Argument.

Dreptul este un instrument durabil care se adaptează fără

întrerupere la noile realităţi ale societăţii pe care o

reglementează. Din acest punct de vedere, de la Pacea

Westfalică din 1648 – adesea prezentată ca actul care a dat

naştere la dreptul internaţional modern – fără nicio îndoială,

dreptul internaţional s-a schimbat în profunzime. În ciuda

acestui fapt, şi-a schimbat „natura”? În esenţă, este acesta

diferit în secolul al XXI-lea, în epoca mondializării, faţă de ceea

ce era în secolul al XVII-lea, la apariţia Statelor moderne

europene?

Lectura marilor texte ale dreptului internaţional contemporan

ar permite reflectarea acestuia: la început drept simplu, de

coexistenţă între entităţi rivale, dreptul internaţional are

tendinţa, în prezent să devină un veritabil „drept comun” în

ceea ce priveşte domeniul său de aplicare şi funcţiile sale.

În acelaşi timp, aceste aspiraţii la unitate par, fără încetare

contrazise de continuarea relaţiilor internaţionale bazate pe

forţă. Astfel, se instaurează o dialectică între un model

instituţional, care îndeamnă la instaurarea unei puteri

centralizate de constrângere superioră Statelor, şi o ordine

relaţională care pune în evidenţă egalitatea suverană ca

expresie ireductibilă a ordinului juridic internaţional.

Lista abrevierilor

AG

BCE

CEAdunarea Generală/General Assambly.

Banca central europeana.

Comunitatea Europeana.CEDOConvenţia Europeană a Drepturilor

Omului/European Convention for Human Rights.CIJ

C.P.ACurtea Internaţională de Justiţie.

Curtea Permanenta de ArbitrajCSCEConferinţa pentru Securitate şi Cooperare în

Europa.DUDODeclaraţia Universală a Drepturilor Omului.ECOSOC

F.M.I.Consiliul Economic şi Social.

Fondul Monetar International.GATTAcordul pentru Tarife şi Comerţ/General

Agreement on Trade and Commerce.ICJInternaţional Court of Justice.ICNUR

I.D.I.Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi.

Institutul de Drept International.ONUOrganizaţia Naţiunilor Unite.OSCE

O.M.I.

O.U.A,

P.E.S.C.

S.N.

T.M.I.Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa

Organizatia Maritima Internationala.

Organizatia Unitatii Africane.

Politici Europene de Securitate Comuna.

Societatea Natiunilor.

Tribunalul Militar International.TPIYTribunalul Internaţional pentru fosta

Iugoslavie.UE

U.N.E.S.C.O.Uniunea Europeană.

Organizatia Natiunilor Unite pentru Educatie,stiinta si Cultura.WTOOrganizaţia

Mondială a Comerţului/World Trade Organization.

SECŢIUNEA I-A

ORIGINILE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC ŞI A SISTEMUL INTERNAŢIONAL

.

TERMENI JURIDICI:

Dreptul ginţilorOriginea în dreptul roman (jus gentoum) vizează dreptul comun al

tuturor popoarelor (oamenilor), a revenit la începutul secolului al XVII-

lea la denumirea actuală de drept interstatic, înainte de a fi înlocuit în

secolul XIX-lea cu expresia drept internaţional public. Mai târziu, în

lucrarea „Dreptul ginţilor” a lui Georges Scelle, vorbeşte despre un

drept al statelor şi se adresează persoanelor ca fiind primele subiecte de

drept.

Dreptul internaţional Ansamblul normelor juridice care desemnează relaţiile dintre

subiectele de drept internaţional. El se împarte în 2 ramuri: public şi

privat.

Drept internaţional privatDesemnează normele juridice ce se stabilesc între persoane

private, care îşi crează propria lor ordine juridică transnaţională în

materie comercială, „lex mercatoria” şi care influenţează dreptul

naţional.

Drept internaţional publicAnsamblul regulilor aplicate în raporturile dintre subiectele

comunităţii internaţionale. Mult timp se limita doar la relaţiile dintre

state, apoi s-a extins la organizaţiile internaţionale create de aceste

state, înainte de a cuprinde în mod egal persoanele private şi de

asemenea indivizii.

Dreptul internaţional cutumiarDreptul internaţional dezvoltat prin practica statelor.

Consiliul de SecuritateConsiliul de Securitate este, tehnic cel mai puternic organ al

Naţiunilor Unite şi una dintre atribuţiile sale primare este de menţinere

a păcii şi securităţii mondiale. Până în momentul actual are 15 membrii

incluzându-i pe cei 5 membrii permanenţi - China, Franţa, UK, SUA şi

Rusia - care au drept de veto la orice rezoluţie importantă. Consiliul

poate impune sancţiuni militare sau economice statelor delicvente.

Forte armate

Se utilizeaza la singular sau la plural. Fortele armate ale unei

parti in conflict,compun toate fortele,formate din grupari si

mijloace,corpuri de voluntari sau ale corpuri organizate,constituite

pentru lupta,subordonate unui comandament responsabil pentru

conduita lor si supuse unui regim de disciplina interna.

Jus ad bellum Traducere din latina;dreptul de a purta razboi.Traducere in sens

juridic;dreptul pe care statele il au de a recurge la razboi.

Naţiunile Unite Succesoare Ligii Naţiunilor Unite cu sediul principal în New York şi

birouri în întreaga lume: Geneva, Viena. Carta Naţiunilor Unite este

considerată „Constituţia Organizaţiei” dar ca şi tratat este de asemenea

o sursă majoră de reguli actuale ale dreptului internaţional. Are şase

organe principale:

Adunarea Generală: poate prelua iniţiative care să acopere toate

activităţile Naţiunilor Unite. Rezoluţiile sunt adoptate de votul

majorităţii. Se întruneşte anual, de obicei în New York.

Consiliul de supraveghere: responsabil cu supravegherea

teritoriilor care nu au o guvernare proprie, supraveghind eventuala

lor independenţă.

Consiliul Economic şi Social: responsabil cu activitatea Naţiunilor

Unite în domeniul afacerilor economice şi sociale incluzând

responsabilitatea generală pentru drepturile omului.

Secretariat: responsabil de munca de zi cu zi a conducerii

Organizaţiei. Seful său este secretarul general şi este şi şeful

organizaţiei. Reprezintă o însumare de servicii civile internaţionale.

Fiecare membru al Naţiunilor Unite este membru al Adunării cu un

vot.

STRUCTURA SOCIETĂŢII INTERNAŢIONALE

DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC

Relaţiile între state şi subiectele lor derivate.

ORGANIZAŢIILE INTERNAŢIONALE.

STATELE.DREPTUL TRANSNAŢIONAL

Relaţiile dintre diferite entităţi care se manifestă în sistemul internaţional.

ORGANIZAŢIILE INTERNAŢIONALE.

STATELE.

ÎNTEPRINDERILE MULTINAŢIONALE, ALŢI AUTORI NON-ETATICI DREPTUL INTERN

Relaţiile între „les personnes”relevate in ordinea juridica nationala.

STATELE.

ÎNTEPRINDERILE, ONG, ŞI ALŢI AUTORI NON-ETATICI INDIVIDUALI.DREPTUL

INTERNAŢIONAL PRIVAT.

Relaţiile dintre persoanele private, relevante ordinea juridica nationala.

INTEPRINDERILE

INDIVIZII.

SUMAR:

ORIGINILE DREPTULUI ŞI SISTEMULUI INTERNAŢIONAL, DEFINIŢII,

CONCEPTE

Dreptul internaţional cuprinde un sistem de reguli şi principii care

guvernează relaţiile dintre state şi alte subiecte ale dreptului

internaţional. El operează alături de diplomaţia internaţională, politici şi

economii.

Emmanuel Decaux defineşte dreptul internaţional public ca fiind ...

ansamblul de reguli aplicabile relaţiilor dintre subiectele comunităţii

internaţionale.

Norma de drept internaţional public, este o regulă de conduită, stabilită

prin acordul de voinţă al subiectelor sale, fie pe cale cutumiară (normă

nescrisă), fie pe cale convenţională (normă scrisă). Normele stabilesc, în

primul rând, drepturile şi obligaţiile subiectelor acestui drept în relaţiile

internaţionale.

Cel mai concludent argument privind existenţa dreptului şi al sistemului

internaţional este că membri comunităţii internaţionale recunosc că

există un corp de reguli şi principii obligatorii denumite drept

internaţional. Statele cred în existenţa legii internaţionale.

În timp ce dreptul internaţional n-a fost niciodată dependent sau

constrâns de un sistem internaţional de absenţa „politicilor de forţă”

sau de competenţa obligatorie a Curţilor, rămâne totuşi un sistem de

drept activ şi eficient.

Astăzi societatea internaţională este mai independentă decât oricând,

iar volumul relaţiilor dintre state este în continuă creştere, iar dreptul

internaţional este chemat să asigure stabilitatea şi ordinea în societatea

internaţională.

Ar putea fi o greşeală să concluzionăm că dreptul internaţional

reprezintă un sistem perfect. El ar trebui reformat şi extins. Se

confruntă în general cu o lipsă de instituţii; conţinutul regulilor dreptului

internaţional sunt încă uneori incerte; statele pot opta sau pot ignora

atunci când interesele lor vitale sunt în pericol; statele pot aplica

regulile de bază ale acestuia cum ar fi interzicerea violenţei, fără frica

de a fi constrânse.

Forţa juridică a dreptului internaţional nu derivă din concepţia

tradiţională a legii, nu întotdeauna este bazată pe consens, sau din

dreptul natural, vine însă din nevoia de a se asigura că în societatea

internaţională se operează eficient şi sigur. Legea este rezultatul

comunităţii politice şi este necesară pentru buna funcţionare a societăţii

internaţionale.

Subiect, model; disertaţie.

Enunţ;

Evolutia si natura dreptului internaţional public.

Model;

Dreptul internaţional ca „drept comun”

Dreptul internaţional s-a schimbat în ceea ce priveşte domeniul său de

aplicare: din drept interstatal european, acesta s-a transformat într-un

drept al societăţii umane universale.

Dar, dreptul internaţional şi-a schimbat, de asemenea şi funcţia:

Statele nu se mai limitează la reglementarea relaţiilor acestora de

coexistenţă mai mult sau mai puţin pacifiste, ci se fixează pe scopuri

comune pe care acestea încearcă să le realizeze prin mijloace de

cooperare.

Schimbarea domeniului de aplicare a dreptului internaţional.

I. Dreptului internaţional „clasic” este dreptul modernităţii, acela al

unei lumi creştine divizate de „Reformă”. O lume în care se nasc Statele

în sensul modern al termenului, afirmându-şi suveranitatea în interiorul

acestora, dar şi în relaţiile pe care acestea le întreţin cu celelalte State.

Prin urmare, acest drept internaţional este în esenţă un „drept public

european”, necesar a reglementa coexistenţa între puteri concurente,

pe baza principiului echilibrului, care justifică divizarea Europei şi a

coloniilor. Acestea din urmă nu fac parte din societatea internaţională

reglementată de dreptul oamenilor. În plus, în secolul al XIX-lea, teoria

celor trei cercuri ale lui Lorimer rezervă umanităţii civilizate beneficiul

protecţiei dreptului internaţional, în timp ce relaţiile cu umanitatea

barbară şi umanitatea sălbatică sunt reglementate în esenţă de „dreptul

raţional”, înţeles aici ca acoperind câteva reguli minime ale umanităţii.

Dreptul internaţional este, de asemenea, un drept exclusiv

interstatal, care nu cunoaşte alte subiecte de drept decât Statele.

Regulile acestuia îşi găsesc fundamentul în voinţa Statului, în acordul

acestuia de a fi legat. Individul nu îşi are locul în acest sistem: acesta

este supus „sferei interne”, separată în mod clar de protecţia etanş a

„sferei internaţionale”.

- Evoluţia dreptului internaţional de la sfârşitul secolului XIX până în

zilele noastre traduce o expansiune orizontală şi verticală, în acelaşi

timp. Orizontală, deoarece diferitele valuri de colonizare duc la crearea

noilor State, care reclamă să li se aplice „dreptul public european”, ale

cărui frontiere se repliază progresiv, înainte de a dispărea total odată cu

formarea unui drept internaţional universal autentic. Verticală, în

măsura în care separarea, altădată, foarte clară între o sferă internă şi o

sferă internaţională devine din ce în ce mai vagă, determinând două

consecinţe.

Pe de o parte, un număr în creştere de activităţi în mod tradiţional

aparţinând „competenţei exclusive” ale Statelor sunt reglementate de

dreptul internaţional. Domeniul de aplicare material al acestuia este

într-o continuă creştere, consecinţă a progresului tehnologic, a

multiplicării metodelor de comunicare şi a schimburilor, şi, în sens mai

larg a fenomenului numit „globalizare”.

Pe de altă parte, dreptul internaţional nu se mai limitează la

reglementarea rapoartelor dintre State, ci ia în considerare noi subiecte,

şi nu doar subiecte „derivate” cum ar fi organizaţii internaţionale.

Astfel, indivizii devin titulari de drepturi şi obligaţii internaţionale, odată

cu dezvoltarea normelor şi mecanismelor privind drepturile omului. În

acelaşi mod, societăţile transnaţionale nu mai depind doar de dreptul

intern sau de dreptul internaţional privat, ci sunt părţi care intervin în

relaţiile internaţionale, prin contractele pe care le încheie cu Statele, dar

şi în incidenţele pe care le pot avea activităţile acestora asupra

economiei mondiale sau asupra mediului. De la dreptul interstatal

european am trecut progresiv la un drept universal care reglementează

relaţiile între toţi „actorii” relaţiilor internaţionale.

Dar nu numai domeniul de aplicare al dreptului internaţional s-a

schimbat. În sensul şi mai larg, funcţia dreptului internaţional

contemporan nu mai este aceeaşi cu cea a dreptului internaţional

„clasic”.

Schimbarea funcţiei dreptului internaţional;

- În The Changing Structure of the International Law (London, Stevens

& sons, 1964), Wolfgang G. Friedmann descrie trecerea de la un drept de

coexistenţă la un drept de cooperare. Este evident că funcţia dreptului

internaţional a evoluat.

În secolul XVIII, dreptul internaţional avea ca obiect reglementarea

relaţiilor între entităţi suverane care exclud orice supunere fată de o

autoritate externă. Aceste relaţii internaţionale au la bază o alternanţă

de pace şi războaie, care constituie, de asemenea, cele două capitole

principale ale dreptului internaţional: reglementarea confruntării pe

timp de conflict armat, cu jus in bello, şi dreptul de cucerire ca principiu

de dobândire teritorială, reglementarea coexistenţei între entităţile în

mod exclusiv, unele de altele pe timp de pace, cu relaţiile diplomatice şi

consulare, tratatele de prietenie şi de comerţ sau libertatea mării şi

aceastea, în aşteptarea conflictelor următoare. Dacă se poate vorbi de

„comunitate internaţională”, este doar într-un sens foarte restrâns,

înglobând puterile mari care, în cadrul „directivei europene” apoi a

„acordului european” garantează echilibrul sistemului.

Sfârşitul secolului XIX se caracterizează printr-o luare în considerare

crescândă a interdependenţei între State şi a necesităţii de a conduce

anumite activităţi în comun. La început, această punere în comun nu

implică decât domeniile foarte tehnice, cu diferite uniuni administrative,

apoi aceasta evoluează către proiecte mai largi de organizaţii mondiale

cu vocaţie politică. Societatea Naţiunilor şi Organizaţia Naţiunilor Unite

sunt rezultatul atât a unei conştientizări a insuficienţei principiului

echilibrului pentru a menţine pacea, precum şi a luării în considerare a

limitelor unei acţiuni ne-coordonate a Statelor, altfel spus a menţinerii

unui sistem anarhic a relaţiilor internaţionale.

- a fost împotriva voinţei Statelor ca o comunitate internaţională să ia

naştere progresiv, dacă se înţelege prin „comunitate” un ansamblu de

persoane care împart anumite valori juridice şi morale şi având ca scop

să transpună aceste valori în fapte. Această comunitate internaţională

este în prezent, în acelaşi timp, o realitate şi un mit, o dată şi un ideal.

Pe scara umanităţii există o anumită conştiinţă a comunităţii: dreptul

internaţional înregistrează prin intermediul anumitor valori juridice

ridicate la rang de principii generale ale dreptului internaţional sau

norme imperative cu caracter derogat (jus cogens) care schiţează o

ierarhie a normelor. Dar, în acelaşi timp, această conştiinţă nu se

manifestă aproape deloc decât în reacţie cu anumite fapte legate de

interdependenţă şi globalizare: catastrofe naturale, încălcări grave ale

drepturilor omului, penurii alimentare, epidemii…Aceasta nu pare a fi

atins stadiul unui construcţii pozitive în care orice individ ar putea să se

recunoască ca cetăţean al lumii înainte de a se afirma cetăţean al

statului său. Valurile de colapsuri identitare la care asistăm de la

sfârşitul războiului arată că timpul naţiunilor nu a ajuns încă la final.

Fără îndoială, evoluţia dreptului internaţional tinde spre o

instituţionalizare a „comunităţii internaţionale”. Dar, acest proces de

instituţionalizare pare a fi blocat, fără încetare de presiunile

unilateralismului, care bazându-se pe suveranitatea Statului, se înscriu,

pe deplin, în modelul „clasic” al dreptului internaţional.

Dialecticul relaţionalului şi a instituţionalismului

Rene-Jean Dupuy a descris evoluţia dreptului internaţional ca fiind

produsul unei dialectici constante între două modele: un model

relaţional care răspunde viziunii tradiţionale ale societăţii internaţionale

compusă din State deopotrivă suverane; şi un model instituţional care

imită dreptul statal centralizat şi dotat de instituţii apte să pună în

aplicare o putere de constrângere. Acestă dialectică „deschisă”, care nu

înţelege a anunţa victoria viitoare a unui model asupra altuia, permite o

mai bună înţelegere a evoluţiei dreptului internaţional, atât în funcţia sa

de creare (A) cât şi de aplicare a dreptului (B).

Schimbările în crearea dreptului

-Începând cu marile conferinţe de la Haga din 1899 şi 1907, care au

avut ca rezultat primele eforturi de codificare a dreptului internaţional,

„diplomaţia normativă” s-a instituţionalizat progresiv în cadrul

organizaţiilor internaţionale, reuşind astfel o centralizare relativă a

procesului de creare a dreptului.

Marile tratate multilaterale care reglementează toate aspectele vieţii

internaţionale sunt negociate în cadrul sau sub auspiciile organizaţiilor

internaţionale. Din ce în ce mai mult, în unele cazuri, dispoziţiile

acestora sunt utilizate ca reflectând dreptul pozitiv înainte de intrarea

lor în vigoare.

Dar nu sunt numai tratatele: alte tipuri de texte sunt, de asemenea,

adoptate în cadrul organizaţiilor internaţionale. Deşi nu sunt obligatorii,

acestea participă la un proces de maturizare al obiceiului internaţional

sau constituie repere ale convenţiilor viitoare. În unele cazuri, acestea

pot ele însele să constituie baza unor angajamente flexibile ale Statelor.

Instituţionalizarea diplomaţiei normative, făcând publice majoritatea

negocierilor facilitează, de asemenea, intervenţia unor noi actori ai

relaţiilor internaţionale: tot mai mult, Statele nu mai sunt singurii autori

ai normelor internaţionale, atunci când nu au rangul unor nume simple

nume împrumutate în beneficiul entităţilor private.

- În acelaşi timp, aceste evoluţii notabile nu au ca rezultat o

transformare veritabilă a modalităţilor de creare a dreptului

internaţional: cel puţin formal, organizaţiile internaţionale rămân

formate din State, care păstrează singure dreptul de vot în cadrul

întâlnirilor; convenţiile internaţionale, în ciuda pretenţiilor universale

rămân supuse pentru a intra în vigoare, după voinţa Statelor. În plus,

guvernele, păstrează în general, pe plan intern acapararea proceselor

de negociere – şi de decizie în instituţiile internaţionale. Slaba implicare

a Parlamentelor naţionale sau a cetăţenilor contribuie la menţinerea

unei separări între „sfera internaţională” şi „sfera internă” la care

răspunde distincţia între un drept intern supus exigenţelor democraţiei

şi un drept internaţional ce depinde doar de voinţa Statelor şi

neaccesibil voinţei cetăţenilor.

B. Schimbările în aplicarea dreptului

- Dacă logica comunităţii internaţionale se introduce cu uşurinţă în

cuvinte, aceasta se străduie să se impună din momentul punerii în

aplicare. Folosirea forţei în relaţiile internaţionale reprezenta, până la

începutul secolului XX tehnica dreptului comun de aplicare a dreptului

internaţional. Eforturile au presupus reducerea progresivă a domeniul

de aplicare a coerciţiei armate până la interdicţia totală prin Carta

Naţiunilor Unite. În paralel, s-a încercat să se pună în aplicare tehnici

instituţionale centralizate: mecanismul de securitate colectivă a

capitolului VII al Cartei Naţiunilor Unite constituie rezultatul acestor

tehnici şi rezumă toate contradicţiile. De fapt, interdicţia războiului,

îmbinată cu intimidarea nucleară a dus la o multiplicare a conflictelor

locale, mai ales, în general interne Statelor. Puterile s-au înfruntat cu

pioni interpuşi, făcând, în cincizeci de ani un număr considerabil de

victime fără ca de altfel a pune în cauză frontierele. Neutralizat în timpul

războiului rece, sistemul capitolului VII deserveşte, de circa zece ani ca

paravan comod pentru a legitima represalii unilaterale sau intervenţii

conduse de coaliţiile Statelor. Dar niciodată, potenţialurile acestora nu

au fost pe deplin realizate, iar tendinţa spre unilateralism a Statelor

Unite ale Americii nu lasă să se întrevadă nimic, care ar să conducă în

sensul întăririi acestuia.

- Dezvoltarea organizaţiilor internaţionale a încurajat, de asemenea

dezvoltarea mecanismelor suple de aplicare a dreptului, în special în

privinţa drepturilor omului sau a litigiilor comerciale, sub forma

„comisiilor de experţi independenţi”, organelor de anchetă sau

mecanisme de ghişeu. Neobligatorii, aceste tehnici de control nu sunt

totuşi mai puţin eficiente, în măsura în care acestea combină

flexibilitatea procedurilor şi a funcţionării cu o anumită rigoare în

interpretarea şi aplicarea dreptului. În plus, aceste mecanisme trebuie

să fie situate în contextul lor instituţional: astfel acestea par „lanţuri de

control” care provin dintr-o articulaţie între organele independente şi

organele interguvernamentale, permiţând astfel să se combine expertiza

juridică şi autoritatea politică. Astfel, în lipsa unei veritabile comunităţi

universale, sisteme deschise sunt juxtapuse în raport cu Statele care

sunt încă închise în ele însele. Dacă dreptul internaţional pare a fi în

curs de instituţionalizare, acest lucru se realizează într-o manieră difuză

şi nesigură. Nimic ce poate fi comparat cu instituţiile statale, nu a putut

fi pus în aplicare pe plan internaţional iar ideea lui Kant privind o

federaţie de State libere rămâne un ideal îndepărtat.

Concluzie

Dreptul internaţional depune eforturi pentru a îndeplini promisiunile

care sunt înscrise în principiile acestuia şi în scopurile care îi sunt

stabilite de State. Eforturilor de coordonare li se opune persistenţa

unilateralismului şi logica forţei. Acest lucru reiese în special pe timp de

criză. O veritabilă „schimbare de natură” a dreptului internaţional ar

implica nu doar trecerea la un „drept comun” autentic ci şi o

instituţionalizare mai forţată, cu trecerea de la o societate interstatală

la o „comunitate internaţională” veritabilă. Nu este sigur că dreptul

internaţional este în măsură să realizeze această schimbare. Noţiunea

de „Stat” pare prea legată în mod intrinsec de cea a unui teritoriu

delimitat în raport cu alte teritorii. Şi ne putem întreba, în mod legitim,

dacă o comunitate organizată este posibilă fără bază teritorială sau, mai

degrabă, având ca teritoriu planeta întreagă? Dat fiind că „organizaţia

internaţională”, adică construirea păcii prin drept este în prezent scopul

principal al dreptului internaţional. De altfel, dacă „schimbarea naturii”

nu este încă realizată în structurile dreptului internaţional – şi probabil

nu va fi niciodată – fără îndoială acesta constituie obiectivul major.

Răspundeţi la întrebările următoare:

Care este cadrul juridic de intervenţie în coaliţia reunită de Statele Unite

în Afganistan?

În baza documentelor de mai sus, descrieţi rolul Organizaţiei Naţiunilor

Unite, şi în special a Secretarului General şi al Consiliului de securitate,

în administrarea crizei din Afganistan înainte şi după 11 septembrie

2001?

1.De la Rezoluţia 1368 (2001), adoptată după atentatele din 11

septembrie 2001, Consiliul de securitate recunoaşte existenţa

„ameninţărilor privind pacea şi securitatea internaţională cauzate de

actele teroriste”. Se plasează deci fără îndoială – nu în mod explicit – în

cadrul capitolului VII din Carta Naţiunilor Unite, care permite adoptarea

din parte Consiliului a unui anumit număr de măsuri care se încadrează

în securitatea colectivă şi care implică sau nu forţa armată. Dar, în mod

simultan, Consiliul recunoaşte în cel de-al doilea alineat al preambulului

din aceeaşi rezoluţie „dreptul inerent la legitimă apărare individuală sau

colectivă în conformitate cu Carta” . Şi, în fapt, acţiunea militară a

Statelor Unite împotriva Afganistanului se va înscrie prin urmare în mod

explicit în cadrul dreptului natural la legitimă apărare, şi nu în cadrul

capitolului VII al Cartei .

Pe toată durata ofensivei militare împotriva bazelor Al- Qaeda pe

teritoriul afgan, Consiliul se va abţine să intervină limitându-se să

afirme, în rezoluţia 1373 din data de 28 septembrie 2001, dreptul la

legitimă apărare şi la sprijin,în rezoluţia 1386 din data de 20 decembrie

2001, „acţiunea internaţională întreprinsă pentru eradicarea

terorismului, conform Cartei Naţiunilor Unite”. NATO a confirmat la

rândul său această versiune de fapte, atunci când Secretarul general

Lord Robertson a decis să recurgă la articolul 5 al Tratatului Atlanticului

de Nors pentru prima dată în istoria Organizaţiei, în numele legitimei

apărări care marchează solidaritatea tuturor membrilor Alianţei cu un

Stat Membru victima a unei „agresiuni”.

Această serie de calificări, ridică o serie de dificultăţi.

a) mai întâi, conform articolului 5 din Carta, utilizarea legitimei apărări

vine ca răspuns la o agresiune armată. Or, nu este sigur în speţă că

putem califica atentatele din Statele Unite drept „agresiune armată” ,

acestea fiind înţelese ca o acţiune emanând de la unul sau mai multe

State, pe când este vorba aici de acţiuni teroriste. Cu toate acestea am

putut remarca că, într-o anumită modalitate, această problemă s-a

rezolvat prin sine pornind dela momentul în care o legătură foarte

strânsă a putut fi stabilită între reţeaua Al-Qaeda şi regimul taliban.

Totuşi, aici, încă mai există incertitudini, nu numai din cauza naturii

regimului taliban, care dacă reprezenta guvernarea de facto a

Afganistanului, nu era de altfel guvernarea de jure, dar si de asemenea,

luând în considerare definiţia însăşi a unei agresiuni armate. În acest

punct, se poate aminit pasajul din decizia pe fond a Curţii Internaţionale

de justiţie privind Activităţile militare şi paramilitare în Nicaragua şi

împotriva acesteia. (decizia din 27 iunie, p 103-104 § 195) care

nuanţează calificarea agresiunii atunci când autorii atacului sunt de

forţe inelage: „ Acordul pare astăzi general asupra naturii actelor care

pot fi considerate drept constituenţă ai agresiunii armate.. În special,

putem considera ca admis că, prin agresiune armată, trebuie să se

înţeleagă nu numai acţiunea forţelor armate regulate peste o frontieră

internaţională , dar „ trimiterea de către un Stat sau în numele său a

bandelor sau grupurilor armate, de forţă neregulată sau mercenari care

se pretează la acte de forţă armată împotriva unui Stat de o gravitate

care este echivalentă (între altele) cu o veritabilă agresiune armată

realizată de forţe regulate „ sau faptul de a se angaja într-o manieră

substanţială în cadrul unei astfel de acţiuni”. Această descriere, care

apare în articolul 3, alienatul g) a definiţiei agresiunii anexată la

rezoluţia 3314 (XXIX) a Adunării Generale, poate fi considerată ca

expresie a dreptului internaţional cutumiar. Curtea nu vede niciun motiv

să refuze admiterea că în dreptul internaţional cutumiar interzicerea

agresiunii armate poate să se aplice trimiterii de către un Stat a

bandelor armate pe teritoriul altui Stat , dacă operaţiunea este astfel,

prin dimensiunea şi efectele sale, încât să fi fost calificată agresiune

armată, şi nu simplu incident de frontieră, dacă ar fi fost rezultatul

forţelor armate regulate. Dar Curtea nu consideră că noţiunea de

„agresiune armată” poate acoperi nu numai acţiunea bandelor armate

în cazul în care această acţşiune capată o amploare specială, dar şi un

sprijin pentru rebeli, sub forma livrării de armament sau asistenţă

logistică sau altele. Putem vedea într-un astfel de sprijin o

ameninţaresau folosirea forţei, sau echivalentul unei intervenţăă în

afecrile interne sau externe ale altor State” încălcări ale dreptului

internaţional bineînţeles grave, dar care nu justificau folosirea legitimei

apărări de către Statul victimă.

Pentru a califica atentatele de la 11 septembrie de agresiune armată, ar

trebui deci determina cu precizie gradul de implicare al regimului taliban

în pregătirea şi comiterea atentatelor , altfel spus gradul de

complexitate între talibani şi Al-Qaeda. Putem nota că Consiliul de

Securitate vorbeşte de agresiune , menţionând „actele teroriste” sau

„atacurile teroriste” pentru a justifica punerea în aplicare a „dreptului

inerent la legitimă apărare”.

Rezolvagti urmatoarele teste-grila;

Raporturile juridice care se nasc din contractele incheiate

intre un stat si societati transnationale cad sub incidenta:

a) dreptului international public;

b) dreptului intern;

c) dreptului transnational.

Normele dreptului international sunt create,in

principal,de catre:

a) organizatiile internationale;

b) state;

state si alte subiecte de drept international.

Dreptul international public este o ramura a:

a) dreptului international privat;

b) dreptului transnational;

c) autonoma.

Parintele dreptului international public este:

a) Hugo Grotius;

b) Francisco de Vitoria;c) Georg Frederic Martens.

SECŢIUNEA II-A

SURSELE (IZVOARELE) DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

Cutuma internaţională

Poate fi definită ca normă nescrisă care decurge dintr-o practică

generală, acceptată ca drept (art.38 statutul C.I.J.). Distingem, de

asemenea, un element material al Cutumei şi un element moral

(precedente atestate de practică) – „opinio juris sivie necessitas”.

Curtea Internaţională de Justiţie

Este un organ judiciar primordial al Naţiunilor Unite investit cu

rezolvarea paşnică a disputelor potrivit dreptului internaţional. Este

succesoarea Curţii Permanente de Justiţie.

Comisia de drept internaţional

Este un corp investit de către Naţiunile Unite cu dezvoltarea şi

codificarea dreptului internaţional are în componenţă 34 de membrii

independenţi reprezentând sistemele legale majore din lume.

Propunerile sunt schiţate de către un raportor special, şi apoi modificate

şi adoptate ca proiecte de articole.

Dreptul internaţional cutumiar

Dreptul internaţional dezvoltat prin practica statelor.

Dreptul convenţional

Ansamblul obligaţiilor decurgând din tratatele şi acordurile

existente între state. În opoziţie cu dreptul internaţional general.

Dreptul internaţional general

Ansamblul principiilor de drept internaţional şi de norme cutumiare

nescrise.

Gentlemens's agreement

Expresia poate avea două sensuri total diferite; act informal, acord

politic, care leagă părţile fără a crea obligaţii juridice, dar de asemenea

un acord în formă simplificată (un act noncovenţional).

Jus cogens

Reprezintă norme superioare care se pot impune peste voinţa

statelor. Anumite reguli fundamentale de drept cutumiar nu pot fi

modificate printr-un tratat.

Jus ad bellum.

Traducere din latina;Dreptul de a purta razboi.In sensul

dreptului;Dreptul statului de a recurge la razboi.

Jus in bello

Traducere din latina;dreptul razboiului.Termenul desemneaza un

corp de regului juridice care se aplica in caz de conflict armat in relatiile

dintyre beligeranti si stabilesc conduita pe timpul

ostilitatatilor;iglobeaza deasemenea,intr-o acceptiune mai larga si

relatiile dintre beligeranti si neutrii.

Corp de reguli sistematizat de drepturi juridice ale beligerantilor si

ale neutrilor in timpul conflictului armat,cuprinzind legile si cutumele

razboiului,dreptul international umanitar si dreptul

neutralitatrii.Termanul jus in bello este opus lui Jus ad bellum,care

stabileste permisiune recurgerii la forta.

Opinio juris

O componentă necesară în formarea dreptului cutumiar. Credinţa

că activitatea unui stat este legal obligatorie, este factorul care

transformă practica în cutumă şi o interpretează ca fiind o parte a

dreptului internaţional.

Instrumente

Elemente formale ale unui tratat în opoziţie cu negocierea care

corespunde cu conţinutul acordului. În opoziţie de asemenea actul în

sens notarial ca sursă şi normă în sens substanţial, atâta timp cât

obligă.

Pacta sunt servanda

Literar - angajamente care trebuie respectate; Obligaţia părţilor în

respectarea cu bună credinţă a tratatelor. Toate tratatele în vigoare

leagă părţile şi trebuie să fie executat cu bună credinţă. Principiu

general de drept, având acelaşi fundament cu tratatul.

Rezerve

Declaraţia unilaterală a unui stat venind să modeleze aportul unui

angajament convenţional (art.2 Convenţia de la Viena). Distingem cel

puţin în teorie o declaraţie interpretativă care precizează aportul

angajamentului şi prezerva care modifică substanţa obligaţiei asumate.

Tratat

Acord internaţional încheiat între 2 sau mai multe state sau

organizaţii internaţionale (art.2 Convenţia de la Viena). Termenul de

acord, convenţie, pacte, sunt sinonime în dreptul internaţional.

Tratatul internaţional

Reprezintă în sens larg - un acord de voinţă, o înţelegere - care se

încheie între membrii comunităţii internaţionale şi care este destinată să

producă efecte în dreptul internaţional.

Tratatul constitutiv

Statutul ONU, acte constitutive CARTA,... Să nu se confunde cu

tratatele adoptate de o singură organizaţie internaţională (art.5

Convenţia de la Viena).

SUMAR

SURSELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

Punctul tradiţional de plecare în abordarea surselor dreptului

internaţional public îl constituie Art.38 din Statutul Curţii

Internaţionale de Justiţie.

Tratatele internaţionale. Tratatele internaţionale sunt numai modalităţi

prin care statele pot crea în mod deliberat lege internaţională.

Tratatele pot fi bilaterale (între două state) şi multilaterale (între mai

multe state) şi de obicei ele sunt rezultatul unor lungi şi dificile

negocieri. Tratatele obligă doar statele care devin părţi ale Tratatului,

dar tratatele mai pot promova dezvoltarea legii cutumiare.

Legea cutumiară internaţională este acea lege care derivă din practica

sau obiceiurile statelor şi stă la baza legilor moderne ale naţiunilor.

Legea cutumiară derivă din practica uniformă, generală şi consistentă

a statelor, împreună cu convingerea că această practică este

obligatorie (opinio juris). În general tratatul poate modifica sau

înlocui legea cutumiară, dar sunt câteva reguli fundamentale ale legii

cutumiare (regulile jus cogens) care nu pot fi schimbate de tratate.

Principiile generale ale dreptului internaţional. Acestea cuprind legi

provenite din surse ca: doctrinele legii naturale, regulile comune din

întreg sistemul legal, principiile egalităţii, principiile generale ale

dreptului internaţional.

Deciziile judiciare - putem spune a fi „înţelesuri subsidiare” pentru

determinarea legii, deşi în practică asemenea decizii joacă un rol mult

mai direct în clarificarea surselor legii. Ele includ deciziile Curţii

Internaţionale de Justiţie, deciziile altor tribunale internaţionale, cum

ar fi Curtea Penală Internaţională, Curtea Permanentă de arbitraj,

Tribunalul Internaţional al dreptului mării, deciziile curţilor naţionale

în chestiuni de drept internaţional.

Scrierile publiciştilor. Acestea furnizează suportul pentru ale surse de

drept internaţional şi pot aduce clarificări în situaţii incerte. Sunt cu

siguranţă subsidiare.

Rezoluţiile Organizaţiilor internaţionale. Sunt omise de Art.38 ale

Statului C.I.J., dar pot juca un rol semnificativ în elucidarea legii

cutumiare, în dezvoltarea ei, în identificare lui opinio juris şi ajung la un

acord în probleme legate de constituţiile organizaţiilor. Ele includ

rezoluţii ale Consiliului de Securitate şi Adunării generale a Naţiunilor

Unite şi pot include rezoluţii ale organizaţiilor regionale.

Subiect,disertaţie

. Enunţ;

Este jus cogens greu de găsit?

Model;

Exceptând articolului 38 al statutului Curţii internaţionale de justiţie,

o mare confuzie planează asupra problemei surselor dreptului

internaţional. De fapt, alte „surse” sunt adăugate enumerării articolului

38: principiile generale ale dreptului internaţional, actele unilaterale ale

Statelor şi ale organizaţiilor internaţionale şi chiar, într-o anumită

măsură, jurisprudenţa….. Atunci când se abordează problema unei

ierarhii a normelor în dreptul internaţional, cu problema jus congens nu

se întâmplă altceva decât să sporească confuzia. Pentru prima oară,

conceptul a fost consacrat în trei articole ale convenţiei din Viena

privind dreptul tratatelor din 1969 (art. 53, 64 şi 71).

Dar convenţia se concentrează asupra funcţiei „normelor imperative

ale dreptului internaţional general”: orice tratat care intră în conflict cu

una dintre aceste norme este nul. În schimb, aceasta lasă de o parte

problema originii sau conţinutului acestor norme, adoptând o simplă

definiţie la o primă abordare tautologică: „o normă imperativă a

dreptului internaţional general este o normă acceptată şi recunoscută

de către comunitatea internaţională a Statelor în contextul său ca şi

normă de la care nu se permite nicio derogare şi care nu poate fi

modificată decât printr-o nouă normă a dreptului internaţional general

având acelaşi caracter.

Se ştie că este această indeterminare care a determinat Franţa să fie

primul stat care a votat împotriva convenţiei de la Viena. De fapt, pentru

Franţa era mai bine să abandoneze chiar ideea de „jus cogens” decât să

asigure o noţiune de negăsit, mai ales atunci când această noţiune

putea fi utilizată ca armă politică de către Statele recent independente

pentru a repune în discuţie anumite tratate considerate contrare

intereselor lor sau pentru a impune noi norme imperative fără

consimţământul explicit al Statelor implicate.

Treizeci de ani după aceste controverse, definiţia problematică a

convenţiei din Viena pare să fi găsit o dublă formulare „ în acelaşi timp

imanentă şi transcendentă” la început cu apariţie regulii în tratate de

codificare cu vocaţie universală (I); apoi, mai târziu „recunoaşterea” de

către judecătorul internaţional care vine să „obiectiveze” norma

convenţională pre-existantă (II). Astfel, se ajunge la o „listă” precisă de

norme de jus cogens care contribuie la transformarea acestui concept

într-o realitate juridică, permiţând o reevaluare a opoziţiei principiului

care a caracterizat, îndelung, poziţia Franţei.

I. Formularea imanentă a jus cogens prin intermediul tratatelor cu

vocaţie universală.

Integrarea anumitor norme în convenţiile cu vocaţie universală este

semnul unei opinio juris accentuată, caracteristică normelor de jus

cogens (A). În acelaşi timp, această recunoaştere se limitează la cercul

Statelor care fac parte din convenţia considerată, conform principiului

de efectului relativ tratatelor (B).

Formulare unei opinio juris accentuată

Un anumit număr de convenţii multilaterale au vocaţia de a se aplica

tuturor Statelor şi stabilesc norme, care prin generalitatea lor apar pe

fondul unei legislaţii universale. În aceste convenţii, unele norme sau

anumite principii sunt, în mod clar, acoperite de o autoritate superioară

aceleia normelor „obişnuite” ale dreptului internaţional.

Curtea internaţională de justiţie, în recomandarea sa consultativă

privind Rezervele convenţiei pentru prevenirea şi suprimarea

genocidului a relevat „trăsături speciale” ale convenţiei privind

genocidul: de fapt, pentru Curte „originile convenţiei revelă intenţia

Naţiunilor Unite de a condamna şi reprima genocidul ca „o crimă a

dreptului uman” implicând refuzul dreptului la existenţa grupelor umane

întregi, refuz care bulversează conştiinţa umană, impune pierderi mai

umanităţii şi care este contrar legii morale şi spiritului precum şi

scopurilor Naţiunilor Unite (Rezoluţia 96 (I) a Adunării generale, 11

decembrie 1946).”

Prin urmare, convenţia viza insituirea între Statele părţi a

interzicerii absolute a genocidului. Chiar dacă este vorba de o

consecinţă indirectă, nu putem deduce că o convenţie încheiată între

două sau mai multe State care ar avea ca obiect comiterea unui genocid

ar fi nulă?

Acelaşi raţionament poate fi luat în considerare privind alte

infracţiuni create în mod convenţional, precum sclavia, discriminarea

sau tortura, dar şi privind principii fundamentale ale dreptului

internaţional, precum principiul interdicţiei recursului la forţă şi

principiul dreptului popoarelor să dispună ele însele, prezente în Carta

Naţiunilor Unite.

Calificarea de jus cogens poate fi dedusă, fără îndoială, în unele cazuri

din regimul obligaţiilor convenţionale în cauză, chiar dacă, în acest sens,

este mai convenabil să se avanseze cu prudenţă. Astfel, în instrumentele

privind drepturile omului, faptul că unele drepturile sunt declarate

nederogabile în caz de circumstanţă excepţională, poate fi un indiciu

privind „importanţa” drepturilor în cauză, aşa cum arată Comitetul

drepturilor omului în Observaţia sa generală nr. 29 privind articolul 4 al

Pactului internaţional privind drepturile civile şi politice.

Dar natura tratatului ca instrument juridic implică în mod normal

ca recunoaşterea caracterului eminent al unui drept sau a unei obligaţii

să nu depăşească, prin importanţa sa, cercul Statelor părţi.

B. Importanţa normei formulate

„Un tratat nu creează nici obligaţii nici drepturi pentru un Stat terţ

fără consimţământul acestuia”. Aceastal este regula generală aplicabilă,

inerentă logicii tratatului, precum este codificată de articolul 34 al

convenţiei din Viena privind drepturile tratatelor din 1969. De aici

rezultă că un Stat terţ la tratat nu ar putea fi legat printr-o calificare

făcută în acest tratat conform căreia o anumită normă posedă un

caracter inderogabil. Această calificare nu leagă, în mod formal, decât

Statele părţi la tratat.

În acelaşi timp, o asemenea formalitate nu ia în considerare dinamica

multilaterală. De fapt, toate contribuie pentru ca norma recunoscută ca

nederogabilă într-o convenţie cu vocaţie universală să devină efectivă în

raport cu toate Statele. Procesul de elaborare a convenţiilor

multilaterale, în primul rând – care se derulează în esenţă în cadrul

organizaţiilor internaţionale – duce la implicarea unei mari majorităţi a

Statelor comunităţii internaţionale, cum arată, de exemplu, de curând,

procesul de elaborare al statutului Curţii penale internaţionale.

O sută şaizeci de State au fost prezente la Conferinţa de la Roma, care în

iulie 1998 s-a încheiat cu adoptarea statutului. Chiar dacă anumite

State s-au opus adoptării acestui text, sau pur şi simplu s-au abţinut,

toate statele prezente au participat le negocieri, exprimându-şi

consensul general asupra faptului că anumte acte sunt astăzi

inaceptabile pentru comunitatea internaţională în ansamblul său. Durata

procesului însuşi- din 1994, datează de la transmiterea de către Comisia

de drept international a proiectului de statut a Adunării Generale până

în 1998- atestă caracterul substanţial al negocierilor care au avut loc

între State şi maturitatea care a rezultat. Cel mai adesea, în mod egal,

convenţiile de codificare reiau pe larg obligaţiile cutumiare anterioare,

ranforsând astfel normele generale care au ca rezultat legătura dintre

state, fie că au ratifiat sau nu convenţia în cauză.

În plus, anumite norme au incontenstabil o valoare iminentă: în acest

caz, se ajunge ca conţinutul normei să provoce, la termen, o adunare a

majorităţii Statelor la convenţie considerată, a domoli tensiunile care au

marcat negocierea. Acest proces a fost perfect pus în valoare de către

Curtea internaţională de justiţie în avizul său consultativ din 8 iulie 1996

privind Legalitatea ameninţării sau folosirii armelor nucleare relativ la

regulile de drept umanitar: „Este, fără îndoială, pentru că un număr

mare de reguli umanitare aplicabile în conflictele armate sunt atât de

fundamentale pentru respectarea persoanei umane şi pentru

„considerente elementare de umanitate” (...) faptul că Convenţia IV de

la Haga şi convenţiile dela Geneva au beneficiat de o largă adeziune a

Statelor (§79).

Or, după cum se exprimă Curtea, în acelaşi aviz, numărul crescut de

ratificări a unei conventii normative generale stă mărtuie a faptului că

cea mai mare parte, dacă nu totalitatea nomrelor conţinute în convenţie

au dobândit un caracter cutumiar. (§79).

Nu le rămâne judecătorilor decât să constate „existenţa normelor

generale de drept public internaţional public cuprinzând de asemenea

procesul de obiectivizare.

Formularea transcendentă a jus cogens datorită recunoaşterii de către

dreptul internaţional

Judecătorul a rămas pentru mult timp foarte prudent în lucrarea sa de consacrare

a normelor de jus cogens. Menţiunile directe, care utilizează chiar ?i termenii de

„Norme imperative de drept internaţional” sau de jus cogens, s-au

multiplicat în ultimii ani ( Totuşi, nu trebuie să ignorăm faptul că această

evoluţie a fost pregătită cu mult timp în urmă de numeroase consacrări

implicite, fie prin intermediul consacrărilor implicite pe care trebuie să le

distingă.

Aportul consacrărilor implicite

Curtea Internaţională de Justiţie a utilizat de fapt în mai multe ocazii

concepte asemănătoare cu „jus cogens”, în măsura în care toate au

legătură cu noţiunea de „ordin public internaţional”.

Curtea a consacrat de la început existenţa valorilor juridice eminente în

ordinul juridic internaţional. În ceea ce priveşte „Districtul Corfu ”,

Curtea a respins astfel convenţia VI de la Haga, ca fondament al unei

obligaţii a Albaniei de a informa Regatul Unit cu privire la existenţa

minelor în apele sale teritoriale, în favoarea „consideraţiilor elementare

ale umanităţii” , valabile în afara tuturor legăturilor convenţionale şi ”şi

mai ferme pe timp de pace decât în timp de război” (hotărârea din 9

aprilie 1949 pag. 22). În acelaşi mod, în opinia sa cu privire la „Rezervele

la convenţia pentru prevenirea şi suprimarea crimelor de genocid”,

Curtea subliniază că unul dintre scopurile urmărite de convenţie constă

în „confirmarea şi sancţionarea celor mai elementare principii morale ”,

principii care, spune ea, cele mai importante „sunt principii recunoscute

de către naţiunile civilizate ca obligarea Statelor însuţi în afara oricărei

legături convenţionale” (opinia din 28 mai 1951, pag. 24). Acest caracter

al principiilor invocate, fie „moral” sau „elementar”, permite în mod cert

a se deduce caracterul acestora inderogabil în drept internaţional.

Un alt aspect al ordinului public este invocat de Curte prin noţiunea de

„obligaţie erga omnes”, consacrată în mod clar prin hotărârea sa,

„Barcelona Traction Light and Power Company Limited”: în această

hotărâre, Curtea stabileşte de fapt că o „diferenţă esenţială” trebuie

făcută între „obligaţiile Statului faţă de comunitatea internaţională în

ansamblu şi cele car e i-au naştere cu privire la un alt Stat, în cadrul

protecţiei diplomatice”. Curtea a subliniat „importanţa drepturilor în

chestiune ”, pentru a deduce de aici că „toate Statele pot fi considerate

ca având un interes juridic pentru ca aceste drepturi să fie protejate” şi

că „obligaţiile despre care este vorba sunt obligaţii „erga omnes”.

Nerăbdătoare în a-şi exprima opinia, Curtea oferă câteva exemple într-

un faimos „obiter dictum”: „excluderea din lege a actelor de agresiune

şi genocid, dar şi a principiilor şi regulilor c privire la drepturile

fundamentale ale persoanei umane, inclusiv protecţia împotriva practicii

sclaviei şi discriminării rasiale”. (hotărârea din 5 februarie 1970,

pag.32).

Noţiunea de „obligaţie erga omnes ” va fi reluată ulterior în cazul

„Timorul oriental”, în legătură cu dreptul popoarelor de a dispune de ele

însuşi:în această hotărâre, Curtea estimează „că nu există nimic de

repetat cu privire la afirmaţia Portugaliei”, conform căreia acest

principiu este un drept opozabil erga omnes. Această adaugă că acesta

constituie „unul dintre principiile esenţiale ale dreptului internaţional”,

apropiindu-se în mod considerabil de noţiunea de „normă imperativă”

(hotărârea din 30 iunie 1995,§ 29).

Deci, ambiguitatea este cultivată de Curte, care nu separă niciodată cu

adevărat caracterul „obiectiv” al normei de „importanţa sa” sau de

caracterul său esenţial. Această ambiguitate este accentuată în opinia

consultativă privind Legalitatea ameninţării cu sau a utilizării armelor

nucleare, unde Curtea vorbeşte, cu privire la principiile de drept

umanitar, de „principii cardinale” (opera citată mai sus, § 78), dar în mod

egal şi de „principii inviolabile ale dreptului internaţional cutumiar” care

sunt impuse tuturor Statelor „care au ratificat sau nu au ratificat

instrumentele convenţionale pe care le exprimă § 79 ”. Acest joc despre

cuvinte aminteşte de întâlnirea ratată din 1979, cu privire la o

ordonanţă privind cererea indicând măsurile conservatoare luate în

cazul „Ostatici americani la Teheran”: textul francez menţionează

„obligaţiile imperative” ale dreptului in relaţiile diplomatice şi

consulare. Dar textul în engleză care constituie originalul, utilizează

acelaşi termen - „imperativ”- în timp ce traducerea de „normă

imperativă” în sensul de jus cogens este „peremptory norms”. Această

ambiguitate este caracteristică a rezervei Curţii cu privire la chestiunea

jus cogens. O astfel de rezervă nu va împiedica consacraţiile directe de

multiplicare.

Multiplicarea consacrărilor directe

De multă vreme, Curtea a evitat de fapt cu grijă să i-a parte la

divergenţa doctrinală care divizează Statele şi judecătorii în sine – ca

mărturie a opiniilor dizidente. Aceasta preferă să ocolească această

problemă, renunţă să interpreteze întrebările care i-au fost adresate în

mod restrictiv.

Astfel, în opinia sa consultativă cu privire la Legalitatea ameninţării cu

sau a utilizării armelor nucleare, Curtea a consacrat un paragraf întreg

explicării motivelor pentru care nu se va pronunţa cu privire la

caracterul de jus cogens al regulilor de drept umanitar: „Întrebarea de a

şti dacă o regulă face parte din jus cogens al regulilor are legătură cu

natura juridică a regulii respective”. Cererea pe care Ansamblul General

a adresat-o Curţii ridică întrebarea aplicabilităţii principiilor şi regulilor

de drept umanitar în caz de recurgere la arme nucleare şi aceea a

consecinţelor că acea aplicabilitate ar fi avut în mod cert legalitatea

recurgerii la aceste arme, dar ea nu ridică întrebarea că se ştia că ea ar

fi natura dreptului umanitar care s-ar fi aplicat în cazul utilizării armelor

nucleare. Curtea nu trebuia deci să se pronunţe cu privire la acest

aspect” (opera citată mai sus, § 83).

Până în anul 2006, singura evocare pozitivă şi directă a jus cogens, nu

rezulta că a fost luată o poziţie din partea Curţii: în cazul Activităţilor

Militare şi paramilitare din Nicaragua şi împotriva acesteia, de fapt,

Curtea s-a limitat să constate că cele două părţi aflate în litigiu au fost

de acord pentru a califica interdicţia utilizării forţei de regulă de jus

cogens. (hotărârea din 27 iunie 1986, § 190).

Dar din alte jurisdicţii, internaţionale sau interne, s-a arătat mult mai

îndrăzneţe în acest domeniu. Tribunalul Penal pentru fosta Iugoslavie a

consacrat de asemenea multe dezvoltări, în judecata sa făcută în cazul

Furundzija, în data de 10 decembrie 1998, pentru a demonstra

caracterul jus cogens al interzicerii torturii în dreptul internaţional.

Această judecată a fost apoi citată de Camera Britanică a Lorzilor în

cazul Pinochet, unde calificarea de jus cogens oferită interzicerii torturii

a jucat un rol cheie pentru a ridica imunitatea fostului preşedinte

chilian. Apoi, Curtea Europeană a drepturilor omului a citat una şi

cealaltă dintre deciziile în hotărârea Al-Adsani din data de 21 noiembrie

2001, fiindcă i-a fost cerut să se pronunţe asupra compatibilităţii

imunităţii acordate la un Stat străin în faţă tribunalelor britanice cu art.

3 din convenţia europeană ale drepturilor omului. Se dezvoltă astfel o

veritabilă dinamică legală în jurul jus cogens, fiecare jurisdicţie

susţinând calificarea sa pentru precedentele, devenite din ce în ce mai

numeroase. Recunoaşterea cea mai evidentă provine întotdeauna de la

Tribunalului de primă instanţă al Comunităţilor Europene, în hotărârile

Ahmed Ali Yusuf, Al Barakaat International Foundation şi Yassif Abdullah

Kadi: Tribunalul recunoaşte întâietatea normelor de jus cogens pe Carta

Naţiunilor Unite şi, prin cunoaştere, asupra rezoluţiilor Consiliului de

securitate luate în virtutea Capitolului VII. Acesta afirmă competenţa sa

pentru a controla legalitatea acestor rezoluţii şi al regulamentelor

comunitare luate pentru aplicarea acestora privind normele de jus

cogens asupra drepturilor fundamentale. Hotărârea nu a fost încă

confirmată de către Curte, dar constituie contribuţie importantă în

recunoaşterea normelor imperative în dreptul internaţional.

A fost dificil pentru Curte să stea de-o parte în această evoluţie.

Aceasta face pasul decisiv prin hotărârea din data de 3 februarie 2006,

făcută în „În cazul activităţilor armate pe teritoriul statului Congo”

(noua petiţie: 2002) (Republica democratică Congo. Ruanda ): interdicţia

genocidului este aici calificat în mod explicit de normele jus cogens. Dar

consecinţele pe care Curtea le trage din această calificare sunt

dezamăgitoare, deoarece aceasta admite valabilitatea rezervei din

Ruanda în art. IX din convenţia privind genocidul, o clauză

compromiţătoare care ar fi putut să îi ofere competenţa în acest caz.

Putem lua în serios o norma „imperativă”, când mijlocul de control care

ii este asociat de State rezultă ca fiind facultativ?

Concluzie

Dacă „jus cogens” nu mai este la fel de întemeiat ca acum 30 de ani -

când Franţa s-a ridicat împotriva acestei noţiuni care, după ea, era în

acelaşi timp imprecisă d.p.d.v juridic şi imprecisă neclară d.p.d.v. politic

– nu este pentru în totalitate dezvăluită. Metoda pentru a stabili normele

imperative de drept internaţional pare a fi în prezent stabilizată, prin

intervenţia atât a colectivului Statelor cât şi a judecătorului. Dar dacă

cel din urmă ezită din aproape în aproape să utilizeze calificarea de jus

cogens, ne pare pregătit să suporte toate consecinţele juridice. În plus,

consacrarea explicită rămâne în final limitată de două norme, şi anume

interdicţia genocidului şi cea a torturii. În sfârşit, rămâne de clarificat

legăturile întreţinute de diferitele tipuri de principii şi obligaţii invocate

– erga omnes, inviolabile, cardinale, elementare, morale etc. – şi

conceptul de jus cogens. Multiplicând astfel peri-frazele, calificările şi

categoriile, nu riscăm să pierdem din vedere esenţialul, de avea un

conţinut fără etichetă, obligaţiile influenţează toate Statele, fără

garanţiile apărute dintr-o recunoaştere din partea comunităţii

internaţionale, în ansamblu? Şi de a reduce relevarea normelor

imperative de drept internaţional?

TEST

Enunţ

Locul cutumei internaţionale în dreptul romanesc.

Rectificare

Raporturile între ordinul juridic internaţional şi ordinul juridic intern

sunt adesea rezumate prin alternativa simplă între două concepte:

monismul şi dualism. Primul concept percepe ordinul juridica ca un tot,

cu dubla consecinţă că normele de drept internaţional primează în mod

sistematic în faţa normelor de drept intern (o altă viziune a monismului

privind primarea dreptului intern constituie pur şi simplu o negaţie de

drept internaţional). Cel de-al doilea concept, în mod contrar,consideră

că cele două ordine juridice – intern şi internaţional – nu au legătură şi

că se supun unei logici distincte: în ordinul intern, rezultă că dreptul

internaţional nu poate fi aplicat decât într-o măsură transpunere, în

timp ce rangul său în ierarhia normelor este definit de dreptul naţional,

cel mai adesea de Constituţie.

Problema privind locul cutumei internaţionale în dreptul romanesc

demonstrează că realitatea este adesea mai complexă. Deoarece, dacă

dreptul cutumiar internaţional beneficiază de o aplicare directă în

ordinea juridica romaneasca - conform tradiţiei moniste – rangul său în

ierarhia normelor rămâne nedeterminat.

Intrebari,exercitii,aplicatii

Definiti izvoarele formale ale dreptului international?.

Care sunt elementele ce diferentiaza cutuma de tratat?.

Care sunt izvoarele principale ale dreptului international?.

Definiti cutuma internationala si comentati asupra elementuluyi

material(obiectiv)al acesteia.

Ce inseamna Opinio Jurius?.

Ce insean=mna doctrina in dreptul international?.

In ce conditii C.I.J. Va solutiona o cauza pe baza echitatii?.

Ce se intelege prin sintagma”principii generale de drept”?.

Rezolvati urmatoarele teste grila:

Prin art.38 di statutul C.I.J.,s-a urmarit:

a) stabilirea izvoarelor dreptului international;

b) enumerarea izvoarelor dreptului international;

c) reglementarea izvoarelor dreptului international.

Pentru a stabili elementele unei norme cutumiare se pot lua in

considerare:

a) actele organelor cu atributii in planul relatiilor internationale;

b) acte normative interne care nu au legatura cu problema respectiva;

c) opiniile exprimate de delegatii statelor la conferinte internationale.

Nu sunt izvoare de drept international:

a) hotaririle instantelor judecatoresti si arbitrale internationale;

b) principiile generale de drept;

c) doctrina.

Partile in litigiu au fost de acord cu solutionara cauzei pe baza echitatii

in practica:

a) Curtii Permanente de Justitie Internationala;

b) arbitrala;

c) Curtii Internationale de Justitie.

Nu sunt prevazute in art.38 din Statutul C.I.J.:

a) actele unilaterale ale statelor;

b) doctrina;

c) actele unilaterale ale organizatiilor internationale.

Ca acte unilaterale ale organelor organizatiilor internationale sunt

izvoare de drept:

a) actele care formeaza dreptul intern al organizatiei;

b) rezolutiile cu caracter juridic;

c) rezolutiile cu caracter de recomandare.

Rezolutiile Adunarii Generale a O.N.U. Se adopta prinL:

a) semnare;

b) vot;

c) consens.

Principiile au fost pentru prima oara,denumite „principiile

fundamentale”ale dreptului international prin:

a) Carta ONU;

b) Actul final al Conferintei pentru Securitate si Cooperare in

Europa,1975;

c) Declaratia 2625?1970 privind principiile dreptului international.

Cele trei exceptii de la principiul nerecurgerii la forta sunt:

a) pe baza hotaririi Consiliului de Securitate;

b) in cazul in care un stat parte refuza sa puna in aplicare o hotarire a

Curtii Internationale de Justitie;

c) in cazul executarii dreptului la autoaparare.

Normele imperative „Ius cogens”nu permit:

a) incalcarea:

b) derogarea;

c) modificarea.

Normele imperative nu sunt prevazute in:

a) Conventia de la Viena din 1969;

b) Carta O.N.U.;

c) Doctrina.

SECTIUNEA III-a

DREPTUL TRATATELOR

TERMEI JURIDICI;

Acept; a.Consimtamintul dat unei propuneri,unei pretentii,unei

proceduri,punerea in aplicare a unei norme internationale conventionale

sau cutumiare;

b, Expresia pozitiva a vointei,oferirea acordului,consimtamintului la un

tratat,la o rezolutie sau la un text international.Sinonim

cu;”consimtamint”,”asentiment”,”aprobare”,

c. Modalitatea de a consemna ca un stat a intrat sub incidenta unui

acord international;

d.Procedura determinata de ordinea constitutionala a unui stat,in

vederea legarii jurisprudentei acelui stat de un acord international. Acord de tutela; Acord intre un sta(autoritate insarcinata cu administrarea)si

ONU,pentru aducerea primului sub regim de tutela,in confomitate cu Art

12 din Carta ONU,un teritoriu anterior sub mandatul Natiunilor Unite.

Acord tacit;

Consimtamintul rezultat din absenta obiectiilor unei rezerve,opozitia

statelor parti a unui tratat,la pretentia unui stat non-semnatar de a

adera.

SUMAR;Dreptul tratatelor.. Dreptul tratatelor transforma o larga varietate de probleme. Sunt

norme care se confrunta cu intrarea in vigoare,interpretare,rezerve(ca

exceptii la specificul obligatiilor din tratat)precum si relatiile dinte

legaea tratatelor si cutuma.

. Tratatul poate fi privit ca obligatie legala a intelegerii deliberate,intre

doua sau mai multe subiecte de drept international care sunt

recunoscute ca avind capacitatea de incheia tratate. Tratatul este un

instrument guvernat de dreptul international,si odata intrat in

vigoare,partile au obligatii legale in spatiul dreptului international.

. Sunt si alte exemple de acte creatoare de relatii legale

Acestea includ declaratii sub incidenta Art.36(2),al CIJ,declaratii

unilaterale facute cu intentia de a avea efect legal ;acte cu efect legal

in dreptul national,si cte care dau nastere dreptului dretului cutumiar

international.

. Conventia de la viena privind dreptul tratatelor 1969,guverneaza

scrierea tratatelor pentru statele parti ale acestei Conventii si acum se

regaseste in dreptul cutumiar international.

. Prevederile Partii a-2-a a Conventiei de la Viena cuprinde reguli

pertinente privind crearea tratatelor de drept international,incluzind

finalizarea,felul si continutul precum si intrarea in vigoare.

. Rezervele-pot fi privite, fara indoiala ca declaratii unilaterale ale

statelor in momentul in care isi dau acordul de a fii legate(sau mai tirziu

daca Tratatul permite)si caresunt facute cuintentia de a modifica sau

exclude o obligatie rezultata din Tratat si care este obligatorie.In unele

cazuri Rezerva poate sa nu aiba efect(ex. Nu exclude sau modifica o

obligatie)pina cind a fost acceptata de celelalte parti ale Yratatului dar

acest lucru nu schimba catracterul sau esential de a fii Act

unilateral(Conventia de la Viena Art.2(1)D).

Rezervele pot fii iterzise printr-un Tratat sau li se pot aduce obiectii sau

pot fii acceptate de catre celelalte statye.O obiectie adusa unei rezerve

poate impiedica intrarea in k=legalitate a unui Tratat intre 2 state sau

poate aproape sa modifice o obligatie.

. Interpretarea Tratatului este guvernata de art.32 si 32 din Conventia

de la Viena iar aceste reprezinta Drepul cutumiar.Prioritate se da

sensului comun al termenilor unui Tratat in contextul lor.”Contextul in

care,”intelesul comun””urmeaza sa fie divizat include

preambululTratatului si chiae si acordurile dintre parti facute in legatura

cu Tratatul.In art.32 al Conventiei se explica utilitatea si travaux

preparatoires al Tratatului ca un ajutor la interpretarea sa. Acestea sunt

presupuse a fii modalitati suplimentarii si pot fii folosite pentru a

confirma sensul art.31

. Statele terte-Ca regula generala Tratatele sun obligatorii numai pentru

parti .Totusi uneori apar cazuri in care partile unui Tratat intentioneaza

sa confere drepturimsiobligatii unor state terte fara ca acestea din urma

sa devina parti ale Tratatului.

. Tratatul opozabil-conform art.59 al Conventiei daca toate partile unui

Tratat in cheie un Tratat ultyerior care are acelasi continut atunci primul

Tratat este considert nul daca aceasta a fost intentia partilor sau daca

prevederile primului Tratat sunt imcompatibile cu termenii celui din

urma astfel incit este imposibila aplicarea lor simultana.

. Jus cogens-Conform art.53 a Conventiei un Tratat este nul daca intra in

conflict co o lege Ius Cogens si conform art.64 un Tratat devine nul daca

intra in conflict co o lege deja existenta care aceeasi natura.

. Un Trtat i-a sfirsit printr-un numar de metode;Acordul

partilor;incalcarea din partea unei part;imposibilitatea

aplicarii;schimbarea fundamentala a circumstantelor.

. SECTUNEA IV-A

RAPORTUL DINTRE DREPTUL INTERNATIONAL PUBLIC SI DREPTUL INTERN AL STATELOR.

Schema clasica

CONSTITUTIE

TRATAT

(infra constitutional,supra legislativ)

LEGE

REGULAMENT

Schema de drept comunitar

CONSTITUTIE________________TRATATE EUROPENE

DREPT DERIVAT

(directive europene)

LEGE

REGULAMENT

DEFINITII TERMENI JURIDICI; . Fapt ilicit

In sensul art.19 din proiectul CDI,privind responsabilitatea

statelor,adoptat in prima lectura,este vorba despre un fapt ilicit care

rezulta din violarea de catre un stat a unei obligatii internationqle si

esentiale pentru salvarea intereselor fundamentale a comunitatii

internationale,aceasta violare fiind cunoscuta ca o crima pentru

comunitate,in intregul sau.

Sau;Element constitutiv al responsabilitatii internationale a unui stat.

. delict international.

Poate fii vorba despre o actiune a unei comisii sau de o omisiune.Acest

termen unic voluntar neutru, a fost preferat in terminologia

interna”greseala”,dar a fost pus in practica pentru a face distinctia intre

delict si crima internationala.

. Obligatii primare.

Norme substantiale ,reguli de fond care reglementeaza relatiile

internationale.

. Obligatii secundare.

Norme relative in formarea si aplicarea sau sanctionarea regulilor

primare,si noteaza obligatiile legate de sanctunea violarii normelor

primare.

. Reparatii;

Compnsatia unui prejudiciu suferit sub forma de reparatie morala-

constin intr-o violare-sau o reparatie materiala prin „restitutio in

integrum”Este vorba despre o reparatie cu titlu gratios fara a fii pus in

cauza obligatia internationala sau obligatia de a reparare care decurge

din violarea unei obligatii internationale.

. Restitutio in integrum

Literar „restituirea in natura”,restabilirea situatiei anterioare violarii

care vizeaza sa stearga toate consecintele actului ilicit.

SUMAR

Dreptul international si dreptul national

. Monismul. Teoria monista prevede ca dreptul international si dreptul

national reprezinta doua componente ale unui singur corp legiuitor

numit Lege. Legea este vazuta ca o singura etitate in care versiunea

nationala sau internationala sunt doar manifestari particulare.

. Dualizmul neaga faptul ca dreptul inernational si nternational

opereaza in aceeasi sfera desi accepta faptul ca amindoua se confrunata

cu rezolvarea acelorasi probleme.

. Dreptul inernational poate fii folosit in fata curtilor internationalre in

diferite feluri;ca sursa de drept;ca dovada a legaturii cu obligatiile

internationale ;pentru a definii conceptele utilizate in drteptul

international;ca o evidenta a faptelor si ca o componenta in decizia unui

Tribunal international.

. Incorporarea si transformarea-Conform doctrinei incorporarii o regula

drept international devine parte a dreptului national fara a fii nevoie de

adoptarea sa expresa de catre curtile locale sa leslativ.

. Regula de drept international este incorporata in dreptul national pur

si simplu pentru ca este o regula de drept international. Doctrina

transformarii pe de alta parte stipuleaza ca regulile de drept

international nu devin parte a dreptului national decit daca au fost

adoptate in mod expres de catre statul respectiv.

. Dreptul internationa nu este Ipso facto parte a dteptului national

SECTIUNEA. V-A

PERSONALITATEA, STATALITATEA SI RECUNOASTEREA IN DREPTUL INTERNATIONAL.

SUMAR;

Personalitatea,statalitatea si recunoasterea. . Un subiect de drept international este un corp sau entitate capabila

sa posede si sa exercite drepturi si obligatii potrivit

dreptuluiinternational.

. Principalele capacitati ale unui subiect de drept international sunt:

abilitatea de a sustine plingeri in fata curtilor;

sa fie subiect al unuia sau al tuturor obligatiilor impuse de dreptul

international;

de a avea capacitatea de incheia avorduri internationale valide;

de se bucura de unele sau e toate imunitatile fata de jurisdictia curtilor

nationale alealtor state.

. Dacă entităţile în discuţie sunt sau nu subiecte de drept

internaţional sau numai părţi al altor subiecte de drept internaţional

este o problemă care trebuie privită în funcţie de circumstanţele fiecărui

caz în parte, în special cererile făcute de o asemenea entitate, faptele

de bază privitoare la o a treia parte (terţă parte) care-şi manifestă

controlul asupra entităţilor, reacţia celorlalte state şi gradul de eficienţă

al administraţiei acestora.

. Statele sunt cele mai important si mai puternice subiecte de drept

international,art.1 conventia Monte Video pentru drepturile si obligatiile

statelor 1933,prevede ca statul ca subiect de drept international ar

tebui sa indeplineasca urmatoartele conditii:

populatie permanenta;

un teritoriu bidefinit;

o guvermnare proprie;

capacitatea de relationa cu alte state

. Importanţa recunoaşterii internaţionale, şi a acceptării din partea

celorlalte state este de la sine înţeleasă. Acceptarea unor personalităţi

internaţionale nu e nevoie să fie obiectivă la fel şi obligarea statelor

care nu şi-au dat acordul şi nici nelimitata ca timp sau ca factori

componenţi.

. Natura pertsonalitatii internationale este una relativa ca subiect

'poate avea anumite drepturi si obligatii in anumite scopuri,asta

insemnind ca statele nu sunt doar entitati teritoriale care pot fii privite

ca subiecte de drept internationale

. Comunitatea internaţională în sine, are nevoie şi interese,în special cu

privire la problemele de responsabilitate şi protecţie a persoanelor

împotriva regulilor de guvernare la care s-a recurs şi soluţionarea

conflictelor armate

. Exista mai multe organizatii internationale in prezemr decit oricind in

istoria dreptului international,ca urmare ele pot sa-si continuie sarcinile

care le-au fost atribuite si se potbucura intr-o oarecate masura de

personalitate lor internationala.

. Cel mai bun exemplu de personalitate a indivizilor in dreptul

international este responsabilitate pentru fiecare individ pentru crimele

de razboi crime impotriva pacii si umanitatii,ca o complectatre la

impunerea obligatiilor si responsabilitatilor indivizilor dreptul

international le garanteaza personalitatea sub forma unor drepturi.Cea

mai cunoscuta fii Legea privind drepturile omului.

. In cursul activitatilor lor comerciale statele intra in relatii nu numai

intre ele dar si cu companii si concerne din toata lumea.Ele se vor

bucura de personalitate pentru scopuri legate de aceste activitati daca

relatiile lor sunt guvernate de dreptul international.

. Potrivit teoriei declaratorii a recunoasterii ,cind un stat exisistent

recunoaste un al stat, se spune ca nu este nimic mai mult deit o

acceptate a unei legalitati preexistente.Acctul recunoasterii nu este

decisiv pentru noua entitate pentru a beneficia de statalitate pentru ca

acest statut este conferit doar de operarea in dreptul international.

. Teoria constitutiva,neaga faptul ca personalitatea internationala este

conferita de operarea in dreptul international actul recunoasterii este

privit ca o prconditie necesara existentei capacitatii de statalitate.

SECTIUNEA VI-A

RESPONSABILITATEA STATELOR.

SUMAR;

Responsabilitatea statelor

. Regulile responsabilitatii statului indica circumstantele in care un stat

va avea responsabilitate legala pentru violarea unei obligatii

internationale si va suporta consecintele ce decurg din aceasta.

. Responsabilitatea statului cuprinde 2 elemente;un act ilicit care este

imputabil statului .Responsabilitatea statului poate fi evitata daca

capabila sa se apere cu probe valide,daca nu consecinta responsabilitatii

este datoria de aduce o reparare si-sau de a suferii consecintele

responsabilitatii internationale.

. Daca un act sau o omisiune a unui organ sau a unui individ este

atribuita statului este o problema de drept international,in timp ce

dreptul international se poate folosii si de de reguli di dreptul intern sau

international pentru a se ajuta la luarea unor decizii,determinarea finala

tine tot de sistemul international.

. Este bine stiut ca incalcarera unei obligatii internationale care implica

responsabilitatea statului da nastere la consecinte legale iar acesta este

un principiu care isi are radacina in dreptul cutumiar.

. Nu orice prima fel de incalcare a unei obligatii legale atrage

responsabilitate legala.Dreptul international recunoate ,ca un stat poate

avea in apararea sa dovezi valide pentru a justifica o conduita

ilegala.Acestea sunt cunoscute ca „circumstante atenuante”.

. Orice stat are o obligatie internationala de a acorda un tratament not

ill nationalilor straini prezenti pe teritoriu sau.Daca statul violeaza

aceasta obligatie in orice fel atrage responsabilitatea internationala fata

de statul a carei persoana este cetateanul in caeza.

. Expropierea sau (Nationalizarea)proprietatii detinute de cetatenii

straini este unul din exemplele de reguli legate de tratamentul strainilor

care atrage responsabilitatea internatioala.

SECTIUNEA.VII-A

SOLUTIONAREA PASNICA A LITIGIILOR.CONCLUZII; Aplanarea pasnica a conflictelor

. Potrivit art.2(3)al Cartei ONU toti membrii ar trebui sa-si rezolve

pasnic disputele internationale intr-o asemenea maniera incit pacea

securitatea si justitia internationala sa nu fie puse in pericol.Nu exista

indoiala ca acest principiu este unul dintre obligatiile principale de drept

international.

. Cea mai des intilnita metoda de rezolvare a disputelor este negocierea

directa intre parti.Aceasta „metoda”a fost folosita in majoritatea

rezolvarii conflictelor dintre state si pare sa fie metoda preferata de toti.

. „Bunele oficii” sunt preliminare negocierilor directe dintre

parti.Medierea este o continuare a acestora si adesea mediatorul va fi

persaoana care a a adus initial partile la discutii.

. Natunile Unite au o varietate de metode institutionalizate si informale

prin care statele pot sa-si rezolva disputele.

. Arbitrajul este o procedura de rezolvare a disputelor dintre state

printr-un award obligatoriu pe baza legii si ca rezultat a unei

angajament voluntar acceptata.Este cel mai comun folosit dintre caiile

judiciare pentru rezolvarea disputelor.

. CIJ exercita o jurisdicie importanta bazata pe acordul statelor.Acest

acord poate fii dat inainte sa apara disputa dar numaimstatele pot fi

parti carte apar in fata Curtii.

. Conform art.36(2) a Statutului CIJ statele pot accepta,in avans

jurisdictia Curii.Acceptare jurisdictiei are snsul unei declaratii de

acceptare unilaterala depusa la un secretar general al ONU .Sistemul

este optional in sensul ca statele p[ot devenii Parti ale Statutului fara sa

faca declaratii de acceptare si este bazat pe reciprocitate.

SECTIUNEA.IX-A

DREPTUL MĂRII SI DREPTUL FLUVIAL

TERMENI JURIDICI,(DEFINITII).

Conventie.

. „contract global”,rezultat al unor negocieri intre state cu prioritati

diferite

Delimitare;

. Operatie juridica constind in determinarea frontierei terestre sau

maritime intre doua state,sau limita dintre diferite spatii maritime

(ex.delimitarea platoului continteal).

Demarcatie.

. Operatie care vizeaza balizarea unei frontiere terestre.

Fundul marii;

. Solul si subsolul marii.Astfel putem distinge (coloana de apa de zona

economica exclusiva),si fundul marii de platoul continental.

Frontiera;

. Limita imaginara,care marcheaza suveranitatea statelor vecine.

Linie de baza;

Trasata artificial,leaga punctele iesite in afara de o parte care serveste

ca punct de plecare in delimitarea spatiului maritim a unui stat.

Marea libera;

Doctrina care este fundamentata pe libertatatea marilor in opozitie cu

marea inchisa care vizeaza legatura intre state pentru puterile navale

Mare teritoriala

. Spatiul de 12 mile marine, numarind de la linia de baza a tarmului si

care marcheaza suveranitatea statului suveran.

Platou continental

. Fundul marii si subsolurilor regiunilor marine adiacente coastelor,dar

situate dincolo de marea teritoriala,in zona de 200 de mile marine.

SUMAR:

Dreptul Marii.

Reiese din cele de mai sus ca dreptul marilor este o arie vitala a

dreptului inernational.Conventiile din 1958 au creat reguli predictibile

pentru folosira si managmentul resurselor comune si ulterior aceste

reguli continute in aceste conventii au deveit acum drept

cutumiar.Conventia din 1982 ofera rezolvare pentru majoritatea

problemelor legate de dreptul marii si multe din prevederile sale sunt

reflecte in legi cutumiare existente sau se vor materializa in noi legi.

Mai mult, Conventia din 1982 a itrat in vigoare avind ca parti majoritatea

statelor maritime industrializate si ca exista perspectiva unui regim

international coeerent si realist pentru managmentul oceanelor si

marilor precum si a resurselor lor. Pe scurt;

. Dfreptul marii implica considerarea suveranitatii statului, a jurisdictiei

statului si a drepturilor statului asupra apelor subsolului si spatiului

aerian al marii.

. Conventiile multilatertale au fost incheiate privind variate aspecte

ale dreptului marii din 1958.Toate aceste conventii sunt in vigoare desi

in multe privinte ele au fost SUPERSEDED de catre Conventia dreptului

marii din 1982.

. Suveranitatea unui stat se extinde dincolo de teritoriu, dincolo de

uscat si de apele interioare, pina la partea eterioara adiacenta tarmului.

Aceasta este marea teritoriala.

. Tine de practica statelor in trecut sa pretinda anumite drepturi

jurisdictionale intr-o zona a apelor dincolo de limita exterioara a marii

teritoriale.Pina la institutia EEZ aceasta ar fii fost o zona a marilor de

sus si in general nu ar fii fost susceptibile jurisdictiei statului costier si

este cunoscuta ca zona Contigua.

. EEZ este o centura a marii, adiacenta coastei extinzindu-se pina la 200

de mile de la liniile de baza a marii teritoriale. In acest spatiu statului ii

este atribuita suveranitatea drepturilor cu scopul de a exploata si

exploara resursele naturale ale marii.

. Este stabilit in mod clar ca drepturile Tarmului contintal sunt incluse

in statalitate.Drepturile pe care un stat de coasta le exercita asupra

tarmului exista ca o extensie a statalitatii statului de coasta si nu este

voie sa fie pretins de catre alte state.

. Adincurile marii reprezinta o mostenire comuna pentru toti oamenii,

dar Conventia din 1982 stabileste un sistem al accesului paralel al

comunitatii internationale si al statelor,individual.

. Marile de sus sunt res communis si este un principiu de baza a

dreptului cutumiar(poate chiar ius cogens)ca toate statele fie ele de

coasta sau nu sa se pota bucura de libertatea arilor.Aceasta categorie de

drepturi cuprinde citeva libertati distincte cum ar fi libertatea de

navigatie si de zbor deasupra marilor,libertatea pescuitului.libertatea de

a folosii cabluri si instalatii submarine ,cercetarea stiintifica si libertatea

de a construi insule articifiale.

. Conventia din 1982 include proceduri exprese pentru rezolvarea

disputelor incluzind un sistem de rezolvare obligatyorie care implica

trimiteri oroi la Tribinalul International pentru dreptul marii ori la CIJ sau

la anumite anumite tribunale de arbitraj stabilite de parti ale Conventiei.

Subiect: întrebări

Enunţ

1.Descrieţi mecanismul realizat prin convenţia Montego Bay în cazul

în care un stat de coastă revendică un platou continental care se întinde

pe o suprafaţă mai mare de 200 mile marine începând de la liniile de

bază, de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale.

Explicaţi poziţia Statelor ale căror notificări sunt reproduse mai sus (rubrica

„Documente”) .

.Care sunt principiile aplicabile pentru delimitarea platoului

continental între aceste State? Menţionaţi precedentele

jurisprudenţiale?.

1.În conformitate cu articolul 76, paragraful 1, convenţia Montego

Bay (CMB) privind dreptul maritim, fiecare Stat de coastă dispune de un

platou continental minim garantat de 200 mile marine. Această distanţă

este într-un anume fel forfetară şi nu are legătură cu nicio dată fizică.

Dincolo de cele 200 de mile, platoul continental „natural” care este luat

în considerare: un Stat poate revendica existenţa unui platou

continental dincolo de marea sa teritorială „pe orice suprafaţă de

extindere naturală a teritoriului terestru ” al Statului „până la marginea

externă a extremităţii continentale” (art. 76, paragraful1,CMB)

Convenţia administrează îndeaproape aceste revendicări: paragraful 8

din articolul 76 din convenţie obligă Statele de coastă să prezinte

informaţii privind limitele platoului continental atunci când acesta se

întinde în mod fizic pe o suprafaţă mai mare de 200 mile marine. Aceste

informaţii sunt transmise unei comisii alcătuite din experţi

independenţi, Comisia limitelor platoului continental, al cărui statut este

precizat în anexa II din CMB. Comisia este alcătuită din 21 de membri

„experţi în materie de geologie, geofizică sau hidrografie, aleşi de

Statele parţi ale convenţiei prin intermediul resortisanţilor ” (art. 5,

anexa 2). Articolul 76 din convenţie însărcinează Comisia prin mandat

principal să formuleze recomandări pe baza cărora Statele vor putea să

fixeze în mod „definitiv” şi obligatoriu limitele exterioare ale platoului

lor continental. Paragraful 10 din acelaşi articol şi articolul 9 din anexa 2

rezervă cu toate acestea „chestiunea delimitării platoului continental

între Statele ale căror coaste sunt adiacente sau faţă în faţă”

În această privinţă, anexa I din regulamentul interior al Comisiei (doc.

CLCS/Rev. 3) este consacrată „cererilor cu privire la litigiile dintre

Statele ale căror coaste sunt adiacente sau faţă în faţă sau cu privire la

alte litigii maritime sau terestre nerezolvate”. În mod particular, articolul

5, paragraful1, din această anexă înlătură orice posibilitate de

interferenţă a Comisiei într-un litigiu: astfel, Comisia nu examinează

cererea prezentată de un Stat Parte a unui litigiu şi nu se pronunţă cu

privire la această cerere, numai dacă va exista acordul prealabil a

tuturor Statelor parte a acestui litigiu. În plus, „cererile prezentate

Comisiei şi recomandările sunt fără prejudiciu faţă de poziţia Statelor

parte a acestei dispute”

2. Fără îndoială, trebuie să se distingă poziţia Japoniei de cea a altor State care

au răspuns notificării Federaţiei Ruse.

- obiecţia japoneză îşi are originea într-un litigiu cu Rusia privind suveranitatea

asupra insulelor Kurile de Sud („cele patru insule”) şi nu într-o problemă de

delimitare a platoului continental în mod corespunzător. Mai exact, disputa cu

privire la delimitarea platoului continental decurge dintr-o dispută primară privind

suveranitatea.

- Japonia aminteşte în notificarea sa faptul că situaţia apărută din ocupaţia ilegală

a celor patru insule, Kurilele de Sud, de către Uniunea Sovietică începând cu

sfârşitul celui de-al doilea război mondial continuă până în zilele noastre. Chiar

dacă sunt în curs negocieri pentru a rezolva această chestiune de suveranitate,

nu a fost încheiat nici un acord până în prezent. De atunci, Japonia este surprinsă

şi consideră ca „regretabil” faptul că Rusia şi-a stabilit punctele de delimitare a

platoului continental începând de la punctele de bază indicate pe cele patru

insule.

- situaţia celorlalte State care obiectează este diferită. Toate sunt state de Coastă

ale oceanului Arctic, şi în acest sens, pot fi considerate ca State „ale căror coaste

sunt adiacente sau faţă în faţă”. Astfel, se explică rezerva lor extremă în ceea ce

priveşte notificaţia rusă, în măsura în care articolul 76 din CMB exclude în mod

precis din competenţa Comisiei orice situaţie de acest fel atunci când există un

litigiu între Statele de coastă, numai dacă toate aceste toate state sunt de acord

ca această cerere să fie tratată în mod efectiv de Comisie.

- Statele Unite se conformează cu această limită trasată de Federaţia Rusă în

Pacific, în măsura în care această limită o reproduce pe cea trasată conform

termenilor acordului încheiat între cele două state la data de 1 iunie 1990, şi

aceasta în ciuda faptului că Duma nu a ratificat acest acord. În schimb, Statele

Unite contestă aparent poziţia rusă cu privire la platoul său continental din

Arctica, pe motiv că ar avea la bază date ştiinţifice eronate sau cel puţin

contestabile.

- Danemarca nu a ratificat încă CMB la momentul în care şi-a notificat reacţia. Nu

consideră că este în măsură să se pronunţe definitiv asupra notificării ruse şi îşi

rezervă poziţia, remarcând cu toate acestea că există un risc de suprapunere

între platoul continental revendicat de Federaţia Rusă şi platoul său continental

care se întinde începând din Groenlanda.

- Norvegia evocă o dispută cu Federaţia Rusă în marea Barents şi în consecinţă,

face referire în mod explicit la articolul 5 din anexa I din Regulamentul interior al

Comisiei, invitând-o să nu se pronunţe.

- Canada – despre care putem să deducem uşor că are pretenţii importante în

Arctica – se mulţumeşte să îşi rezerve poziţia şi să sublinieze că orice decizie

luată de Comisie nu ar putea să prevadă probleme de delimitare maritimă între

cele două State.

3. Oceanul Arctic pune fără nicio îndoială probleme particulare de delimitare.

„Teoria sectoarelor” – care solicită ca fiecare Stat riveran să posede un platou

continental şi o zonă economică exclusiv proporţionale cu lăţimea teritoriilor

respective şi având ca extremă polul nord - este departe de a fi obiectul unui

consens. De aici, delimitarea acelei zone tinde mai degrabă să aibă la bază

negocieri bilaterale între riveranii diferiţi. În lipsa regulii specifice, trebuie să

considerăm că sunt aplicabile principiile cutumiare cu privire la delimitarea

platoului continental între State ale căror coaste sunt adiacente sau faţă în faţă.

Regula de bază este ce a interdicţiei unei delimitări unilaterale. Această regulă se

regăseşte atât în articolul 6 al Convenţiei de la Geneva din 1958 privind platoul

continental, cât şi în articolul 83 din CMB. Curtea Internaţională de Justiţie a

confirmat caracterul cutumiar de mai multe ori, în special în hotărârea sa privind

Delimitarea frontierei maritime în regiunea Golfului Maine:

„Nicio delimitare maritimă între Statele ale căror coaste sunt adiacente sau faţă

în faţă nu poate fi efectuată în mod unilateral de unul dintre aceste State.

Această delimitare trebuie cercetată şi realizată prin intermediul unui acord

urmat de o negociere condusă cu bună credinţă şi cu intenţia reală de a ajunge la

un rezultat pozitiv. În cazul în care, cu toate acestea, un astfel de acord nu ar fi

realizabil, delimitarea ar trebuie efectuată prin recurgerea la o terţă instanţă

având competenţa necesară pentru acestea.” (rev. 1984, p. 299)

În lipsa unui acord, articolul 6 din convenţia de la Geneva obligă Statele Parţi să

aplice, cu excepţia circumstanţelor speciale, regula liniei mediane în cazul unui

platou adiacent la două sau mai multe state ale căror coaste sunt situate faţă în

faţă, şi cea a echidistanţei punctelor celor mai apropiate de liniile de bază în

cazul unui platou adiacent teritoriilor celor două State limitrofe. Dar în hotărârea

sa „Platoul continental al Mării Nordului”, din data de 20 februarie 1969, Curtea

a considerat că această regulă a „echidistanţei - circumstanţelor speciale” nu a

dobândit un caracter cutumiar şi deci nu poate fi aplicabilă pentru Statele care nu

au ratificat convenţia de la Geneva. Curtea a considerat că delimitarea trebuia

mai degrabă să acţioneze „prin intermediul unui acord conform cu principiile

echitabile şi având în vedere toate circumstanţele pertinente, astfel încât să

atribuie fiecărei părţi, în limita posibilului, totalitatea zonelor platoului continental

care constituie prelungirea naturală a teritoriilor sale sub mare şi nu împiedică

prelungirea naturală a teritoriului celuilalt.” (Rec. 1969, p. 53)

În sentinţa pronunţată la data de 30 iunie 1977 în „Chestiunea delimitării

platoului continental al Mării Iroise (Marea Britanie v. Franţa)”, tribunalul arbitrar

a încercat în limita competenţei sale, să reconcilieze prevederea articolului 6 şi

jurisprudenţa Curţii considerând că „de fapt, regula care combina „echidistanţa -

circumstanţele speciale” constituie expresia particulară a unei norme generale în

urma căreia limita între State care au acelaşi platou continental trebuie, în lipsa

unui acord, să fie determinată pe baza principiilor echitabile.” (RSA. VIII, p. 175)

Este această jurisprudenţă care dispune: „delimitarea platoului continental între

State ale căror coaste sunt adiacente sau faţă în faţă se efectuează pe calea

unui acord conform deptului internaţional, aşa cum este stipulat în art. 38 al

Curţii Internaţionale de Justiţie, cu scopul de a se ajunge la o soluţie echitabilă”

În ceea ce priveşte chestiunea „Delimitarea maritimă în regiunea situată între

Groenlanda şi Jan Mayen (Danemarca v Norvegia)”, Curtea Internaţională de

Justiţie a considerat că acest articol reflecta „exigenţele dreptului cutumiar în

ceea ce priveşte delimitarea atât a platoului continental cât şi zonele economice

exclusive” (Rec. 1993, p. 59 § 48)

Jurisprudenţa Curţii şi tribunalelor arbitrare a contribuit la o mai bună identificare

a „circumstanţelor pertinente ” evocate în anul 1969: de exemplu, structura fizică

şi geologică a platoului sau mai mult lăţimea faţadelor maritime respective a

Statelor în cauză, doi factori care, în Arctica, pare că ar trebui luaţi în considerare.

Scopul in fine este de a se ajunge la o „soluţie echitabilă” pentru toate statele de

coastă.

Subiecte

Aspecte interne şi externe de drept al popoarelor de a dispune de ele însele.

Este posibilă tabula rasa în materie de succesiune a Statului?

EXERCITIU DE SIMULARE(SPETA).

Delimitarea spatiilor maritime.Insula Serpilor

Unul din rolurile cele mai importante ale organizaţiilor internaţionale este

acela de a promova soluţionarea diferendelor dintre state potrivit cerinţelor

stabilite de art. 2 (3) din Carta ONU, prin “mijloace paşnice, astfel încât pacea şi

securitatea internaţională şi justiţia nu sunt periclitate”.

Contribuţia organizaţiilor internaţionale în acest sens se înscrie pe un triplu

palier: pe de o parte, organizaţiile internaţionale au consolidat normele potrivit

cărora, cu excepţia autoapărării, statele trebuie să recurgă la mijloace paşnice de

soluţionare a diferendelor. Pe de altă parte, organizaţiile internaţionale

încurajează sau chiar obligă statele membre să recurgă la anumite mijloace

paşnice de soluţionare a diferendelor în anumite situaţii. În sfârşit, de multe ori

organizaţiile internaţionale oferă cadrul de soluţionare paşnică a disputelor.

Cel de-al treilea palier mai sus evocat prezintă o deosebită importanţă

pentru supremaţia dreptului internaţional. Întra-adevăr, fie că diferende

internaţionale sunt soluţionate de organe permanente sau create ad-hoc ale unei

organizaţii, fie că sunt supuse unor tribunale arbitrale constituite în temeiul unor

tratate, soluţiile la care se ajunge în soluţionarea diferendelor contribuie în

deosebită măsură la nu doar la aplicarea, ci şi la dezvoltarea dreptului

internaţional.

În rândul jurisdicţiilor internaţionale se includ atât Curţile şi Tribunalele

internaţionale permanente cât şi tribunalele internaţionale create în vederea

rezolvării anumitor diferende sau situaţii (spre exemplu, tribunalele arbitrale

create în temeiul unor convenţii pentru rezolvarea diferendelor legate de

interpretarea sau aplicarea acestora, tribunalele penale internaţionale pentru

fosta Iugoslavie, Rwanda etc). Asimilate jurisdicţiilor internaţionale sunt şi

organismele cvasi-jurisdicţionale ale căror decizii nu sunt obligatorii, ci au valoare

de recomandare (spre exemplu, Comitetul ONU pentru Drepturile Omului,

Comitetul pentru Combaterea Torturii, comisii sau comitete create în temeiul unor

tratate pentru soluţionarea unor chestiuni punctuale etc).

O trăsătură definitorie acestora este faptul că, deşi formate prin voinţa unor

state sau a altor organizaţii internaţionale, jurisdicţiile internaţionale menţionate

devin independente de statele sau organizaţiile care le-au creat, membrii lor

nereprezentând interesele acestora ci acţionând în mod imparţial, în vederea

rezolvării sarcinilor ce le incumbă. Această trăsătură deosebeşte jurisdicţiile şi

organismele cvasi-jurisidicţionale de organismele internaţionale având un rol

similar (de analiză sau soluţionare a unor diferende) dar compuse din

reprezentanţi ai statelor membre şi exprimând poziţiile acestora.

În ceea ce priveşte organismele jurisdicţionale şi cvasi-jurisdicţionale, este

îndeobşte acceptat faptul că, prin deciziile pronunţate în diverse cazuri, acestea

contribuie la corecta aplicare şi dezvoltarea dreptului internaţional. Măsura în

care jurisdicţiile internaţionale creează însă drept internaţional este încă subiect

de controversă.

Potrivit abordării tradiţionaliste, deciziile tribunalelor internaţionale nu sunt

izvor de drept internaţional, ci, aşa cum reglementează şi articolul 38 din

Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, doar “mijloace subsidiare pentru

determinarea regulilor de drept”.

În acelaşi timp, însă, este o realitate faptul că, în pronunţarea unor decizii,

tribunalele internaţionale, fie ele permanente (precum CIJ, CEDO,etc), fie

tribunale arbitrale ad-hoc constituite, îşi argumentează raţionamentul făcând

trimitere la alte decizii, anterioare, ale aceluiaşi sau altui tribunal. De asemenea,

statele îşi fundamentează poziţiile în negocieri sau în cursul unor proceduri în

faţa curţilor internaţionale prin referiri la jurisprudenţa tribunalelor internaţionale

în speţe similare.

În sfârşit, cel mai important aspect este reprezentat de faptul că de multe ori

dreptul internaţional pe care curţile internaţionale sunt chemate să-l aplice nu

reglementează în detaliu aspectele ce fac obiectul speţei în cauză; astfel, pentru

a rezolva aceste speţe, curţile internaţionale sunt obligate să acţioneze în mod

creator, interpretând dispoziţiile neclare ale tratatelor internaţionale sau umplând

lacunele acestora. Jurisprudenţa repetată a curţilor internaţionale în aceste cazuri

devine, ea însăşi, drept.

Exemplele în care jurisprudenţa curţilor internaţionale a dus la cristalizarea

unor principii de drept internaţional sunt numeroase: în domeniul drepturilor

omului (spre exemplu, noţiunea CEDO de “marjă de apreciere”), dreptului mării,

dreptului mediului, succesiunii statelor (principiul uti possidetis), protecţiei

diplomatice (condiţiile în care un stat îşi poate exercita protecţia diplomatică) sau

dreptului internaţional general (principiile care stau la baza interpretării noţiunii

de “persoană aflată în jurisdicţia unui stat” au fost enunţate succesiv de CIJ,

CEDO, Comitetul Drepturilor Omului, TPI).

În cele ce urmează vom analiza rolul jurisdicţiilor internaţionale în crearea

dreptului internaţional într-un caz particular - dreptul delimitării spaţiilor

maritime.

Delimitarea spaţiilor maritime reprezintă, în prezent, un subiect de

actualitate în ţara noastră, des abordat de mass-media – în contextul existenţei

disputei româno-ucrainene referitoare la delimitarea platoului continental şi

zonelor economice exclusive ale României şi Ucraini în Marea Neagră, judecat,

după cum se cunoaşte, de Curţea Internaţionale de Justiţie.

Demersurile unilaterale ale autorităţilor de la Kiev de a înfiinţa pe Insula

Şerpilor o localitate – “Satul Alb” (“Belyi”) - sau de a organiza alegeri pe acest

teritoriu a reprezentat o ocazie pentru reluarea discuţiilor pe această temă,

nenumăraţi comentatori, analişti politici sau experţi în relaţii internaţionale

analizând subiectul din la fel de nenumărate perspective - juridică, strategică,

economică, geopolitică…în special în ceea ce priveşte conformitatea sau nu a

demersurilor Ucrainei cu dreptul internaţional.

Puţini dintre aceşti comentatori cunoşteau, probabil, că dreptul internaţional

al delimitărilor maritime, astfel cum este înţeles şi aplicat astăzi, este în cvasi-

totalitate un produs al jurisprudenţei instanţelor internaţionale implicate în

soluţionarea unor dispute de acest tip – Curtea Internaţională de Justiţie în primul

rând, dar şi tribunale arbitrale constituite în mod special pentru soluţionarea unor

cazuri de delimitare.

Delimitarea spaţiilor maritime ale statelor având coaste adiacente sau opuse

este reglementată de Convenţia Naţiunilor Unite privind dreptul mării (Montego

Bay, 1982) într-un mod mai curând lapidar. Astfel, art. 15, referindu-se la

delimitarea mării teritoriale între state având coaste adiacente sau opuse,

precizează,că: nici unul dintre state nu e îndreptăţit, în absenţa unui acord, să-şi

extindă marea teritorială dincolo de linia mediană/ de echidistanţă dintre

ţărmurile celor două state, cu excepţia situaţiei în care titluri istorice sau

circumstanţe speciale nu justifică o altă abordare (aşa numita regulă

echidistanţă-circumstanţe speciale. Chiar mai generale sunt dispoziţiile

referitoare la delimitarea zonelor economice exclusive sau platoului continental

(articolele 74 şi 83 ale Convenţiei, formulate în termeni similari) - care

reglementează doar necesitatea ca delimitarea spaţiilor maritime amintite să

ducă la “un rezultat echitabil”. În ceea ce priveşte zona contiguă, actuala

convenţie nu mai cuprinde nici o dispoziţie privind delimitarea acestui spaţiu

maritim între state cu coaste adiacente sau opuse. Prezintă, bine-înţeles,

relevanţă şi prevederile generale referitoare la definiţia şi modul de calcul a

lăţimii acestor spaţii maritime (în special modul de stabilire a liniilor de bază de la

care se măsoară lăţimea mării teritoriale şi a celorlalte spaţii maritime), precum

şi bine-cunoscutul articol 121 privind “regimul insulelor”care stabileşte că;

insulele sunt îndrituite la spaţii maritime în aceeaşi măsură ca şi spaţiile

continentale, cu excepţia “stâncilor improprii locuirii umane şi unei vieţi

economice proprii” care nu au drept la platou continental şi zonă economică

exclusivă – fără a se preciza, însă, o definiţie a acestor formaţiuni maritime.

Faţă de inexistenţa unor dispoziţii convenţionale care să stabilească

principiile şi metodele delimitărilor maritime, ca şi în lipsa unor cutume în acest

sens (având în vedere perioada relativ recentă de cristalizare a regimului juridic a

diferitelor spaţii maritime) – şi în contextul în care disputele bilaterale privind

delimitarea acestor spaţii au devenit din ce în ce mai frecvente şi au fost din ce în

ce mai frecvent supuse spre soluţionare instanţelor internaţionale – a revenit

acestora din urmă rolul de “crea” ceea ce se înţelege, în prezent, prin dreptul

delimitărilor maritime.

Prima situaţie de delimitare a spaţiilor maritime cu care CIJ s-a confruntat a

fost reprezentată de cazurile Platoului continental din Marea Nordului – în care

Curtea a analizat împreună solicitările Olandei şi R.F. Germania, respectiv R.F.

Germania şi Danemarcei. Cu această ocazie, Curtea a respins dispoziţiile

Convenţiei privind platoul continental din 1958 referitoare la echidistanţă,

indicând un set de principii care, în opinia sa, erau echitabile pentru delimitarea

platoului continental. Deşi unele din aceste principii au fost formulate în mod

general, ele au reprezentat punctul de început pentru cristalizarea unora din

principiile de bază ale dreptului delimitărilor maritime: principiul

pământul domină marea, principiul dreptului inerent al statului riveran

asupra spaţiilor maritime, chestiunea coastelor relevante, rolul

proporţionalităţii în delimitare. În mod regretabil, Curtea a realizat o disociere

prea strictă între cele două elemente ale regulii echidistanţă-circumstanţe

speciale prevăzută de Convenţia de la Geneva, concentrându-se asupra primului

(“echidistanţa”) pentru a-l respinge ca inechitabil în cazul respectiv şi fără a

încerca o reconciliere între cele două elemente. O astfel de abordare ar fi dus, la o

cristalizare mult mai rapidă a dreptului delimitărilor maritime.

Decizia Curţii în acest caz a deschis drumul unor soluţii care, deşi au

cristalizat principiile de delimitare mai sus amintite, s-au concentrat aproape

exclusiv pe aceste principii, considerate echitabile pentru delimitare, eliminând

practic necesitatea stabilirii unor reguli de delimitare.

Următorul caz de delimitare decis de CIJ, Libia/Malta (1986) a reprezentat

însă punctul de pornire pentru cristalizarea unei metode de delimitare care,

păstrând capacitatea de a asigura un rezultat echitabil, va asigura şi

predictibilitatea necesară. Contrazicând abordarea precedentă care pleca de la

premisa unicităţii circumstanţelor fiecărui caz de delimitare, Curtea a statuat că

există principii echitabile în ele însele, care constituie puncte de pornire în toate

cazurile de delimitare. Echidistanţa fiind unul dintre acestea, Curtea a revenit la

abordarea echidistanţă-circumstanţe speciale, iniţiind un proces care va fi urmat

în practic toate cazurile subsecvente. Acest proces a avut drept rezultat completa

reconciliere între această abordare şi abordarea principii echitabile-circumstanţe

relevante care, departe de a mai fi văzute în opoziţie, sunt considerate în prezent

faţete ale aceleiaşi medalii, singura distincţie fiind dată de spaţiul maritim în care

se aplică (delimitarea mării teritoriale în cazul abordării echidistanţă-circumstanţe

speciale, delimitarea celorlalte spaţii maritime în cazul abordării principii

echitabile-circumstanţe relevante).

În afară de cristalizarea metodei de delimitare a spaţiilor maritime, cazurile

subsecvente au dus şi la mai buna definire a altor principii aplicabile delimitărilor

maritime: noţiunea de circumstanţe speciale/relevante, caracterul inechitabil al

utilizării proporţionalităţii ca o metodă de delimitare de sine stătătoare, rolul

insulelor în delimitare.

Curtea pare să sugereze, aşadar, o “extindere” a modului de aplicare a

abordării echidistanţă-circumstanţe speciale, respectiv principii echitabile-

circumstanţe relevante, devenită, după cum instanţa însăşi apreciază, regula,

care ar urma să cuprindă următorul algoritm:

identificarea circumstanţelor speciale/relevante ale cazului;

în cazul în care circumstanţele relevante permit, trasarea unei linii echidistante

provizorii, în funcţie de coastele relevante ale statelor în cauză, şi analizarea

consecinţelor circumstanţelor relevante asupra acesteia – respectiv eventuala

necesitate a ajustării liniei de echidistanţă provizorii în funcţie de aceste

circumstanţe pentru a se ajunge la un rezultat echitabil;

în cazul în care circumstanţele relevante nu permit trasarea unei linii de

echidistanţă provizorii, identificarea unei alte metode de delimitare echitabilă

pentru cazul respectiv.

Cazul Delimitarea maritimă în Marea Neagră (România c. Ucraina), caz de

delimitare, soluţionat de CIJ, aduce, de asemenea, noi precizări cu privire la

unele instituţii de drept al mării – de exemplu, consideraţii teoretice cu privire la

noţiunea juridică de “stâncă improprie locuirii umane şi unei vieţi economice

proprii” – în contextul în care relevanţa juridică a Insulei Şerpilor va juca, probabil,

un rol important în delimitarea spaţiilor maritime dintre România şi Ucraina.

Studiul de caz prezentat reprezintă o ilustrare a modului în care instanţele

internaţionale contribuie la crearea dreptului internaţional. În dreptul delimitărilor

maritime – ca, de altfel, în multe alte ramuri ale dreptului internaţional - curţile

internaţionale nu se mărginesc să aplice sau să interpreteze legea. Ele au şi un

rol creator, care duce la apariţia nu a unei simple liste de precedente, ci a unor

noţiuni juridice bine definite, care se constituie, în prezent, în principii de bază ale

dreptului internaţional. Acestea sunt aplicate nu doar de alte tribunale sau

organizaţii internaţionale confruntate cu cazuri similare, ci şi de state în practica

lor, cu convingerea că ele reprezintă dreptul internaţional în această materie.

Până în prezent, CIJ s-a pronunţat într-un număr de 16 cazuri referitoare la

delimitarea spaţiilor maritime (marea teritorială, zona economică exclusivă şi/sau

platoul continental);printre care şi Delimitarea maritimă în Marea Neagră

(România c. Ucraina).

Merită precizat că, în ceea ce priveşte soluţia adoptată cu privire la delimitarea

platoului continental, aceasta se îndepărtează de la soluţia care fusese

consacrată în precedenta Convenţie de la Geneva din 1958 privind platoul

continental, al cărei art. 6 referitor la delimitarea platoului continental prelua

regula echidistanţă-circumstanţe speciale, similar art. 15 din actuala Convenţie

de la Montego Bay (care se referă, însă, la marea teritorială).

De exemplu, poziţia oficială, exprimată public, a negociatorilor români în

discuţiile româno-ucrainene privind delimitarea platoului continental şi zonelor

economice exclusive ale celor două state în Marea Neagră a fost că metoda de

delimitare propusă de partea română, implicând trasarea unei linii echidistante

provizorii şi eventuala ei modificare ulterioară pentru a se lua în considerare

circumstanţele relevante cazului este metoda conformă dreptului internaţional.

De asemenea, lucrările pregătitoare sau instrumentele de motivare ale altor

tratate bilaterale dezvăluie convingerea negociatorilor că metodele şi principiile

susţinute de una sau alta din părţi – conforme abordărilor decise de CIJ – sunt

cerute de dreptul internaţional.

SECTIUNEA XI-A

DREPTURILE OMULUI.SUBIECT SINTEZA

Enunţ

Pornind de la textele de mai sus (vezi Documente, I), veţi preciza în

ce mod problematica drepturilor omului modifică concepţia clasică de

drept internaţional, fondată pe suveranitatea Statelor.

În primul rând, introducerea drepturilor omului în dreptul

internaţional a modificat mult conceptul de suveranitate. Apoi, protecţia

drepturilor omului impune Comunităţii internaţionale, reprezentata de

Organizaţia Naţiunilor Unite, o anumită responsabilitate: aceea de a

proteja persoanele, în timp ce Statul este considerat în primul rând că

asigură protecţia acestora.

Conceptul clasic de suveranitate

Concepţia clasică de drept internaţional rezidă pe o separare între

sfera internă şi sfera internaţională. Numai Statele şi organizaţiile pe

care acestea le creează sunt subiecte ale dreptului internaţional, cu

excepţia indivizilor. Relaţiile pe care Statul le are cu cetăţenii fac parte

din „viaţa privată” a Statului conform dreptului internaţional. În mod

general, dreptul internaţional este indiferent faţă de condiţiile de

exercitare a suveranităţii interne. În anul 1986, în „Cauza activităţilor

militare şi paramilitare din Nicaragua şi împotriva acesteia (fond)” ,

Curtea internaţională de justiţie a reafirmat cu tărie aceste principiu al

autonomiei interne, evidenţiind legătura intrinsecă care o uneşte de

principiul suveranităţii: „aderarea unui Stat la o doctrină specială nu

constituie violarea unui drept cutumiar; conchiderea în alt mod ar priva

de sens principul fundamental al suveranităţii Statelor pe care se

bazează întregul drept internaţional şi libertatea unui Stat de a-şi alege

sistemul politic, social, economic şi cultural” (decizia din data de 27

iunie 1986,Rec 1986, p.133 ).

De atunci, suveranitatea este utilizată ca un paravan şi capătă o

semnificaţie ambivalentă. Barieră care protejează libertatea unui popor

împotriva oricărei intervenţii străine, poate de asemenea să devină

peretele unei imense închisori în care sunt comise cu impunitate crime

în masă. Suveranitatea devine apoi „garanţia mutuală a torţionarilor”.

Apariţia drepturilor omului

Drepturile omului afectează în mod profund această concepţie. După

cum subliniază Boutros Boutros- Ghali, în discursul său de la

deschiderea Conferinţei de la Viena, „drepturile omului suprimă

diferenţa tradiţională între ordinea internă şi cea internaţională”. Teoria

celor două sfere este succedată de viziunea unei lumi unificate în care

instituţiile interne şi internaţionale trebuie să aibă o singură finalitate:

respectul persoanei umane. Dreptul internaţional nu este doar dreptul

Statelor, favorizând interesele acestora în detrimentul celor ale

indivizilor. După cum remarca Kofi Annan, suveranitatea este redefinită,

astfel ca Statele să devină instrumente aflate în serviciul popoarelor lor,

şi nu invers. Mai mult, drepturile omului sunt concepute ca o condiţie a

posibilităţii de suveranitate: în timp ce aceasta este utilizată ca un

simplu paravan pentru a tortura ferit de privirile celorlalţi, ea „este deja

condamnată de Istorie”, estimează Boutros Boutros- Ghali. Dincolo de

judecata Istoriei, o astfel de evoluţie are o traducere juridică:

suveranitatea nu mai este o pavăză absolută contra intervenţiei, căci

comunitatea internaţională, prin intermediul drepturilor omului,

dobândeşte o responsabilitate specială în ceea ce priveşte toate fiinţele

umane.

Responsabilitatea comunităţii internaţionale

Într-o organizaţie internaţională fondată pe drepturilor omului,

comunitatea internaţională „delegă”, conform termenului utilizat de M.

Boutros –Ghali, sarcina de a asigura protecţia indivizilor. Deci, Statul

este în primul rând responsabil de protecţia drepturilor omului în

ordinea sa internă: pentru acest motiv şi în acest sens, acesta este

suveran, adică este liber de a acţiona în interiorul cadrului fixat de

drepturile omului. Însă când Statul eşuează în ceea ce priveşte

îndeplinirea acestei responsabilităţi atunci Comunitatea internaţională

trebuie „ să înlocuiască Statele care au eşuat”. Cele patru texte încearcă

să explice că afirmarea simultană a suveranităţii şi a dreptului de

intervenţie a comunităţii internaţionale nu este contradictorie.

Dimpotrivă, Comisia Internaţională afirmă asupra intervenţiei şi a

suveranităţii Statelor: egalitatea popoarelor formează comunitatea

internaţională şi îşi găseşte protecţia în suveranitate. Invers,

comunitatea internaţională, îşi pierde temeiul, în cazul în care îşi

sacrifică scopul fundamental - respectul drepturilor persoanei – în

numele ideii de suveranitate. Mai trebuie precizate modalităţile practice

ale unei astfel de concilieri între principiile a priori şi cele opuse. Pentru

Kofi Annan, războiul purtat de NATO împotriva Serbiei, fără mandat din

partea Consiliului de securitate, dar în numele drepturilor omului, a

arătat faptul că era timpul ca „ansamblul naţiunilor să ajungă la un

consens - nu doar în ceea ce priveşte principul conform căruia trebuie

reprimate încălcările masive şi sistematice ale drepturilor omului,

oriunde ar avea loc, dar de asemenea şi asupra modului de a decide,de

a avea iniţiativa necesara, momentul şi a actori ”. Dacă un astfel de

consens era în mod efectiv atins, aceasta ar însemna că problematica

drepturilor omului a permis în mod veritabil o depăşire a concepţiei

clasice de drept internaţional. Documentul final al summit-ului mondial

din septembrie 2005 permite parcurgerea primei părţi a drumului: este

în continuare admis faptul că statele au responsabilitatea principală

pentru a preveni comiterea crimelor internaţionale cele mai grave, cu

ajutorul Comunităţii internaţionale. Mai mult, în timp ce Statele eşuează

şi nu „asigură în mod clar protejarea populaţiilor lor”, atunci şefii de

State şi guverne se consideră pregătite pentru „a duce în mod oportun o

acţiune colectivă determinată”, implicând utilizarea forţei armate. Dar în

acelaşi timp, documentul menţine această acţiune în cadrul juridic

actual al securităţii colective, aşa cum este definit de Carta Naţiunilor

Unite, şi în special de capitolul VII din aceasta. Aceasta înseamnă că

orice intervenţie nu poate avea loc fără consimţământul ansamblului

membrilor permanenţi ai Consiliului de securitate. Observăm, în acest

punct, că exemplul statului Kosovo nu este considerat ca un precedent

de către State. Şi că efectivitatea „responsabilităţii de a proteja”- ultima

garanţie a drepturilor Omului - rămâne condiţionată de reforma

sistemului Naţiunilor Unite.