principii fundamentale ale dip

Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALEDREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

1. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC – NORME IMPERATIVE CU VALOARE UNIVERSALÃ (JUS COGENS)

Definind dreptul internaţional public, am constatat că el este alcătuit din normele juridice stabilite prin acordul de voinţă al statelor şi organizaţiilor interguvernamentale cu personalitate internaţională, având ca obiect de reglementare raporturile dintre acestea şi alte subiecte ale dreptului internaţional.

Normele juridice internaţionale, ca elemente structurale de bază ale dreptului internaţional, în funcţie de raporturile pe care le reglementează şi de valorile pe care le protejează, sunt clasificate în două categorii: norme-principii şi norme concrete.

Normele-principii sunt reguli juridice internaţionale care au ca obiect cele mai importante raporturi dintre subiectele dreptului internaţional, unele având caracter fundamental - principii fundamentale - pentru că guvernează dreptul internaţional general în ansamblul lui, iar altele având un caracter specific fiecărei ramuri a dreptului internaţional public - principii specifice -, aplicându-se doar raporturilor din domenii mai restrânse. Întâlnim, astfel, principii specifice aplicabile dreptului tratatelor, dreptului diplomatic, dreptului drepturilor omului, dreptului internaţional umanitar, dreptului spaţial, dreptului mării etc.

Principiile fundamentale se detaşează, însă, în ansamblul normelor-principii ale dreptului internaţional public, reprezentând nucleul acestora. Toate celelalte principii şi norme adoptate, fie în plan universal, fie în plan regional sau bilateral, fie pe cale cutumiară, fie pe cale convenţională, trebuie să fie în conformitate cu principiile fundamentale ale dreptului internaţional public.

Pentru că principiile fundamentale ale dreptului internaţional public sunt destinate apărării celor mai importante valori ale societăţii internaţionale, ale omenirii, ele aparţin normelor cu valoare de jus cogens, adică norme imperative, obligatorii pentru subiectele dreptului internaţional, norme de la care nu se poate deroga decât prin reguli de aceeaşi valoare. De aceea, putem afirma

39

Drept internaţional publiccă principiile fundamentale reprezintă un veritabil „nucleu dur” al dreptului internaţional public. Tocmai în acest sens, Convenţia cu privire la dreptul tratatelor, adoptată la Viena, în anul 1969, stabileşte în art.53: “Este nul orice tratat care, în momentul încheierii sale, este în conflict cu o normă imperativă a dreptului internaţional general. În sensul prezentei Convenţii, o normă imperativă a dreptului internaţional general este o normă acceptată şi recunoscută de comunitatea internaţională a statelor în ansamblul ei drept normă de la care nu este permisă nici o derogare şi care nu poate fi modificată decât printr-o nouă normă a dreptului internaţional general, având acelaşi caracter.”1

O caracteristică importantă a dreptului internaţional public este aceea că normele care îi aparţin sunt opozabile subiectelor sale numai în măsura în care acestea se angajează să le respecte. Se nasc astfel mai multe întrebări: au principiile fundamentale ale dreptului internaţional valoare universală în raport cu câmpul lor de aplicare? Poate un stat să invoce faptul că nu şi-a manifestat expres voinţa de a fi legat de unul sau altul din principiile fundamentale, pentru a le nesocoti? Răspunsurile se pot baza cel puţin pe prevederile Cartei ONU, tratatul care consacră cea mai mare parte a principiilor fundamentale. Practic, toate statelor lumii sunt membre ale ONU2, statut care presupune în mod automat acceptarea şi respectarea prevederilor Cartei organizaţiei.

1.1. Definiţia şi trăsăturile principiilor fundamentale ale dreptului internaţional public

Dicţionarul de drept internaţional public defineşte principiile fundamentale ale dreptului internaţional public ca fiind “reguli de maximă generalitate, recunoscute tacit sau expres de toate statele lumii ca obligatorii pentru acestea în relaţiile de cooperare dintre ele”.3

Următoarea definiţie ni se pare mai completă, pentru că aduce printre diferenţele specifice, ca elemente definitorii, şi referirea la valorile pe care le protejează principiile fundamentale: “o prescripţie normativă ce se caracterizează printr-un înalt nivel de abstractizare dând expresie unei valori internaţionale universal

1 Textul convenţiei în, M.I. Niciu, Culegere de..., op.cit, pp.362-390.2 Din 193 de state existente astăzi în lume, 192 sunt membre ale ONU. 3 Op.cit.

40


acceptată şi care guvernează conduita subiectelor de drept internaţional.”4

Trebuie să precizăm că, deşi unele principii fundamentale s-au născut pe cale cutumiară, practica statelor, mai cu seamă după cel de-al doilea război mondial, este de a utiliza calea convenţională, adică de a consacra aceste “puncte cardinale” ale relaţiilor internaţionale prin tratate internaţionale generale, unele cu valoare deosebită, precum Carta ONU.

Analizând definiţiile prezentate şi normele care consacră principiile fundamentale ale dreptului internaţional, constatăm că principalele trăsături ale acestora sunt următoarele:

- sunt norme imperative, cu valoare de jus cogens. Aceasta determină automat ca toate celelalte reguli adoptate pentru a reglementa relaţiile dintre state şi alte subiecte ale dreptului internaţional să fie în concordanţă cu principiile fundamentale. Orice acţiune sau abstenţiune a entităţilor cu personalitate internaţională, toate acordurile internaţionale, chiar bilaterale, trebuie să se conformeze principiilor fundamentale acceptate de comunitatea internaţională;- caracterul de maximă generalitate. Principiile fundamentale sunt norme cu un înalt grad de abstractizare, care au ca obiect raporturile dintre subiectele dreptului internaţional într-o abordare cât se poate de generală, cu aplicabilitate în toate domeniile reglementate într-o formă sau alta de dreptul internaţional. Drepturile şi obligaţiile care decurg din conţinutul raporturilor reglementate de acestea au, de asemenea, un caracter foarte general. De exemplu, principiul pacta sunt servanda nu se referă doar la anumite tratate, sau la anumite domenii ale relaţiilor internaţionale, ci la tot ce înseamnă acord între două sau mai multe subiecte de drept internaţional, consimţit expres sau tacit, pe cale cutumiară sau convenţională, chiar şi atunci când este vorba despre un act unilateral prin care sunt asumate anumite obligaţii internaţionale;- vocaţia universală a principiilor fundamentale ale dreptului internaţional reprezintă o altă caracteristică, manifestată prin faptul că ele se aplică raporturilor juridice internaţionale în universalitatea lor. Principiile de drept internaţional public au valoare fundamentală numai în

4 Adrian Năstase, Noţiunea de principiu în dreptul internaţional, în Revista română de studii internaţionale, nr.5(79)/1995, p.358.

41

Drept internaţional public

măsura în care se adresează tuturor subiectelor de drept internaţional şi tuturor relaţiilor dintre ele, chiar dacă acestea din urmă sunt stabilite la nivel regional sau bilateral. Mai mult, participanţii la raporturile juridice internaţionale trebuie să-şi conformeze conduita indiferent de locul unde acţionează, precizare importantă dacă ne gândim la noile dezvoltări ale dreptului internaţional, de exemplu cu privire la activitatea statelor în spaţiul cosmic;- valorile importante pe care le apără. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional vizează prin construcţia lor valorile cele mai importante pentru societatea internaţională, pentru participanţii la raporturile juridice internaţionale şi pentru omenire în ansamblul ei. Valori precum pacea şi securitatea internaţională, colaborarea dintre state, egalitatea suverană dar, mai ales, fiinţa umană, care este privită tot mai mult ca cea mai importantă dintre toate valorile şi ca obiect al preocupărilor de ansamblu ale comunităţii internaţionale, sunt valori protejate de principiile fundamentale, valori care reprezintă esenţa şi ţelul dreptului internaţional în integralitatea lui. De exemplu, dezvoltarea postbelică a sistemului securităţii colective al ONU, a sistemelor de securitate regionale, a sistemelor de protecţie a drepturilor omului s-a sprijinit tocmai pe acest edificiu al principiilor fundamentale, principii care, ele însele, reprezintă valori de maximă importanţă pentru omenire;- egalitatea juridică a principiilor fundamentale, în sensul că între aceste principii nu sunt permise ierarhizări. Toate au aceeaşi valoare (forţă) juridică, ceea ce presupune că, în nici o împrejurare, un principiu nu poate fi “sacrificat” în favoarea altuia. De exemplu, tendinţele mai noi, de violare a principiului neintervenţiei, în numele principiului protecţiei drepturilor omului, pot pune sub semnul întrebării, cu consecinţe grave, întreaga construcţie a sistemului principiilor fundamentale şi, implicit, a dreptului internaţional public contemporan;- caracterul dinamic al principiilor fundamentale. Principiile fundamentale reflectă starea societăţii internaţionale, a relaţiilor dintre subiectele dreptului internaţional, a preocupărilor acestora de a găsi soluţii la marile probleme cu care se confruntă umanitatea astăzi. Prin urmare, ansamblul principiilor fundamentale, aşa cum

42


au fost ele consacrate prin tratatele internaţionale, este în continuă evoluţie, atât în ceea ce priveşte conţinutul lor, cât şi din punct de vedere al apariţiei unor principii noi. De exemplu, principiul respectării drepturilor omului, care nu a fost consacrat expres de Carta ONU pentru că marile puteri de atunci aveau mari şi grave probleme în acest domeniu (SUA se confrunta cu segregaţia rasială, Franţa şi Anglia erau încă mari imperii coloniale, gulagul sovietic), a căpătat valoare ca principiu fundamental ulterior, prin Carta Internaţională a Drepturilor Omului, prin Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, adoptat la Helsinki în anul 1975, dar şi prin alte documente internaţionale;- stabilitatea principiilor fundamentale. Dincolo de caracterul lor dinamic, principiile fundamentale trebuie să se caracterizeze şi prin stabilitate, chiar dacă este una relativă. Reprezentând fundamentul întregii construcţii juridice internaţionale, instabilitatea lor ar duce automat la instabilitatea întregului sistem al dreptului internaţional public şi, prin urmare, la mari dezechilibre în viaţa internaţională. Chiar valoarea lor, ca norme de jus cogens gentium, care nu pot fi înlocuite decât prin norme cu aceeaşi putere, le conferă o stabilitate de care nu se bucură celelalte categorii de norme juridice internaţionale. Iată de ce, principiul specific dreptului tratatelor rebus sic standibus (aşa stând lucrurile), adică posibilitatea de a înlătura aplicarea unor norme juridice internaţionale pentru că nu mai corespund realităţii, nu are nici un efect asupra normelor de jus cogens. - interdependenţa principiilor fundamentale. Este o caracteristică importantă, pentru că fiecare principiu “trăieşte” prin celelalte, prin afirmarea lor într-un tot unitar. De asemenea, un principiu nu poate fi interpretat, înţeles şi aplicat decât în contextul întregului sistem de principii fundamentale ale dreptului internaţional.

2. CODIFICAREA PRINCIPIILOR FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

Chiar dacă unele principii considerate astăzi fundamentale pentru dreptul internaţional au apărut de foarte mult timp, o veritabilă

43

Drept internaţional publicoperă de codificare a acestora începe abia după cel de-al doilea război mondial, operă care este astăzi în plină desfăşurare.

Între principiile apărute mai devreme în raporturile juridice internaţionale menţionăm:

- principiul respectării cu bună credinţă a tratatelor (pacta sunt servanda), consacrat încă din antichitate la greci şi la romani;

- principiul suveranităţii şi egalităţii în drepturi a statelor, afirmat pentru prima dată la terminarea războiului de 30 de ani (Pacea Westfalică, tratatele de la Osnbrück şi Münster din 1648) şi reafirmat cu ocazia revoluţiei franceze la 1789;

- dreptul popoarelor de a-şi decide singure soarta, consacrat prin Declaraţia de Independenţă a SUA din 1776;

- principiul neagresiunii (ilegalizarea războiului de agresiune) şi

- principiul rezolvării prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale, afirmate prin Tratatul de pace de la Paris din 1928 (Pactul Briand-Kellogg).

Totuşi, putem considera că până după cel de-al doilea război mondial, toate aceste reguli cu valoare de principiu nu au cunoscut o recunoaştere şi o aplicare efectivă, dovadă că relaţiile dintre state, de foarte multe ori, au fost relaţii conflictuale violente, culminând cu cele două războaie mondiale.

Este motivul pentru care, imediat după încetarea celui de-al doilea război mondial, preocupările majore ale comunităţii internaţionale s-au concentrat pe construcţia unui sistem juridic mai performant, la baza căruia să fie aşezate câteva reguli cu valoare de principii fundamentale. Primul şi cel mai important document juridic internaţional care codifică principiile fundamentale ale dreptului internaţional este Carta ONU, ca tratat de constituire a sigurei organizaţii cu caracter universal între multele organizaţii cu o asemenea vocaţie, al cărei principal scop este acela de a menţine şi apăra pacea şi securitatea internaţională.

Capitolul I din Carta ONU, intitulat “Scopuri şi principii”, consacră şapte principii fundamentale ale dreptului internaţional, valoarea lor fiind recunoscută şi acceptată de statele lumii prin faptul că, în calitate de membre ale ONU, ele recunosc automat prevederile Cartei, inclusiv cele privitoare la principiile fundamentale. În acest sens, Carta stabileşte că “pot deveni membri ai Naţiunilor Unite toate... statele iubitoare de pace care acceptă obligaţiile din prezenta

44


Cartă şi care... sunt capabile şi dispuse să le îndeplinească”.1 Mai mult, “Un membru al Naţiunilor Unite care încalcă în mod persistent principiile cuprinse în prezenta Cartă pot fi excluse din Organizaţie de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate”.2

Deşi, textual, Carta ONU stabileşte principiile în art.2, la o analiză mai atentă, vom constata că unele principii sunt formulate şi în art.1, articol care este destinat enunţării scopurilor Naţiunilor Unite.

Sistematizând, principiile fundamentale ale dreptului internaţional codificate de Carta ONU sunt următoarele:

- principiul egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptul lor de a dispune de ele însele, art.1, par.2;

- principiul cooperării internaţionale, art.1, par.3, art.13, dezvoltat în cap.IX;

- principiul egalităţii suverane a statelor, art.2, par.1;- principiul pacta sunt servanda, art.2, par.,2;- principiul rezolvării prin mijloace paşnice a diferendelor

internaţionale, art.2, par.3, dezvoltat în cap.VI;- principiul nerecurgerii la ameninţarea cu forţa sau la

folosirea forţei (principiul neagresiunii), art.2, par.4;- principiul neamestecului în chestiuni care ţin esenţial

competenţei interne a statului (principiul neintervenţiei), art.2, par.7.

Paragrafele 5 şi 6 ale art.2, deşi nu consacră principii fundamentale, stabilesc două reguli care pot fi considerate ca norme-principii specifice ale activităţii ONU, respectiv:

- obligaţia membrilor ONU de a da ajutor acţiunilor întreprinse de ea şi de a se abţine de da ajutor vreunui stat împotriva căruia Organizaţia întreprinde a acţiune preventivă sau de constrângere (par.5);

- angajamentul Naţiunilor Unite de a asigura ca statele care nu sunt membre ale sale să acţioneze în conformitate cu principiile enunţate, în măsura necesară menţinerii păcii şi securităţii internaţionale (par.6).

Pe lângă Carta ONU, alte documente internaţionale au contribuit la codificarea principiilor fundamentale ale dreptului internaţional, precizându-le şi dezvoltându-le. În principal, este vorba despre:

- Declaraţia Adunării Generale a ONU asupra principiilor de drept internaţional, ale relaţiilor prieteneşti şi de

1 Art.4, par.1.2 Art.6.

45


colaborare între state, în conformitate cu Carta ONU, adoptată în anul 1970.1 Deşi nu codifică efectiv, pentru că rezoluţiile Adunării Generale nu au forţă juridică, această declaraţie confirmă toate principiile consacrate de Cartă, inclusiv principiul cooperării care în Cartă este formulat doar ca scop al ONU. Valoarea acestei declaraţii constă în faptul că precizează conţinutul şi înţelesul principiilor afirmate şi, mai mult, consacră interdependenţa dintre acestea, mai ales în ceea ce priveşte interpretarea fiecărui principiu în contextul tuturor principiilor fundamentale.

- Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor, adoptată în anul 1974.2 În primul din cele patru capitole, consacră un număr de 15 principii (specifice) destinate reglementării raporturilor economice dintre state. Confirmând principiile enunţate de Carta ONU, acest document adaugă şi alte principii preconizate a deveni fundamentale, cum ar fi: dreptul suveran al statelor de a-şi alege sistemul economic, politic, social-cultural, fără constrângere sau amestec din afară; suveranitatea permanentă şi deplină, precum şi posesiunea, folosinţa şi dispoziţia asupra tuturor bogăţiilor, resurselor naturale şi activităţilor economice etc.;

- Pactele privind drepturile omului3, adoptate în anul 1966, afirmă chiar din art.1 dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, de a-şi determina liber statutul lor politic şi a-şi asigura liber dezvoltarea economică, socială şi culturală şi de a dispune liber de bogăţiile şi resursele lor naturale;

- Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa,4 semnat la Helsinki, la 1 august 1975, de către cele 23 de state europene participante, Canada şi SUA. Acesta este un act complex, format din mai multe acte internaţionale. În contextul analizat,

1 Rezoluţia Adunării Generale a ONU, nr.2625 (XXV)/24.101970, textul în Niciu, M.I., Culegere..., op.cit., pp.47-54.

2 Rezoluţia Adunării Generale a ONU, nr.A/RES/3281/12.12.1974, textul, ibidem, pp.55-66.3 Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale şi Pactul cu

privire la drepturile civile şi politice; textele în, M.I. Niciu, op.cit., vol2, pp.9-43.4 Textul, în Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Ed.Politică, Bucureşti,

1975, sau Valentin Lipatti, Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Ed.Politică, Bucureşti 1985.

46


prezintă importanţă Declaraţia privind principiile care guvernează relaţiile reciproce dintre statele participante, care consacră aşa-numitul “decalog” al principiilor fundamentale ale dreptului internaţional public. Confirmând principiile enunţate de Carta ONU, Actul Final al CSCE, prin această declaraţie, consacră încă trei principii, formulate în termenii următori:

- principiul inviolabilităţii frontierelor statelor;- principiul integrităţii teritoriale a statelor; - principiul respectării drepturilor omului şi a

libertăţilor fundamentale.Deşi Actul Final de la Helsinki nu este un tratat internaţional, ci un document politic, se apreciază că statele care-l aplică respectă dreptul internaţional public. Acceptarea lui de către cvasitotalitatea statelor europene, dar şi de către state extraeuropene, demonstrează semnificaţia sa deosebită în promovarea şi respectarea principiilor fundamentale ale dreptului internaţional public;

- Carta de la Paris pentru o nouă Europă, prin care s-a început în anul 1990 procesul de instituţionalizare a Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, de transformare a ei în Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa, completează Actul Final de la Helsinki şi reafirmă unele principii cuprinse în acesta.

Constatarea pe care o putem face în raport cu principiile fundamentale ale dreptului internaţional este aceea că, pe măsura creşterii complexităţii societăţii internaţionale şi a dezvoltării dreptului internaţional public, se conturează noi principii care, afirmate larg de comunitatea internaţională, pot deveni fundamentale. Sunt în curs de formare asemenea principii fundamentale noi, precum principiul dezarmării, principiul bunei vecinătăţi, principiul folosirii unor spaţii numai în scopuri paşnice, principiul avantajului reciproc, principiul securităţii colective etc.

47


3. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC CONSACRATE ÎN CARTA ONU

Pornind de la ideea că nu se poate face o ierarhizare a principiilor fundamentale ale dreptului internaţional în funcţie de conţinutul lor juridic şi că toate au aceeaşi poziţie ca forţă juridică, le vom analiza în continuare, în ordinea redactării lor de către Carta ONU, fără ca aceasta să însemne o ordonare intenţionată în funcţie de anumite criterii.

3.1. Principiul egalităţii în drepturi a popoarelor şi al dreptului lor de a dispune de ele însele (dreptul la autodeterminare)

Cele mai importante documente internaţionale care consacră acest principiu, pe lângă Carta ONU, art.1, par.2, sunt următoarele:

- Declaraţia asupra acordării independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale, adoptată de Adunarea Generală a ONU, în anul 19601, are stabileşte că “supunerea popoarelor la o subjugare, dominaţie şi exploatare străine constituie o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului, este contrară Cartei ONU şi compromite cauza păcii şi cooperării mondiale” şi că “Toate popoarele au dreptul de a dispune în mod liber de ele însele; în temeiul acestui drept, ele îşi determină în mod liber statutul politic şi îşi organizează în mod liber dezvoltarea economică, socială şi culturală”. Condamnând colonialismul, practic, Declaraţia afirmă dreptul popoarelor la autodeterminare şi egalitatea lor în drepturi;

- Pactele privind drepturile omului din 1966,2 art.1, consacră dreptul la autodeterminare al popoarelor exact în aceeaşi termeni ca şi Declaraţia din 1960, cu deosebire că, de această dată, o fac cu forţa juridică specifică tratatelor. Mai mult, dreptul la autodeterminare devine un drept fundamental al omului (al popoarelor, al naţiunilor), fiind singurul drept colectiv (din generaţia a III-a) recunoscut de sistemul

1 Rezoluţia Adunării Generale a ONU, nr.1514 (XV)/14.12.1960; textul în, Cloşcă, Ionel, Drepturile omului în sistemul Naţiunilor Unite, Ed.Modus P.H., Reşiţa, 1997, vol.1, pp.97-104.

2 Doc.cit.

48


universal al Naţiunilor Unite de protecţie a drepturilor omului.

- Declaraţia Adunării Generale a ONU asupra principiilor dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state, conform Cartei ONU, din anul 1970,1 enumeră între cele şapte principii şi principiul egalităţii în drepturi a popoarelor şi al dreptului lor de a dispune de ele însele;

- Actul Final de la Helsinki din 1975, potrivit căruia popoarele au “dreptul, în deplină libertate, de a determina, aşa cum doresc şi atunci când doresc, statutul lor politic intern şi extern, fără nici un amestec din afară şi de a înfăptui conform voinţei lor dezvoltarea lor politică, economică, socială şi culturală.”;

- Protocolul adiţional I la Convenţiile de la Geneva din 1949 pentru protecţia victimelor în conflictele armate internaţionale,2 adoptat la Geneva, în anul 1977, care recunoaşte legalitatea luptei “împotriva dominaţiei coloniale şi ocupaţiei străine şi împotriva regimurilor rasiste, în exercitarea dreptului popoarelor de a dispune de ele însele, consacrat de Carta ONU...”3

Din aceste reglementări ale dreptului internaţional şi din alte documente, rezultă că subiecte ale dreptului la autodeterminare sunt popoarele sau naţiunile. Facem această precizare pentru că au existat şi încă mai există încercări de a extrapola acest drept la minorităţile naţionale. De exemplu, într-un raport adresat Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, din iulie 1994,4 se încerca identificarea noţiunii de minoritate naţională cu aceea de popor, în sensul de a argumenta că şi minorităţile naţionale s-ar putea bucura de drepturile acordate popoarelor, mai ales autonomia teritorială şi dreptul de a se constitui ca stat. Raportul nu a fost reţinut şi, mai mult, se consideră că pentru minorităţile naţionale nu se pune problema dreptului la autodeterminare, ci aceea a exercitării drepturilor omului ale persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale. În această idee reglementează şi Convenţia cadru privind protecţia

1 Doc.cit.2 Textul în, Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate, documente, Ed.Şansa,

Bucureşti, 1993, pp.281-337.3 Art.1, par.4.4 Raportul a fost întocmit de austriacul Peter Schieder. Detalii, în Ionel Cloşcă, Ion

Suceavă, Tratat de drepturile omului, Ed.Europa Nova, 1995, p.315.

49

Drept internaţional publicminorităţilor (nu numai) adoptată în cadrul Consiliului Europei, în anul 1994.

Care este conţinutul dreptului popoarelor la autodeterminare? Din analiza documentelor internaţionale rezultă că, pe de o parte, popoarele, ca subiecte ale dreptului la autodeterminare, se bucură de o sumă de drepturi, având şi unele obligaţii specifice şi, pe de altă parte, statele, comunitatea internaţională în ansamblu îşi asumă anumite obligaţii, prin care dreptul internaţional garantează exercitarea dreptului la autodeterminare. Cele mai importante dintre acestea sunt următoarele:

- obligaţia generală a statelor de a respecta acest drept conform dispoziţiilor Cartei ONU;

- obligaţia statelor de a favoriza, împreună cu alte state sau separat, realizarea principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi al dreptului lor de a dispune de ele însele;

- obligaţia statelor de a ajuta ONU să se achite de răspunderile pe care i le conferă Carta în ceea ce priveşte aplicarea acestui principiu;

- obligaţia statelor de a se abţine de la orice măsură de constrângere care ar lipsi popoarele de acest drept;

- dreptul popoarelor de a se constitui ca stat suveran şi independent, de a se asocia liber sau de a se uni cu un stat independent, ori să dobândească alt statut politic hotărât în mod liber;

- dreptul popoarelor de a căuta şi primi sprijin, conform scopurilor şi principiilor Cartei ONU, atunci când sunt constrânse de un stat cu privire la dreptul lor la autodeterminare;

- dreptul popoarelor de a lupta pentru eliberare de sub dominaţie colonială, ocupaţie străină sau împotriva regimurilor rasiste;

- dreptul de a li se recunoaşte această luptă ca fiind legală şi de a fi protejate de dreptul internaţional (mai precis, de dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate);

- dreptul de a participa la viaţa organizaţiilor internaţionale, dar numai cu statut de observator, şi de a stabili relaţii oficiale cu statele;

50


- dreptul popoarelor de a-şi alege şi dezvolta liber sistemul lor politic, economic, social şi cultural, inclusiv dreptul la liberă exploatare a resurselor proprii.

Trebuie precizat că dreptul internaţional nu admite exercitarea acestui drept în scopul de a dezmembra sau ameninţa, în total sau în parte, integritatea teritorială sau unitatea politică a oricărui stat suveran şi independent, care se conduce conform principiului egalităţii în drepturi şi dreptului popoarelor de a dispune de ele însele şi având un guvern care reprezintă ansamblul poporului, fără distincţie de rasă, credinţă sau culoare. Mai mult, toate statele se vor abţine de la orice acţiune care să vizeze ruperea parţială sau totală a unităţii naţionale şi integrităţii teritoriale a unui alt stat.1

3.2. Principiul cooperării internaţionale

Carta ONU prevede în art.1, par.3, ca un scop al său “realizarea cooperării internaţionale în rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”. Carta conţine şi alte prevederi referitoare la cooperarea internaţională. Astfel, ea cere Adunării Generale să iniţieze studii şi să facă recomandări în scopul promovării “cooperării internaţionale în domeniul politic şi de a încuraja dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional şi codificarea lui”.2 Mai mult, Carta rezervă cooperării internaţionale un întreg capitol, al IX-lea, în care dispune pe larg în sensul realizării acestui scop.3 De altfel, întreaga filozofie a Cartei ONU este fundamentată pe o largă cooperare a statelor membre, în diferite domenii, de la problemele securităţii colective şi până la chestiuni care ţin de ridicarea nivelului de trai, rezolvarea problemelor culturale şi ale învăţământului etc.

Formularea cooperării internaţionale ca scop al Naţiunilor Unite i-a făcut pe unii autori să considere că în Carta ONU nu s-ar regăsi acest principiu. Părerea noastră este că, dacă în Cartă, cooperarea internaţională este considerată un scop al Naţiunilor Unite, cu atât mai mult ea trebuie acceptată şi ca un principiu fundamental. De altfel, documentele internaţionale ulterioare Cartei 1 In acest sens, dispoziţiile Declaraţiei Adunării Generale a ONU asupra principiilor de drept

internaţional, din 1970; Actul Final de la Helsinki, din 1975; Carta de la Paris pentru o nouă Europă, din 1990 etc.

2 Art.13, par.1, lit.a.3 Cap.IX “Cooperarea economică şi socială internaţională” (art.55-60).

51

Drept internaţional publicconfirmă această realitate prin interpretările şi dezvoltările pe care le consacră. Cele mai semnificative dintre aceste documente sunt:

- Declaraţia Adunării Generale a ONU asupra principiilor dreptului internaţional privind relaţiile de prietenie şi colaborare între state, din 1970, care stabileşte că “statele, oricare ar fi deosebirile existente între sistemele lor politice, economice şi sociale, au obligaţia de a coopera unele cu altele în diverse domenii ale relaţiilor internaţionale, pentru a menţine pacea şi securitatea internaţională şi a favoriza progresul şi stabilitatea economică internaţională, precum şi bunăstarea generală a naţiunilor şi o cooperare internaţională care să fie lipsită de discriminare bazată pe aceste deosebiri”.

- Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor, din 1974, consideră cooperarea reală între state, bazată pe luarea în considerare, împreună, a problemelor economice internaţionale şi acţiunea comună în scopul rezolvării lor, ca fiind indispensabilă pentru îndeplinirea dorinţei întregii comunităţi internaţionale de a realiza o dezvoltare justă şi raţională a tuturor regiunilor lumii.

- Actul Final de la Helsinki, din 1975, Carta de la Paris pentru o noua Europă, din 1990, şi alte documente internaţionale, consacră acest principiu fundamental în termenii prezentaţi mai sus, cu precizarea că, în general, cooperarea internaţională este privită atât ca un drept al statelor, cât şi ca o obligaţie a acestora.

Din analiza documentelor menţionate, în esenţă, conţinutul principiului cooperării internaţionale poate fi rezumat la următoarele aspecte:

- cooperarea statelor pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale;

- cooperarea statelor pentru a asigura respectarea universală şi aplicarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, precum şi eliminarea discriminării rasiale şi intoleranţei religioase, sub toate formele lor;

- obligaţia statelor de a se conduce în relaţiile lor internaţionale, în domeniul economic, social, cultural, tehnic şi comercial în conformitate cu principiile egalităţii suverane şi neintervenţiei;

52


- obligaţia statelor membre ale ONU de a coopera împreună sau independent cu ONU, conform dispoziţiilor Cartei;

- dreptul şi obligaţia statelor de a coopera în domeniile economic, social şi cultural, tehnic şi ştiinţific şi să favorizeze progresul cultural şi învăţământul şi dezvoltarea economică în lumea întreagă, în special în ţările în curs de dezvoltare;

- cooperarea pentru ridicarea nivelului de trai şi deplina folosire a forţei de muncă;

- cooperarea în exploatarea resurselor naturale comune a două sau mai multe ţări;

- cooperarea pentru eliminarea progresivă a obstacolelor din calea comerţului mondial, pentru promovarea unei expansiuni stabile şi a unei liberalizări crescânde a acestuia;

- cooperarea în domeniul dezarmării generale şi complete;

- cooperarea pentru eliminarea colonialismului, apartheidului, discriminării rasiale, neocolonialismului şi a tuturor formelor de agresiune, de ocupaţie şi de dominaţie străină şi a consecinţelor economice şi sociale ale acestora;

- cooperarea în domeniul exploatării şi folosirii spaţiului cosmic, a altor zone considerate bunuri ale întregii omeniri (Antarctica, spaţiile submarine de dincolo de jurisdicţia statelor), în domeniul protecţiei mediului etc.

Întreaga construcţie juridică şi politică privind cooperarea internaţională, deşi este încă departe de punerea efectivă în aplicare, oferă imaginea a ceea ce ar trebui să fie societatea internaţională actuală. Marile probleme ale lumii în domeniul securităţii colective, dezvoltării economice, alimentaţiei, sănătăţii sunt în mare parte nerezolvate astăzi. Este motivul pentru care, mai ales în cadrul organizaţiilor internaţionale, universale sau regionale, acţiunea comună de a depăşi aceste dificultăţi reprezintă o prioritate cvasiunanim acceptată.

3.3. Principiul egalităţii suverane a statelor

Este denumit deseori şi principiul suveranităţii statelor. Carta ONU, art.2, par.1, utilizează expresia “egalitate suverană” în sensul că suveranitatea statelor, care presupune ca elemente

53

Drept internaţional publicintrinseci supremaţia puterii de stat în planul realităţilor interne şi independenţa acestuia în raport cu celelalte state, include egalitatea în drepturi a statelor ca principiu complementar.

Suveranitatea statelor, deşi are un caracter exclusiv, originar şi plenar şi este indivizibilă şi inalienabilă1, nu exclude, ci presupune participarea statelor la viaţa internaţională, asumarea de obligaţii prin tratate internaţionale, în baza principiilor şi normelor dreptului internaţional public. Multă vreme absolutizată excesiv, suveranitatea cunoaşte astăzi şi tendinţe care pun sub semnul întrebării exclusivitatea şi plenitudinea acesteia. Deşi cu titlu de excepţie, există situaţii în care părţi din suveranitate sunt transferate unor organisme internaţionale, evident, pe baza acordului de voinţă al statelor în cauză. De exemplu, Constituţia Franţei stabileşte că “sub rezerva reciprocităţii şi potrivit modalităţilor prevăzute de Tratatul asupra Uniunii Europene semnat la 7 februarie 1992, Franţa consimte la transferul competenţelor necesare realizării uniunii economice şi monetare europene”.2 În acelaşi scop, Constituţia Germaniei prevede că “Federaţia poate transfera drepturi ale suveranităţii printr-o lege aprobată de Bundesrat”. Şi Constituţia României, revizuită în anul 2003 tocmai din perspectiva aderării la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, prevede în art 148, intitulat sugestiv „Integrarea în Uniunea Europeană” că „Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atriuţii către instituţiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a compeţentelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în şedintă comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor”3. Mai mult, „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.”4 De altfel, această situaţie este caracteristică tuturor statelor membre ale Uniunii Europene şi presupune atitudini similare din partea statelor candidate la integrare.

Principiul egalităţii suverane a statelor, în interpretarea dată de Declaraţia Adunării Generale a ONU asupra principiilor de drept internaţional, privind relaţiile de prietenie şi cooperare între state, din 1970, cuprinde, în esenţă, următoarele elemente:

1 D. Popescu, op.cit., p.84.2 Art.88-2. Textul în, Ovidiu Ţinca, op.cit.3 Par.1.4 Ibidem, par.2.

54


- statele sunt egale din punct de vedere juridic;- fiecare stat se bucură de drepturi inerente deplinei

suveranităţi;- fiecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea

altor state;- integritatea teritorială şi independenţa politică ale

statelor sunt inalienabile;- fiecare stat are dreptul de a-şi alege şi de a dezvolta

liber sistemul său politic, social, economic şi cultural;- fiecare stat are obligaţia de a se achita pe deplin şi cu

bună credinţă de obligaţiile sale internaţionale şi de a trăi în pace cu alte state.

Precizăm că egalitatea în drepturi ca principiu care decurge din cel al suveranităţii statelor, nu presupune egalitate de facto între state, ci doar capacitatea egală din punct de vedere juridic de a dobândi drepturi şi obligaţii în relaţiile internaţionale. Inegalitatea de fapt între state este un dat care nu poate fi schimbat prin drept. Egalitatea în drepturi, însă, înseamnă altceva, adică egalitatea statutului lor juridic în relaţiile internaţionale, dreptul acestora de a participa de pe poziţii de egalitate juridică la crearea dreptului internaţional, la viaţa organizaţiilor internaţionale, la conferinţe internaţionale şi de a se bucura de protecţia dreptului internaţional public.

Actul Final de la Helsinki, din 1975, dezvoltă conţinutul principiului egalităţii suverane în raport cu documentele internaţionale anterioare. Astfel, sunt considerate ca drepturi inerente ale statelor, în virtutea suveranităţii lor:

- dreptul de a-şi elabora legile şi regulamentele proprii;- dreptul de a defini şi conduce în mod liber relaţiile internaţionale în conformitate cu dreptul internaţional;

- dreptul de a participa sau nu la viaţa organizaţiilor internaţionale;

- dreptul de a-şi asuma sau nu obligaţii prin tratate;- dreptul la neutralitate.Suveranitatea nu presupune numai drepturi. Fiecărui drept

consacrat de dreptul internaţional în virtutea principiului egalităţii suverane, îi corespunde o obligaţie corelativă, altfel principiul fiind golit de conţinut şi lipsit de garanţii.

Strâns legate de principiul egalităţii suverane sunt principiul integrităţii teritoriale şi principiul inviolabilităţii frontierelor statului, principii consacrate ca atare, în mod deosebit, prin Actul Final de la Helsinki, din 1975.

55


De altfel, Carta ONU, definind principiul neagresiunii,1 face trimitere la integritatea teritorială, în sensul că nu se poate recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei împotriva acesteia. Actul Final de la Helsinki, reluând această prevedere, stabileşte că “statele trebuie să se abţină de la orice acţiuni incompatibile cu scopurile şi principiile Cartei ONU (deci, nu numai ameninţarea cu forţa sau folosirea forţei, n.n.) împotriva integrităţii teritoriale, a independenţei politice sau a unităţii oricărui stat participant.”

Referitor la principiul inviolabilităţii frontierelor, acelaşi document arată că frontierele pot fi modificate în conformitate cu dreptul internaţional, prin mijloace paşnice şi prin acord, dar, în acelaşi timp, statele “...consideră inviolabile, fiecare, toate frontierele celuilalt, precum şi frontierele tuturor statelor din Europa... (şi) se vor abţine, acum şi în viitor, de la orice atentat împotriva acestor frontiere”.

Cele două principii alcătuiesc o unitate organică, primul subsumându-l pe cel de-al doilea; în esenţă, statele sunt obligate să nu violeze teritoriile altor state şi să nu ocupe total (situaţie denumită în dreptul internaţional debellatio) sau parţial teritoriul altui stat, exercitându-şi astfel autoritatea asupra acestuia. Orice utilizare a teritoriului altui stat sau a unor părţi ale acestuia de către alt stat, în diferite scopuri (tranzit, activităţi economice, amplasare de baze militare etc.) se poate face numai prin acordul de voinţă al statului în cauză.

Scena internaţională de astăzi ni se înfăţişează cu un mare număr de state, foarte diferite, de la state superputeri şi până la microstate, cu teritorii şi populaţii foarte reduse, de la state supradezvoltate la state în curs de dezvoltare sau subdezvoltate, de la state mari puteri militare la state fără o asemenea putere. Prin consacrarea principiului egalităţii suverane a statelor, ca principiu fundamental al dreptului internaţional public, fiecare stat se bucură de conţinutul acestuia, indiferent de starea lui, prin simplul fapt că el există ca entitate cu personalitate juridică internaţională, adică în calitatea lui de subiect de drept internaţional public.

3.4. Pacta sunt servanda

Cunoscut încă din antichitate, principiul respectării cu bună credinţă (bona fides) a angajamentelor internaţionale se pare că este cel mai vechi principiu al dreptului internaţional.

1 Art.2, par.4.

56


De la început precizăm că principiul trebuie înţeles nu numai în raport cu angajamentele asumate prin tratate internaţionale, ci şi în alte moduri, precum prin actele unilaterale ale statelor sau pe cale cutumiară (consuetudo est servanda).

Existenţa îndelungată a acestui principiu şi consacrarea lui în prezent ca principiu fundamental sunt consecinţele unei particularităţi a dreptului internaţional, considerată chiar ca o imperfecţiune a acestuia, şi anume faptul că în dreptul internaţional sistemul de coerciţie nu este la fel de bine pus la punct precum în dreptul intern.

Pactul Societăţii Naţiunilor este, poate, primul document juridic internaţional care cerea respectarea riguroasă a prescripţiilor dreptului internaţional şi a obligaţiilor convenţionale. De altfel, Tratatul de la Versailles, semnat la 28 iunie 1919, în art.227, stabilea punerea sub acuzaţie publică a fostului Keiser german, Wilhelm al II-lea, tocmai pentru “suprema ofensă împotriva moralei internaţionale şi sfinţeniei tratatelor (s.n.)”.1

Pornind de la ideea că tratatele trebuie să fie sfinte şi inviolabile (sanctitas pactorum publicorum), Carta ONU, în art.2, par.2, stabileşte că “Toţi membrii Organizaţiei, spre a asigura tuturor drepturile şi avantajele ce decurg din calitatea lor de membru, trebuie să-şi îndeplinească cu bună credinţă obligaţiile asumate potrivit prezentei Carte.” Respectarea cuvântului dat reprezintă astfel unul dintre comandamentele dreptului internaţional contemporan şi un veritabil pilon al acestuia.

Printre documentele internaţionale care reafirmă şi dezvoltă acest principiu, menţionăm:

- Declaraţia Adunării Generale a ONU asupra principiilor de drept internaţional, din 1970. Potrivit acesteia, fiecare stat are obligaţia:

- de a îndeplini cu bună credinţă obligaţiile pe care şi le-a asumat în conformitate cu Carta ONU;

- de a îndeplini cu bună credinţă obligaţiile care îi incumbă în virtutea principiilor şi regulilor general recunoscute ale dreptului internaţional;

- de a îndeplini cu bună credinţă obligaţiile care îi incumbă în virtutea acordurilor internaţionale conforme principiilor şi regulilor general recunoscute ale dreptului internaţional.

1 Este vorba despre violarea neutralităţii Belgiei şi a Luxemburgului, precum şi a Convenţiilor de la Haga din 1907.

57


Se constată că Declaraţia extinde foarte mult aplicarea principiului pacta sunt servanda asupra a tot ce înseamnă obligaţie internaţională asumată de state, nu numai asupra tratatelor internaţionale.

- Actul Final de la Helsinki,1 din 1975, reafirmând principiul respectării cu bună credinţă a tratatelor internaţionale legale, aduce o precizare importantă, în sensul conformităţii legilor şi regulamentelor interne ale statului cu obligaţiile juridice care le revin în virtutea dreptului internaţional;

- Convenţia asupra dreptului tratatelor, adoptată la Viena, în anul 19692, prevede că “orice tratat în vigoare leagă părţile şi trebuie să fie executat de ele cu bună credinţă”. Dacă ţinem seama de definiţia dată tratatului internaţional de acest document juridic, respectiv “un acord internaţional încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară”3, putem concluziona că principiul pacta sunt servanda se aplică nu numai tratatelor internaţionale, în sensul restrâns al acestei noţiuni, ci oricărui acord scris, bilateral sau multilateral, prin care statele îşi asumă angajamente internaţionale. Mai mult, convenţia precizează că un stat nu poate invoca dispoziţiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat.4

Trebuie precizat că statele sunt obligate să respecte cu bună credinţă numai tratatele care sunt legale din punct de vedere al dreptului internaţional, respectiv în conformitate cu normele imperative ale acestuia. Aceeaşi convenţie stabileşte ca “nul orice tratat care, în momentul încheierii sale, este în conflict cu o normă imperativă a dreptului internaţional general.”5 De asemenea, “dacă survine o normă imperativă a dreptului internaţional general, orice tratat existent, care este în conflict cu această normă, devine nul şi îşi încetează efectele.”6 Este evident că statele nu pot fi legate de

1 Doc.cit., cap.I, pct.X.2 Doc.cit., art.26.3 Art.1, par.1, lit.a.4 Art.27.5 Art.53.6 Art.64.

58


aceste tratate şi, în această situaţie, nu se aplică principiul pacta sunt servanda.

3.5. Principiul rezolvării prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale

Apariţia şi evoluţia acestui principiu sunt strâns legate de principiul neagresiunii. Este bine cunoscut că vreme îndelungată, statele au avut un drept inerent de a face război (jus ad bellum), adică de a folosi forţa armată pentru soluţionarea diferendelor. Preocupările pentru limitarea războiului ca instrument al politicii naţionale a statelor şi de rezolvare pe cale paşnică a diferendelor dintre ele au apărut destul de târziu în planul reglementărilor de drept internaţional. Primul document care consacră principiul rezolvării prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale1 a fost Tratatul general de renunţare la război ca instrument al politicii naţionale a statelor, adoptat la Paris,2 la 27 august 1928, cunoscut şi sub denumirea de “Pactul Briand-Kellogg”3. Potrivit acestuia, statele părţi4 “recunosc că reglementarea sau soluţionarea oricăror diferende sau conflicte de orice natură sau orice origine ar putea avea ele, care vor putea să se ivească între ele, nu va trebui niciodată să fie rezolvate decât prin mijloace paşnice”.5

Acest principiu va fi reluat cu şi mai mare consecvenţă, reafirmat şi dezvoltat după cel de-al doilea război mondial.

Astfel, Carta ONU, în art.2, par.3, statuează că “Toţi membrii Organizaţiei vor soluţiona diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice, în aşa fel încât pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia să nu fie puse în primejdie.” Mai mult, un întreg

1 Ideea rezolvarii paşnice a diferendelor este totuşi destul de veche. Încă din antichitate întâlnim practici ale statelor prin care încercau să-şi soluţioneze litigiile fără folosirea forţei. De exemplu, „Tratatul sublim” (1296 î.C.) între Ramses al II-lea, faraonul Egiptului, şi Hattuşill al III-lea, regele hitiţilor, consemna obligaţia celor două state de a trăi în pace şi de a-şi rezolva problemele fără a se ataca. De asemenea, statele Chinei antice şi cetăţile state greceşti (sec. VI î.C.) au încheiat tratate şi au stabilit reguli prin care renunţau la război şi prevedeau mijloace paşnice de soluţionare a diferendelor. Şi celebrul proiect al juristului francez Pierre Dubois (în lucrarea sa De recuperatione terrae sanctae, 1303) Jurist francez (sec.XIII-XIV), conţinea un sistem de arbitraj internaţional pentru rezolvarea paşnică a diferendelor dintre state, instanţa de arbitraj urmând să fie alcătuită din principi iar Papa reprezentând instanţa de apel.

2 Textul în, M.I. Niciu, Culegere..., op.cit., pp.45-46.3 După numele lui Aristide Briand, ministru de externe al Franţei, şi al lui Frank Billings

Kellogg, secretar de stat al preşedintelui Calvin Coolidge al SUA, cei mai implicaţi în negocierile acestui tratat. Ambii au fost laureaţi ai Premiului Nobel pentru pace.

4 În 1933 erau părţi la acest tratat 63 de state, inclusiv România.5 Art.2.

59

Drept internaţional publiccapitol din Cartă, al VI-lea, reglementează pe larg atât obligaţia cât şi mijloacele de rezolvare paşnică a diferendelor. Astfel, se fac referiri la mijloace precum tratativele, ancheta, medierea, concilierea, arbitrajul, mijloacele judiciare, recurgerea la organizaţii sau acorduri regionale ori alte mijloace paşnice alese de statele implicate în diferend.1 De asemenea, Consiliul de Securitate este împuternicit să ancheteze orice diferend sau situaţie care ar putea pune în pericol pacea şi securitatea internaţională2, ori chiar să recomande procedurile sau metodele de rezolvare paşnică3, sau să facă recomandări în scopul rezolvării paşnice a diferendelor.4 Ca regulă generală, diferendele juridice trebuie să fie supuse spre soluţionare Curţii Internaţionale de Justiţie.5

Interpretând şi dezvoltând acest principiu, Declaraţia Adunării Generale a ONU asupra principiilor de drept internaţional, din 1970, stabileşte, în principal, următoarele:

- statele sunt obligate să caute rapid o soluţie echitabilă a diferendelor lor internaţionale şi atunci când nu ajung la o soluţie printr-unul din mijloacele prevăzute de Cartă, să continue să caute o reglementare a diferendului prin alte mijloace paşnice pe care le vor conveni;

- statele părţi la un diferend, precum şi alte state, trebuie să se abţină de la orice act susceptibil să agraveze situaţia, astfel încât să nu pună în pericol pacea şi securitatea internaţională;

- diferendele internaţionale trebuie să fie rezolvate pe baza egalităţii suverane a statelor şi în conformitate cu principiul liberei alegeri a mijlocului de rezolvare.

Principiul rezolvării prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale a fost reafirmat şi dezvoltat şi de alte documente internaţionale, în mod deosebit de Actul Final de la Helsinki, din 1975, şi de Declaraţia Adunării Generale a ONU privind reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale, adoptată în 1982. Acest din urmă document aduce ca noutăţi obligaţia statelor de a acţiona cu bună-credinţă în relaţiile dintre ele pentru a preveni diferendele, urmărind să trăiască în pace şi ca buni vecini şi să contribuie la consolidarea păcii şi securităţii internaţionale. De asemenea, se prevede că statele care sunt părţi contractante ale

1 Art.33, par.1.2 Art.34.3 Art.36, par.1.4 Art.38.5 Art.36, par.3.

60


unor tratate regionale sau fac parte din organizaţii regionale sunt datoare să soluţioneze diferendele dintre ele, în primul rând, prin aceste mijloace regionale, iar în cazul când nu se ajunge la soluţionarea diferendului, ele trebuie să se adreseze Consiliului de Securitate al ONU. Mai mult, statele pot încheia acorduri speciale cu privire la reglementarea paşnică a diferendelor dintre ele.

Sistematizând, în conformitate cu instrumentele juridice internaţionale şi cu practica statelor în acest domeniu, pot fi utilizate următoarele mijloace paşnice de rezolvare a diferendelor internaţionale:

1. Mijloace diplomatice:- negocierea directă;- bunele oficii;- mediaţiunea;- ancheta internaţională;- concilierea internaţională.

2. Organizaţiile interguvernamentale:- Organizaţii universale, precum ONU, în special

organele acesteia: Adunarea Generală, Secretarul General, Consiliul de Securitate etc.

- organizaţii regionale.3. Mijloace jurisdicţionale:

- arbitrajul internaţional;- justiţia internaţională permanentă; 1

3.6. Principiul nerecurgerii la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei (principiul neagresiunii)

După o lungă perioadă în care jus ad bellum – dreptul de a recurge la război – a constituit un drept inerent al statelor ca mijloc de valorificare a propriilor interese, ilegalizarea războiului de agresiune a devenit o regulă cu caracter de universalitate şi cu valoare de principiu fundamental al dreptului internaţional public, consacrat de Carta ONU, art.2, par.4. Astfel, vechiul jus belli rămâne astăzi parte considerabilă a dreptului internaţional, dar numai ca un jus in bello, adică un drept al conflictelor armate care reglementează pe două dimensiuni fundamentale: declanşarea, desfăşurarea şi încetarea conflictului armat, pe de o parte, şi protecţia victimelor conflictelor armate, pe de altă parte. Acesta este efectul faptului că, în prezent, numai războiul de agresiune este ilegalizat, nu războiul în general ca posibil instrument de rezolvare a diferendelor, dreptul

1 Toate aceste mijloace sunt prezentate în detaliu într-un alt capitol (infra).

61

Drept internaţional publicinternaţional public permiţând în câteva situaţii folosirea forţei armate.

Primele încercări de limitare prin drept a recurgerii la forţă în relaţiile internaţionale şi de reglementare a rezolvării paşnice a diferendelor dintre state au apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea1, dar fără prea mari influenţe în practica statelor.

Acţiuni juridice mai clare de ilegalizare a războiului au avut loc abia în perioada interbelică, pentru că primul război mondial, cu consecinţele sale catastrofale, a produs schimbări pozitive în concepţia statelor cu privire la dreptul de a recurge la război. Astfel, Pactul Societăţii Naţiunilor instituia obligaţia de neagresiune2, dar lăsa statelor dreptul de a recurge la război după epuizarea mijloacelor paşnice. În acelaşi timp, Pactul distinge între războaie licite şi cele ilicite, ultimele fiind considerate ca o încălcare a dreptului internaţional. Cu alte cuvinte, războiul nu a fost ilegalizat, ci numai limitat.

Ulterior, Societatea Naţiunilor a adoptat şi unele rezoluţii prin care, fie califică războiul de agresiune ca fiind criminal (1925), fie interzicea orice război de agresiune (1927). De altfel, perioada de după primul război mondial este caracterizată de o preocupare mai largă a statelor, nu numai pe plan european, de limitare a războiului şi de rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor dintre ele.3

Un moment de referinţă în evoluţia dreptului internaţional o are semnarea la Paris, la 27 august 1928, a Tratatului general de renunţare la război ca instrument al politicii naţionale a statelor, (Pactul Briand-Kellogg sau Pactul de la Paris)4. Acest tratat condamnă războiul şi cere statelor să apeleze numai la modalităţile paşnice de rezolvare a diferendelor, statele renunţând la război ca instrument de politică naţională în relaţiile lor reciproce. Deşi cu numeroase limite5, tratatul rămâne un moment de referinţă în evoluţia dreptului internaţional public; începând cu acest tratat, din punct de vedere al dreptului internaţional public, războiul de agresiune este

1 De exemplu, Tratatul general de pace în urma războiului Crimeii, Paris, 1856; Protocolul Congresului de la Berlin din 1885; Conferinţele de pace de la Haga din 1899 şi 1907 etc.

2 Art.10.3 De ex., Tratatul pentru înlăturarea sau prevenirea conflictelor între statele americane,

Santiago de Chile, 1923; Tratatul general de arbitraj interamerican, Washington, 1929; Convenţia generală de conciliere interamericană, 1929; Pactul de neagresiune, Rio de Janeiro, 1933 (Pactul Saavedra-Lamas) etc.

4 Doc.cit.5 Tratatul era aplicabil numai între părţile contractante, interzicea numai folosirea forţei

armate, nu şi ameninţarea cu folosirea forţei armate sau alt mod de folosire a forţei şi nu stabilea un sistem de garantare a interdicţiilor consacrate.

62


scos în afara legii, singura situaţie legală recunoscută fiind starea de pace.1

Pacea devine astfel o preocupare obsesivă care se va accentua după cel de-al doilea război mondial. Din nefericire, dorinţa de a elimina definitiv războiul, ca un obiectiv fundamental al comunităţii internaţionale, a rămas un mit, pentru că şi în reglementările ulterioare folosirea forţei va rămâne în legalitate pentru anumite situaţii.

Astfel, Carta ONU impune statelor obligaţia de a se “abţine în relaţiile lor internaţionale de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei, fie împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat, fie în alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite”2 Această obligaţie a statelor devine după cel de-al doilea război mondial un principiu fundamental al dreptului internaţional public, denumit şi principiul neagresiunii, reafirmat şi dezvoltat ulterior prin numeroase documente3.

La o analiză mai atentă a textului din Carta ONU care consacră principiul neagresiunii, vom constata că este în bună măsură ambiguu, ceea ce explică faptul că războiul este încă utilizat, uneori cu efecte dintre cele mai dramatice. Principiul neagresiunii este formulat prea general de Cartă şi ridică mai multe întrebări.

În primul rând, interdicţia este formulată prin termenul “abţinere”, ceea ce dă naştere unei prime ambiguităţi, pentru că o normă imperativă (de jus cogens gentium) nu se poate construi decât cu termeni care sunt ei înşişi imperativi.

În al doilea rând, interdicţia este raportată numai la contextul relaţiilor internaţionale. Dar, ce se întâmplă cu violenţa represivă extremă din planul realităţilor interne ale statelor, cum ar fi, de exemplu, pe fondul încălcărilor grave ale drepturilor omului, sau în cazul conflictelor armate fără caracter internaţional sau, cu mult mai grav, în conflictele armate de destructurare? Carta ONU nu surprinde o asemenea ipoteză, deşi, în prezent, cele mai multe şi periculoase 1 Tratatul permitea războiul în caz de legitimă apărare, pentru îndeplinirea obligaţiilor

cuprinse în Pactul Societăţii Naţiunilor (situaţii care se menţin şi în Carta ONU) şi în caz de rupere a angajamentelor de către statele semnatare.

2 Art.2, par.4.3 De ex., Declaraţia Adunării Generale a ONU asupra inadmisibilităţii amestecului în

treburile interne ale statelor şi asupra protecţiei independenţei şi suveranităţii lor, Rezoluţia nr.2131/XX din 21 decembrie 1965; Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr.2160/XXI din 30 noiembrie 1966 “Respectarea strictă a interdicţiei de a recurge la ameninţarea sau folosirea forţei în relaţiile internaţionale şi a dreptului popoarelor la autodeterminare”; Declaraţia Adunării Generale a ONU referitoare la principiile de drept internaţional privind relaţiile prieteneşti şi de colaborare dintre state în conformitate cu Carta ONU, 1970, doc.cit; Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Helsinki, 1975, doc.cit. etc.

63

Drept internaţional publicpentru pacea şi securitatea internaţională sunt conflictele armate interne, mai ales în cazul destructurării guvernamentale. Este adevărat că s-a încercat ulterior o extensie a principiului şi la aceste situaţii, dar nu cu autoritatea proprie Cartei ONU.

În al treilea rând, sunt interzise ameninţările cu forţa şi folosirea forţei. Cel puţin trei ambiguităţi apar în această formulare. Ce este ameninţarea cu forţa? Niciodată nu a fost determinată, nici convenţional, nici pe cale cutumiară. Pot fi încadrate în această categorie, de exemplu, acţiuni precum înarmarea, înfiinţarea de baze militare, experienţele nucleare sau, pur şi simplu, existenţa forţelor armate permanente? Dar ce desemnează noţiunea de forţă? Poate fi ea şi alta decât cea armată, adică de natură politică, financiară, economică etc. Sunt întrebări (limite) la care s-au încercat abordări şi răspunsuri ulterioare, dar numai prin rezoluţii ale Adunării Generale a ONU. Ori, aceste rezoluţii nu au forţă juridică. S-a încercat definirea agresiunii pe cale convenţională, chiar în perioada interbelică1, dar fără efecte în relaţiile dintre state. După adoptarea Cartei ONU, prima şi singura definiţie cu caracter de universalitate s-a realizat tot în cadrul ONU, printr-o rezoluţie a Adunării Generale2, care, neavând calitate de izvor de drept, nu produce efecte juridice. Nu dezvoltăm conţinutul rezoluţiei3, importantă fiind constatarea că, deocamdată, nu există o definiţie convenţională a agresiunii. Este motivul pentru care crima de agresiune nici nu a fost reţinută decât enumerativ de Statutul Curţii Penale Internaţionale, adoptat la Roma, la 17 iulie 1998, precizându-se că ea va intra în competenţa Curţii doar atunci când se va adopta o definiţie convenţională4.

Mai mult, există situaţii în care dreptul internaţional admite folosirea forţei:

- pentru exercitarea dreptului la legitimă apărare individuală sau colectivă5;

- pentru sancţionarea agresorilor prin decizie a Consiliului de Securitate al ONU6;

1 Convenţiile pentru definirea agresiunii, Londra, 3-5 iulie 1933. Cu un număr mic de state contractante, printre care şi România, convenţiile pornesc de la recunoaşterea Pactului Briand-Kellogg şi stabilesc împrejurările şi actele care, comise de un stat, erau considerate ca acte de agresiune. Pt.detalii, M.I. Niciu, Drept internaţional public, op.cit., pp.64-65, sau Dicţionar de drept internaţional public, op.cit., p.84.

2 Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr.3314/XXIX din 14 decembrie 1974. Aceasta este rezultatul activităţii Comitetului special de definire a agresiunii, în perioada 1950-1974, organism creat special de Adunarea Generală a ONU pentru definirea agresiunii.

3 Pt.detalii, M.I. Niciu, op.cit., pp.65-67.4 Statut de Rome de la Cour Penale Internationale, doc.cit., art.5, par.1, al.d.5 Carta ONU, art.51.6 Ibidem, art.42.

64


- în contextul luptei popoarelor pentru eliberare de sub dominaţie colonială, ocupaţie străină sau împotriva regimurilor rasiste, în virtutea dreptului lor la autodeterminare.1

Dacă adăugăm acestor realităţi ale dreptului internaţional contemporan şi unele dezbateri doctrinare, mai ales în literatura de specialitate americană, potrivit cărora principiul neagresiunii nu ar mai avea forţă juridică pentru că a fost deseori încălcat şi că, aplicând regula “rebus sic standibus”, oricine poate invoca violările ca un motiv legal de a nesocoti sau suspenda obligaţia de a nu recurge la forţă2, ori recentele intervenţii dure pe considerente umanitare, constatăm că pacificarea deplină a societăţii internaţionale rămâne deocamdată acelaşi deziderat mitic.

Principiul neagresiunii rămâne, cu toate aceste imperfecţiuni, un principiu fundamental al dreptului internaţional, o normă de jus cogens obligatorie pentru toate statele şi o condiţie a ordinii juridice internaţionale.

O interpretare interesantă a principiului neagresiunii, dar fără efecte juridice, o întâlnim în Declaraţia Adunării generale a ONU asupra principiilor dreptului internaţional3, din 1970. În esenţă, este vorba despre:

- recurgerea la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei constituie o violare a dreptului internaţional şi a Cartei Naţiunilor Unite şi nu trebuie să fie folosită niciodată ca mijloc de rezolvare a problemelor internaţionale;

- un război de agresiune constituie o crimă împotriva păcii care angajează răspunderea în virtutea dreptului internaţional;

- obligaţia statelor de a se abţine de la ameninţarea cu forţa sau de la folosirea forţei pentru a viola frontierele existente ale unui stat sau ca mijloc de rezolvare a diferendelor internaţionale;

- obligaţia statelor de a se abţine de la actele de represalii care implică folosirea forţei;

- obligaţia statelor de a nu recurge la măsuri de constrângere care ar lipsi popoarele de dreptul lor la autodeterminare;

- obligaţia statelor de a nu organiza sau de a încuraja organizarea de forţe neregulate sau de bande înarmate

1 Protocolul adiţional I din 1977 la Convenţiile de la Geneva din 1949, doc.cit., art.1, par.4.2 D. Popescu, op.cit.. p.94.3 Doc.cit.

65


de mercenari, în scopul săvârşirii de incursiuni pe teritoriul altui stat;

- obligaţia statelor de a nu organiza sau încuraja acte de război civil sau acte de terorism pe teritoriul altui stat, de a nu le sprijini sau de a nu tolera pe teritoriul său activităţi în scopul comiterii unor astfel de acte;

- teritoriul unui stat nu poate face obiectul unei ocupaţii militare sau unei achiziţii de către un alt stat rezultând din folosirea forţei sau ameninţarea cu forţa contrar dispoziţiilor Cartei;

- obligaţia tuturor statelor de a duce negocieri pentru încheierea unui tratat universal de dezarmare generală şi completă, sub control internaţional şi să facă eforturi pentru reducerea tensiunii internaţionale şi întărirea încrederii între state;

- toate statele să depună eforturi pentru a face mai eficace sistemul de securitate al ONU.

3.7. Principiul neamestecului în afacerile altor state(principiul neintervenţiei)

Principiul neintervenţiei a fost afirmat de multă vreme şi îl întâlnim chiar în opera întemeietorului ştiinţei dreptului internaţional, Hugo Grotius.

Aprecieri interesante referitoare la neintervenţie întâlnim şi în opera lui Simion Bărnuţiu. În cursul pe care-l preda la jumătatea sec.XIX, la Universitatea din Iaşi, “Dreptul natural public”, Bărnuţiu era împotriva dreptului de intervenţie al statelor, afirmând că, în caz contrar, s-ar provoca un război “etern al tuturor contra tuturor”.1 El nu acceptă nici ideea intervenţiei la solicitarea statului în cauză şi nici în situaţia când se urmăreşte apărarea drepturilor democratice ale cetăţenilor. Argumentele sunt cât se poate de clare: “cine cere ajutor din afară decât numai partea aflată în minoritate şi care, pentru interesele ei personale şi pentru pasiunile ei, poate arunca întreaga ţară în pericol?”2 Dacă majoritatea face acest lucru când este asuprită de o minoritate, intervenţia poate fi justificată, dar numai până la eliberare; după acest moment ea devine ilicită.3

1 S. Bărnuţiu, op.cit., p.236.2 Ibidem, p.241.3 Ibidem, p.242. Pentru mai multe detalii, de văzut şi S.Scăunaş, Studii de drept

internaţional public, op.cit., p. 70-79.

66


Primul document juridic internaţional care face referire la principiul neintervenţiei este Pactul Societăţii Naţiunilor, dar numai ca regulă de procedură limitată la aplicarea în activitatea Consiliului Ligii, cu privire la soluţionarea diferendelor dintre state.1

Consacrarea acestuia ca principiu fundamental al dreptului internaţional public este realizată prin Carta ONU, art.2, par.7: “Nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va autoriza Naţiunile Unite să intervină în chestiuni care aparţin esenţial competenţei interne a unui stat şi nici nu va obliga pe membrii săi să supună asemenea chestiuni spre rezolvare pe baza prevederilor prezentei Carte.”

Principiul neintervenţiei nu poate fi înţeles decât în contextul tuturor principiilor fundamentale ale dreptului internaţional şi, astfel, el constă în obligaţia statelor de a nu se amesteca în afacerile interne ale altor state şi de a nu desfăşura nici o acţiune care ar împiedica dreptul la autodeterminare, indiferent care ar fi mijloacele utilizate, fie că este vorba de forţa armată, fie că este vorba despre orice altă formă de amestec, economic sau politic, direct sau indirect.

Trebuie menţionat că acest principiu nu afectează cu nimic posibilitatea intervenţiei prin decizie a Consiliului de Securitate, în baza cap.VII din Carta ONU, dar numai când constată existenţa unei ameninţări împotriva păcii, a unei încălcări a păcii sau a unui act de agresiune.2

Principiul neintervenţiei a fost ulterior reafirmat, interpretat şi dezvoltat prin mai multe documente internaţionale. Mai semnificative sunt:

- Declaraţia Adunării Generale a ONU asupra principiilor dreptului internaţional, din 19703; aceasta dezvoltă următorul conţinut al principiului neintervenţiei:

- nici un stat sau grup de state nu are dreptul de a interveni, direct sau indirect, pentru orice motiv, în afacerile interne sau externe ale unui stat; nu numai intervenţia armată, dar şi orice formă de ingerinţă sau orice ameninţare îndreptate împotriva personalităţii unui stat sau împotriva elementelor lui politice, economice şi culturale sunt contrare dreptului internaţional;

1 Art.15, al.8.2 Art.34.3 Doc.cit.

67


- nici un stat nu poate aplica sau încuraja folosirea măsurilor economice, politice sau de orice altă natură pentru a constrânge un alt stat să-şi subordoneze exercitarea drepturilor lui suverane şi pentru a obţine de la el avantaje de orice fel;

- toate statele trebuie să se abţină de la organizarea, sprijinirea, incitarea, finanţarea, încurajarea sau tolerarea activităţilor armate subversive sau teroriste destinate să schimbe prin violenţă regimul din alt stat, precum şi de a interveni în luptele interne ale unui alt stat;

- folosirea forţei pentru a lipsi popoarele de identitatea lor naţională constituie o violare a drepturilor lor inalienabile şi a principiului neintervenţiei;

- orice stat are dreptul inalienabil de a-şi alege sistemul său politic, economic, social şi cultural fără nici o formă de amestec din partea oricărui alt stat;

- nici o dispoziţie din cele anterioare nu vor afecta dispoziţiile Cartei ONU referitoare la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

- Actul Final de la Helsinki, din 1975, cuprinde dispoziţii similare cu cele ale Declaraţiei Adunării Generale a ONU din 1970;

- Declaraţia Adunării Generale a ONU asupra neadmiterii intervenţiei şi amestecului în afacerile interne ale statelor,1 adoptată în 1981, aduce precizări importante în interpretarea principiului neintervenţiei:

- stabileşte obligaţia statelor de a nu crea noi blocuri militare şi de a nu le consolida pe cele existente;

- interzice propaganda ostilă unui stat, cu scopuri intervenţioniste;

- interzice folosirea drepturilor omului ca mijloc de amestec în treburile interne ale altui stat;

- interzice terorismul ca politică de stat împotriva altui stat.

Deşi principiul neintervenţiei a fost afirmat încă din secolul XVIII, istoria a consemnat numeroase situaţii, chiar recente, când a fost violat. Motivaţiile sau, mai degrabă, justificările sunt diferite: consimţământul statului în care s-a intervenit, asigurarea respectării dreptului internaţional, protecţia cetăţenilor aflaţi în străinătate sau considerente umanitare. În legătură cu acestea din urmă se poartă discuţii foarte aprinse în prezent.

1 Doc.cit.

68


Prima intervenţie din istorie pe considerente umanitare a avut loc în Somalia, în baza autorizării Consiliului de Securitate al ONU, în decembrie 1992. Realitatea este că această intervenţie s-a încheiat cu un mare eşec şi Naţiunile Unite au fost nevoite să retragă întregul personal în martie 1995. Practic, conflictul din Somalia s-a destructurat treptat şi, în urma luptelor dintre forţele somaleze rivale, anul 1994 a înregistrat cele mai sângeroase momente.

Evenimentul care a generat discuţii numeroase şi contradictorii, în legătură cu intervenţia pe considerente umanitare, a fost acţiunea NATO din Iugoslavia, din 1999. Chiar sesiunea a 54-a a Adunării Generale a ONU, începută la 20 septembrie 1999, a avut ca obiect al dezbaterilor dreptul de intervenţie în forţă a comunităţii internaţionale în regimurile în care populaţia civilă este supusă direct ororilor războiului. Deşi nu s-a ajuns la un consens, s-a afirmat prin vocea Secretarului General, Kofi Annan, că cea mai mare provocare în secolul următor pentru Consiliul de Securitate al ONU o reprezintă construirea unităţii în jurul principiului potrivit căruia încălcările masive şi sistematice ale drepturilor omului, acolo unde se produc, nu trebuie acceptate.1

Dacă analizăm această problemă din perspectiva exigenţelor actuale ale dreptului internaţional, vom constata că între intervenţia din Somalia şi cea din Kosovo există o mare diferenţă: prima s-a realizat în urma autorizării Consiliului de Securitate, pe când cea de-a doua s-a declanşat fără o asemenea autorizaţie. Ori, Carta ONU stabileşte: “Consiliul de Securitate va folosi dacă este cazul... acorduri sau organisme regionale (de exemplu, NATO, n.n.) pentru aplicarea acţiunilor de constrângere sub autoritatea sa. Nici o acţiune de constrângere nu va fi întreprinsă, în temeiul acestor acorduri regionale sau de către organismele regionale fără autorizaţia Consiliului de Securitate”2 Întrebarea care se pune este: poate Consiliul de Securitate să autorizeze o intervenţie pe considerente umanitare? Răspunsul poate fi găsit tot în Carta ONU, printr-o interpretare extensivă a textului potrivit căruia “Consiliul de Securitate va constata existenţa unei ameninţări împotriva păcii,... şi va face recomandări ori va hotărî ce măsuri vor fi luate... pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii internaţionale”.3 Prin urmare, singura autoritate care poate stabili dacă o situaţie constituie o ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale este Consiliul

1 “Consecinţă a bombardamentelor NATO împotriva Iugoslaviei, Kofi Annan proclamă suveranitatea drept un principiu depăşit”, Cotidianul, nr.2466/22.09.1999, p.11.

2 Art.53.3 Art.39.

69

Drept internaţional publicde Securitate. Poate fi încălcarea gravă a drepturilor omului o asemenea situaţie? Realitatea a arătat că, de regulă, în ultimii ani, încălcările masive şi sistematice ale drepturilor omului se suprapun pe fondul unor conflicte armate interne şi că, într-un anumit stadiu, pot pune în pericol securitatea internaţională, chiar dacă au efecte numai în plan regional, ceea ce, repetăm, printr-o interpretare extensivă, poate justifica o intervenţie, dar numai prin decizie a Consiliului de Securitate. Orice intervenţie fără autorizaţia Consiliului de Securitate este, în condiţiile dreptului internaţional actual, o încălcare a principiului neintervenţiei, dar şi a principiului neagresiunii.

Dezbaterea rămâne deschisă şi din perspectiva unui fenomen care a luat o mare amploare în ultimul timp: acţiunile teroriste îndreptate împotriva unui stat. Apogeul atins în acţiunea teroristă asupra SUA, la 11 septembrie 2001, justifică, în primul rând, dreptul la legitimă apărare, precum şi intervenţia comunităţii internaţionale, dar tot în spiritul Cartei ONU. Evoluţia relaţiilor internaţionale în perioada care urmează va consemna mutaţii semnificative în dezvoltarea dreptului internaţional şi, evident, în interpretarea şi aplicarea principiului neintervenţiei.

Deocamdată, principiul neintervenţiei, ca toate celelalte principii fundamentale ale dreptului internaţional public, reprezintă încă o normă imperativă la care umanitatea nu poate renunţa oricum. Nu principiile fundamentale ale dreptului internaţional sunt erodate, ci mecanismele de aplicare a lor; aceste mecanisme ar trebui regândite, perfecţionate şi consolidate, pentru a deveni profitabile procesului de pacificare a societăţii internaţionale.

ANEXA 1

TRĂSĂTURILEPRINCIPIILOR FUNDAMENTALE

ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

sunt norme imperative

caracterul de maximă generalitate

70


vocaţia universală

valorile importante pe care le apără

egalitatea juridică

caracterul dinamic

stabilitatea

interdependenţa

ANEXA 2

PRINCIPIILE FUNDAMENTALEALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

ÎN REDACTAREA CARTEI ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE

CAPITOLUL I “SCOPURI ŞI PRINCIPII”

ART.1Scopurile Naţiunilor Unite sunt următoarele:1.Să menţină pacea şi securitatea internaţională, şi în

acest scop: să ia măsuri colective eficace pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi pentru reprimarea oricăror acte de agresiune sau altor încălcări ale păcii şi să înfăptuiască, prin mijloace paşnice şi în conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situaţiilor cu caracter internaţional, care ar putea duce la o încălcare a păcii;

2.Să dezvolte relaţii prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului lor de a dispune de ele însele şi să ia oricare alte măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale;

3.Să realizeze cooperarea internaţională în rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea şi

71


încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie;

4.Să fie un centru în care să se armonizeze eforturile naţiunilor către atingerea acestor scopuri comune.

ART.2În urmărirea scopurilor enunţate în art.1, ONU şi Membrii săi trebuie să acţioneze în conformitate cu următoarele principii:1. Organizaţia este întemeiată pe principiul egalităţii

suverane a tuturor Membrilor ei.2. Toţi Membrii Organizaţiei, spre a asigura tuturor

drepturile şi avantajele ce decurg din calitatea lor de Membru, trebuie să-şi îndeplinească cu bună-credinţă obligaţiile asumate potrivit prezentei Carte.

3. Toţi Membrii Organizaţiei vor rezolva diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice, în aşa fel încât pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia să nu fie puse în primejdie.

4. Toţi Membrii Organizaţiei se vor abţine, în relaţiile lor internaţionale de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei, fie împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite.

5. Toţi Membrii Naţiunilor Unite vor da acesteia întreg ajutorul în orice acţiune întreprinsă de ea în conformitate cu prevederile prezentei Carte şi se vor abţine de a da ajutor vreunui stat împotriva căruia Organizaţia întreprinde o acţiune preventivă sau de constrângere.

6. Organizaţia va asigura ca Statele care nu sunt Membre ale Naţiunilor Unite să acţioneze în conformitate cu aceste principii, în măsura necesară menţinerii păcii şi securităţii internaţionale.

7. Nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va autoriza Naţiunile Unite să intervină în chestiuni care aparţin esenţial competenţei interne a unui Stat şi nici nu va obliga pe Membrii săi să supună asemenea chestiuni spre rezolvare pe baza prevederilor prezentei Carte; acest principiu nu va aduce însă întru nimic atingere

72


aplicării măsurilor de constrângere prevăzute de capitolul 7.

ANEXA 3

D E C A L O G U L DE LA H E L S I N K I

1. Egalitatea suverană a statelor.2. Nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa în

relaţiile internaţionale.3. Inviolabilitatea frontierelor statelor.4. Integritatea teritorială a statelor.5. Neamestecul în treburile interne ale altui stat.6. Rezolvarea prin mijloace paşnice a diferendelor

internaţionale.7. Respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale.8. Egalitatea în drepturi a popoarelor şi dreptul lor de a

dispune de ele însele.9. Cooperarea între state.

10.Îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate în conformitate cu dreptul internaţional.

(Declaraţia privind principiile care guvernează relaţiile dintre statele participante, adoptată prin Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în

Europa, Helsinki 1975)

73

principii fundamentale ale dip

Documents