vânzarea a 51% din acţiunile BRD. Valoarea tranzacţiei pentru privatizarea BRD s-ar putea stitua in jur de 238 milioane $, dacă se include şi majorarea de capital social. Valoarea totală a băncii este de 340,2 milioane $. Restul de acţiuni urmează să fie vândute astfel: 5% din capitalul social majorat - către investitorii internaţionali International Finance Corporation (IFC) şi BERD, prin negociere directă, fără selecţie de oferte; 10% din capitalul social existent - către salariaţi, prin vânzare, restul - către investitorii de portofoliu, persoane fizice şi juridice private, române şi străine, prin ofertă publică pe piaţa secundară BRD are un capital social de 401,6 miliarde lei.

Criteriul fundamental în alegerea investitorului strategic a fost ca banca cumpărătoare să recunoască şi să dezvolte multiple bogăţii, talente, linii de activitate ale băncii pe care o cumpără, să-i păstreze identitatea. Probabil că Societe Generale şi-a luat angajamentul să păstreze identitatea BRD-ului, caracterul ei românesc, autonomia funcţiilor ei de trezorerie, creditare, ieşire pe pieţele de capital.

Valoarea totală a tranzacţiei - a precizat Radu Sârbu, preşedinte FPS - însumează 200 milioane $ SUA. Din această sumă, 135 milioane $ vor fi plătite FPS, pentru 41% din capitalul actual al BRD. iar restul de 65 milioane $ va fi investit de Societe Generale, sub formă de subscriere a unui pachet de acţiuni noi, reprezentând o majorare a capitalului BRD cu 20%.

Următorul pas - cel decisiv - al procesului de privatizare a BRD va fi vânzarea către BERD a maximum 5% şi către angajaţii băncii a 10% din capitalul social majorat al BRD.

O noutate apărută în contract în ultima parte a negocierilor o constituie prevederea că operaţiunile existente ale sucursalei GSG din România să fie vândute BRD-ului, (deci cumpărate de BRD şi nu preluate), această chestiune urmând a fi rezolvată de SGF şi BRD conform practicilor internaţionale consacrate acestui gen de operaţiuni.

Modificările la Statutul Băncii au vizat:- structura capitalului social: GSG - 51 %

FPS - 14.86% Salariaţi şi angajaţi - 8,33% SIF Oltenia - 5.55% SIF Muntenia - 5,26% SIF Banat - Crişana - 5% SIF Transilvania - 5% SIF Moldova - 5%

- descentralizarea actului de decizie în ţinerea responsabilităţii astfel; Comitetul de Administraţie (11 membri); Comitetul de Direcţie (administraţie centrală şi a reţelei de sucursale, responsabilităţii

legate de resursele şi mijloacele Băncii); Comitetul de Audit (misiunea de a analiza pertinenţa metodelor contabile a

procedurilor interne de colectare a informaţiilor şi controlul de a evalua activitatea anului încheiat şi de a propune eventualele măsuri corectoare);

Preşedintele (are misiunea generală de dezvoltare a Băncii, întreţine legătura cu autorităţile economice şi politice din România, se ocupă de aspectele de comunicare şi promovare a Băncii şi a imaginii sale).BRD - modernitate si siguranţă într-un nou centru de afaceriPrivatizarea BRD a sporit atât capacitatea BRD - Groupe Societe Generale de a veni în

întâmpinarea solicitărilor clienţilor, cât şi încrederea acestora în produsele şi serviciile bancare

30

tot mai moderne puse la dispoziţia lor de acest partener renumit prin seriozitate şi forţă de finanţare a proiectelor fezabile.

Respectul pentru client se accentuează la BRD ca un principiu fundamental al activităţii. Intre dovezile concrete ale acestuia se stituează şi sediile noi sau modernizate, capabile să ofere o ambianţă propice afacerilor. Pe lângă facilităţile şi dotările noi asigurate se oferă pentru desfăşurarea unor servicii cu caracter „unicat": transportul pneumatic al documentelor pe orizontală şi verticală, recepţie gestionată de calculator (singura de acest gen din România, sistem intern propriu de radio-difuziune, sală de conferinţe, sistem de TV cu circuit închis, sistem electronic de control-acces prin cartele, condiţii asigurate pentru trezoreria de noapte, etc).

Banca de referinţă a societăţilor comerciale : BRD - Groupe Societe Generale este banca de referinţă pentru întreprinderile private

din România, având peste 65% din plasamente in credite acordate sectorului privat; Cu peste 11.000 facilităţi de credit acordate, BRD - Groupe Societe Generale este

prezentă în toate ramurile economiei, BRD - Groupe Societe Generale joacă un rol important faţă de companiile

multinaţionale, franceze sau internaţionale, clienţi pe care grupul Societe Generale îi urmează peste tot în lume.

3.8.2.Privatizarea Banc Post

SC. Banc Post a fost înfiinţată în anul 1991, prin hotărârea de Guvern, ca o societate comercială pa acţiuni, cu capital majoritar de stat, prin preluarea unei părţi din activele companiei publice ROMPOSTTELECOM şi a fost autorizată de Banca Naţională a Romaniei (BNR) să funcţioneze ca o bancă de tip universal. Activitatea băncii se axează pe acceptarea de depozite de la persoane fizice sau juridice române sau străine, acordarea de credite, operaţiuni de factoring, forfetare, emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată şi credit, plăţi şi decontări, etc..

Privatizarea băncii s-a derulat prin aplicarea strategiei aprobată de către Guvern. în trei etape. In primă fază, s-a vândut un pachet de 35% din capitalul social al băncii către General Electric Corporation din SUA şi un alt pachet de 10% către Banco Portugues de Investimento din Portugalia în cea de-a doua etapa, s-a vândut un pachet de 8% din capitalul social al băncii către membrii consiliului de administraţie , cadre de conducere, salariaţi şi pensionari în ultimă etapa. General Electric Capital Corporation a cesionat un pachet de 26,25% din capitalul social al băncii către: EFG Euroban Ergasias din Grecia (19,25%) şi Banco Portugues de Investimento (7%).

In conformitate cu Mandatul acordat Comisiei de privatizare şi APAPS, General Electric Capital Corporation avea un drept de prim refuz asupra tuturor acţiunilor nevândute. Acest drept a fost cesionat, odată cu pachetul de acţiuni de 19.25% către EFG Eurobank Ergasias. Opţiunea trebuia exercitată în conformitate cu prevederile contractuale, pană la data de 15 martie 2002. In data de 26 februarie 2002, EFG Eurobank Ergasias a transmis APAPS "Notificarea privind exercitarea Opţiunii şi Proiectul de Act Adiţional", îndeplinind, din punct de vedere procedural, prevederea contractuală.

Chiar dacă banca elenă şi-a manifestat oficial intenţia de a cumpăra pachetul de 17%. deţinut de stat la Banc Post încă din primele luni ale anului 2002, negocierile nu s-au încheiat peste noapte, ci au vizat eliminarea tuturor confuziilor ce s-ar fi putut naşte pe marginea acestei privatizări.

31

Un aspect important la masa negocierilor a gravitat în jurul preţului de vânzare a pachetului de acţiuni de 17%. Dacă iniţial Comisia de Privatizare estimase preţul pachetului de acţiuni de 15 milioane de dolari, ulterior firma de consultanţă KPMG a întocmit un raport de audit din care a reieşit că cele 17 procente din capitalul social al Banc Post valorează cu cinci milioane de dolari mai mult. Preţul a fost calculat ca raport între activul net al băncii şi numărul de acţiuni deţinute de APAPS la Banc Post la sfârşitul anului 2001, la care s-a adăugat un coeficient de încredere. Pentru mai multă siguranţă, KPMG a întocmit un raport suplimentar, fapt ce a condus la o întârziere a finalităţii procesului de privatizare din iunie. Aşa cum era şi firesc, această amânare a finalizării procesului de privatizare nu a fost privită cu ochi buni de conducerea băncii. De altfel, opiniile exprimate, în mod public, pe marginea procesului de privatizare au degenerat. până la urmă, într-un scandal de proporţii între reprezentanţii APAPS şi conducerea Banc Post.

"Raţiunile" ce ţineau de preţul acţiunilor, invocate de şeful APAPS, au fost interpretate într-o maniera cu totul diferită de către preşedintele Banc Post, Elena Petculescu. "Exista un mare semn de întrebare şi chiar o supărare. Pentru că nu s-a finalizat tranzacţia conform contractului, reprezentanţii băncii EFG Eurobank Ergasias, care deţin 19.25% din pachetul de acţiuni, au scris că sunt dispuşi să meargă la arbitrajul internaţional”, a declarat preşedintele Banc Post. Elena Petculescu. "După declaraţiile ministrului privatizării Ovidiu Muşetescu, din 18 iunie, de la Atena, privatizarea urma să fie terminată in maximum două săptămâni de la acea dată". Preşedintele Banc Post a mai precizat că prin contractul încheiat cu partenerul grec, care şi-a exprimat intenţia de a cumpăra pachetul de 17% al APAPS. Incă de la finele lunii februarie 2002. s-a convenit că finalizarea tranzacţiei se poate face la oricare dată la care există aprobările legale. „Asta nu înseamnă, insă, că APAPS să se ducă la Guvern cu o notă abia pe 18 septembrie şi cu care a dezinformat Guvernul cu privire la preţ. Aceste aprobări se refereau de fapt la BNR şi la Consiliul Concurenţei", ambele instituţii dându-le şi OK-ul, a explicat la acea vreme Elena Petculescu. Declaraţiile acesteia au survenit la scurt timp după ce ministrul Ovidiu Muşetescu a afirmat că "privatizarea Banc Post este una peticită" şi că întârzierile sunt cauzate de unele nelămuriri cu privire la preţul la care urmează să fie vândute acţiunile. Firesc, preşedintele Banc Post a ripostat şi a infirmat declaraţiile ministrului, precizând că „privatizarea Banc Post nu este peticita, ci o privatizare căreia, în ultimele luni ale anului 2002, s-au încrâncenat prea mulţi oameni, să-i spună NU după ce s-a semnat un contract”. Elena Petculescu a mai adăugat că acest contract „despre care nu sunt in măsură să fac aprecieri dacă e bun, rău sau mediocru, a adus nişte investitori şi trebuie respectat". In plus, oficialul bancar a explicat că APAPS ar fi vrut să participe la majorarea capitalului social, dar nu prin aport cash, ci prin încorporarea rezervelor băncii obţinute din reevaluarea activelor, deja existente în activele bilanţiere ale băncii, în prezentul tranzacţiei. Cu alte cuvinte, potrivit spuselor preşedintelui Banc Post, APAPS ar fi urmărit ca, prin emiterea de noi acţiuni, să-şi "umfle" cota de participare şi prin această modalitate să urce preţul acţiunilor. Mai mult decât atât, preşedintele Banc Post a atras atenţia că tergiversarea privatizării a întors din drum două instituţii financiare importante, respectiv International Finance Corporation şi Banca Europeană pentru Dezvoltare, care intenţionau să participe la acţionariatul băncii. Acestea s-au arătat dispuse să convertească în acţiuni sumele pe care banca trebuia să le restituie în contul datoriei pe care o avea la cele două instituţii, respectiv câte zece milioane de dolari datorate fiecărei instituţii internaţionale în parte.

Războiul declaraţiilor publice a mers mai departe, până într-acolo încât, vădit enervat de comentariile oficialului bancar, ministrul Ovidiu Musetescu a afirmat că "ar putea solicita înlocuirea din funcţie a preşedintelui Elena Musetescu amintindu-i acesteia că ar putea să fie reţinută în aprecieri pe marginea privatizării Banc Post şi că nu are nici o atribuţie în această direcţie".

32

"Dacă este deranjată de modul în care Comisia de Privatizare a Banc Post se străduieşte să aducă mai mulţi bani bugetului de stat, probabil că în prima AGA ne vom strădui să-i retragem funcţia de preşedinte, ea fiind administrator din partea noastră", a declarat, recent, ministrul Musetescu într-o conferinţă de presă.

In replică, Elena Petculescu şi a justificat temerile prin grija pe care o poartă acţionarilor, clienţilor băncii şi prin faptul că investitorul ar urma să acţioneze în judecată statul român pentru tergiversarea privatizării , care ar fi trebuit să-i ia locul încă din luna iunie, odată cu finalizarea raportului de audit al KPMG şi pe baza aprobării obţinute de la BNR şi Consiliul Concurenţei.

O altă nelămurire a ministrului Musetescu în cazul Banc Post a fost legată de dorinţa exprimată de acţionarii semnificativi ai băncii în luna mai 2002 de a face o majorare de capital, intenţie care au făcut-o cunoscută şi BNR. Ministrului Musetescu i s-a părut bizară această cerere având în vedere că. în luna septembrie 2002, aceiaşi acţionari nu au mai votat majorarea de capital social şi chiar dacă ar fi votat majorarea, acest lucru nu ar fi fost posibil întrucât exista un capitol de restricţii inclus în contractul de privatizare care interzicea această operaţie.

Cert este ca parafarea contractului de privatizare a Banc Post pune capăt acestor dispute APAPS îndreptându-şi acum atenţia către BCR ultima bancă cu capital de stat din România, aflată în plin proces de privatizare, respective în faţa depunerii ofertelor.

Cât priveşte viitorul Banc Post, odată cu semnarea contractului de cumpărare a pachetului rezidual de 17%, reprezentaţi EFG Eurobank Ergasias au ţinut să afirme „Am cumpărat acest pachet suplimentar de 17%, din acţiunile Banc Post. De şapte ani suntem acţionari şi lucrăm cu Banc Post şi prin acest pachet de acţiuni vom fi capabili să mergem mai departe cu planul nostru de investiţii şi cu ceea ce noi considerăm a fi un plan de afaceri al unei bănci care este foarte bine poziţionată în România".

La rândul său, ministrul privatizării, Ovidiu Muşetescu a adăugat: "Marcăm finalizarea privatizării Banc Post. Consfinţim o mai mare putere şi claritate a acţionariatutui băncii care se va repercuta pozitiv asupra activităţii băncii. Acţionarul EFG Eurobank Ergasias este o bancă renumită în Grecia care şi-a dovedit abilitatea în modul în care a ştiut să conducă afacerile.

Procedura propriu-zisă a fost mai îndelungată decât am estimat iniţial. Cred că a avut efecte benefice, având în vedere că sa semnat un document care este satisfăcător şi acoperitor pentru ambele părţi.

3.8.3.Privatizarea Băncii Agricole

In perspectiva privatizării, Banca Agricolă se afla într-un amplu proces de restructurare, decis vara anului 1997. Restructurarea băncii, a avut la bază un plan strategic, elaborat de Comitetul de Coordonare a Restructurării (format din reprezentanţi ai Ministerului Finanţelor, ai Băncii Naţionale şi ai FPS) şi conducerea executivă a băncii, se desfăşoară sub asistenţa tehnică a firmei internaţionale KPMG şi sub îndrumarea permanentă din partea Băncii Mondiale. Planul strategic are ca principale coordonate restructurarea instituţională şi recuperarea creanţelor.

Restructurarea Instituţională presupune eficientizarea întregii activităţi a băncii de la nivel teritorial la nivel central; să ofere o gamă largă de produse şi servicii: credite de consum, operaţiuni de distribuire a valorilor mobiliare, de depozitare şi distribuire pentru

33

fondurile de investiţii, operaţiuni de compensare, depozitare şi decontare pe pieţele de capital, trezorerie, leasing, carduri.

In ceea ce priveşte recuperarea creanţelor, au fost stabilite programe de recuperare pe cel puţin 2 ani; aplicarea măsurilor legale de recuperare a datoriilor prin acţiuni de executare silită a unor debitori; prin valorificarea producţiei şi a stocurilor de produse şi într-o măsură mai mică prin vânzare de active.

Obiectivul financiar principal îl constituie stabilizarea financiara şi creşterea capacităţii băncii de a genera venituri, concomitent cu reducerea costurilor în vederea creşterii profitabilităţii şi realizarea unei rate de adecvare a capitalului în conformitate cu Standardele Internaţionale de Contabilitate. In această privinţă, un obiectiv prioritar în perspectiva apropiata şi mai îndepărtată îl constituie realizarea unei creşteri continue a capitalului băncii. Orientarea băncii va fi spre întreprinderile mici şi mijlocii, care reprezintă cel mai semnificativ segment al societăţilor comerciale din economie în viitor. Banca va controla procedurile de creditare şi va reanaliza competenţele de aprobare ale comitetelor de creditare de la nivelul sucursalei şi al centralei.

Măsurile luate se înscriu în procesul menit să asigure trecerea la privatizarea băncii în anul următor.

Concomitent cu finalizarea în anul 1999 a procesului de restructurare a Băncii Agricole, proces derulat pe parcursul a 2 ani de zile din luna iunie a început şi procesul de privatizare a băncii.

Primele efecte ale acestor procese s-au concretizat în creşterea încrederii populaţiei în calitatea serviciilor şi soliditatea Băncii Agricole ca atare.

Pe parcursul ultimilor 2 ani au fost luate măsuri de reorganizare a reţelei teritoriale pe criterii de eficienţă şi performanţă. Această amplă şi de durată acţiune a fost determinată de reconsiderarea radicală a management-ului şi marketing-ului, ambele direcţionate spre satisfacerea cerinţelor şi exigenţelor clientelei. Banca a iniţiat de asemenea un program de informatizare a activităţii operaţionale.

In acelaşi timp, Banca Agricolă şi-a consolidat prezenta pe piaţa financiar bancara internaţională (derulând relaţii de corespondentă cu 285 de bănci străine şi fiind membră a Confederaţiei Internaţionale a Creditului Agricol).

Banca Agricolă gestionează linii de credite în valoare de 160 milioane $ acordate de către BIRD şi BERD pentru proiecte finanţate şi realizate în România. O dată cu implementarea noului sistem informatic, Banca Agricola este în măsură să păstreze servicii la scară internaţională în conformitate cu standardele recunoscute în materie.

A urmat o perioadă nefastă pentru Banca Agricolă determinată de liberalizarea graduală a preţului produselor agroalimentare iar astfel populaţia şi-a retras depozitele de la Banca Agricola. In acest timp Banca Agricolă a înregistrat pierderi de aproximativ 10 milioane $. Astfel se va apela la bugetul de stat in două etape: transferul de active neperformante la AVAB şi pentru procesul de privatizare. Pentru a se putea discuta despre privatizarea Băncii Agricole a fost necesara parcurgerea următorilor paşi: anularea dreptului băncii de a mai acorda credite până la clarificarea volumului mare al creditelor neperformante; reducerea drastică a costurilor de funcţionare a băncii; vânzarea a peste 80 de sedii ale băncii din localitatea unde nu se justifică menţinerea lor; reducerea aproape la jumătate a numărului de personal.

După lungi şi dificile dispute pe care acţionarii le-au avut între ei, privatizarea Băncii Agricole a intrat în linie dreaptă. O intenţie clar exprimată în legătură cu privatizarea Băncii Agricole exista din partea consorţiului constituit special în acest scop, format din Banca Agricolă a Greciei, Fondul Româno-American de Investiţii şi o sucursală a Rabobank din Olanda

34

Negocierile pentru privatizarea Băncii Agricole au fost purtate de FPS care s-a arătat dispus să vândă întregul pachet de acţiuni pe care îl deţine (56,9%) din capitalul băncii. Este însă posibil ca privatizarea băncii să se facă şi în proporţie de 8%, dacă s-ar fi găsit soluţia pentru ca SIF-urile să fie compensate pentru acţiunile deţinute la Banca Agricolă.

In cadrul negocierilor de privatizare se pleacă de la premisa că statul va participa oricum la recapitalizarea băncii, cu o sumă necunoscută la acea dată.

Privatizarea Băncii Agricole s-a mai amânat o dată deoarece era necesar să se aprofundeze auditul financiar, legal desfăşurat de consorţiu şi să se clarifice unele probleme privind structura acţionariatului. La momentul respectiv banca era decapitalizata şi a acumulat o serie de datorii care trebuiau acoperite (din bugetul statului) pentru a putea fi cumpârata. Acest lucru a influenţat nivelul preţului de cumpărare a Băncii Agricole ţinând cont că acest consorţiu a fost singurul ofertant şi astfel ei sunt în situaţia de a dicta termenii contractului.

Conform înţelegerii cu FMI şi BNR, daca până la sfârşitul lunii septembrie nu se semnează contractul de privatizare, Banca Agricolă ar urma să intre în lichidare, lucru nedorit de statul român, ţinând cont că lichidarea este mai costisitoare decât privatizarea.

Consorţiul amintit - singurul interesat de Banca Agricola – nu era dispus să ofere mai mult de 30 milioane $ pentru pachetul de acţiuni (circa 90%). In timp ce autorităţile sperau că vor reuşi să obţină mai mult.

Schimbarea Guvernului (2000 - Adrian Năstase) nu părea să schimbe fundamental datele problemei, deşi costul salvării Băncii Agricole este de un miliard de dolari. Aceasta este suma netă trecută pe datoria publică pentru recapitalizarea şi salvarea băncii. Totuşi. în aceste circumstanţe .nici nu se punea problema lichidării, nu doar pentru că ar fi costat dublu, ci şi pentru că s-a luat în calcul factorul psihologic. După şirul de falimente bancare din anii precedenţi. încă un faliment, de data aceasta cel puţin de anvergura Bancorex-ului. ar fi zdruncinat serios şi pe termen lung încrederea românilor in băncile româneşti.

După atâţia ani singura ofertă de cumpărare este aceea a prestigioasei bănci austriece "Raiffeisen Bank", împreună cu Fondul de Investiţii Româno-American ( într-o cotă mică).

Inainte de finalizarea contractului de privatizare este nevoie de o recapitalizare. Inainte de mărirea de capital, statul deţine 62%, SIF-urile deţin 20% şi restul aparţine persoanelor fizice sau unor întreprinderi mai mici, care au participat prin anii 1994-1995, când banca a fost deschisă şi s-au făcut emisiuni de acţiuni.

Norocul pe care l-a avut Banca Agricolă a fost că ramura de investiţii a băncii Raiffeisen a fost între consultanţii băncii române pentru privatizare şi a cunoscut într-o manieră foarte profesională ce se întâmplă în bancă din interior, ce şanse de relansare are banca. In timp, discuţiile au evoluat de la preluarea a 5% din capital, la 10% până când, după analize foarte serioase făcute de specialiştii băncii austriece, s-a ajuns la concluzia că riscul este mai mic decât câştigul potenţial şi s-au decis să facă oferta.

Raiffeisen este recunoscută ca o bancă ce oferă siguranţă şi servicii de calitate. Este o instituţie privată, organizată legal ca şi cooperativă şi care funcţionează ca şi bănci generale de retail.

Banca Agricolă a fost privatizată. Aceasta a fost cea mai importantă decizie pe care Guvernul Năstase a luat-o, in procesul de reformă, de la instalarea sa. A fost semnat contractul de privatizare a Băncii Agricole. Semnătura pe contract a fost pusă de ministrul autorităţii pentru privatizare, iar apoi contractul a fost parafat la Palatul Victoria in prezenţa primului-ministru Adrian Nastase.

Cumpărătorii Băncii Agricole sunt "Fondul de Investiţii Româno-American" şi investitorul strategic ”Raiffeisen Zentralbank” din Austria - o autoritate concurenţiala incontestabilă in ţara de origine (24% din piaţa bancară austriacă), dar şi într-un şir de ţâri din Europa Centrală şi de Est.

35

Din suma totală, investiţia cumpărătorului - FRAI şi Raiffeisen - va însuma 37 milioane $, alte 11 milioane $ urmând să fie aduse de către investitor pentru recapitalizarea băncii.

Cumpărătorul şi-a asumat şi o pierdere de până la 20 milioane $, dat fiind faptul că Banca Agricolă continua să înregistreze pierderi şi în acele zile. In total este vorba de 52 milioane $ angajaţi de Raiffeisen Bank pentru cumpărarea acţiunilor şi pentru investiţii la Banca Agricolă.

Negocierile s-au derulat întotdeauna sub presiunea FMI. care a solicitat lichidarea băncii. în condiţiile în care aceasta a acumulat în permanentă pierderi.

Imediat după privatizare, noii stăpâni ai băncii romane au trecut serios la treabă. S-a clarificat aproape în totalitate situaţia patrimonială; trezoreria Băncii Agricole a fost organizată operativ după sistemul „Raiffeisen"; s-a desfăşurat un amplu proces de evaluare profesională a personalului.

Totuşi a existat o problemă. Fondurile de Investiţii au contestat majorarea capitalului social al Băncii Agricole înainte de privatizare, măsură prin care ponderea SIF-urilor în structura acţionariatului Băncii Agricole a scăzut considerabil, fiind la acea dată sub un procent. Pretenţiile SIF-unlor au ajuns pe rol în iunie 2001, deşi această problemă trebuia rezolvată de Autoritatea de privatizare înainte de semnarea contractului de privatizare cu Raiffeisen Bank. Important a fost că Guvernul a intervenit şi a oprit demersul juridic şi periculos al SIF-urilor.

Indiferenţa Guvernului putea compromite acţiunea de privatizare a Băncii Agricole care ar fi stârnit un ecou internaţional catastrofal, având în vedere că banca austriaca urmărea dezvoltarea unei afaceri serioase (avea o filială proprie în România activă de peste un an la acea dată ) şi in plus contractul fusese semnat şi banii alocaţi de către cumpărătorul austriac.

La sfârşitul lunii iulie 2001 s-au rezolvat detaliile patrimoniale, comerciale. financiare, juridice, astfel încât transferul efectiv de proprietate dinspre Banca Agricolă către „Raiffeisen Zentral-bank” s-a realizat cu succes. Emblema sub care va candida banca este 'Raiffeisen".

Astfel mediul bancar se îmbunătăţeşte, dar cea mai mare necunoscută, de rezolvarea căreia depindea inevitabil în viitor potenţialul sistemului bancar românesc, rămâne BCR, ultima mare bancă de stat din Europa Centrală şi de Est ce urma a fi privatizată.

3.8.4.Privatizarea BCR

Potrivit Hotărârii de Guvern nr. 456 pentru aprobarea Planului de acţiune al Programului guvernului pe anul 2000 şi pe perioada 2001-2004, publicat în Monitorul Oficial din 23 iunie 2000, privatizarea BCR trebuia încheiată în anul respectiv. Practic, aşteptarea realizării întregului proces de absorbţie a Bancorex nu a făcut posibilă nici măcar aprobarea strategiei de privatizare.

Licitaţia pentru alegerea consilierului de privatizare BCR a fost câştigată de un consorţiu condus de Banca de Investiţii Merrill Lynchi, la care mai participă firma de audit Arthur Andersen, firma de avocaţi Nestor & Kingstone Petersen şi firma de relaţii publice Citigate Dewe Rogerson.

36

In continuare, consultantul de privatizare a realizat procesul de Due Diligence, Raportul de Evaluare şi Studiul de fezabilitate, din care au rezultat propunerile privind metodele de privatizare ale BCR. In baza propunerilor de privatizare va fi elaborată strategia de privatizare a băncii, care a fost adoptată de Guvern. După aprobarea strategiei, consultantul de privatizare va realiza împreună cu Comisia de privatizare toate activităţile necesare pregătirii şi efectuării tranzacţiilor in conformitate cu strategia aprobată.

BCR este liderul pieţei bancare româneşti, deţinând 1/3 din activele sistemului bancar. Banca finanţează 40% din economia romanească şi derulează 25% din afacerile comerciale ale României. Activele băncii erau de 38,465 miliarde lei, iar profitul net a fost de 370 miliarde lei si încă din 1995 nu mai apelează la împrumuturi de pe piaţa interbancara.

"Tranzacţionarea BCR, împreună cu vânzărea Băncii Agricole şi preluarea de către BCR a Bancorex va conduce la transferul a 48% din activele bancare în gestionare privată, dând astfel un nou impuls dezvoltării acestui sector", a declarat Fokion Fotiadis, reprezentantul U.E. La momentul respective BCR ocupa locul 9 in topul primelor 10 bănci central-europene şi avea cea mai ridicată cotă de piaţă din sistemul financiar-bancar românesc.

In plus. rezultatele financiare atestă că BCR a ieşit mai puternic din fuziunea cu Bancorex, fiind privită pentru prima dată ca un puternic grup bancar pe piaţa financiară internaţională.

BCR a continuat şi în anul 2001, sa-si consolideze poziţia pe piaţa bancară romanească, fapt confirmat atât de creşterea bilanţului şi a ponderii creditelor neguvernamentale în activul bilanţier, cât şi de rezultatele financiare. Profitul brut realizat demonstrează capacitatea managementului băncii de a gestiona corespunzător afacerile.

Se evidenţiază scăderea în continuare a volumului creditelor restante şi îndoielnice (8.3% din portofoliul de credite acordate clientelei). Resursele atrase de bancă de la clienţii persoane fizice şi juridice, în conturi de depozite şi disponibilităţi, au continuat sa creasca, fapt ce evidenţiază credibilitatea de care se bucură BCR. In rândul populaţiei şi agenţilor economici, BCR era principalul finanţator al economiei reale (sectorul privat are o pondere de peste 72.5% în totalul portofoliului). Parcursul foarte bun al BCR a fost confirmat de decizia revistei britanice "The Banker", aparţinând Grupului "Financial Times”, de a desemna BCR ca banca anilor 2000 şi 2001 în România.

Investitorii care vor fi selectaţi de Autoritatea pentru Privatizare in urma depunerii scrisorilor de intenţie privind achiziţionarea pachetului majoritar de acţiuni al BCR, vor trebui să depună ofertele finale până la sfârşitul lunii octombrie 2002.

Scrisorile vor trebui să conţină, printre altele, ultimul raport anual auditat, o scurtă prezentare a activităţii desfăşurate, precum şi o scurtă descriere a motivaţiei de a investi în BCR.

Autoritatea va permite investitorilor selectaţi sa efectueze un audit propriu asupra situaţiei BCR, urmând ca ofertele finale sa conţină şi dovada privind depunerea garanţiei de participare şi o scrisoare de bonitate financiară. De asemenea, ofertele finale trebuie să aibă în vedere şi îndeplinirea condiţiilor preliminare cu Consiliul Concurenţei în legătură cu eventuala concentrare economică rezultată în urma achiziţiei BCR, dar şi plata obligaţiilor fiscale către toţi creditorii bugetari, in cazul in care intre membrii unui consorţiu care intenţionează să preia BCR se află şi o societate românească. Potrivit anunţului., BCR deţinea la sfârşitul anului 2001, peste 33% din totalul activelor din sistemul bancar românesc şi o reţea naţională de 276 unităţi . Activele audiate se ridicau la 31 dec. 2001, la peste 118.000 miliarde lei.

Strategia de privatizare a BCR prevede vânzarea întregului pachet de acţiuni deţinut de stat din care cel puţin 51% câte un investitor strategic, cel mult 8% către salariaţii băncii şi cel mult 10% către Banca Europeană pentru Reconstrucţii şi Dezvoltare. Acţionarul principal al

37

băncii era Autoritatea pentru Privatizare care deţinea 69,88% din acţiuni, urmat de SIF Oltenia cu 6.11% şi celelalte SIF-uri cu o participaţie de câte 6% din capitalul social.

Anul aniversar 2000 a fost plin de evenimente pentru BCR, parcă programate sa încerce banca, sa-i verifice capacitatea de a răspunde la provocări şi de a rămână în continuare puternică.

Trei dintre acestea merită a fi consemnate: Încheierea procesului de fuziune a BCR cu Bancorex. experienţă unică prin procedura

legislativa utilizată şi. apoi, prin timpul record în care s-a realizat. Răspunsul la provocările din luna mai, ca urmare a unei diversiuni a unor autori

declaraţi necunoscuţi, în rândul masei de deponenţi, s-a produs o panica greu de anticipat.Marele merit al băncii a fost acela că pe fondul unei bune lichidităţi, şi-a construit

rapid scenarii minimale, medii şi maximale de acţiune.Atacul la adresa băncii a fost barat şi răul s-a transformat în bine. Managementul şi

personalul băncii au răspuns exemplar, au muncit mult, cu calm şi răbdare, au spulberat visul autorilor de diversiuni. Banca şi-a reluat cadenţa şi lucrurile au intrat in normal.

Acelaşi an 2000 a pus, de asemenea, banca într-o situaţie inedită de funcţionare, în condiţiile în care era deja cuprinsă în plin proces de privatizare.

Deşi privatizarea a început în decembrie 1999, derularea efectivă a Modului I a avut a avut loc în anul 2000, prin instalarea în banca a Comisiei de privatizare şi a Consultantului acesteia, reprezentat de Consorţiul Merrill Lynch.

Pentru bancă, confruntarea cu consultantul, de altfel o confruntare profesională deosebita a fost relevată în două planuri:

în primul rând, in planul evaluării patrimoniului băncii. în cadrul căreia în trei runde, specialiştii Consultantului s-au aflat faţă în faţă cu cei ai băncii, fiecare intrecându-se în a-şi susţine metodele proprii de evaluare.

Echipa de evaluatori a BCR foarte bine pregătită profesional care a anticipat acţiunea de reevaluare declanşând-o cu mult timp înaintea Consultantului, a reuşit să sprijine procesul, astfel încât valorile determinate prin rapoartele finale să fie cât mai aproape de realitate.

în al doilea rând, elaborarea proiecţiilor financiare pentru următorii cinci ani, 2000-2004 s-a înscris ca o lucrare fundamentală, care redă capacitatea de profit a băncii şi este folosită ca piesă de bază pentru evaluarea acesteia.

Pentru acest interval de timp, 2000-2004 BCR şi-a elaborat şi aprobat strategia şi planul de afaceri, ultimul redând pe baza obiectivelor strategice, structura şi dinamica bilanţului până în 2004 şi, totodată, nivelul profitului pe care banca şi-a propus să-l realizeze.

După multe întâlniri şi confruntări între specialiştii băncii şi cei ai Consorţiului Merrill Lynch, Consultantul şi-a definitivat propria variantă, care a stat la baza Raportului de evaluare încheiat şi predat Comisiei de privatizare a BCR.

Putem trage după încheierea Modulului I al programului de privatizare urmatoarele concluzii:- prima concluzie pentru noi ar fi aceea că dezbaterile şi confruntările cu toate cele trei firme ale Consorţiului Merrill Lynch au permis specialiştilor BCR să-şi dovedească profesionalismul şi să prezinte banca aşa cum se cuvine.- analiza SWOT a fost un test important şi relevant. Punctele tari confirmate de Merrill Lynch au fost un prilej pentru managementul BCR de a constata că propriile evaluări au temeiuri şi realism.

Merrill Lynch consemnează pentru BCR:• Poziţia de lider pe piaţă:• Reţeaua dezvoltată pe unităţi;• Nivelul confortabil de capitalizare;• Baza extinsă de clienţi:

38

• Marca bancară de înaltă calitate în România;• Relaţii de lungă durată cu companiile de primă mărime din România.

Realizările băncii în 2000, primul an din serialul de 5 ani proiectat şi de BCR şi de Merrill Lynch, depăşesc ambele previziuni. Temerile consultantului de a fi supraevaluat, capacitatea de profit a băncii au fost anulate de realizări.

4. Falimentul bancar

În blocul Economia și rolul băncilor a fost analizat procedeul prin care intermediarii financiari colectează economiile de la entitățile economice care au un surplus financiar și acordă credite, celor care au nevoie de fonduri. Cei care fac economii, de regulă, depozitează banii pe termen scurt, în timp ce persoanele(fizice și juridice)care au nevoie de fonduri, doresc credite pe termen lung.

Deponenții pot avea avantaje și datorită faptului că intermediarii financiari transformă și reduc riscul prin agregarea fondurilor depozitate și plasare lor în împrumuturi acordate diferitelor tipuri de companii, care fac parte din sectoare economice diferite. Activitatea băncilor depinde de câștigarea și menținerea încrederii deponentiilor.

Clienții constituie depozite, deoarece se așteaptă să-și poată utiliza resuresele bănești în deplină siguranță.Pierderea încrederii clienților are efect negativ asupra activității bancare, întrucât reduce ocaziile de intermediere finaciara și liniteaza capacitatea de a genera credite.

4.1.Factorul incredere

În situația în care clienții își pierd încrederea în bancă, este foate probabil că se vor grăbi să-și retragă banii.Dacă mulți clienți procedează, simultan, în acest mod, băncile nu vor mai putea să restituie sumele tuturor solicitanților. În aceste situații, băncile încetează activitatea, pentru câteva zile. Acest interval de timp este folosit de bancă pentru mobilizarea de fonduri în vederea restituirii sumelor solicitatea de clienți. Mobilizarea de fonduri se realizează fie prin vânzarea activelor, fie prin apelarea la fonduri de împrumut de la restul sistemului bancar, deseori primind și ajutorul băncii centrale. Uneori, totuși, băncile nu reușesc să acopere cererile de retrageri de sume, dacă este vorba de pierderea totală a încrederii.

Băncile cu probleme de lichiditate temporară pot apela la împrumuturi de la bancă centrală, dar numai după ce au epuizat posibilitatea de a împrumuta fonduri de la alte bănci sau instituții financiare sau de pe piețele financiare. Rata dobânzii la care bancă centrală acordă aceste împrumuturi de ultimă instanță are nivel ridicat, cu scopul de a determina băncile să apeleze mai întâi la alte surse de împrumut. În țările în care datoria publică este materializată în titluri financiare (obligațiuni, bonuri de tezaur), acestea se pot comercializa activ la Bursă de valori. În acest mod, banca centrală poate oferi lichiditatea sectorului bancar, cumpărânt datoria guvernamentală. Astfel de operațiuni se fac, de obicei, prin vânzare și apoi răscumpărare; banca centrală cumpără titlui de valoare, iar băncile sunt de acord să le răscumpere, la un preț mai mare, câteva zile mai târziu.

4.2.Cauzele falimentului fancar

Eșecul unei bănci este rezultatul unui management bancar defectuos, ducând bancă în stare de faliment, ceea ce înseamnă că banca insolvabilă va fi închisă de către  autoritatea bancară, in general, sectorul bancar este privit ca fiind mai vulnerabil la efectul de contagiune decât alte sectoare deoarece sunt considerate că fiind mult mai sensibile la eșecuri. Astfel, lucrarea abordează problematica falimentului bancar, ca o consecință extremă a apariției și realizării riscurilor in activitatea bancară, determinând intrarea băncii in

39

incapacitate de plată. Lucrarea prezintă cauzele și consecințele falimentului bancar și realizează o analiză a situației falimentelor din sistemul bancar romanesc care s-a confruntat cu o serie de falimente . Falimentul bancar presupune închiderea băncii insolvabile de către organele de supraveghere bancară abilitate. Noțiunea de faliment bancar trebuie abordată în strînsa corelație cu conceptele de insolvabilitate, incapacitate de plată, risc de insolvabilitate. Insolvabilitatea reprezintă acea stare a instituției bancare aflate în una dintre următoarele situații: încapacitatea vădită de plată a datoriilor  exigibile cu disponibilitățile bănești; scăderea sub 2% a indicatorului de solvabilitate a instituției de credit; retragerea autorizației de funcționare a instituției  de credit, ca urmare a imposibilității de redresare financiară a unei instituții de credit aflate în administrare special. Astfel, o bancă este insolvabilă atunci când valoarea obligatiilor sale estemai mare decât valoarea realizabilă a activelor sale si situația netă este negativă. Obancă este ilichida când nu este în masură să facă fată obligațiilor sale scadente.Instituțiile bancare pot înregistra pierderi mult mai mari decât capitalul lor, putând ramâne lichide atâta timp cât fluxurile lor nete de trezorerie sunt pozitive. De fapt,falimentul bancar reprezintă consecinta materializarii riscului de insolvabilitate care exprima probabilitatea ca fondurile proprii ale băncii sa fie insuficiente pentru a acoperi pierderile rezultate din activitatea curentă, institutia bancară ajungând în incapacitate de plată. Cauzele care pot duce la falimentul bancar sunt multiple, sistemele bancarefiind puse adeseori în situația de a face față unor politici macroeconomice sausectoriale nefundamentate si ineficiente promovate de autoritați care nu au avut învedere evolutiile economice si financiare externe, segmentul de piată extern,precum si nivelul pietei interne si capacitatea ei de absorbtie.

4.3.Principalele

1. deficiențe în funcționarea sistemelor bancare naționale privesc rigiditatea în orientarea activitații si capacitatea limitată de adaptare rapidă la cerințele clienților;

2. desfașurarea unor activitați cu o prudență redusă, ponderea sporită a creditelor;3. neperformante acordate unor clienti din rațiuni politice, unor acționari neloiali;4. unor afaceriști corupți sau datorate unui management defectuos.

Toate acestea pot determina grave probleme de lichiditate si solvabilitate institutiilor bancare, cu efecte dezastruoase asupra întregului sistem bancar. Falimentul bancar, consecință extremă a riscului de insolvabilitate, este strâns legat de activitatea de creditare deoarece creditele au cea mai mare pondere în totalul activelor bancare, iar nerespectarea contractului de credit de către clientuldebitor poate aduce bancii o pierdere definitivă de capital, afectând solvabilitatea acesteia.

O altă consecință negativă a falimentului bancar constă în pierderea încrederii publicului în serviciile bancare, ca mijloc de investitie, determinând importante mutații în structura consumului si destinația economiilor. Asemenea modificari structurale au în vedere: - orientarea economiilor bănesti către investitii neproductive (achizitionarea de obiecte de arta, aur etc.); - acordarea din economii a unor credite către public, ceea ce constituie o amenințare a atributiilor de intermediere financiară bancilor, determină scaderea rentabilitatii acestora, periclitând stabilitatea lor; - migrarea economiilor în afara granitelor țarii unde ar putea exista șanșa unei investitii mai sigure - achiziționarea de proprietați imobiliare sau titluri de valoare

40

Prin urmare, falimentul bancar poate genera implicații grave asupra agregatelor monetare, cu toate efectele negative care decurg dintr-o asemenea situație, deteriorarea imaginii băncilor ducând la pierderea controlului monetar.

Alaturi de consecințele directe si vizibile, aratate mai sus, falimentul bancar provoaca o serie de consecințe indirecte, mai putin perceptibile, concretizate în afectarea lichiditătii, rentabilitații si solvabilitații celorlalți participanți pe piață, ceea ce conduce la reducerea credibilitații si capacitații acestora de a se confrunta cu probleme deosebite.

Odata cu abordarea poziței băncii în sistem, problematica riscului si falimentului se mută de la nivelul instituției sau al unor relații bilaterale, la nivelul ansamblului de relații existent în cadrul sistemului bancar, aparând astfel riscul sistemic generat de interacțiunea unei multitudini de factori politici, economici si sociali, manifestându-se ca o realitate complexă care afectează orice economie. Riscul sistemic reprezintă probabilitatea ca dificultațile financiare apărute la o bancă, care determină cresterea posibilitații de intrare în stare de faliment, să genereze efecte negative asupra întregului sistem bancar. Fara nici o îndoială, riscul sistemic poate aparea în sectorul bancar, ca de altfel în toate componentele sectorului financiar. În ceea ce priveste sistemul bancar românesc, analistii consideratăacordarea fară discernământ a creditelor bancare drept cauză principală a crizei bancare traversată de România. Datorită unor credite neperformante, ce au depăsitde ordinul zecilor de ori capitalurile proprii (în anul 1998 creditele neperformante reprezentau 58,5% din totalul creditelor acordate, volumul lor depașind de doua ori si jumătate capitalul băncilor, iar în anul 1999 au ajuns la 253% față de capitalul bancar), băncile cu probleme au ajuns în situatii critice, făra posibilitați reale de redresare. Banca Natională a României a considerat că principalele cauze care au dus la acumularea problemelor din sistemul bancar românesc au fost:

a) distorsiunile din economia reală;b) întârzierile legate de restructurare si schimbarea regimuluic) întreprinderilor;d) fluctuatiile ratelor dobânzii din cauza repetatelor macrostabilizări;e) fluctuatiile cursului de schimb valutar;f) fluctuatiile prețurilor de consum si întârzierea liberalizarii prețurilor.

Evolutia rapidă a sistemului bancar românesc a adus cu sine, în contextul desfășurării evenimentelor economice, sociale si politice, diferite elemente negative, care au afectat imaginea băncilor atât pe plan intern, cât si în relațiile cu sistemele bancare din lume. Trebuie subliniat însa faptul ca sistemul bancar este o componentă a economiei naționale, iar caracteristicile acesteia sunt determinante pentru calitatea si nivelul de dezvoltare al sectorului bancar. Alte probleme legate de creditele neperformante sunt corelate cu problemele derivate din impactul întârziat pe care-l are rata ridicata a inflatiei, ceea ce, în literatura de specialitate, se numeste profit iluzoriu. Astfel, profiturile bancare mari înregistrate nu au fost altceva decât profituri din inflatie, iar impozitarea lor a determinat o masiva decapitalizare a sistemului bancar . Apoi, băncile românesti nu au fost pregătite pentru a dezvolta politici adecvate pentru pastrarea resurselor si plasamentelor specifice perioadelor de tranziție si de criză. Multe au si plecat cu o capitalizare insuficientă, actionarii acestora au avut o forță financiară redusă si când li s-a solicitat majorarea capitalului, nu au putut sa faca față. Astfel, problemele din sistemul bancar românesc au fost legate în special de activitatea de creditare, institutiile bancare acordând credite insuficiente pe de o parte, iar, pe de alta parte, aceste credite erau neperformante.

41

Toate acestea s-au reflectat în performanțele financiare ale băncilor si în deteriorarea indicatorilor de prudentă bancară, în sensul cresterii, pe de o parte, a ponderii veniturilor nerealizate, dobânzi neîncasate, iar pe de alta parte, a influențelor negative din deprecierea si fluctuațiile cursului valutar. Astfel, în intervalul relativ scurt de timp dintre anii 1995-1999, au avut loc o serie de falimente bancare care au umbrit serios sistemul bancar românesc. Seria falimentelor a început, de fapt, în anul 1994, semnalul fiind dat de instituțiile bancare Dacia Felix si Credit Bank, urmate apoi de Columna Bank, Banca Albina, Bankcoop, Bancorex, Banca Internationala a Religiilor, Banca Populara, Banca Romana de Scont, Banca Turco-Româna si Banca de Investitii si Dezvoltare.

4.4.Situatia falimentelor din sistemul bancar românesc

Tabel nr.2 Situatia falimentelor din sistemul bancar românesc

Nr crt. Banca Retragerea autorizatiei de functionare

Observati

1 Credit Bank 18.04.1997 deschiderea proceduriifalimentului (09.11.2000)

2 Banca Albina 13.05.1999 deschiderea proceduriifalimentului

42

(25.05.1999)3 Bancorex 31.07.1999 fuziunea prin absorbție

cuB.C.R. (30.07.1999)

4 Banca Columna 22.06.2000 deschiderea proceduriifalimentului (18.03.2003)

5 Bankcoop 08.02.2000 deschiderea proceduriifalimentului (08.02.2000)

6 Banca Internationala aReligiilor

10.07.2000 deschiderea proceduriifalimentului (10.07.2000)

7 Banca Dacia Felix(Eurombankdin 17.07.2001, Bank LeumiRomania din 30.08.2006)

20.03.2001-20.06.2001

redresarea si închidereaprocedurii judiciare defaliment (14.06.2001)

8 Banca Romana de Scont 28.02.2002 deschiderea proceduriifalimentului (19.04.2002)

9 Banca de Investitii siDezvoltare

29.03.2002 încetarea activitații prindizolvare (11.03.2002)

10 Banca Turco-Româna 30.04.2002 deschiderea proceduriifalimentului(03.07.2002)

Șocurile politicilor monetare restrictive ale B.N.R., necorelate cu performantele economiei reale au condus adesea la creșterea dobânzilor la creditele acordate agenților economici, peste limitele programate.

Astfel, volumul creditelor neperformante a crescut, în loc să se diminueze. Au fost preluate la datoria publică asa-zisele credite neperformante, adică a împrumuturilor pe care băncile de stat, precum Bancorex sau Banca Agricolă, le-au acordat, pe criterii politice, unor firme industriale falimentare sau unor oameni de afaceri care, în urma pierderilor suferite, nu le-au mai putut restitui.

Operatiunea de preluare la datoria publică a cuprins astfel echivalentul în lei a 3-4 mld. USD, peste 40% din veniturile unui an bugetar.

4.4.1.Băncii Dacia Felix

Acesteia i-a fost retrasă inițial autorizația de funcționare, în perioada 20.03-

20.06.2001, de către B.N.R. în calitate de autoritate supremă de supraveghere bancară, motivată de nerespectarea planului de reorganizare în ceea ce privește onorarea ratelor la creditul acordat de banca centrala (Raportul anual al B.N.R., 2001).

Ulterior însă, Tribunalul Cluj a confirmat prin decizie judecătoreasca planul de reabilitare și de redresare bancii, iar prin Încheierea civilă din 14.06.2001 a Tribunalului Cluj s-a dispus închiderea procedurii judiciare de faliment a debitoarei Banca Dacia Felix, predarea

43

activitatii de conducere de la lichidator către conducătorii instituției bancare și radierea din registrul comerțului a oricăror mențiuni privind procedura de reorganizare judiciară sau faliment. B.N.R. a procedat la restituirea autorizației de funcționare.

Banca Dacia Felix si-a reluat activitatea, functionând pâna la 17.07.2001 sub această denumire, dupa care a fost redenumită în Eurombank. Această stare de lucruri a fost de natură sa pună în pericol stabilitatea sistemului bancar românesc, întrucât experiența a arătat ca menținerea în stare de funcționare a băncilor insolvabile permite acestora sa genereze pierderi suplimentare și să afecteze negativ instituțiile bancare concurente sănatoase. Din 30.08.2006 banca funcționează sub denumirea de Bank LeumiRomania.

4.4.2.Credit Bank

Prima bancă care a dat faliment a fost Credit Bank (Renasterea Creditului Românesc). Fraudele au distrus atât instituția ca atare, cât si încrederea cetățenilor în sistemul bancar în general. Cauzele deteriorarii poziției financiare au fost ponderea mare a portofoliului de credite de calitate necorespunzătoare si gradul redus de capitalizare.

Credit Bank a fost prima bănca din România pe care B.N.R. a sustinut-o, intervenind în anul 1995, dar, o dată cu retragerea sprijinului B.N.R., instituția bancară a început să decadă rapid.

Observând deteriorarea continuă a poziției financiare a Credit Bank, ca urmare a nivelului ridicat al datoriilor acesteia față de creditori, a ponderii mari a portofoliului de credite de calitate necorespunzatoare și a gradului redus de capitalizare a băncii, B.N.R. a retras autorizația de funcționare a Credit Bank prin Hotarârea nr.3/1997 considerând că banca nu mai oferă garanția îndeplinirii obligatiilor față de creditorii săi si nu mai asigură siguranță fondurilor ce i-au fost încredințate, luând act de încălcările grave si repetate ale dispozițiilor legii bancare si ale reglementărilor emise de B.N.R.

În anul 2000, prin sentință civila irevocabilă pronunțată de Tribunalul București, a fost deschisă procedura falimentului băncii Credit Bank.

4.4.3.Banca Columna

În ceea ce privește Banca Columna, Banca Naționala a României a retras autorizația de funcționare a instituției bancare prin Hotarârea nr.4/2000, pe baza constatărilor consemnate în Procesul-verbal înregistrat la Directia supraveghere din cadrul B.N.R., întocmit în urma desfașurării acțiunii de inspecție la Banca Columna.

Din acest proces-verbal rezultă încălcarea gravă a unor prevederi ale legii bancare, a unor norme de prudență bancară, privind modul inadecvat în care banca a acționat în domeniul creditării, clasificării și constituirii provizioanelor de risc specifice, al limitării creșterii volumului de credite neperformante si dobânzilor neîncasate care au constituit cauzele falimentului acestei bănci.

44

Pe parcursul întregului an 2002 au continuat să se deruleze acțiunile în justiție introduse de creditori pentru declanșarea falimentului Bancii Columna si respectiv cele referitoare la retragerea de catre B.N.R. a licenței acestei bănci. În anul 2003, prin sentința comercială definitivă a Tribunalului București a fost deschisă procedura falimentului Bancii Columna, fiind desemnat ca lichidator PricewaterhouseCoopers.

Deși impactul acestei decizii asupra sistemului bancar a fost practic nul, în condițiile în care banca era neoperațională încă din anul 1998, momentul declanșării falimentului marchează finalizarea acțiunii de asanare a sistemului bancar din România (Raportul anual al B.N.R, 2003).

Astfel, începând cu această dată, au fost eliminate din sistem, după mulți ani, toate instituțiile bancare aflate în încetare de plați sau cu capital negativ.

4.4.4.Banca Columna

Pentru Banca Columna , problemele au început pe 7 aprilie 1999, când a intrat în regim special de decontare a operațiunilor interbancare ca urmarea a existenței unui nivel negativ al patrimoniului net al instituției bancare care demonstra că Banca Albina S.A. se află, practic, în stare de insolvabilitate. Imediat, deponenții au asaltat banca, aceasta fiind în imposibilitate de a plati toate sumele cerute (circa 200-300 de miliarde lei). Urmare a situației create, B.N.R. a instituit un regim de supraveghere specială pentru 60 de zile, iar constatările înscrise în procesul-verbal întocmit de organele B.N.R. în urma desfășurării acțiunii de supraveghere, relevau încălcarea gravă a prevederilor legii bancare și a normelor de prudență bancară prin modul inadecvat în care conducerea băncii a acționat în domeniul creditării, clasificării creditelor și constituirii provizioanelor specifice de risc, stabilirii nivelului dobânzilor active si pasive, efectuarii plasamentelor și administrarii riscurilor generate de acestea, care a determinat un volum important de credite neperformante și dobânzi neîncasate, iar ulterior criza de lichiditate. Astfel, volumul important de credite neperformante si dobânzi neîncasate determinat de administrarea inadecvata a riscurilor, generând criza de lichiditate a constituit cauza deteriorarii poziției financiare pentru această bancă care a devenit insolvabilă si lipsită de lichiditate, conducerea acesteia nereușind sa elaboreze și să pună în practică un program viabil de surmontare a crizei de lichiditate. Astfel, la 13.05.1999 B.N.R. a retras autorizația de funcționare a Băncii Albina prin Hotarârea nr. 5/1999 si a introdus la Tribunal cererea de declanșare a procedurii de faliment. Pe 25.05.1999, Tribunalul a admis cererea B.N.R. si Banca Albina a fost declarată oficial falimentară, fiind desemnat ca lichidator S.C. Reconversie si Valorificare Active S.A.

Dacă în cazul Bancii Albina totul a mers foarte repede, sumele depuse de populație nefiind foarte mari, nu la fel au stat lucrurile în cazul Bankcoop, unde depozitele populației erau în valoare de 2000-3000 mld. lei. Procedura de faliment a fost mult întârziata. Bankcoop a intrat în regim de supraveghere speciala pe 26.04.1999, dar cererea de declansare a procedurii de faliment a fost introdusă la Tribunal abia pe 15.11.1999. Procesul a durat destul de mult, conducerea Bankcoop încercând sa întârzie deznodamântul, iar hotarârea judecatorească definitivă a fost data abia pe 8.02.2000 prin care s-a declansat procedura falimentului institutiei bancare, fiind desemnat ca lichidator Pricewaterhouse Coopers si S.C. Reconversie si Valorificare Active S.A. Desi situatia juridică a creantelor ce urmau a fi recuperate era deosebit de grea, datorita modului defectuos de creditare instituit de fosta conducere a bancii, totusi, prin efortul celor doi lichidatori, s-a reusit într-o perioada de circa 36 luni un procent de recuperare neta de 37%.

45

Având ca obiect principal de activitate susținerea sectorului cooperatist și a întreprinderilor mici și mijlocii, Bankcoop a reprezentat o speranță pentru revitalizarea acestor domenii. Situația financiară precară înregistrată de Bankcoop pe tot parcursul anului 1999, în urma acumularii în anii anteriori de credite neperformante și angajamente extrabilantiere pagubitoare, a condus inevitabil la intrarea bancii în încetare de plați, situație ce se putea depași numai printr-o recapitalizare de dimensiuni substanțiale, apreciată a fi echivalentul a peste 100 milioane dolari SUA (Raportul anual al B.N.R., 2000). Au fost vehiculate, în acest sens, tot felul de nume importante, cum ar fi Credit Suisse First Boston, s-a încercat cu orice pret recapatarea încrederii deponenților în posibilitațile de redresare a instituției bancare. S-a dovedit însă că investitorii straini ori nu existau, ori nu aveau intenții serioase, ori nu dispuneau de capitalul necesar, astfel încât, în cele din urmă, Bankcoop a ajuns în stare de faliment datorită modului defectuos de derulare a activitații de creditare ce a determinat un volum însemnat de credite neperformante.

Cea mai răsunatoare prabușire bancară din istoria postdecembristă aRomâniei este, fără îndoială, cea a Bancorex. Banca Mileniului Trei nici macar nu a mai apucat sa treacă în anul 2000. Fosta Bancă Română de Comerț Exterior beneficia de un capital social care îi permitea sa fie în topul celor mai mari banci din România. Având numeroase sucursale în țară și în strainatate, Bancorex avea un personal bine calificat în comerțul exterior și se bucura de încredere pe plan internațional. Situația precară în care s-a gasit Bancorex la începutul anului 1999 a contribuit la adâncirea crizei prin care a trecut sistemul bancar din România. Criza propriu-zisa a Bancorex s-a manifestat la sfârsitul lunii martie 1999 când, pe fondul unor probleme privind lichiditațile aparute atât la această bancă, cât si la Banca Agricola, Banca Albina și Bankcoop, dobânzile interbancare și cursurile de schimb valutar au înregistrat fluctuații însemnate timp de câteva zile. Cotațiile pe piața interbancară de dobânzi pâna la 1000% pe an pentru depozite de o zi au reflectat disperarea bancilor cu probleme, dar si un sistem de piata cu carente de organizare, pe majoritatea piețelor valutare și bursiere din lume existând limite de variație zilnică ale dobânzilor sau cursurilor valutare (Raportul anual al B.N.R., 1999).

Situația Bancorex a ilustrat rezultatul anilor de restructurare firavă, care se regaseste în bilanțurile instituțiilor bancare, iar în ultima instanță în deficitulbugetar consolidat. Bancile aflate în situatii financiare precare faceau eforturidisperate pentru a obtine bani, influențând astfel ratele dobânzii. Criza de lichiditați prin care treceau le-a facut să se îndrepte, în condițiile refuzului Bancii Nationale a României de a le credita, catre bancile comerciale, de unde obțineau împrumuturi la o dobândă ce depașea posibilitațile de supraviețuire. Aceasta era situația și în cazul Bancorex, institutie bancară care se împrumuta de pe piața interbancară cu dobânzi ce atinseseră un nivel mediu de 265%, potrivit raportului B.N.R. pe anul 1999.

Problemele Bancorex s-au datorat, în principal, creditelor neperformantecare au început sa crească de la un an la altul, de la 7,9% cât înregistrau în anul 1996 la 37,3% în anul 1997 și la 63,8% în anul 1998, pentru că la începutul anului 2000 în portofoliul Bancorex creditele neperformante să reprezinte o valoare de 2,3 miliarde USD, adica circa 12,3% din PIB. AVAB a preluat 8.200 de dosare de credite neperformante de la Bancorex la o valoare nominala de peste 27.000 miliarde lei de la un numar de 957 debitori. Plata debitelor s-a facut de catre Ministerul Finantelor prin emiterea unor titluri de stat.

De fapt, cauzele care au determinat criza financiară cu care s-a confruntat Bancorex au fost mai multe și anume:

1) reducerea resurselor valutare disponibile cu dobânda de 6-12 % a silit2) banca să se refinanteze în lei la dobânzi de 80-400%, ceea ce a distrus decisive

raportul dintre venituri si cheltuieli;

46

3) lipsa de lichiditați valutare corespunzatoare conjugată cu cresterea ponderii creditelor neperformante a atras scaderea rating-ului (de la BBB+ la B+) cu consecința pierderii totale a accesului pe piețele financiar-valutare internationale;

4) cresterea ponderii refinantarii în lei față de cea în valuta a transformat banca într-o „țintă” sigură a speculatorilor care au atras resurse de la populație și agenți economici cu 25-80% și le-au plasat Bancorex-ului cu 100-400%; în condițiile în care Bancorex a redus volumul operațiilor și și-a „gonit” clienții (deținatorii de lichiditați în lei pentru care banca platea la fel ca celelalte 25-80%) catre alte banci, acestea nu au avut nici o problemă și aproape nici o cheltuială în a mobiliza aceste resurse și a le plasa apoi „tintei” sigure cu 100-400%;

5) reducerea resurselor valutare a facut inoperante strategiile de consolidare a grupului Bancorex (sucursale la Salonic și reprezentante la Viena, New York, banci mixte la Frankfurt, Londra, Paris, Milano și Cairo) și facilitare a accesului pe piețele financiar-valutare.Astfel, Bancorex, una din cele mai mari banci comerciale apartinând statelor ex-

socialiste, a fost devalizată ca urmare a unui management bancar și politic defectuos, fiindu-i retrasă autorizația de funcționare prin Hotarârea B.N.R. nr.9/1999 ca urmare a hotarârilor adunarilor generale extraordinare ale acționarilor Bancorex și ai B.C.R. din data de 30 iulie 1999 privind fuziunea prin absorbție a Bancii Române de Comerț Exterior cu Banca Comercială Română. Conform Declarației Consiliului de Administrație al B.N.R. în legatura cu falimentul B.I.R. din 30 iunie 2002, deteriorarea starii financiare a Bancii Internaționale a Religiilor a început încă din 1997, principala cauză fiind portofoliul inadecvat de credite, fapt ce a determinat B.N.R. să adopte masuri succesive de remediere.

Masurile dispuse de B.N.R. în cursul anului 1999 pentru atenuarea deteriorarii situației financiare a bancii nu au fost însoțite de acțiuni corespunzatoare din partea acționarilor și a conducerii bancii, în special în ceea ce privește recuperarea creanțelor, recapitalizarea sau vânzarea acesteia către un acționar cu forța financiară mai mare. Situația financiară precară, semnalată de autoritatea de supraveghere în timpul acțiunilor on site încă din anii precedenți și nerecunoscută de bancă prin raportarile financiar-contabile, s-a datorat, în principal, acumularii unui volum însemnat de credite neperformante provizionate necorespunzător (Raportul anual al B.N.R., 2000).

Modul inadecvat de administrare a patrimoniului și de gestionare a riscurilor, care a culminat cu o acută criză de lichiditate și, implicit, cu imposibilitatea constituirii rezervei minime obligatorii, a stat la baza deciziei Consiliului de administrație al B.N.R. de a institui supravegherea specială, începând cu 1 februarie 2000. Intrarea bancii în stare de insolvabilitate la începutul lunii martie 2000 și înregistrarea unui patrimoniu net negativ au determinat instituirea unui regim special de decontare si, ulterior, retragerea calitații de banca participanta pe piata bursiera, extrabursiera si a titlurilor de stat.

Conform Declaratiei C.A. al B.N.R., în anii 1999-2000 B.I.R. a realizat nenumarate încalcari ale legii bancare, nesocotiri ale normelor de prudenta bancara, patrimoniul sau net având o involuție evidentă, de la minus 78,4 miliarde lei la sfârșitul lui aprilie 2000, la minus 205,8 miliarde lei la sfârșitul lui mai 2000. La toate acestea se adaugă înregistrarea unui rezultat financiar nefavorabil care, la 31 mai 2000, a fost concretizat în înregistrarea unei pierderi cumulate de 493,5 miliarde lei.

Conform Declaratia Consiliului de Administrație al B.N.R., falimentul B.I.R. a fost cauzat de incapacitatea conducerii de a finaliza masurile necesare depașirii crizei de lichiditați prin recuperarea creditelor restante si atragerea unor surse suplimentare de capital.

Decizia B.N.R. de a cere instanței falimentul B.I.R. a fost luată după epuizarea șanselor de îmbunatațire a starii financiare a bancii, inclusiv ragazul acordat pentru a face patru încercari de majorare a capitalului, fară însă ca vreuna să reusească, fapt ce dovedeste

47

lipsa de încredere a propriilor acționari și a potențialilor investitori în capacitatea instituției bancare de a se redresa. Pentru rezolvarea crizei de lichiditate, B.I.R. a încercat de mai multe ori sa atragă diferite surse în vederea majorarii capitalului social. Succesiv, începând din toamna anului 1999, conducerea bancii a propus majorarea capitalului cu 200 mld. lei de catre acționarii existenți, cumpararea bancii de catre Banca Populară Română, apoi de catre Grupul Financiar Jaquila. După ce instituise regimul de supraveghere speciala la B.I.R., intrată începând cu 8 mai 2000 în incapacitate de plată, B.N.R. a fost de acord cu o perioadă de grație, până pe 26 iunie 2000, pentru că Grupul Financiar Jaquila sa depuna banii necesari salvarii (20 mil. dolari). Întrucât nici acționarii bancii nu au sprijinit banca prin majorarea capitalului și nici potențialii investitori contactați nu au manifestat un interes real pentru achiziționarea și recapitalizarea acesteia, Banca Naționala a României a depus în justiție, la data de 29 iunie 2000, cererea de începere a procedurii falimentului Bancii Internaționale a Religiilor, admisă de Tribunalul București – Secția Comercială, iar prin sentința nr. 4461/10.07.2000 s-a dispus începerea procedurii falimentului Bancii Internaționale a Religiilor, fiind desemnat ca lichidator S.C. Reconversie și Valorificare Active S.A. Fondul de Garantare a cheltuit 2.000 mld. lei pentru a plati pagubele produse de B.I.R. depunatorilor din rândul populației. Nici nu reușise Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar sa înceapa plațile catre deponentii B.I.R., ca a venit rândul Bancii Turco-Române să intre în stare de faliment. Problemele au apărut în aprilie-mai 2001, iar injecția de capital a acționarului majoritar turc nu a salvat banca (Raportul anual al B.N.R, 2001). La 31 mai 2001, dupa ce înregistrase în anul 2000 o pierdere neta de 33,5 mil. dolari, aceasta avea un bilanț total de 32 mil. dolari.

Datoria pe care banca o avea la momentul respectiv era însa de 40,6 mil. dolari, din care 30 mil. Dolari reprezentau depozite. Dintre depozite, 7 mil. dolari reprezentau datorii către alte instituții bancare, iar restul se împartea în proporții egale între persoanele fizice și juridice. Ca urmare a deteriorarii continue a situatiei financiare si prudențiale a Bancii Turco-Române, depașirea limitei maxime admise în cazul expunerilor mari și a împrumuturilor nete acordate persoanelor aflate în relații speciale cu banca, concretizate în înregistrarea de fonduri proprii negative, astfel încât indicatorii de prudență bancară determinați în funcție de acestea (expuneri valutare, solvabilitate) aveau valori negative și ca urmare a constatarilor înscrise în procesul-verbal înregistrat la B.N.R.

Directia supraveghere din 8 ianuarie 2001, din care rezultau abateri grave de la disciplina bancară, constând în depasirea limitei maxime admise în cazul expunerilor mari și a împrumuturilor nete acordate persoanelor aflate în relații speciale cu banca, Banca Națională a României a retras autorizația de funcționare a Bancii Turco-Române prin Hotarârea B.N.R. nr. 37/2002. În același an, prin Sentința civilă irevocabilă a Tribunalului București, a fost admisă cererea B.N.R. privind declanșarea falimentului instituției bancare și a fost desemnat drept lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar (Raportul anual al B.N.R., 2002).

Abaterile deosebit de grave de la disciplina bancară și nerespectarea principiilor de prudențialitate în administrarea fondurilor și a surselor atrase și împrumutate, constatate pe parcursul controalelor efectuate în anul 2001 la Banca Româna de Scont, au condus la dispunerea unor sancțiuni și stabilirea unor masuri speciale de catre conducerea B.N.R. Identificarea, în timpul acțiunii de inspecție din luna decembrie 2001, a unor operațiuni efectuate pe scara largă fără documente contabile întocmite legal, a impus instituirea administrării speciale (începând cu 03.01.2002) și retragerea calitații de conducator președintelui bancii, iar ulterior retragerea autorizației de funcționare a acesteia (Hotarârea B.N.R. nr. 21/2002).

La data de 16.04.2002 instanta a admis cererea B.N.R. și a dispus începerea procedurii falimentului. În ceea ce privește Banca de Investiții și Dezvoltare, B.N.R. a

48

identificat un numar de operațiuni suspecte care au fost aduse la cunostința organelor în drept pentru continuarea cercetarilor. De asemenea, înca din septembrie 2000, B.N.R. a semnalat Parchetului suspiciunile sale privind aportul de capital al acționarului majoritar. Întrucât conducerea instituției a efectuat o serie de tranzacții care au condus la deteriorarea rapidă și semnificativă a situației financiare a instituției bancare, în vederea protejarii intereselor deponenților, B.N.R. a limitat operațiunile bancii și a retras autorizația de funcționare a bancii prin Hotarârea nr. 28/2002.

În data de 07.03.2002, acționarii Bancii de Investiții și Dezvoltare au decis dizolvarea (lichidarea) voluntară a acesteia în temeiul Legii nr. 31/1990 privind societațile comerciale, fiind desemnat ca lichidator S.C. Reconversie și Valorificare Active S.A. Astfel, a fost adoptata Hotarârea nr. 5/11.03.2002 a Adunării generale extraordinare a acționarilor privind încetarea activitații bancii prin dizolvare, adoptata ca urmare a deteriorarii continue a imaginii si credibilitatii actionarului majoritar al instituției bancare, conducând la imposibilitatea B.I.D. de atragere a unei clientele viabile care să permita acesteia desfasurarea unei activitați profitabile. Dizolvarea Bancii de Investiții și Dezvoltare a reprezentat prima lichidare voluntară a unei banci din sistemul bancar românesc.

4.5.Concluziile falimentului bancar

Atunci când, sub efectul unor evoluții macroeconomice sau microeconomice defavorabile, o banca înregistrează o deteriorare puternica a capitalului sau, este necesar sa fie luate rapid masuri corective. În cazul unui deficit de capital, autoritatile bancare încearcă mai întâi sa gaseasca modalitați de întarire a bazei de capital a bancii pentru a evita lichidarea acesteia.

În absența recapitalizării întreprinse de acționari, succesul acestor încercări depinde, printre altele, de marimea deficitului de capital și de posibilitatea determinarii corecte a acestuia.

Modul de solutionare a falimentului bancar a condus la doua optiuni si anume: lichidarea totala a bancii falimentare și asistentă bancară deschisă care promovează continuitatea. Majoritatea specialistilor susțin că închiderea bancilor insolvabile este singura soluție viabilă, aducând o serie de argumente. În opinia acestora, optiunea pentru lichidare are în vedere și faptul că, de regulă, o institutie bancară care și-a pierdut capitalul în întregime sau mare parte din acesta, operează în condițiile unei structuri de stimulente mult diferite de cea aplicabilă bancilor sănătoase, putând amenința starea financiară a întregului sistem bancar.

Din anul 1999 a început procesul de asanare a sistemului bancar românesc care presupune eliminarea bancilor cu probleme, fie prin introducerea lor în procedura de faliment, fie prin restructurarea și reintroducerea în sistem în momentul în care ele raspund indicatorilor prudențiali. Operațiunea de curațare a sistemului bancar românesc s-a facut cu costuri substanțiale, suportate de stat, de instituțiile bancare salvate și acționarii acestora.

Se poate aprecia că anul 2003 a marcat finalizarea procesului de asanare și restructurare a sistemului bancar românesc. Operațiunea de rezolvare a situației bancilor problema s-a soldat cu eliminarea din sectorul bancar a entitaților neviabile, ceea ce a permis reluarea rolului de intermediere al sistemului, prin reînceperea procesului de creditare catre proiectele profitabile și nu pe baza unei selecții adverse, cresterea siguranței deponenților, realizarea unui mediu echitabil și sanatos pentru desfașurarea activitații bancare

5.Structura actuala a sistemului bancar din Romania

Structura sectorului bancar românesc la finele anului 2013 include două bănci cu capital integral sau majoritar de stat, trei instituţii cu capital majoritar privat autohton, 25 de

49

bănci cu capital majoritar străin, 9 sucursale ale unor bănci străine şi o organizaţie cooperatistă de credit. Ponderea activelor instituţiilor cu capital străin în totalul activelor sistemului bancar românesc a crescut de la 83% în decembrie 2011 la 90% la nivelul lunii decembrie 2013, dar a ajuns la 80% la finele lunii iunie 2014.Din punct de vedere al originii acţionarilor în funcţie de active, băncile cu capital austriac deţin o cotă de piaţă de 37,1%, urmate de băncile cu capital francez cu 13,5% şi grecesc cu 12,3%.Primele cinci bănci din sistem deţineau la 31 decembrie 2013 ponderi de 54,4% în volumul agregat al activelor, 52,9% în stocul creditelor, 54,3% în cel al depozitelor şi 54,85% în totalul capitalurilor proprii potrivit datelor Băncii Naţionale a României, aferente anului 2013.

Rata de economisire este în creştere fiind plasată la nivelul anului 2013 la 25% ca pondere în PIB, de la 21,6% în 2012, potrivit datelor BNR.

Creşterea ponderii ratei de economisire în PIB reflectă o încredere constantă în ceea ce priveşte plasamentele. Avansul economisirii interne a compensat reducerea finanţărilor de la băncile mamă de la 20,3 miliarde euro în sold la 2011 la 13,4 miliarde euro în sold în luna ianuarie 2014. Asistăm la un proces ordonat de dezintermediere financiară. Plasamentele trebuie să fie rentabile, altfel finanţarea pleacă acolo unde găseşte o fructificare mai bună.

Constrângerile de reglementare existente la nivel european privind creditarea, înclinaţia spre economisire, reticenţa în contractarea de noi credite pe fondul lipsei încrederii în evoluţia economiei şi restructurarea portofoliilor băncilor au determinat ca raportul credite/ depozite din sistemul bancar să se apropie la numai un pas de nivelul de echilibru, coborând la 103,56% în iunie 2014. Realitatea este că plaja de clienţi bancabili s-a îngustat şi bancherii au ajuns în ipostaza în care „aleargă” după clienţii altor bănci, după clienţii buni orientaţi spre business dacă ne referim la companii.

Dinamica anuală a creditului neguvernamental a rămas negativă, în pofida unei relative îmbunătăţiri a evoluţiei împrumuturilor în monedă naţională. Soldul creditului neguvernamental s-a redus cu 3,8%, până la 213,55 miliarde lei, în luna august 2014 comparativ cu perioada similară din 2013. Soldul depozitelor a crescut cu 5,7%, în perioada amintită, până la 215,24 miliarde lei.

Creşterea şomajului, reducerea semnificativă a salariilor şi restrângerea sau încetarea activităţii unor companii au contribuit la scăderea continuă a capacităţii de rambursare a creditelor cu consecinţe directe asupra calităţii portofoliului de credite al băncilor ceea ce a condus la o creştere a volumului provizioanelor pe care instituţiile de credit au fost nevoite să le constituie.

Astfel, sistemul bancar a marcat trei ani consecutivi de pierderi în perioada 2010-2012, în anul 2013 fiind înregistrat un profit, am putea spune modic. Vorbim de un rezultat net de 11 milioane de euro în condiţiile în care băncile au intermediat prin credite echivalentul unei treimi din PIB. Sistemul bancar românesc s-a menţinut pe un trend pozitiv al profitabilităţii în primele luni din 2014, ROE fiind de 1,10% şi ROA de 0,12% la finele lunii iunie.

Băncile şi-au adaptat portofoliile de credite, procedând şi la redimensionarea reţelei şi a numărului de angajaţi. Numărul unităţilor bancare era de 5.492 la finele lunii decembrie 2013, în timp ce numărul de angajaţi în sistem a fost ajustat la 58.600.

Economiile europene sunt dependente în proporţie de 70-75% de finanţarea bancară în timp ce în România sectorul bancar românesc finanţează preponderent economia, asigurând aproximativ 92% din totalul finanţărilor acordate de sistemul financiar românesc. Ruperea cercului vicios dintre datoriile băncilor şi cele suverane, îmbunătăţirea supravegherii sistemului bancar european şi soluţionarea problemelor băncilor aflate în criză fără a utiliza, în principal, resurse publice sunt în proces de implementare prin conturarea Uniunii Bancare Europene.

50

80% din activele sistemului bancar sunt deţinute de instituţii cu capital străin. Riscurile implicate în procesul de conturare, transpunere şi respectare a reglementărilor constau în posibilitatea restrângerii expunerii şi retragerea instituţiilor de credit cu capital străin.

Tabel nr.3 Instituţiile de credit pe forme de proprietate. Perioada 1999-2006

Număr de bănci (- sfârşitul perioadei-)

1999 2000 2001

2002

2003

2004

2005

2006

Bănci cu capital majoritar/integral de stat, din care:

4 4 3 3 3 2 2 2

- cu capital majoritar de stat; 3 3 2 2 2 1 1 1

- cu capital integral de stat; 1 1 1 1 1 1 1 1

Bănci cu capital majoritar privat, din care:

30 29 30 28 27 30 31 29

- cu capital majoritar autohton; 11 8 6 4 6 7 7 3

- cu capital majoritar străin; 19 21 24 24 21 23 24 26

Sucursalele băncilor străine: 7 8 8 8 8 7 6 7

TOTAL – sistem bancar 41 41 41 39 38 39 39 39

CREDITCOOP - - - - 1 1 1 1

Sursa: www.bnr.ro , Raport anual 1999-2006

51

Tabel nr.4 Evoluţia instiuţiilor de credit pe forme de proprietate

Evoluţia instituţiilor de credit pe forme de proprietate

0

5

10

15

20

25

30

35

40

45

1999

2000

2001

2002

2003

2004

2005

2006

Anul

Nu

măr

de

inst

itu

ţii

de

cred

it

Bănci cu capitalmajoritar/integral de stat, dincare: - cu capitalmajoritar destat;

- cu capitalintegral de stat;

Bănci cu capitalmajoritarprivat, din care:

- cu capitalmajoritarautohton;

- cu capitalmajoritar străin;

Sucursalelebăncilor străine:

TOTAL –sistem bancar

creditcoop

Sursa: www.bnr.ro , Raport anual 1999-2006

Prin urmare, la sfârşitul anului 2006, în România funcţionau 39 de instituţii bancare si o organizatie cooperatistă de credit- Creditcoop-. În totalul celor 39 de bănci comerciale se cuprind Casa de Economii şi Consemnaţiuni ca societate bancă cu capital integral de stat şi Eximbank, cu capital majoritar de stat. Schimbările structurale care se remarcă este scăderea băncilor cu capital majoritar de stat de la 4 unităţi în 1999 la 2 unităţi în 2006 (datorită falimentului celor neviabile şi a restructurării si privatizării celor rentabile) şi creşterea numărului băncilor cu capital privat majoritar străin în detrimentul celor cu capital privat majoritar autohton.

Evoluţii structuralePe parcursul anului 2012 şi în prima jumătate a anului 2013 nu au intervenit modifi

cări majore la nivelul acţionariatului instituţiilor de credit. În ceea ce priveşte cota de piaţă, primele locuri sunt ocupate de băncile cu capital austriac, francez şi grecesc; grupa băncilor cu capital românesc a cunoscut o scădere a ponderii, ca urmare a reclasifi cării unor bănci. Gradul de intermediere financiară 2 a consemnat în 2012 un trend uşor descendent, în condiţiile unei activităţi slabe de creditare. Gradul de concentrare a sistemului bancar românesc, din perspectiva activelor, creditelor şi depozitelor, refl ectat de ponderea primelor cinci bănci în sistem, se menţine la un nivel moderat în raport cu alte state din regiune.

52

Pe parcursul anului 2012 şi în prima jumătate a anului 2013, structura sistemului bancar din România a fost afectată de schimbările survenite la nivelul acţionariatului instituţiilor de credit. Astfel, numărul instituţiilor de credit s-a redus în 2012, comparativ cu 2011, prin încetarea activităţii băncii C.R. Firenze în urma fuziunii prin absorbţie cu Intesa SanPaolo Bank ce a avut loc în trimestrul IV 2012. În primul trimestru al anului 2013, numărul instituţiilor de credit s-a mărit datorită intrării pe piaţa românească a băncii TBI Bank EAD Sofi a, prin deschiderea unei sucursale locale. În sistemul bancar românesc activează 41 de instituţii de credit, dintre care: 27 cu capital majoritar privat străin, 2 cu capital majoritar privat autohton, 2 bănci cu capital integral sau majoritar de stat, 9 sucursale ale băncilor străine; acestora li se adaugă şi o organizaţie cooperatistă de credit (Tabelul 3.2.).

Pe parcursul anului 2012, 27 de instituţii de credit din UE au notifi cat BNR intenţia de a oferi în mod direct servicii fi nanciare pe teritoriul României, în baza paşaportului european.

Tabel nr.5 Indicatori structurali ai sistemului bancar românesc

2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 Aug 2013

Număr instituţii de credit 39 42 43 42 42 41 40 41Număr instituţii de credit cu capitalmajoritar privat

37 40 41 40 40 39 38 39

Număr bănci cu capital majoritar străin,din care:

33 36 37 35 35 34 34 36

– sucursale ale băncilor străine 7 10 10 10 9 8 8 9Ponderea în total active a băncilorcu capital majoritar privat (%)

94,5 94,7 94,6

92,5 92,4 91,6 91,6 92

Ponderea în total active a băncilorcu capital străin (%)

88,6 88,0 88,2 85,3 85,0 83,0 89,8 90,8

Ponderea primelor cinci bănciîn total active (%)

60,3 56,3 54,3 52,4 52,7 54,6 54,7 54

Indicele Herfi ndahl-Hirschmann(puncte)

1 171

1 046

926 857 871 878 852 834

Sursa:BNR

Cota de piaţă în activele sistemului bancar a băncilor cu capital majoritar străin a cunoscut o creştere importantă în 2013, atingând valoarea de 90,8 la sută la fi nele lunii august 2013. Această creştere se datorează reclasifi cării unor bănci din grupa băncilor cu capital majoritar românesc în cea a băncilor cu capital majoritar străin. Ca urmare a acestor modificări, cota de piaţă a băncilor cu capital majoritar românesc s-a redus la jumătate (9,2 la sută în august 2013 comparativ cu 18,8 la sută în iunie 2012), devenind inferioară cotei băncilor cu capital majoritar francez şi grecesc (13,2 la sută şi respectiv 12,4 la sută la august 2013). Băncile cu capital majoritar austriac deţin, similar anilor precedenţi, cea mai mare cotă de piaţă în sistemul bancar românesc (38 la sută în august 2013).

În perioada iunie 2012 – iunie 2013, nivelul capitalului social aferent sectorului bancar românesc a rămas relativ constant, crescând cu aproximativ 100 milioane lei (0,37 la sută) prin aportul de capital efectuat de către sectorul privat. Ponderea capitalului social grecesc în

53

totalul capitalului social aferent sistemului bancar românesc se menţine pe prima poziţie (20,6 la sută), dar continuă trendul descendent început în 2010 (Grafi c 3.6.). Poziţia secundă este ocupată de capitalul social austriac (20,3 la sută), în timp ce capitalul social românesc ocupă a treia poziţie (20,1 la sută). Faţă de anul 2011, creşteri au fost înregistrate la nivelul ponderilor deţinute de capitalul social francez, maghiar şi cipriot, în timp ce capitalul social românesc şi cel grecesc au înregistrat ponderi în scădere.

6.Bibliografie

54

1. Nicolae Darcac, Monedă-Credit-Bănci,Editura Didactică și Pedagogica, București, 1994

2. Lucian Ionescu, Băncile și operațiunile bancare, Editura Economică, 19963. Constantin Anghelache, România anului 2003, Editura Sitech, 20034. www.scribd.ro 5. www.regielive.ro 6. www.bibliotecadigital.ro 7. www.bnr.ro 8. M. ISĂRESCU – Reflecţii economice. Pieţe, bani, bănci. Ed. Expert, Bucureşti, 2006,

p.1269. Legea nr.83 din 21 mai 1997 – pentru privatizarea societăţilor comerciale bancare la

care statul este acţionar – http://www.parlament.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=2940

10. N.DARDAC, T. BARBU – Monedă, bănci şi politici monetare, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005, p. 214

11. M. ISĂRESCU – Reflecţii economice *** Contribuţii la teoria macrostabilizării, Academia Română, Centrul Român de Economie Comparată şi Consens, 2006, p.177

12. N.DARDAC, T. BARBU – Monedă, bănci şi politici monetare, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005, p. 215

55