1) Tipuri de obligaţii a căror încălcare generează răspunderea statelor.

Determinarea obligaţiilor s-a realizat iniţial în proiectele de codificarea CDI, prin distincţia dintre norme primare şi norme secundare.

În elaborarea acestei discuţii, Comisia a pornit de la riscul că în orice examinare a răspunderii statelor aceasta se va extinde la ansamblul normelor de drept internaţional, a căror încălcare angajează răspunderea statului respectiv, ceea ce ar crea dificultăţi insurmontabile.

În consecinţă, Comisia a stabilit „normele primare şi normele secundare”. Normele primare privesc regulile de drept internaţional care într-un anumit sector sau altul al relaţiilor internaţionale stabilesc obligaţii precise statelor. Normele secundare stabilesc determinarea consecinţelor juridice ale neîndeplinirii obligaţiilor stabilite de norme „primare”. Numai normele secundare corespund răspunderii internaţionale stricto sensu.

Această distincţie ni se pare evidentă pentru conceptul de răspundere în general, ca instituţie juridică, implicând încălcarea unei norme sau obligaţii primare şi consecinţele acestei încălcări.

În proiectul său de codificare, CDI distinge 3 tipuri de obligaţii care rezultă din norme primare:

1.Obligaţia care impune adoptarea unei comportări specifice determinate (articolul 20 din proiect). În acest caz nu numai scopul sau rezultatul este determinat de dreptul internaţional dar şi calea prin care acest rezultat trebuie obţinut. Acest tip de obligaţie este caracteristic pentru relaţiile dintre state dacă au un caracter exclusiv internaţional;

2. Obligaţia care impune de a se asigura un rezultat determinat (articolul 21). În acest caz un mijloc defectuos nu angajează ca atare răspunderea statului. Ca exemplu articolul 20 are în vedere o lege adoptată spre a obţine un rezultat cerut de dreptul internaţional. Chiar dacă legea nu poate fi considerată, ca atingând acel rezultat, ea angajează răspunderea statului de a obţine rezultatul prin interpretarea legii conform cu dreptul internaţional. În acelaşi sens articolul 22 cere mai întâi epuizarea căilor interne în cazul când are loc o încălcare a regimului străinilor. Astfel, se deschide posibilitatea de a repara încălcarea pe căi interne, înainte de angajarea responsabilităţii internaţionale;

3. Obligaţia care impune de a preveni un anumit eveniment (articolul 23) exemplul tipic fiind protecţia diplomatică. Se constată astfel că CDI a preluat distincţia din dreptul civil dintre obligaţiile de rezultat şi cele de mijloace adoptând-o însă acolo unde era cazul, necesităţilor dreptului internaţional.

În afară de aceasta în categoria obligaţiilor a căror încălcare dă naştere răspunderii internaţionale a statelor pentru fapte ilicite din punct de vedere internaţional, C.D.I. a făcut o distincţie între răspunderea pentru delictul simplu şi cea pentru delictul calificat sau crima internaţională.

1

În primul caz, delictul simplu, este vorba despre încălcarea unei obligaţii decurgând dintr-o regulă cutumiară de drept internaţional sau cuprinsă într-un tratat internaţional (bilateral sau multilateral).

Pe lângă încălcarea unor asemenea obligaţii generatoare de răspundere internaţională „civilă” pentru fapta ilicită (delicte simple), CDI a stabilit o a doua categorie de fapte ilicite din punct de vedere internaţional şi anume crima internaţională comisă de către un stat.

În articolul 19 din proiectul său această crimă este definită după cum urmează: „faptul ilicit din punct de vedere internaţional care rezultă din violarea de către un stat a unei obligaţii internaţionale atât de esenţiale pentru salvgardarea intereselor fundamentale ale comunităţii internaţionale încât violarea sa este recunoscută ca o crimă de către această comunitate în ansamblul ei”.

Dar acest text a fost criticat în doctrina dreptului internaţional în special pentru că unele obligaţii invocate au caracterul de „soft law” pe care statele nu trebuie în principiu să-l execute.

Contestarea existenţei unor crime internaţionale este contrară unui ansamblu de norme şi convenţii internaţionale care definesc asemenea crime. După cum a arătat CDI (articolul 13 din proiect) din categoria obligaţiilor internaţionale esenţiale a căror încălcare este considerată o crimă de către Comisie fac parte obligaţiile de:

menţinere a păcii şi securităţii internaţionale, cum este obligaţia care interzice agresiunea (prevăzută şi în Carta O.N.U. articolele 1 şi 2).

asigurare a dreptului popoarelor la autodeterminare, cum este obligaţia interzicând stabilirea sau menţinerea prin forţă a unei dominaţii calomniale;

protecţie a fiinţei umane cum sunt obligaţiile interzicând sclavia, genocidul şi apartheidul.asigurarea şi conservarea mediului înconjurător cum sunt obligaţiile care interzic

poluarea masivă a atmosferii sau mărilor

2) Principiul egalităţii suverane a statelor Este denumit deseori şi principiul suveranităţii statelor. Carta O.N.U., utilizează expresia „egalitate suverană” în sensul că suveranitatea statelor, care presupune ca elemente intrinseci supremaţia puterii de stat în planul relaţiilor interne şi independenţa acestuia în raport cu celelalte state, include egalitatea în drepturi a statelor ca principiu complementar.Principiul egalităţii suverane a statelor, în interpretarea dată de Declaraţia Adunării Generale a O.N.U. asupra principiilor de drept internaţional, privind relaţiile de prietenie şi cooperare între state, din 1970, ar cuprinde următoarele elemente:

1. statele sunt egale din punct de vedere juridic;2. fiecare stat se bucură de drepturi inerente deplinei suveranităţi;3. fiecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea altor state;4. integritatea teritorială şi independenţa politică ale statelor sunt inalienabile;5. fiecare stat are dreptul de a-şi alege şi de a dezvolta liber sistemul său politic,

social, economic şi cultural;

2

6. fiecare stat are obligaţia de a se achita pe deplin şi cu bună-credinţă de obligaţiile sale internaţionale şi de a trăi în pace cu alte state;

7. dreptul de a-şi elabora legile şi regulamentele proprii;8. dreptul de a defini şi conduce în mod liber relaţiile internaţionale în conformitate

cu dreptul internaţional;9. dreptul de a participa sau nu la viaţa organizaţiilor internaţionale;10.dreptul de a-şi asuma sau nu obligaţii prin tratate;11.dreptul la neutralitate, etc.

3) Recunoa șterea Internațională a statelor

Recunoaşterea internaţională este actul unilateral al statului prin care constată apariţia unui nou subiect de drept internaţional public sau a altor categorii (guvern, naţiune care luptă pentru independenţă sau insurgenţii într-un război civil), manifestându-şi dorinţa de a stabili cu ele relaţii oficiale.

Recunoaşterea internaţională a statelorProblema recunoaşterii statelor se pune în situaţia apariţiei unui nou stat, respectiv dacă statele existente îl acceptă sau nu ca subiect de drept internaţional. Apariţia de noi state este un proces continuu şi un rezultat fie al dezmembrării unui stat (cazul Cehoslovaciei şi al U.R.S.S.), fie al separării unor părţi dintr-un stat (cazul Iugoslaviei), fie al grupării (unirii) unor state într-un nou stat (cazul Germaniei).Recunoaşterea internaţională a noilor state este o problemă încă necodificată a dreptului internaţional public. Totuşi, ea este des întâlnită în practica satelor şi reprezintă un domeniu al relaţiilor internaţionale viu dezbătută în doctrină.Cel mai important aspect al recunoaşterii internaţionale a noilor state este cel care încearcă să răspundă la întrebarea: este determinată existenţa unui nou stat de recunoaşterea acestuia de către celelalte state? În doctrina dreptului internaţional public s-au conturat două concepţii:

1. Concepţia potrivit căreia actul recunoaşterii este un act constitutiv, adică statul nou apărut va exista numai în măsura în care va fi recunoscut de celelalte state.

2. Concepţia potrivit căreia actul recunoaşterii este doar un act declarativ, de constatare a apariţiei unui nou subiect de drept internaţional, şi nu o condiţie de sine qua non a existenţei acestuia din urmă.

Prima concepţie este evident contrară principiilor dreptului internaţional public, mai cu seamă principiului fundamental al dreptului popoarelor la autodeterminare, dar şi principiilor egalităţii suverane, independenţei şi neamestecului în treburile interne. Firesc, se pune întrebarea: câte state ar trebui să recunoască noul stat pentru ca acesta să existe? Prin urmare, statul nou apărut este subiect al dreptului internaţional public din momentul apariţiei sale şi nu din cel al recunoaşterii sale de către celelalte state. Astfel, actul recunoaşterii este doar un act de suveranitate prin care un stat constată apariţia unui alt stat ca subiect de drept internaţional. Practica statelor a consacrat în timp mai multe tipuri ale recunoaşterii internaţionale a statelor. Astfel, după efectele pe care le produce, recunoaşterea poate fi:

de fapt (de facto), care are un caracter provizoriu, ceea ce înseamnă că efectele ei se limitează doar la relaţii consulare şi poate fi retrasă;

3

de drept (de jure), care este definitivă. Numai acest tip de recunoaştere permite stabilirea de relaţii diplomatice între statul recunoscut şi cel care recunoaşte.Potrivit formei, recunoaşterea internaţională a statelor poate fi:

tacită; aceasta se deduce din conduita statului care recunoaşte, concretizată în acte care privesc direct noul stat, de exemplu, încheierea unui tratat între ele;

expresă, când de la statul care recunoaşte emană un act individual care consacră expres recunoaşterea, precum o declaraţie, o notă diplomatică etc..

4 ) Încheierea tratatului internaţional Prin încheierea tratatului înţelegem un ansamblu de proceduri prin care se elaborează şi apare tratatul. Au capacitatea de a încheia astfel de tratate numai subiectele dreptului internaţional public.

Procedura de elaborare şi încheiere constă în:- elaborarea textului;- autentificarea textului;- exprimarea conţinutului şi consimţământului părţilor contractante.

Elaborarea textului tratatului se realizează în cadrul negocierilor care se poartă între reprezentanţii statelor ce încheie acel tratat. Începerea negocierilor este marcată de obicei prin verificarea “deplinelor puteri” ale agenţilor statelor.

Noţiunea de “depline puteri” reprezintă actul unilateral prin care un stat desemnează persoana împuternicită să negocieze şi să încheie un tratat. Sunt scutiţi de “depline puteri”:

- şefii statelor;- şefii guvernelor;- miniştrii de externe;- şefii misiunilor diplomatice;- şeful delegaţiei care participă la o conferinţă internaţională pentru negocierea

unui tratat. Ca structură tratatul este un document complex şi cuprinde trei părţi:- o parte introductivă (preambulul), în care apar: părţile, motivele, scopul

tratatului, obiectul);- dispozitivul (corpul propriu-zis, în care sunt cuprinse articolele);- clauzele finale ( de regulă sunt arătate modalităţile de intrare în vigoare,

semnăturile, anumite anexe).Autentificarea textului se face prin semnarea provizorie sau definitivă de către

agenţii care l-au negociat. Valoarea semnăturilor depinde de mandatul primit de agenţi. Dacă au semnat numai provizoriu, părţile îşi rezervă posibilitatea de a revedea textul . Semnătura provizorie se face numai prin procedura “ad referendum” sau prin parafarea tratatelor.

Exprimarea consimţământului unui stat de a fi legat de un tratat poate fi realizat pe mai multe căi: 1. prin semnarea lui definitivă, caz în care consimţământul se exprimă imediat fără a se recurge la alte proceduri;

2. prin ratificarea tratatului internaţional, privită ca un act intern al statului respectiv, ce presupune semnarea definitivă în prealabil;

4

3. prin aprobarea sau acceptarea tratatului, acestea fiind proceduri echivalente ratificării, dar care au o metodologie mult mai simplificată;

4. aderarea la tratatul internaţional după încheierea tratatului sau intrarea sa în vigoare;

5. intrarea în vigoare când tratatul îşi produce efectele.

5) Elementele tratatului internaţional:Pentru valabilitate tratatului se cer întrunite anumite condiţii de fond şi de formă.1.Condiţiile de fond sunt cele valabile pentru actele juridice în general, acestea

fiind: capacitatea, consimţământul, obiectul, cauza. Valabilitatea contractului atârnă de întrunirea unor elemente principale şi

accesorii. Elementele esenţiale sunt: părţile contractante, consimţământul lor, obiectul, cauza (licită şi morală). Consimţământul (voinţa juridică) este esenţa tratatului internaţional şi exprimă acordul de voinţă al statelor asupra reglementărilor tratate.

Calităţile consimţământului sunt: să fie liber exprimat şi să fie neviciat. Viciile de consimţământ sunt: eroarea, dolul, constrângerea, coruperea reprezentantului unui stat şi sunt prevăzute de Convenţia de la Viena din 1969.

Eroarea este reprezentarea greşită asupra contextului în care se încheie tratatele. Eroarea poate fi invocată dacă e determinantă pentru încheierea tratatului şi trebuie să fie esenţială pentru consimţământul părţilor. O eroare de formă nu afectează încheierea tratatului sau valabilitatea lui.

Dolul reprezintă conduita frauduloasă prin care se urmăreşte determinarea altei părţi să-şi dea consimţământul pentru încheierea tratatului. În funcţie de gradul de afectare a tratatului victima dolului poate cere nulitatea totală sau poate menţine parţial tratatul.

Coruperea reprezintă coruperea unui stat pentru a accepta încheierea tratatului în anumite condiţii. Tratatul fiind ilicit, statul al cărui reprezentant a fost corupt poate invoca acest viciu pentru a fi dezlegat de încheierea tratatului. Se mai adaugă la aceste vicii constrângerea exercitată asupra reprezentantului unui stat prin acte sau ameninţări îndreptate împotriva lui.

Actele de violenţă pot fi: atentat la persoana fizică sau calomnie. În acest caz, tratatul încheiat este nul.

Constrângerea exercitată asupra unui stat prin ameninţare cu forţa este alt viciu şi tratatul este nul dacă se încheie.

Sunt lovite de nulitate tratatele internaţionale care sunt contrare normelor imperative existente în momentul încheierii lor sau cele care au apărut după acest moment.

Convenţia privind dreptul tratatelor încheiate între state mai prevede faptul că consimţământul unui stat a fost exprimat cu violarea unei dispoziţii a dreptului intern şi nu poate fi invocat pentru invalidarea tratatului.

Cât priveşte actele îndeplinite pe baza unui tratat lovit de nulitate, Convenţia de la Viena stabileşte. - în caz de anulare a tratatului, oricare parte poate cere celeilalte să stabilească, în relaţiile lor reciproce, situaţia care ar fi existat, dacă actele nu ar fi fost încălcate;

- actele îndeplinite cu bună credinţă înainte de invocarea nulităţii, nu devin ilicite.

5

- obiectul tratatului trebuie să fie licit şi realizabil material şi juridic.Cauza trebuie să fie justificată de realităţile unui domeniu şi trebuie să fie licită şi

morală.

2.Condiţii de formă:Forma ca şi în dreptul intern este lăsată la latitudinea părţilor, numai în situaţii

excepţionale când tratatul prevede să fie îndeplinite anumite condiţii de formă. Elementele accesorii sunt cele care fără a avea caractere esenţiale sunt

prezente pentru că legea le impune sau pentru că părţile au convenit asupra lor.

Modalităţi:Termenul este un eveniment viitor şi sigur de care trebuie legată realizarea în

fapt a tratatului. Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur de care legea leagă anumite efecte juridice. Poate să apară numai dacă statele participante cad de acord asupra acestei modalităţi.

6) Principiul rezolvării prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale Apariţia şi evoluţia acestui principiu este strâns legată de principiul neagresiunii.

Este bine cunoscut că, vreme îndelungată, statele au avut un drept inerent de a face război (jus ad bellum), adică de a folosi forţa armată pentru a-şi rezolva propriile interese. Preocupările pentru limitarea războiului ca instrument al politicii naţionale a statelor şi de rezolvare pe cale paşnică a diferendelor dintre ele au apărut destul de târziu în planul reglementărilor de drept internaţional. Primul document care consacră principiul rezolvării prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale a fost Tratatul general de renunţare la război ca instrument al politicii naţionale a statelor, adoptat la Paris, la 27 august 1928, cunoscut şi sub denumirea de „Pactul Briand – Kellogg”. Potrivit acestuia, statele părţi „recunosc că reglementarea sau soluţionarea oricăror diferende sau conflicte de orice natură sau orice origine ar putea avea ele, care vor putea să se ivească între ele, nu va trebui niciodată să fie rezolvată decât prin mijloace paşnice”. Acest principiu va fi reluat cu şi mai mare consecvenţă, reafirmat şi dezvoltat după cel de-al doilea război mondial.

Interpretând şi dezvoltând acest principiu, Declaraţia Adunării Generale a O.N.U. asupra principiilor de drept internaţional, din 1970, stabileşte, în principal, următoarele:

1. statele sunt obligate să caute rapid o soluţie echitabilă a diferendelor lor internaţionale şi atunci când nu ajung la o soluţie printr-unul din mijloacele prevăzute de Cartă, să continue să caute o reglementare a diferendului prin alte mijloace paşnice pe care le vor conveni;

2. statele părţi la un diferend, precum şi alte state, trebuie să se abţină de la orice act susceptibil să agraveze situaţia, astfel încât să nu pună în pericol pacea şi securitatea internaţională;

3. diferendele internaţionale trebuie să fie rezolvate pe baza egalităţii suverane a statelor şi în conformitate cu principiul liberei alegeri a mijlocului de rezolvare.Sistematizând, în conformitate cu instrumentele juridice internaţionale şi cu

practica statelor în acest domeniu, pot fi utilizate următoarele mijloace paşnice de rezolvare a diferendelor internaţionale:

6

1.Mijloace diplomatice: negocierea directă, bunele oficii, medierea, ancheta internaţională, concilierea internaţională.

2.Prin intermediul organizaţiilor interguvernamentale:ONU: Adunarea Generală, Secretarul General, Consiliul de Securitate; Organizaţiile regionale.

3.Mijloace jurisdicţionale: arbitrajul internaţional şi justiţia internaţională permanentă.

7) Principiile consacrate prin Tratatele de la Munster și OsnabruckProcesul de centralizare statală, care a dus în secolul al XV-lea la formarea unor

ţări puternice, a determinat o amplificare a relaţiilor internaţionale şi apariţia unor principii şi instituţii noi, care au impulsionat dezvoltarea dreptului internaţional.

Se conturează pentru prima oară principiul suveranităţii, conceput ca o expresie a independenţei regilor şi seniorilor faţă de pretenţiile de dominaţie ale împăraţilor germani şi de atotputernicia papilor, căruia i se dă o expresie mai coerentă prin cunoscuta Pace Westphalică (1648).

Prin tratatele încheiate în acel an concomitent la Munster şi Osnabruck se punea capăt dominaţiei politice a Sfântului Imperiu Roman şi a Papei, afirmându-se suveranitatea şi independenţa statelor naţionale şi principiul echilibrului de forţe între acestea.

În relaţiile dintre state se recurge tot mai frecvent la mijloacele de rezolvare a diferendelor pe cale paşnică, în special prin mediaţiune şi arbitraj, făcându-se adesea apel la serviciile de mediator sau arbitru ale unor împăraţi sau regi ori ale Papei de la Roma, ca şi ale unor jurişti eminenţi ai epocii, încheindu-se şi unele tratate speciale de această natură, cum ar fi cel din 1343 dintre Danemarca şi Suedia. Principalul mijloc de rezolcare a diferendelor dintre state rămânea, însă, războiul.

În această perioadă se cristalizează şi unele instituţii ale dreptului internaţional calsic privind folosirea forţei (retorsiunea, represaliile, blocada paşnică etc.) şi se încearcă o circumscriere a motivelor admise ca legale pentru declanşarea războiului.Totodată, cunosc o mai solidă fundamentare regulile juridice privind modul de ducere a operaţiilor militare.

      Legile şi obiceiurile războiului se îmbogăţesc acum cu două principii fundamentale care vor influenţa decisiv evoluţia dreptului internaţional în domeniul regulilor privind conflictele armate:

1.principiul necesităţii, potrivit căruia forţele armate ale părţilor beligerante trebuie să fie folosite exclusiv în scopul de a înfrânge rezistenţa inamicului şi de a obţine victoria şi nu de a masacra forţele adverse;2.principiul umanitarismului, în virtutea căruia mijloacele militare folosite de către părţile angajate în conflict trebuie să fie îndreptate numai împotriva combatanţilor, nu şi a persoanelor care nu participă la ostilităţi, iar combatanţii trebuie să folosească numai

7

acele arme şi metode de luptă care servesc scoaterii din luptă a inamicului şi nu producerii unor suferinţe inutile sau exterminării fizice a celorlalţi combatanţi.

8) Definiți principiile fundamentale ale DIPDicţionarul de drept internaţional public defineşte principiile fundamentale ale

dreptului internaţional public ca fiind „reguli de maximă generalitate, recunoscute tacit sau expres de toate statele lumii ca obligatorii pentru acestea în relaţiile de cooperare dintre ele”.

Sau, prin principiu fundamental al dreptului internaţional se înţelege „o prescripţie normativă ce se caracterizează printr-un înalt nivel de abstractizare dând expresie unei valori internaţionale universal acceptată şi care guvernează conduita subiectelor de drept internaţional”.

Deşi unele principii s-au născut pe cale cutumiară, practica statelor după al doilea război mondial, este de a utiliza calea convenţională, de a consacra aceste „puncte cardinale” ale relaţiilor internaţionale prin tratate internaţionale generale, unele cu valoare deosebită, precum Carta O.N.U.

Analizând definiţiile prezentate şi normele care consacra principiile fundamentale ale dreptului internaţional, se constată că principalele trăsături ale acestora sunt următoarele:

1.sunt norme imperative, cu valoare de jus cogens2.caracterul de maximă generalitate.3.vocaţia universală a principiilor fundamentale4.valorile importante pe care le apără. 5.egalitatea juridică a principiilor fundamentale6.caracterul dinamic al principiilor fundamentale7.stabilirea principiilor fundamentale.8.interdependenţa principiilor fundamentale

9) Intrarea în vigoare a tratatului internaționalIntrarea în vigoare a tratatului este foarte importantă pentru că marchează

momentul din care tratatul îşi produce efectele. Convenţia de la Viena din 1969 precizează că “un tratat intră în vigoare la data şi după modalităţile stabilite în tratat prin acordul părţilor”.

Dacă un tratat nu cuprinde precizări cu privire la data intrării în vigoare, acesta va intra în vigoare atunci când va fi exprimat consimţământul pentru poate părţile contractante. Pentru stabilirea acestui moment este necesară cercetarea împrejurărilor în care a fost încheiat tratatul sau trebuie verificate “deplinele puteri” ale agenţilor care l-au negociat.

Convenţia de la Viena din 1969 include unele precizări în plus privind intrarea în vigoare a tratatului: - admite ratificarea sau aderarea parţială a unui stat la un tratat, deci numai a unui anumit titlu sau anumite capitole. Ratificarea sau aderarea parţială este posibilă însă numai dacă e acceptată de celelalte părţi contractante sau dacă e prevăzută de tratat în mod clar;

- admite şi aplicarea provizorie a unui tratat internaţional sau a unei părţi din tratat, înainte de intrarea în vigoare.

8

Această modalitate este condiţionată însă de admiterea ei de către acel tratat sau de admiterea ei de către părţi printr-un alt mod. De exemplu: Convenţia cu privire la ratificarea rapidă a unui accident nuclear conţine o parte în care se prevede că un stat care participă la această Convenţie poate să declare că va aplica un titlu provizoriu chiar până la intrarea în vigoare a acestuia.

În concluzie, în mod definitiv şi deplin tratatul internaţional intră în vigoare prin: - semnarea definitivă a tratatului – este momentul de intrare în vigoare dacă aşa prevede textul sau dacă a fost prevăzută pe altă cale indicată în “deplinele puteri”; - schimbul instrumentelor care constituie tratatul internaţional, reprezintă intrarea sa în vigoare dacă aşa prevede tratatul; - schimbul sau depunerea instrumentelor de ratificare este modul de intrare în vigoare cel mai frecvent întâlnit;

- calea aprobării sau acceptării; - aderarea la tratat.Ratificarea este o instituţie de drept intern al statelor care presupune aprobarea

dată unui tratat de către organele interne competente pentru angajarea internaţională a statelor. La baza sa stau câteva reguli: - sunt supuse ratificării tratatele care au importanţă sporită, datorită obiectului şi scopului lor; - dorinţa statelor contractante de a evita controversele privind agenţii care au negociat şi semnat tratatul;

- ratificarea unui tratat de către un stat dă forţă juridică tratatului respectiv pentru organele sale. Practica internaţională nu cunoaşte un termen până la care părţile contractante trebuie să ratifice un tratat. Ratificarea este un act de suveranitate a statului, de aceea multe tratate, deşi au fost încheiate şi autentificate, nu au intrat în vigoare pentru că n-au fost ratificate de părţile contractante. De la regula după care ratificarea nu e condiţionată în timp fac excepţie acordurile sau convenţiile încheiate în cadrul unor organizaţii ca O.M.S. (Organizaţia mondială a sănătăţii) sau O.I.M. (Organizaţia internaţională a muncii) care, de regulă, impun ratificarea într-un anumit termen.

Ratificarea trebuie să respecte anumite reguli ce vizează conţinutul tratatului ratificat şi care sunt conturate în documentele internaţionale: - ratificarea să vizeze întreg tratatul, dacă nu se prevede că se pot ratifica şi fragmente; - ratificarea să se facă fără condiţii (dacă statul care ratifică are unele obiecţii, el poate uza de aceste posibilităţi pe calea rezervei); - în perioada dintre momentul ratificării şi intrarea în vigoare, statul care l-a rectificat are două obligaţii: să nu retragă ratificarea şi să nu săvârşească acte contrare obiectivului şi scopului tratatului ratificat; - momentul intrării în vigoare este diferit, după cum tratatele pot fi bilaterale sau, cele mai multe, multilaterale. Tratatele bilaterale intră în vigoare din momentul schimbului instrumentelor celor două părţi, iar cele multilaterale intră în vigoare din momentul când este depus un anumit număr de instrumente de ratificare la depozitarul lor.

9

Depozitarul poate fi : statul pe teritoriul căruia a fost semnat tratatul; un grup de state; secretariatul sau secretarul general al O.N.U.;

Tratatele multilaterale prevăd, printre altele, în clauzele lor finale, câte instrumente trebuie depuse pentru ca tratatul să intre în vigoare. Există tratate care condiţionează intrarea în vigoare de depunerea a două sau mai multe instrumente de ratificare. Alte tratate multilaterale condiţionează intrarea în vigoare de scurgerea unui anumit termen de la depunerea unui anumit număr de instrumente de ratificare, iar alte tratate prevăd că intră în vigoare numai după ce s-au depus toate instrumentele de ratificare.

Acceptarea sau aprobarea sunt proceduri simplificate de ratificare pentru că între ratificare şi acceptare deosebirile nu sunt de fond, ci numai de formă. În general, acceptarea se face de către Guvernul statelor părţi la tratat. Cât priveşte aderarea sau accesiunea acestea trebuie privite ca un act unilateral al unui stat prin care el îşi exprimă dorinţa şi consimţământul de a deveni parte la tratatul pe care nu l-a semnat.

Aderarea odată acceptată produce aceleaşi efecte juridice ca şi ratificarea. Convenţia de la Viena din 1969 prevede că un stat poate adera la un tratat internaţional dacă tratatul admite acest lucru şi conţine clauza de aderare sau dacă părţile au convenit asupra posibilităţii de aderare sub o altă formă. Cele mai multe tratate permit aderarea tuturor statelor în mod nedeterminat, dar anumite tratate permit aderarea unui număr limitat şi precizat de state sau pot permite aderarea statelor dintr-o anumită categorie. Sunt şi tratate care nu prevăd expres nici posibilitatea aderării, dar nici nu interzic aderarea.

În practica vieţii internaţionale s-a apreciat că într-o asemenea situaţie aderarea e permisă. Actele de aderare pot îmbrăca forme variate: instrument de aderare, declaraţie de aderare, note de aderare. Indiferent de forma pe care o îmbracă actul de aderare, acesta trebuie comunicat depozitarului tratatului. Comunicarea se face de către primul ministru al statului care aderă sau chiar de către şeful misiunii diplomatice din statul depozitar. În secolul nostru, separat de intrarea în vigoare a tratatului s-a pus şi problema înregistrării tratatelor, ca o cerinţă de valabilitate a acestuia.

Convenţia privind dreptul tratatelor prevede că după intrarea în vigoare, tratatele sunt trimise secretariatului O.N.U. pentru înregistrarea şi clasarea lor sau pentru înscrierea lor. Regula înregistrării tratatelor a apărut pentru prima dată în Statutul Societăţilor Naţiunilor Unite, fiind reafirmată în Charta O.N.U. care în articolul 102 prevede că “statele membre O.N.U. au obligaţia de a înregistra tratatele încheiate de ele la secretariatul O.N.U. în vederea publicării lor, în caz contrar tratatele nu vor putea fi invocate în faţa organelor Organizaţiei”.

10) Principiul nerecurgerii la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei (principiul neagresiunii).

Principiul neagresiunii este un principiu fundamental al dreptului internaţional, o normă de jus cogens, obligatorie pentru toate statele, şi o condiţie a ordinii juridice internaţionale.

O interpretare interesantă a principiului neagresiunii o întâlnim în Declaraţia Adunării Generale a O.N.U. asupra principiilor dreptului internaţional, din 1970. In esenţă este vorba despre:

10

o recurgerea la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei constituie o violare a dreptului internaţional;

o un război de agresiune constituie o crimă împotriva păcii care angajează răspunderea în virtutea dreptului internaţional;

o obligaţia statelor de se abţine de la ameninţarea cu forţa sau de a folosi forţa pentru a viola frontierele existente ale unui stat sau ca mijloc de rezolvare a diferendelor internaţionale;

o obligaţia statelor de a nu recurge la măsuri de constrângere care ar lipsi popoarele de dreptul lor la autodeterminare;

o obligaţia statelor de nu organiza sau de încuraja organizarea de forţe neregulate sau de bande înarmate de mercenari, în scopul săvârşirii de incursiuni pe teritoriul altui stat;

o teritoriul unui stat nu poate face obiectul unei ocupaţii militare sau unei achiziţii de către un alt stat rezultând din folosirea sau ameninţarea cu forţa, etc.

11) Aplicarea în spaţiu şi timp a tratatelor internaţionale

a) aplicarea in spatiu presupune că tratatul se aplică pe teritoriul parţilor. Exceptie fac tratatele localizate care-şi produc efectele juridice într-o parte a teritoriului părţilor (de ex. În R.F.G. aplicarea numai înr-un land, Bavaria) şi tratatele prin care se fixeaza frontierele unor state.

De la regula aplicării teritoriale a tratatelor sunt exceptate tratatele prin care se crează o organizaţie internaţională. Opinia dominantă este că un tratat este un izvor de drept internaţional prin el însuşi, iar părţile au obligaţia să identifice şi să aplice regulile tratatului prin mijloace proprii.

Cele mai multe state subordonează aplicarea tratatelor unor acte de drept intern (Legea 590/2003).

Un rol dublu in aplicarea tratatului international revine organelor juridictionale interne care pot aplica un tratat după ce a fost ratificat şi publicat şi pot interpreta tratatul pentru a “descifra” vointa reală, completă a parţilor.

b) aplicarea in timp este supusa principiului neretroactivitatii tratatului (conform Convenţiei de la Viena din 1969).

Exceptii: dacă două tratate internaţionale au acelaşi obiect şi aceleaşi părti atunci tratatul

anterior rămâne valabil, doar dacă e compatibil cu tratatul posterior; - dacă tratatul anterior cuprinde reguli speciale, iar tratatul posterior cuprinde

reguli generale rezultă că ambele tratate rămân valabile, fiecare aplicabile pe domeniile lor;

se poate ca părţile unui tratat anterior să nu apară ca părţi în tratatul posterior şi atunci ambele tratate sunt valabile;

dacă două state, părţi ale unui tratat multilateral, au încheiat ulterior un tratat bilateral, care contrazice tratatul multilateral, atunci tratatul bilateral e valabil

11

dacă cele două state se retrag din tratatul multilateral. Carta ONU fixează expres această regulă: prioritatea tratatului multilateral.

12) REZERVA LA TRATATRezerva este o instituţie importantă a dreptului internaţional, care permite

statelor ce nu sunt de acord cu dispoziţiile (clauzele) unui tratat să devină parte la acel tratat. Multe din tratatele multilaterale sunt încheiate în cadrul unor conferinţe internaţionale, iar adoptarea lor se realizează adeseori pe baza votului majoritar al participanţilor.

O parte dintre state pot însă să nu accepte anumite dispoziţii, adoptate prin votul majoritar. Opinia minoritară se exprimă tocmai prin rezerve la rectificarea tratatului.

Rezerva ca instituţie are la bază principiile dreptului internaţional public, cum ar fi egalitatea statelor şi reciprocitatea.

Convenţia privind dreptul tratatelor de la Viena din 1969, în art. 2.1., defineşte rezerva ca fiind un act unilateral al unui stat, independent de textul tratatului, cu caracter facultativ, ce poate fi făcut în următoarele momente:

la semnarea tratatului; la ratificarea tratatului; la momentul aderării la tratat.

Rezerva se face în scris, expres, pentru a exclude sau a modifica efectul juridic al unei dispoziţii din tratat privind aplicarea tratatului faţă de statul rezervatar. De exemplu: la “Convenţia asupra tuturor formelor de discriminare faţă de femei”, România, ca stat rezervatar, în momentul ratificării a formulat rezervă.

Tratatele închise, sunt acele tratate ce pot limita dreptul statelor de a exprima rezerve sau pot interzice rezerva. De exemplu Convenţia O.N.U. pentru Dezvoltarea Industrială din 1979 interzice rezerva, de asemenea şi Convenţia de la Montego Bay din 1982. Alte tratate limitează dreptul de a face rezervă la anumite clauze, precizând articolele care nu permit rezerva.

Există şi tratate dechise, care condiţionează rezervele de cerinţa ca ele să fie compatibile cu obiectul şi scopul tratatului.

Regulile aplicabile rezervei la tratate sunt următoarele:- o rezervă la un tratat internaţional produce efecte doar dacă este acceptată de

toate părţile (o rezervă este acceptată, dacă o parte a tratatului nu face obiecţie în 12 luni la notificarea sau publicarea rezervei);

- oricare stat parte a tratatului internaţional poate obiecta împotriva unei rezerve la acel tratat (ca expresie a suveranităţii şi egalităţii în drepturi a statelor);

- obiecţia nu împiedică aplicarea tratatului între statul rezervatar şi statul care face obiecţia, dacă nu-şi manifestă voinţa în acest sens;

- tratatul nu se aplică între statul rezervatar şi cel ce a făcut obiecţia, dacă ultimul se opune;

12

- la tratatul cu un număr redus de părţi, din obiectul şi scopul cărora rezultă că aplicarea integrală a tratatului este o condiţie a valabilităţii, se pot face rezerve numai dacă sunt acceptate de toate părţile;

- rezerva referitoare la o organizaţie internaţională trebuie să fie acceptată de organul competent al organizaţiei;

- rezerva la un tratat multilateral determină modificarea raportului juridic stabilit prin acel tratat între părţi;

- rezerva, acceptarea sau obiecţia la aceasta trebuie formulate în scris şi notificate părţilor;

-tratatul internaţional la care s-au făcut rezerve se aplică integral între părţile care n-au făcut rezerve;

- rezerva şi obiecţia pot fi retrase oricând, fără a fi necesar acordul celeilalte părţi. Retragerea trebuie să fie în formă scrisă;

De exemplu, România şi-a retras rezervele de la “Protocolul privind interzicerea folosirii gazelor toxice asfixiante”

Statele pot formula nu doar rezerve la tratat, ci şi declaraţii interpretative privind anumite clauze. Declaraţiile interpretative precizează poziţia statelor vis-à-vis de anumite clauze şi nu modifică aplicarea tratatului integral între părţi. Deosebirile dintre rezervă şi declaraţia interpretativa:Rezerva - modifică aplicarea prevederilor tratatului între statul rezervatar şi o altă parte;- îşi produce efectul juridic dacă este acceptată de o altă parte.Declaraţia interpretativă - nu modifică raportul juridic între părţi, fiind folosită în general pentru cazurile când tratatele interzic formularea de rezerve.

13)     Definiţia dreptului internaţional public și trăsăturile esențiale

      Elementele de bază în configurarea dreptului internaţional public ţin de fundamentul şi natura acestuia, de obiectul de reglementare şi de subiectele juridice, de izvoarele sale, ca şi de caracteristicile pe care le prezintă alte instituţii politico-juridice cu care se află în strânsă legătură.

În raport de toate acestea, dreptul internaţional public poate fi definit ca totalitatea normelor juridice create de state şi de celelalte subiecte de drept internaţional, pe baza acordului liber exprimat de acestea  prin tratate şi alte izvoare de drept, în vederea reglementării raporturilor dintre ele, norme a căror aducere la îndeplinire este asigurată de respectarea de bună voie, iar în caz de necesitate prin măsuri de constrângere aplicate de către state în mod individual sau colectiv.

În general , definiţiile formulate de autorii de specialitate surprind câteva trăsături esenţiale :

1. Dreptul internaţional public apare ca un ansamblu de norme juridice create de state şi de alte subiecte de drept internaţional public;

2. Dreptul internaţional public vizează norme juridice care sunt chemate să reglementeze relaţiile sociale , de colaborare sau relaţii (reguli) conflictelor armate;

13

3. Nerespectarea normelor de drept internaţional public atrage o constrângere exercitata individual sau colectiv , ce reprezintă o garantare a acestor norme. Constrângerea colectiva se exercita prin organizaţii internaţionale, respectiv O.N.U.;

4. Respectarea normelor de drept internaţional public se face liber de către subiectele sale, deoarece acestea au elaborat aceste norme şi s-au angajat sa le respecte.

Caracteristici ale dreptului internaţional public

În societatea internaţională, poziţia statelor este cea de egalitate juridică. Inegalităţile care apar în mod firesc între state nu determină, din punct de vedere al dreptului internaţional public, relaţii de subordonare între state, fiecare dintre ele beneficiind de atributul de stat suveran şi egal în drepturi cu celelalte. De aici, teza că dreptul internaţional public este un drept de coordonare şi nu un drept de subordonare, cum este dreptul intern al statelor. Cu alte cuvinte, în societatea internaţională nu există o ierarhie care să situeze un stat deasupra altora, ele fiind considerate – din punct de vedere juridic – egale în drepturi.

Din raportarea dreptului internaţional public la dreptul intern al statelor, rezultă anumite particularităţi ale dreptului internaţional public:

a) Sub aspectul modului de elaborare a normelor, în societatea internaţională nu există un for legislativ unic, similar parlamentului din dreptul intern, şi supraordonat statelor, care să elaboreze o legislaţie internaţională. Statele sunt cele care creează normele internaţionale, prin acordul lor de voinţă, exprimat în mod liber şi concretizat în tratate şi cutumă şi tot statele sunt şi destinatarele acestor norme. Statele acceptă să îşi conformeze comportamentul lor pe plan extern, în funcţie de normele dreptului internaţional public.

b) În societatea internaţională nu există organe executive, asemănătoare guvernului, care să asigure aplicarea normelor dreptului internaţional public în raporturile dintre subiectele acestuia. Aceasta atribuţie revine tot statelor.

c) În comunitatea internaţională, nu există organe judecătoreşti cu competenţă generală şi obligatorie, care să intervină din oficiu instituind sancţiuni, atunci când normele de drept nu sunt respectate. Aceasta nu înseamnă că nu ar exista organisme internaţionale cu funcţii jurisdicţionale, competenţa acestora fiind condiţionată de exprimarea acordului expres al statelor aflate în cauză. Pentru ca un stat să poată figura în calitate de parte în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie, este necesar consimţământul acestuia. În alte cazuri, pentru ca un stat să poată fi tras la răspundere în faţa unei instanţe jurisdicţionale, acesta trebuie să fie parte la tratatul care a instituit acea instanţă (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană de Justiţie ).

d) Normele dreptului internaţional public nu prevăd în mod expres sancţiuni pentru cazul nerespectării lor, spre deosebire de dreptul intern al statelor, ceea ce nu înseamnă că aceste norme ar fi facultative. Dar, întrucât statele sunt cele care creează normele internaţionale, prin tratate sau cutumă, se prezumă buna-credinţă a acestora în

14

a le respecta. Deci, respectarea normelor dreptului internaţional public nu se bazează în principiu pe constrângere, deşi aceasta nu este exclusă în anumite cazuri.

14) Succesiunea statelor . Succesiunea statelor reprezintă substituirea unui stat de către altul, în limitele

unui teritoriu determinat şi cu privire la populaţia respectivă. Situaţiile în care se pune problema succesiunii cu privire la drepturile şi

obligaţiile internaţionale ale statelor sunt diverse şi complexe, fie ca urmare a voinţei popoarelor (dreptul la autodeterminare), fie ca urmare a unor împrejurări independente de vointa lor. Noile configuraţii politice şi teritoriale pot surveni în cazuri precum:

apariţia de state noi, ca urmare a eliberării de sub dominaţie colonială sau ocupaţie străină, situaţii frecvente în timpul şi în perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial;

unirea a două sau mai multe state, prin fuziune sau absorbţie. De exemplu, reunirea celor două Germanii în anul 1990;

dezmembrarea (divizarea) unui stat în două sau mai multe state suverane. De exemplu: Cehoslovacia, care a fost înlocuită de două state independente, Cehia şi Slovacia; destrămarea U.R.S.S. şi dispariţia acesteia ca stat, înlocuită cu numeroase state independente etc.;

separarea unuia sau mai multor părţi dintr-un stat şi constituirea lor ca state suverane. De exemplu: Bosnia-Herţegovina, Croaţia, Macedonia şi Slovenia, care s-au desprins din Iugoslavia, aceasta din urmă continuând să existe ca stat;

transferul de teritorii, situaţie în care nu se pune problema apariţiei unui nou subiect de drept internaţional, ci numai aceea referitoare la drepturile şi obligaţiile internaţionale ale statelor implicate în transfer, cu privire la teritoriile şi populaţia corespunzătoare acestora.Codificarea succesiunii statelor s-a realizat târziu, multă vreme încercându-se

aplicarea regulilor succesiunii din dreptul civil, deşi incompatibilităţile sunt evidente. In prezent, mare parte a aspectelor succesiunii statelor este codificată prin două convenţii internaţionale, adoptate la Viena:

Convenţia privind succesiunea statelor la tratate internaţionale, din anul 1978; Convenţia privind succesiunea statelor în domeniile bunurilor de stat, arhivelor şi

a datoriilor de stat, din anul 1983.Comisia de Drept Internaţional a O.N.U. este preocupată în prezent şi de

codificarea succesiunii statelor în calitate de membri ai organizaţiilor internaţionale, codificare încă nerealizată.

15) Principiul cooperării internaţionale Carta O.N.U. prevede în art. 1, par. 3, ca un scop al său „realizarea cooperării

internaţionale în rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”.

Formularea cooperării internaţionale ca scop al Naţiunilor Unite i-a făcut pe unii autori să considere că în Carta O.N.U. nu s-ar regăsi acest principiu. Părerea unanimă este că, dacă în Cartă, cooperarea internaţională este considerată un scop al Naţiunilor

15

Unite, cu atât mai mult ea trebuie acceptată şi ca un principiu fundamental. De altfel, documentele internaţionale ulterioare Cartei confirmă această realitate prin interpretările şi dezvoltările pe care le consacră. Cele mai semnificative din aceste documente sunt:

Declaraţia Adunării Generale a O.N.U. asupra principiilor dreptului internaţional privind relaţiile de prietenie şi colaborare între state, din 1970;

Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor, din 1974; Actul Final de la Helsinki, din 1975; Carta de la Paris pentru o nouă Europă, din 1990.

În esenţă, conţinutul principiului cooperării internaţionale poate fi rezumat la următoarele aspecte:

cooperarea statelor pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale; cooperarea statelor pentru a asigura respectarea universală şi aplicarea

drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, precum şi eliminarea discriminării rasiale şi intoleranţei religioase, sub toate formele lor;

obligaţia statelor de a se conduce în relaţiile lor internaţionale, în domeniul economic, social, cultural, tehnic şi comercial în conformitate cu principiile egalităţii suverane şi neintervenţiei;

obligaţia statelor membre ale O.N.U. de a coopera împreună sau independent cu O.N.U., conform dispoziţiilor Cartei;

dreptul şi obligaţia statelor de a coopera în domeniile economic, social şi cultural, tehnic şi ştiinţific;

cooperarea pentru ridicarea nivelului de trai şi deplina folosire a forţei de muncă; cooperarea în exploatarea resurselor naturale comune a două sau mai multor

ţări; cooperarea pentru eliminarea progresivă a obstacolelor din calea comerţului

mondial, pentru promovarea unei expansiuni stabile şi a unei liberalizări crescânde a acestuia, etc. 16) Recunoaşterea internaţională a guvernelorEste tot un act unilateral al statelor, prin care, în mod individual, acestea

recunosc un nou guvern apărut într-un stat recunoscut. De regulă, recunoaşterea statelor include şi actul recunoaşterii guvernelor. Totuşi, sunt situaţii când, într-un stat recunoscut apare un nou guvern, pe altă cale decât cea constituţională, specifică, de exemplu, revoluţiilor (guvernele de facto), şi atunci se pune problema recunoaşterii noilor guverne.

Modalităţile şi tipurile recunoaşterii guvernelor sun similare cu cele ale recunoaşterii statelor (de facto sau de jure, tacită sau expresă). De asemenea, ca şi recunoaşterea statelor, recunoaşterea guvernelor are un caracter declarativ. În legătură cu caracterul actului de recunoaştere a guvernelor (declarativ sau constitutiv) s-au conturat două doctrine:

doctrina Tobar, care susţine că nu pot fi recunoscute guvernele apărute pe cale neconstituţională (insurecţie, lovitură de stat, război civil etc.);

doctrina Estrada, potrivit căreia recunoaşterea nu trebuie să aibă caracter constitutiv, ci declarativ, adică statele nu au dreptul să se pronunţe asupra legitimităţii noului guvern, indiferent de modalitatea prin care a ajuns la putere.Analizând aceste două doctrine, se constată cu uşurinţă că doctrina Estrada

este în concordanţă cu principiile fundamentale ale dreptului internaţional public. În

16

prezent, majoritatea statelor, în practica lor, pornind de la această doctrină, evită să emită acte de recunoaştere a noilor guverne, limitându-se doar la recunoaşterea statelor.

17) Cutuma Internațională- definiție și caracteristici:Spre deosebire de dreptul intern al statelor, unde cutuma este acceptată mai

greu ca izvor de drept (de exemplu în sistemele de drept romano-germanice, cutuma are această calitate numai în mod excepţional, aşa cum se întâmplă şi în sistemul de drept românesc), în dreptul internaţional public ea constituie, alături de tratatul internaţional, încă un izvor principal de drept.

Cutuma este, de altfel, cel mai vechi izvor al dreptului internaţional şi, o perioadă foarte îndelungată, a constituit izvorul prioritar al acestuia.

Cutuma internaţională reprezintă o practică generală, constantă, relativ îndelungată şi repetată a statelor şi considerată de ele ca având forţă juridică obligatorie.

Nu orice practici ale statelor devin automat cutume internaţionale. Din definiţia prezentată, rezultă că numai acele practici (comportamente) generale, constante şi relativ îndelungate, însoţite şi de acceptarea lor de către state ca fiind expresia unei reguli juridice, au această valoare. Există mai multe practici, chiar generale, constante şi relativ îndelungate, cărora statele nu le recunosc o valoare juridică.

De exemplu, uzanţele diplomatice care aparţin curtoaziei internaţionale. Acestea sunt reguli fără caracter juridic, întâlnite în practica statelor în domeniul relaţiilor diplomatice şi consulare, aplicate pe bază de reciprocitate şi care nu atrag răspunderea internaţională a statelor în caz de nerespectare. Totuşi, de-a lungul timpului, multe uzanţe s-au transformat în cutume, prin acceptarea lor ca reguli obligatorii (de exemplu imunităţile şi privilegiile diplomatice).

Prin urmare, pentru ca o regulă să fie acceptată pe cale cutumiară trebuie îndeplinite două elemente esenţiale:

unul material, respectiv conduita statelor, concretizată într-o practică generală, constantă şi relativă îndelungată;

unul voliţional, (psihologic sau subiectiv), exprimat prin atitudinea statelor de a accepta acea regulă ca având caracter juridic.

Analizând elementul material al cutumei internaţionale, respectiv comportamentul concret al statelor, exprimat în forme diferite (practica legislativă, guvernamentală, judecătorească, unele acte internaţionale ale statelor şi organizaţiilor internaţionale) se constată următoarele caracteristici:

1.Practica trebuie să fie generală, adică să se regăsească în comportamentul tuturor statelor cărora cutuma le-ar fi opozabilă. Prin urmare, nu este necesară o practică identică la nivel universal, deşi o asemenea situaţie poate exista, de exemplu conduita cvasitotalităţii statelor în spiritul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Dacă practica este caracteristică unui grup mai restrâns de state, se pot naşte cutume regionale sau locale, ori chiar bilaterale.

2.Practica să fie constantă prin repetabilitatea comportamentelor în cadrul aceloraşi parametri substanţiali. Este dificil de apreciat cât de des ar trebui să se manifeste aceste comportamente. Esenţial este că, ori de câte ori urmează a se derula relaţiile corespunzătoare acestei practici, regula să rămână aceeaşi.

17

3.Practica să fie relativ îndelungată. Prin urmare, durata în timp a manifestării aceleaşi conduite a statelor implicate în procesul de formare a cutumei trebuie să fie apreciate prin repetare la domeniul concret de relaţii internaţionale pe care le reglementează.

Sunt reguli cutumiare care se nasc în urma unei lungi perioade de exerciţiu, caracteristică a unei mari perioade a dreptului internaţional public. În ultimele decenii, procesul cutumiar s-a accelerat datorită creşterii exponenţiale a complexităţii relaţiilor internaţionale.

18) Efectele tratatului internaţiona

Tratatul este un contract care stabileşte drepturi si obligatii ale partilor. Principalul său efect este crearea de norme juridice prin care se stabilesc drepturi si obligatii ale partilor şi sunt modificate sau stinse asemenea drepturi si obigatii.

Orice tratat îşi produce efectele “inter partes”. Tratatul nu produce efecte directe pentru persoanele fizice şi persoanele juridice ale unui stat, cu exceptia tratatelor comunitare.

Tratatul nu produce efecte asupra statelor terţe. Conform Convenţiei de la Viena din 1969 un tratat nu creaza drepturi si obligaţii pentru un stat terţ fără acordul lui.

Exceptie: tratatul ce cuprinde prevederi în sensul că ele sunt opozabile unor terţe state. Exemplu: “Tratatul privind regimul internaţional al Antarcticii, din 1959, modificat în 1991 în care se prevede că exploatarea resurselor continentului şi platoului său continental se amână pentru o perioadă de 50 de ani.

Unele tratate conţin prevederi în favoarea terţilor: Exemplu: tratatele comerciale sau de navigaţie care conţin clauza naţiunii celei mai favorizate, când două state părţi se obligă să beneficieze reciproc de tratamentul cel mai favorabil acordat unor state terţe în acelaşi domeniu

19) Izvoarele dreptului InternaționalDupă cum se ştie, în dreptul intern normele juridice îşi au izvorul în constituţiile statelor, în legile adoptate în baza acestora, precum şi în alte acte cu caracter juridic emise de organele executive, prin care se stabilesc reguli obligatorii atât pentru organele organismului statal, cât şi pentru cetăţeni.

În dreptul internaţional creatoarele normelor juridice sunt statele şi, în anumite limite, alte entităţi internaţionale. Prin izvoarele dreptului internaţional se înţeleg acele mijloace juridice de exprimare a normelor rezultate din acordul de voinţă al statelor.

Practica relaţiilor internaţionale a creat de-a lungul istoriei, iar ştiinţa dreptului a consacrat mai multe categorii de instrumente prin care anumite norme ale societăţii

18

umane capătă caracter de norme de drept internaţional sau prin care se creează noi asemenea norme.

O enumerare a izvoarelor dreptului internaţional a fost făcută pentru  prima oară în Statutul Curţii Permanente de Justiţie Internaţională din 1920, care a fost apoi preluată de Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie.

Rezultă, deci, că tratatele, cutuma şi principiile generale de drept sunt recunoscute ca izvoare principale ale dreptului internaţional, iar jurisprudenţa şi doctrina, în anumite limite şi echitatea, constituie izvoare auxiliare ale dreptului internaţional.

Enumerarea făcută în Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie nu este, însă, exhaustivă. Doctrina şi practica dreptului internaţional contemporan au stabilit că, în anumite limite şi condiţii, pot exista şi alte izvoare ale dreptului internaţional, cum ar actele adoptate de organizaţiile internaţionale sau actele unilaterale ale unor state susceptibile a produce unele efecte juridice în raporturile cu alte state.

Izvoare principale de drept internațional:

1 Tratatul internaţional

      Este cel mai important izvor al dreptului internaţional contemporan, atât datorită clarităţii cu care exprimă normele de drept, tehnicii sofisticate şi precise folosite, cât şi frecvenţei utilizării sale.

Tratatul poate fi definit ca forma expresă de manifestare a acordului de voinţă dintre două sau mai multe state, încheiat în scopul de a crea, a modifica sau a abroga norme de drept internaţional.

Numărul tratatelor a crescut enorm în epoca modernă. Astfel, dacă în 1914 erau considerate în vigoare aproximativ 8000 de tratate iar în perioada Societăţii Naţiunilor au fost înregistrate 4.838 tratate, în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite au fost înregistrate peste 20.000 tratate

Nu orice tratat încheiat între două sau mai multe state poate fi izvor de drept. Pentru ca un tratat să fie izvor de drept trebuie ca el însuşi să fie licit, deci să nu contravină principiilor fundamentale ale dreptului internaţional şi normelor de bază ale acestuia, de la a căror aplicare nu se poate deroga, cunoscute sub numele de jus cogens. El trebuie, de asemenea, să nu fie lovit de nulitate pentru vicii de consimţământ. Sunt ilicite, sub acest ultim aspect, în primul rând, tratatele impuse prin forţă.

  2 Cutuma internaţională

      Este un izvor nescris al dreptului internaţional, cel mai vechi izvor al dreptului internaţional, ca şi al dreptului în general. Deşi în condiţiile vieţii contemporane marea majoritate a reglementărilor internaţionale sunt consacrate prin tratate, cutuma continuă să fie izvor de drept, în special în acele domenii în care iteresele divergente ale statelor

19

nu au făcut posibilă o codificare a regulilor cutumiare, precum şi în domenii ale practicii relaţiilor dintre state în care nu s-a ajuns la acel stadiu care să impună o reglementare pe cale convenţională.

În marea lor majoritate normele dreptului internaţional clasic s-au format pe cale cutumiară ( dreptul mării, dreptul diplomatic, legile şi obiceiurile războiului), ele cunoscând ulterior o încorporare în tratate sau o codificare generală.

      Cutuma internaţională este definită ca o practică generală, relativ îngustă şi uniformă, considerată de către state ca exprimând o regulă de conduită cu forţă juridică obligatorie.

3 Principiile generale de drept

      Teoria şi practica juridică a statelor au consacrat în timp numeroase principii de drept care sunt identice sau nu diferă substanţial în legislaţia internă a diferitelor state, ele fiind comune marilor sisteme de drept intern (sistemul francez, cel german, cel englez, etc.) şi impunându-se ca principii fundamentale ale oricărui sistem de drept intern.

Unele noţiuni de drept intern – penal, civil sau din alte ramuri – sunt considerate ca noţiuni intrinseci ideii de drept şi pot fi considerate şi ca postulate ale dreptului internaţional.Ele au un rol deosebit în fundamentarea din punct de vedere tehnic şi conceptual a dreptului internaţional, dar pot juca şi rolul de izvor de drept independent.

În literatura noastră juridică se neagă în general caracterul de izvor de drept internaţional al principiilor de drept, dar în doctrina occidentală şi, după cum s-a văzut, şi în practica organelor jurisdicţionale internaţionale, se recunoaşte valoarea juridică pentru dreptul internaţional a acestor principii, principiile generale de drept fiind considerate, ca un al treilea izvor de drept internaţional, alături de tratat şi cutumă.

Izvoare auxiliare de drept:1   Jurisprudenţa

      Constituie un mijloc auxiliar de determinare a normelor dreptului internaţional. De principiu, instanţele de judecată nu sunt creatoare de norme juridice, rolul lor fiind acela de a aplica la cazuri concrete prevederile actelor normative, dar hotărârile date de acestea pot avea un rol important în stabilirea existenţei şi a conţinutului unei norme de drept, ca şi în interpretarea acestora, iar prin argumentele pe care le aduc în motivarea hotărârilor lor pot juca un rol important atât în determinarea, cât şi în dezvoltarea dreptului internaţional.

2 Doctrina dreptului internaţional

      Referindu-se la „ doctrina specialiştilor cei mai calificaţi în dreptul public al diferitelor state”, Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie consacra doctrina ca izvor auxiliar al dreptului internaţional.

20

Caracterul complex, adesea lacunar, contradictoriu sau imprecis al unor norme de drept internaţional determină ca rolul doctrinei, al opiniei juriştilor de drept internaţional de înaltă calificare, să aibă un rol foarte important în identificarea  unor asemenea norme, în stabilirea pe calea interpretării a conţinutului exact al acestora şi în sistematizarea lor. Deşi nu este un izvor de drept în sens formal, instanţele judecătoreşti internaţionale nefundamentându-şi deciziile pe opiniile juridice, ci pe dreptul pozitiv, doctrina are un rol creator, putând să aducă o contribuţie importantă la dezvoltarea dreptului internaţional prin analiza ştiinţifică a normelor sale în lumina principiilor şi a finalităţii dreptului.

În cazul doctrinei se includ nu numai lucrările ştiinţifice elaborate şi opiniile individuale formulate de savanţi din domeniul dreptului internaţional, ci şi lucrările unor importante foruri ştiinţifice internaţionale, cum ar fi Asociaţia de Drept Internaţional şi Institutul de Drept Internaţional, în cadrul cărora au fost întocmite şi unele proiecte de codificare a dreptului internaţional.

3.    Echitatea

Art. 38 menţionat din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie prevede în paragraful 2 că, în anumite cazuri concrete, dacă părţile în litigiu sunt de acord cu aceasta, Curtea poate să-şi bazeze hotărârile şi pe principiile echităţii.

Din modul cum este formulat, rezultă că, în lipsa unei norme de drept, instanţa poate să-şi întemeieze hotărârea pe principii  de echitate.Folosite în  acest mod, normele echităţii nu devin ele însele norme de drept, deci echitatea nu capătă  caracter de izvor al dreptului, ci doar pe acela de temei al unei hotărâri judecătoreşti în lipsa unei norme de drept.

Ea poate îndeplini, însă, un anumit rol în evitarea aplicării formale a unor principii sau norme de drept internaţional care ar duce la rezultate contrare justiţiei.

Echitatea are, de aceea, dacă nu valoarea unui izvor de drept, cel puţin un important rol în crearea şi aplicarea normelor de drept, care trebuie să se bazeze întotdeauna pe principiile echităţii.

20) Încetarea tratatelor internaţionale, modalități de încetare

Suspendarea temporară a unui tratat, conform Convenţiei de la Viena din 1969, este posibilă dacă tratatul prevede expres acest lucru şi dacă părţile sunt de acord. Suspendarea vizează obligaţiile părţilor de a executa prevederile unui tratat şi poate interveni în caz de ostilităţi între părţi.Încetarea efectelor unui tratat, se realizează în baza prevederilor sale sau ale Convenţiei privind dreptul tratatelor. Totodată încetarea efectelor eliberează părţile de obligaţiile asumate şi nu are caracter retroactiv.

Modalităţi de încetare:

1- denuntarea tratatului: tratate bilaterale;

2- retragerea unei părţi: tratate multilaterale;

21

3- anularea tratatului internaţional, are loc în cazul constatăriii nulităţii absolute (constrângerea unui stat sau a reprezentantului său, ori încălcarea unei norme jus cogens). Nulitatea absolută poate fi invocată de orice stat parte la un tratat sau de o organizaţie ori instanţă internaţională şi nu numai de statul victimă. Este un act unilateral ce determină încetarea efectelor şi are caracter legal dacă o parte a încălcat grav prevederile tratatului;

4- abrogarea tratatului internaţional care poate fi expresă sau tacită (când tratatul nu o menţionează).

22) Principiul pacta sunt servandaCunoscut încă din antichitate, principiul respectării cu bună - credinţă (bona fides) a angajamentelor internaţionale se pare că este cel mai vechi principiu al dreptului international. Existenţa îndelungată a acestui principiu şi consacrarea lui în prezent ca principiu fundamental sunt consecinţele unei particularităţi a dreptului internaţional, considerată chiar ca o imperfecţiune a acestuia, şi anume faptul că în dreptul internaţional sistemul de coerciţie nu este la fel de bine pus la punct precum în dreptul intern.Pactul Societăţii Naţiunilor este, poate, primul document juridic internaţional care cerea respectarea riguroasă a prescripţiilor dreptului internaţional şi a obligaţiilor convenţionale. De altfel, Tratatul de la Versailles, semnat la 28 iunie 1919, stabilea punerea sub acuzaţie publică a fostului Kaiser german, Wilhelm al II-lea, tocmai pentru „suprema ofensă împotriva moralei internaţionale şi sfinţeniei tratatelor”.

Printre documentele internaţionale care reafirmă şi dezvoltă acest principiu, menţionăm:

1. Declaraţia Adunării Generale a O.N.U. asupra principiilor de drept internaţional, din 1970;

2. Actul Final de la Helsinki, din 1975;3. Convenţia asupra dreptului tratatelor, adoptată la Viena, în 1969;

Conform acestor documente fiecare stat are obligaţia:1. îndeplinirii cu bună – credinţă obligaţiile pe care şi le-a asumat în conform. cu

Carta O.N.U.;2. îndeplinirii cu bună – credinţă obligaţiile care îi incumbă în virtutea principiilor şi

regulilor general recunoscute ale dreptului internaţional;3. îndeplinirii cu bună – credinţă obligaţiile care îi incumbă în virtutea acordurilor

internaţionale conforme principiilor şi regulilor general recunoscute ale dreptului internaţional.

23) Principiile fundamentale ale dreptului internaţional I. Principiul egalităţii în drepturi a popoarelor şi al dreptului lor de a dispune de ele însele (dreptul la autodeterminare)II. Principiul cooperării internaţionaleIII. Principiul egalităţii suverane a statelorIV. Principiul pacta sunt servandaV. Principiul rezolvării prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale

22

VI. Principiul nerecurgerii la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei (principiul neagresiunii).VII. Principiul neamestecului în afacerile altor state (principiul neintervenţiei)

24) Clasificarea cutumelor Cutumele internaţionale, în funcţie de aria lor de acţiune se pot clasifica:

cutume universale care sunt reguli aplicabile tuturor subiectelor de drept internaţional, ca urmare a acceptării lor de către cvasitotalitatea acestora;

cutume regionale (locale) se constituie pe o arie geografică mai restrânsă, de regulă continentală;

cutume bilaterale sunt stabilite prin practica reciprocă a două state, de regulă vecine.Un aspect de noutate dezbătut de doctrină este acela referitor la rolul

organizaţiilor internaţionale guvernamentale în derularea procesului cutumiar. Se pune întrebarea dacă rezoluţiile organizaţiilor internaţionale sunt izvoare de drept convenţionale sau dacă acestea sunt doar instrumente care conduc la formarea unor reguli pe cale cutumiară.

Analiza care se face mai des din acest punct de vedere vizează unele rezoluţii ale Adunării Generale a O.N.U., între care un loc central îl ocupă Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Există opinii potrivit cărora Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a devenit în timp un veritabil izvor internaţional, pentru că a ajuns să fie recunoscută de comunitatea internaţională care, într-o formă sau alta, o promovează în diferitele sisteme de protecţie a drepturilor omului.

Hotărârile Adunării Generale au, în general, caracter de recomandare. Dar, în câteva situaţii stabilite de Carta Drepturilor Omului, hotărârile sunt obligatorii: aprobarea bugetului O.N.U., alegerea Secretarului General, primirea de noi membri, aplicarea sancţiunilor. După cum se observă, toate acestea situaţii vizează chestiuni interne ale organizaţiei.

Pentru a da forţă juridică prevederilor unei rezoluţii a Adunării Generale a O.N.U., ea trebuie transpusă într-un tratat internaţional care să urmeze calea tuturor procedurilor de ratificare, aderare, acceptare sau aprobare, prin care fiecare stat să-şi exprime acordul de voinţă.

Dacă există elementul voliţional (opinio juris), exprimat, în primul rând, prin adoptarea rezoluţiei cu cea mai mare parte din voturile membrilor organizaţiei, atunci trebuie să se accepte că rezoluţia a contribuit la formarea unor cutume internaţionale. În concluzie, în această din urmă situaţie, nu rezoluţia capătă calitatea de izvor de drept, ci cutumele care se nasc prin recunoaşterea ei de către state şi prin existenţa unei practici conforme.

Deşi dreptul internaţional public a evoluat într-o manieră explozivă în perioada postbelică, există încă multe imperfecţiuni în procesul de codificare a acestuia, generate, mai ales, de ritmul lent în care statele îşi exprimă adeziunea. Este motivul pentru care cutuma internaţională reprezintă încă un izvor principal al dreptului internaţional public.

25) Izvoare subsidiare și mijloace auxiliare în DIP Pe lângă tratat şi cutumă, ca izvoare principale ale dreptului internaţional public,

întâlnim şi izvoare subsidiare (secundare), mai precis indirecte, cum ar fi: hotărârile

23

instanţelor judecătoreşti naţionale, legislaţia internă a statelor, unele acte ale organizaţiilor şi instanţelor internaţionale, actele unilaterale ale statelor. De asemenea, pot fi considerate ca mijloace auxiliare de determinare a dreptului: jurisprudenţa internaţională, rezoluţiile organizaţiilor internaţionale şi doctrina.

Izvoare subsidiare:1.Actele unilaterale ale statelor, deşi aparţin şi sunt opozabile numai statelor de la care emană, pot genera efecte juridice în relaţiile internaţionale. De exemplu, declaraţia de neutralitate a unui stat în raport cu un conflict armat, conduce la raporturi juridice între acel stat şi beligeranţi, precum şi între acel stat şi întreaga comunitate internaţională, raporturi care trebuie să fie conforme cu dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate. Ca acte unilaterale ale statelor avem: promisiunea, protestul, recunoaşterea, renunţarea, declaraţiile. Prin unele dintre acestea, statele îşi asumă individual obligaţii (promisiunea) sau resping anumite obligaţii internaţionale (protestul, rezerva la un tratat internaţional), ori renunţă la un drept (renunţarea) sau recunosc o situaţie juridică internaţională (recunoaşterea). Actele unilaterale ale statelor, ca şi tratatele şi cutumele, sunt fundamentate pe buna-credinţă. O promisiune făcută printr-un act unilateral, de exemplu, trebuie să fie respectată cu bună-credinţă, dar pe baza libertăţii statelor, adică şi cu posibilitatea acestora de a o retrage atunci când consideră necesar şi în interesul lor. În concluzie, actele unilaterale ale statelor, pentru că produc efecte juridice în relaţiile dintre ele şi sunt incidente dreptului internaţional public, pot fi considerate ca izvoare subsidiare ale dreptului internaţional public.2.Actele unilaterale ale organizaţiilor şi ale altor instituţii internaţionale, precum şi regulamentele interioare ale organizaţiilor (de exemplu regulamentele de funcţionare ale unor organe ale acestora), regulamentele instanţelor de judecată internaţionale (de exemplu Regulamentul Curţii Internaţionale de Justiţie, Regulamentul de procedură şi probă al Curţii Penale Internaţionale – C.P.I. , etc.) şi alte instrumente juridice care reglementează funcţionarea lor internă pot fi considerate ca izvoare subsidiare, derivate ale dreptului internaţional public. 3.Trebuie făcută precizarea că în această categorie nu pot fi incluse actele constitutive ale organizaţiilor internaţionale şi statutele instituţiilor internaţionale, cum ar fi Carta O.N.U., Statutul Consiliului Europei, Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, Statutul Curţii Penale Internaţionale, etc. Acestea sunt tratate internaţionale, deci izvoare principale ale dreptului internaţional public.4Legile interne ale statelor pot fi considerate izvoare subsidiare ale dreptului internaţional public numai în măsura în care ele contribuie la formarea unor norme de drept internaţional, de regulă pe cale cutumiară. De exemplu, când mai multe state adoptă legi similare în domenii care interesează dreptul internaţional (cetăţenia, dreptul de azil, extrădarea etc.) se pot crea reguli internaţionale, mai întâi pe cale cutumiară - practica statelor) şi apoi pe cale convenţională.5.Hotărârile instanţelor de judecată naţionale pot influenţa în anumite situaţii formarea unor reguli de drept internaţional, ca şi legile interne, prin practica judecătorească uniformă a mai multor state. În cauze care au incidenţă asupra relaţiilor

24

internaţionale, se poate ajunge la practici comune care, pe cale cutumiară sau convenţională, duc la crearea de noi reguli juridice internaţionale.

Mijloace auxiliare de determinare ale dreptului internaţional public1.Jurisprudenţa internaţională, fie că este vorba despre hotărâri ale Tribunalelor arbitrare, fie despre hotărâri ale instanţelor de judecată internaţionale, permanente sau ad-hoc, nu reprezintă un izvor de drept internaţional, ci doar un mijloc auxiliar de determinare a dreptului. Prin hotărârile instanţelor internaţionale se aplică dreptul, nu se creează drept, deşi pot contribui, într-o oarecare măsură, la dezvoltarea pe cale cutumiară a dreptului internaţional, constituindu-se ca o sursă de inspiraţie.2.Doctrina celor mai calificaţi specialişti în dreptul public ai diferitelor naţiuni, aşa cum este formulat în Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, nu este un izvor de drept. Doctrina de drept internaţional public nu este alcătuită numai din opera specialiştilor în dreptul internaţional, ci şi din lucrările unor instituţii internaţionale de cercetare sau organizaţii ştiinţifice internaţionale. Ea nu are un rol creator, contribuind numai la interpretarea, sistematizarea şi determinarea pe cale „de lege ferenda” (ca propuneri) a dreptului internaţional public.Prin urmare, doctrina poate avea un rol important în apariţia de noi norme de drept internaţional, statele şi organizaţiile internaţionale putând ţine seama de propunerile specialiştilor.3Rezoluţiile organizaţiilor internaţionale, cu mici excepţii, nu au valoare de izvor de drept internaţional, dar pot contribui, prin recomandările pe care le conţin, la crearea de noi norme juridice internaţionale. Această calitate este determinată în doctrină prin sintagma „predrept”. Sunt bine cunoscute, în acest sens, rezoluţiile Adunării Generale O.N.U. prin care s-au adoptat numeroase declaraţii şi texte ale unor proiecte de tratate care, ulterior, prin acordul de voinţă al statelor, au devenit izvoare importante ale dreptului internaţional public general.

Majoritatea declaraţiilor Adunării Generale a O.N.U., în domenii importante ale relaţiilor internaţionale, s-a concretizat în texte convenţionale, de exemplu:

- Rezoluţia din 10 decembrie 1948 prin care s-a adoptat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi rezoluţiile din decembrie 1966 prin care s-au adoptat şi s-au deschis semnării, ratificării şi aderării Pactele privind drepturile omului în sistemul Naţiunilor Unite, inspirate tocmai de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului;

- Rezoluţiile din 23 noiembrie 1963, prin care s-a adoptat Declaraţia Naţiunilor Unite asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială, şi Rezoluţia din 21 decembrie 1965, prin care s-a adoptat şi deschis pentru semnare şi ratificare Convenţia internaţională cu acelaşi obiect;

- Rezoluţia din 9 decembrie 1975, prin care s-a adoptat Declaraţia asupra protecţiei tuturor persoanelor împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, şi Rezoluţia din 10 decembrie 1984, prin care s-a adoptat şi deschis spre semnare şi ratificare Convenţia cu acelaşi obiect, etc.

25

26) Elementele componente ale stabilității prevăzute la Convenţia de la Montevideo În Convenția de la Monvideo cu privire la drepturile şi îndatoririle statelor, adoptată în anul 1933 la cea de-a VII-a Conferinţă a statelor americane, la art. 1, au fost precizate caracteristicile şi elementele minime, componente ale statalităţii: „Statul ca persoană internaţională trebuie să reunească condiţiile următoare: 1. populaţie permanentă; 2. teritoriu determinat; 3. guvern; 4. capacitatea de a intra în relaţii cu alte state” 1. Populaţia reprezentată de o comunitate umană permanentă care are capacitatea de a subzista prin propriile resurse. Statul apare astfel ca expresie şi personalizare a unui grup uman.Relativitatea acestei condiţii constă în faptul că populaţiile statelor, din punct de vedere cantitativ, dar şi calitativ, sunt foarte diferite. Întâlnim state cu o populaţie foarte numeroasă, precum China sau India, dar şi state care au o populaţie de numai câteva mii de locuitori, precum Kiribati (2000 de locuitori) sau Monaco (32000 de locuitori). De asemenea, există state pentru care subzistenţa propriilor populaţii nu pune probleme (statele dezvoltate economic) şi state care se confruntă cu grave probleme din acest punct de vedere. Prin urmare, deşi privită ca o condiţie a existenţei statului, populaţia nu este supusă unor criterii determinative din punct de vedere al dreptului internaţional public. Poate fi reţinut însă un aspect important şi anume: dreptul internaţional public consacră dreptul popoarelor sau naţiunilor de a dispune de ele însele, inclusiv de a se constitui ca stat suveran. Aceasta înseamnă că o populaţie care răspunde criteriilor de definire a poporului sau naţiunii poate să-şi exercite dreptul la autodeterminare şi să se organizeze ca stat, fără consideraţiuni de ordin cantitativ sau calitativ. 2. Teritoriul ca element constitutiv al statului, este alcătuit din spaţiul terestru (sol şi subsol), spaţiul acvatic (ape interne: râuri, lacuri, ape interioare şi marea teritorială) şi spaţiul aerian suprapus spaţiilor terestru şi acvatic, asupra cărora statul îşi exercită suveranitatea deplină şi exclusivă.

Practic, în dreptul internaţional public, toate spaţiile capătă sens numai prin raportare la stat: unele sunt supuse suveranităţii statelor (teritoriul de stat), altele nefiind supuse aproprierii statelor. Spaţiul (terestru, acvatic sau aerian) care constituie teritoriul de stat reprezintă un element-condiţie esenţial pentru existenţa grupului uman organizat politic în stat şi pentru exercitarea prerogativelor suveranităţii în planul relaţiilor interne (supremaţia statului) Inexistenţa teritoriului de stat lasă fără sens însuşi conceptul de organizare politică, populaţia fără un spaţiu propriu, în care să dispună de ea însăşi, fiind în imposibilitate de a se constitui ca stat.3. Guvernul este autoritatea politică prin care populaţia se organizează în interior şi prin care relaţionează cu alte entităţi cu personalitate internaţională. Privit ca putere canalizată prin drept (autoritate publică), guvernul conferă identitate internaţională entităţii pe care o reprezintă, cu condiţia inexistenţei unei alte autorităţi asupra aceleiaşi populaţii şi aceluiaşi teritoriu (exclusivitatea şi efectivitatea puterii). Această realitate presupune existenţa unui aparat de stat constituit pe un ansamblu de structuri şi reguli politico-administrative. Pentru dreptul internaţional public nu are importanţă forma de organizare statală şi legitimitatea guvernului ca exponent al statului în planul relaţiilor internaţionale.

26

Guvernelor nu li se pot impune reguli internaţionale de organizare internă, pentru că suveranitatea statelor obligă la neintervenţie în treburile interne ale acestora, chiar dacă alte state sau organizaţii internaţionale pot interveni, în baza dreptului internaţional public, atunci când sunt puse în pericol pacea şi securitatea internaţională, sau, mai nou, pe acelaşi fond, când au loc încălcări masive şi grave ale drepturilor omului. Prin urmare, guvernul rămâne în planul relaţiilor internaţionale doar exponentul concret al societăţii organizate politic în stat, pe teritoriu determinat, mai ales că recunoaşterea internaţională a statelor (şi implicit a guvernelor) nu are caracter constitutiv, ci unul declarativ.4. Capacitatea de a intra în relaţii cu alte state – această condiţie, aşa cum fost formulată în 1933 - a pierdut, în parte, conotaţiile iniţiale. În esenţă, s-a avut în vedere, printre altele, capacitatea statului de a-şi asigura propria securitate, de a recurge la forţă pentru exercitarea dreptului la legitimă apărare individuală sau colectivă. Din acest punct de vedere, se constată că după cel de-al doilea război mondial, creşterea numărului statelor, ca fenomen al universalizării societăţii internaţionale, mai ales ca efect al decolonizării, a adus pe scena internaţională numeroase state mici (microstatele), care nu răspund unor asemenea capacităţi. Această condiţie rămâne însă valabilă deoarece statele, în virtutea personalităţii lor internaţionale, participă direct la raporturile juridice internaţionale, la activitatea organizaţiilor interguvernamentale, au acces la procedurile jurisdicţionale internaţionale, participă la elaborarea şi apărarea dreptului internaţional şi, nu în ultimul rând, au capacitatea de a stabili relaţii diplomatice cu alte state.

27) Formele de codificare a DIP

Codificarea are o deosebită importanţă pentru dreptul internaţional în general şi pentru transpunerea în practică a normelor sale.Ea asigură precizia normelor de drept şi întărirea coeziunii şi unităţii dreptului internaţional, înlăturând conflictele posibile între normele acesteia, înlesneşte adaptarea reglementărilor juridice la evoluţia rapidă a relaţiilor internaţionale, permiţând totodată participarea tuturor statelor la opera de legiferare, ceea ce asigură în mai mare măsură credibilitatea dreptului şi lărgeşte bazaare a acestuia.

Codificarea dreptului internaţional se poate realiza în diferite forme:

codificarea oficială, realizată în comun de state, sau neoficială, efectuată de organizaţii ştiinţifice naţionale sau internaţionale, precum şi de oameni de ştiinţă în mod individual;c

codificarea generală, cuprinzând ansamblul normelor dreptului internaţional, sau parţială, pe anumite ramuri ori domenii ale acestuia;

codificarea principiilor generale şi codificarea amănunţită; codificarea universală, a normelor de drept cu aplicabilitate pentru toate statele

lumii şi codificarea regională, care cuprinde numai normele aplicabile unei anumite zone geografice.

      Preocupările de codificare a normelor dreptului internaţional au apărut încă din antichitate (vezi „ codul Hammurabi” şi alte culegeri de reguli cu caracter juridic şi

27

religios din ţările orientului antic), dar ele s-au manifestat mai cu pregnanţă odată cu societatea modernă.

Asemenea preocupări se sistematizare a normelor dreptului internaţionale sub forma unor coduri aparţin unor filozofi şi teoreticieni ai dreptului, care au studiat regulile în vigoare în epoca lor şi modul de aplicare a acestora.Aceste codificări aveau un caracter neoficial.

Primele încercări de acest fel menţionate în literatura de specialitate aparţin filozofului englez Jeremy Bentham care, în Principiile dreptului internaţional, scrisă între 1786-1789, şi în Introducere la un cod internaţional (1827), făcea o sistematizare a dreptului în vigoare, elaborând totodată şi noi reguli pentru asigurarea unei păci perpetue.Acestor încercări le-au urmat numeroase altele, între care trebuie menţionată lucrarea savantului german John Bluntchhli, intitulată Dreptul internaţional modern al statelor  civilizate, sub formă de cod din 1868.

Aceste încercări, deşi constituiau opere de erudiţie deosebit de valoroase, s-au dovedit în fapt mai puţin fructuoase, deoarece urmăreau o codificare totală a dreptului internaţional, ceea ce este greu de realizat, dacă nu chiar utopic.

Codificările oficiale încep a se face în secolul al XIX-lea în cadrul unor congrese sau conferinţe internaţionale cu perticiparea reprezentanţilor statelor.

Astfel, la Congresul de la Viena (1815) a fost codificat regimul fluviilor internaţionale şi , în oarecare măsură, dreptul diplomatic, la Conferinţa de la Paris (1856) au fost codificate unele norme ale dreptului maritim, iar la Conferinţa de la Geneva din acelaşi an a fost elaborată prima codificare a normelor de drept umanitar privind protecţia militarilor răniţi şi bolnavi.

Conferinţele internaţionale de la Haga din 1899 şi 1907 au marcat un moment important în opera de codificare a dreptului internaţional. Ele au codificat regulile privind mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale, dar sunt cunoscute îndeosebi pentru opera de codificare privind legile şi obiceiurile războiului  terestru şi maritim referitoare la ostilităţile armate, beligeranţi, mijloace permise sau interzise în ducerea războiului, regimul juridic al prizonierilor de război şi alte persoane protejate în timpul conflictului armat etc.

28) Tratatul ca izvor de Drept, noțiune, trăsături.

În doctrina juridică apar definiţii variate ale tratatului de drept internaţional public, definiţii care au ca dominantă însuşirea de a concretiza un acord de voinţă al statelor participante la raport.

Prin aceste tratate se produc efecte juridice şi în primul rând drepturi şi obligaţii participanţilor la tratat în relaţiile reciproce.

Din analiza definiţiei se pot desprinde cel puţin două sensuri ale noţiunii de tratat: în sens larg, prin tratat se înţelege orice acord de voinţă realizat între membrii

comunităţii internaţionale; în sens restrâns, tratatul se defineşte prin procedura folosită pentru încheierea lui

ignorând conţinutul acestuia.

28

O definiţie legală a tratatului o găsim în Convenţia privind dreptul tratatului încheiată între state, semnată la Viena în 1969. Însă, această definiţie este restrânsă ca sferă de aplicare.

Potrivit Convenţiei, tratatul este un acord internaţional încheiat între state în formă scrisă, guvernat de dreptul internaţional şi este consemnat într-un singur sau mai multe instrumente conexe.

Trăsăturile tratatului: tratatele se încheie în formă scrisă, deşi în practica vieţii internaţionale sunt şi

tratate încheiate în formă orală, însă mai rar. tratatele se încheie numai între state, deşi în practică există tratate încheiate şi

cu alte subiecte de drept internaţional; tratatul este guvernat numai de normele dreptului internaţional în ceea ce

priveşte încheierea lui, efectele lui, încetarea valabilităţii sale sau interpretarea tratatului;

tratatul poate să apară sub forma unui singur instrument juridic sau să fie constituit din instrumente multiple, conexe tratatului propriu-zis;

tratatul poartă denumiri variate: tratat, convenţie, pact, statut, cartă, “modus vivendi”, dar indiferent de denumire aceste acte internaţionale sunt obligatorii având aceeaşi valoare juridică. De aceea, încălcarea sau violarea dispoziţiilor angajează răspunderea celui vinovat;

tratatul prezintă anumite particularităţi faţă de alte acte internaţionale; este considerat tratat numai acel acord realizat între subiectele dreptului

internaţional public (state, organizaţii internaţionale, mişcări de eliberare). Un act încheiat între un stat şi o persoană juridică nu poate avea valoarea unui tratat. Un astfel de act se realizează ca un document de drept internaţional privat;

un tratat cade sub incidenţa normelor de drept internaţional public scrise şi nu sub incidenţa dreptului intern;

orice tratat produce efecte numai între părţile contractante (inter partes).

29) Trăsăturile principiilor fundamentale ale DIPAnalizând definiţiile prezentate şi normele care consacra principiile

fundamentale ale dreptului internaţional, se constată că principalele trăsături ale acestora sunt următoarele:

sunt norme imperative, cu valoare de jus cogens. Aceasta determină automat ca toate celelalte reguli adoptate pentru a reglementa relaţiile dintre state şi alte subiecte ale dreptului internaţional să fie în concordanţă cu principiile fundamentale. Orice acţiune sau abstenţiune a entităţilor cu personalitate internaţională, toate acordurile internaţionale, chiar bilaterale, trebuie să se conformeze principiilor fundamentale acceptate de comunitatea internaţională;

caracterul de maximă generalitate. Principiile fundamentale sunt norme cu un înalt grad de abstractizare, care au ca obiect raporturile dintre subiectele dreptului internaţional într-o abordare cât se poate de generală, cu aplicabilitate în toate domeniile reglementate într-o formă sau alta de dreptul internaţional. Drepturile şi obligaţiile care decurg din conţinutul raporturilor reglementate de acestea au, de asemenea, un caracter foarte general. De exemplu, principiul pacta sunt servanda nu

29

se referă doar la anumite tratate sau la anumite domenii ale relaţiilor internaţionale, ci la tot ce înseamnă acord între două sau mai multe subiecte de drept internaţional, consimţit expres sau tacit, pe cale cutumiară sau convenţională, chiar şi atunci când este vorba despre un act unilateral prin care sunt asumate anumite obligaţii internaţionale;

vocaţia universală a principiilor fundamentale ale dreptului internaţional reprezintă o altă caracteristică, manifestată prin faptul că ele se aplică raporturilor juridice internaţionale în universalitatea lor. Normele – principii capătă valoare fundamentală numai în măsura în care se adresează tuturor subiectelor de drept internaţional şi tuturor relaţiilor dintre ele, chiar dacă acestea din urma sunt stabilite la nivel regional sau bilateral. Mai mult, participanţii la raporturile juridice internaţionale trebuie să-şi conformeze conduita indiferent de locul unde acţionează;

valorile importante pe care le apără. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional vizează prin construcţia lor valorile cele mai importante pentru societatea internaţionala, pentru participanţii la raporturile juridice internaţionale şi pentru omenire în ansamblul ei. Valori precum pacea şi securitatea internaţională, colaborarea dintre state, egalitatea suverană, dar, mai ales, fiinţa umană, care este privită tot mai mult ca cea mai importantă dintre toate valorile şi ca obiect al preocupărilor de ansamblu ale comunităţii internaţionale, sunt valori protejate de principiile fundamentale, valori care reprezintă esenţa şi ţelul dreptului internaţional în integralitatea lui.

egalitatea juridică a principiilor fundamentale ale dreptului internaţional, în sensul că între aceste principii nu sunt permise ierarhizări. Toate au aceeaşi valoare (forţa) juridică, ceea ce presupune că, în nici o împrejurare, un principiu nu poate fi „sacrificat” în favoarea altuia. De exemplu, tendinţele mai noi, de violare a principiului neintervenţiei, în numele principiului protecţiei drepturilor omului, pot pune sub semnul întrebării, cu consecinţe grave, întreaga construcţie a sistemului principiilor fundamentale şi, implicit, a dreptului internaţional public contemporan;

caracterul dinamic al principiilor fundamentale. Principiile fundamentale reflectă starea societăţii internaţionale, a relaţiilor dintre subiectele dreptului internaţional, a preocupărilor acestora de a găsi soluţii la marile probleme cu care se confruntă umanitatea astăzi. Prin urmare, ansamblul principiilor fundamentale, aşa cum au fost ele consacrate prin tratate internaţionale, este în continuă evoluţie, atât în ceea ce priveşte conţinutul lor, cât şi din punct de vedere al apariţiei unor principii noi.

stabilirea principiilor fundamentale. Dincolo de caracterul lor dinamic, principiile fundamentale trebuie să se caracterizeze şi prin stabilitate, chiar dacă este una relativă. Reprezentând fundamentul întregii construcţii juridice internaţionale, instabilitatea lor ar duce automat la instabilitatea întregului sistem al dreptului internaţional public şi, prin urmare, la mari dezechilibre în viaţa internaţională;

interdependenţa principiilor fundamentale. Este o caracteristică importantă, pentru că fiecare principiu „trăieşte” prin celelalte, prin afirmarea lor într-un tot unitar. De asemenea, un principiu nu poate fi interpretat, înţeles şi aplicat decât unitar. De asemenea, un principiu nu poate fi interpretat, înţeles şi aplicat decât în contextul întregului sistem de principii fundamentale ale dreptului internaţional.

30) SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

30

O perioadă îndelungată din istoria relaţiilor internaţionale, doar statele au fost subiecte ale raporturilor juridice internaţionale. Dezvoltarea societăţii internaţionale a determinat apariţia unor noi subiecte ale dreptului internaţional. Deşi veche şi controversată în doctrină, problema subiectelor de drept internaţional nu este astăzi codificată. Dacă în raport cu unele entităţi opinia cvasiunanimă este că au personalitate juridică internaţională, în situaţia altora nu s-a ajuns încă la concluzii care să ofere o certitudine.Dicţionarul de drept internaţional public defineşte subiectele dreptului internaţional ca „entităţi participante la viaţa internaţională, cu drepturi şi obligaţii directe”.Într-o altă opinie, subiectul de drept internaţional este „ o entitate care participă la raporturi juridice reglementate nemijlocit de dreptul internaţional.Interesantă este şi aprecierea potrivit căreia, subiecte ale dreptului internaţional „pot fi numai acele entităţi care participă atât la elaborarea normelor dreptului internaţional, cât şi la desfăşurarea raporturilor juridice guvernate de aceste norme, dobândind astfel nemijlocit drepturi şi asumându-şi obligaţii în cadrul ordinii juridice internaţionale”.

De asemenea, se apreciază că termenul de subiect de drept internaţional este folosit „în mod obişnuit pentru a desemna pe cel care, dependent direct de dreptul internaţional, este apt să fie titular de drepturi internaţionale, să fie legat de obligaţii internaţionale şi să aibă acces la procedurile internaţionale”, desemnând pe scurt, pe „cel căruia i se adresează regulile de drept internaţional pentru a-i impune direct obligaţii sau să-i atribuie drepturi”.

31) Principiile generale de drept

      Teoria şi practica juridică a statelor au consacrat în timp numeroase principii de drept care sunt identice sau nu diferă substanţial în legislaţia internă a diferitelor state, ele fiind comune marilor sisteme de drept intern (sistemul francez, cel german, cel englez, etc.) şi impunându-se ca principii fundamentale ale oricărui sistem de drept intern.

Unele noţiuni de drept intern – penal, civil sau din alte ramuri – sunt considerate ca noţiuni intrinseci ideii de drept şi pot fi considerate şi ca postulate ale dreptului internaţional.Ele au un rol deosebit în fundamentarea din punct de vedere tehnic şi conceptual a dreptului internaţional, dar pot juca şi rolul de izvor de drept independent.

De aceea Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, în art.38, menţionează printre regulile de drept pe care Curtea le poate aplica în hotărârile sale şi principiile de drept ale sistemelor juridice cele mai avansate, iar în practica sa judiciară Curtea s-a referit adesea la asemenea principii, aplicându-le cu caracter supletiv sau complementar ori ca norme juridice independente.

Printre aceste principii se menţionează buna-credinţă în îndeplinirea obligaţiilor convenţionale, regulile de interpretare juridică ( de exemplu, acela că legea specială  derogă de la legea generală), principiul răspunderii pentru prejudiciul cauzat, prescripţia, principiul egalităţii părţilor, dreptul de apărare în soluţionarea unui diferend, autoritatea de lucru judecat, dreptul părţilor în proces la exercitarea unei căi de atac, unele reguli de bază ale organizării şi procedurii instanţelor de judecată etc.

31

Aşa cum arăta un important autor de drept internaţional (Ian Brownlie), într-o lucrare a sa ( Principii de drept internaţional public, 1990), în fapt tribunalele internaţionale recurg la elemente ale raţionamentului juridic în general şi la analogii cu dreptul privat pentru a face din dreptul internaţional un sistem viabil în cadrul proceselor jurisdicţionale.

În literatura noastră juridică se neagă în general caracterul de izvor de drept internaţional al principiilor de drept, dar în doctrina occidentală şi, după cum s-a văzut, şi în practica organelor jurisdicţionale internaţionale, se recunoaşte valoarea juridică pentru dreptul internaţional a acestor principii, principiile generale de drept fiind considerate, ca un al treilea izvor de drept internaţional, alături de tratat şi cutumă.

32) Jurisprudenţa

      Constituie un mijloc auxiliar de determinare a normelor dreptului internaţional. De principiu, instanţele de judecată nu sunt creatoare de norme juridice, rolul lor fiind acela de a aplica la cazuri concrete prevederile actelor normative, dar hotărârile date de acestea pot avea un rol important în stabilirea existenţei şi a conţinutului unei norme de drept, ca şi în interpretarea acestora, iar prin argumentele pe care le aduc în motivarea hotărârilor lor pot juca un rol important atât în determinarea, cât şi în dezvoltarea dreptului internaţional.

Curtea Internaţională de Justiţie, tribunalele internaţionale arbitrale sau curţile penale internaţionale, prin autoritatea respectivelor instanţe şi prin caracterul convingător al soluţiilor pe care le formulează, pot să confere hotărârilor pe care le dau o semnificaţie mai mare decât aceea pe care acestea le au în mod formal. Hotărârile acestor curţi sunt adeseori invocate în cazuri similare pentru soluţionarea altor litigii, având astfel un rol auxiliar în determinarea normelor existente de drept internaţional şi în crearea unor noi asemenea norme.

Pentru lămurirea conţinutului unor norme de drept internaţional sunt adesea invocate şi hotărârile date de tribunalele interne, naţionale, atunci când acestea sunt chemate să soluţioneze litigii în care  trebuie să se întemeieze pe instituţii şi norme de drept internaţional public din domenii cum sunt dreptul maritim, dreptul diplomatic, etc.

33) Clasificarea tratatelor: 1. după numărul părţilor participante:

- tratate bilaterale;- tratate multilaterale.

1. după durata valabilităţii: - tratate cu termen; - tratate fără termen.

3. după posibilităţile de aderare:- tratate deschise, care permit aderarea;

- tratate închise, care nu permit aderarea.4. după calitatea părţilor participante: - tratate încheiate numai între state; - tratate încheiate între state şi organizaţii internaţionale;

32

- tratate încheiate numai între organizaţii.5. după obiectul lor:- tratate politice - tratate economice;- tratate ştiinţifice;- tratate militare.6. după forma de prezentare:

- tratate clasice supuse ratificării;- tratate încheiate în formă simplificată ce nu sunt supuse ratificării.

Tratatele simplificate se încheie între miniştri sau agenţi diplomatici

34) Statele neutre. In dreptul internaţional public se face distincţie între neutralitatea temporară

(ocazională sau parţială) şi neutralitatea permanentă.Neutralitatea temporară este o instituţie foarte veche a dreptului internaţional şi a

apărut în legătură cu războiul, semnificând poziţia de neimplicare a unui stat în raport cu un conflict armat determinat. Primele codificări ale neutralităţii temporare au fost realizate la Conferinţa de pace de la Haga, din anul 1907, când au fost adoptate Convenţia privitoare la drepturile şi îndatoririle puterilor neutre în caz de război şi Convenţia privitoare la drepturile şi îndatoririle puterilor neutre în războiul pe mare. Ulterior au fost adoptate şi alte reglementări în acest domeniu.

După cel de-al doilea război mondial, neutralitatea temporară capătă un caracter diferenţiat, în sensul că un stat care nu participă la un conflict armat nu poate adopta o atitudine imparţială, ci este obligat să acorde ajutor nelimitat victimei agresiunii şi să nu sprijine în nici un fel agresorul.

Mai mult, Carta O.N.U. cere statelor membre să dea acesteia întreg ajutorul în orice acţiune întreprinsă de ea în conformitate cu prevederile Cartei şi să nu ajute vreun stat împotriva căruia O.N.U. întreprinde acţiuni preventive sau de constrângere.

Neutralitatea permanentă apare ca instituţie a dreptului internaţional mai târziu (sec. al XIX-lea) şi desemnează statutul internaţional al unui stat, adoptat printr-un act individual sau printr-un acord internaţional, potrivit căruia statul respectiv se angajează să nu participe la alianţe militare, la acte pregătitoare sau la declanşarea unui război şi să menţină relaţii paşnice, de cooperare, cu toate statele.

Statutul de neutralitate permanentă se poate aplica numai entităţilor statale şi nu limitează în nici un fel suveranitatea acestora, ele având plenitudinea drepturilor suverane, inclusiv dreptul de a avea forţe armate şi de-şi exercita dreptul la autoapărare. Pe de altă parte, neutralitatea permanentă presupune obligaţii suplimentare în raport cu celelalte state, respectiv:

să nu participe la alianţe militare şi să nu permită pe propriul teritoriu crearea de baze militare străine sau staţionarea de trupe străine;

să nu permită pe propriul teritoriu pregătirea sau desfăşurarea de acţiuni militare ale unor state împotriva altora;

să nu producă, să nu deţină şi să nu experimenteze arme nucleare sau alte arme de distrugere în masă şi să menţină relaţii paşnice, de colaborare, cu toate statele;

să nu participe la conflicte armate, cu excepţia situaţiei când îşi exercită dreptul la legitima apărare.

33

Statele care au statut de neutralitate în prezent sunt: 1. Confederatia Helvetică. Este statul cu cel mai vechi statut de neutralitate

permanentă. Încă din 1546, printr-o declaraţie, Elveţia s-a pronunţat stat neutru, statut

recunoscut ulterior prin Tratatul de la Utrecht, din anul 1713. Garantarea acestui statut s-a realizat abia la Congresul de la Viena, din anul 1815, reafirmată prin Tratatul de la Versailles, din anul 1919.

Deşi Elveţia a fost membră a Societăţii Naţiunilor, ea a fost scutită de obligaţiile care decurgeau din această calitate, cu privire la aplicarea de sancţiuni militare. Este motivul pentru care, în prezent, Elveţia nu este membră a O.N.U., dar întreţine relaţii cu numeroase organisme de specialitate ale acesteia. Astfel, în 1986, printr-un referendum, a fost respinsă aderarea la O.N.U., Elveţia având doar un statut de observator, pentru ca în anul 1998, cu ocazia altui referendum, 57% din elveţieni să fie favorabili intrării în O.N.U.

De asemenea, dacă în 1992, majoritatea alegătorilor au respins aderarea la Uniunea Europeană, în 1998, după patru ani de negocieri, Elveţia semnează un acord de cooperare cu Uniunea Europeană. Se pare că, în ultimul deceniu, Elveţia priveşte altfel neutralitatea sa permanentă tradiţională şi promovează tot mai mult un nou concept, acela de „neutralitate activă”. Preocupările pentru securitatea Elveţiei, într-o lume cu multe şi grave riscuri, aduc o noua concepţie asupra neutralităţii acesteia, mergând până la acceptarea participării directe la acţiunile de prevenire şi dezamorsare a crizelor internaţionale.

2. Austria. Prin legea constituţională din 26 octombrie 1955, Parlamentul austriac adopta statutul de neutralitate permanentă a Austriei, statut care este recunoscut de Anglia, Franţa, S.U.A. şi U.R.S.S. printr-un acord internaţional şi acceptat şi de alte state. In acelaşi an, Austria devine membră a O.N.U., iar în anul 1995, membră a Uniunii Europene.

3. Malta. Statutul de neutralitate permanentă a fost adoptat printr-un act unilateral, în anul 1980, şi, în acelaşi an, a fost garantat printr-un acord cu Italia. Statele europene au acceptat statutul de neutralitate al Maltei, prin Actul Final al Reuniunii de la Madrid al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, din anul 1983.

4. Republica Moldova. Şi-a declarat neutralitatea prin Constituţia din 29 iulie 1994 (art. 11). Până în prezent, Republica Moldova nu a încheiat acorduri cu alte state prin care acest statut să fie recunoscut şi garantat, ceea ce înseamnă că nu este efectiv.

Şi alte state au cunoscut statutul de neutralitate permanentă, dar l -au abandonat, ca urmare a unor împrejurări nefavorabile. Acestea sunt:

1. Belgia. A avut acest statut între anii 1831 şi 1919. După primul război mondial, prin propria voinţă şi potrivit tratatelor de pace încheiate după acest război, a renunţat la neutralitatea sa permanentă.

2. Laos. Şi-a proclamat neutralitatea permanentă în anul 1962, statut garantat de mai multe state prin Declaraţia de la Geneva din acelaşi an. Războiul din Vietnam a împiedicat însă punerea în aplicaţie a acestui statut.

3. Luxemburg. A avut statut de neutralitate permanentă proclamat prin Tratatul de la Londra, din 11 mai 1867, care recunoştea şi independenţa Luxemburgului.

34

După primul război mondial, nu a mai fost efectivă, pentru că nu a mai fost garantată de alte state. Menţinută pe cale unilaterală, încetează de facto în anul 1940, prin ocuparea teritoriului de către Germania, fiind denunţată de Luxemburg în anul 1948.

Statutul de neutralitate permanentă creează obligaţia generală a tuturor statelor de a-l respecta. Din nefericire, până în prezent, doar Elveţia s-a bucurat de respectarea efectivă a statutului său.

35) Teritoriul ca element constitutiv al statuluiTeritoriul ca element constitutiv al statului, este alcătuit din spaţiul terestru (sol şi

subsol), spaţiul acvatic (ape interne: râuri, lacuri, ape interioare şi marea teritorială) şi spaţiul aerian suprapus spaţiilor terestru şi acvatic, asupra cărora statul îşi exercită suveranitatea deplină şi exclusivă.

Practic, în dreptul internaţional public, toate spaţiile capătă sens numai prin raportare la stat: unele sunt supuse suveranităţii statelor (teritoriul de stat), altele nefiind supuse aproprierii statelor. Spaţiul (terestru, acvatic sau aerian) care constituie teritoriul de stat reprezintă un element-condiţie esenţial pentru existenţa grupului uman organizat politic în stat şi pentru exercitarea prerogativelor suveranităţii în planul relaţiilor interne (supremaţia statului) Inexistenţa teritoriului de stat lasă fără sens însuşi conceptul de organizare politică, populaţia fără un spaţiu propriu, în care să dispună de ea însăşi, fiind în imposibilitate de a se constitui ca stat.

35