Plan

Introducere……………………………………………………………………………………….. 3

Capitolul I. Uzanţele comerciale internaţionale în sistemul izvoarelor dreptului internaţional

privat…………………………………………………………………………………………….. 5

1.1 Noţiuni generale privind izvoarele dreptului internaţional privat……………….. 5

1.2 Clasificarea izvoarelor dreptului internaţional privat……………………………. 10

1.2.1 Izvoarele interne ale dreptului internaţional privat………………………. 10

1.2.2 Izvoarele internaţionale ale dreptului internaţional privat……………….. 13

Capitolul II. Uzanţa internaţională în drept internaţional privat……………………………..... 18

2.1 Definiţia uzanţei internaţionale. Diferenţa între uzanţa internaţională şi cutuma

internaţională……………………………………………………………………... 18

2.2 Clasificarea uzanţelor internaţionale……………………………………………... 32

Capitolul III. Uzanţele comerciale internaţionale în comerţul internaţional şi în dreptul naţional 39

3.1 Reguli şi uzanţe uniforme în comerţul internaţional……………………………... 39

3.2 Uzanţele comerciale internaţionale în dreptul naţional…………………………... 47

Încheiere………………………………………………………………………………………….. 50

Bibliografie………………………………………………………………………………………..53

Introducere

Actualitatea temei. În viaţa mondială, în condiţiile în care colaborarea şi cooperarea dintre

state pot şi trebuie să se manifeste ca un mijloc esenţial de menţinere a unui echilibru, relaţiile

economice şi îndeosebi comerţul internaţional ocupă un loc deosebit de însemnat.

În condiţiile multiplicării şi diversificării raporturilor internaţionale ce se stabilesc în sfera

comerţului exterior şi a activităţii de cooperare economică ştiinţifică internaţională, dreptul

internaţional privat cunoaşte o continuă şi amplă evoluţie.

Dreptul internaţional privat definindu-se ca o materie juridică interdisciplinară, situată la

confluenţa dreptului internaţional public cu sistemele naţionale de drept ale statelor comunităţii

internaţionale, s-a urmărit definirea lui din mai multe direcţii pentru a realiza un întreg, o viziune

complexă asupra originii, izvorului de informaţii juridice.

Diversitatea şi complexitatea vieţii materiale, privită în ansamblul său, inclusiv sub aspectul

raporturilor internaţionale ce se pot stabili între indivizi, constituie izvorul material al tuturor

reglementărilor ce sunt izvoare formale ale dreptului internaţional privat. Această ramură juridică,

ca de altfel şi ştiinţa dreptului internaţional privat pun în lumină, mai mult parcă decât orice altă

ramură a dreptului faptul că regula de conduită stabilită de indivizi nu este o pură abstracţie,

rezultatul voinţei unei elite politice şi economice ce îşi asumă la un moment dat rolul de

reprezentanţi ai poporului şi ca atare de forţă legiuitoare în stat ci este expresia cea mai pură a

nevoilor vieţii materiale şi spirituale ale oamenilor, prefigurarea dezvoltărilor viitoare, inclusiv prin

instrumentul dreptului.

Un rol important în relaţiile economice internaţionale îl ocupă uzanţele internaţionale.

Uzanţa presupune o anumită practică, regulă de conduită, aplicată o perioadă de timp, de un anumit

număr de parteneri, comportare care poate să difere de la o categorie de comercianţi la alta sau chiar

în privinţa fiecărei categorii în raport de diferite elemente.

Lucrarea de faţă îşi propune sa prezinte, intr-un cadru coerent, uzanţele internaţionale în

dreptul internaţional privat.

Lucrarea de faţă îşi propune să prezinte, într-un cadru coerent, principalele izvoare ale

dreptului comerţului internaţional, abordate atât din punctul de vedere al dreptului naţional cât şi

din punctul de vedere al dreptului comparat, formal, material sau conflictual.

Scopul şi obiectivele tezei. Prezenta lucrare are în calitate de scop principal cercetarea

actelor normative şi a lucrărilor de specialitate pentru a evidenţia uzanţele internaţionale ca

izvoarele dreptului internaţional privat.

Pentru realizarea acestui scop s-au trasat următoarele sarcini:

stabilirea conceptului de izvor al dreptului, în general, şi al dreptului internaţional

privat;

3

determinarea sistemului izvoarelor dreptului internaţional privat;

determinarea importanţei şi locului uzanţelor internaţionale în sistemul izvoarelor

dreptului internaţional privat;

clasificarea şi cercetarea uzanţelor internaţionale în dreptul internaţional privat;

analiza rolului uzanţelor comerciale internaţionale în comerţul internaţional şi în

dreptul naţional;

formularea unor concluzii în urma cercetării efectuate.

Noutatea ştiinţifică şi rezultatele obţinute.

Noutatea ştiinţifică a lucrării constă în:

s-a stabilit locul uzanţelor internaţionale în sistemul izvoarelor dreptului internaţional

privat;

s-a determinat rolul uzanţelor internaţionale în cadrul dreptului internaţional privat, în

comerţul internaţional şi în drept naţional.

Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Având la bază un număr

considerabil de izvoare, prezenta teză este o invitaţie la depăşirea tratării superficiale a subiectului

privind uzanţele internaţionale în drept internaţional privat.

În teză sunt prezentate intr-o formă sistematică şi clară rezultatele obţinute pe parcursul

cercetării uzanţelor internaţionale în cadrul dreptului internaţional privat, în comerţul internaţional

şi în drept naţional.

Semnificaţia şi valoarea prezentei lucrări se manifestă în faptul că rezultatele investigaţiilor

întreprinse pot fi aplicate ca sursă de meditaţie pentru juriştii practicieni, pentru legiuitor la etapa

actuală, când societatea se confruntă cu multiple probleme juridice provenite din procesul de

integrare europeană şi globalizare.

Teza poate fi utilizată atât de cadrele didactice, studenţii de la facultate de drept, cât şi de

jurişti. Totodată, lucrarea ar putea sugera celor interesaţi subiecte de discuţie şi de tratare detaliată a

altor chestiuni legate de uzanţe internaţionale.

Structura lucrării. Teza este structurată în: introducere cu iniţiere în studiu; trei capitole,

succedate logic şi organic; concluzii şi bibliografie în funcţie de suport normativ şi doctrinar al

lucrării.

4

Capitolul I. Rolul uzanţelor comerciale internaţionale în clasificarea izvoarelor DIP

1.1 Noţiuni generale privind izvoarele dreptului internaţional privat

Conceptul de izvor al dreptului. Pentru a explica fenomenele juridice ce au loc în societate

sau acţiuni ale legiuitorului, ştiinţa juridică s-a preocupat de stabilirea noţiunii de izvor al dreptului

în general, iar fiecare ramură de drept a concretizat conceptul noţiunii de izvor al acestei ramuri de

drept în special.1

Doctrina teoriei dreptului (I. Craiovan, D. Baltaga, Gh. Avornic, B. Negru, Gr. Fiodorov, N.

Popa ş.a.)2, mai întâi, a determinat noţiunea de izvor de drept pornind de la accepţiunea acesteia în

cele două sensuri frecvent utilizate: juridic şi etimologic. Insă, pentru a evita confuzia intre aceste

accepţiuni — sub influenţa şcolii istorice germane în frunte cu Savigny, — doctrina a făcut

distincţie intre izvoarele materiale (denumite şi izvoare reale) şi izvoarele formale (în sensul

formal) ale dreptului.

Astfel, prin izvor material al dreptului doctrina înţelege faptul social, forţele creatoare sau

factorii care configurează dreptul, adică documentele în care se configurează dreptul la o anumită

perioadă. Totodată, se precizează că noţiunea de drept, dreptul în general nu trebuie confundat cu

legea, întrucât unicul izvor al dreptului nu este doar legea. De exemplu, alături de lege ca organ de

expresie al dreptului, trebuie inclusă jurisprudenţa, ce constituie totalitatea hotărârilor judecătoreşti

date de instanţe, care sunt recunoscute ca izvor de drept; apoi doctrina, ce constituie totalitatea

opiniilor exprimate de savanţi, se impune cu aceeaşi forţă ca şi celelalte izvoare. Legea nu este

decât unul din organele de expresie a dreptului. Deci, legea, ca şi celelalte izvoare, este haina pe

care o îmbracă dreptul, formula în care se exprimă realitatea juridică.

Pentru a veni cu părerea unuia din cei mai mari jurişti romani asupra acestui subiect cităm pe

Mircea Djuvara3, care consideră că izvorul material este izvorul real al dreptului pozitiv, dreptul

pozitiv fiind „secreţia conştiinţei juridice” a societăţii respective. Din conştiinţa juridică a societăţii

naşte dreptul, fie că este vorba de dreptul cutumiar, care se naşte latent intr-un mod nepreconizat

deliberat din antic, fie că este vorba de legea scrisă ce se face în mod reflectat, prin acţiunea

conştientă a legiuitorului. Această conştiinţă juridică este de fapt generalizarea, abstracţia reziduală

din toate cazurile individuale de relaţii juridice care se supun aprecierii umane şi se bazează pe: 1)

partea de fapt, adică constatarea situaţiilor (fizice, psihologice); 2) partea raţională, de apreciere,

care duce treptat, combinându-se cu situaţia de fapt, la ceea ce se numeşte idealul în justiţie al unei

epoci, al unui popor.

1 Taşcă, M. Izvoarele dreptului privat în Basarabia. – Teza de doctor în ştiinţe juridice. – Ch.: 2005, p. 16-18.2 Craiovan, I. Tratat elementar de teoria generală a dreptului. — Bucureşti: All Beck, 2001. — p.225-244; Baltag, D.; Guţu A. Teoria generală a dreptului. — Chişinău: 2002. — p.181-198; Avornic, G.H. Teoria generală a dreptului. — Chişinău: Cartier juridic, 2004. — p.271-292; Negru, B. Teoria generală a statului şi dreptului. — Chişinău: 1999. — p.158-183; Федоров, Г.К. Теория государства и права. Учебник. Издание 2-е. — Chişinău: 2004. — p.282-296; Popa, N. Teoria generală a dreptului. — Bucureşti: All Beck, 2002. — p.173-197.3 Djuvara, M. Teoria generală a dreptului (Enciclopedie juridică). — Bucureşti. All, 1995. — p.259.

5

Prin izvor formal al dreptului doctrina a desemnat mijlocul cu ajutorul căruia se exprimă

izvorul material al dreptului, forma pe care o îmbracă dreptul în ansamblul normelor sale. Astfel,

prin izvorul formei se înţeleg mijloacele speciale pe care statul (legiuitorul) le aplică pentru ca

voinţa acestuia să îmbrace un anumit veşmânt juridic, care de obicei sunt actele normative.

Celebrul decan de la Nancy, Francois Geny, menţiona că izvoarele formale ale dreptului,

anume legile, cutumele, doctrina şi jurisprudenţa nu sunt altceva decât numai piese, mai răsărite şi

mai bine marcate ale acelei structuri vii care e organizaţia noastră socială. „Dacă venim şi

combatem împreună, atât izvoarele propriu zise ale dreptului, cât şi diverse procedee de metodă...,

ajungem să constatăm o vastă ierarhie a metodelor de interpretare juridică, care comportă şi ele

nuanţe infinite”, conchide juristul francez4.

Aceste nuanţe infinite sunt de obicei stabilite de jurisprudenţă, care, aplicând legea sau

cutuma, face să triumfe justiţia. Doctrina, la rândul său, dacă este unanimă, poate impune o

directivă anume, chiar şi o singură consultaţie a unui jurist cu experienţă şi autoritate ar putea

determina o soluţie practică. Acelaşi lucru se poate constata şi în cazul unor decizii ale unei nalte

instanţe judiciare ce poate deschide calea unor decizii similare pe viitor. Deci, există o tranziţie

lentă şi imperceptibilă de la unele izvoare la altele, ceea ce face ca delimitarea practică a izvoarelor

formale să fie extrem de anevoioasă5.

Teoria juridică a dezvăluit caracterul eterogen al surselor dreptului, doctrina consacrând mai

multe tipuri de clasificări. Astfel se disting: a) izvoare directe şi indirecte, b) izvoare scrise şi

nescrise, c) izvoare interne şi izvoare externe, d) izvoare creative şi izvoare interpretative (Gh.

Avornic, B. Negru, N. Popa). De asemenea, sunt cunoscute şi alte clasificări în: izvoare potenţiale

şi izvoare actuale (Radu I. Motica, Mihai Gh.)6, surse suverane şi subordonate (I. Dogaru, D.C.

Dănişor)7, izvoare oficiale şi izvoare neoficiale etc.

După o analiză temeinică a noţiunii de izvor al dreptului doctrina în persoana prof. Ion

Craiovan, susţine că prin izvor al dreptului (în sens juridic) se are în vedere „formele de exprimare

ale normelor juridice în cadrul unui sistem de drept în diferite epoci ale ţării”8, definiţie la care

raliem şi noi.

Pornind de la multiplele accepţiuni şi clasificări ale izvoarelor de drept, profesorul Gr.

Fiodorov arată că e firesc să nu existe o viziune unitară referitoare la conceptul de „izvor al

dreptului”9. Cu toate acestea, majoritatea doctrinarilor consideră că drept izvoare ale dreptului în

4 Geny, F. Methodes d’interpretation et source en droit prive positif. Precede d’une preface de R. Salleiles. — Paris, 1919. — p.177.5 Djuvara, M. Teoria generală a dreptului (Enciclopedie juridică). — Bucureşti. All, 1995. — p.262.6 Motica, R., Mihai, Gh. Teoria generală a dreptului. — Bucureşti, All Beck, 2001. — p.122.7 Dogaru, I, Dănişor, D. Teoria generală a dreptului. — Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1999. — p.126.8 Craiovan, I. Tratat elementar de teoria generală a dreptului. — Bucureşti: All Beck, 2001. — p. 226.9 Федоров, Г.К. Теория государства и права. Учебник. Издание 2-е. — Chişinău: 2004. — p.282.

6

sens formal trebuie recunoscute10: a) obiceiul juridic sau cutuma, b) actul normativ, c) precedentul

judiciar şi practica judiciară, d) doctrina. Ne propunem examinarea succint a acestor izvoare.

a) Obiceiul juridic este cel mai vechi izvor de drept. Deşi neconsacrat la început de normele

scrise, obiceiul, datorită folosirii lui îndelungate în soluţionarea diferitelor conflicte apărute intre

persoane, a căpătat forţă juridică. Obiceiurile variau de la o societate la alta, în funcţie de teritoriu,

de persoanele care îl aplicau. Totodată, nu toate obiceiurile deveneau izvoare de drept. Astfel,

pentru ca un obicei să fie trecut din sistemul general al izvoarelor sociale în sistemul izvoarelor de

drept trebuiau respectate una din condiţiile următoare: a) fie că el era sancţionat de legiuitor şi

incorporat intr-o normă oficială, b) fie că era validat de instanţă în cazul invocării lui de către părţi.

În primul caz, obiceiul validat de legiuitor devenea normă juridică pentru toată societatea,

iar în cel de-al doilea, forţa obiceiului avea putere juridică doar intre părţi, ceea ce nu excludea

invocarea lui şi de către alte părţi. Trebuie remarcat faptul că obiceiul ca izvor de drept este inferior

dreptului scris, întrucât nu prezintă certitudinea acestuia, este imprecis, nesigur, greu de consacrat şi

cunoscut. La români, obiceiul, cel mai adesea, era cunoscut sub denumirea de „obiceiul

pământului” sau „legea ţării”.

b) Actul normativ. Prin acest izvor de drept se înţelege legea şi alte acte juridice normative

sancţionate de legiuitor, adică dreptul scris. Categoria de act normativ semnifică toate formele

edictate de legiuitor, adică legea, decretul, hotărârile, ordonanţele guvernului. Acest izvor de drept

are un caracter predominant faţă de alte izvoare, întrucât exprimă voinţa fermă a legiuitorului. El nu

poate fi pus la îndoială, contestat şi trebuie executat atât de organele judiciare, cât şi de persoane.

Totodată, actul normativ nu trebuie confundat cu actul normativ al unor organizaţii obşteşti dat de

legiuitor, de exemplu prin aprobarea statutului unei fundaţii, al unei organizaţii necomerciale etc.

De menţionat că legea este întâlnită sub diferite variaţiuni, de exemplu, Constituţia în calitate de

lege fundamentală, codurile (civil, penal, de procedură etc.) ce reglementează un anumit aspect al

vieţii juridice.

c) Precedentul judiciar şi practica judiciară. Precedentul judiciar şi practica judecătorească

sunt un izvor de drept mai nou, în comparaţie cu alte izvoare. El a apărut ca rezultat al aplicării

câtorva izvoare: a obiceiului, a legii.

Este cunoscut faptul că deciziile judecătoreşti sunt bazate pe anumite prevederi ale legii în

rezultatul căruia judecătorul emite o hotărâre judecătorească. Totalitatea acestor decizii

sistematizate constituie practica judecătorească, care constituie un îndrumar atât pentru instanţe, cât

şi pentru părţi.

d) Doctrina. Reprezentând analiza, investigaţiile şi interpretările date dreptului, doctrina

contribuie la stabilirea înţelesului exact al acestuia, devenind astfel izvor de drept. Prin tratate care

10 Volcinschi, V., Cojocari E. Dreptul economic (Dreptul antreprenoriatului). Chişinău: Business-Elita, 2006, - p. 29.

7

examinează exhaustiv o problemă a dreptului, comentarii ale textelor legale sau ale deciziilor

judiciare, repertorii sistematice sau alfabetice de materiale publicate, monografii juridice consacrate

unor probleme ale dreptului, doctrina contribuie la desăvârşirea izvoarelor dreptului, la

perfecţionarea lor. Deşi o parte din doctrinari (Gh. Avornic) nu-i acordă doctrinei calificativul de

izvor de drept, argumentând prin dispoziţiile legislaţiei în vigoare, totuşi, doctrinei, cel puţin sub

aspect formal, i se poate atribui această calitate. Aceleaşi criterii au fost aplicate şi de doctrina

istoriei statului şi dreptului în determinarea izvoarelor dreptului privat naţional.

Unii specialişti în jurisprudenţă (Gh. Avornic, N. Popa, I. Craiovan, R. Motica) stabilesc

Contractul normativ ca izvorul de drept. Prin acest izvor de drept doctrina înţelege un act juridic, un

acord de voinţă, realizat de obicei pe baza unor norme juridice, care produce efecte juridice

stabilind drepturi şi obligaţii unor subiecţi precişi determinaţi.

Contractul se bazează pe norme juridice şi se întocmeşte în strictă conformitate cu ele.

Potrivit savantului B. Negru, contractul normativ poate opera în aşa domenii ca: a) în dreptul

constituţional, de ex. În materia organizării şi funcţionării structurii federale a statelor; b) în dreptul

muncii, prin încheierea contractului colectiv de muncă, c) în dreptul internaţional public, unde este

întâlnit sub forma tratatelor şi acordurilor internaţionale.

Lucrările de drept internaţional privat, de obicei se preocupă numai de aspectul formal al

noţiunii de izvor de drept, nefăcându-se nici un fel de apreciere asupra noţiunii de izvor de drept în

sens material. Probabil că se consideră că o astfel de apreciere nu îşi mai are rostul, dat fiind

necontestarea faptului că realitatea, viaţa determină reglementarea juridică.

Cât priveşte izvoarele dreptului internaţional privat considerăm că îşi are rostul precizarea că

diversitatea şi complexitatea vieţii materiale, privită în ansamblul său, inclusiv sub aspectul

raporturilor internaţionale ce se pot stabili între indivizi, constituie izvorul material al tuturor

reglementărilor ce sunt izvoare formale ale dreptului internaţional privat.

Această ramură juridică, ca de altfel şi ştiinţa dreptului internaţional privat pun în lumină,

mai mult parcă decât orice altă ramură a dreptului faptul că regula de conduită stabilită de indivizi

nu este o pură abstracţie, rezultatul voinţei unei elite politice şi economice ce îşi asumă la un

moment dat rolul de reprezentanţi ai poporului şi ca atare de forţă legiuitoare în stat ci este expresia

cea mai pură a nevoilor vieţii materiale şi spirituale ale oamenilor, prefigurarea dezvoltărilor

viitoare, inclusiv prin instrumentul dreptului.

Toate soluţiile conflictualiste decantate în istoria omenirii începând cu secolul al XIII-lea,

dar şi reglementările anterioare, contemporane cu primele forme de structurare a colectivităţilor

umane şi conturarea distincţiei dintre membru al comunităţii şi străin, au fost întotdeauna expresia

gradului de dezvoltare socială, economică şi politică, a posibilităţii de prefigurare şi propulsare a

8

intereselor în viitor, pe baze din ce în ce mai solide de obţinere a unor mecanisme din ce în ce mai

eficiente de control şi previziune a vieţii.

Toate soluţiile conflictualiste nu sunt altceva decât haina juridică cea mai fericită găsită la

un moment dat de către fiecare legiuitor statal pentru a-şi putea asigura realizarea propriilor

interese, pentru a permite dezvoltarea pe termen lung.

Chiar şi tendinţele actuale de reglementare într-o proporţie crescută a raporturilor juridice cu

element de extraneitate prin norme de aplicare imediată reprezintă tot o expresie a capacităţii

statului de a-şi exprima puterea şi interesele pe plan intern şi internaţional.

9

1.2 Clasificarea izvoarelor dreptului internaţional privat

Dreptul internaţional privat are atât izvoare interne, cât şi izvoare internaţionale, ceea ce

constituie o particularitate a acestei ramuri de drept. Dualismul izvoarelor se explica prin aceea ca

obiectul dreptului internaţional privat, spre deosebire de dreptul internaţional public, îl formează

raporturile juridice cu element de extraneitate care se stabilesc intre persoane fizice sau/şi juridice.

Faptul ca un raport juridic cu element de extraneitate este susceptibil de a fi reglementate de

legile a doua sau mai multe state explica apariţia izvoarelor internaţionale, pe care le numim generic

– convenţii internaţionale, bi- şi multilaterale.

1.2.1 Izvoarele interne ale dreptului internaţional privat

Noţiunea de izvor de drept intern în dreptul internaţional privat trebuie înţeleasa în sensul

larg, adică pe lângă legea cuprinzând exclusiv reglementari în domeniul dreptului internaţional

privat şi actele subordonate legii, acte emise de organele competente ale statului, cuprinzând

reglementarea activităţii intr-un domeniu, dar şi dispoziţii interesând dreptul internaţional privat .

Principalele izvoare interne ale dreptului internaţional privat sunt actele normative. În

funcţie de conţinut, acestea se clasifică în două categorii: izvoare specifice şi izvoare nespecifice ale

dreptului internaţional privat.

Izvoarele specifice ale dreptului internaţional privat. Izvoarele specifice conţin, în marea

majoritate, norme conflictuale sau materiale, destinate reglementării raporturilor juridice de drept

internaţional privat.

Cel mai important izvor specific al acestei ramuri de drept, care conţine norme conflictuale

în diferite sisteme de drept, îl constituie legile cu privire la reglementarea raporturilor de drept

internaţional privat11.

Izvoarele nespecifice ale dreptului internaţional privat. Izvoarele nespecifice sunt actele

normative care interesează, în primul rând, alte ramuri de drept, dar care conţin şi norme

(conflictuale sau materiale) de drept internaţional privat.

Suntem de acord cu opinia lui Valeriu Babără, care consideră că în dreptul internaţional

privat al Republicii Moldova predomină izvoarele nespecifice, având în vedere că deocamdată nu

există o lege de drept internaţional privat, care ar cuprinde o reglementare de ansamblu a

raporturilor de drept privat cu element de extraneitate.12

11 De exemplu, în România - Legea cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat (1992), în Turcia - Legea cu privire la dreptul internaţional privat şi procesul civil internaţional (1982), în Austria - Legea federală cu privire la dreptul internaţional privat (1978), în Polonia - Legea cu privire la dreptul internaţional privat (1965).În acest context, trebuie să menţionăm că în dreptul internaţional privat al Republicii Moldova nu există izvoare specifice care ar cuprinde norme conflictuale, având în vedere inexistenţa unei legi de drept internaţional privat.12 Valeriu Babără. Drept internaţional privat. V. I. Chişinău: Elena-V.I., 2007, p. 16.

10

În continuare vom face referire la cele mai importante acte normative care se încadrează în

categoria izvoarelor nespecifice ale dreptului internaţional privat, distingându-le (în mod relativ)

după cum conţin norme conflictuale sau materiale de drept internaţional privat.

Principalele izvoare nespecifice care cuprind norme conflictuale sunt:

Codul civil - Cartea a Cincea (Drept Internaţional Privat13) - adoptat prin legea

nr.1107-XV din 6.06.200214.

Codul familiei - Titlul VI (Reglementarea relaţiilor familiale cu elemente de

extraneitate) - adoptat prin legea nr.1316-XIV din 26.10.200015.

Cel mai important izvor nespecific care conţine norme materiale de drept internaţional privat

este:

Codul de procedură civilă - Titlul IV (Procedura în procesele cu element de

extraneitate) - adoptat prin legea nr.225-XV din 30.05.200316.

Din categoria izvoarelor nespecifice de drept internaţional privat care cuprind norme

conflictuale sau materiale, într-un număr mai redus decât cele principale, menţionăm următoarele:

Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29.07.199417.

Legea nr.100-XV din 26.04.2001 privind actele de stare civilă18.

Legea nr.275-XIII din 10.11.1994 cu privire la statutul juridic al cetăţenilor străini şi

apatrizilor19.

Legea nr.1286-XV din 25.07.2002 cu privire la statutul refugiaţilor20.

Legea nr.269-XIH cu privire la ieşirea şi intrarea în Republica Moldova21.

Legea cetăţeniei nr.1024-XIV din 2.06.200022.

Legea vânzării de mărfuri nr.134-XNI din 3.06.199423.

Legea nr.998-Xll din 1.04.1992 privind investiţiile străine24.

Practica judiciară şi arbitrală. Practica judiciara şi cea arbitrala nu sunt izvor de drept, dar

este recunoscut rolul lor, contribuţia, prin diferite forme concrete, la cunoaşterea, interpretarea şi

13 Considerăm că denumirea Drept internaţional Privat a Cărţii a Cincea din Codul civil este una necorespunzătoare, deoarece în cuprinsul acesteia sunt reglementate raporturile de drept civil în sens îngust, pe când dreptul internaţional privat are ca obiect raporturile civile, în sensul larg al cuvântului, adică toate raporturile de drept privat cu element de extraneitate (raporturile de drept civil, de familie, comerciale, de muncă, de procedură civilă).14 Monitorul Oficial nr.82-86, 2002.15 Monitorul Oficial nr.47-48, 2001.16 Monitorul Oficial nr.11-115, 2003.17 Monitorul Oficial nr.1,1994.18 Monitorul Oficial nr.97-99, 2001.19 Monitorul Oficial nr.20, 1994.20 Monitorul Oficiat nr. 126-127, 2002.21 Monitorul Oficial nr.6, 1995.22 Monitorul Oficial nr.98-101, 2000.23 Monitorul Oficial nr.17, 1994.24 Monitorul Oficial nr.4/88-1, 1992.

11

perfecţionarea dreptului. Acest fapt este confirmat de referirile în motivarea unor hotărâri, la

practica judecătorească a Republicii Moldova sau practica instanţelor naţionale.

Astfel, neavând valoare de precedent şi nefiind obligatorie din punct de vedere juridic,

practica judiciară prezintă importanţă în ceea ce priveşte interpretarea normelor de drept

internaţional privat şi acoperirea lacunelor existente în cuprinsul acestor norme.

Privitor la importanţa juridică a practicii arbitrale, ar fi de menţionat că pe lângă Camera de

Comerţ şi Industrie a Republicii Moldova funcţionează Curtea de Arbitraj Internaţional care

soluţionează diverse litigii în relaţiile comerciale internaţionale25. Curtea de Arbitraj interpretează

dispoziţiile cuprinse în legislaţia Republicii Moldova, care reglementează relaţiile economice

externe la care participă persoane fizice sau juridice din Republica Moldova, precum şi persoane

fizice şi juridice străine. Din acest punct de vedere practica Curţii de Arbitraj contribuie la

interpretarea şi cunoaşterea normelor conflictuale ale Republicii Moldova în domeniul acestor

relaţii.

Situaţia lacunelor în dreptul internaţional privat. Practica în domeniu confirmă că oricât

de completă ar fi o legislaţie, existenţa lacunelor este inevitabilă. Existenţa acestor lacune (goluri în

legislaţie), nu poate fi un motiv pentru refuzul de a judeca un litigiu ajuns în faţa instanţelor

judecătoreşti sau de arbitraj26.

Lacunele existente în legislaţie vor fi completate prin analogia legii sau analogia dreptului.

Astfel, potrivit art.5 alin.(1) din Codul civil, în cazul nereglementării prin lege ori prin acordul

părţilor şi lipsei de uzanţe, raporturilor prevăzute la art.2 li se aplică, dacă aceasta nu contravine

esenţei lor, norma legislaţiei civile care reglementează raporturi similare (analogia legii). În

continuare, alin.(2) al aceluiaşi articol stabileşte că dacă aplicarea analogiei legii este imposibilă,

drepturile şi obligaţiile părţilor se determină în funcţie de principiile generale şi de sensul legislaţiei

civile (analogia dreptului). Totodată, nu se admite aplicarea prin analogie a normelor care limitează

drepturile civile sau care stabilesc răspundere civilă, aşa cum prevede alin.(3). Potrivit alineatului

ultim instanţa de judecată nu este în drept să refuze înfăptuirea justiţiei în cazurile civile pe motivul

că norma juridică lipseşte sau că este neclară.

În concluzie, deşi nu este izvor de drept, practica judiciara şi arbitrala are importanţa şi în

această ramură de drept, prin contribuţia la interpretarea şi adoptarea normelor juridice în funcţie de

specificul raporturilor juridice cu element de extraneitate.

Neaplicarea izvoarelor interne. În practică pot apărea situaţii, când un tratat sau o

convenţie internaţională la care participă Republica Moldova să cuprindă o reglementare diferită de

25 A se vedea: Regulamentul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a Republicii Moldova din 13.07.2001, Monitorul Oficial nr.131-132/314, 2001.26 În acest sens, este concludentă prevederea art.3 din Codul civil român care stabileşte că judecătorul care va refuza de a judeca sub cuvânt că legea nu prevede, va putea fi urmărit ca culpabil de denegrare de dreptate.

12

cea prevăzută în legea internă, adică un conflict între legea internă şi tratatul sau convenţia

internaţională. Un atare conflict va fi soluţionat, în lipsa unor dispoziţii exprese, potrivit principiilor

privind conflictul între legile interne, ţinându-se cont, totodată, de interesele colaborării

internaţionale. Această soluţie se întemeiază nu pe superioritatea tratatului internaţional asupra legii

interne, ci pe principiul strictei respectări de către Republica Moldova a acordurilor internaţionale

încheiate.

Potrivit art.8 alin. (1) din Constituţie „Republica Moldova se obligă să respecte Carta ONU

şi tratatele la care este parte, să-şi bazeze relaţiile cu alte state pe principiile şi normele unanim

recunoscute de dreptul internaţional”.

În conformitate cu art.27 din Convenţia de la Viena din 1969 cu privire la dreptul

tratatelor27, statele nu pot invoca legislaţia internă spre a justifica neexecutarea unui tratat.

În această ordine de idei, prezintă importanţă precizarea că practica statelor este diferită în

ceea ce priveşte soluţionarea conflictului între tratat şi legea internă. Astfel, în sistemul englez se

acordă prioritate legilor şi precedentelor judiciare interne, indiferent de succesiunea în timp a

tratatelor şi legilor interne, în sistemul german şi austriac, tratatele sunt asimilate cu legile interne,

acordându-se prioritate celui mai recent, pe când în sistemul francez şi olandez se acordă prioritate

tratatului28.

În dreptul Republicii Moldova, în caz de concurs în aplicare între izvoarele interne şi cele

internaţionale, se va acorda prioritate tratatelor internaţionale. Această idee rezultă în mod explicit

din prevederile art.1586 din Codul civil, potrivit cărora dispoziţiile Cărţii a Cincea sunt aplicabile în

cazul în care tratatele internaţionale nu reglementează altfel29.

1.2.2 Izvoarele internaţionale ale dreptului internaţional privat

Izvoarele internaţionale ale dreptului internaţional privat sunt :

– tratatele, convenţiile sau acordurile internaţionale, bi- şi multilaterale;

– cutuma internaţionala - (obiceiul) – este definită ca fiind o regulă de conduită

stabilită în practica şi respectată un timp îndelungat în virtutea deprinderii ca o normă obligatorie.

Are caracter de izvor de drept

– uzanţele internaţionale – părţile acceptă aplicarea acestora cu convingerea că este

vorba de o anumită practică corespunzătoare unui anumit domeniu de activitate. Nu sunt admise în

sensul de norma juridica, de aceea se aplică sub forma unor clauze convenţionale (exprese sau

27 Convenţie ratificată de Republica Moldova la 4.08.1992, în vigoare din 25.02.1993.28 Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu. Tratat de drept International Privat. Bucureşti, Universul Juridic, 2007, p.63.29 Considerăm că dispoziţia art.1586 din Codul civil este incompletă, deoarece se creează impresia că toate tratatele internaţionale au prioritate faţă de reglementările Cărţii a Cincea, chiar şi cele la care Republica Moldova nu este parte. În acest context, propunerea de lege ferenda care se impune ar fi următoarea: „Dispoziţiile Cărţii a Cincea sunt aplicabile în situaţiile în care convenţiile internaţionale la care Republica Moldova este parte nu stabilesc o altă reglementare”.

13

tăcite). Uzanţele internaţionale nu pot deroga de la normele imperative sau prohibitive. Ele nu au

caracter de izvor de drept.

În dreptul internaţional privat al Republicii Moldova sunt izvoare internaţionale acele

convenţii la care ţara noastră este parte, fie ca stat semnatar, fie ca urmare a aderării prin actul de

ratificare. Din momentul semnării sau ratificării, convenţiile internaţionale se includ în legislaţia

internă, devin parte integrantă a sistemului de drept naţional.

Din punct de vedere al dreptului internaţional privat, convenţiile internaţionale se clasifică,

după conţinutul lor, în două categorii, şi anume cele care conţin norme conflictuale şi respectiv,

norme materiale uniforme.

Convenţii internaţionale care conţin norme de drept conflictual uniform. În ultima

perioadă comunitatea internaţională a pus în evidenţă problema referitoare la unificarea dreptului

conflictual şi material privind relaţiile private. În acest context, se impune precizarea că actualmente

nu există un drept internaţional privat unanim recunoscut de toate statele care participă la circuitul

de persoane şi valori pe plan internaţional. La moment se poate vorbi numai despre norme unanim

admise de dreptul internaţional public30.

Din categoria convenţiilor prin care se instituie norme de drept conflictual uniform,

menţionăm următoarele:

– Convenţia cu privire la legea aplicabilă contractelor de vânzare

internaţională de mărfuri (Haga, 1986)31.

– Convenţia privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma, 1980)32.

– Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri

(Viena, 1980)33.

– Tratatul între Republica Moldova şi România privind asistenţa juridică în materie

civilă şi penală (Chişinău, 1996)34.

– Acord între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul Republicii Italiene privind

promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor (Roma, 1997)35.

În ceea ce priveşte această categorie de izvoare internaţionale care conţin norme

conflictuale, ar fi de menţionat că este mai redusă decât cea care conţine norme materiale uniforme.

Convenţiile internaţionale care conţin norme materiale uniforme. În cadru! internaţional

Republica Moldova este parte la numeroase convenţii internaţionale care interesează dreptul

internaţional privat. Aceste convenţii reglementează instituţiile juridice care formează domeniul

30 Valeriu Babără. Drept internaţional privat. V. I. Chişinău: Elena-V.I., 2007, p. 19.31 Ratificată de R.Moldova la 26.09.1997, nefiind în vigoare pe motivul neratificării acesteia de către 5 state semnatare.32 Convenţie ia care R.Moldova nu este parte.33 Ratificată de R.Moldova ia 12.05.1994, în vigoare din 3.11.1994.34 Monitorul Oficial nr.83, 1996.35 În vigoare din 26.08.2001.

14

specific al dreptului internaţional privat, şi anume condiţia juridică a străinului şi conflictele de

jurisdicţii.

Din această categorie a convenţiilor prin care se instituie norme de drept material uniform,

menţionăm - următoarele:

– Convenţia privind procedura civilă (Haga, 1954)36;

– Convenţia cu privire la drepturile copilului (New York, 1989)37;

– Convenţia europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei

(Strasbourg, 1975)38;

– Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale

(Haga, 1993)39;

– Convenţia privind statutul refugiaţilor (Geneva, 1951) şi Protocolul privind statutul

refugiaţilor (New York, 1967)40;

– Convenţia privind recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine (New

York, 1958)41;

– Convenţia europeană privind arbitrajul comercial internaţional (Geneva, 1961)42.

Izvorul internaţional poate servi la rezolvarea unor probleme conflictuale atunci când nu

există norme în izvorul intern.

Cutuma internaţională şi uzanţele internaţionale. Un rol important în relaţiile economice

internaţionale îl ocupă uzanţele internaţionale.

Uzanţele internaţionale sunt practici sau reguli care sunt observate de parteneri în raporturile

lor economice. Uzanţele reprezintă o anumită conduită a părţilor care nu se naşte dintr-un act ori

operaţiune economică izolată, ci este rezultatul unei atitudini exprimate expres ori tacit, constant şi

ca ceva obişnuit” o perioadă de timp, mai mare sau mai mică, cu caracter general sau numai într-un

sector de activitate.

Uzanţa presupune o anumită practică, regulă de conduită, aplicată o perioadă de timp, de un

anumit număr de parteneri, comportare care poate să difere de la o categorie de comercianţi la alta

sau chiar în privinţa fiecărei categorii în raport de diferite elemente.

În unele situaţii, uzanţele nu au caracter de izvor de drept. Dimpotrivă, cutuma (obiceiul)

este izvor de drept.

36 R Moldova a aderat la această convenţie prin Legea nr.1136-Xll din 4.08.1992.37 R.Moldova a aderat la această convenţie prin Hotărârea Parlamentului nr.408-XII din 12.12.1990.38 R Moldova a aderat la această convenţie prin Legea nr.722-XV din 7.12.2001.39 R.Moldova a aderat la această convenţie prin Hotărârea Parlamentului nr.1468-XlV din 29.01.1998.40 R.Moldova a aderat la acestea prin Legea nr.677-XV din 23.11.2001.41 Ratificată de R.Moldova la 10.07.1998, în vigoare din 17.12.1998.42 Ratificată de R.Moldova la 29.09.1997, Monitorul Oficial nr.67-68, 1997.

15

Cutuma este o regulă de conduită stabilită în practica vieţii sociale şi respectată un timp

îndelungat, în virtutea deprinderii, ca o normă socotită obligatorie43.

Între uzanţele şi cutumă există asemănări, respectiv este vorba de unele reguli de conduită,

dar şi deosebiri, cutuma având un caracter de izvor de drept, pe când uzanţele nu au acest caracter,

în dreptul naţional, cutuma, ca izvor de drept, căruia statul îi dă putere juridică obligatorie, are un

rol redus.

Raportul dintre izvoarele internaţionale şi cele interne.

Textele din tratate, convenţii şi acorduri de drept internaţional privat au menirea să fixeze,

în scris, norme pentru situaţiile conflictuale. Scopul este să se asigure mai multă precizie şi

stabilitate, însă, uneori, prin dispoziţiile convenţionale se creează un regim privilegiat, în anumite

domenii, cetăţenilor din ţările între care a intervenit acordul. Edificatoare, sub acest aspect, sunt

tratatele şi convenţiile de asistenta juridica bilaterale.

Deşi, prin dispoziţiile convenţionale se urmăreşte elaborarea unor soluţii uniforme pentru

toate situaţiile conflictuale din domeniile avute în vedere, nu întotdeauna acesta este rezultatul.

Pentru exemplificare pot fi invocate convenţiile încheiate de ţara noastră cu Franţa, Turcia, Austria.

Pentru completarea lacunelor din izvoarele internaţionale există următoarele soluţii:

– dacă s-a ocolit intenţionat o anumită situaţie, înseamnă că părţile nu au ajuns la un

acord şi soluţia va fi data de normele conflictuale interne ale fiecăreia din ele;

– dacă exista în tratat soluţii pentru situaţiile conflictuale dintr-un domeniu, avut în

vedere, dar pentru speţă concreta, mai deosebita, lipseşte soluţia, lacuna se completează cu

principiile generale aplicate de tratat;

– în cazul unor situaţii apărute în practica internaţională ulterior încheierii tratatului,

soluţia va fi aceea din dreptul internaţional privat intern ţinând seama, însă, de obiectul şi scopul

tratatului ca şi de interesele părţilor la momentul dat.

Izvoarele internaţionale pot servi la umplerea lacunelor izvoarelor interne. Existenţa

lacunelor în legislaţia internă este inevitabilă datorită dinamicii relaţiilor internaţionale.

Interpretarea normelor cuprinse în izvoarele internaţionale ale dreptului internaţional

privat. În măsura în care normele conflictuale convenţionale prezintă aceeaşi importanţă ca şi

normele din dreptul intern, instanţele trebuie să le aplice în situaţiile concrete pentru a le rezolva.

Aceasta pune problema interpretării. Este admis că dispoziţiile convenţionale se interpretează cu

buna credinţă şi după sensul obişnuit care se acorda cuvintelor în context.

În mod obişnuit, pentru a stabili conţinutul, sensul şi sfera de aplicare a unei norme,

judecătorul foloseşte metodele de interpretare cunoscute: literală, logică şi stabilirea scopului

urmărit. Totodată el ţine seama şi de conţinutul socio-politic şi de interesul, în plan general, pe care-

43 Gh.Beleiu, Drept civil român, Ed.”Şansa”, Bucureşti, 1993, p.46-47.

16

l prezintă speţa concretă. Aceasta este interpretarea internă pentru normele ce constituie dreptul

comun.

În interpretarea normelor convenţionale trebuie să se ţină seama de scopul şi interesele –

norme uniforme care să asigure stabilitatea raporturilor juridice, siguranţa tranzacţiilor etc. –

statelor participante.

Astfel, în cazul normelor convenţionale putem vorbi de:

– interpretarea internă - care revine organelor interne abilitate în acest scop. Aceasta

interpretare este obligatorie pentru instanţe, de aceea judecătorul, intr-o speţă concretă, ce cade sub

incidenţa unui tratat, convenţie sau acord, trebuie să aibă în vedere, în primul rând, scopul şi intenţia

comună a părţilor , aşa cum rezultă din actul de ratificare sau aderare;

– interpretarea internaţională - s-a impus şi capătă o importanţă din ce în ce mai mare,

chiar dacă aceasta diferă de interpretarea internă. Interpretarea internaţionala este necesară pentru

prevenirea interpretării divergente şi asigurarea aplicării uniforme a normelor convenţionale,

potrivit scopului urmărit de părţi.

Dat fiind dinamismul relaţiilor internaţionale, pentru a asigura aplicarea uniformă a

dispoziţiilor din tratate şi prin această siguranţa tranzacţiilor, statele interesate utilizează schimbul

de note intre guverne, prin care se convine asupra sensului şi conţinutului unor termeni sau expresii

din tratat. Adesea, acest mod de interpretare se impune, intr-un anumit context, când circumstanţele

în care s-a încheiat tratatul nu mai sunt aceleaşi.

Concluzionând capitolul cercetat noi putem să subliniem că dreptul internaţional privat are

atât izvoare interne, cât şi izvoare internaţionale, ceea ce constituie o particularitate a acestei ramuri

de drept. Uzanţa internaţională constituie un izvor important al dreptului internaţional privat

ocupând un rol important în relaţiile economice internaţionale.

17

Capitolul II. Uzanţa internaţională în drept internaţional privat

2.1 Definiţia uzanţei internaţionale. Diferenţa între uzanţa internaţională şi cutuma

internaţională

În literatura de specialitate se face diferenţă între cutuma internaţională şi uzanţa

internaţională. Cutuma (obiceiul) este definită ca fiind o regulă de conduită stabilită în practică şi

respectată un timp îndelungat în virtutea deprinderii ca o normă obligatorie.44 Din aceasta rezultă

două elemente esenţiale, a căror existenţă cumulativă ne permite să vorbim despre cutumă.

Elementul obiectiv constă în conduita aplicată un timp îndelungat ca o desprindere. Elementul

subiectiv sau psihologic nu este altceva decât convingerea că respectiva conduită are valoare

juridică, este obligatorie.45 Spre deosebire de cutumă, uzanţele presupun doar elementul obiectiv.

Părţile acceptă aplicarea acestora cu convingerea că este vorba de o anumită practică

corespunzătoare unui anumit domeniu de activitate. Uzanţele nu sunt admise în sensul de normă

juridică, nu se are în vedere obligativitatea lor şi de aceea ele se aplică sub forma unor clauze

convenţionale (exprese sau tacite).46 Din acelaşi considerent, uzanţele nu pot deroga de la normele

imperative ori prohibitive.

Astfel, autorii nu folosesc noţiunile de uzanţe şi cutumă în acelaşi sens.

Unii autori47 consideră că obiceiurile (cutumele) se clasifica în felul următor: a) cele la care

trimit în mod expres dispoziţiile legale. Aceste obiceiuri suni socotite izvoare de drept prin

incorporarea lor în textele actelor normative respective. Rezulta ca obiceiurile nu ar fi izvoare de

drept distincte de normele juridice care trimit la ele; b) cele ia care nu trimit normele juridice şi care

nu au valoare de izvor de drept, aceste obiceiuri putând fi folosite în interpretarea unor acte juridice.

În această categorie intră uzurile interpretative din dreptul maritim.

Anumiţi autori folosesc termenul de ”usage” (uzanţă, uz) ca desemnând atât cutuma cât şi

uzanţa. Se consideră că termenul ”usage” cu acest sens larg se găseşte în unele reglementari

internaţionale, respectiv Convenţia de la Geneva privind arbitrajul comercial internaţional şi

Convenţia de la Haga din 1964 privind legea uniformă asupra vânzării internaţionale de obiecte

mobile corporale48.

Sunt autori49 care consideră că uzurile comerciale se pot prezenta sub mai multe feluri;

uzanţe, practici, obiceiuri, obişnuinţe etc.

44 Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu. Tratat de drept International Privat. Bucureşti, Universul Juridic, 2007, p.63.45 Ibidem, p. 64.46 Ernestina Ungureanu. Drept Internaţional privat. Partea I. Iaşi: Cugetarea, 1999, p.p. 74-75.47 A.Pop, Gh. Beleiu, Drept civil, Universitatea Bucureşti. 1975, p.82. 48 J. Derains. Le statut des usages du commerce international devant les jurisdictions arbitrates, în „Revue de l'arbitrage” nr.3/1973, p.122, nota 1.49 Tudor R. Popescu. Dreptul comerţului internaţional, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1976, p.62.

18

Alţi autori50 consideră că uzanţele interpretative sau uzurile convenţionale nu au putere, de

lege aşa cum sunt cutumele, ele fiind practici la care contractanţii s-au referit expres ori tacit şi.

servesc numai la interpretarea convenţiilor.

În sfârşit, unii autori51 consideră că uzurile se împart în două categorii: a) cele care au forţa

de lege, deoarece ele corespund unei stări de conştiinţă care obligă pe comercianţi să se supună lor.

În aceasta situaţie, dacă există elementul subiectiv în sensul arătat, este vorba în realitate de cunună;

b) cele care nu au decât valoare contractuală şi interpretativă.

Din cele arătate mai sus rezultă că în părerea noastră cutuma se deosebeşte de uzanţa

internaţională. Prima este izvor de drept, pe când cea de a doua pe care am avut-o în vedere (a se

vedea precizările ce le vom face mai departe privind natura juridică a uzanţelor comerciale) nu este

izvor de drept52. Pe de altă parte, uzanţele comerciale se deosebesc de obişnuinţe, ceea ce prezintă

importanţa mai ales în ce priveşte dovada acestora.

Din cele arătate, rezultă că cele două noţiuni se aseamănă prin aceea că ambele sunt norme

de conduită, dar elementul subiectiv este specific numai cutumei.

Cutumele şi uzanţele comerciale pot fi interne şi internaţionale. În dreptul intern, rolul

cutumei diferă de la un sistem de drept ia altul. De exemplu, în sistemul de drept englez, cutuma

constituie izvor de drept într-o măsură mai mare decât în alte sisteme. Din acest motiv, dacă într-un

anumit raport juridic se aplică dreptul englez în calitate de lex causae, acesta trebuie aplicat aşa cum

este înţeles şi interpretat în sistemul de drept respectiv.

Uzanţele comerciale internaţionale

Aşa dar, trecem la examinarea principalelor aspecte definitive ale uzanţelor comerciale

internaţionale.

1. În activitatea comercială s-a dovedit - aşa cum am arătat - că din cele mai vechi

timpuri s-a recurs la anumite uzuri (obiceiuri, obişnuinţe). Poate cea mai simplă formă a acestor

uzanţe sunt practicile şi obişnuinţele dintre părţile contractante, acceptate în derularea relaţiilor

comerciale dintre ele timp îndelungat

2. În Codul Comercial Uniform al Statelor Unite ale Americii, practicile obişnuinţele

dintre părţile contractante, sunt denumite courses of dealing precizându-se că „se înţeleg prin

courses of dealing o serie de activităţi între părţi, anterioare unei tranzacţii şi care pot fi considerate

în mod rezonabil, ca stabilind între ele o bază comună de interpretare a expresiilor şi a actelor lor”53

Codul precizează că este luată în considerare comportarea părţilor atât în procesul încheierii

şi derulării contractului, cât şi după aceste momente esenţiale щ raporturile comerciale. Clauzele

50 Gh. Bibicescu. Transportul maritim. Ed. ştiinţifică, Bucureşti 1958, p,82; Distincţia între cutumă şi uzanţa comercială este admisă şi de L.A. Lunţ (Mejdunarodnoe ciastnoe pravo, Moskva, p 101).51 E. Thaller. Trăite elementare de droit commmeraat, Paris, 1922, p.47, nota 1.52 Ion P. Filipescu. Drept internaţional privat. Bucureşti: Actami, 1999, p.64.53 Art. 1-205, Uniform Commercial Code, care se aplică în toate statele federale, cu unele rezerve în Louisiana.

19

exprese şi toate modalităţile de executare, practicile dintre părţi şi uzanţele comerciale urmează a fi

interpretate ca fiind compatibile unele cu altele, iar - în cazul în care o asemenea interpretare nu este

posibilă - „clauzele exprese vor prevala asupra modalităţilor de executare, iar modalităţile de

executare vor prevala asupra practicilor stabilite între părţi”54.

3. Uzanţele comerciale sunt definite în convenţiile internaţionale, prin care sunt

stipulate atât locul, cât şi rolul lor în raporturile contractuale. „Părţile - se precizează în Convenţia

Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri — sunt legate prin

uzanţele la care ele au consimţit şi de obişnuinţele care s-au stabilit între ele”. Astfel, sunt reţinute:

a. actul de voinţă al părţilor cu privire la uzanţele de care se consideră legate; b. obişnuin ţele care s-

au stabilit între ele, consecinţă a unor uzanţe acceptate în mod repetat în contractele de vânzare

internaţională de mărfuri.

4. Definirea conceptuală a uzanţelor îşi găseşte expresia în conţinutul raporturilor

juridice dintre vânzător şi cumpărător, dintre creditori şi debitori, dintre participanţii la raporturile

juridice de comerţ internaţional, în general, atât în faptele-condiţii, cât şi în faptele-soluţii55 în

configurarea acestor raporturi.

5. Cercetarea efectuată permite să se observe că „uzanţele sau uzurile comerciale

presupun continuitate, constanţă şi uniformitate”56, fiind practici comerciale cu o anumită „vechime,

repetabilitate şi stabilitate”57 în raporturile juridice de comerţ internaţional. Ele au un rol important

în determinarea drepturilor şi obligaţiilor părţilor, facilitând tratativele şi încheierea contractelor

dintre părţi. Practicile şi obişnuinţele dintre părţile contractante au, uneori, „influenţă şi asupra

terţilor aşa cum se întâmplă în relaţiile de intermediere sau de agency, în dreptul anglo-american”58.

Aşadar, uzanţele comerciale internaţionale sunt acele practici, atitudini, comportamente,

repetate de multe ori în contractele pe care părţile le încheie şi derulează, facilitând schimburile

comerciale dintre participanţii la raporturile juridice de comerţ internaţional59.

Deci, uzanţele comerciale internaţionale: 1. constituie o practică socială; 2. se aplică mai

multor parteneri comerciali; 3. sunt opera participanţilor la schimburile comerciale internaţionale; 4.

sunt recunoscute ca utile şi necesare de către părţi; 5.au un rol indiscutabil în facilitarea desfăşurării

raporturilor de comerţ exterior, în funcţie de natura lor uzanţele pot constitui un izvor al dreptului

internaţional privat.

54 Art. 2-208, Uniform Commercial Code, loc. cit.55 Jean Dabin, Théorie générale du droit, Ed. 2, Bruxelles, 1953, pag. 121 şi urm56 Ioan Macovei. Instituţii în dreptul comerţului internaţional, Editura Junimea, Iaşi, 1987, p. 20-2157 Dragoş-Alexandru Sitaru. Drept comerţului internaţional. Tratat. Principii generale. Bucureşti: Lumina Lex, 2004, p. 127.58 Tudor R. Popescu, Uzurile comerciale în Dreptul comerţului internaţional, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 27.59 Dumitru Mazilu. Drept comerţului internaţional. Principii generale. Bucureşti: Lumina Lex, 1999, pp. 133-135.

20

Uzanţele comerciale sunt nişte practici sau reguli de conduită odată convenite şi aplicate o

perioadă de timp de un anumit număr nedefinit de parteneri comerciali, care au fost expres sau tacit

acceptate şi aplicate după aceea şi care, în funcţie de natura lor, pot prezenta sau nu caracter de

izvor de drept. Din punct de vedere istoric, uzanţele comerciale s-au constituit prin folosirea

repetată pe parcursul unei perioade îndelungate de timp, a unor clauze contractuale supuse

obiceiurilor practicate în diferite centre comerciale.

Uzanţele comerciale presupun o anumită conduită a părţilor care nu ia naştere dintr-un

singur act ori operaţiune economică, ci este rezultatul unei atitudini (comportament) exprimate

expres sau tacit şi constant o perioadă de timp, cu caracter general sau numai într-un domeniu de

activitate (de exemplu, în comerţul cu produse alimentare, cu materiale de construcţie etc.), într-un

anumit loc sau zonă (de exemplu, în anumite porturi sau la anumite burse).60

Uzanţele comerciale prezintă interes pe planul dreptului internaţional privat, în măsura în

care completează şi interpretează normele juridice ale acestei materii.

În cadrul relaţiilor comerciale internaţionale, uzanţele comerciale ocupă un loc important,

acestea fiind diferite de la un sistem de drept la altul. Uzanţele comerciale sunt practici sau reguli

observate de parteneri în raporturile lor economice, însemnând o anumită conduită a părţilor care nu

se naşte dintr-un act sau operaţiune economică izolată, ci este rezultatul unei atitudini exprimate

expres ori tacit, constant şi ca ceva obişnuit o anumită perioadă de timp, cu caracter general sau

numai într-un sector de activitate. Astfel, uzanţele comerciale implică ideea de continuitate,

constanţă, uniformitate a unei conduite ori reguli, deci aplicarea repetată, ceea ce presupune o

perioadă anume de timp61.

În acest sens, art.4 din Codul civil al R.Moldova62 prevede că uzanţa reprezintă o normă de

conduită care, deşi neconsfinţită în legislaţie, este general recunoscută şi aplicată pe parcursul unei

perioade îndelungate într-un anumit domeniu al raporturilor civile, totodată, apreciindu-se că uzanţa

se aplică numai dacă nu contravine legii, ordinii publice şi bunurilor moravuri.

Uzanţele comerciale au următoarele particularităţi (I.P. Filipescu, V.Băieşu şi I. Căpăţină63):

constanţă, continuitate şi uniformitate a unei conduite sau reguli, deci aplicarea ei repetată într-o

anumită perioadă de timp. În consecinţă, comportamentul partenerilor în relaţiile lor economice

într-o anumită perioadă de timp devine o uzanţă comercială.

Uzanţele pot îmbrăca forma unor contracte-tip şi clauze-tip introduse în contractele

încheiate de părţi.

60 Victor Băieşu, Ion Căpăţină. Drept internaţional privat. Note de curs. Chişinău, Garuda-Art, 2000, p. 40.61 Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu. Tratat de drept International Privat. Bucureşti, Universul Juridic, 2007, p.65.62 Codul civil al RM. nr. 1107-XV de la 6 iunie 2002 Monitorul Oficial al Republicii Moldova. — 2002.— Nr. 82-86 din 22 iunie, a fost pus în aplicare la 14 iunie 2003.63 Ion P. Filipescu. Drept internaţional privat. Bucureşti: Actami, 1999, p. 61; Victor Băieşu, Ion Căpăţină. Drept internaţional privat. Note de curs. Chişinău, Garuda-Art, 2000, p. 40.

21

Aşadar, particularităţile uzanţelor comerciale sunt64:

– uzanţele comerciale reglementează relaţiile dintre parteneri în număr nedeterminat şi

pe un anumit teritoriu;

– uzanţele comerciale sunt generale şi impersonale, fiind categorii juridice ce se

apropie de legi, deosebindu-se de acestea prin aceea că legile sunt expresia autorităţii

statului, iar uzanţele reprezintă manifestarea voinţei unor persoane fizice sau juridice

în relaţiile comerciale;

– caracterul uzanţelor comerciale de a avea calitatea de izvor de drept se află în

dependenţă de clasificarea acestora în normative şi convenţionale.

Comportarea partenerilor în relaţiile lor economice, o anumită perioada de timp, devine o

uzanţă comercială, cu un caracter mai general sau mai puţin general, în raport, de numărul

partenerilor şi domeniul de activitatea în care se aplică. Perioada de timp necesară pentru ca o

anumită practică să devină uzanţă are caracter relativ, variind de la epocă la epocă şi chiar după

numărul celor care o aplică. În trecut, când volumul comerţului, intern sau internaţional, era cu mult

mai mic decât cel actual, a fost necesară o perioadă de timp mai mare decât în prezent pentru

formarea unei anumite uzanţe. În acest fel s-au format, de exemplu, uzanţele în comerţul maritim.

Epoca contemporană cunoaşte o amplificare fără precedent a circuitului economic mondial, inclusiv

a dimensiunilor lui calitative, ca urmare a procesului obiectiv al dezvoltării forţelor de producţie.

Revoluţia tehnico-ştiinţifică este un factor important al adâncirii şi lărgirii diviziunii internaţionale a

muncii, al diversificării schimburilor economice internaţionale, al apariţiei unor noi forme de

cooperare. În aceste condiţii, însemnătatea factorului timp în apariţia unor uzanţe comerciale scade,

anumite practici ori reguli de conduită observate de parteneri în raporturile lor economice, care se

dezvoltă într-un ritm mai mare şi sunt de un volum mai ridicai decât în trecut, devin mai repede

uzanţe comerciale decât în perioada anterioară, în acelaşi timp, rolul factorilor interesaţi în

dezvoltarea comerţului internaţional a crescut în ce priveşte stabilirea şi determinarea uzanţelor

comerciale, de exemplu, culegerea şi publicarea acestora pentru o mai bună şi rapida cunoaştere,

precum şi în mai frecventa lor aplicare, utilizând diferite mijloace, cum sunt contractele-model şi

clauzele-tip introduse în contractele încheiate de părţi. Totuşi, uzanţa comercială implică o practică,

o comportare constantă, uniformă, stabilită cu vremea, deci într-o perioadă de timp care, în actualele

condiţii, devine mai mică, datorită faptului că o anumită regulă se aplică într-un ritm mai intens şi la

un volum, cantitativ şi valoric, mai mare de operaţiuni economice decât în trecut, într-un anumit

interval de timp şi uneori în cadrul unor tehnici comerciale noi. De aceea, reducerea perioadei de

64 Dragoş-Alexandru Sitaru, Dreptul comerţului internaţional, vol. I, Editura Actami, Bucureşti, 1995, p.127-128; Victor Băieşu, Ion Căpăţină. Drept internaţional privat. Note de curs. Chişinău, Garuda-Art, 2000, p. 41; Valeriu Babără, Drept Internaţional Privat, Tipografia Centrală, Chişinău, 2002, p.25.

22

timp necesară pentru formarea unei uzanţe comerciale nu nesocoteşte ideea de aplicare repetată a

acelei uzanţe.

Comparaţie uzanţelor comerciale internaţionale cu obişnuinţele stabilite între părţi.

Trebuie deosebite uzanţele comerciale de obişnuinţele care se stabilesc între doi parteneri.

Caracterul colectiv deosebeşte uzanţele comerciale de obişnuinţele stabilite între părţile

contractante (aşa - numitele “uzanţe ale părţilor”), acestea din urmă formându-se între doi sau un

număr redus (şi determinat) de parteneri comerciali, atunci când, ca urmare a încheierii între ei a

unor contracte pe termen lung, apare o anumită categorie de acte juridice şi fapte materiale care,

rară a mai fi exprimate expres, sunt subînţelese în operaţiunile comerciale respective.

Cum a fost menţionat mai sus, în Codul comercial uniform al S.U.A. există o definiţie a

uzanţelor părţilor şi o precizare privind rolul juridic al acestora. Astfel, art.1-205 (1) precizează că

prin „uzanţă a părţilor” (denumită „course of dealing”) se înţelege „o serie de activităţi între părţi,

anterioare unei tranzacţii, care pot fi considerate în mod rezonabil ca stabilind între ele o bază

comună de interpretare a expresiilor şi actelor lor”. Faptul că aceste uzanţe ale părţilor sunt

aplicabile, în concepţia codului, nu numai în faza anterioară încheierii contractului, la care se referă

articolul precedent, ci şi ulterior, în perioada executării acestuia, rezultă din prevederile art.2-208

(2). Acest articol se ocupă de interpretarea corelativă a uzanţelor părţilor şi modalităţilor de

executare stabilite de părţi, dispunând că în măsura în care nu se pot stabili, în mod rezonabil,

compatibilitatea dintre ele, modalităţile de executare se vor aplica cu prioritate.65

În principiu, obişnuinţele stabilite între părţi stau la originea uzanţelor comerciale. Într-

adevăr, punctul de pornire în procesul de formare al uzanţelor îl constituie, de regulă, existenţa

anumitor expresii şi clauze, materializate prin comportări, atitudini, aplicate între doi sau un număr

redus de parteneri comerciali. Menţionate mai întâi în toate contractele pe care ei le încheie, aceste

expresii, prin repetare, se transformă în clauze de stil care, la un moment dat, încetează de a mai fi

menţionate expres în contracte, devenind subînţelese între partenerii respectivi. Aceasta este faza

„uzanţelor părţilor”. Date fiind avantajele pe care le prezintă şi rezultatele lor pozitive, aceste

practici încep să fie utilizate şi de alţi comercianţi, ajungând cu timpul să se aplice între un număr

nedefinit de parteneri din aceeaşi zonă geografică sau din aceeaşi ramură de comerţ, mai întâi

expres, apoi subînţeles (tacit). În momentul în care practica individuală devine colectivă, generală,

socială, se face trecerea către uzanţe.

O prevedere cu privire la obişnuinţele stabilite între părţi exista în Convenţia de la Viena

(1980), care precizează că părţile sunt legate de „obişnuinţele care s-au stabilit între ele”, ca şi de

uzanţele asupra cărora au consimţit (art.9 al. 1.).

65 Valeriu Babără. Drept internaţional privat. V. I. Chişinău: Elena-V.I., 2007, p. 23; Dragoş-Alexandru Sitaru. Drept comerţului internaţional. Tratat. Principii generale. Bucureşti: Lumina Lex, 2004, p. 187-188.

23

În termeni aproape identici, Principiile UNIDROIT, în art. 1.9 al, 1. prevăd că părţile sunt

ţinute de orice uzanţă asupra căreia au consimţit şi de practicile pe care le-au stabilit între ele”. În

comentariul la text se arată că o practică stabilită între părţile unui anumit contract este obligatorie,

cu excepţia cazului în care părţile au exclus expres aplicarea ei. Principiile furnizează şi un exemplu

sugestiv de obişnuinţă (practică) stabilită între părţi.

Exemplu este următorul: A, un furnizor, a acceptat în mod repetat reclamaţii ale lui B, un

client, pentru defecte cantitative sau calitative ale mărfurilor chiar şi la două săptămâni după

livrarea acestora. Atunci când В trimite o altă notificare de defecte după doua săptămâni, A nu

poate obiecta că este prea târziu, din moment ce notificarea după două săptămâni se încadrează în

practica stabilită între A şi B, care va fi astfel obligatorie pentru A.

Rolul obişnuinţelor stabilite între părţi este în principiu identic cu cel al uzanţelor

convenţionale, şi anume ele interpretează şi completează contractul părţilor şi pot conferi un înţeles

specific termenilor utilizaţi în contract66.

Aşadar, deosebirea între uzanţă şi obişnuinţă rezultă din numărul partenerilor care le aplică,

în măsura în care o obişnuinţă se aplică de un număr anumit de parteneri devine o uzanţă, deoarece

numai în această situaţie este vorba de o practică, de o comportare într-un anumit domeniu de

activitate economică. Uzanţele comerciale se pot aplica în cadrul unei anumite categorii de

comercianţi sau al unei categorii de comerţ ori gen de activitate economică. Uzanţele comerciale

pot diferi în raport de specificul ramurii economice în care s-au stabilit, de specificul fiecărui fel de

contract şi chiar în privinţa fiecăruia din acestea în raport de specificul obiectului, a modului de

transport sau a altor elemente. Din cele de mai sus rezultă că uzanţa comercială presupune o

anumită practică, regulă de conduită, aplicată o perioadă de timp, de un anumit număr de parteneri,

comportare care poate să difere de la o categorie de comercianţi la alta sau chiar în privinţa fiecărei

categorii în raport de diferite elemente.67

Ipoteze şi soluţii privind conflicte între uzanţe sau între uzanţe şi anumite legi.

Aplicarea uzanţelor comerciale ridică şi problema forţei acestora în comparaţie cu cea a

dispoziţiilor din legi ale statelor ori din convenţii internaţionale68.

În unele cazuri uzanţele comerciale au întâietate. În art. 9 din legea uniformă asupra vânzării

internaţionale de obiecte mobile corporale se prevede că părţile sunt legate de uzanţele comerciale

la care s-au referit, în mod expres ori tacit, precum şi de obişnuinţele ce s-au stabilit între ele. De

asemenea, părţile sunt legate de uzanţele comerciale pe care persoanele rezonabile de aceeaşi

calitate aflate în situaţia lor le-ar considera m mod normal ca aplicabile contractului lor. Dacă însă

66 Dragoş-Alexandru Sitaru. Drept comerţului internaţional. Tratat. Principii generale. Bucureşti: Lumina Lex, 2004, p. 188.67 Ion P. Filipescu. Drept internaţional privat. Bucureşti: Actami, 1999, p.p. 61-62.68 Ion P. Filipescu. Drept internaţional privat. Bucureşti: Actami, 1999, pp. 73-74.

24

exista neconcordantă intre uzanţele comerciale şi dispoziţiile legii uniforme menţionate, în sensul că

acestea dau soluţii diferite, atunci an întâietate uzanţele comerciale. Prin urmare, uzanţele

comerciale derogă de la dispoziţiile legii uniforme. Dar aceasta numai dacă părţile n-au prevăzut

altfel în consecinţă, părţile pot să cadă de acord ca să prevaleze dispoziţiile din legea uniformă

asupra vânzării de obiecte mobile corporale.

În alte cazuri dispoziţiile legale au întâietate. Uneori, legea prevede că dacă există

nepotrivire între dispoziţiile legale şi uzanţele comerciale, primele au preferinţă asupra ultimelor. În

această situaţie, părţile au posibilitatea să prevadă aplicarea cu preferinţă a uzanţelor comerciale faţă

de dispoziţiile legale care nu au caracter imperativ. Este principiul usus praevalere debet juri

communi. Astfel, dacă, în cazul unei vânzări, marfa nu corespunde cu mostra se poate cere

rezilierea contractului. Dacă însă într-un anumit domeniu există uzanţa care obligă pe cumpărător să

primească marfa, cu o reducere corespunzătoare de preţ, se va aplica această uzanţă. Tot astfel

există uzanţa în cazul necorespunderii cantităţii de marfă convenită prin contract şi cea efectiv

livrată. Rezultă deci că uzanţele comerciale nu pot deroga de la dispoziţiile imperative. S-a arătat că

în anumite cazuri practica comercială internaţională a înlocuit, în considerarea propriilor ei nevoi, şi

unele dispoziţii imperative ale legislaţiilor naţionale. Însă şi în aceste cazuri uzanţele comerciale

internaţionale există numai în măsura în care sunt acceptate de sistemele juridice naţionale.

Aşa dar, sistematizăm cazurile posibile de conflicte între uzanţe sau între uzanţe şi anumite

legi:

a) Conflictul între două uzanţe convenţionale, se soluţionează în favoarea uzanţei mai

apropiată de momentul încheierii contractului. Dacă o uzanţă convenţională existentă la momentul

încheierii contractului a fost înlocuită, pe parcursul executării acestuia, cu altă uzanţă, va fi avută în

vedere, în absenţa voinţei contrare a părţilor, uzanţa existentă la momentul încheierii contractului.

b) Conflictul între o uzanţă convenţională şi o uzanţă normativă, se soluţionează prin

aplicarea uzanţei convenţionale.

c) Conflictul între o uzanţă convenţională şi o lege supletivă, se rezolvă prin aplicarea

uzanţei convenţionale.

d) Conflictul între o uzanţă convenţională şi o lege imperativă, se soluţionează prin

aplicarea legii imperative.

e) Conflictul între o uzanţă normativă şi o lege imperativă, se rezolvă ţinând seama de

forţa juridică a legii pe care o completează uzanţa şi de caracterul special sau general al regulilor

care intră în conflict.

f) Conflictul între o uzanţă convenţională şi o lege uniformă, se soluţionează prin

aplicarea uzanţei convenţionale.

25

g) Conflictul între o uzanţă (convenţională sau normativă) şi convenţia expresă a

părţilor ori norme de ordine publică. În prima ipoteză, se ia în considerare convenţia expresă a

părţilor; în cea de a doua ipoteză, se vor aplica normele de ordine publică.

Natura juridică a uzanţelor comerciale. Din cele arătate se desprinde ideea că uzanţele

comerciale nu se aplică în toate situaţiile pe baza aceluiaşi temei, deci nu au în toate asemenea

situaţii aceeaşi natură juridică. Pe de altă parte, opiniile exprimate în literatura juridică în această

privinţă sunt diferite. De aceea vom înfăţişa, pe scurt, aceste opinii, după cum vom arăta natura

juridică a uzanţelor comerciale, din care vom deduce unele consecinţe care prezintă importanţă din

punct de vedere juridic.

1) Uzanţele comerciale fac parte din lex mercatoria. Unii autori69 au dezvoltat ideea potrivit

căreia ar exista un drept distinct şi alături de sistemele de drept ale statelor, deci independent de

aceste sisteme de drept, care ar fi creat de asociaţia internaţionala a vânzătorilor şi cumpărătorilor.

Acesta ar fi dreptul comercianţilor, lex mercaiona. O parte a acestui drept,sau principala lui parte o

formează uzanţele comerciale internaţionale. Consacrarea şi aplicarea uzanţelor comerciale este

asigurată de arbitrajul comercial internaţional, creat tot. de practica, relaţiilor comerciale. În aceeaşi

ordine de idei, se susţine ca uzanţele comerciale internaţionale, formând lex mercatoria, sunt

susceptibile ca şi sistemele de drept ale statelor să reglementeze relaţiile economice internaţionale70.

Uzanţele comerciale internaţionale ar avea chiar un statut de favoare faţă de sistemele de drept

naţionale care se exprimă în următoarele: a) raportul juridic nelocalizat intr-un sistem de drept este

supus uzanţelor comerciale internaţionale; b) existenţa unei clauze compromisorii prin care se dă

competenţa unui arbitraj comercial internaţional înseamnă localizarea ia uzanţele comerciale

internaţionale, adică aplicarea acestora; c) aspectele nereglementate de legea aplicabilă sunt supuse

uzanţelor comerciale internaţionale, dar nu potrivit dispoziţiilor acestei legi, ci cu titlul subsidiar,

deci uzanţele comerciale internaţionale se aplică alături de sistemele de drept naţionale, complinind

lacunele legii aplicabile; d) unele aspecte ale raportului juridic simt supuse direct uzanţelor

comerciale internaţionale, care se aplică împreună cu dispoziţiile legii aplicabile, deci nu cu titlu

subsidiar faţa de aceasta, ca în situaţia precedentă, atât legea aplicabilă cit şi uzanţele comerciale

internaţionale fiind chemate să reglementeze împreună raportul juridic, fiecare anumite aspecte; e)

în anumite cazuri, uzanţele comerciale internaţionale se substituie legii aplicabile, în temeiul ordinii

publice internaţionale. În această părere, rezultă că localizarea raportului juridic se face la uzanţele

comerciale internaţionale ca la o lege naţională. Este o consecinţă care rezultă din caracterul de lex

mercatoria atribuit uzanţelor comerciale internaţionale. De asemenea, aplicarea uzanţelor comer-

69 Ph. Kahn, La vente cornmerdale internaţionale, Paris, 1961; B. Goldman, Droit commercial européeen, 1971; В. Goldman, Frontiere de droit et lex mercatoria, Archives de la philosophic du droit, 1964.70 J. Derains, Le statut des usages du commerec international devant Ies jurisdiction arbitrates în „Revue de l'arbitrage” nr.3/1973, p.122 şi urm.

26

ciale internaţionale nu exclude conflictul de legi. iar acesta din urmă este folosit pentru

determinarea competenţei uzanţelor comerciale internaţionale; f) litigiul supus unei legi naţionale

nu exclude aplicarea uzanţelor comerciale internaţionale; g) litigiul nesupus unei legi naţionale este

cârmuit de uzanţele comerciale internaţionale. Rezultă ca uzanţele comerciale internaţionale ar

constitui lex fori pentru arbitrajul internaţional.

S-a observat ca reglementarea dată de comercianţi, independent de sistemele de drept

naţionale, raporturile lor juridice, nu poate constitui un drept propriu-zis, dacă nu există sancţiunea

de stat71. Tot astfel, s-a învederat caracterul neştiinţific al concepţiei existenţei unui drept al

comerţului internaţional în afara sistemelor de drept naţionale şi a statelor suverane72. De aceea,

regulile născute şi dezvoltate în practica relaţiilor economice internaţionale nu pot deveni reguli de

drept decât în măsura în care sunt sancţionate de către state suverane. Uzanţele comerciale

internaţionale nu pot. constitui deci lex mercatoria. De asemenea, s-a arătat ca nu este posibil să

existe un contract internaţional, în afara oricărui sistem de drept naţional73, adică ceea ce s-a numit

contract fără lege, ori un contract zis fără lege, adică cel care nu ar fi supus unui sistem de drept

naţional, ci ar fi nemijlocit reglementat de normele uzanţelor comerciale internaţionale, deci în afara

conflictelor de legi, ceea ce ar presupune lex mercatoria. În sfârşit, nici arbitrajul în echitate, cu atât

mai mult cel de drept strict, nu există în afara dreptului.

2) Natura juridică a uzanţelor comerciale depinde de temeiul aplicării acestora. Există mai

multe situaţii în care se pot aplica uzanţele comerciale şi, în consecinţă, diferă temeiul aplicării

acestora. Astfel:

— Uzanţele comerciale se aplică în temeiul şi condiţiile prevăzute de lex causae, adică

legea aplicabilă, care cel mai adesea este legea contractului, în această situaţie, uzanţele Comerciale

sunt ori nu izvoare de drept după cum prevăd dispoziţiile legii aplicabile. Prin urmare, adoptarea

uzanţelor comerciale de către o legislaţie naţională nu înseamnă, în toate cazurile, ca acestea se vor

aplica cu titlu de izvor de drept. Dacă legea aplicabilă prevede că uzanţele comerciale au forţă

obligatorie, adică sunt izvoare de drept, acestea se numesc juridice, legale sau normative, spre

deosebire de uzanţele care nu sunt integrate explicit în conţinutul unei dispoziţii legale, adică nu

sunt obligatorii, dar pe care părţile au înţeles să le accepte în raporturile dintre ele, care se numesc

uzanţe convenţionale. Din punctul de vedere avut aici în vedere nu interesează dacă legea aplicabilă

a fost determinată de părţi potrivit principiului lex voluntatis ori, în lipsa acestuia, a fost determinată

de instanţa de arbitraj internaţional.

71 Y.Loussouarn şi J.D.Bredin, Droit du commerce international, Paris, 1969, p.12.72 I.Rucăreanu, Fundamentarea dreptului comerţului internaţional, in „Instituţii de drept comercial internaţional”, Ed. Academiei, 1973, p. 54-62.73 Y.Loussouarn şi J.D.Bredin, Droit du commerce international, Paris, 1969, p.602; R.H. Graveson, Conflict of law. Private Internaţional Law, London, 1974, p.432 şi urm.

27

— Uzanţele comerciale se aplică în temeiul unor convenţii internaţionale, în această

situaţie, prevederile acestora vor determina natura uzanţelor comerciale. Astfel, de exemplu, din art.

9 al legii uniforme asupra vânzării internaţionale de obiecte mobiliare corporale pare să rezulte că

uzanţele comerciale se aplică în calitate de clauze convenţionale, exprese sau tacite. Convenţia

europeană privind arbitrajul comercial internaţional prevede în art.7 că atât în situaţia în care părţile

au determinat legea aplicabilă, cât şi în cazul contrar, arbitrii vor ţine cont de stipulaţiile

contractului şi uzanţele comerciale. Din această formulare pare să rezulte că uzanţele comerciale se

aplică cu titlu de clauză convenţională expresă (adică aşa dispun stipulaţiile contractului) ori tacită,

în lipsa unor asemenea dispoziţii, adică în cazul în care arbitrii trebuie să ţină seama, pe lângă

stipulaţiile contractului, de uzanţele comerciale. Alte convenţii internaţionale pot să cuprindă

prevederi diferite;

— Uzanţele comerciale se aplică în temeiul contractului părţilor. În această situaţie,

uzanţele comerciale se aplică în calitate de clauze convenţionale, exprimând voinţa părţilor, în mod

expres sau tacit. Soluţia este aceeaşi când uzanţele comerciale sunt cuprinse în contractele-tip,

contracte-model şi condiţiile generale (care nu sunt adoptate prin convenţii internaţionale).

— Uzanţele comerciale se aplică în temeiul legii forului, dar nu ca lex causae. În

aceasta situaţie, lex fori arată titlul cu care se aplică uzanţele comerciale, adică dacă sunt ori nu

izvoare de drept. Este însă posibil, ca instanţa de arbitraj să aplice uzanţele comerciale ca lege a

forului, cu titlu de izvor de drept.

Rezultă deci că uzanţele comerciale se aplică, după caz, cu titlu de izvor de drept ori de

clauză convenţională, expresă sau tacită.

În cazul în care uzanţele comerciale se aplică în calitatea de izvoare de drept, părţile

nederogând de la acestea prin voinţa lor, uzanţele comerciale se bucură de acelaşi regim juridic ca şi

legea. În consecinţă, stabilirea conţinutului lor (dovada uzanţelor comerciale) şi aplicarea din oficiu

se fac la fel ca în cazul legii, în această privinţă însă deosebim în mod practic, după cum caracterul

de izvor de drept rezultă din lex causae, lex fori ori dintr-o convenţie internaţională, deoarece

soluţia va depinde şi de sistemul de drept internaţional privat aplicat de instanţa de arbitraj. Dacă

uzanţele se aplică în calitate de clauză convenţională, dovada lor se face ca şi pentru celelalte clauze

ale contractului. Dacă între părţi nu există divergenţă cu privire la conţinutul uzanţelor comerciale,

iar acestea sunt îndeobşte cunoscute, instanţa de arbitraj le poate aplica. Dacă există divergenţă între

părţi cu privire la conţinutul uzanţelor comerciale, dovada acestora se poate face prin recurgerea la

literatura de specialitate, atestate date de oamenii de specialitate sau de asociaţiile profesionale.

Determinarea conţinutului uzanţelor comerciale se poate face şi cu ajutorul practicii stabilite în

relaţiile dintre părţile litigiate. În raport de natura uzanţelor comerciale, izvor de drept ori clauză

28

contractuală, se rezolvă şi problema dacă aplicarea uzanţelor comerciale se face din oficiu sau la

cererea părţii interesate.

Interpretarea şi controlul aplicării uzanţelor comerciale (posibilitatea cailor de atac) sunt, de

asemenea, supuse unor regimuri juridice deosebite, după cum acestea sunt ori nu sunt izvoare de

drept.

Totuşi, soluţia depinde şi de faptul dacă uzanţele comerciale se aplică, în calitate de izvoare

de drept, potrivit lui lex fori ori unei convenţii internaţionale. În dreptul nostru se consideră că

greşita interpretare a legii străine şi neaplicarea acesteia trebuie sancţionate, cu admiterea recursului

la instanţa competentă, şi în acele sisteme de drept care cunosc această cale de atac numai pentru

motive de drept, nu şi pentru cele de fapt74. Dacă uzanţele comerciale se aplică în calitate de clauze

convenţionale, greşita lor interpretare nu este sancţionată cu recursul75.

În cazul în care uzanţele comerciale au numai valoarea unei clauze convenţionale, aspectele

care nu sunt reglementate de acele uzanţe sunt supuse lui lex causae, şi nu sistemului de drept al

ţării în care funcţionează respectivele uzanţe comerciale, de exemplu cele aplicate într-un anumit

port, cu alte cuvinte lacunele uzanţelor comerciale se completează cu lex causae.

Dacă aplicarea uzanţelor comerciale se face un titlu de clauză convenţională, părţile pot

deroga de la acestea (deci prin contract, de la dispoziţiile legale supletive, dar nu şi de la cele cu

caracter imperativ)76. Părţile pot deci aplica uzanţele comerciale contrare dispoziţiilor legale

supletive. Pe de altă parte, părţile pot înlătura aplicarea uzanţelor comerciale internaţionale în

raporturile lor juridice, prevăzând în acest sens clauze contractuale. Această posibilitate există chiar

dacă uzanţele comerciale se aplică în calitate de izvor de drept, prevederile lor având numai caracter

dispozitiv.

Dacă uzanţele sunt prevăzute în convenţii internaţionale şi au caracter imperativ, atunci

părţile nu pot deroga prin contractul încheiat de la aplicarea acestora.

În sfârşit, într-o concepţie subiectivă asupra uzanţelor comerciale, se consideră că acestea se

aplică, în calitate de izvoare de drept, chiar atunci când nu sunt cunoscute de către părţi, bineînţeles

dacă nu sunt contrare unor clauze convenţionale, în timp ce uzanţele comerciale cu titlu de clauză

convenţională tacită nu se aplică dacă se dovedeşte că una din părţi nu le-a cunoscut.

Rezultă aşadar că aplicarea uzanţelor comerciale cu titlu de izvor de drept ridică, în general,

aceleaşi probleme generale ca şi aplicarea legii străine în dreptul internaţional privat. Aplicarea

uzanţelor comerciale cu titlu de clauză convenţionala ridică probleme generale care sunt comune şi

74 I. Filipescu şi M. Jacotă, Drept internaţional privat, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1968, p.p.92-96.75 Thaller, Traité élémentare de droit commercial. Paris, 1922, p.47; H. Batiffol, P. Lagarde, Droit international prive, Paris, 1971, vol. ll,p.403 şi urm.76 I.Rucăreanu, Fundamentarea dreptului comerţului internaţional, in „Instituţii de drept comercial internaţional”, Ed. Academiei, 1973, p. 33.

29

celorlalte prevederi ale contractului părţilor. Acesta este un aspect, pe lângă cele deja menţionate,

care interesează în legătură cu determinarea naturii juridice a uzanţelor comerciale.77

Pe planul dreptului internaţional privat al Republicii Moldova este relevantă dispoziţia

art.1610 alin.(6) din Codul civil care prevede că dacă în contract sunt utilizaţi termeni comerciali

acceptaţi în circuitul internaţional, se consideră, în lipsa altor indicaţii în contract, că părţile au

stabilit utilizarea în privinţa lor a cutumelor şi uzanţelor circuitului de afaceri corespunzătoare

termenilor comerciali respectivi.

Sistemele de drept recunosc părţilor unui contract de comerţ exterior posibilitatea de a

stipula orice clauză la care convin dacă nu contravin normelor imperative, în această situaţie este

vorba de principiul libertăţii contractuale, potrivit căruia părţile pot prevedea aplicarea uzanţelor

comerciale în raporturile lor de comerţ exterior, care devin în acest fel clauze ale contractului

încheiat78. Astfel, în contractele importante părţile stabilesc în detaliu drepturile şi obligaţiile lor,

clauzele contractuale fiind suficiente pentru soluţionarea unor eventuale probleme care pot apărea în

legătură cu executarea contractelor. Prin repetarea lor, aceste contracte au un veritabil rol de uzanţe

comerciale în comerţul internaţional, în anumite cazuri practica în comerţul internaţional a înlocuit,

în considerarea propriilor ei necesităţi, şi unele dispoziţii imperative ale legislaţiilor naţionale, dar şi

în aceste situaţii uzanţele comerciale există numai în măsura în care sunt acceptate de sistemele de

drept naţionale.

Sub un alt aspect, părţile contractante pot să înlăture aplicarea uzanţelor comerciale, fie

printr-o clauză expresă în acest sens, fie prevăzând o reglementare a raportului lor juridic diferită de

aceea care rezultă din asemenea uzanţe. În acest context, este necesară precizarea că încheierea unor

contracte în afara uzanţelor comerciale nu înseamnă nici într-un caz, abolirea acestora. Dar,

totodată, dacă se încheie numeroase contracte într-un domeniu al comerţului internaţional prin

înlăturarea unei uzanţe, astfel încât aplicarea acesteia devine o adevărată excepţie, se poate

considera că acea uzanţă a fost abolită, fiind înlocuită cu alta79.

La soluţionarea litigiilor prin intermediul arbitrajului, de asemenea, se ţine seama de

clauzele contractuale, de normele dreptului material aplicabil şi de uzanţele comerciale. Astfel,

aplicarea uzanţelor comerciale pot interveni în două situaţii şi pe două temeiuri juridice diferite80:

a) dreptul material aplicabil, desemnat de către părţi sau în lipsa acestei alegeri

determinat de către organul arbitrai, poate prevedea aplicarea uzanţelor

comerciale şi temeiul aplicării acestora;

77 Ion P. Filipescu. Drept internaţional privat. Bucureşti: Actami, 1999, pp. 74-79.78 În acest sens, cu referire la dreptul R.Moldova, este art.1610 alin.(2) şt (3) din Codul civil, care prevede că părţile contractului pot stabili legea aplicabilă atât întregului contract, cât şi unor anumite părţi a acestuia, iar determinarea legii aplicabile trebuie să fie expresă sau să rezulte din conţinutul contractului ori din alte împrejurări.79 I.Macovei, Instituţii în dreptul comerţului internaţional, Editura Junimea, laşi, 1987, p.53.80 Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu. Tratat de drept International Privat. Bucureşti, Universul Juridic, 2007, p.72.

30

b) organul arbitrai se va conduce în soluţionarea litigiului după clauzele

contractuale, ţinând seama de uzanţele comerciale; în acesta situaţie dispoziţia legală

se aplică în calitate de lex fori, în conformitate cu care uzanţele sunt luate

În considerare împreună cu clauzele contractului, de unde ar urma că aceste uzanţe se aplică,

în lipsa unei clauze exprese a părţilor, cu titlu de clauză convenţională, subînţelesă, tacită, cu

consecinţele care rezultă de aici.

În această ordine de idei, trebuie remarcat că şi unele convenţii internaţionale prevăd

aplicarea uzanţelor comerciale ori cuprind o reglementare care ţine de practica constantă în

comerţul internaţional. Astfel, Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional (Geneva,

1961) prevede în art.VII că părţile contractante pot să determine dreptul aplicabil fondului litigiului;

în lipsa unei asemenea desemnări, arbitrii vor aplica legea indicată de norma conflictuală pe care ei

o vor considera corespunzătoare în speţă, dar în ambele situaţii arbitrii vor ţine seama de stipulaţiile

contractului şi de uzanţele comerciale.81

81 Valeriu Babără. Drept internaţional privat. V. I. Chişinău: Elena-V.I., 2007, p.p. 24-25.

31

2.2 Clasificarea uzanţelor internaţionale

Uzanţele pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii. Reţinem două dintre acestea, şi

anume criteriul sferei de aplicare în spaţiu a uzanţelor şi cel al caracterului lor (forţei juridice).

Clasificarea uzanţelor după criteriul sferei de aplicare. În funcţie de întinderea aplicării

lor în spaţiu şi sfera lor de cuprindere, uzanţele se clasifică în următoarele categorii:

a) Uzanţe locale, care se aplică numai pe o anumită zonă geografică ca, de exemplu, o

regiune, o anumită piaţă comercială, un port.

b) Uzanţe speciale, atunci când cuprind numai o ramură de activitate comercială (de

exemplu, uzanţele în materia comerţului cu fructe, cu cereale, cu lemn), contractele

al căror obiect îl formează o anumită operaţiune comercială (de pildă, uzanţele în

domeniul contractelor de vânzare-cumpărare, de prestări de servicii) sau o profesiune

anume (de exemplu, uzanţele agenţilor de bursă);

c) Uzanţele generale sunt cele care se aplică la întreg ansamblul de reiaţii comerciale.

Uzanţe generale sunt, de regulă, cele normative, pe care le vom exemplifica mai jos.

În practică, regula o constituie uzanţele locale şi speciale.

Clasificarea uzanţelor după criteriul caracterului lor (forţei juridice). Clasificare după

acest criteriul este esenţială, deoarece forţa juridică a uzanţelor constituie un element definitoriu al

uzanţelor, aşa cum am arătat. În funcţie de acest criteriu, uzanţele pot fi:

a) normative (legale, de drept), denumite de regulă şi cutume în doctrina de drept

internaţional - privat şi public82, şi

b) convenţionale, numite şi interpretative, completive sau de fapt. Analizăm pe rând

aceste două categorii de uzanţe.

Uzanţele normative.

Uzanţele normative prezintă primele două caractere juridice comune tuturor uzanţelor (deşi

cu anumite particularităţi de nuanţă), dar au ca element specific, caracterul de izvor de drept.

a) Ele conţin un element obiectiv, şi anume sunt o practică socială dar cu precizarea că

în cazul acestui tip de uzanţe practica socială este, de principiu, mai bine conturată, mai veche şi cu

un grad sporit de continuitate şi repetabilitate decât la uzanţele convenţionale. De aceea, latura

82 Majoritatea autorilor folosesc noţiunea de cutumă numai pentru uzanţele normative. A se vedea, de exemplu, pentru dreptul privat, T.R. Popescu, Dreptul comerţului internaţional, E.D.P., 1983, p.28; D. Mazilu. Dreptul comerţului internaţional, Partea generală, E.L.L., 1999, p. 136; A. Bordea, Cutuma în dreptul comerţului internaţional, E. Refacos G.A., 2000, p. 47;Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu. Tratat de drept International Privat. Bucureşti, Universul Juridic, 2007, p. 66-67; Ş. Scurtu. Dreptul comerţului internaţional. E. Universitaria, 2003, p. 27. Idem, pentru cutuma în dreptul internaţional public, vezi, Gr. Geamânu, Drept internaţional public, vol. I, E.D.P., 1981, p. 93 şi urm.; R. Miga - Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, E. All Beck, 2003, p. 45 şi urm. În alte cazuri, se pare că noţiunea de cutumă este utilizată pentru uzanţele în general. A se vedea, M.N. Costin, S. Deleanu. Dreptul comerţului internaţional, vol. I, Partea generală, E.L.L., 1994, p. 97; St. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. a IV - a, E. All Beck, 2002, p. 16-17.

32

obiectivă a uzanţelor normative - cutumelor - se exprimă prin formula longa, inveterata,

diuturna consuetudo.

b) Uzanţele normative au, de asemenea, un caracter de colectivitate şi generalitate, mai

pronunţat decât în cazul uzanţelor convenţionale.

c) Uzanţele normative conţin însă un element specific, de natura subiectivă

(psihologică), care constituie o condiţie esenţială pentru ca ele să dobândească caracter de izvor de

drept, adică să se aplice un titlu de normă juridică (ceea ce justifică denumirea lor de uzanţe

normative, legale sau de drept). Elementul subiectiv la care ne referim constă în convingerea (ideea,

sentimentul) celor care aplică uzanţa că ea trebuie respectată ca o obligaţie (necesitate) juridică

(opinio juris sive necessitatis), deoarece, în caz contrar, ea poate fi impusă prin aplicarea de

sancţiuni juridice, deci prin mijloacele coercitive prin care poate fi impusă şi o lege.

Existenţa acestui sentiment general de obligativitate juridică este o condiţie necesară (şi

specifică) dar nu suficientă pentru ca o uzanţă să dobândească caracter de normă juridică. Este

necesar să fie îndeplinită şi o condiţie legală, şi anume ca sistemul de drept care constituie lex

causae în speţă se recunoască forţă normativă acestor uzanţe. Poziţiile diferitelor sisteme de drept

faţă de uzanţele normative este diferită, unele admiţându-le în mod global - aşa cum se întâmplă, de

exemplu, în dreptul italian, unde art. 1 din codul civil menţionează uzanţele printre izvoarele de

drept - altele în mod special, în sensul că este recunoscută forţa juridică numai a uzanţelor dintr-un

anumit domeniu de activitate, de regulă atunci când un act normativ trimite la ele (în acest caz

respectivele uzanţe fiind încorporate în ipoteza sau dispoziţia normei juridice respective), iar în

altele aceste uzanţe sunt admise printr-un raţionament per a contrario, în sensul că nu sunt

considerate contrare principiilor fundamentale ale sistemului de drept respectiv83.

Rolul juridic al uzanţelor normative este acela de a determina drepturile şi obligaţiile

părţilor, întocmai ca şi legea.

Acest rol se poate manifesta în oricare din următoarele moduri:

a) de a reglementa raporturi de drept încă neprevăzute de lege (consuetudojjraeter

legeni),

b) de a interpreta (completa) dispoziţiile legii (consuetudo secundum legem), şi

c) de a se aplica împotriva unor dispoziţii legale care nu sunt de ordine publică în

dreptul internaţional privat al statului a cărui lege constituie lex causae în speţă

(consuetudo contra legem).

Forţa juridică a uzanţelor normative este de principiu - în sistemele de drept care le

recunosc - similară celei conferite unei legi supletive speciale.

83 I Rucăreanu, Curs de drept. Elemente de drept civil şi comercial comparat, A.S.E., 1980, p.78 şi urm.

33

Această forţă juridică atrage după sine anumite consecinţe, pe de o parte, pe planul

raportului dintre uzanţele normative şi legea statală, iar pe de altă carte, pe cel al relaţiei cu

contractul.

În ceea ce priveşte raportul dintre uzanţele normative şi legea statală, se admite în general că

aceste uzanţe prevalează asupra unei legi supletive, datorită caracterului lor special (specialia

generalibus derogant). Ele nu pot contrazice însă dispoziţiile de ordine publică din sistemul de

drept care constituie lex causae, aşa cum am arătat.

În raport cu contractul, dat fiind faptul că izvorul autorităţii uzanţelor normative nu îl

constituie voinţa părţilor - aşa cum vom vedea că se întâmplă în cazul uzanţelor convenţionale -,

uzanţele la care ne referim se impun părţilor contractante, chiar dacă nu au fost acceptate (expres

sau tacit) de acestea şi chiar dacă ele nu le-au cunoscut. Părţile pot însă să înlăture aplicarea

uzanţelor normative, fie prin voinţa lor expresă, fie numai tacit, prin faptul că prevăd în contract

clauze care sunt contrare uzanţelor. Această din urmă situaţie este mai frecventă în practică decât

cea dintâi.

Având caracter de lege, uzanţele normative constituie un element de drept, ceea ce atrage

consecinţe cel puţin sub următoarele aspecte:

a) Pe planul sarcinii probei, în sensul că, în principiu, ele se invocă din oficiu de către

judecător sau arbitrul de comerţ internaţional şi se prezumă a fi cunoscute de către acesta (Jura

novit curia).

b) în sistemele de drept în care instanţele supreme sunt competente să judece numai în drept

nu şi în fapt, încălcarea unei uzanţe normative deschide calea procedurală către acele instanţe.

Sunt admise ca exemple de uzanţe normative, de regulă, unele uzanţe generale precum

anatocismul conturilor bancare; solidaritatea pasivă (a codebitorilor) în operaţiunile comerciale;

punerea de drept în întârziere a debitorului comerciant (curgerea de drept a dobânzilor de la

scadenţă); efectul suspensiv al forţei majore, în scopul evitării rezoluţiunii imediate a contractului

comercial; obligaţia părţilor de a coopera pentru limitarea pierderilor.84 De asemenea, sunt acceptate

ca uzanţe normative, de regulă; cele ale porturilor, ale burselor de mărfuri etc. Datorită caracterelor

lor de vechime, de continuitate şi repetabilitate pronunţate, ca şi a întinderii largi a aplicării lor, o

parte din aceste cutume au fost de-a lungul timpului preluate de legiuitorii naţionali, fiind incluse în

actele normative interne, aşa cum se întâmplă de exemplu în dreptul naţional cu unele dintre

uzanţele generale menţionate mai sus. În acel moment, caracterul de uzanţă, desigur, a dispărut,

regula de conduită pe care o conţin devenind lege.

Uzanţele convenţionale.

84 M.N. Costin, S. Deleanu. Dreptul comerţului internaţional, vol. I, Partea generală, E.L.L., 1994, p. 99; Ş. Scurtu. Dreptul comerţului internaţional. E. Universitaria, 2003, p. 29 - 30.

34

Uzanţele convenţionale au, la rândul lor, primele două elemente definitorii ale tuturor

uzanţelor (elementul obiectiv şi caracter colectiv) dar, spre deosebire de cele normative, nu

constituie izvor de drept.

Forţa juridică a uzanţelor convenţionale este aceea a unei clauze contractuale.

Temeiul autorităţii acestor uzanţe este acordul de voinţă al părţilor contractante. Aşadar,

aplicarea acestor uzanţe se plasează pe tărâmul principiului libertăţii (autonomiei) de voinţă a

părţilor.

Acordul părţilor privind aplicarea unei uzanţe convenţionale poate fi expres sau tacit

(implicit).

a) Situaţia cea mai frecventă în practică este aceea a acordului expres al părţilor, exprimat

printr-o clauză de trimitere prevăzută în contract.

Sunt mai puţine însă cazurile în care, prin clauza contractuală, părţile trimit la „uzanţele

curente” din domeniul respectiv de activitate comercială. De regulă, trimiterea se face la uzanţe

codificate, fie de organisme neutre (ca de exemplu, Regulile INCOTERMS, elaborate de CCI. din

Paris), fie de către una din părţi, prin condiţii generale, contracte model (tip), contracte cadru etc. În

aceste cazuri, uzanţele astfel fixate sunt recepţionate contractual (per relationem), având rolul de a

completa conţinutul contractului.

Aplicarea uzanţelor în temeiul voinţei exprese a părţilor este reglementată de art. 9 al. l din

Convenţia de la Viena (1980), care prevede că „Părţile sunt legate prin uzanţele la care ele au

constituit...”.

De asemenea, Principiile UNIDROIT precizează că „părţile sunt ţinute de orice uzanţă

asupra căreia au convenit...” (art. 1.9 al. 1). Părţile pot stipula aplicarea oricărei uzanţe, inclusiv a

uneia care se aplică într-un domeniu comercial căreia nu îi aparţine nici una dintre părţi sau a unei

uzanţe care se referă la alt tip de contract.

b) Uzanţele pot fi încorporate contractual, aplicându-se cu titlu de clauză contractuală, şi

prin voinţa tacită sau implicită a părţilor.

În unele cazuri, caracterul tacit al manifestării de voinţă se deduce din anumite indicii, care

pot fi intrinseci contactului (de exemplu, părţile fac referire în contract la o practică specifică unei

uzanţe) sau extrinseci acestuia. Este vorba. În acest ultim caz, de acte sau fapte exterioare

contractului, cum ar fi, de pildă, referirea la o uzanţă în cadrul unui act adiţional, din care se poate

trage concluzia că părţile au dorit să aplice uzanţa şi la contractul principal.

În alte cazuri, uzanţele care îndeplinesc anumite condiţii considerate prin lege ca fiind

aplicabile tacit (sau implicit) în con chiar în lipsa unui anumit indiciu al voinţei părţilor.

O asemenea situaţie reglementează art.9 al. 2 din Convenţia de la Viena (1980), care că, „în

afară de convenţie contrară a părţilor, acestea sunt considerate că s-au referit în mod tacit în contract

35

şi pentru formarea sa, la orice uzanţă pe care o cunoşteau sau ar fi trebuit să o cunoască şi care, în

comerţul internaţional, este larg cunoscută şi în mod regulat respectată de către părţile la contracte

de acelaşi tip în ramura comercială avută în vedere”.

Similar, Principiile UNIDROIT prevăd că părţile sunt ţinute de o uzanţă care este bine

cunoscută şi în mod obişnuit respectată în comerţul internaţional de către părţile la operaţiunea

comercială specială respectivă cu excepţia cazului în care aplicarea acestei uzanţe ar fi nerezonabilă

(art. 1.9 al. 2). Condiţia ca uzanţa să fie aplicabilă „în comerţul internaţional” are ca scop evitarea

invocării în tranzacţiile comerciale cu element de extraneitate a unor uzanţe care se aplică numai

operaţiunilor interne. Condiţia rezonabilităţii face ca o uzanţă, deşi general aplicabilă într-un

domeniul de activitate comercială, să fie totuşi înlăturată de la aplicare atunci când, în condiţiile

particulare ale unei anumite tranzacţii, uzanţa apare ca fiind nerezonabilă.

Rolul uzanţelor convenţionale este acela de a determina în mod specific drepturile şi

obligaţiile părţilor. Din acest punct de vedere, cele două categorii de uzanţe - normative şi

convenţionale - se aseamănă, deşi forţa lor juridică este diferită.

Uzanţele convenţionale îşi pot manifesta rolul în legătură diferite aspecte (momente) privind

contractele comerciale internaţionale, şi anume:

a) privind faza anterioară încheierii contractului, respectiv etapa negocierilor între părţi;

b) în legătură cu încheierea contractului. De exemplu, în temeiul uzanţelor o anumită

comportare a părţilor valorează consimţământ. Astfel, faptul de a lua parâma de la un remorcher

înseamnă încheierea contractului de salvare maritimă;

c) privind conţinutul contractului, în sensul că uzanţele au menirea de a interpreta

(explica) termenii şi expresiile utilizate în contract sau de a completa conţinutul acordului de voinţă

al părţilor. Acesta este rolul pe care uzanţele convenţionale îl joacă cel mai frecvent în practică;

d) în sfârşit, în legătură cu faza executării contractului. De exemplu, prin aceste uzanţe

se consacră anumite sancţiuni specifice aplicabile debitorului.

Asimilarea uzanţelor convenţionale, sub aspectul forţei lor juridice, cu clauzele contractuale

pune problemă raportului acestor uzanţe cu legea, respectiv cu contractul.

În ceea ce priveşte raportul cu legile statului al cărui sistem de drept constituie lex causae în

speţă, este de remarcat că uzanţele normative, dacă sunt bine conturate, pot prevala în principiu

asupra unei legi supletive, precum şi asupra unei uzanţe normative, care are forţa juridică a unei

asemenea legi, aşa cum am arătat. Aceste uzanţe nu pot contraveni însă normelor imperative ale

legii aplicabile contractului (lex contractus).

Sub aspectul raportului cu contractul, este evident că părţile pot exclude aplicarea uzanţelor

convenţionale, prin voinţa lor expresă sau tacită. Această soluţie se explică prin faptul că rolul

uzanţelor este de a interpreta şi, eventual, completa acordul de voinţă al părţilor, iar nu de a-1

36

infirma, aşa cum am arătat. O excludere tacită a uzanţelor operează, de exemplu, în cazul în care, în

acelaşi contract, părţile printr-o clauză fac referire generică la uzanţele dintr-un anumit domeniu de

activitate, iar prin alte clauze consacră o soluţie contrară celei pe care о reţin uzanţele.

Asemănări şi deosebiri între uzanţele normative şi convenţionale:

1. Atât uzanţele normative, cât şi cele convenţionale au un caracter de generalitate, de

continuitate şi repetabilitate, fiind aplicate de părţi în raporturile lor contractuale de comerţ exterior.

2. Uzanţele normative şi convenţionale vizează un obiectiv comun: facilitarea

raporturilor contractuale, încheierea şi derularea contractelor de comerţ exterior cu o eficienţă

sporită, ceea ce explică aplicarea lor frecventă în relaţiile de comerţ internaţional. Experienţa

demonstrează că părţile recurg la uzanţele comerciale pentru a suplini lacunele legii (care nu poate

să acopere imensa varietate a situaţiilor de fapt); pentru a-i aduce completările care sunt impuse de

realităţile comerciale sau chiar pentru a impune o regulă pe care nu o consacră legea ori alta decât

cea stipulată în lege, cum este cazul prezumţiei de solidaritate pasivă85.

3. Între uzanţele comerciale normative şi cele convenţionale există deosebiri, în primul

rând în privinţa forţei lor juridice. Astfel, în timp ce uzanţele normative ţin de domeniul legii, având

aceeaşi forţă juridică pe care o are legea, uzanţele convenţionale ţin de domeniul contractului, fiind

expresia acordului de voinţă al părţilor. În consecinţă, dacă uzanţa normativă trebuie aplicată în

virtutea comandamentului legii, uzanţa convenţională poate fi inclusă în contract prin voinţa părţilor

sau poate fi înlăturată din contract prin acelaşi act de voinţă ori prin introducerea altei uzanţe, de

asemenea la libera alegere a părţilor. Aşadar, dacă uzanţele normative se aplică automat, prin

autoritatea legii, uzanţele convenţionale sunt la latitudinea părţilor, care - în virtutea libertăţii

contractuale - pot să le includă în contract printr-un acord de voinţă expres, tacit sau prezumat sau -

pe aceeaşi cale - să evite aplicarea lor la încheierea sau derularea contractului.

De pildă, la încheierea unui contract de salvare maritimă, ridicarea parâmei de ta un re-

morcher echivalează cu exprimarea voinţei de a încheia contractul şi, dimpotrivă, absenţa acestui

act de voinţă echivalează cu absenţa consimţământului de a încheia contractul.

Importante deosebiri sunt şi în privinţa probaţiunii existenţei şi conţinutului lor. Dacă în

cazul uzanţelor normative - ţinând de domeniul legii - nu trebuie probate de către părţi, aplicându-se

ex-officio, uzanţele convenţionale, ţinând de domeniul contractului, partea care le invocă trebuie să

dovedească existenţa lor, ca pe a oricărui element de fapt. În raporturile de comerţ internaţional,

existenţa uzanţelor comerciale poate fi dovedită prin certificate emise de organe competente sau

prin atestaţii care pot proveni de la Camerele de Comerţ, consulate şi alte instituţii specializate.

Probaţiunea este explicabilă prin faptul că uzanţele convenţionale îndeplinesc un rol similar

85 Lepargneur, La Solidaritá passive en matiere commerciale, Paris, 1951, p. 9 şi urm.

37

clauzelor contractuale. Regula actor incumbit onus probandi se aplică, în sensul că partea care le

invocă trebuie să le demonstreze existenţa şi conţinutul86.

Dacă uzanţele normative suplinesc sau completează normele juridice de drept comercial sau

vizează înlăturarea aplicării unor norme, după cum am arătat în exemplele date, uzanţele comerciale

convenţionale urmăresc completarea şi precizarea conţinutului contractelor, ambele categorii de

uzanţe comerciale facilitând - aşa cum am precizat - încheierea şi derularea tranzacţiilor în do-

meniul comerţului internaţional.87

4. Uzanţele normative au un caracter pronunţat de colectivitate. Ele sunt luate în

considerare de un număr nedeterminat de subiecţi de drept. În schimb, uzanţele convenţionale sunt

avute în vedere de un număr restrâns de subiecţi de drept.

5. Sub aspectul probei, uzanţele normative nu trebuie să fie dovedite de partea care le

invocă. Uzanţele convenţionale trebuie să fie însă probate de partea interesată.

86 I Rucăreanu, Fundamentarea dreptului comerţului internaţional, in „Instituţii de drept comercial internaţional”, Ed. Academiei, 1973, p. 78 şi urm.; Antoine Kassis. Theorie generale des usages du commerce. L.G.D.J., Paris, 1984, p. 194 şi urm.87 Dumitru Mazilu. Drept comerţului internaţional. Principii generale. Bucureşti: Lumina Lex, 1999, pp. 138-139.

38

Capitolul III. Uzanţele comerciale internaţionale în comerţul internaţional şi în dreptul

naţional

3.1 Reguli şi uzanţe uniforme în comerţul internaţional

Aplicarea acestora în relaţiile economice internaţionale se pot realiza în situaţii variate. De

exemplu, potrivit principiului lex voluntatis, părţile unui contract de comerţ exterior au posibilitatea

de a alege legea aplicabilă contractului lor (/ex causae). În această situaţie, uzanţele comerciale se

vor aplica în măsura prevăzută de legea contractului. Astfel, dacă legea contractului prevede că o

anumită uzanţă are caracter de izvor de drept, aceasta se aplică în asemenea calitate, tot în aceeaşi

manieră, uzanţele comerciale se vor aplica cu interpretarea care există în legea contractului şi poate

să difere de înţelesul acelei uzanţe existente în alt sistem de drept. Dacă legea contractului prevede

aplicarea uzanţelor comerciale cu alt titlu decât cel de izvor de drept, acestea se vor aplica în mod

corespunzător. Din cele menţionate, rezultă că uzanţele comerciale se aplică, în situaţia pe care o

avem în vedere, în temeiul legii contractului şi în măsura şi cu titlul prevăzute de această lege.88

Cauzele care explică rolul uzanţelor în internaţional.

Privite în general, uzanţele se bucură de o aplicare relativ frecventă în comerţul

internaţional.

Rolul lor se justifică prin cel puţin următoarele două considerente:

a) în primul rând, aspectele multiple şi foarte variate pe care le prezintă relaţiile comerciale

internaţionale în zilele noastre, ca şi dinamica lor rapidă fac ca reglementările naţionale şi

convenţiile internaţionale - chiar şi cele special elaborate pentru a reglementa raporturi juridice din

comerţul internaţional - să nu poată acoperi toate situaţiile litigioase care apar între participanţii la

aceste relaţii. De asemenea, deseori nici părţile contractante nu pot să prevadă în contract toate

ipotezele pe care practica le poate ridica în faţa lor, iar în unele cazuri ele nici nu doresc acest lucru,

tocmai pentru a lăsa un câmp deschis de aplicare uzanţelor comerciale.

Uzanţele, ca expresia cea mai directă a activităţii participanţilor la comerţul internaţional, au

o mai mare capacitate de a se adapta noilor conjuncturi apărute în diferitele domenii ale comerţului,

rolul lor fiind, tocmai acela de a colmata lacunele legislative şi contractuale.

b) În al doilea rând, marea majoritate a normelor cuprinse în sistemele de drept naţionale şi

aplicabile în comerţul internaţional nu sunt edictate pentru a reglementa în mod special raporturile

juridice care apar în acest domeniu de activitate ci sunt reglementări de drept comun, nu întotdeauna

perfect adaptate particularităţilor pe care le prezintă comerţul internaţional.

Particularizarea acestor reglementări în funcţie de specificul relaţiilor comerciale

internaţionale se face, printre altele, şi prin uzanţele comerciale care, dat fiind însăşi natura lor, au

un avansat caracter de profesionalitate şi specificitate.

88 Valeriu Babără. Drept internaţional privat. V. I. Chişinău: Elena-V.I., 2007, p. 24.

39

Prin faptul că, de regulă, vin să umple lacunele care apar în legislaţia comercială - naţională

şi internaţională - sau să particularizeze unele dispoziţii legale generale la specificul relaţiilor

comerciale internaţionale, aşa cum am arătat, uzanţele consacră anumite soluţii uniforme la nivelul

sistemelor de drept naţionale. În acest fel, uzanţele comerciale internaţionale, în ansamblul

lor, îndeplinesc un rol de uniformizare specifică a dreptului comerţului internaţional. Privite sub

acest aspect, uzanţele comerciale internaţionale formează conţinutul principal, nucleul legii proprii

a comerţului (lex mercatoria), care este de regulă definită ca fiind ansamblul de principii generale şi

norme cutumiare create spontan sau elaborate de comercianţii înşişi în cadrul comerţului

internaţional, rară referire directă la un sistem de drept naţional.89

Fixarea (codificarea) uzanţelor comerciale internaţionale şi proba acestora.

Caracterul de practici nescrise al uzanţelor comerciale internaţionale le conferă, în mod

inevitabil, un anumit grad de imprecizie şi incertitudine –„lai ales în cazul celor convenţionale -,

ceea ce este de natură a crea unele dificultăţi de probare pentru partea care le invocă şi impune

codificarea sau fixarea lor prin diferite mijloace. Aceste mijloace constituie, aşadar, modalităţi de

fixare şi, totodată, de dovadă a uzanţelor.

Ne referim în continuare la cele mai frecvente dintre modalităţile de codificare şi de probă a

uzanţelor90.

a) în primul rând, uzanţele comerciale se fixează prin clauze prestabilite (condiţii generale,

contracte model – tip, contracte cadru etc.), elaborate de participanţii la comerţul internaţional. Este

vorba, de regulă, de acei participanţi care desfăşoară o activitate constantă şi de amploare într-un

anumit domeniu de relaţii comerciale. Prin aceste cauze prestabilite, ei codifică clauzele repetabile

care apar în practica activităţii comerciale pe care о desfăşoară, în funcţie de particularităţile şi

interesele lor economice şi juridice. Asemenea clauze prestabilite sunt întocmite şi de unele

societăţi comerciale în Republica Moldova, pentru domeniul lor de activitate.

b) Codificarea uzanţelor este însă, din ce în ce mai frecvent în zilele noastre, opera unor

organisme internaţionale specializate.

Sub acest aspect, este demnă de semnalat activitatea de uniformizare a dreptului cutumiar

sub egida O.N.U. şi a organismelor sale specializate cu competenţă universală. O importantă

activitate în materia la care ne referim s-a desfăşurat şi la nivel regional, în cadrul C.E.E. - O.N.U.,

care în condiţiile generale, ghidurile pentru redactarea contractelor şi în alte documente cu rol

unificator pe care le-a elaborat s-a ocupat, într-o anumită măsură şi de fixarea uzanţelor din

domeniile respective de activitate comercială.

89 M.N. Costin, S. Deleanu. Dreptul comerţului internaţional, vol. II, Partea specială, E.L.L., 1995, p. 45 – 52; S. Deleanu, Contractul de comerţ internaţional, E.L.L., 1996, p. 45 - 52.90 Dragoş-Alexandru Sitaru. Drept comerţului internaţional. Tratat. Principii generale. Bucureşti: Lumina Lex, 2004, pp. 196-198.

40

Totodată, o operă majoră de codificare a uzanţelor comerciale internaţionale s-a efectuat - şi

continuă să se efectueze - sub egida C.C.I. din Paris (cel mai relevant exemplu fiind INCOTERMS

2000, care constituie o codificare a uzanţelor în materia contractului de vânzare internaţională de

mărfuri, aplicabile mai ales în zona europeană) şi UNIDROIT.

c) О modalitate răspândită şi foarte eficientă de fixare şi, în acelaşi timp, de stimulare a

dezvoltării uzanţelor comerciale internaţionale o constituie consacrarea lor în cadrul hotărârilor

arbitrale şi judecătoreşti.

d) Uzanţele se mai fixează şi prin certificate de uzanţă (cutumă), emise de Camerele de

Comerţ, bursele de mărfuri, de asociaţii profesionale privind comerţul cu anumite categorii de

mărfuri, experţi în domeniul comerţului internaţional etc. Aceste certificate constituie, totodată,

mijloace de probă specifice ale uzanţelor comerciale, în special cele necodificate.

e) în fine, existenţa şi întinderea uzanţelor comerciale internaţionale, ca acte şi fapte juridice,

se pot proba prin orice mijloc.

Importanţa arbitrajului internaţional pentru aplicarea uzanţelor comerciale. Fiind un

mijloc eficient pentru soluţionarea eventualelor litigii în legătură cu relaţiile economice

internaţionale, arbitrajul internaţional are un rol important în. aplicarea uzanţelor comerciale,

Avându-se în vedere această importanţa, unii autori afirmă că arbitrajul internaţional este un izvor

al dreptului comercial internaţional91. În ceea ce priveşte rolul arbitrajului internaţional în

consacrarea şi aplicarea uzanţelor comerciale, trebuie distinse mai multe aspecte:

1) Cu privire la noţiunea de arbitraj în comerţul internaţional, la rolul pe care acesta este

chemat să-1 îndeplinească în acest domeniu, s-au exprimat două concepţii: arbitrajul - mijloc de

conciliere; arbitrajul - organ jurisdictional92. Potrivit primei concepţii, arbitrajul este chemat să pună

capăt unui litigiu, să realizeze o conciliere între părţi, care nu înseamnă neapărat un act de

jurisdicţie, în această concepţie părţile se adresează arbitrajului pentru a realiza un compromis, ci nu

pentru a-şi realiza drepturile lor. De aici rezultă că arbitrii nu trebuie să fie independenţi şi

imparţiali faţă de părţi şi că nu le este interzisă legătura cu acestea în timpul soluţionării litigiului.

Potrivit celei de-a doua concepţii, arbitrajul trebuie să dea o hotărâre care să fie fondată în drept,

hotărârea fiind un act de jurisdicţie. Părţile se adresează arbitrajului deoarece vor să-şi realizeze

drepturile lor, hotărârea urmând să se pronunţe în aceasta privinţă, adică să spună dreptul. De aceea,

arbitrii trebuie să fie independenţi şi imparţiali faţă de părţi. Prin urmare, există o deosebire între

conciliere (prima părere) şi arbitraj (cea de-a doua părere). Arbitrajul jurisdictional prezintă unele

avantaje, între care acela că stimulează dezvoltarea uzanţelor comerciale prin formarea unei prac-

tici93, în acest fel se consideră că arbitrajul internaţional contribuie la formarea unor norme unificate

91 Y. Loussouarn şi J.D.Bredin. Droit du commerce international, Paris, 1969, p.40.92 P.J.Van Ommeren. Réflexions sur le role de l'arbitrage internaţional, în „Revue de l'arbitrage”nr.2/1972r p.40-41.

41

succeptibile să favorizeze dezvoltarea comerţului internaţional, în această concepţie, legătura dintre

arbitrajul internaţional şi uzanţele comerciale este evidentă.

2) Rolul arbitrajului internaţional în ce priveşte aplicarea uzanţelor comerciale este privit şi

din alt punct de vedere. Este vorba de puterea pe care, se consideră de unii autori, o are arbitrajul de

a crea ori de a elabora norme juridice: norme conflictuale şi norme materiale ori substanţiale.

Pentru a determina legea aplicabilă raportului juridic supus spre soluţionare arbitrajului

internaţional, s-au exprimat mai multe păreri94: a)instanţa arbitrală aplică norma conflictuală a

forului, a sediului său. Este principiul potrivit căruia instanţa arbitrala aplică propria sa normă

conflictuală; b) instanţa arbitrală aplică norma conflictuală a ţării căreia aparţine legea pe care

părţile au ales-o să reglementeze contractul lor; c) instanţa arbitrală poate aplica un sistem autonom

şi anaţional pentru soluţionarea conflictelor de legi. Acest sistem ar implica norme conflictuale,

calificări şi o ordine publică proprie arbitrajului comercial internaţional. În aceasta părere, arbitrajul

internaţional este un izvor al dreptului comerţului internaţional.

În ce priveşte normele materiale, se consideră că arbitrajul internaţional este mijlocul

principal pentru elaborarea unui drept comercial comun, a unui Lex mercatoria. Arbitrii au această

posibilitatea mai ales dacă li s-a recunoscut puterea de amiables compositeurs, când ar fi dispensaţi

de obligaţia de a se referi la un anumit sistem de drept. În asemenea situaţie, se consideră, că arbitrii

pot să înlăture dispoziţiile din legile naţionale aplicabile, dacă sunt considerate necorespunzătoare

speţei în cauză, ori să le adapteze raportului respectiv sau, în sfârşit să ia în considerare un drept

corporativ, adică un drept comercial comun.

3) Arbitrajul internaţional poate fi de drept ori în echitate. În prima situaţie arbitrii trebuie să

soluţioneze litigiul după normele juridice ca orice judecător, să aplice normele juridice în speţa cu

care au fost sesizaţi. Acest arbitraj se numeşte de drept sau de jure. În cea de-a doua situaţie, arbitrii

soluţionează litigiul după principiile de echitate ex aequitate ori ex aequo et bono, şi nu după

normele juridice. Se spune că arbitrii soluţionează litigiul în calitate de amiables compositeurs.

Uneori acest arbitraj este înţeles în sensul ca arbitrii sunt autorizaţi să înlocuiască dispoziţiile

facultative din legea contractului cu uzanţe comerciale internaţionale95. În alte cazuri, asemenea

arbitraj este înţeles în sensul că arbitrii sunt dispensaţi de a se referi la legi naţionale, şi numai la

uzanţe ale comerţului internaţional, la reguli de valoare internaţională. Se consideră că arbitrii pot să

hotărască în afara dreptului şi chiar cu violarea legilor. Puterea arbitrilor de a aplica uzanţele

comerciale este mai mare în cazul arbitrajului în echitate decât în cazul celui de drept.

93 P.J.Van Ommeren. Réflexions sur le role de l'arbitrage internaţional, în „Revue de l'arbitrage”nr.2/1972r p.p.44-45; Y. Loussouarn şi J.D.Bredin. Droit du commerce international, Paris, 1969, p.45.94 Y. Loussouarn şi J.D.Bredin. Droit du commerce international, Paris, 1969, p.43, Ion P. Filipescu. Drept internaţional privat. Bucureşti: Actami, 1999, p. 71. .95 I.Rucăreanu, B.Ştefănescu, Dreptul comerţului internaţional, editat de „Revista economică”, 1976, p.p.31-32.

42

4) Un aspect deosebit în ce priveşte legătura dintre arbitrajul internaţional şi uzanţele

comerciale se găseşte în teza care consideră că acestea din urmă formează un sistem de norme

alături de sistemele de drept ale statelor şi sunt competente ca şi normele sistemelor de drept96. În

această părere se consideră că dacă un anumit raport juridic nu este localizat într-un sistem de drept,

în sensul de a avea o legătură cu acesta, atunci din clauza compromisorie a părţilor care atribuie

competenţa pentru soluţionarea litigiului unui arbitraj internaţional rezultă localizarea raportului

juridic cu uzanţele comerciale internaţionale. În consecinţă, arbitrii ar urma să soluţioneze litigiul în

conformitate cu uzanţele comerciale internaţionale. După cum alegerea de către părţi a competenţei

instanţelor unui stat poate constitui un indiciu de localizare la sistemul de drept al acelui stat, tot aşa

atribuirea competenţei unui arbitraj internaţional înseamnă, în lipsa unei localizări cu un sistem de

drept, că uzanţele internaţionale devin aplicabile, în temeiul voinţei tacite a părţilor. Dar chiar dacă

ar fi aplicabilă o lege naţională, mai trebuie avute în vedere următoarele: a) în măsura în care

dispoziţiile legii nu sunt suficiente pentru determinarea regimului juridic al contractului se aplică în

completare uzanţele comerciale, dar nu în temeiul dispoziţiilor acelei legi, deoarece uzanţele

comerciale se aplică alături de legile naţionale, deci ele au o vocaţie subsidiară, alături de lege, de a

se aplica raportului judiciar; b) unele aspecte ale raportului juridic sunt strâns legate de uzanţele

comerciale, astfel că acestea sunt aplicate, nu cu titlul subsidiar, ci împreună cu dispoziţiile legii

respective; c) în anumite privinţe, uzanţele comerciale chiar se substituie normelor legii aplicabile

în temeiul unei ordini publice în comerţul internaţional, asemănătoare aceleia din dreptul

internaţional privat. Rezultă ca, în aceasta opinie, uzanţele comerciale constituie legea forului, adică

a arbitrajului internaţional, şi se aplică în această calitate, în diferite situaţii menţionate, ceea ce

înseamnă că ele au un statut de favoare în comparaţie cu dispoziţiile din sistemele de drept

aplicabile. În această părere arbitrajul internaţional aplică uzanţele comerciale într-o măsură mare.97

Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare comercială internaţională de

mărfuri din 1980 prevede, cum a fost menţionat mai sus, că părţile sunt legate prin uzanţele la care

au consimţit, iar Legea uniformă asupra vânzării internaţionale de bunuri mobile corporale, semnată

la Haga în 1964, prevede că părţile sunt legate de uzanţele la care s-au referit, expres sau tacit.

Legea Republicii Moldova asupra vânzării de mărfuri din 1994 prevede că un contract se

interpretează prin identificarea intenţiilor fiecărei părţi şi prin scopul urmărit în contract, ţinându-se

cont de comportamentul părţilor, de practica comercială, de uzanţele şi obiceiurile din operaţiunile

de afaceri. Astfel, aplicarea dreptului nostru, ca lege a unui contract (lex contractus), poate însemna,

în aceste condiţii, considerarea uzanţei drept un izvor de drept98. Însă în practică este greu de dat un

96 Y Derains. Le statut de usages du commerce internaţional devant les jurisdiction arbitrales în „Revue de l’arbitrage” nr. 3/1973, p. 122 şi urm.97 Ion P. Filipescu. Drept internaţional privat. Bucureşti: Actami, 1999, p.p. 65-73.98 În acest sens vezi art. 7 alin. 2 al Legii Republicii Moldova cu privire la judecata arbitrală (arbitraj) din 31 mai 1994.

43

exemplu de uzanţă comercială care se aplică permanent în Republica Moldova. Cel mai frecvent

utilizate sunt Regulile INCOTERMS 200099, elaborate de Camera Internaţională de Comerţ din

Paris.100

Uzanţe comerciale standardizate. Regulile Incoterms.

Regulile Incoterms au fost elaborate sub egida Camerei Inter naţionale de Comerţ din Paris.

Ele pot să fie luate în considerare în cazul contractelor de vânzare internaţională de mărfuri. În

situaţia în care părţile doresc ca Incoterms să-şi afle aplicarea apare necesar ca ele să se refere, în

contract, la termenul pe care l-au ales şi să arate, totodată, ediţia pe care au avut-o în vedere,

termenii Incoterms putând să fie diferiţi, de la o ediţie la alta.

Părţile contractante au libertatea să aducă modificări sau completări conţinutului termenului

pe care l-au indicat.

Incoterms reglementează exclusiv raporturile dintre vânzător şi cumpărător.

Astfel, regulile Incoterms privesc, în principal, aspecte legate de livrarea mărfurilor,

transferul riscurilor de la vânzător la cumpărător, repartizarea cheltuielilor între partenerii

contractuali, încheierea unor contracte subsecvente de transport şi de asigurare a mărfii, îndeplinirea

formalităţilor pentru export şi import, ambalararea şi marcarea mărfurilor.

Precizăm însă, că nu fiecare termen acoperă toate domeniile enumerate.

Incoterms nu au drept obiect problemele referitoare la cantitatea, calitatea şi preţul

mărfurilor, transmiterea dreptului de proprietate între părţi, rezilierea contractului de vânzare,

soluţionarea unui eventual litigiu între părţi.

Reguli şi uzanţe uniforme în comerţul internaţional – INCOTERMS 2000.

Sunt reguli publicate de Camera Internaţionala de Comerţ de la Paris (Intrernational

Chamber of Commerce-ICC) in mai multe etape — 1936, 1953, 1967, 1976, 1980, 1990, 2000 — şi

se referă la interpretarea uniformă a obligaţiilor vânzătorului şi cumpărătorului privind derularea

contractului de vânzare internaţionala referitor la livrarea mărfurilor, repartiţia cheltuielilor,

transferul riscurilor şi formalităţile documentare privind trecerea mărfurilor de la vânzător la

cumpărător.

I. Categoria "E" — vânzătorul pune marfa în propriile depozite la dispoziţia cumpărătorului:

EXW (Ex Works) — Franco uzina: este condiţia de livrare cea mai comodă pentru vânzător

care trebuie să pună marfa ambalată la dispoziţia cumpărătorului, care este obligat să o încarce pe

cheltuiala si riscul sau. Variante : Ex Warehouse, Ex Mill, Ex Plantation etc.

II. Categoria "F" — transportul principal nu este plătit de către vânzător, care remite marfa

unui transportator desemnat:

99 Internaţional Rules for the Interpretation of Trade Terms - Reguli Internaţionale pentru Interpretarea Uzanţelor Comerciale.100 Victor Băieşu, Ion Căpăţină. Drept internaţional privat. Note de curs. Chişinău, Garuda-Art, 2000, p. 41.

44

FCA (Free Carrier) — Franco la cărăuş: marfa, după ce a fost vânduta este predata de

exportator primului cărăuş, numit de cumpărător, la locul convenit. Indicat este să se stipuleze în

contract obligaţia vânzătorului de a încărca şi stivui marfa în containere în mijlocul de transport pe

cheltuiala sa, rămânând în sarcina cumpărătorului cheltuielile cu transportul şi de descărcare.

FAS (Free Alongside Ship) — Franco de-a lungul navei: se poate utiliza numai în cazul

transporturilor maritime si fluviale, cumpărătorul angajează nava, iar vânzătorul aduce marfa în port

şi o plasează pe chei de-a lungul navei.

FOB (Free on Board) — Franco la bord: transferul de la vânzător la cumpărător al mărfii,

cheltuielilor, formalităţilor si riscului se face in momentul când marfa a trecut balustrada (copastia)

vasului.

III. Categoria "C" — transportul principal este plătit de către vânzător, care suporta

cheltuielile dar nu si riscurile pe timpul transportului:

CFR (Cost and Freight) — Cost si navlu: vânzătorul angajează nava, o încarcă şi o duce în

portul de destinaţie convenit.

CIF (Cost Insurance and Freight) — Cost, asigurare si navlu: pe lângă CFR vânzătorul are

obligaţia sa procure pentru cumpărător, pe contul acestuia din urmă, un contract de asigurare

împotriva riscurilor maritime de avariere sau de pierdere a mărfii in timpul transportului.

CPT (Carriage Paid To) — Transport plătit pana la: vânzătorul plăteşte transportul până la

destinaţie. Condiţia poate fi utilizata pentru toate felurile de transport.

CIP (Carriage and Insurance Paid To) — Transport şi asigurare plătite până la: pe lângă

CPT vânzătorul asigură marfa, în numele şi pe contul cumpărătorului, contra riscurilor minime de

avariere şi pierdere.

IV. Categoria "D" — vânzătorul suporta toate cheltuielile şi riscurile pentru livrarea mărfii

la locul de destinaţie convenit:

ţDAF (Delivered at Frontier) — Livrat la frontiera: vânzătorul pune marfa la dispoziţia

cumpărătorului la frontiera convenita si îndeplineşte formalităţile de vămuire la import.

DES (Delivered Ex Ship) — Livrat franco nava: vânzătorul suportă cheltuielile şi riscurile

aducerii mărfii în portul de destinaţie, punând-o la dispoziţia cumpărătorului la bordul navei,

nevămuită pentru import.

DEQ (Delivered Ex Quay) — Livrat franco chei: pe lângă DES, vânzătorul plăteşte vama în

ţara cumpărătorului.

DDU (Delivered Duty Unpaid) — Livrat vama neplătită: vânzătorul nu plăteşte vama şi

celelalte taxe din ţara cumpărătorului

DDP (Delivered Duty Paid) — Livrat vama plătită: vânzătorul plăteşte toate taxele şi

riscurile care intervin, ducând marfa la destinaţie.

45

Noutăţile aduse de INCOTERMS 2000:

FCA: modificările privind obligaţiile de încărcare si de descărcare - apare ca o obligaţie de

specificare a unui loc. Anterior, specificarea unui loc nu era o obligaţie ci doar o obişnuinţa.

EXW. Pentru acest termen se face recomandarea:

Termenul nu trebuie utilizat atunci când cumpărătorul nu poate efectua direct sau indirect

formalităţile la export. În asemenea cazuri trebuie utilizat termenul FCA sub rezerva că vânzătorul

accepta să încarce marfa pe cheltuielile si riscul său.

FAS beneficiază de aceeaşi precizare;

Termenul FAS impune vânzătorului obligaţia de suporta cheltuielile de export. Este vorba

de o soluţie total diferită faţa de versiunile anterioare când acestea reveneau cumpărătorului.

Termenul FAS este utilizat exclusiv pentru transportul pe mare sau pe căi navigabile interioare.

FOB cunoaşte şi el o menţiune:

Daca părţile nu înţeleg că marfa este livrată la momentul în care trece peste balustrada

vasului, termenul FCA trebuie utilizat.

Regulile INTERCOMS se incorporează în contract printr-o simplă referire la clauza aleasă

de părţi Ex.: C.I.F. (COST INSURANCE AND FREIGHT) (cost, asigurare şi navlu) – conform

INCOTERMS 2000. Pentru a aprecia cât mai corect rolul pe care îl au uzanţele în comerţul

internaţional se pot face urătoarele observaţii:

a) este firesc ca legislaţiile să rămană în urma schimburilor rapide din viaţa economică

internă şi internaţională; în aceste condiţii este posibil ca anumite lacune să fie acoperite de aceste

uzanţe, care au o mai mare capacitate de adaptare.

b) pe de altă parte, legile interne ale statelor nu sunt întotdeauna adecvate relaţiilor

comerţului internaţional, pe când uzanţele fiind consecinţa activităţii comercianţilor, a repetării unor

acte şi fapte răspund în mod adecvat acestor realităţi.

c) un alt aspect al aplicării uzanţelor îl reprezintă cazul în care este imposibil să se găsească

o legătură intre contract şi o anumită lege naţională, sau atunci când părţile stipulează în contract

clauza „conform uzurilor comerciale internaţionale”.

46

3.2 Uzanţele comerciale internaţionale în dreptul naţional

Aplicarea uzanţelor comerciale în dreptul naţional îşi are temeiul în primul rând, în

prevederile unor convenţii internaţionale la care Republica Moldova este parte. Astfel, Convenţia

europeană de arbitraj comercial internaţional (Geneva, 1961), precizează, în art. VII al.2, că pentru

determinarea legii aplicabile fondului litigiului, „arbitrii vor ţine seama de stipulaţiile contractului şi

de uzanţele comerciale. De asemenea, Convenţia de la Viena (1980) prevede că „Părţile sunt legate

prin uzanţele la care ele au consimţit şi de obişnuinţele care s-au stabilit între ele. În afară de

convenţia contrară a părţilor, acestea sunt considerate că s-au referit în mod tacit în contract şi

pentru formarea sa, la orice uzanţă pe care o cunoşteau sau ar fi trebuit să o cunoască şi care, în

comerţul internaţional, este larg cunoscută şi în mod repetat respectată de către părţile la contracte

de acelaşi tip în ramura comercială avută în vedere” (art.9).

În dreptul intern, o referire specială la uzanţe este făcută în Regulamentul Curţii de Arbitraj

Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a Republicii Moldova, care, în

art. 27 al. 2, prevede că „Decizia despre dreptul aplicabil trebuie luată în conformitate cu

circumstanţele derulării raportului juridic litigios şi să ţină cont de cutumele şi uzanţele comerciale

şi de practica arbitrală internaţională în domeniu.”

Exemple din practica arbitrală de comerţ internaţional. Prezentăm în continuare câteva

speţe din practica arbitrală în care uzanţele comerciale au fost aplicate.

Astfel, într-un caz s-a pus problema interpretării expresiei „The penalty is free from the

value of the damage”, pe care părţile au folosit-o în contractul lor.

Reclamanta cumpărătoare a susţinut că această expresie trebuie înţeleasă în sensul ca

penalitatea este separată de valoarea daunelor pe care le-a suferit ca urmare a întârzierii celeilalte

părţi în livrarea mărfurilor. În această interpretare, ar rezulta că penalitatea de întârziere prevăzută

în contract – şi la care această expresie se referă – are caracterul unei amenzi civile care,

neurmărind compensarea prejudiciului, ar putea fi deci cumulata cu daunele.

Într-o altă interpretare, expresia poate fi înţeleasă în sensul că penalitatea este independentă

de cuantumul daunelor, astfel că, indiferent de cuantumul real al daunelor provocate prin întârzierea

în livrare, debitorul urmează a fi obligat la plata penalităţii convenţionale.

Completul de arbitraj a statuat în sensul că cea de-a doua interpretare este corectă, ea fiind în

concordanţă cu finalitatea pe care în mod uzual o are clauza penală. Într-adevăr, în cazul în care

părţile au determinat în contract o penalitate convenţională (clauză penală), funcţia ei uzuală

este compensatorie - de determinare anticipată a cuantumului daunelor pe care partea care a

întârziat în livrare le datorează celeilalte părţi - iar nu exclusiv sancţionatorie şi deci cumularea ei cu

daunele nu este posibilă, în speţă.101

101 Vezi, Hot. C.A.B. nr.5/7 februarie 1973, citată de T.R.Popescu, Corneliu Bîrsan, în Dreptul comerţului internaţional, vol.IV, Arbitrajul comercial internaţional, T.U.B. 1983, p.289-291 şi în Rep.C.A.B., 1982, p.22.

47

Organul arbitrai a reţinut că, în conformitate cu uzanţele întocmirea proiectului de

contract de vânzare-cumpărare cade în sarcina vânzătorului - aşa cum s-a procedat, de altfel, şi în

speţă - şi, în consecinţă, existenţa unei neconcordanţe între exemplarele de contract rămase la

vânzător şi cele aflate în mâna cumpărătorului este imputabilă exclusiv vânzătorului. Cu alte

cuvinte, cumpărătorul nu poate fi obligat să se conformeze altor clauze decât cele înscrise pe

exemplarul său de contract, care a fost materialmente întocmit de vânzător şi numai prin omisiunea

acestuia din urmă diferă de cele pe care el şi le-a reţinut.102

De asemenea, s-a considerat că obligaţia vânzătorului de a aplica etichete corespunzătoare

pe perechile de încălţăminte destinate exportului, prevăzută expres în contractul de livrare, implică,

totodată, potrivit uzanţelor, obligaţia acestuia de a eticheta în acelaşi mod cutiile care conţin

încălţămintea.

Într-o speţă s-a arătat ca, prin raportare la uzanţele firmelor specializate în comerţul exterior

cu animale vii, prezentarea delegaţilor cumpărătorului în staţia de expediere numai cu un timp scurt

(1 oră) înainte de sfârşitul zilei de încărcare în vagoanele de cale ferată a animalelor care fac

obiectul vânzării trebuie considerată ca tardivă, chiar dacă în contract nu s-a prevăzut ziua şi ora

sosirii delegaţilor, dar s-a prevăzut obligaţia cumpărătorului de a asigura preluarea mărfii în timp.

În consecinţă, cumpărătorul culpabil este obligat să suporte locaţiile plătite căii ferate pentru

întârzierea în plecarea trenului special.103

Potrivit uzanţelor, dacă există neînţelegeri cu privire la calitatea mărfurilor, acestea trebuie

păstrate de cumpărător, pentru a se putea efectua noi verificări. Dacă însă cumpărătorul înstrăinează

marfa respectivă, el înlătură posibilitatea de a se controla veridicitatea reclamaţiei sale, aşa încât o

asemenea reclamaţie nu mai poate fi luată în considerare de organul arbitral.104

Fiind un element de fapt (ca orice clauză contractuală), uzanţele convenţionale pot fi probate

de partea care le invocă, prin orice mijloc de probă.

În practica arbitrală naţională de comerţ exterior unul din mijloacele utilizate pentru

dovedirea uzanţelor este expertiza, efectuată de persoane cu înaltă calificare în domeniul respectiv

de activitate comercială.

În cazul în care uzanţele sunt codificate, proba se face cu ajutorul documentului (culegere de

reguli, condiţii generale, contracte tip etc.) în care sunt menţionate. Sunt frecvente cazurile în care

firmele naţionale cu activitate importantă de comerţ exterior întocmesc condiţii generale, contracte-

tip sau alte forme juridice similare, prin care fixează principalele clauze care apar în mod constant

în practica activităţii lor comerciale.

102 Hot.C.A.B. nr. 16/31 martie 1973, citată de T.R.Popescu, C.Bîrsan, op.cit, p.29l-293 şi în Rep. C.A.B., 1982, p.23.103 Hot. C.A.B. nr.95/19 martie 1979, în Rep.CA.B., 1982, p.33.104 Hot.C.A.B. nr.7/10 ianuarie 1983, în Rep.CA.B., 1987, p.19.

48

Încheiere.

Toate soluţiile conflictualiste decantate în istoria omenirii începând cu secolul al XIII-lea,

dar şi reglementările anterioare, contemporane cu primele forme de structurare a colectivităţilor

umane şi conturarea distincţiei dintre membru al comunităţii şi străin, au fost întotdeauna expresia

gradului de dezvoltare socială, economică şi politică, a posibilităţii de prefigurare şi propulsare a

intereselor în viitor, pe baze din ce în ce mai solide de obţinere a unor mecanisme din ce în ce mai

eficiente de control şi previziune a vieţii.

Toate soluţiile conflictualiste nu sunt altceva decât haina juridică cea mai fericită găsită la

un moment dat de către fiecare legiuitor statal pentru a-şi putea asigura realizarea propriilor

interese, pentru a permite dezvoltarea pe termen lung.

Chiar şi tendinţele actuale de reglementare într-o proporţie crescută a raporturilor juridice cu

element de extraneitate prin norme de aplicare imediată reprezintă tot o expresie a capacităţii

statului de a-şi exprima puterea şi interesele pe plan intern şi internaţional.

Dreptul internaţional privat are atât izvoare interne, cât şi izvoare internaţionale, ceea ce

constituie o particularitate a acestei ramuri de drept. Dualismul izvoarelor se explica prin aceea ca

obiectul dreptului internaţional privat, spre deosebire de dreptul internaţional public, îl formează

raporturile juridice cu element de extraneitate care se stabilesc intre persoane fizice sau/şi juridice.

Faptul ca un raport juridic cu element de extraneitate este susceptibil de a fi reglementate de

legile a doua sau mai multe state explica apariţia izvoarelor internaţionale, pe care le numim generic

– convenţii internaţionale, bi- şi multilaterale.

Un rol important în relaţiile economice internaţionale îl ocupă uzanţele internaţionale.

Uzanţele internaţionale reprezintă o anumită conduită a părţilor care nu se naşte dintr-un act ori

operaţiune izolată, ci este rezultatul unei atitudini exprimate expres ori tacit, constant şi ca ceva

obişnuit” o perioadă de timp, mai mare sau mai mică, cu caracter general sau numai într-un sector

de activitate.

Uzanţa internaţională presupune o anumită practică, regulă de conduită, aplicată o perioadă

de timp, de un anumit număr de parteneri, comportare care poate să difere de la o categorie de

parteneri la alta sau chiar în privinţa fiecărei categorii în raport de diferite elemente.

În urma investigaţiilor exercitate în lucrare noi putem concluziona că clasificarea uzanţelor

internaţionale după criteriul caracterului lor (forţei juridice) este esenţială, deoarece forţa juridică a

uzanţelor constituie un element definitoriu al uzanţelor. În funcţie de acest criteriu, uzanţele pot fi

normative (legale, de drept), şi convenţionale.

Asemănări şi deosebiri între uzanţele normative şi convenţionale:

49

1. Atât uzanţele normative, cât şi cele convenţionale au un caracter de generalitate, de

continuitate şi repetabilitate, fiind aplicate de părţi în raporturile lor contractuale de comerţ exterior.

2. Uzanţele normative şi convenţionale vizează un obiectiv comun: facilitarea

raporturilor contractuale, încheierea şi derularea contractelor de comerţ exterior cu o eficienţă

sporită, ceea ce explică aplicarea lor frecventă în relaţiile de comerţ internaţional.

3. Între uzanţele comerciale normative şi cele convenţionale există deosebiri, în primul

rând în privinţa forţei lor juridice. Astfel, în timp ce uzanţele normative ţin de domeniul legii, având

aceeaşi forţă juridică pe care o are legea, uzanţele convenţionale ţin de domeniul contractului, fiind

expresia acordului de voinţă al părţilor. În consecinţă, dacă uzanţa normativă trebuie aplicată în

virtutea comandamentului legii, uzanţa convenţională poate fi inclusă în contract prin voinţa părţilor

sau poate fi înlăturată din contract prin acelaşi act de voinţă ori prin introducerea altei uzanţe, de

asemenea la libera alegere a părţilor. Aşadar, dacă uzanţele normative se aplică automat, prin

autoritatea legii, uzanţele convenţionale sunt la latitudinea părţilor, care - în virtutea libertăţii

contractuale - pot să le includă în contract printr-un acord de voinţă expres, tacit sau prezumat sau -

pe aceeaşi cale - să evite aplicarea lor la încheierea sau derularea contractului.

4. Uzanţele normative au un caracter pronunţat de colectivitate. Ele sunt luate în

considerare de un număr nedeterminat de subiecţi de drept. În schimb, uzanţele convenţionale sunt

avute în vedere de un număr restrâns de subiecţi de drept.

5. Sub aspectul probei, uzanţele normative nu trebuie să fie dovedite de partea care le

invocă. Uzanţele convenţionale trebuie să fie însă probate de partea interesată.

Privite în general, uzanţele se bucură de o aplicare relativ frecventă în comerţul

internaţional.

Rolul lor se justifică prin cel puţin următoarele două considerente:

a) în primul rând, aspectele multiple şi foarte variate pe care le prezintă relaţiile comerciale

internaţionale în zilele noastre, ca şi dinamica lor rapidă fac ca reglementările naţionale şi

convenţiile internaţionale - chiar şi cele special elaborate pentru a reglementa raporturi juridice din

comerţul internaţional - să nu poată acoperi toate situaţiile litigioase care apar între participanţii la

aceste relaţii. De asemenea, deseori nici părţile contractante nu pot să prevadă în contract toate

ipotezele pe care practica le poate ridica în faţa lor, iar în unele cazuri ele nici nu doresc acest lucru,

tocmai pentru a lăsa un câmp deschis de aplicare uzanţelor comerciale.

Uzanţele, ca expresia cea mai directă a activităţii participanţilor la comerţul internaţional, au

o mai mare capacitate de a se adapta noilor conjuncturi apărute în diferitele domenii ale comerţului,

rolul lor fiind, tocmai acela de a colmata lacunele legislative şi contractuale.

b) În al doilea rând, marea majoritate a normelor cuprinse în sistemele de drept naţionale şi

aplicabile în comerţul internaţional nu sunt edictate pentru a reglementa în mod special raporturile

50

juridice care apar în acest domeniu de activitate ci sunt reglementări de drept comun, nu întotdeauna

perfect adaptate particularităţilor pe care le prezintă comerţul internaţional.

Particularizarea acestor reglementări în funcţie de specificul relaţiilor comerciale

internaţionale se face, printre altele, şi prin uzanţele comerciale care, dat fiind însăşi natura lor, au

un avansat caracter de profesionalitate şi specificitate.

Prin faptul că, de regulă, vin să umple lacunele care apar în legislaţia comercială - naţională

şi internaţională - sau să particularizeze unele dispoziţii legale generale la specificul relaţiilor

comerciale internaţionale, aşa cum am arătat, uzanţele consacră anumite soluţii uniforme la nivelul

sistemelor de drept naţionale. În acest fel, uzanţele comerciale internaţionale, în ansamblul

lor, îndeplinesc un rol de uniformizare specifică a dreptului comerţului internaţional. Privite sub

acest aspect, uzanţele comerciale internaţionale formează conţinutul principal, nucleul legii proprii

a comerţului (lex mercatoria), care este de regulă definită ca fiind ansamblul de principii generale şi

norme cutumiare create spontan sau elaborate de comercianţii înşişi în cadrul comerţului

internaţional, rară referire directă la un sistem de drept naţional.

51

Bibliografie

Actele normative:

1. Constituţia RM, adoptată la 29 iulie 1994, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.1 din

12.08.1994.

2. Codul civil al RM. nr. 1107-XV de la 6 iunie 2002 Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

— 2002.— Nr. 82-86 din 22 iunie, a fost pus în aplicare la 14 iunie 2003.

3. Regulamentul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi

Industrie a Republicii Moldova din 13.07.2001, Monitorul Oficial nr.131-132/314, 2001.

4. Convenţia cu privire la legea aplicabilă contractelor de vânzare internaţională de

mărfuri (Haga, 1986), ratificată de R.Moldova la 26.09.1997, nefiind în vigoare pe motivul

neratificării acesteia de către 5 state semnatare.

5. Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale (Haga,

1993), Republica Moldova a aderat la această convenţie prin Hotărârea Parlamentului

nr.1468-XlV din 29.01.1998.

6. Convenţia cu privire la drepturile copilului (New York, 1989) Republica Moldova a aderat

la această convenţie prin Hotărârea Parlamentului nr.408-XII din 12.12.1990. ;

7. Convenţia de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor ratificată de Republica

Moldova la 4.08.1992, în vigoare din 25.02.1993.

8. Convenţia europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei (Stras-

bourg, 1975), Republica Moldova a aderat la această convenţie prin Legea nr.722-XV din

7.12.2001.

9. Convenţia europeană privind arbitrajul comercial internaţional (Geneva, 1961), ratificată de

Republica Moldova la 29.09.1997, Monitorul Oficial nr.67-68, 1997.

10. Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri (Viena,

1980), ratificată de R.Moldova ia 12.05.1994, în vigoare din 3.11.1994.

11. Convenţia privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma, 1980) .

12. Convenţia privind procedura civilă (Haga, 1954), Republica Moldova a aderat la această

convenţie prin Legea nr.1136-Xll din 4.08.1992.

13. Convenţia privind recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine (New York,

1958), ratificată de Republica Moldova la 10.07.1998, în vigoare din 17.12.1998.

14. Convenţia privind statutul refugiaţilor (Geneva, 1951) şi Protocolul privind statutul refu-

giaţilor (New York, 1967), Republica Moldova a aderat la acestea prin Legea nr.677-XV din

23.11.2001.

15. Convenţie ratificată de Republica Moldova la 4.08.1992, în vigoare din 25.02.1993.

52

16. Tratatul între Republica Moldova şi România privind asistenţa juridică în materie civilă şi

penală (Chişinău, 1996), Monitorul Oficial nr.83, 1996.

17. Acord între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul Republicii Italiene privind pro-

movarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor (Roma, 1997), în vigoare din 26.08.2001.

Literatura specială:

18. Avornic, G.H. Teoria generală a dreptului. — Chişinău: Cartier juridic, 2004, 522 p.

19. Babără, Valeriu. Drept internaţional privat. V. I. Chişinău: Elena-V.I., 2007, 148 p.

20. Băieşu, Victor, Căpăţină Ion. Drept Internaţional Privat. Note de curs. Chişinău: Gaurda-

Art, 2000, 326p.

21. Baltag, D.; Guţu A. Teoria generală a dreptului. — C hişinău : Academia de Politie "Stefan

cel Mare", 2002.-335 p.

22. Batiffol, H., Lagarde, P.Droit international prive, Paris, 1971, vol. II., 342 p.

23. Beleiu, Gh. Drept civil român, Ed.”Şansa”, Bucureşti, 1993, 488 p.

24. Bibicescu, Gh. Transportul maritim. Ed. ştiinţifică, Bucureşti 1958, 284 p.

25. Bordea, A. Cutuma în dreptul comerţului internaţional, E. Refacos G.A., 2000, 282 p.

26. Cărpenaru, St. Drept comercial român, Ed. a IV - a, E. All Beck, 2002, 448 p.

27. Costin M.N., Deleanu, S. Dreptul comerţului internaţional, vol. I, Partea generală, E.L.L.,

1994, 552 p.

28. Costin, M.N., Deleanu, S. Dreptul comerţului internaţional, vol. II, Partea specială, E.L.L.,

1995, 680 p.

29. Craiovan, I. Tratat elementar de teoria generală a dreptului. — Bucureşti: All Beck, 2001,

644 p.

30. Dabin, Jean. Théorie générale du droit, Ed. 2, Bruxelles, 1953, 382 p.

31. Deleanu, S. Contractul de comerţ internaţional, E.L.L., 1996, 422 p.

32. Derains, Y. Le statut de usages du commerce internaţional devant les jurisdiction arbitrales

în „Revue de l’arbitrage” nr. 3/1973, p. 122 şi urm.

33. Djuvara, M. Teoria generală a dreptului (Enciclopedie juridică). — Bucureşti. All, 1995,

584 p.

34. Dogaru, I, Dănişor, D. Teoria generală a dreptului. — Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1999,

480 p.

35. Filipescu, I., Jacotă, M. Drept internaţional privat, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti,

1968, 388 p.

36. Filipescu, Ion P. Drept internaţional privat. Bucureşti: Actami, 1999, 576p.

53

37. Filipescu, Ion P., Filipescu, Andrei I. Tratat de drept International Privat. Bucureşti, Univer-

sul Juridic, 2007, 512 p.

38. Geny, F. Methodes d’interpretation et source en droit prive positif. Precede d’une preface de

R. Salleiles. — Paris, 1919, 336 p.

39. Goldman, B. Droit commercial européeen, 1971, 484 p.

40. Goldman, В. Frontiere de droit et lex mercatoria, Archives de la philosophic du droit, 1964,

334 p.

41. Graveson, R.H. Conflict of law. Private Internaţional Law, London, 1974, 266 p.

42. Kahn, Ph. La vente cornmerdale internaţionale, Paris, 1961, 376 p.

43. Kassis, Antoine. Theorie generale des usages du commerce. L.G.D.J., Paris, 1984, 664 p.

44. Loussouarn, Y., Bredin, J.D. Droit du commerce international, Paris, 1969, 310 p.

45. Lunţ L.A. Mejdunarodnoe ciastnoe pravo, Moskva, 566 p.

46. Macovei, Ioan. Instituţii în dreptul comerţului internaţional, Editura Junimea, Iaşi, 1987,

484 p.

47. Mazilu, Dumitru. Drept comerţului internaţional. Principii generale. Bucureşti: Lumina Lex,

1999, 512p.

48. Motica, R., Mihai, Gh. Teoria generală a dreptului. — Bucureşti, All Beck, 2001, 540 p.

49. Negru, B. Teoria generală a statului şi dreptului. — Chişinău: 1999, 482 p.

50. Pop A., Beleiu Gh. Drept civil, Universitatea Bucureşti. 1975, 484 p.

51. Popa, N. Teoria generală a dreptului. — Bucureşti: All Beck, 2002, 596 p.

52. Popescu, D., Harosa, M. Drept internaţional privat, Tratat elementar. Editura Lumina Lex,

Bucuresti, 1999, 602 p.

53. Popescu T.R., Corneliu Bîrsan. Dreptul comerţului internaţional, vol.IV, Arbitrajul comer-

cial internaţional, T.U.B. 1983, 408 p.

54. Popescu, T.R. Dreptul comerţului internaţional, ediţia a doua, E.D.P., 1983, 502 p.

55. Popescu, Tudor R. Dreptul comerţului internaţional, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti,

1976, 498 p.

56. Prescure, Titus, Nicolae, Codrut. Drept internaţional privat. Editura Lumina Lex, 2005, 528

p.

57. Rucăreanu, I. Curs de drept. Elemente de drept civil şi comercial comparat, A.S.E., 1980.

58. Rucăreanu, I. Fundamentarea dreptului comerţului internaţional, in ”Instituţii de drept com-

ercial internaţional”, Ed. Academiei, 1973

59. Rucăreanu, I., Ştefănescu, B. Dreptul comerţului internaţional, editat de ”Revista eco-

nomică”, 1976.

60. Scurtu, Ş. Dreptul comerţului internaţional. E. Universitaria, 2003.

54

61. Sitaru, Dragoş-Alexandru. Drept comerţului internaţional. Tratat. Principii generale. Bu-

cureşti: Lumina Lex, 2004, 888p.

62. Sitaru, Dragoş-Alexandru. Dreptul comerţului internaţional, vol.l, Editura Actami, Bu-

cureşti, 1995, 532 p.

63. Taşcă, M. Izvoarele dreptului privat în Basarabia. – Teza de doctor în ştiinţe juridice. – Ch.:

2005, 218 p.

64. Thaller, Traité élémentare de droit commercial. Paris, 1922, 484 p.

65. Ungureanu, Ernestina. Drept Internaţional privat. Partea I. Iaşi: Cugetarea, 1999, 486 p.

66. Ungureanu,Ovidiu. Manual de drept internaţional privat. Editura Wolterskluwer, 2002, 664

p.

67. Uniform Commercial Code, care se aplică în toate statele federale, cu unele rezerve în Loui-

siana.

68. Van Ommeren, P.J. Réflexions sur le role de l'arbitrage internaţional, în ”Revue de l'arbi-

trage”nr.2/1972r p.40-41.

69. Volcinschi, V., Cojocari, E. Dreptul economic (Dreptul antreprenoriatului). Chişinău: Busi-

ness-Elita, 2006, 426 p.

70. Федоров, Г.К. Теория государства и права. Учебник. Издание 2-е. — Chişinău: 2004,

554 p.

Materialele practicii:

71. Hot. C.A.B. nr.5/7 februarie 1973, citată de T.R.Popescu, Corneliu Bîrsan, în Dreptul com-

erţului internaţional, vol.IV, Arbitrajul comercial internaţional, T.U.B. 1983, p.289-291 şi în

Rep.C.A.B., 1982, p.22.

72. Hot.C.A.B. nr. 16/31 martie 1973, citată de T.R.Popescu, C.Bîrsan, op.cit, p.29l-293 şi în

Rep. C.A.B., 1982, p.23.

73. Hot. C.A.B. nr.95/19 martie 1979, în Rep.CA.B., 1982, p.33.

74. Hot.C.A.B. nr.7/10 ianuarie 1983, în Rep.CA.B., 1987, p.19.

55