Silabus pentru Învăţământul la Distanţă DREPTUL FINANTELOR PUBLICE

CUPRINS I. Informaţii generale.......................................................................................... .. • Date de identificare a cursului............................................................................................... • Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite................................................................................. • Descrierea cursului................................................................................................................. • Organizarea temelor în cadrul cursului............................................................................... • Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs..................................................................

• Materiale bibliografice obligatorii........................................................................................

• Calendarul cursului...............................................................................................................

• Politica de evaluare şi notare...............................................................................................

• Elemente de deontologie academică....................................................................................

• Studenţi cu dizabilităţi.........................................................................................................

• Strategii de studiu recomandate..........................................................................................

II. Suportul de curs..............................................................................................

Modulul I. Notiuni introductive: Finanţele – Finanţele publice: concepte, evoluţie, caracteristici, structură, funcţii; activitatea financiară, organisme implicate, atributii, rol Modulul II. Dreptul finanţelor publice – Dreptul financiar şi Dreptul fiscal: definiţii, caracterizare, izvoare, obiect, locul ocupat în sistemul dreptului, legături cu alte ramuri de drept

Modulul III. Sistemul bugetar: bugetul – concept şi evoluţie, importanţa actuală; bugetul public naţional (caracterizarea generală a principalelor componente ale sistemului bugetar: bugetul statului, bugetul asigurărilor sociale, bugetele locale)

Modulul IV. Procesul bugetar: procedura elaborării proiectului de buget, aprobarea bugetului şi adoptarea Legii bugetare anuale, execuţia bugetară, încheierea exerciţiului bugetar, controlul asupra execuţiei bugetare

Modulul V. Împrumutul public şi Cheltuielile publice – sistemul creditelor, creditul (împrumutul) public, creditul public intern, creditul public extern; caracterizarea şi clasificarea cheltuielilor publice

Modulul VI. Controlul financiar, evaziunea şi frauda fiscală – controlul financiar şi auditul financiar (concepte, forme, procedură), organele de control financiar (caracterizare, atribuţii); evaziunea fiscală şi frauda fiscală: prevenire şi combatere Modulul VII. Finanţele publice locale, Finanţele asigurărilor sociale, Finanţele comunitare: prezentarea aspectelor particulare pe care le prezintă fiecare categorie în parte în raport cu finanţele naţionale

Modulul VIII. Dreptul fiscal – Fiscalitatea şi politica fiscală (concepte, teorii, caracterizare generală); Sistemul veniturilor bugetare: contribuabilii; caracterizarea generală şi clasificarea veniturilor bugetare

Modulul IX. Teoria generală a impozitelor şi taxelor – definiţii, trăsături caracteristice, principii de bază, clasificări, rolul şi funcţiile impozitelor şi taxelor

Modulul X. Regimul juridic actual al impozitelor directe: impozitul pe profit, impozitul pe dividente, impozitarea veniturilor realizate de către persoanele fizice

Modulul XI. Regimul juridic actual al impozitelor indirecte: taxele vamale, accizele, taxa pe valoarea adăugată

Modulul XII. Impozitele şi taxele locale: impozitele locale, taxele locale, taxele de timbru, taxele parafiscale, taxele de mediu (ecologice)

Modulul XIII. Procedura fiscală (partea generală) – consideraţii introductive, competenţa organelor fiscale, actul administrativ fiscal, administrarea probelor în dreptul procedural fiscal Modulul XIV. Procedura fiscală (partea specială) – înregistrarea fiscală a contribuabililor, stabilirea obligaţiilor fiscale, inspecţia fiscală, colectarea creanţelor fiscale, soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva actelor administrativ fiscale

III. Anexe.............................................................................................................. • Bibliografia completă a cursului...................................................................................... • Glosar..................................................................................................................................

I. Informaţii generale • Date de identificare a cursului

Date de contact ale titularului de curs:

Nume: MIRCEA STEFAN MINEA Birou: Cabinet 117, et. 1, Facultatea de Drept, Str. Avram Iancu nr. 11, Cluj-Napoca Telefon: 0264 595504 Fax: 0264 595504 E-mail: msminea@law.ubbcluj.ro

Date de identificare curs şi contact tutori:

DREPTUL FINANTELOR PUBLICE Anul II, Semestrul II Tipul cursului: Obligatoriu Tutore: Cosmin Costas E-mail: ccostas@law.ubbcluj.ro

• Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite Pentru această disciplină, nu există cursuri a căror parcurgere şi promovare să condiţioneze înscrierea la cursul de faţă. Totuşi, li se recomandă cursanţilor o bună cunoaştere a disciplinelor Drept constitutional (1) şi Drept administrativ (2), motiv pentru care li se indică studenţilor reactualizarea informaţiilor în cauză prin (re)parcurgerea unor lucrări precum: I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2007; R. N. Petrescu, Drept administrativ, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009. • Descrierea cursului Cursul este împărţit în două părţi: Drept financiar (I) şi Drept fiscal (II). Partea I este consacrată analizei problematicii finanţelor publice şi abordeaza patru domenii distincte, fiecare avînd particularităţile sale: finanţele naţionale, finanţele locale, finanţele asigurărilor sociale şi finanţele comunitare. Partea a II-a acoperă materia fiscalităţii, abordată dintr-o perspectivă preponderent juridică, şi tratează chestiunile legate de politica fiscală, de fiscalitate şi dreptul fiscal, fiind structurată pe trei părţi: teoria generală a impozitelor şi a taxelor; reglementarea actuală a principalelor impozite şi taxe; procedura fiscală.

• Organizarea temelor în cadrul cursului Temele care formează obiectul cursului sunt cele indicate în modulele prezentate mai sus. Ele sunt astfel ordonate încât permit studenţilor înţelegerea facilă a domeniului pe care în acoperă cursul, întrucât în prima parte sunt prezentate principalele aspecte legate de finanţele publice (evoluţie, construcţie bugetară, categorii de finanţe şi de bugete, precum şi chestiuni conexe: împrumutul public, controlul financiar, evaziunea fiscală), iar în partea a doua sunt analizate principalele surse ale veniturilor bugetare şi prezentate modalităţile de incasare/recuperare a sumelor de bani cuvenite diferitelor componente ale sistemului bugetar.

• Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs Pentru această disciplină, studentul are libertatea de a-şi gestiona singur, fără constrângeri, modalitatea şi timpul de parcurgere a cursului. Sesiunile de consultaţii faţă în faţă, deşi sunt facultative, se organizează şi se tim după un calendar prestabilit.

• Materiale bibliografice obligatorii M. Şt. Minea, C. F. Costaş, Dreptul finanţelor publice, vol. I – Drept financiar şi vol. II – Drept fiscal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011 (lucrarea tratează în întregime cele 14 capitole propuse pentru studiu şi a fundamentat elaborarea acestui silabus). • Calendarul cursului Pregătirea pentru examen presupune urmarea unui calendar al cursului (în ordinea temelor indicate prin cele 14 module prezentate mai sus), prin lecturarea, analizarea şi aprofundarea cunoştinţelor şi informaţiilor cuprinse în Suportul de curs şi în materialele bibliografice recomandate. • Politica de evaluare şi notare La această disciplină, examinarea constă în parcurgerea unei probe scrise, presupunând tratarea a trei subiecte teoretice şi rezolvarea unei speţe. Punctajul alocat fiecărui subiect este indicat în mod vizibil pe foaia de examen. Rezolvarea corectă a subiectelor se afişează la avizierul IDD, la 15 minute după finalizarea examenului.

• Elemente de deontologie academică Utilizarea de materiale bibliografice neautorizate în timpul examenului (a), ca şi recurgerea la mijloace tehnice de consultare a unei atare bibliografii pe durata examinării (utilizarea de instrumente / materiale ce nu sunt admise într-o situaţie de testare, precum casca bluetooth, de exemplu) (b) sau completarea examenului de către o persoană neautorizată (c) constituie fraudă şi se sancţionează cu excluderea studentului din examen, după întocmirea unui proces verbal de constatare a fraudei. Ulterior, exmatricularea studentului poate fi pusă în atenţia Consiliului profesoral al facultăţii. • Studenţi cu dizabilităţi Studenţii afectaţi de dizabilităţi motorii sau intelectuale sunt invitaţi să contacteze titularul de curs la adresa electronică (msminea@law.ubbcluj.ro), pentru a identifica eventuale soluţii în vederea oferirii de şanse egale acestora. • Strategii de studiu recomandate Materia este structurată pe 14 module, corespunzând unui număr de 14 săptămâni (un semestru). Pentru a obţine performanţa maximă, este recomandat un număr minim de 5-6 ore de studiu/săptămână pentru parcurgerea suportului de curs. O strategie optimă de studiu

include 5 etape (I. Lectura de familiarizare; II. Lectura de aprofundare; III. Memorarea datelor esenţiale; IV. Recapitularea extinsă; V. Recapitularea schemei logice a modulului).

II. Suportul de curs

CAPITOLUL I

DREPTUL FINANŢELOR PUBLICE ÎN SISTEMUL DREPTULUI

§ 1. Ştiinţa finanţelor publice şi ştiinţa juridică a finanţelor publice 1. În doctrină se susţine cã ştiinţa finanţelor publice “analizeazã şi expune

procedeele care permit colectivitãţilor publice sã-şi îndeplineascã atribuţiile lor cu ajutorul mijloacelor financiare”. Prin urmare, ştiinţa finanţelor publice presupune temeinica cunoaştere a tuturor normelor juridice din domeniu. În literatura noastră juridică se apreciază că ştiinţa dreptului financiar (ştiinţa juridică a finanţelor publice) este ansamblul sistematic al ideilor, teoriilor şi celorlalte cunoştinţe despre reglementările juridice referitoare la componentele structurale ale finanţelor publice

2. Totalitatea normelor juridice care reglementeazã domeniul finanţelor publice formeazã “legislaţia finanţelor publice” sau “dreptul finanţelor publice”. Acesta este alcãtuit din “legislaţia sau dreptul financiar” şi, respectiv, “legislaţia sau dreptul fiscal”. Privitã prin prisma reglementãrilor legale care sunt adoptate în scopul ordonãrii raporturilor sociale din domeniu, ştiinţa juridică a finanţelor publice cuprinde şi analizeazã, la un loc, douã categorii de norme juridice: norme juridice financiare şi norme juridice fiscale, fiecare dintre acestea constituindu-se în câte un grup distinct de norme care au particularităţile lor.

Dreptul financiar este format din totalitatea normelor juridice care reglementeazã relaţiile de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor bãneşti ale statului şi ale instituţiilor publice, destinate satisfacerii nevoilor social-economice ale societãţii; de asemenea, el cuprinde normele juridice prin care este asigurat cadrul legal al altor instituţii importante în domeniu, precum creditul public (împrumutul de stat) şi controlul financiar.

Dreptul fiscal este format din totalitatea normelor juridice care reglementeazã modalitãţile de realizare – la buget – a veniturilor publice (constituirea veniturilor bugetare), primordial prin specificul fiscal al impozitelor şi taxelor, dar şi sub forma altor categorii, precum contribuţiile şi prelevările.

Cele douã categorii de norme juridice: dreptul financiar sau legislaţia financiarã şi dreptul fiscal sau legislaţia fiscalã se aflã într-o legãturã foarte strânsã, chiar într-o interdependenţã, formând împreunã un ansamblu coerent de norme juridice care – asigurând regimul reglementator al raporturilor sociale din domeniul economico-financiar – pot fi corect denumite: dreptul finanţelor publice sau legislaţia finanţelor publice. Aceastã constatare se desprinde din faptul cã ambele categorii de norme juridice sunt menite a asigura reglementarea relaţiilor financiare, potrivit necesitãţilor, conţinutului şi cuprinsului finanţelor publice. Şi cum reglementarea relaţiilor financiare include în egalã mãsurã: constituirea (realizarea/încasarea veniturilor) şi utilizarea fondurilor bugetare al statului (efectuarea cheltuielilor publice), constituirea şi utilizarea fondurilor bãneşti proprii ale regiilor autonome şi ale instituţiilor publice, constituirea şi utilizarea fondului de asigurãri sociale de stat şi a fondului de ajutor de

şomaj, emisiunea monetarã, circulaţia monetarã cu numerar şi fãrã numerar, regimul juridic al valutelor, politica fiscalã a statului, controlul financiar, organizarea şi funcţionarea aparatului financiar, bancar şi de credit, cele douã componente ale dreptului finanţelor publice nu se pot imagina existând separat, ci numai împreunã. Interdependenţa celor douã categorii de norme juridice se explicã, în special, prin natura financiarã comunã a tuturor acestor norme juridice.

3. Ştiinţa dreptului finanţelor publice contribuie la modernizarea şi perfecţionarea continuã a reglementãrilor juridice din acest domeniu atât la nivelul fiecãrui stat în parte, cât şi la nivel comunitar. În acest sens sunt remarcabile legislaţiile naţionale şi dreptul comunitar european vizând aceste domenii importante ale activitãţii social-economice.

În ţara noastrã, în conformitate cu prevederile legislaţiei finanţelor publice, precum şi a celorlalte acte normative incidente în domeniu, ştiinţa dreptului finanţelor publice expune şi analizeazã problematica juridicã privind: sistemul bugetar (bugetul public naţional), teoria şi reglementarea impozitelor şi a taxelor sau altor prelevãri cãtre buget (legislaţia fiscalã), creditul public, controlul financiar etc.

§3. Izvoarele dreptului finanţelor publice 4. În ansamblul normelor juridice care alcãtuiesc dreptul pozitiv normele dreptului

finanţelor publice se disting – prin obiectul propriu şi specific de reglementare – întrucât acestea vizeazã faptele, actele şi operaţiunile care privesc finanţele publice.

Sunt considerate izvoare ale dreptului finanţelor publice actele normative care reglementeazã raporturile juridice incidente în domeniul finanţelor publice.

În funcţie de gradul lor de generalitate, sau ţinând seamã de specificitatea (concreteţea) lor şi izvoarele dreptului finanţelor publice pot fi grupate pe douã categorii şi anume:

A. Izvoare generale sau comune, reprezentate de actele normative al cãror obiect de reglementare excede problematica strictã a finanţelor publice, în sensul cã aria lor de cuprindere acoperã mai multe domenii ale vieţii social-economice (şi, deci, mai multe ramuri de drept), între care – însã – şi pe acela al finanţelor, în general, respectiv al finanţelor publice, în special.

În aceastã categorie de izvoare a dreptului finanţelor publice se distinge – prin importanţa sa – Constituţia României, întrucât legea fundamentalã a ţãrii cuprinde o serie de reglementãri expres consacrate direcţionãrii activitãţilor din domeniul finanţelor publice, precum cele referitoare la elaborarea, aprobarea şi executarea bugetului de stat şi a contului general anual de execuţie bugetarã, controlul execuţiei bugetare, politica fiscalã a statului etc.

Intrã, de asemenea, în categoria izvoarelor comune ale dreptului finanţelor publice toate celelalte acte normative (legi, ordonanţe, hotãrâri guvernamentale etc.) prin care sunt reglementate arii problematice mai vaste, dar care cuprind şi dispoziţii referitoare la finanţele publice, cum sunt, de pildã: Legea nr. 215/2001 privind administraţia publicã localã care vizeazã – prin reglementãrile pe care le conţine – şi aspecte privitoare la raporturile dintre autorităţile publice locale (care gestionează bugetele unitãţilor administrativ-teritoriale) şi organismele din teritoriu ale Ministerului Finanţelor Publice, Legile nr.58/1998 privind activitatea bancarã şi, respectiv, nr. 312/2004 privind Statutul Bãncii Naţionale a României etc.

B. Izvoare speciale sau specifice, adicã acele acte normative prin care se aduc reglementãri exclusiv domeniului finanţelor publice.

În aceastã categorie, pe primul loc se situeazã – în mod evident – Legea finanţelor publice nr.500/2002. Noua lege a finanţelor publice stabileste principiile, cadrul general si procedurile privind formarea, administrarea, angajarea si utilizarea fondurilor publice, precum si responsabilitatile institutiilor publice implicate in procesul bugetar. Prin această reglementare este circumscrisã şi definitã sfera de cuprindere a finanţelor publice în România: activitatea bugetarã constând în elaborarea proiectului de buget, aprobarea şi executarea bugetului public naţional, stabilirea şi perceperea impozitelor, taxelor şi altor prelevãri cu titlu de venituri (publice) bugetare, utilizarea fondurilor bãneşti publice şi controlul modului de folosire a tuturor mijloacelor materiale şi bãneşti aparţinând organelor, instituţiilor şi unitãţilor statului, indiferent de rangul lor de subordonare (centralã sau localã).

Conceputã ca un act normativ general, în care sã se regãseascã cadrul juridic principal de reglementare în materie, Legea finanţelor publice consfinţeşte regulile de bazã ale activitãţii financiare a statului; pe baza acestor reguli au fost sau urmeazã sã mai fie elaborate acte normative cu un conţinut mai concret, completator, prin care sunt sau vor fi reglementate amãnunţit cvasitotalitatea aspectelor privitoare la relaţiile sociale din domeniul finanţelor publice, precum şi a acelora care au doar incidenţã cu respectivul domeniu.

Astfel, în completarea prevederilor generale ale Legii finanţelor publice au fost adoptate acte normative prin care sunt reglementate, sectorial, dar de o manierã detaliatã, diferite activitãţi, acte şi operaţiuni din domeniul finanţelor publice; dintre acestea, cu titlu exemplificativ, enumerãm: Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, Legea nr. 30/1991 privind organizarea şi funcţionarea controlului financiar şi a Gãrzii Financiare, Ordonanţa Guvernului nr. 119/1999 privind auditul intern şi controlul financiar preventiv, Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi a României, Ordonanţa de Urgenţă nr. 64/2007 privind datoria publicã guvernamentală, Legea nr. 241/2005 privind combaterea evaziunii fiscale, Codul fiscal adoptat prin Legea nr.571/2003, Codul de procedură fiscală adoptat prin Ordonanţa Guvernului nr.92/2003, Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, Ordonanţa Guvernului nr. 32/1995 privind timbrul judiciar etc.

5. Este remarcabil faptul că în domeniul economico-financiar în general, dar – mai cu seamă – în acela al finanţelor publice, alături de legi, ordonanţe şi hotărâri guvernamentale sunt incidente (asupra raporturilor sociale specifice) şi o serie de norme juridice cuprinse în ordine ministeriale, norme metodologice sau instrucţiuni, determinându-ne să apreciem că şi aceste acte normative de rang inferior se constituie – în completarea celorlalte – în izvoare ale dreptului finanţelor publice .

§4. Obiectul dreptului finanţelor publice 6. Cunoaşterea reglementãrilor juridice din domeniul finanţelor publice este

deosebit de importantã, dar nu este însã şi suficientã pentru înţelegerea şi interpretarea corectã a complexelor fenomene financiare, care presupun – pe lângã o abordare strict juridicã – analizarea lor atât sub aspect economic, cât şi prin prisma politicii financiare .

Datoritã acestui fapt, pe lângã studierea legislaţiei sau a dreptului finanţelor publice (ca ansamblu de norme juridice prin care se stabilesc şi se autorizeazã mijloacele financiare ale statului şi ale celorlalte colectivitãţi publice) este necesarã – în acelaşi timp – aprofundarea ştiinţei finanţelor publice, care – aşa cum vom încerca în continuare sã demonstrãm – reprezintã acea ramurã distinctã din sistemul dreptului care are ca obiect de studiu prezentarea (expunerea) şi analizarea procedeelor şi mijloacelor

prin intermediul cãrora statul şi/sau colectivitãţile publice îşi pot îndeplini atribuţiile în domeniul finanţelor publice, în vederea satisfacerii într-o cât mai mare mãsurã a trebuinţelor generale ale societãţii.

Sub aspectele sale generale, obiectul dreptului finanţelor publice este determinat prin reglementãrile cuprinse – în principal – în Legea finanţelor publice. În conformitate cu dispoziţiile acestui act normativ dreptul finanţelor publice are ca obiect de reglementare bugetul statului, veniturile bugetare, cheltuieli bugetare, împrumutul de stat (împrumutul public sau creditul public), bugetul asigurãrilor sociale de stat şi finanţele instituţiilor publice .

Având în vedere însã faptul cã Legea finanţelor publice a fost conceputã ca o lege cadru prin care se stabilesc – în cea mai mare parte – principiile cãlãuzitoare ale reglementãrilor din domeniul finanţelor publice, pe baza reglementãrilor generale pe care aceasta le cuprinde au fost adoptate sau urmeazã sã se adopte o serie de alte acte normative prin care se aduc reglementãri concrete diferitelor aspecte (compartimente) ale finanţelor publice, completându-se astfel – sau, mai exact, precizându-se în detaliu – obiectul dreptului finanţelor publice. Astfel, privit prin prisma aspectelor sale specifice, obiectul dreptului finanţelor publice cuprinde – pe lângã cele arãtate mai sus – şi o serie de reglementãri concrete referitoare la bugetele locale, realizarea veniturilor bugetare, evaziunea fiscalã, controlul financiar etc.

Deşi are un obiect de reglementare complex şi variat, dreptul finanţelor publice se prezintã ca un ansamblu coerent şi unitar de norme juridice, întrucât el vizeazã nu orice acte sau operaţiuni financiare, ci numai pe acelea care alcãtuiesc şi circumscriu domeniul finanţelor publice.

§5. Definiţia dreptului finanţelor publice 7. Însemnãtatea reglementãrii juridice a relaţiilor financiare rezultã din faptul cã

finanţele publice sunt destinate a participa direct la dezvoltarea social-economicã a întregii societãţi. Prin intermediul finanţelor publice se asigurã constituirea, repartizarea şi utilizarea cu eficienţã a banului public pentru sporirea producţiei de mãrfuri, dezvoltarea forţelor de producţie, promovarea activitãţii de cercetare ştiinţificã, dezvoltarea învãţãmântului, culturii şi ocrotirii sãnãtãţii, protecţia socialã, protecţia ecologicã etc. Normele juridice care alcătuiesc dreptul finanţelor publice au – ca şi normele aparţinând altor ramuri ale dreptului – un caracter general, impersonal; ele privesc, în principiu, un număr nedeterminat de subiecte de drept şi se aplică în mod repetat în timp, ori de câte ori sunt întrunite condiţiile la care se referă

8. Având în vedere obiectul complex al raporturilor juridice financiare, dreptul finanţelor publice poate fi definit ca fiind ansamblul de norme şi reguli care reglementeazã – în mod complet şi unitar – relaţiile sau raporturile care se stabilesc pentru (sau în legãturã cu) constituirea, repartizarea şi utilizarea fondurilor bãneşti ale statului şi ale colectivitãţilor publice locale, în vederea satisfacerii trebuinţelor generale, cu caracter preponderent social-economice, ale societãţii .

. §6. Raporturile juridice din domeniul finanţelor publice 9. În temeiul normelor juridice adoptate de puterea legislativã sau de cea executivã

relaţiile sociale vizate de aceste norme se transformã în raporturi juridice, raporturi a cãror executare este asiguratã prin aplicarea legii de cãtre autoritatea statalã.

Între raporturile juridice, raporturile care se încheie în domeniul financiar ocupã un loc aparte, datoritã importanţei pe care o au aceste relaţii, ca efect al interesului deosebit pe care îl manifestã societatea faţã de finanţele publice.

Pornind de la aceste elemente, în literatura juridicã s-a arãtat cã “raporturile juridice financiare sunt formate de relaţiile sociale care iau naştere, se modifică şi se sting în procesul constituirii, repartizãrii şi utilizãrii fondurilor bãneşti ale statului şi care sunt reglementate de normele juridice financiare”. Raporturile juridice din domeniul finanţelor publice se disting – faţã de celelalte raporturi specifice altor ramuri de drept – prin unele particularitãţi derivând din specificitatea pe care le-o conferă elementele lor constitutive şi definitorii: subiectele, obiectul şi conţinutul.

A. Relativ la subiectele participante se impun urmãtoarele sublinieri: raporturile juridice din domeniul finanţelor publice se nasc numai în cadrul activitãţii financiare înfãptuite de stat prin organele sale; în cadrul acestor raporturi – întotdeauna – unul dintre subiecte este statul, reprezentat printr-un organ de specialitate care intrã în raportul juridic de pe poziţia de purtãtor al autoritãţii statale; aceastã particularitate creeazã o poziţie de subordonare a tuturor celorlalte subiecte participante, faţã de subiectul purtãtor al autoritãţii de stat .

Datoritã raportului de subordonare dintre subiecte, raporturile juridice din domeniul finanţelor publice se nasc, se modificã şi se sting pe baza manifestãrii unilaterale de voinţã a statului, exercitatã prin forme şi modalităţi specifice prevãzute de normele juridice financiare. În virtutea acestui fapt este, de pildã, posibilã executarea directã a creanţelor fiscale de cãtre organele de stat, fãrã a fi necesarã pronunţarea, în acest sens, a vreunei hotãrâri judecãtoreşti.

Prin urmare, în ceea ce priveşte subiectele raporturilor juridice din domeniul finanţelor publice este caracteristic faptul cã întotdeauna unul dintre subiecţi este statul, reprezentat printr-un organ de specialitate în activitatea financiarã, investit cu atribuţii în procesul de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor bãneşti ale statului.

De cealaltã parte, în calitatea de al doilea subiect al acestor raporturi poate fi o persoanã juridicã sau o persoanã fizicã, respectiv o regie autonomã, societate comercialã (cu capital de stat, mixt ori privat), o instituţie publicã etc. sau orice persoane fizice (cetãţeni români, cetãţeni strãini rezidenţi în România ori cetãţeni strãini nerezidenţi).

Potrivit reglementărilor legale în vigoare, soluţionarea – în primă fază – a litigiilor ivite în legătură cu executarea raporturilor juridice din domeniul finanţelor publice este de competenţa organelor de stat care au şi calitatea de subiecte în respectivele raporturi sau de către organele ierarhic superioare. În cazul când statul este acţionat în justiţie, el este reprezentat fie de Ministerul Finanţelor Publice, fie de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, după caz .

B. Relativ la conţinutul raporturilor juridice din domeniul finanţelor publice trebuie menţionat cã acesta este format din drepturile şi obligaţiile subiectelor participante. El se distinge de conţinutul altor raporturi juridice prin specificitatea pe care i-o conferã obiectul unor astfel de raporturi. Drepturile şi obligaţiile părţilor angrenate în asemenea raporturi juridice sunt specifice fiecărei categorii, astfel că, de exemplu, drepturile şi obligaţiile părţilor dintr-un raport juridic de finanţare bugetară (finanţare de la buget) sunt diferite de acelea dintr-un raport privind realizarea veniturilor bugetare ,de cele privind obligaţiile (cotizaţiile) externe ale statului sau de cele dintr-un raport juridic de credit (împrumut public) .

C. Obiectul raporturilor care se stabilesc în domeniul finanţelor publice este diferit şi variat, el având aceste caracteristici datoritã sferei deosebit de largi şi complexe a finanţelor publice care impune – pe cale de consecinţã – pe de o parte, o abundentã activitate de legiferare şi, pe de altã parte, o mare diversitate de operaţiuni specifice privind activitatea fiscalã, ambele categorii generând o multitudine de raporturi juridice.

Astfel, în mod concret, în prima fazã obiectul raporturilor juridice din domeniul finanţelor publice este format din acţiuni de prognozã şi organizare bugetarã, de creditare, de control financiar, de circulaţie monetarã etc., iar în faza urmãtoare obiectul acestor raporturi îl formeazã plata unor sume de bani la care sunt obligate subiectele participante la raporturile juridice bugetare, de finanţare, fiscale, de asigurãri, etc.

Prin urmare, ţinând seama de sfera lor de cuprindere, raporturile din domeniul finanţelor publice pot fi grupate pe mai multe categorii: raporturi juridice bugetare, raporturi juridice fiscale, raporturi juridice de creditare, raporturi juridice bancare, raporturi juridice de organizare a circulaţiei monetare, raporturi juridice valutare, raporturi juridice de asigurare prin efectul legii, raporturi juridice de control financiar etc.

Aceastã sferã largã de cuprindere a raporturilor juridice din domeniul finanţelor publice se explicã prin consacrarea concepţiei moderne asupra finanţelor, aceea care se bazeazã pe ideea intervenţiei statului în economie în scopul influenţãrii proceselor economice.

§ 7. Locul dreptului finanţelor publice în sistemul dreptului 10. Având în vedere faptul cã sistemul dreptului (reprezentat de ansamblul

normelor juridice în vigoare la un moment dat în fiecare stat) este structurat pe instituţii juridice şi ramuri de drept , precum şi împrejurarea cã cea mai generalã – dar şi importantã – diviziune a dreptului pozitiv grupeazã normele juridice pe douã mari categorii: “dreptul public” şi “dreptul privat”, legislaţia care reglementeazã domeniul finanţelor publice se înscrie în marea categorie de norme juridice care alcãtuiesc “dreptul public”. Constituind ansamblul normelor juridice menite sã permitã colectivitãţilor publice îndeplinirea tuturor atribuţiilor cu ajutorul mijloacelor financiare, finanţele publice sunt subordonate regimului de drept public, prin urmare, dreptul finanţelor publice îşi gãseşte locul – în mod justificat – în categoria normelor de drept public, alãturi de dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul internaţional public .

11. Dreptul finanţelor publice (legislaţia din aceastã materie) se înfãţişeazã ca o ramurã distinctã în sistemul dreptului, aceasta rezultând atât din faptul cã ea are un obiect propriu de reglementare (domeniul finanţelor publice), are izvoare proprii, cât şi datoritã importanţei deosebite pe care o prezintã – sub aspectul asigurãrii condiţiilor de realizare a resurselor financiare – în derularea activitãţilor de interes public .

§8. Legãtura şi delimitarea dreptului finanţelor publice cu/de alte ramuri de

drept 12. Pentru a dovedi existenţa de sine stãtãtoare a unei ramuri de drept este necesar a

se analiza, în primul rând, obiectul reglementãrii (categoria de relaţii sociale specifice), apoi principiile care conferã unitate normelor juridice şi, în fine, metodele specifice, proprii care stau la baza reglementãrii. Este cunoscut faptul cã sistemul dreptului constituie un ansamblu unitar de norme juridice bazat pe principii generale şi obiective

comune, dar cã este un sistem structurat pe ramuri care prezintã unele asemãnãri între ele şi, în acelaşi timp, unele deosebiri datorate domeniilor specifice de reglementare, precum şi diferitelor categorii de relaţii sociale pe care le vizeazã.

13. Astfel, dreptul finanţelor publice se aflã în legãturã cu dreptul constituţional care dezvoltã – între altele – şi principiile din sfera activitãţilor financiare, dar se şi delimiteazã de aceastã ramurã de drept care cuprinde o categorie largã de norme juridice vizând reglementarea raporturilor sociale fundamentale care apar în procesul instaurãrii, menţinerii şi exercitãrii puterii de stat .

14. De asemenea, dreptul finanţelor publice se aflã într-o legãturã strânsã cu dreptul administrativ, legãturã care se evidenţiazã prin compararea raporturilor juridice din ambele ramuri de drept: în ambele categorii de raporturi unul dintre subiecte este întotdeauna statul, reprezentat printr-un organ al sãu; în consecinţã, reglementarea celor douã categorii de raporturi juridice se face prin aceeaşi metodã a subordonãrii pãrţilor raportului juridic; în fine, legãtura strânsã dintre cele douã ramuri de drept se datoreazã faptului cã aparatul financiar al statului face parte din sistemul de organe ale administraţiei de stat. Totodatã, însã, dreptul finanţelor publice se deosebeşte de dreptul administrativ, sau – altfel spus – se delimiteazã de acesta din urmã, prin aceea cã, având ca obiect de reglementare sistemul administraţiei de stat, dreptul administrativ cuprinde norme juridice care vizeazã relaţii sociale distincte faţã de relaţiile financiare.

15. Dacã încercãm sã prezentãm legãtura dreptului finanţelor publice şi cu ramurile dreptului privat, putem exemplifica arãtând cã acesta se apropie într-o oarecare mãsurã de dreptul civil şi/sau dreptul comercial, prin aceea cã şi una şi cealaltã dintre ramurile de drept vizeazã în principal – prin reglementãrile proprii – relaţiile patrimoniale, adicã drepturile şi obligaţiile exprimate în bani sau evaluabile în bani, unele dintre ele regăsindu-se – în termeni specifici – în ambele categorii de raporturi juridice (împrumutul, asigurările obligatorii etc). Cu toate acestea, între dreptul finanţelor publice şi dreptul civil (considerat singur, sau împreunã cu dreptul comercial) existã o serie de deosebiri importante (care ţin de esenţa fiecărei ramuri), dintre care principalele sunt: a) reglementarea raporturilor patrimoniale de cãtre dreptul civil are, de regulă, în vedere principiul egalitãţii juridice a pãrţilor (normele juridice aparţinând acestei ramuri de drept fiind permisive, supletive în majoritatea situaţiilor); prin urmare, în aceste raporturi juridice regula este că nici unul dintre subiecte nu poate sã-şi impună, în mod unilateral, voinţa în faţa celeilalte pãrţi; b) în raporturile juridice din domeniul finanţelor publice întotdeauna unul dintre subiecte este statul, reprezentat printr-un organ al sãu care – fiind investit cu puteri speciale – îşi impune voinţa, dezechilibrând raportul juridic; c) în timp ce marea majoritate a normelor dreptului finanţelor publice sunt de naturã imperativã şi/sau onerativă, în dreptul civil majoritatea normelor juridice au caracter dispozitiv sau supletiv; d) în fine, în vreme ce prin normele dreptului civil sunt reglementate relaţiile bãneşti care se stabilesc în conformitate cu interesele patrimoniale proprii ale persoanelor fizice şi juridice care – în calitate de subiecte de drept – decid de pe poziţii de egalitatea intrarea în raporturile juridice (în afara cazurilor când este antrenată răspunderea civilă delictuală) , dreptul finanţelor publice reglementeazã relaţiile bãneşti ce se stabilesc – de regulă, în mod obligatoriu – în legãturã cu constituirea, repartizarea şi utilizarea fondurilor bãneşti publice .

CAPITOLUL II S I S T E M U L B U G E T A R

§ 1. Bugetul – concept şi evoluţie istorică 16. În general este recunoscut faptul că formarea finanţelor publice reprezintã

rezultatul unui îndelungat proces istoric determinat de evoluţia vieţii sociale, de apariţia proprietãţii şi a claselor sociale, dezvoltarea forţelor de producţie şi a relaţiilor economice. Toate acestea au condus la (şi au impus) crearea unui sistem (şi a unui aparat) de constrângere, în scopul asigurãrii condiţiilor pentru realizarea şi acumularea mijloacelor bãneşti necesare consolidãrii şi întreţinerii statului, în vederea îndeplinirii funcţiilor sale de interes public . Sintetizate şi cuprinse într-un singur concept, toate acestea formează „bugetul”.

Bugetul – analizat ca element distinct şi deosebit de important în structura finanţelor publice – a apărut la începutul perioadei istorice contemporane, determinat de necesitatea lui ca act decizional al veniturilor şi cheltuielilor anuale ale statului şi ca procedeu de corelare a acestora

§2. Bugetului public naţional (sistemul bugetar) 17. Prin reglementarea post-revoluţionară, sistemul bugetar al ţãrii noastre a fost

organizat într-o concepţie nouã, determinatã de trecerea la economia de piaţã. Renunţându-se la formula bugetului unic de stat, care era impusã de planul naţional unic (instrument al centralismului excesiv) s-a introdus o noţiune nouã – aceea de buget public naţional, care cuprinde bugete distincte, aprobate şi executate în condiţii de deplinã autonomie; acestea sunt, potrivit dispoziţiilor art. 1, alin. 1 din Legea nr. 10/1991 bugetul de stat, bugetele locale şi bugetul asigurãrilor sociale de stat Prin Legea finanţelor publice nr. 72/1996 – prin care au fost cuprinse în bugetul public naţional şi bugetele fondurilor speciale – au fost stabilite competenţe precise în legãturã cu elaborarea, aprobarea şi executarea acestor bugete în sarcina Parlamentului, Guvernului, Ministerului Finanţelor Publice, precum şi pentru alte organe de stat sau instituţii publice implicate – direct ori indirect – în aceste operaţiuni (activitãţi). În sfârşit, prin Legea finanţelor publice nr.500/2002, sistemul bugetar din România a fost structurat în aşa fel încât el cuprinde: a) bugetul de stat; b) bugetul asigurarilor sociale de stat; c) bugetele fondurilor speciale; d) bugetul trezoreriei statului; e) bugetele institutiilor publice autonome; f) bugetele institutiilor publice finantate integral sau partial din bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale de stat si bugetele fondurilor speciale, dupa caz; g) bugetele institutiilor publice finantate integral din venituri proprii; h) bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat si ale caror rambursare, dobanzi si alte costuri se asigura din fonduri publice; i) bugetul fondurilor externe nerambursabile; bugetele locale .

18. Bugetul public naţional a fost definit – de-a lungul timpului – în diferite feluri, atât prin actele normative adoptate în materie, cât şi în doctrina clãditã pe reglementãrile, numeroase, aduse cu privire la relaţiile deosebit de complexe care formeazã bugetul de stat şi celelalte componente ale bugetului public (ale fondurilor bãneşti publice).

În literatura noastrã juridicã, bugetul public naţional a fost definit ca fiind “planul financiar al statului prin care sunt prevãzute veniturile şi cheltuielile publice pentru o perioadã determinatã de timp” .

Potrivit reglementării legale în vigoare, veniturile şi cheltuielile sistemului bugetar (bugetul public naţional), cumulate la nivel naţional, alcătuiesc veniturile bugetare totale, respectiv cheltuielile bugetare totale care, după consolidare , prin eliminarea transferurilor dintre bugete, sunt în măsură să evidenţieze dimensiunile efortului financiar public dintr-un an financiar, precum şi starea de echilibru sau de dezechilibru, după caz.

19. Bugetul public naţional (sistemul bugetar) îndeplineşte un rol deosebit de important în procesul complex al distribuirii şi redistribuirii produsului social net în economia naţionalã, pe de o parte, dar şi între stat şi populaţie, pe de altã parte. Bugetul public naţional intervine, de asemenea, în redistribuirea resurselor financiare între sfera productivã şi cea neproductivã, în asigurarea protecţiei sociale, între unele zone ale teritoriului şi chiar în diviziunea internaţionalã a muncii. În acelaşi timp, prin intermediul bugetului se exercitã un control permanent asupra constituirii, repartizãrii şi utilizãrii fondurilor publice, precum şi asupra societãţilor comerciale care au raporturi cu bugetul public naţional.

Importanţa majorã a bugetului de stat în cadrul sistemului finanţelor publice şi – pe un plan mai larg – în acela al relaţiilor economice şi sociale rezultã – pe baza celor arãtate mai sus – din faptul cã: a) bugetul participã în mod direct la îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor statului, el fiind instrumentul esenţial prin intermediul căruia se exercită atribuţiile autorităţilor publice centrale şi locale; b) bugetul asigurã autonomia realã a colectivitãţilor locale constituite în cadrul unitãţilor administrativ-teritoriale; c) bugetul garanteazã realizarea efectivã a protecţiei sociale a unor categorii importante de persoane din rândul populaţiei; d) bugetul asigurã echilibrul financiar, monetar şi valutar al statului; e) bugetul are un însemnat rol stabilizator al economiei naţionale .

§3. Cuprinsul sistemului bugetar român 20. În sistemul bugetar (Bugetul public naţional) al României se cuprind: bugetul

statului; bugetul asigurãrilor sociale de stat şi ale bugetului asigurãrilor pentru şomaj; bugetele fondurilor speciale; bugetul trezoreriei statului; bugetele instituţiilor publice autonome; bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale; bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii; bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri speciale; bugetul fondurilor externe nerambursabile; bugetele locale ale unitãţilor administrativ-teritoriale, care au personalitate juridicã.

Conform împãrţirii administrativ-teritoriale, în ţara noastrã fiecare comunã, oraş, municipiu (sector al capitalei) şi judeţ (respectiv municipiul Bucureşti) întocmeşte un buget propriu, în condiţii de autonomie .

§ 4. Consideraţii generale privind bugetul statului 21. Bugetul de stat cuprinde veniturile centralizate ale statului şi repartizarea lor

pentru înfăptuirea acţiunilor de interes public, concretizate în acoperirea într-o cât mai mare măsură a trebuinţelor comune din domeniile: socio-cultural, al desfăşurării normale a activităţilor instituţiilor publice şi regiilor autonome, al asigurării ordinii publice şi apărării ţării, al menţinerii şi dezvoltării relaţiilor internaţionale etc.

Prin urmare, bugetul nu este un doar un act care emanã de la un organ al autoritãţii de stat, ci este un ansamblu coerent de indicatori de plan, cu caracter aleatoriu, în care

sunt înscrise veniturile şi cheltuielile (cu caracter public) ale statului pentru o perioadã de timp viitoare. Având în vedere acest fapt, în toate ţãrile cu economie de piaţã se considerã cã finanţele publice reprezintã acel domeniu al vieţii social-economice, poate singurul, în care este necesarã o acţiune planificatã, prin care sã se prevadã – într-o manierã precisã – veniturile şi cheltuielile publice )în principal ale statului), pe o perioadã viitoare determinatã, de regulã, pe un an.

Recunoaşterea importanţei bugetului de stat în influenţarea şi stimularea dezvoltãrii economice, precum şi în realizarea reformelor structurale in societãţile cu economii aflate in tranziţie au impus noi principii şi reguli bugetare, cum sunt: principiul repartizãrii transparente a resurselor bugetare prin prezentarea tuturor fondurilor alocate şi a surselor de finanţare; principiul valorificãrii integrale a informaţiilor cuprinse în bugetul public naţional; principiul deplinei coerenţe între elementele bugetului. Aceste principii se regãsesc în legile bugetare anuale din ultimii ani, întreaga construcţie bugetarã având drept scop asigurarea respectãrii Pactului de Stabilitate în perspectiva aderãrii la Uniunea Europeanã.

În condiţiile în care aceste funcţii şi principii se regãsesc în legile bugetare anuale ele nu se mai manifestã ca simple instrumente de reflectare pasivã a situaţiilor economice şi sociale, ci devin adevãrate instrumente juridice, de mare forţã, prin care se pot influenţa şi stimula procesele din economia naţionalã.

22. Cu privire la necesitatea bugetului de stat s-a arãtat, în literatura noastrã juridicã, faptul cã – dacã orice gestiune sau economie privatã trebuie sã se conducã pe baza unui act de echilibrare a cheltuielilor cu veniturile –, atunci cu atât mai mult economia publicã, care nu este un scop în sine, ci un mijloc pentru satisfacerea trebuinţelor colective, reclamã în mod imperios un program care sã prevadã veniturile necesare asigurãrii şi acoperirii nevoilor generale ale societãţii. În scopul realizãrii acestui obiectiv, în cadrul finanţelor publice (gestionate de cãtre stat, în calitatea sa de entitate reprezentativã la nivelul întregii societãţi), ansamblul obligaţiilor pecuniare stabilite în sarcina cetãţenilor, preponderent sub forma impozitelor şi a taxelor, este limitat la necesitãţile impuse de cheltuielile publice tocmai prin intermediul procedeului financiar al bugetului public naţional.

§4. Natura juridicã a bugetului statului 23. Preocupãrile legate de stabilirea naturii juridice a bugetului statului s-au situat

(şi continuã sã se situeze) pe un loc de frunte în literatura juridicã de specialitate, aceasta explicându-se prin importanţa deosebitã pe care o au, în general – oriunde în lume – relaţiile financiare şi, în cadrul lor – în special, relaţiile bugetare. Astfel, cu privire la natura juridicã a bugetului de stat s-au formulat mai multe teorii, exprimându-se opinii diverse, de la caracterizarea lui ca act administrativ sau plan financiar, pânã la considerarea lui ca act legislativ sau lege.

24. În conformitate cu o primã opinie, bugetul de stat este considerat un act administrativ, argumentându-se aceastã susţinere cu aceea cã atât veniturile cât şi cheltuielile bugetare sunt numai evaluãri de ordin financiar pe care le realizeazã – în fapt – agenţii administrativi. Dupã aceastã teorie, bugetul de stat este un act-condiţie pus la dispoziţia agenţilor administrativi de cãtre legiuitor pentru ca – prin intermediul lui – sã se poatã realiza actele juridice prin care se obţin creanţe de la şi în favoarea tezaurului public şi prin care urmeazã a se efectua plata acestor creanţe.

25. Într-o a doua opinie se susţine cã bugetul de stat este un plan financiar şi anume principalul plan financiar cu caracter executoriu al statului, sau, altfel spus, principalul plan financiar anual cu caracter operativ al statului.

26. Potrivit unei alte opinii, bugetul de stat este considerat a fi un act de planificare financiarã care – dupã ce a fost adoptat de cãtre puterea legislativã, printr-o lege emisã în acest scop – dobândeşte natura juridicã specificã de lege.

27. Dupã o a patra teorie, bugetul de stat este – nici mai mult nici mai puţin – o lege propriu-zisã, constituind un adevãrat program de administraţie, o dispoziţie statutarã, o decizie emanatã de la puterea legislativã. Potrivit acestei pãreri, în conformitate cu principiul potrivit cãruia orice act care îmbracã forma legalã este o normã de drept, bugetul de stat nu poate fi decât o lege.

28. În sfârşit, potrivit unei alte opinii, bugetul de stat este considerat atât o lege, cât şi un act administrativ. În susţinerea acestei teorii se porneşte de la diferenţierea care trebuie sã se facã între legea formalã şi legea materialã, considerându-se cã bugetul statului este o lege în partea lui creatoare de dispoziţii generale (precum cele vizând veniturile bugetare), dar este – în acelaşi timp – un act administrativ, în partea sa creatoare de acte individuale, concrete (cum ar fi, de pildă, autorizarea de către parlament a contractării unui credit).

29. În ceea ce ne priveşte, considerãm – alãturi de alţi autori – cã bugetul este principalul plan (document) financiar al statului, anume acel plan care cuprinde indicatorii financiari privind modul de realizare a veniturilor publice şi de efectuare a cheltuielilor publice centralizate, respectiv înfãptuite de stat; având în vedere, însã, împrejurarea cã acest plan dobândeşte anumite trãsãturi specifice normelor juridice, pentru cã el este întotdeauna adoptat de cãtre puterea legislativã (printr-o lege emisã special în acest scop), în final, natura sa juridicã este fie aceea de lege, fie cel puţin aceea a unui document public care a cãpãtat forţa juridicã a unei legi (chiar dacã planul financiar nu s-a transformat într-o lege propriu-zisã). Aceasta rezultã, în principal, din faptul cã – odatã adoptat de puterea legislativã din stat – bugetul devine obligatoriu, el cãpãtând forţa specificã a oricãrei norme de drept şi, în consecinţã, el trebuie realizat şi înfãptuit ca atare (fie numai datoritã conştiinţei civice/sociale a tuturor membrilor societãţii, fie – atunci când se impune – ca urmare a intervenirii forţei coercitive a statului, ca modalitate specificã de impunere a respectãrii şi aplicãrii normelor legale).

§5. Dreptul bugetar şi principiile aplicãrii lui 30. Dreptul bugetar – parte componentă a dreptului financiar – este acel ansamblu

de norme juridice în care sunt cuprinse dispoziţiile referitoare la cuprinsul bugetului de stat, cât şi la procedura elaborãrii, aprobãrii, executãrii şi încheierii fiecãrui buget anual. Având un obiect de reglementare precis şi restrâns, dreptul bugetar nu se suprapune reglementãrilor referitoare la impozite şi taxe (care constituie venituri bugetare) şi nici acelora privind împrumuturile de stat, dar reglementãrile sale sunt în strânsã legãturã cu acestea, aflându-se chiar în interdependenţã, întrucât executarea bugetului anual al statului presupune perceperea impozitelor şi taxelor în principal, dar – uneori, în funcţie de necesitãţi – şi împrumuturi de stat pentru completarea veniturilor realizate din impozite şi taxe.

În aplicarea normelor dreptului bugetar sau, cu alte cuvinte, în procesul bugetar (procedura privind elaborarea, aprobarea, executarea şi încheierea bugetului de stat) este necesar a fi avute în vedere anumite principii care jaloneazã – în plan general – desfãşurarea în mod unitar şi corect a activitãţilor pe care aceastã procedurã le presupune. Aceste principii sunt urmãtoarele: anualitatea, unitatea, universalitatea, echilibrarea, specializarea, realitatea, unitatea monetară şi publicitatea bugetului de stat.

31. Principiul anualitãţii bugetului este acela care impune realizarea unui buget în care sã se regãseascã înscrise cifrele de venituri şi de cheltuieli corespunzãtoare unei perioade de timp de un an (prevederi care sã se şi înfãptuiascã în respectivul interval de timp); aceasta înseamnã necesitatea elaborãrii fiecãrui buget pentru o perioadã de timp limitatã la un an.

Perioada de un an este apreciatã ca fiind cea mai corespunzãtoare atât din punct de vedere tehnico-financiar, cât şi din acela al autorizãrii (aprobãrii) bugetului de cãtre puterea legislativã. Din punct de vedere tehnico-financiar, periodicitatea anualã a bugetului de stat a fost confirmatã ca rãspunzând posibilitãţilor reale de prevedere sau de stabilire prealabilã a cuantumului veniturilor şi cheltuielilor bugetare. Analizatã din perspectiva activitãţii parlamentare de autorizare a bugetului, anualitatea este acceptatã şi ca perioadã optimã de control eficient în timp (exercitat de cãtre puterea legiuitoare) asupra puterii executive.

Principiul anualitãţii bugetului este – în ceea ce ne priveşte – înscris expres în dispoziţiile Legii finanţelor publice, potrivit cãrora “Veniturile şi cheltuielile bugetare sunt aprobate prin lege pe o perioadă de un an, care corespunde exerciţiului bugetar. Toate operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate în cursul unui an bugetar în contul unui buget aparţin exerciţiului corespunzător de execuţie a bugetului respectiv”. Se poate afirma, fãrã teama de a greşi, cã reglementãrile plurianuale reprezintã excepţii de la acest principiu şi cã excepţiile sunt, de regulã, expres si strict reglementate. În doctrinã se mai afirmã cã legile bugetare anuale conţin “angajamente plurianuale oculte” fiind date ca exemple dispoziţiile referitoare la angajarea funcţionarilor publici, care se face pe duratã nedeterminatã, precum şi cele privind datoria publicã pe termen mediu şi lung, aceste reglementãri producând efecte juridice – bugetare şi dupã ce legea bugetarã prin care au fost adoptate nu se mai aflã în vigoare.

32. Unitatea bugetului este principiul în temeiul cãruia se impune elaborarea în fiecare an a unui buget unic, în care sã fie înscrise toate veniturile şi toate cheltuielile publice ale statului. Realizându-se potrivit acestor cerinţe, bugetul reflectã – din punct de vedere financiar – starea realã a situaţiei financiare a ţãrii, iar sub aspect politic, prin controlul pe care îl exercitã asupra bugetului, parlamentul poate avea o vedere mult mai clară şi de ansamblu asupra cheltuielilor publice ale statului.

Deşi prezenta avantajele menţionate, în ultimul timp în numeroase state s-a renunţat la aplicarea principiului unitãţii bugetului de stat, recurgându-se la procedura pluralitãţii bugetare, aceasta datoritã unor necesitãţi impuse de viaţa social-economicã a diferitelor ţãri. Astfel, declarându-se bugetul statului ca buget ordinar, general sau central, s-a admis ca alãturi de acesta sã se elaboreze şi alte bugete: anexe, speciale, autonome, extraordinare etc., care sunt – de regulã – mai mici şi de o importanţã mai puţin generalã decât bugetul ordinar sau central.

Conform reglementării legale în vigoare în România, principiul unităţii este expres impus, în următoarea formulare: „Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu într-un singur document, pentru a se asigura utilizarea eficientă şi monitorizarea fondurilor publice”. Prin Legea finanţelor publice şi prin Legea privind sistemul asigurãrilor pentru şomaj şi stimularea ocupãrii forţei de muncã s-a prevãzut ca bugetul asigurãrilor sociale de stat, bugetul asigurãrilor pentru şomaj şi bugetele fondurilor speciale (care se întocmesc distinct de bugetul statului) sã se aprobe tot de Parlament, odatã cu legea bugetului de stat. De asemenea, în condiţiile trecerii la economia de piaţã, noua legislaţie privind finanţele publice din România a statuat dreptul unitãţilor

administrativ-teritoriale şi a unitãţilor economice de stat organizate ca regii autonome de a avea bugete autonome.

Prin urmare, în noile condiţii, aplicarea principiului unitãţii bugetare trebuie vãzutã şi înţeleasã ca o necesitate raportatã la fiecare dintre bugetele care formează sistemul bugetar (care intrã în cuprinsul bugetului public naţional), regula pe care o impune respectivul principiu neputând viza ansamblul bugetar de la nivelul societãţii.

33. Principiul universalitãţii bugetului este acela care impune ca în buget sã se cuprindã – in extenso – toate veniturile şi toate cheltuielile statului din fiecare exerciţiu financiar.

Aplicarea acestui principiu prezintã atât unele avantaje, cât şi unele inconveniente. Principalul avantaj este de ordin politic, întrucât prezentarea bugetului (alcãtuit de o manierã detaliatã) spre aprobare parlamentului oferã forului legislativ posibilitatea de a cunoaşte exact evoluţia sau orientarea politicii financiare a guvernului pentru fiecare an, ceea ce permite – în consecinţã – exercitarea unui control temeinic asupra practicii bugetare; acest avantaj fiind, în fapt, identic cu cel oferit de principiul unitãţii bugetare, cele douã principii sunt prezentate uneori distinct, independent, iar alteori în mod îmbinat, apreciindu-se universalitatea ca un aspect complementar al unitãţii bugetului de stat. Inconvenientul major pe care îl prezintã aplicarea la rigoare a principiului universalitãţii decurge din proporţiile (prea mari) ale bugetului brut, care – elaborat in extenso – ar cuprinde toate veniturile şi toate cheltuielile anuale ale bugetului de stat, ceea ce ar amplifica şi îngreuna evidenţa contabilã bugetarã. În acelaşi timp, procedeul bugetului net a fost criticat (încã din momentul când a început sã se opereze cu el) deoarece permitea camuflarea cuantumurilor bãneşti reale fie ale unor venituri, fie ale unor cheltuieli bugetare. Ţinându-se seamã de avantajele şi dificultãţile constatate în timp, în practicã s-a recurs la procedeul bugetului mixt, în care – pentru anumite sectoare sau ramuri de activitate – se înscriu, în bugetul anual, toate veniturile şi toate cheltuielile, iar pentru celelalte ramuri sau instituţii se înscriu doar soldurile nete.

În literatura juridicã s-a subliniat faptul cã, în vederea aplicãrii principiului universalitãţii bugetului, au fost concepute douã reguli de bazã: prima este aceea a necompensãrii cheltuielilor proprii cu veniturile proprii, iar cea de-a doua – care, de fapt, concretizeazã o situaţie particularã, în raport cu cele pe care le vizeazã prima regulã – impune neafectarea unor venituri pentru cheltuielile necesare întreţinerii instituţiilor publice sau pentru desfãşurarea unor activitãţi care se finanţeazã de la bugetul de stat.

Principiul universalitãţii bugetului de stat stã şi la baza legislaţiei finanţelor publice din ţara noastrã, el fiind menţionat expres prin dispoziţiile legale potrivit cãrora “Veniturile şi cheltuielile se includ în buget în totalitate, în sume brute. Veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume, cu excepţia donaţiilor şi sponsorizărilor, care au stabilite destinaţii distincte”.

34. Principiul echilibrãrii bugetului de stat impune realizarea unei echivalenţe cantitative sau a unei apropieri sensibile a cifrelor veniturilor şi cheltuielilor, cu preconizarea unui excedent simbolic al veniturilor faţã de cheltuieli. În orice stat, realizarea echilibrului bugetar dovedeşte existenţa echilibrului economiei naţionale şi, deci, a unei corecte orientãri a activitãţii financiare a statului, în acord cu direcţia şi ritmul dezvoltãrii economice generale.

În ţãrile în care economia naţionalã este mai puţin prosperã sau întâmpinã dificultãţi, respectarea principiului echilibrãrii bugetar este o necesitate şi un deziderat legiferat.

În statele puternic industrializate, datoritã disponibilitãţilor de capital existente la nivelul societãţii – care oferã statului posibilitatea de a obţine constant şi fãrã a întâmpina dificultãţi împrumuturile interne necesare acoperirii deficitelor bugetar – importanţa respectãrii principiului echilibrãrii anuale a bugetului a devenit relativã. În condiţiile existenţei unei economii naţionale puternice, în unele state occidentale s-a renunţat chiar la uzanţa tradiţionalã a echilibrãrii în fiecare an a nivelului veniturilor cu acela al cheltuielilor bugetare, folosindu-se deficitul bugetar ca mijloc de influenţare a dezvoltãrii economice prin preluarea cu titlul de împrumut şi întrebuinţarea de cãtre stat a unei însemnate pãrţi a capitalurilor disponibile pe piaţa internã.

35. Principiul realitãţii bugetare impune a fi avute în vedere – cu ocazia întocmirii proiectului de buget – variantele cele mai apropiate de realitate, în sensul prevederii unor cifre de venituri care se vor putea realiza efectiv, respectiv a unor cheltuieli a cãror acoperire se poate prevedea ca posibilã în anul fiscal pentru care se stabilesc. Apreciat şi aplicat în considerarea necesităţilor economico-sociale, acest principiu face posibilă determinarea cât mai exactă a volumului veniturilor bugetare de care depinde – în mod direct – volumul cheltuielilor bugetare.

Realitatea bugetară este strâns legată de asigurarea echilibrului bugetar; echilibrul (bugetar) se poate realiza (se poate obţine şi menţine) doar în condiţiile în care bugetul este elaborat şi executat în raport direct cu posibilităţile şi necesităţile reale ale statului. În vederea asigurării echilibrului bugetar, veniturile – stabilite în raport cu posibilităţile reale de mobilizare – sunt prevăzute în buget în limita lor minimă care este obligatoriu de realizat (această limită poate fi însă depăşită, în sensul că pot fi realizate venituri mai mari decât cele iniţial planificate); în ceea ce priveşte cheltuielile, al căror volum este stabilit în funcţie de obiectivele şi acţiunile preconizate a se realiza precum şi de volumul veniturilor planificate, acestea sunt prevăzute în buget în limita lor maximă (care nu poate fi depăşită).

36. Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu în bugetul de stat grupându-se pe diviziuini şi subdiviziuni într-o ordine corespunzătoare naturii şi provenienţei veniturilor precum şi naturii şi destinaţiei cheltuielilor. Noua Legea a finanţelor publice din ţara noastră înscrie în mod expres prin prevederile sale şi principiul specializării bugetare, în conformitate cu care „Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu şi se aprobă în buget pe surse de provenienţă şi, respectiv, pe categorii de cheltuieli, grupate după natura lor economică şi destinaţia acestora, potrivit clasificaţiei bugetare”.

37. Este de remarcat, în prezent, înscrierea expresă – între principiile dreptului bugetar – şi a principiului unităţii monetare, potrivit căruia „Toate operaţiunile bugetare se exprimă în moneda naţională”. Până la adoptarea noii Legi a finanţelor publice acest principiul avea aplicabilitate în temeiul unor reglementări bancare, care prevedeau – de o manieră indirectă – obligativitatea exprimării operaţiunilor bugetare exclusiv în moneda naţională.

38. În fine, mai reţinem principiul publicitãţii bugetului potrivit cãruia este necesarã informarea promptã, atât internã – pentru proprii cetãţeni, cât şi internaţionalã despre situaţia financiarã anualã a statului. Principiul publicităţii bugetare este înscris expres în lege, fiind stabilit că „Sistemul bugetar este deschis şi transparent, acestea realizându-se prin: a) dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării acestora; b) dezbaterea publică a conturilor generale anuale de execuţie a bugetelor, cu prilejul aprobării acestora; c) publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a actelor normative de aprobare a bugetelor şi conturilor anuale de execuţie a acestora; d)

mijloacele de informare în masă, pentru difuzarea informaţiilor asupra conţinutului bugetului, exceptând informaţiile şi documentele nepublicabile, prevăzute de lege”.

§6. Clasificaţia bugetarã a veniturilor şi cheltuielilor 39. Veniturile şi cheltuielile bugetare ale statului se înscriu în buget, respectându-se

aşa-numita clasificaţie bugetarã a veniturilor şi cheltuielilor. Potrivit definiţiei legale, clasificaţia bugetarã este gruparea veniturilor şi

cheltuielilor bugetare într-o ordine obligatorie şi după criterii unitare. Aşadar, clasificaţia bugetarã constã în gruparea, numerotarea şi denumirea legalã a veniturilor şi cheltuielilor statului, care este obligatorie pentru cuprinsul acestui buget şi pentru evidenţa contabilã bugetarã de stat. În reglementarea ei actualã, clasificaţia bugetarã este stabilitã în mod distinct atât pentru veniturile bugetare, cât şi pentru cheltuielile bugetare.

40. În ceea ce priveşte clasificarea veniturilor bugetare este de reţinut faptul cã aceasta cuprinde toate veniturile grupate în capitole şi subcapitole de venituri curente şi venituri de capital, de venituri fiscale, nefiscale şi diverse, fiecare cu impozitele directe (pe profit, pe veniturile persoanelor fizice etc.), indirecte (taxa pe valoare adãugatã, accize etc.), precum şi a celor nefiscale din dividende la capitalul social al statului din societãţile comerciale etc.

41. Referitor la clasificarea cheltuielilor bugetare se impune sublinierea cã aceasta este mai complexã, întrucât – potrivit necesitãţilor practice ale planificãrii bugetare şi ale evidenţei contabile bugetare – ea cuprinde, pe de o parte, clasificaţia funcţionalã (gruparea cheltuielilor după destinaţia lor pentru a evalua alocarea fondurilor publice unor activităţi sau obiective care definesc necesităţile publice) în care sunt enunţate pãrţile, capitolele şi subcapitolele de cheltuieli bugetare, iar pe de altã parte, clasificaţia economicã (gruparea cheltuielilor după natura şi efectul lor economic) care constã în numerotarea şi intitularea speciilor şi subspeciilor de cheltuieli limitative admise şi finanţate din bugetul de stat.

Potrivit dispoziţiilor Legii finanţelor publice, în condiţiile stabilite de Ministerul Finanţelor Publice, în bugetul de stat (bugetul central) este obligatoriu sã se prevadã – la venituri – un subcapitol special pentru rãmãşiţe de încasat din veniturile exerciţiilor închise, iar la cheltuieli, în cazuri speciale, un articol pentru plata sumelor datorate, aferente exerciţiilor închise.

CAPITOLUL III

PROCESUL BUGETAR (PROCEDURA BUGETARÃ)

§1. Activitatea bugetarã a statului 42. Bugetul reprezintã instrumentul modern de intervenţie a statului în activitãţile

economico-sociale; prin intermediul lui este posibilã colectarea de cãtre stat a fondurilor bãneşti necesare acoperirii cheltuielilor publice (prin efectuarea cãrora entitatea reprezentativã de la nivelul întregii societãţi îşi poate îndeplini sarcinile care îi revin). Intervenţia statului în economie prin intermediul bugetului este – în acelaşi timp – constantã dar şi conjuncturalã: este constantã datoritã naturii bugetului de act

decizional şi autorizator al a veniturilor şi cheltuielilor publice de la nivelul fiecãrui an financiar, respectiv este conjuncturalã dacã avem în vedere intruziunile statului – din anumite momente – în activitãţile care presupun restructurarea economicã, modernizarea serviciilor publice etc.

Conceperea şi înfãptuirea (executarea) bugetului sunt posibile datoritã unei succesiuni stricte de acte şi operaţiuni, reglementatã prin lege, denumitã “proces bugetar” (procedurã bugetarã) şi care se realizeazã coerent prin parcurgerea succesivã a unor etape sau faze; aceste etape vor fi dezvoltate în continuare, dupã ce se va prezenta, mai întâi, conceptul de proces bugetar (procedurã bugetarã).

§2. Conceptul de proces bugetar ( procedurã bugetarã) 43. Procesul bugetar (procedura bugetarã) reprezintã ansamblul actelor şi

operaţiunilor care se întocmesc/îndeplinesc în legătură cu realizarea proiectului de buget, aprobarea lui, executarea bugetului, încheierea şi aprobarea contului general de execuţie bugetarã, precum şi controlul execuţiei bugetare.

În ţara noastrã, ca – de altfel – în toate statele moderne, în conformitate cu dispoziţiile normative ale Legii finanţelor publice, activitatea bugetarã presupune parcurgerea mai multor etape sau faze şi anume: elaborarea proiectului de buget, aprobarea lui, executarea bugetului şi încheierea exerciţiului bugetar precum şi controlul execuţiei bugetare.

44. Elaborarea proiectului de buget cuprinde activitatea de determinare a veniturilor şi a cheltuielilor bugetului public naţional; ea începe în anul premergãtor celui pentru care se întocmeşte proiectul şi se realizeazã în sistem piramidal (de jos în sus, adicã de la unitãţile de bazã din teritoriu se colecteazã propunerile privind cifrele de venituri şi cheltuieli care se centralizeazã – pe linie strict ierarhicã – mai întâi la ministere sau alte organe centrale de stat, respectiv instituţii publice şi apoi la Ministerul Finanţelor Publice).

45. Aprobarea bugetului presupune dezbaterea proiectului în Parlament şi votarea legii bugetare anuale; aceastã etapã se parcurge – de obicei – tot în anul premergãtor celui pentru care s-a întocmit proiectul de buget; atunci când din anumite motive (obiectiv/subiective) nu este posibilã adoptarea bugetului la timpul potrivit, dezbaterea şi aprobarea lui se fac în prima parte a anului în care bugetul urmeazã sã fie pus în aplicare.

46. Executarea bugetului (sau execuţia bugetarã) constã în realizarea veniturilor la termenele şi în cuantumurile prevãzute, precum şi în efectuarea cheltuielilor potrivit destinaţiilor stabilite. Dacã realizarea veniturilor bugetare reprezintã obligaţii minime, efectuarea cheltuielilor reprezintã obligaţii maxime, care nu pot fi – în principiu – depãşite. Aceastã etapã este cea mai importantã, întrucât ea presupune înfãptuirea concretã a previziunilor aprobate de puterea legislativã; execuţia bugetarã se înfãptuieşte – în mod firesc – în anul pentru care s-a aprobat bugetul.

47. Încheierea exerciţiului bugetar presupune realizarea – pe baza datelor furnizate de evidenţa execuţiei bugetare – a unei dãri de seamã cu privire la modul de realizare a veniturilor şi de efectuare a cheltuielilor pentru anul bugetar expirat; aceastã fazã a procedurii bugetare se parcurge – în mod evident – în anul urmãtor celui pentru care s-a elaborat şi aprobat bugetul de stat.

48. Controlul execuţiei bugetare constã în verificarea modului în care au fost aduse la îndeplinire prevederile cuprinse în bugetul public naţional. Activitatea de

control asupra execuţiei bugetare se desfãşoarã, de o manierã complexã, de cãtre mai multe categorii de organe ale statului, având competenţe diferite.

Se poate observa cã pentru îndeplinirea procedurii bugetare sunt necesari trei ani calendaristici, unul anterior celui pentru care se întocmeşte bugetul, anul execuţiei bugetare şi anul urmãtor în care au loc încheierea exerciţiului bugetar şi controlul execuţiei bugetare.

49. Având în vedere explicaţiile de mai sus, precum şi prevederile Legii finanţelor publice, procedura bugetarã poate fi definitã – mai complet, dar în acelaşi timp, şi mai sintetic – ca fiind ansamblul actelor şi operaţiunilor cu caracter preponderent tehnic şi normativ, înfãptuite – în temeiul legii – de organele specializate ale statului în scopul elaborãrii, adoptãrii, executãrii şi încheierii bugetului public naţiona.

x 50. În procesul bugetar sunt antrenate organe ale statului şi persoane având grade

de competenţă diferite şi cu responsabilităţi specifice. Acestea sunt: Parlamentul, Guvernul, Ministerul Finanţelor publice şi ordonatorii principali de credite. Le vom aborda, pe scurt, pe rând, dar în ordinea inversă a prezentării de mai sus.

51. Ordonatorii de credite sunt acele persoane fizice investite cu dreptul de a dispune – în condiţiile legii – asupra creditelor bugetare, în virtutea funcţiei pe care o deţine în conducerea unei instituţii publice sau a unui organ de stat.

În funcţie de locul instituţiilor publice şi a organelor de stat finanţate din bugetul statului în cadrul administraţiei de stat, ordonatorii de credite sunt: principali, secundari şi terţiari.

A. Ordonatorii principali de credite ai bugetului statului sunt conducãtorii ministerelor şi celelalte organe centrale de stat, care au dreptul sã cearã Ministerului Finanţelor Publice deschiderea creditelor bugetare ce se cuvin instituţiilor pe care le reprezintã, precum şi instituţiilor subordonate, sã repartizeze creditele bugetare destinate instituţiilor sau organelor subordonate şi sã se aprobe efectuarea cheltuielilor din bugetul ministerului sau organului central de stat. Potrivit legii, ordonatorii principali sunt îndreptãţiţi a transmite dreptul de a aproba repartizarea şi utilizarea creditelor bugetare înlocuitorilor lor din ministerele sau organele centrale pe care le conduc (în situaţii care impun delegarea acestor prerogative).

B. Ordonatorii secundari de credite se gãsesc în acele ramuri administrative în care existã douã categorii de instituţii publice cu personalitate juridicã şi buget propriu, aflate în raport de subordonare ierarhicã. Conducãtorii instituţiilor de rang superior din aceste raporturi juridice de subordonare sunt ordonatori secundari, iar conducãtorii instituţiilor de rang inferior sunt ordonatori terţiari (Ordonatorii secundari au aceleaşi drepturi ca şi ordonatorii principali, cu deosebirea cã ei primesc credite bugetare de la ordonatorii principali, cu deosebirea cã ei primesc credite bugetare de la ordonatorii principali, pe când aceştia din urmã le primesc direct de la Ministerul Finanţelor Publice).

C. Ordonatorii terţiari de credite bugetare sunt conducãtorii instituţiilor publice cu personalitate juridicã şi buget propriu, care au numai dreptul de a aproba efectuarea cheltuielilor din creditele bugetare pe care le primesc, dupã caz, fie de la ordonatorii principali, fie de la ordonatorii secundari.

Din punctul de vedere al rãspunderii juridice care le este antrenatã pentru nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la utilizarea creditelor bugetare, toţi ordonatorii de credite au o situaţie juridicã egalã. În conformitate cu dispoziţiile Legii finanţelor publice, aceştia au, în principiu, obligaţia sã urmãreascã folosirea cu

eficienţã a sumelor de bani primite din bugetul statului, sã ţinã evidenţa contabilã şi sã prezinte dãri de seamã contabile asupra execuţiei bugetare.

În mod concret, ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi utiliza creditele bugetare numai în limitele prevederilor legale şi a destinaţiilor ce le-au fost precis stabilite prin legea bugetarã anualã, pentru cheltuielile strict legate de activitatea specificã a instituţiilor sau organelor pe care le reprezintã şi conduc.

De aceea, ordonatorii rãspund – potrivit legii – atât de realizarea veniturilor proprii, cât şi pentru modul în care utilizeazã creditele bugetare (respectiv de folosirea cu eficienţã, cu eficacitate şi cu bună-credinţă a sumelor primite de la bugetul statului sau, dupã caz, de la bugetul asigurãrilor sociale de stat ori din bugetele fondurilor speciale, de integralitatea bunurilor încredinţate unitãţii pe care o conduc, precum şi de modul corespunzãtor de organizare şi ţinere a contabilitãţii la zi) etc.

52. Ministerul Finanţelor Publice are – în acest domeniu – o serie de atribuţii cu un grad de concreteţe ridicat, precum: coordonarea acţiunilor care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar (pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare şi ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuţie bugetară); întreprinderea măsurilor necesare pentru aplicarea politicii fiscal-bugetare; elaborarea şi emiterea normelor metodologice , a precizărilor şi instrucţiunilor prin care se stabilesc practicile şi procedurile pentru încasarea veniturilor, angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata cheltuielilor etc..

53. Guvernul asigură realizarea politicii fiscal-bugetare, luând în considerare perspectivele economice şi priorităţile politice cuprinse în Programul de guvernare acceptat de Parlament. Guvernul asigură, de asemenea, elaborarea raportului privind situaţia macroeconomică pentru anul bugetar respectiv şi proiecţia acesteia în următorii trei ani, elaborarea proiectelor legilor bugetare anuale (inclusiv a proiectelor legilor de rectificare) şi transmiterea acestora spre adoptare Parlamentului, exercitarea conducerii generale a activităţii executive în domeniul finanţelor publice.

54. Parlamentul adoptă legile bugetare anuale, legile de rectificare bugetară, precum şi legile contului general anual de execuţie, elaborate de Guvern. În timpul dezbaterilor din Parlament nu pot fi aprobate amendamente la legile bugetare anuale, care determină majorarea nivelului deficitului bugetar.

§3. Procedura elaborării proiectului de buget 55. Prima etapã din procedura bugetarã este – fãrã îndoialã – elaborarea proiectului

de buget. Datã fiind însemnãtatea bugetului, precum şi responsabilitatea majorã care revin statului în legãturã cu asigurarea cadrului corespunzãtor desfãşurãrii în bune condiţii a tuturor activitãţilor social-economice, elaborarea proiectului bugetului de stat şi a bugetului asigurãrilor sociale de stat cad în sarcina Guvernului. În cadrul Guvernului, Ministerul Finanţelor Publice rãspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, iar Ministerului Muncii şi Solidaritãţii Sociale coordoneazã activitatea de întocmire a proiectului bugetului asigurãrilor sociale de stat.

Ţinând seamã de faptul cã procesul bugetar (procedura bugetarã) presupune parcurgerea aceloraşi etape în cazul fiecãruia dintre componentele sistemului bugetar (bugetului public naţional), în continuare ne vom referi numai la cel mai important dintre bugete – bugetul de stat (pe care îl vom lua ca etalon de lucru), urmând ca – acolo unde aspectele specifice ale celorlalte bugete o cer – sã facem precizãrile necesare surprinderii particularitãţilor pe care acestea le prezintã pe parcursul respectivei proceduri.

56. Elaborarea proiectelor de bugete şi a proiectelor legilor bugetare anuale de către Guvern (prin Ministerul Finanţelor Publice) se bazează pe o serie de estimări şi date cuprinse în documentele care alcătuiesc Programul de guvernare acceptat de Parlament. Banca Nationala a Romaniei colaboreaza cu Ministerul Finantelor Publice in vederea stabilirii indicatorilor macroeconomici in baza carora se va elabora proiectul anual de buget.

57. Ca primã etapã a procesului bugetar, elaborarea proiectului bugetului anual al statului nostru presupune urmarea întocmai a fazelor calendarului bugetar: elaborarea indicatorilor macroeconomici, întocmirea şi transmiterea scrisorii-cadru de către Ministrul finanţelor publice, formularea propunerilor bugetare de către ordonatorii principali de credite, întocmirea proiectului general al bugetului de stat şi transmiterea acestuia la Parlament.

§4. Elaborarea indicatorilor macroeconomici 58. Organismele abilitate sunt obligate să elaboreze – până la 31 martie a anului

curent – indicatorii macroeconomici şi sociali pentru anul bugetar căruia îi va fi destinat noul buget, precum şi pentru următorii trei ani. Aceşti indicatori, stabiliţi pe baza unor date şi estimări anterioare, vor putea fi actualizaţi pe parcursul desfăşurării procesului bugetar.

Ministerul Finanţelor Publice, sintetizând indicatorii susmenţionaţi, va înainta Guvernului – până la data de 1 mai – obiectivele politicii fiscale şi bugetare pentru următorul an bugetar (precum şi pentru următorii trei ani), împreună cu limitele de cheltuieli stabilite pe ordonatorii principali de credite. Guvernul are obligaţia să se pronunţe asupra acestor obiective şi – în cazul când şi le însuşeşte, aprobându-le – va trebui să informeze comisiile pentru buget, finanţe şi bănci ale Parlamentului asupra principalelor orientări ale politicii sale macroeconomice şi ale finanţelor publice.

§5. Scrisoarea-cadru şi îndrumãrile metodologice ale Ministerului Finanţelor

Publice 59. Până la data de 1 iunie a fiecărui an, Ministrul finanţelor publice va transmite

ordonatorilor principali de credite o scrisoare-cadru care va specifica contextul macroeconomic pe baza căruia vor fi întocmite proiectele de buget, precum şi metodologiile de elaborare a acestora şi – în sfârşit – limitele de cheltuieli aprobate de Guvern.

Îndrumarea metodologicã a operaţiunilor de elaborare a proiectelor de buget revine Ministerului Finanţelor Publice care, în calitatea sa de organ administrativ de specialitate financiarã, este abilitat sã elaboreze norme metodologice care – conform dispoziţiilor Legii finanţelor publice – sunt obligatorii pentru toţi agenţii economici, instituţiile publice şi organele de stat care îşi întocmesc bugete proprii. Prin aceste norme metodologice se dau îndrumãrile necesare pentru asigurarea unei maniere unitare de abordare a aspectelor comune pe care le pretind activitãţile reclamate de procesul bugetar.

Din punct de vedere metodologic, pentru estimarea sau evaluarea şi – implicit – calculul cheltuielilor şi veniturilor bugetare, în statele moderne au fost promovate modalitãţi diferite care, însã, (cu toatã varietatea lor), urmãresc acelaşi scop – acela al unei evaluãri reale şi cât mai operative a cifrelor de venituri şi cheltuieli care urmeazã sã fie cuprinse în buget.

60. Pentru evaluarea veniturilor bugetare s-au promovat douã metode şi anume: a) metoda evaluãrii directe şi b) metoda reportãrii, cu anumite majorãri, a veniturilor din anul precedent.

A. Metoda evaluãrii directe este preferabilã deoarece ea oferã perspectiva estimãrii reale a veniturilor cu condiţia ca aceasta sã se facã cu sinceritatea şi temeinice (cu profesionalism). Aceastã metodã este aplicatã cu preferinţã în Germania şi SUA (iar în ultimii ani şi în Franţa, în special pentru estimarea impozitelor directe pe veniturile cetãţenilor şi pentru profiturile societãţilor comerciale).

B. Metoda reportãrii veniturilor din anul precedent, cu anumite majorãri este mai simplã şi mai operativã, însã utilitatea ei este condiţionatã de stabilirea cât mai judicioasã a proporţiei cu care se majoreazã cuantumul veniturilor reportate, deci tot pe baza unei estimãri reale a evoluţiei probabile a veniturilor şi consumurilor supuse impozitelor directe şi respectiv indirecte. Aceastã metodã se aplicã parţial în Franţa, precum şi în Belgia, Spania, etc.

61. Pentru evaluarea cheltuielilor bugetare este utilizatã cel mai frecvent metoda denumitã cvasi-automaticã, care constã în reportarea – în mod automat – a cuantumului cheltuielilor din anul precedent, cu excepţia cheltuielilor pentru care se cer modificãri temeinic motivate.

§ 6. Formularea propunerilor bugetare de către ordonatorii principali de

credite 62. Ordonatorii principali de credite au obligaţia de a depune la Ministerul

Finanţelor Publice, până la 15 iulie a fiecărui an, propunerile lor pentru proiectul de buget şi anexele la acesta, pentru anul bugetar următor (cu încadrarea în limitele de cheltuieli) şi estimările pentru următorii trei ani, însoţite de documentaţii şi fundamentări detaliate.

Cele două Camere ale Parlamentului (Camera Deputaţilor şi Senatul) îşi aprobă bugetele proprii (cu consultarea Guvernului) şi le înaintează Guvernului în vederea includerii lor în proiectul general al bugetului de stat.

Autorităţile administraţiei publice locale au şi ele obligaţia de a formula propuneri proprii privind transferurile consolidate şi sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat.

Proiectele de buget (definitivate – eventual – în urma propunerilor formulate de Ministerul Finanţelor Publice), împreună cu anexele acestora, se înaintează (de către ordonatorii principali de credite) Ministerului Finanţelor Publice, până cel târziu la data de 1 august a fiecărui an.

La baza propunerilor bugetare formulate de către ordonatorii principali de credite stau datele şi estimările (pregătite şi cuantificate de către unităţile din subordine şi înaintate pe scară ierarhică) care se concentrează într-un sistem piramidal la nivelul conducătorilor ministerelor şi celorlalte organe centrale de stat sau instituţii publice centrale.

§7. Întocmirea proiectului de buget în sistem piramidal. Proiectele

ministerelor şi celorlalte organe centrale de stat 63. În desfãşurarea procedurii de elaborare a proiectului bugetului anual de stat,

locul cel mai important îl ocupã elaborarea proiectelor de bugete ale ministerelor şi celorlalte organe centrale de stat.

Propunerile de bugete (în cuprinsul cărora se găsesc înglobate şi propunerile tuturor unităţilor subordonate) se transmit de cãtre ordonatorii principali de credite la Ministerul Finanţelor Publice, întocmite pe formulare care sunt indicate prin îndrumãrile metodologice.

64. Propunerile de cheltuieli, potrivit îndrumãrilor metodologice, se calculeazã pe baza datelor de fundamentare comunicate de cãtre Ministerul Finanţelor Publice şi pe baza altor fundamentãri proprii ale ordonatorilor principali de credite, fundamentãri ce însoţesc proiectul de buget.

Cheltuielile de personal se stabilesc pe baza principiului dimensionãrii stricte a personalului de specialitate, administrativ şi auxiliar finanţat de la buget, în concordanţã cu necesitatea realizãrii programelor şi atribuţiilor fiecãrei instituţii. Cheltuielile de personal se prezintã atât pentru aparatul propriu al instituţiilor centrale, cât şi pentru cel existent în structurile teritoriale subordonate. Cheltuielile de detaşare, delegare şi transfer în interesul serviciului se stabilesc la strictul necesar în funcţie de oportunitatea lor.

Cheltuielile materiale şi prestãrile de servicii se determinã pe baza calculelor proprii ale ordonatorilor principali de credite şi a actelor normative specifice fiecãrui domeniu de activitate, analizându-se necesitatea, oportunitatea şi eficacitatea fiecãrei cheltuieli pentru a se asigura condiţii normale fiecãrei instituţii. Fundamentarea se face în raport cu indicatorii specifici fiecãrei acţiuni utilizându-se fie formularele transmise de Ministerul Finanţelor Publice, fie fundamentãri proprii. Aceste propuneri nu pot fi mai mari faţã de limita de creştere acceptatã şi transmisã de Ministerul Finanţelor Publice.

Cheltuielile de capital (sumele de bani care se solicitã cu titlu de cheltuieli de capital pentru obiectivele de investiţii ale agenţilor economici cu capital de stat) trebuie sã fie fundamentate dupã ce au fost luate în calcul toate posibilitãţile de finanţare din surse proprii şi din alte surse atrase, reprezentând participãri ale unor investitori strãini sau mobilizãri de fonduri nerambursabile primite din partea unor structuri ale Uniunii Europene.

În listele de investiţii se vor înscrie, cu prioritate, obiectivele de investiţii începute în anii precedenţi şi neterminate. Fundamentarea, elaborarea şi ierarhizarea prioritãţilor obiectivelor cuprinse în listele de investiţii trebuie sã întemeieze pe criteriile stabilite de cãtre Ministerul Finanţelor Publice, cum ar fi: a) investiţiile trebuie sã corespundã strategiilor şi obiectivelor cuprinse în programul de guvernare; b) investiţiile trebuie sã aibã surse de finanţare în anii viitori; c) investiţiile trebuie sã fie cuprinse în prioritãţile politicii sectoriale; d) investiţiile trebuie sã contribuie la eficientizarea activitãţii sectorului respectiv etc.

Pentru cheltuielile având natura de investiţii ale ministerelor şi altor organe centrale de stat, ca şi ale instituţiilor publice subordonate acestora, este necesarã o anumitã documentaţie tehnico-eonomicã, pentru care este prevãzutã şi o procedurã specialã de aprobare. Astfel, pentru investiţiile care se finanţeazã din bugetul statului este reglementat procedeul întocmirii unor liste de lucrãri, utilaje, mobilier şi alte obiective de investiţii, în cuprinsul cãrora se specificã fiecare categorie de lucrãri, utilaje, etc., cu sumele de bani care reprezintã costul lor, determinate cu ajutorul unor proiecte şi devize de calcul al costului, mai ales al lucrãrilor de construcţii şi alte investiţii. Aceste liste de investiţii, însoţite de proiecte, devize de cost, rapoarte de necesitate se centralizeazã de cãtre fiecare minister sau alt organ central de stat, se anexeazã la bugetele lor anuale şi se aprobã, urmându-se o anumitã procedurã.

65. Procedura aprobãrii investiţiilor ministerelor, altor organe centrale de stat şi instituţiilor publice subordonate acestora implicã examinarea documentaţilor tehnico-economice de cãtre Ministerul Finanţelor Publice, avizarea de cãtre acest minister a celor constatate ca fiind necesare şi justificate şi apoi aprobarea lor, după cum urmează:

- de către Guvern, pentru valori mai mari de 130 de miliarde lei; - de către ordonatorii principali de credite, pentru valori cuprinse între 18 miliarde

lei şi 130 miliarde lei; - de către ceilalţi ordonatori de credite, pentru valori de până la 18 miliarde lei, cu

avizul prealabil al ordonatorilor principali de credite. Potrivit legii, documentaţiile tehnico-economice aferente investiţiilor publice care

se realizează pe bază de credite externe contractate sau garantate de stat se supun aprobării Guvernului, indiferent de valoarea acestora.

Alocaţiile pentru instituţiile publice ale cãror cheltuieli curente şi de capital se asigurã potrivit legii din venituri extrabugetare şi alocaţii de la bugetul de stat, se stabilesc în funcţie de programele de activitate ale acestora, existând cerinţa ca ordonatorii de credite sã identifice posibilitãţi de sporire a veniturilor proprii prin identificarea de noi venituri extrabugetare şi reducerea corespunzãtoare a alocaţiilor bugetare.

Subvenţiile pentru unele produse şi activitãţi, precum şi subvenţiile pentru acoperirea diferenţelor de preţ şi tarif se stabilesc în concordanţã cu actele normative care constituie temeiul legal al acordãrii lor, pe baza unor fundamentãri corespunzãtoare, în funcţie de natura subvenţiilor solicitate. La fundamentare trebuie avute în vedere restrângerea acordãrii subvenţiilor consecutiv acţiunilor de restructurare şi de modernizare a activitãţilor economice, de rentabilizare a agenţilor economici şi a efectelor ce decurg din privatizarea societãţilor comerciale cu capital de stat. De asemenea, la fundamentarea subvenţiilor trebuie sã fie avute în vedere exigenţele rezultate din armonizarea politicii şi a legislaţiei în acest domeniu cu cele ale Uniunii Europene, în vederea atingerii parametrilor minimali de performanţã necesari aderãrii la Uniunea Europeanã.

§8. Rolul Ministerului Finanţelor Publice în elaborarea proiectului bugetului

de stat 66. Proiectele de bugete anuale ale ministerelor şi celorlalte organe centrale de

stat elaborate conform tuturor acestor dispoziţii legale se depun la Ministerul Finanţelor Publice, însoţite de documentaţia necesarã pentru investiţii şi de expuneri de motive, atât pentru venituri, cât şi pentru cheltuieli, pânã cel târziu la 1 august a fiecãrui an.

În categoria bugetelor ministerelor şi altor organe centrale de stat sunt incluse şi bugetele: Senatului, Adunãrii Deputaţilor, Administraţiei Prezidenţiale şi Guvernului, cu cheltuielile specifice salariilor şi altor drepturi bãneşti cuvenite senatorilor, deputaţilor, miniştrilor, etc., activitãţii curente a acestor organe şi – eventual – investiţiilor necesare pentru sediile lor, mijloace de transport, etc.

67. Între bugetele ministerelor, cel al Ministerului Finanţelor Publice cuprinde toate veniturile şi cheltuielile care se urmãresc şi executã prin acest minister, precum şi subvenţiile care se acordã la cererea judeţelor şi a municipiului Bucureşti în cazurile în care cheltuielile prevãzute în bugetele lor sunt mai mari decât veniturile proprii din acelaşi exerciţiu financiar.

Ministerul Finanţelor Publice are, în legãturã cu elaborarea proiectului bugetului de stat, urmãtoarele responsabilitãţi şi atribuţii, stabilite potrivit dispoziţiilor legale în vigoare şi a îndrumãrilor metodologice prezentate anterior: - sã examineze dacã prioritãţile şi obiectivele cuprinse în documentul de politicã şi

strategie prezentat de ordonatorii principali de credite sunt în concordanţã cu prioritãţile politicii guvernamentale şi cu datele înscrise în proiectul de buget, precum şi dacã solicitãrile bugetare sunt realiste şi fundamentate prin informaţiile transmise. În acest scop, Ministerul Finanţelor Publice procedeazã la verificarea fundamentãrilor prezentate de ordonatorii principali de credite, fie cã ele sunt întocmite pe formularele transmise de Ministerul Finanţelor Publice sau reprezintã fundamentãri proprii ale acestora;

- să asigure corelarea politicilor sectoriale (sãnãtate, învãţãmânt, industrie, mediu, apãrare naţionalã etc.) cu resursele posibil de mobilizat în condiţii de finanţare neinflaţionistã, pe baza propunerilor prezentate de cãtre ordonatorii principali de credite;

- să grupeze şi să sistematizeze estimãrile, pe anii urmãtori, formulate de cãtre ordonatorii principali de credite în proiectele de buget, pe naturi agregate de cheltuieli, în funcţie de obiectivele prioritare, economice şi sociale, care sã permitã o largã flexibilitate a managementului bugetar, în scopul informãrii Guvernului şi Parlamentului asupra perspectivei financiare a anilor urmãtori. 68. Ministerul Finanţelor Publice examineazã proiectele de bugete ale celorlalte

ministere şi alte organe centrale de stat, putând cere modificarea cifrelor de venituri şi cheltuieli pe care le socoteşte necesare pentru stabilirea echilibrului bugetar între totalul veniturilor şi totalul cheltuielilor bugetare propuse. În ipoteza în care ministerele şi/sau celelalte organe centrale de stat vizate nu acceptã modificãrile cerute de Ministerul Finanţelor Publice şi nu se conformeazã recomandãrilor acestuia, divergenţele astfel iscate urmeazã a fi soluţionate de cãtre Guvern. Dupã parcurgerea acestei faze se ajunge la definitivarea proiectelor de bugete ale ordonatorilor principali de credite, pe baza cărora Ministerul Finanţelor Publice (având în vedere şi propriul proiect de buget) întocmeşte proiectul general al bugetului de stat şi proiectul legii bugetare anuale pe care le depune la Guvern până la data de 30 septembrie a fiecărui an.

69. Proiectul legii bugetului de stat trebuie să fie însoţit de un raport privind situaţia macroeconomică pentru anul bugetar pentru care s-a elaborat proiectul de buget şi proiecţia acesteia în următorii trei ani. Proiectul bugetului statului şi proiectul legii bugetare anuale, se supun spre analiză şi spre “însuşire” Guvernului.

§9. Însuşirea proiectului de buget de cãtre Guvern 70. Dupã depunerea proiectului bugetului de stat şi a proiectului legii bugetare

anuale la guvern, acesta procedeazã la “însuşirea” lor. Însuşirea proiectului bugetului anual al statului de cãtre Guvern comportã o ultimã, dar atentã, analizã şi verificare a cifrelor bugetare de venituri şi cheltuieli şi aprobarea acestora cu sau fãrã modificãri (în funcţie de împrejurãrile concrete, diferite de la un an financiar la altul), cu acordul unanim al membrilor sãi. Însuşirea proiectului de buget de cãtre Guvern înseamnã – de fapt – “adoptarea” acestuia în sensul de asumare a rãspunderii de cãtre executiv pentru conţinutul documentului respectiv. În mod evident, Guvernul îşi însuşeşte proiectul de buget numai dacă şi în măsura în care respectivul proiect (şi raportul însoţitor) vor exprima politica fiscal-bugetară a Executivului (cuprinsă în Programul de guvernare).

§10.Trimiterea la Parlament, de cãtre Guvern, a proiectului bugetului de stat spre aprobare şi adoptare

71. Dupã ce a fost însuşit de cãtre Guvern, proiectul bugetului de stat – întocmit pentru anul urmãtor – este înaintat Parlamentului, pânã cel târziu la data de 15 octombrie a fiecãrui an. Proiectul de buget care se trimite Parlamentului trebuie sã fie însoţit de douã documente anexã: 1. raportul privind situaţia macroeconomicã a ţãrii pentru anul urmãtor şi proiecţia acesteia în următorii trei ani şi, respectiv, 2. proiectul legii bugetare anuale.

Forul legislativ suprem, fiind investit cu dreptul de a aproba bugetul, urmeazã sã procedeze la verificarea pe ansamblu a bugetului, apoi la analizarea şi dezbaterea acestuia de o manierã detaliatã şi, în final, la adoptarea bugetului de stat, printr-o lege special consacratã acestuia.

§11. Examinarea bugetului de cãtre Parlament 72. Datoritã importanţei deosebite pe care o prezintã bugetul public naţional în

viaţa economicã, socialã şi politicã a ţãrii şi având în vedere ponderea bugetului de stat în cadrul acestuia, în conformitate cu dispoziţiile Legii finanţelor publice aprobarea bugetului de stat este de competenţa exclusivã a Parlamentului.

Parlamentul, luând în examinare proiectul de buget, în vederea aprobãrii lui, trebuie sã verifice dacã – în funcţie de conjunctura social-economicã care se prefigureazã pentru anul urmãtor – bugetul va fi în mãsurã sã acopere corespunzãtor nevoile generale ale societãţii, respectiv sã urmãreascã a se reflecta în bugetul de stat: a) programul cu privire la evoluţia previzibilã a economiei naţionale; asigurarea drepturilor cetãţeneşti cu privire la învãţãmânt, sãnãtate, culturã, artã, ocrotire socialã, ordine publicã, protecţia mediului înconjurãtor, etc.; b) stimularea prin mijloace fiscale a activitãţii agenţilor economici care manifestã spirit întreprinzãtor, concomitent cu retragerea subvenţiilor acordate pentru unele activitãţi economice ineficiente; c) cerinţa ca bugetul statului sã reprezinte un factor stabilizator al economiei naţionale, capabil – altfel spus – sã asigure corelarea necesitãţilor interne cu resursele disponibile.

§12. Dezbaterea şi aprobarea – de cãtre Parlament – a bugetului statului 73. În conformitate cu prevederile Constituţiei noastre, cele douã camere ale

Parlamentului României au drepturi egale privind aprobarea bugetului de stat, drepturi pe care şi le exercitã prin dezbaterea şi aprobarea bugetului anual, în şedinţã comunã a Camerei Deputaţilor şi Senatului, altfel spus, Parlamentul nostru îşi desfãşoarã aceste lucrãri în plenul sãu.

Cu privire la votarea bugetului anual şi la cuprinsul legii bugetare anuale, dispoziţiile Legii finanţelor publice stabilesc cã bugetul statului se aprobã de Parlament – pânã cel mai târziu cu 3 zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar – pe ansamblu, pe capitole, articole şi alineate, după caz, pe ordonatorii principali de credite, pentru anul bugetar, precum şi creditele de angajament pentru acţiuni multianuale. Prin urmare, din dispoziţiile legale prezentate rezultã, pe de o parte cã Parlamentul trebuie sã aprobe bugetul anual pânã cel mai târziu în antepenultima zi a exerciţiului bugetar anterior, iar pe de altã parte cã bugetul anual al statului trebuie aprobat global, pe ansamblu (adicã avându-se în vedere totalul veniturilor şi totalul cheltuielilor bugetare anuale), pe capitole de venituri şi cheltuieli, precum şi pe ministere şi alte organe centrale de stat, respectiv pentru fiecare articol în parte al legii bugetare anuale.

§13. Conţinutul şi cuprinsul Legii bugetare anuale

74. În ceea ce priveşte conţinutul legii de aprobare a bugetului de stat anual, potrivit dispoziţiilor Legii finanţelor publice, aceasta trebuie sã specifice şi sã prevadã: aprobarea şi precizarea cuantumului bãnesc total al veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat pe exerciţiul urmãtor; specificarea cuantumurilor bãneşti ale bugetelor Adunãrii Deputaţilor, Senatului, Administraţiei Prezidenţiale, Guvernului, ministerelor şi altor organe centrale de stat; lista impozitelor şi veniturilor statului care urmeazã a se realiza; creditele bugetare care se aprobã, pe categorii de cheltuieli; eventualele dispoziţii de autorizare a emisiunii bonurilor de tezaur şi a împrumuturilor de la Banca Naţionalã destinate acoperirii cheltuielilor bugetare anuale; aprobarea contului general de execuţie a bugetului statului pe exerciţiul financiar anterior.

75. Prevederile legale din legea bugetarã anualã care au obiectul de reglementare menţionat mai sus cuprind trei categorii de dispoziţii normative şi anume:

1. dispoziţii cu caracter general (cum sunt cele referitoare la enunţarea principalelor categorii de venituri şi cheltuieli bugetare, care nu privesc subiecte de drept determinate şi urmeazã a se aplica în mod repetat în cursul exerciţiului bugetar);

2. dispoziţii cu caracter quasi-general (cum sunt acelea prin care se specificã cuantumurile bãneşti ale unor instituţii publice, ministere sau alte organe centrale de stat, care privesc subiecte de drept determinate şi urmeazã a fi aplicate în mod repetat în cursul exerciţiului financiar respectiv), precum şi

3. dispoziţii cu caracter individual (cum sunt, de pildã, acelea prin care se autorizeazã Ministerul Finanţelor Publice sã emitã bonuri de tezaur, care privesc un singur subiect de drept şi urmeazã a se aplica o singurã datã în cursul exerciţiul bugetar la care se referã legea bugetarã anualã).

76. Legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exerciţiului bugetar prin legi de rectificare, care trebuie să fie elaborate şi adoptate până cel mai târziu la data de 30 noiembrie. În afara termenelor din calendarul bugetar, legilor de rectificare li se aplică aceleaşi proceduri ca şi legilor bugetare anuale iniţiale.

Prevederile legilor bugetare anuale şi ale celor de rectificare sunt aplicabile numai în anul bugetar respectiv.

Potrivit reglementării legale în vigoare, legile bugetare anuale pe care le adoptă Parlamentul sunt legea bugetului de stat (şi, eventual, legea de rectificare a bugetului de stat) şi legea bugetului asigurărilor sociale de stat (şi, eventual, legea de rectificare a bugetului asigurărilor sociale de stat), precum şi legile privind contul general anual de execuţie (legea privind contul general anual de execuţie a bugetului de stat şi, respectiv, legea privind contul general anual de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat).

§14. Soluţiile aplicabile în cazul când bugetul nu poate fi adoptat în termenul

legal 77. Existã situaţii când – din diferite motive (obiective sau/şi subiective) –

parlamentul nu reuşeşte sã dezbatã proiectul bugetului de stat şi sã voteze legea bugetarã anualã pânã la finele exerciţiului financiar în curs de desfãşurare, respectiv anterior momentului pãşirii în anul cãruia îi este consacrat noul buget. Pentru înlãturarea neajunsului decurgând dintr-o asemenea împrejurare, în doctrinã şi – mai cu seamã – în practica finanţelor publice s-au cristalizat douã soluţii care – diferit de la un stat la altul – sunt, în mod obişnuit, puse în aplicare:

1. aprobarea unor douãsprezecimi bugetare provizorii sau 2. încredinţarea guvernului de a îndruma (conduce) activitãţile economico-sociale

ghidându-se dupã cifrele de venituri şi cheltuieli din exerciţiul financiar care tocmai a expirat, pânã la data adoptãrii bugetului.

78. Douãsprezecimile bugetare provizorii sunt bugetele ale cãror cuantum de venituri şi cheltuieli reprezintã a dousprãzecea parte din cifrele prevãzute şi propuse în legea de adoptare a bugetului de stat (care, însã, nu s-a putut adopta în termenul legal). Aceste douãsprezecimi bugetare (care – în fapt – se prezintã sub forma unor “mini-bugete”) sunt examinate, mai întâi de cãtre comisiile de specialitate ale celor douã camere ale parlamentului şi, apoi, discutate şi, respectiv, aprobate de cãtre plenul forului legislativ suprem. Odatã adoptate, douãsprezecimile bugetare provizorii se pun în executare, de cãtre guvern, pentru a se asigura continuitatea – fireascã – a întregii activitãţi de la nivelul societãţii.

79. Încredinţarea guvernului sã îndrume “execuţia bugetarã” pe baza (având ca repere) cifrelor de venituri şi cheltuieli utilizate în cadrul bugetului din exerciţiul financiar expirat este procedeul care – datoritã simplitãţii şi operativitãţii lui – este preferat şi, deci, mai des utilizat. Acest procedeu a fost consacrat şi de legislaţia noastrã postrevoluţionară. Astfel, Constituţia României şi Legea finanţelor publice stabileau cã dacã bugetul de stat nu a fost adoptat anterior expirãrii exerciţiului bugetar, se aplicã, în continuare (din nou), prevederile bugetului anului precedent.

Dupã anul 1989, Guvernele care s-au succedat şi Parlamentul României – nereuşind sã adopte în termen bugetul – au aplicat, în practica bugetarã, soluţia anterior amintitã, fapt care a influenţat, într-o mãsurã mai mare sau mai mica, propagarea efectelor negative ce s-au manifestat în economia ţãrii. Este remarcabil faptul cã în anul 2001, dupã unsprezece ani, Parlamentul şi Guvernul României au reuşit sã urmeze procedurile de elaborare şi adoptare a bugetului de stat şi bugetului asigurãrilor sociale de stat în termenele prevãzute de Constituţie astfel cã, pentru prima oarã dupã anul 1989, în anul 2002 legea bugetului de stat şi cea a bugetului asigurãrilor sociale de stat au intrat în vigoare la data de 1 ianuarie.

80. Cu toate că – aşa cum arătam mai sus – în ultimii ani s-a reintrat în normalitate, respectându-se prevederile legale privind necesitatea adoptării noului buget înainte de a se păşi în anul bugetar căruia îi este consacrat documentul respectiv, legiuitorul – precaut – a prevăzut în mod expres că – în cazul când legile bugetare anuale nu au fost adoptate înainte de expirarea exerciţiului bugetar – Guvernul va îndeplini sarcini echivalente cu cele prevăzute în bugetul precedent, cu precizarea că limitele lunare de cheltuieli nu vor putea depăşi – de regulă – 1/12 parte din prevederile bugetului anului anterior (cu excepţia cazurilor deosebite, temeinic justificate de către ordonatorii principali de credite) sau, după caz, 1/12 parte din sumele propuse în proiectul de buget (neadoptat), în situaţia în care acestea sunt mai mici decât cele din anul precedent. Instituţiile publice şi acţiunile noi (cele aprobate în anul curent, dar care încep cu data de 1 ianuarie a anului bugetar următor) vor fi finanţate – până la adoptarea noii legi bugetare – în limita a 1/12 parte din prevederile acestora cuprinse în proiectul de buget.

§15. Executarea bugetului 81. Execuţia bugetarã sau executarea bugetului, cea de-a treia şi cea mai amplã

(cuprinzãtoare şi consistentã) etapã a procedurii bugetare, constã în realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor bugetare; ea cuprinde – în consecinţã – ansamblul actelor şi operaţiunilor destinate a conduce la realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor prevãzute în legea bugetarã anualã. În vederea realizãrii execuţiei bugetare sunt îndeplinite acte, fapte şi operaţiuni cu privire la încasarea, pãstrarea şi eliberarea fondurilor bãneşti în şi, respectiv, din bugetul public naţional, astfel devenind posibilã îndeplinirea sarcinilor şi atribuţiilor statului.

Executarea bugetului se realizeazã printr-o succesiune de acte şi operaţiuni a cãror coerenţã este asiguratã de procedura execuţiei bugetare, reglementatã distinct în cadrul procedurii bugetare.

În procedura execuţiei bugetului de stat sunt implicaţi atât funcţionari cu atribuţii de conducere (denumiţi ordonatori de credite), cât şi funcţionari cãrora le revin numai atribuţii executive (contabili).

82. Procedura execuţiei bugetare comportã urmãtoarele faze: – repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare; – executarea de casã a bugetului (sau operaţiunile de trezorerie); – realizarea veniturilor bugetare; – efectuarea cheltuielilor bugetare. Veniturile şi cheltuielile aprobate prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale

de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetele creditelor externe contracte sau garantate de stat, bugetele fondurilor externe nerambursabile şi bugetele instituţiilor publice autonome se repartizează pe trimestre în funcţie de termenele legale de încasare a veniturilor, de termenele şi posibilităţile de asigurare a surselor de finanţare a deficitului bugetar şi de perioada în care este necesarã efectuarea cheltuielilor.

83. Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor prevãzute în bugetul de stat se aprobã:

a) de cãtre Ministerul Finanţelor Publice, pe capitole de cheltuieli şi – în cadrul acestora – pe titluri, la propunerea ordonatorilor principali de credite; pe capitole şi subcapitole la venituri şi pe capitole (şi, în cadrul acestora, pe titluri de cheltuieli) pentru bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, la propunerea ordonatorilor principali de credite; pentru sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi pentru transferurile din bugetul de stat către bugetele locale, la propunerea ordonatorilor principali de credite ai bugetelor locale, transmise de direcţiile generale ale finanţelor publice din Ministerul Finanţelor Publice;

b) de cãtre ordonatorii principali de credite, pentru celelalte subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare, pentru bugetele de venituri şi cheltuieli proprii şi pentru bugetele ordonatorilor secundari de credite bugetare sau ale ordonatorilor terţiari de credite, după caz; c) de către ordonatorii secundari de credite, pentru bugetele proprii şi pentru bugetele ordonatorilor terţiari de crdite bugetare.

Repartizarea pe trimestre se face în scopul stabilirii unui echilibru în cadrul fiecãrui trimestru între veniturile şi cheltuielile bugetare şi pentru a se evita sau atenua eventualele diferenţe între volumul veniturilor şi cel al cheltuielilor. În principiu, în cazul în care apar, totuşi, în cursul execuţiei bugetare, asemenea diferenţe, ele sunt mai uşor sesizabile şi în cuantumuri ce permit acoperirea din fondurile de rezervã bugetarã.

În calitatea sa de mandatarã a execuţiei de casã a bugetului public naţional, Banca Naţionalã a României încaseazã toate veniturile acestui buget în numerar şi prin decontãri fãrã numerar, elibereazã sumele de bani cerute pentru cheltuieli în numerar şi plãteşte celelalte cheltuieli bugetare prin decontãri fãrã numerar şi, în fine, întocmeşte evidenţa contabilã a execuţiei de casã a bugetului public naţional.

84. Relativ la execuţia pãrţii de venituri a bugetului de stat este necesarã sublinierea faptului cã realizarea veniturilor programate constituie premisa elementarã şi necesarã a efectuãrii cheltuielilor prevãzute prin legea bugetarã anualã, sau astfel spus, o condiţie indispensabilã a executãrii întregului buget anual.

În realizarea veniturilor bugetare sunt aplicabile urmãtoarele principii:

– nici un impozit, taxã sau alte obligaţii de natura acestora nu pot fi încasate dacã nu au fost stabilite de lege;

– lista tuturor impozitelor şi taxelor, precum şi a cotelor acestora trebuie sã fie aprobate prin legea bugetarã anualã;

– este inadmisibilã perceperea, sub orice titlu sau sub orice denumire, a unor contribuţii – directe sau indirecte – în afara celor stabilite de puterea legislativã. Realizarea pãrţii de venituri din impozite directe presupune întocmirea actelor şi

operaţiunilor de constatare a veniturilor şi bunurilor impozabile, întocmirea şi emiterea titlurilor de creanţã ale statului, plata integralã şi la termen a impozitelor individualizate şi debitate în rolurile fiscale şi – atunci când este necesar – urmãrirea silitã a debitorilor în vederea recuperãrii restanţelor.

Pentru impozitele indirecte, precum şi pentru cele care se obţin prin reţinere şi platã de cãtre debitorii de venituri impozabile, realizarea veniturilor bugetare implicã conformitatea includerii acestor impozite în preţuri şi tarife, a calculului, reţinerii şi plãţii impozitelor pe salarii şi a altor drepturi bãneşti impozabile. Specifice realizãrii şi acestei categorii de venituri bugetare sunt – în ultimã instanţã – urmãrirea şi recuperarea impozitelor neachitate integral şi la termenele prestabilite.

În fine, pentru realizarea veniturilor programate a se obţine din taxe de timbru sau ca alte venituri diverse, se urmãreşte exactitatea calcului sumelor de bani cuvenite bugetului statului şi achitarea lor integralã, cu menţiunea cã în aceste cazuri contabilul însãrcinat cu încasarea respectivelor venituri este îndreptãţit sã verifice legalitatea realizãrii veniturilor bugetare.

85. Efectuarea cheltuielilor bugetare este supusă unor reguli expres înscrise în Legea finanţelor publice. Potrivit acestor reguli:

a) cheltuielile bugetare trebuie să aibă o destinaţie precisă şi limitată, în acord perfect cu autorizările conţinute în legile speciale şi în legile bugetare anuale;

b) nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget şi nici angajată şi efectuată, dacă nu există o bază legală pentru respectiva cheltuială;

c) nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanţată şi plătită dacă nu este aprobată potrivit legii şi nu are prevederi bugetare.

Efectuarea cheltuielilor aprobate prin legea bugetarã anualã, în vederea îndeplinirii acţiunilor şi obiectivelor social-economice, presupune un ansamblu de acte şi operaţiuni care cuprinde: a) solicitarea şi punerea la dispoziţia ordonatorilor de credite a fondurilor bugetare alocate; b) repartizarea fondurilor bugetare pe seama instituţiilor publice, a regiilor autonome şi, respectiv societãţilor comerciale cu capital integral sau majoritar de stat; c) transferuri pentru unitãţile administrativ-teritoriale, în cazurile în care acestea nu îşi pot acoperi cheltuielile din veniturile proprii, stabilite în condiţiile legii; d) utilizarea efectivã a fondurilor bãneşti de cãtre beneficiari.

86. Potrivit dispoziţiilor Legii finanţelor publice nici o cheltuialã nu poate fi efectuatã din bugetul statului dacã nu are o bazã legalã.

Baza legalã a oricãrei cheltuieli bugetare constã, generic vorbind, în cuprinderea ei în Legea bugetarã anualã; totodatã, însã, existenţa bazei legale a unei cheltuieli bugetare presupune atât prevederea cheltuielii în bugetul instituţiei publice, a ministerului sau organului central de stat, în interesul sau folosul cãreia ea urmeazã a se efectua, cât şi deschiderea sau repartizarea creditului bugetar necesar acoperirii respectivei cheltuieli.

§15. Efectuarea cheltuielilor bugetare (Creditele sau alocaţiile bugetare)

87. Creditele bugetare sau alocaţiile bugetare reprezintã sume de bani puse la dispoziţia unor beneficiari şi în limita cãrora se poate decide efectuarea de cheltuieli pe seama resurselor provenite de la bugetul statului.

Finanţarea de la bugetul statului prin intermediul creditelor bugetare prezintã urmãtoarele trãsãturi caracteristice: beneficiarii de credite sau alocaţii bugetare pot fi numai instituţiile publice, organele de stat şi unele unitãţi economice; scopul pentru care sunt alocate fonduri bugetare trebuie sã fie bine precizat prin lege; fondurile bugetare se acordã beneficiarilor cu titlu gratuit (fãrã echivalent); creditele acordate de la bugetul de stat nu se ramburseazã (beneficiarii nu sunt obligaţi sã le restituie).

Creditele bugetare se primesc de cãtre beneficiari în cadrul unei proceduri speciale care implicã deschiderea, repartizarea şi utilizarea acestora pe baza actelor sãvârşite de cãtre ordonatorii de credite bugetare.

88. Procedura creditelor bugetare presupune mai multe etape: deschiderea creditelor bugetare, angajarea creditelor bugetare, constatarea lichiditãţii creditelor bugetare, ordonanţarea creditelor bugetare şi utilizarea sau plata creditelor bugetare.

Creditele bugetare aprobate prin bugetul de stat (ca şi cele aprobate prin bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale) pot fi folosite – la cererea ordonatorilor principali de credite – numai după deschiderea şi repartizarea creditelor, respectiv după alimentarea cu fonduri a conturilor deschise pe seama acestora.

A. Competenţa deschiderii creditelor bugetare aparţine Ministerului Finanţelor Publice, care, la începutul exerciţiului bugetar şi a fiecãrui trimestru dispune transmiterea – prin unitãţile de trezorerie – a sumelor de bani corespunzãtoare creditelor bugetare cuvenite ordonatorilor principali de credite. În temeiul acestor dispoziţii, sumele de bani reprezentând creditele bugetare sunt trecute din conturile bugetului de stat în conturile ordonatorilor principali de credite. Apoi, din creditele bugetare astfel deschise, ordonatorii principali repartizeazã şi transmit – prin dispoziţii bugetare – creditele bugetare cuvenite ordonatorilor secundari, respectiv terţiari. Operaţiunea de trezorerie care se realizeazã de aceastã datã constã în trecerea sumelor de bani din conturile ordonatorilor principali în conturile bancare ale ordonatorilor secundari sau, dupã caz, terţiari. Aceleaşi dispoziţii şi operaţiuni sunt aplicabile în continuare între ordonatorii secundari şi cei terţiari, acolo unde este cazul.

Deschiderea creditelor bugetare, conform procedurii prezentate, oferã posibilitatea ordonatorilor de credite de a utiliza sumele de bani alocate prin aceste credite, cu alte cuvinte, se poate trece la efectuarea cheltuielilor pentru care s-au primit creditele bugetare. Ordonatorii principali de credite pot dispune – până cel târiu la data de 25 a fiecărei luni – retragerea creditelor bugetare deschise şi neutilizate din conturile proprii sau ale instituţiilor subordonate, dar numai în cazuri temeinic justificate şi cu avizul Ministerului Finanţelor Publice.

B. În conformitate cu dispoziţiile Legii finanţelor publice, angajarea oricãror cheltuieli din bugetul statului se poate face numai în limita creditelor bugetare aprobate, ceea ce înseamnã cã toate cheltuielile scadente vor putea fi efectuate numai în limita creditelor bugetare puse la dispoziţia ordonatorilor care angajeazã respectivele cheltuieli.

C. Constatarea lichiditãţii creditelor bugetare este operaţiunea constând în verificarea cuantumurilor bãneşti ale fiecãrei cheltuieli bugetare, spre a se stabili cu certitudine dacã acestea sunt reale, certe şi exigibile, deoarece numai întrunind aceste condiţii sumele de bani pot trece în folosul subiectelor de drept cãrora le sunt destinate.

D. Ordonanţarea cheltuielilor bugetare reprezintã actul administrativ-financiar prin care se dispune plata sumelor de bani cãtre beneficiarul fiecãrei cheltuieli. Prin Legea finanţelor

publice se stabilesc urmãtoarele rigori, în acest sens: a) efectuarea cheltuielilor de la buget se poate face numai pe bazã de acte justificative, legal întocmite;

b. ordonatorii de credite bugetare pot aproba efectuarea cheltuielilor numai dacã acestea au fost în prealabil avizate de cãtre conducãtorul compartimentului financiar-contabil sau de persoanele încredinţate cu exercitarea controlului financiar preventiv;

c. încãlcarea acestor prevederi – dacã nu întruneşte elementele constitutive ale vreunei infracţiuni – se calificã drept contravenţie la disciplina bugetarã şi se sancţioneazã cu amendã.

E. În fine, plata sau utilizarea creditelor bugetare constã în remiterea sumelor de bani în folosul beneficiarului legal al alocaţiei bugetare şi în folosirea efectivă a acesteia; plata reprezintã modalitatea de stingere a obligaţiei statului în raport cu subiectul de drept titular al creditului bugetar. În cazul neplãţii sumelor de bani datorate de stat beneficiarilor legali, în cadrul procedurii utilizãrii creditelor bugetare este posibilã iniţierea unor acţiuni recuperatorii din partea titularilor creditelor îndreptãţiţi sã primeascã respectivele sume de bani.

89. Utilizarea creditelor bugetare este subordonatã, potrivit dispoziţiilor Legii finanţelor publice, principiul “afectaţiunii speciale” a creditelor bugetare. Aplicarea conformã a acestui principiu impune respectarea urmãtoarelor reguli:

a. creditele bugetare aprobate unui ordonator principal nu fi utilizate pentru finanţarea cheltuielilor altui ordonator;

b. cheltuielile aprobate pentru acoperirea unui capitol nu pot fi utilizate pentru finanţarea altui capitol de cheltuieli”

c. creditele aprobate prin legea bugetarã anualã pentru cheltuielile unui exerciţiu bugetar nu pot fi utilizate pentru finanţarea cheltuielilor altui exerciţiu financiar.

90. De la aceste reguli sunt admise, totuşi, în condiţii strict delimitate de lege, o serie de excepţii, determinate de unele situaţii care – de la un an la altul – nu au putut fi prevãzute în perioada întocmirii şi aprobãrii proiectului bugetului de stat, dar care s-au ivit, producând schimbãri ce impun o “ajustare” a cifrelor de cheltuieli iniţial stabilite. Aceste excepţii permit ca – într-un cadru legal – în timpul execuţiei bugetare, anumite cheltuieli sã se efectueze în funcţie de necesitãţile concrete de fonduri bãneşti dintr-o anumită perioadă a anului bugetar, respectiv în funcţie de obiectivele şi acţiunile care sunt finanţate de la bugetul statului, astfel cum ele se deruleazã efectiv.

În practica execuţiei bugetare se utilizeazã – de regulă – urmãtoarele mijloace excepţionale de modificare a destinaţiei iniţiale a creditelor bugetare (şi care reprezintã excepţii de la principiul “afectaţiunii speciale”): virãrile de credite bugetare, transferarea creditelor bugetare, suplimentarea creditelor bugetare, anticiparea creditelor bugetare, blocarea creditelor bugetare, anularea creditelor bugetare.

A. Virãrile de credite bugetare constau în trecerea sumelor bugetare de la subdiviziunile clasificaţiei bugetare unde sunt ele se dovedesc disponibile la subdiviziunile unde se constatã cã sunt insuficiente. Potrivit legii, virarea creditelor bugetare se poate face numai înainte de angajarea cheltuielilor şi, în principiu, începând cu trimestrul al III-lea al anului financiar.

Virările de credite bugetare sunt de competenţa ordonatorilor principali de credite (pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor subordonate), ele putându-se efectua numai în limita a 10% din prevederile capitolului bugetar la nivelul ordonatorului principal de credite (care urmează a se suplimenta) cu cel puţin o lună înainte de angajarea cheltuielilor. Toate propunerile de virări de credite bugetare trebuie să fie însoţite de justificări temeinice şi de detalieri (privind execuţia bugetară până la

finele anului bugetar) a capitolului şi subdiviziunii clasificaţiei bugetare de la care se disponibilizează şi, respectiv, a capitolului şi subdiviziunii clasificaţiei bugetare la care se suplimenteată prevederile bugetare.

Situaţia virărilor de credite bugetare aprobate de ordonatorii principali de credite trebuie transmisă lunar Ministerului Finanţelor Publice, în termen de 5 zile de la închiderea lunii.

B. Transferarea creditelor bugetare este specificã acelor situaţii în care – pe parcursul exerciţiului bugetar – au loc treceri de unitãţi, acţiuni sau sarcini de la un ordonator principal de credite la altul, când Ministerul Finanţelor Publice este îndreptãţit sã modifice structura bugetului de stat, aprobând – la cerere – transferarea unor sume reprezentând alocaţii bugetare de la un ordonator la altul, fãrã afectarea echilibrului bugetar şi a Fondului de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului.

C. Suplimentarea creditelor bugetare se poate face de cãtre Guvern, la propunerea Ministerului Finanţelor Publice, pe baza cererilor temeinic justificate formulate de ordonatorii principali de credite (care se găsesc în situaţia de a nu-şi putea acoperi altfel cheltuielile). Suplimentarea creditelor bugetare se realizeazã din fondul de rezervã aflat la dispoziţia Guvernului. Potrivit legii, suplimentarea creditelor bugetare de cãtre Guvern trebuie supusã aprobãrii Parlamentului, întrucât aceasta reprezintă – practic – o modificare a prevederilor legii bugetare anuale.

D. Anticiparea creditelor bugetare este modalitatea specificã pentru finanţarea unor acţiuni social-culturale şi acoperirea unor cheltuieli economice de interes local. Astfel, organele de decizie ale unitãţilor administrativ-teritoriale pot încuviinţa utilizarea unor fonduri de pânã la 30% din sumele încasate din venituri proprii ale bugetelor locale respective peste cele aprobate. Modificãrile aprobate şi efectuate în bugetele locale pentru finanţarea cu anticipaţie a unor categorii de cheltuieli se supun ratificãrii consiliilor locale. Această excepţie de la principiul „afectaţiunii speciale” în materia utilizării creditelor bugetare nu mai este reglementată expres în prezent, dar modalitatea ca atare de derogare de la rigorile principiului menţionat rămâne valabilă.

E. Blocarea creditelor bugetare este prevãzutã pentru fondurile bãneşti aprobate prin legea bugetarã anualã şi rãmase neutilizate la sfârşitul fiecãrui trimestru. Creditele bugetare rãmase nefolosite la sfârşitul fiecãrui trimestru pot fi trecute fie la fondul de rezervã destinat unor cheltuieli noi, fie utilizate pentru cheltuielile trimestrului urmãtor al aceluiaşi an (prin deblocarea acestora de cãtre Ministerul Finanţelor Publice, la cererea justificatã a ordonatorilor principali de credite).

F. Anularea creditelor bugetare rãmase neutilizate în timpul execuţiei bugetare se face la cererea ordonatorilor principali de credite bugetare sau a Ministerului Finanţelor Publice. Pentru cheltuielile bugetare neefectuate pânã la 31 decembrie, deci pânã la încheierea execuţiei bugetare, Legea finanţelor publice dispune cã aceste credite sunt anulate de drept.

§16. Execuţia de casă a bugetului 91. Execuţia de casă (sau operaţiunile de trezorerie) a/ale bugetelor care compun

sistemul bugetar se realizează prin trezoreria statului, pe baza normelor metodologice emise de Ministerul Finanţelor Publice, asigurându-se: a) încasarea veniturilor bugetare; b) efectuarea plăţilor dispuse de persoanele autorizate ale instituţiilor publice, în limita creditelor bugetare şi a destinaţiilor aprobate potrivit legii; c) efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi privind datoria publică internă şi externă rezultată din împrumuturi contractate direct sau garantate de stat, inclusiv a celor privind

rambursarea ratelor la scadenţă şi plata dobânzilor, comisioanelor şi altor costuri aferente; d) efectuarea altor operaţiuni financiare în contul autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale

92. Banca Naţională a României ţine în evidenţele sale Contul Curent General al Trezoreriei Statului. Contul curent general al trezoreriei statului este deschis pe seama serviciilor publice descentralizate ale Ministerului Finanţelor Publice şi trezoreriei generale din cadrul aceluiaşi minister. Funcţionarea contului curent general al trezoreriei statului şi înregistrarea operaţiunilor în acest cont se stabilesc prin convenţie încheiatã între Ministerul Finanţelor Publice şi Banca Naţionala a României. În contul curent general al trezoreriei statului Banca Naţionalã a României înregistreazã încasãrile de venituri şi efectueazã plãţile în limita disponibilitãţilor existente în acest cont.

§17. Evidenţa execuţiei bugetare 93. Execuţia bugetului anual de stat este controlatã şi îndrumatã cu ajutorul

evidenţei contabile bugetare, care se aplicã atât pentru bugetul de stat, bugetele ministerelor şi celorlalte organe centrale de stat, bugetelor instituţiilor publice, cât şi pentru bugetele unitãţilor administrativ-teritoriale şi pentru bugetul asigurãrilor sociale de stat.

Evidenţa contabilã bugetarã constã în înregistrarea şi sintetizarea datelor privind veniturile şi cheltuielile bugetare tuturor organelor şi instituţiilor publice finanţate de la bugetul statului, precum şi operaţiunile de casiere ale execuţiei acestui buget.

94. Sintetizând datele contabile privind realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor bugetare, Ministerul Finanţelor Publice formuleazã concluzii periodice privind execuţia bugetului de stat care sunt prezentate Guvernului. Acesta – în funcţie de situaţia execuţiei bugetare – dispune întreprinderea acţiunilor care se impun. Astfel, în situaţiile în care – din concluziile Ministerului Finanţelor Publice referitoare la stadiul execuţiei bugetare – rezultã existenţa unor goluri temporare de casã. Guvernul dispune fie utilizarea unei pãrţi din resursele aflate în contul trezoreriei statului, fie emiterea unor bonuri de tezaur (ca formã de împrumut de stat intern). În cazul în care Guvernul constatã – pe baza aceloraşi informaţii – existenţa unui excedent bugetar (realizarea unor venituri peste cele prevãzute în buget), el va dispune alocarea acelor fonduri pentru finanţarea unor acţiuni urgente din domeniile: apãrarea ordinii publice, sãnãtate, învãţãmânt, agriculturã, cercetare ştiinţificã, etc.

§18. Încheierea exerciţiului bugetar 95. Execuţia bugetară se încheie la 31 decembrie a fiecărui an. Veniturile

neîncasate, respectiv cheltuielile neplătite până la această dată se vor încasa ori se vor plăti, după caz, în contul bugetului pe anul următor.

96. Încheierea exerciţiului bugetar anual constã, în esenţã, în elaborarea şi aprobarea contului general anual de execuţie bugetarã. Contul general anual de execuţie a bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi al bugetelor fondurilor speciale este elaborat de cãtre Ministerul Finanţelor Publice, pe baza situaţiilor financiare prezentate de ordonatorii principali de credite bugetare, a conturilor privind execuţia de casã a bugetului statului, precum şi în urma verificãrilor şi analizelor pe care acest minister este dator a le efectua. Astfel întocmit, contul general de execuţie a bugetului de stat este prezentat Guvernului, care, – dupã ce-l analizeazã – îl prezintã spre aprobare Parlamentului, pânã la data de 1 iulie a anului

urmãtor. Conturile generale anuale de execuţie a bugetului statului, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor fondurilor speciale şi ale ordonatorilor de credite trebuie sã cuprindã, fiecare în parte – în momentul în care este înaintat Parlamentului – la venituri: prevederile bugetare iniţiale, prevederile bugetare definitive şi încasările realizate, iar la cheltuieli: creditele bugetare iniţiale, creditele bugetare definitive şi plăţile efectuate.

În cazul în care, în cursul exerciţiului bugetar supus aprobãrii Parlamentului, s-a recurs la împrumuturi de stat interne sau externe, potrivit dispoziţiilor Legii Finanţelor publice, Ministerul Finanţelor Publice este obligat ca – la sfârşitul exerciţiului financiar – sã întocmeascã şi sã prezinte Parlamentului un cont general de execuţie a datoriei publice (ca anexã la contul general de execuţie a bugetului de stat) în care sã se cuprindã şi situaţia garanţiilor guvernamentale constituite pentru toate împrumuturile de stat existente la acea datã.

§18. Controlul execuţiei bugetare 97. Execuţia bugetului public naţional se realizeazã sub controlul unor organe de

stat, cãrora le revin – prin lege – rãspunderi specifice în legãturã cu activitatea bugetarã. Aceste organe cu atribuţii de control a execuţiei bugetare sunt:

– Ministerul Finanţelor Publice, care exercitã un control administrativ specializat, control ce se realizeazã – în fapt – prin intermediul organelor sale: aparatul de inspecţie al ministerului, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, organele de inspecţie judeţene şi Garda Financiarã. Prin acest control de specialitate (care se întinde – practic – pe întreaga perioadă a procesului bugetar) se urmãreşte modul de realizare a veniturilor şi de efectuare a cheltuielilor bugetare, limitarea cheltuielilor de funcţionare, eliminarea cheltuielilor inoportune şi neeconomicoase, utilizarea fondurilor bugetare potrivit destinaţiilor pe care acestea le au.

– Curtea de Conturi, care exercitã un control de specialitate – financiar, denumit control ulterior extern, asupra modului de formare, administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public. Curtea de Conturi exercitã şi atribuţii jurisdicţionale în condiţiile legii. Controlul financiar ulterior al Curţii de Conturi se materializeazã într-un raport (asupra conturilor de gestiune ale bugetului public naţional din exerciţiul bugetar expirat) pe care acest organism trebuie sã îl prezinte anual Parlamentului.

– Parlamentul, care exercitã un control politic, constând în urmãrirea evoluţiei bugetare, atât cu privire la realizarea veniturilor, cât şi cu privire la efectuarea cheltuielilor bugetare.Controlul Parlamentului asupra bugetului se realizează în două momente: prima dată atunci când se aprobă bugetul şi se adoptă legea bugetară anuală (ocazie cu care se verifică corectitudinea, oportunitatea şi necesitatea prevederilor estimative cuprinse în proiectul de buget) şi a doua oară atunci când se aprobă contul general anual de execuţie (prilej cu care se analizează modul în care au fost puse în aplicare prevederile legii bugetare anuale). Aprobarea – de cãtre Parlament – a contului general anual privind execuţia bugetarã are semnificaţia “descãrcãrii de gestiune” pentru Guvern (care, până la acea dată, purta răspunderea pentru modul în care a fost executat bugetul).

CAPITOLUL IV

BUGETUL ASIGURĂRILOR SOCIALE DE STAT

§1. Asigurările sociale. Concept şi evoluţie 98. Asigurările sociale pot fi definite ca un mijloc de realizare a protecţiei populaţiei active împotriva consecinţelor survenirii unui risc social (pierderea şi reducerea veniturilor sau creşterea cheltuielilor), prin constituirea unor fonduri băneşti din contribuţii ale subiectelor de drept interesate şi repartizarea acestor fonduri asiguraţilor în momentul survenirii riscului. Trebuie remarcat că fondurile de asigurări sociale se constituie, cel puţin în sistemul public, prin contribuţii obligatorii prelevate de la angajatori şi angajaţi, element care accentuează caracterul social al asigurărilor. Practic, consecinţele unui eveniment nefast nu sunt suportate doar de angajat, întrucât colectivitatea preia sarcina asigurării materiale. De asemenea, putem observa că uneori protecţia vizează şi alte persoane decât pe cele afectate de evenimentul asigurat (de exemplu, urmaşii celui decedat). În fine, cuantumul indemnizaţiilor primite de asigurat depinde de unele condiţii (contribuţia la fondul comun pe o perioadă minimă, participarea la anumite programe etc.). 99. Asigurările sociale trebuie distinse de o altă componentă a securităţii sociale, anume de asistenţa socială. Definind asistenţa socială ca „un ansamblu de instituţii, programe, măsuri, activităţi profesionalizate de protejare a unor persoane, grupuri, comunităţi cu probleme sociale, aflate temporar în dificultate, în criză, şi deci vulnerabile”, putem observa următoarele elemente de diferenţiere: - asigurările sociale funcţionează pe principiul punerii în comun a riscurilor (fiecare asigurat varsă o contribuţie şi are dreptul la o indemnizaţie), în timp ce asistenţa socială este finanţată pe principiul solidarităţii naţionale (din fondurile publice se acordă alocaţii şi ajutoare pentru cămine de bătrâni, copii, orfani, invalizi, văduve de război etc., în general pentru cei aflaţi în nevoie). - asigurările sociale acoperă o categorie determinată de riscuri sociale, în vreme ce asistenţa socială are o arie de cuprindere mult mai vastă, derivată din noţiunea de nevoie. - de asigurări sociale beneficiază doar persoanele asigurate (în sistemul public sau într-un sistem privat), în timp ce asistenţa socială are vocaţie de universalitate, pentru că din momentul în care starea de nevoie este dovedită, de asistenţă socială beneficiază toţi cei defavorizaţi.

§2. Bugetul asigurărilor sociale de stat

100. Sistemul asigurărilor sociale de stat din România este organizat pe baza unui buget propriu. Acesta cuprinde veniturile sistemului public de asigurări sociale şi modalităţile de constituire a acestora, precum şi cheltuielile preconizate a fi realizate din fondurile băneşti astfel prelevate. Este remarcabil că, în prezent, în România funcţionează un sistem de asigurări pentru accidente de muncă şi boli profesionale. El este un sistem de asigurări particular în cadrul sistemului de asigurări sociale, având venituri proprii şi o destinaţie precisă a cheltuielilor. În ţara noastră există şi sisteme de asigurări sociale care nu sunt integrate sistemului public de asigurări sociale (fără a avea însă un caracter privat propriu-zis). Asemenea

sisteme sunt organizate la nivelul unor asociaţii profesionale. De pildă, Uniunea Naţională a Barourilor din România a organizat propriul sistem de asigurări sociale pentru avocaţi. Aceştia sunt asiguraţi obligatoriu în sistemul coordonat de Casa de Asigurări a Avocaţilor şi datorează contribuţii pentru asigurările sociale. 101. În conformitate cu Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii, elaborarea proiectului anual al bugetului asigurărilor sociale de stat se face de către Guvern, pe baza propunerilor Casei Naţionale de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale (CNPAS). La elaborarea bugetului asigurărilor sociale de stat se aplică aceleaşi reguli ca la elaborarea bugetului de stat, motiv pentru care facem trimitere la secţiunea dedicată acestora. Veniturile oricărui sistem public de asigurări sociale se constituie în principal din contribuţiile angajatorilor şi angajaţilor, aşa-numitele contribuţii sociale obligatorii. Noţiunea de „contribuţii sociale obligatorii” include, potrivit art.7 pct.10 din Codul fiscal, „orice contribuţii care trebuie plătite, în conformitate cu legislaţia în vigoare, pentru protecţia şomerilor, asigurări de sănătate sau asigurări sociale”. Contribuţia pentru asigurări sociale de stat este în fapt compusă dintr-o contribuţie individuală a persoanelor fizice angajate şi o contribuţie a persoanelor fizice sau juridice la care acestea sunt angajate. Determinarea contribuţiilor se face după cum urmează: a) Contribuţia individuală pentru asigurări sociale se datorează de către unele categorii de persoane fizice asigurate obligatoriu, prin efectul legii: persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă şi funcţionarii publici; persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecatoreşti, pe durata mandatului, precum şi membrii cooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţiei mesteşugăreşti, ale căror drepturi şi obligaţii sunt asimilate, în condiţiile prezentei legi, cu ale persoanelor prevăzute mmai sus. Potrivit Legii nr.19/2000, contribuţia individuală se stabileşte prin aplicarea unei cote procentuale asupra bazei de calcul constituite din salariul individual lunar brut (sau veniturile brute asimilate salariului). Baza de calcul nu poate depăşi plafonul a de 5 ori salariul mediu brut. Nivelul contribuţiei individuale pentru asigurări sociale este stabilită anual prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat. b) Contribuţia de asigurări sociale a angajatorilor este datorată fie de persoanele fizice sau juridice care au această calitate, fie de persoanele juridice asimilate angajatorilor (autorităţi executive, legislative sau judecătoreşti şi cooperative meşteşugăreşti). Baza de calcul pentru determinarea contribuţiei angajatorilor o constituie fondul total de salarii brute lunare realizate de asiguratii prevăzuţi expres prin lege. Această bază este şi ea plafonată la nivelul produsului dintre numărul mediu al asiguraţilor din luna pentru care se calculează contribuţia şi valoarea corespunzătoare a 5 salarii medii brute. c) Există şi anumite reguli speciale, pentru alte categorii de persoane care au calitatea de asiguraţi în sistemul de asigurări sociale de stat. Astfel, pentru şomeri contribuţia pentru asigurări sociale se suportă integral din bugetul asigurărilor pentru şomaj, la nivelul cotei stabilite pentru condiţii normale de muncă. Calitatea de contribuabil o are în acest caz Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă. Pentru alte categorii de persoane care au calitatea de asiguraţi obligatoriu, contribuţia pentru asigurări sociale se suportă integral de către aceştia, în funcţie de condiţiile de

muncă în care îşi desfăşoară activitatea. Sunt incluse în această categorie fie persoane fizice care nu au calitatea de angajaţi ai unei persoane fizice sau juridice (de pildă, membrii unei asociaţii familiale, persoanele autorizate să desfăşoare activităţi independente, asociatul unei societăţi comerciale etc.), fie persoane care nu sunt asigurate în alte sisteme de asigurări sociale şi încheie un contract de asigurare, indiferent dacă acestea realizează sau nu venituri. 103. Cheltuielile care se efectuează din bugetul asigurărilor sociale de stat sunt prevăzute în principal pentru următorele destinaţii: a) plata diferitelor categorii de pensii de asigurări sociale (pensii pentru limită de vârstă, pensii anticipate, pensii anticipate parţiale, pensii de invaliditate, pensii de urmaş); b) indemnizaţii pentru incapacitate temporară de muncă din cauză de boală obişnuită sau accident în afara muncii; c) indemnizaţii pentru concedii de maternitate şi îngrijirea copiilor; d) ajutoare acordate asiguraţilor pentru proteze şi decese; e) acordarea de bilete de tratament balnear şi odihnă; f) indemnizaţii pentru plata concediilor pentru îngrijirea copilului în vârstă de până la 2 ani.

§3. Bugetul asigurărilor pentru şomaj

104. În cadrul asigurărilor sociale, un loc aparte îl ocupă asigurările pentru şomaj. Asigurãrile pentru şomaj sunt reglementate de lege in vederea realizãrii si implementãrii strategiilor si politicii elaborate in domeniul protecţiei persoanelor pentru riscul de şomaj, asigurãrii unui nivel ridicat al ocupãrii si adaptãrii forţei de munca la cerinţele pieţei muncii. Veniturile necesare funcţionării sistemului public de asigurări pentru şomaj şi cheltuielile care trebuiesc susţinute în acest domeniu sunt prevăzute în bugetul asigurărilor pentru şomaj. Bugetul asigurărilor pentru şomaj este cuprins în bugetul asigurărilor sociale de stat şi se aprobă prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat. Proiectul bugetului asigurărilor pentru şomaj este întocmit anual de Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, pe baza propunerilor Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă. 105. Veniturile bugetului asigurărilor pentru şomaj sunt constituite în principal din contribuţii ale angajatorilor, contribuţii individuale şi contribuţii datorate de persoanele care încheie contract de asigurare pentru şomaj. Vom analiza succint fiecare dintre aceste categorii: a) Contribuţia angajatorilor pentru asigurări de şomaj este stabilită la nivelul a 3% din fondul total de salarii brute lunare realizate de persoanele asigurate obligatoriu, prin efectul legii. b) Contribuţia individuală este stabilită la nivelul de 1% din salariul de bază brut lunar, respectiv din veniturile lunare brute realizate (pentru persoanele care au raport de muncă în calitate de membru cooperator). c) Alte categorii de persoane, care nu sunt asigurate obligatoriu prin efectul legii, pot încheia un contract de asigurare pentru şomaj. În temeiul acestui contratc, ei datorează o contribuţie de asigurare pentru şomaj în cuantum de 4%, aplicată asupra venitului lunar declarat în contractul de asigurare pentru şomaj. 106. Cât priveşte cheltuielile din bugetul asigurărilor pentru şomaj, ele sunt destinate în principal pentru: a) plata indemnizaţiilor pentru şomaj; b) plata indemnizaţiilor de şomaj pentru absolvenţi; c) plăţi pentru stimularea mobilităţii forţei de muncă; d) plăţi pentru stimularea angajatorilor care încadrează absolvenţi; e) plăţi compensatorii; plăţi pentru stimularea angajatorilor care încadrează şomeri aparţinând

unor categorii defavorizate; plăţi pentru stimularea şomerilor care se anagajează înainte de expirarea perioadei de şomaj. §4. Sistemul asigurărilor sociale de sănătate 107. Tot din sistemul public de asigurări sociale face parte şi sistemul asigurărilor sociale de sănătate. Chiar dacă veniturile şi cheltuielile Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate nu fac parte din bugetul asigurărilor sociale de stat, am considerat necesară prezentarea acestui sistem în cadrul prezentei secţiuni din dorinţa de a întregi panorama contribuţiilor sociale obligatorii existente în România. Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate este un fond special, administrat de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAS). Acest fond este destinat pentru plata serviciilor medicale, a medicamentelor, a materialelor sanitare şi a dispozitivelor medicale de care beneficiază persoanele asigurate în sistemul public de asigurări sociale de sănătate. Proiectul bugetului Fondului este realizat de Ministerul Sănătăţii, pe baza propunerilor CNAS, şi se include, ca anexă, în bugetul de stat. 108. Principala sursă de venituri a Fondului o constituie contribuţiile plătite de asiguraţi. Astfel, persoanele fizice asigurate datorează o contribuţie lunară de 6,5% care se aplică asupra: a) veniturilor din salarii care se supun impozitului pe venit; b) veniturilor din activităţi desfăşurate de persoane care exercită profesii liberale sau autorizate potrivit legii să desfăşoare activităţi independente; c) veniturilor din agricultură şi silvicultură, stabilite potrivit normelor de venit pentru persoanele fizice care nu au calitatea de angajator şi nu se încadrează la lit. b); d) indemnizaţiilor de şomaj şi alocaţiilor de sprijin; e) veniturilor din cedarea folosinţei bunurilor, veniturilor din dividende şi dobânzi şi altor venituri care se supun impozitului pe venit numai în cazul în care nu realizează venituri de natura celor prevăzute la lit. a-d). De asemenea, persoanele fizice sau juridice la care îşi desfăşoară activitatea asiguraţii datorează o contribuţie de asigurări sociale de sănătate lunară, în cuantum de 7% din fondul de salarii realizat.

CAPITOLUL V

BUGETELE LOCALE

§ 1. Consideraţii generale privind bugetele locale

109. Finanţele publice locale reprezintă acele fonduri băneşti de interes public local (limitate teritorial la nivelul unităţilor administrativ teritoriale), care – ca şi cele centrale – se formează şi întrebuinţează prin intermediul unor procedee şi mijloace specifice, financiare. În condiţiile economiei libere, de piaţă, în majoritatea statelor lumii bugetele locale reprezintă componenta principală a finanţelor publice locale, întrucât ele sunt – în fapt – principala pârghie de realizare a autonomiei locale a unităţilor administrativ-

teritoriale, mijlocul sau modalitatea prin care se obţin veniturile necesare acoperirii cheltuielilor publice locale. 110. Regimul finanţelor publice locale este reglementat prin Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale. Potrivit art.1, actul normativ invocat stabileşte „principiile, cadrul general şi procedurile privind formarea, administrarea, angajarea şi utilizarea fondurilor publice locale, precum şi responsabilităţile autorităţilor administraţiei publice locale şi ale instituţiilor publice implicate în domeniul finanţelor publice locale”. Dintre noţiunile folosite de lege, cea de „unităţi administrativ-teritoriale” poate genera serioase controverse. Astfel, potrivit art.2 pct.50, sunt considerate unităţi administrativ-teritoriale „comunele, oraşele, municipiile, sectoarele municipiului Bucureşti, judeţele şi municipiul Bucureşti”. Cum atât Constituţia României (în art.3 alin.3), cât şi Legea nr.215/2001 (art.18-19) enumeră expres şi limitativ unităţile administrativ-teritoriale, persoane juridice de drept public, ca fiind comunele, oraşele (dintre care unele pot fi declarate municipii) şi judeţele, considerăm că această titulatură nu poate fi atribuită şi sectoarelor municipiului Bucureşti. De asemenea, potrivit art.137 din Constituţie, din sistemul financiar fac parte statul, unităţile administrativ-teritoriale şi instituţiile publice (deci nu şi subdiviziunile unităţilor administrativ-teritoriale), iar potrivit art.138 din Constituţie, „bugetul public naţional cuprinde bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale ale comunelor, ale oraşelor şi ale judeţelor”. Decurge de aici, aşa cum s-a arătat de altfel în doctrină, că subdiviziunile unităţilor administrativ-teritoriale nu se bucură de autonomie locală (care este rezervată colectivităţilor teritoriale locale) şi pe cale de consecinţă, nici de autonomie financiară. Prin urmare, sectoarele municipiului Bucureşti nu pot avea bugete locale proprii şi nu pot percepe impozite şi taxe locale fără a se plasa în afara Constituţiei 111. Bugetele locale sunt bugetele comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, judeţelor şi municipiului Bucureşti. În materia principiilor care guvernează existenţa bugetelor locale, regăsim principiile enunţate de Legea nr.500/2002 pentru bugetul de stat: universalitatea, publicitatea, unicitatea, unitatea monetară, anualitatea şi specialitatea bugetară. Este însă de remarcat faptul că, pentru bugetele locale, este prevăzut şi principiul echilibrului, potrivit căruia cheltuielile unui buget se acoperă integral din veniturile bugetului respectiv (art.13). Imperativul echilibrării bugetelor locale nu se impune numai autorităţilor locale, care trebuie să-şi dimensioneze cheltuielile în funcţie de veniturile pe care le pot în mod real colecta, dar şi autorităţilor administraţiei publice centrale. În acest sens, conţinutul principiului este întregit prin raportare la dispoziţiile Legii finanţelor publice locale, potrivit cărora descentralizarea unor activităţi, prin trecerea acestora în administrarea şi finanţarea autorităţilor administraţiei publice locale, trebuie însoţită de asigurarea unor resurse financiare corespunzătoare unităţii administrativ-teritoriale vizate. 112. În privinţa procesului bugetar local, regulile sunt în principiu cele analizate la nivel naţional, motiv pentru care ne vom referi numai la câteva aspecte particulare. Astfel, calitatea de ordonatori de credite este determinată de lege după cum urmează: ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale sunt preşedinţii consiliilor judeţene, primarul general al municipiului Bucureşti şi ceilalţi primari; sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite conducătorii instituţiilor publice cu personalitate juridică, cărora li se alocă fonduri de la bugetele locale, bugetele împrumuturilor externe şi interne sau bugetele fondurilor externe nerambursabile.

Pe baza scrisorii-cadru a Ministerului Finanţelor Publice şi a informaţiilor provenite de la ordonatorii de credite care au obligaţia de a efectua transferuri către bugetele locale în anul următor (informaţii cu privire la cuantumul acestor transferuri), ordonatorii principali de credite întocmesc proiectele bugetelor locale, pe care le transmit direcţiilor generale ale finanţelor publice (şi mai departe, Ministerului Finanţelor Publice). Proiectele bugetelor locale trebuiesc definitivate în termen de 15 zile de la data publicării legii bugetului de stat în Monitorul Oficial, ţinând cont de veniturile şi transferurile consolidabile provenite din bugetul de stat. Bugetele locale astfel întocmite vor fi aduse la cunoştiinţa locuitorilor din unitatea administrativ-teritorială în cauză, prin publicare în presa locală sau prin afişare la sediul consiliului local. Locuitorii au la dispoziţie un termen de 15 zile pentru a formula contestaţii privind proiectul de buget. Proiectul bugetului local şi eventualele contestaţii se supun dezbaterii consiliului local, consiliului judeţean sau Consiliului General al municipiului Bucureşti, după caz. 113. Pentru aprobarea proiectului de buget este necesară întrunirea unei majorităţi absolute (adică jumătate plus unu din numărul consilierilor în funcţie), conform art.46 alin.3 din Legea nr.215/2001. Credem însă că prealabil aprobării bugetului trebuiesc lămurite cel puţin două aspecte: A. Mai întâi, este nevoie de aprobarea nivelului taxelor şi impozitelor locale pentru anul următor, adică a celor mai importante venituri ale bugetelor locale, aprobare care se face cu majoritate absolută de voturi. În principiu, potrivit prevederilor art.288 alin.1 din Codul fiscal, pentru anul 2005 nivelul impozitelor şi taxelor locale trebuia stabilit în termen de 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial a hotărârii Guvernului privind actualizarea nivelului taxelor şi impozitelor locale în funcţie de rata inflaţiei. Dat fiind însă faptul că au fost operate modificări de esenţă la Codul fiscal în tot cursul anului 2004, cu incidenţă în privinţa impozitelor şi taxelor locale, dispoziţia art.288 alin.2 C.fisc. trebuie interpretată în sensul că termenul de 45 de zile curge de la data publicării ultimei modificări a Codului fiscal sau de la data ultimului act de stabilire in concreto a nivelului unor taxe şi impozite, ce urmează să intre în vigoare din anul următor. Momentul în care sunt stabilite taxele şi impozitele locale prezintă importanţă, întrucât el influenţează în mod evident momentul dezbaterii şi adoptării bugetului local, ale cărui venituri estimate se bazează tocmai pe sumele provenite din aceste surse. De asemenea, el prezintă importanţă şi prin raportare la dispoziţiile legale potrivit căruia neadoptarea bugetului local în termen de 45 de zile de la data publicării legii bugetului de stat dă dreptul direcţiilor generale ale finanţelor publice să sisteze alimentarea bugetelor locale cu cote şi sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi cu transferuri consolidabile, până la adoptarea bugetelor locale. B. Soluţionarea eventualelor contestaţii formulate de locuitori trebuie să fie şi ea făcută înainte de adoptarea bugetului, individual, prin hotărâre a consiliului local sau judeţean, pentru fiecare contestaţie în parte. Potrivit art.51 din Constituţia României, dreptul de petiţionare este un drept fundamental, iar în cazul în care acest drept este exercitat, autorităţile publice au obligaţia de a răspunde petiţiilor astfel formulate. Prin urmare, nu s-ar putea susţine că adoptarea bugetului în sine reprezintă un mod de soluţionare a contestaţiei, contestatarul urmând să aprecieze prin lecturarea dispoziţiilor bugetare dacă cererea sa a fost soluţionată şi mai ales în ce mod. 114. Cât priveşte creditele bugetare, acestea pot fi folosite prin deschideri de credite efectuate de ordonatorii principali de credite ai acestora. Deschiderile de credite bugetare

pentru transferurile de la bugetul de stat sau de la alte bugete către bugetele locale se efectuează astfel: - de către Ministerul Finanţelor Publice, prin direcţiile generale ale finanţelor publice, în cazul transferurilor de la bugetul de stat pentru investiţii finanţate din împrumuturi externe, dar la a căror realizare participă şi Guvernul; - de către ceilalţi ordonatori principali de credite de la nivel central, în cazul transferurilor pentru finanţarea unor programe de dezvoltare sau sociale (art.47 alin.2). Creditele bugetare anulate pentru neutilizare se fac venituri la fondul de rezervă bugetară aflat la dispoziţia consiliului local, consiliului judeţean sau Consiliului General al municipiului Bucureşti (art.52 alin.3). 115. Potrivit legii, „consiliile locale, consiliile judeţene şi Consiliul General pot aproba contractarea sau garantarea de împrumuturi publice interne sau externe, pe termen scurt, mediu sau lung”. La împrumuturi publice nu se poate însă recurge decât pentru realizarea de investiţii publice de interes local sau pentru refinanţarea datoriei publice locale. De asemenea, colectivităţile locale pot beneficia de subîmprumuturi acordate de Guvern, din împrumuturile contractate de acesta pentru realizarea proiectelor şi programelor de importanţă prioritară pentru România. Contractarea sau garantarea împrumuturilor publice interne sau externe de către autorităţile administraţiei publice locale se face cu majoritate calificată de două treimi din numărul consilierilor în funcţie şi numai cu avizul Comisiei de Autorizare a Împrumuturilor Locale. De remarcat că procedura de avizare a fost extinsă şi la împrumuturile publice interne 116. Împrumuturile publice astfel contractate sau garantate generează datoria publică locală, definită ca „totalitatea obligaţiilor financiare interne şi externe ale autorităţilor administraţiei publice locale, la un moment dat, provenind din împrumuturi contractate direct sau garantate de acestea de pe pieţele financiare”. Instrumentele datoriei publice locale sunt titlurile de valoare (de exemplu, obligaţiunile) şi împrumuturile de la societăţi bancare sau de la alte instituţii de credit. De asemenea, generează datorie publică locală şi garantarea de către consiliile locale, consiliile judeţene sau consiliul general a unor împrumuturi contractate de agenţii economici şi serviciile publice din unitatea administrativ-teritorială respectivă. Garantarea unor asemenea împrumuturi se face cu veniturile bugetelor locale. Contractarea sau garantarea unor împrumuturi este însă limitată: dacă totalul datoriilor anuale scadente însumează 20% din veniturile estimate ale colectivităţii locale, accesul la împrumuturi sau garantarea împrumuturilor sunt interzise, cu excepţia cazurilor în care o lege specială permite acest lucru. O procedură specială este aplicabilă în cazul în care: a) autoritatea administraţiei publice locale nu îşi rambursează toate obligaţiile de plată pe termen scurt până la sfârşitul anului bugetar în care au fost angajate imprumuturile; b) dacă, la un anumit moment pe durata anului bugetar, datoriile pe termen scurt ale autorităţii administraţiei publice locale depăşesc limita stabilita de 5% din veniturile estimate a fi încasate pe durata anului bugetar în care s-a contractat împrumutul. În aceste situaţii, Curtea de Conturi poate efectua verificări excepţionale şi va impune autorităţilor administraţiei publice locale întocmirea unui plan de redresare, prin care se obligă la restabilirea echilibrului bugetar în termen de 12 luni. În cadrul acestui plan, Ministerul Finanţelor Publice poate acorda autorităţilor administraţiei publice locale împrumuturi cu dobândă din disponibilităţile contului general al trezoreriei statului. Pe durata implementării planului de redresare autorităţile administraţiei publice locale sunt obligate să informeze

lunar Curtea de Conturi şi direcţiile generale ale finanţelor publice cu privire la măsurile aplicate.

117. Bugetele unităţilor administrativ-teritoriale sun supuse controlului (asupra modului cum au fost executate) de către: Direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene, Camerele de conturi judeţene şi de Consiliile locale judeţene (respectiv Consiliul general al municipiului Bucureşti).

§ 2. Veniturile şi cheltuielile cuprinse în bugetele locale 118. În sfera consideraţiilor generale, trebuie să notăm faptul că recentele modificări aduse Codului fiscal au influenţat şi nivelul veniturilor unităţilor administrativ teritoriale provenite din impozite şi taxe locale. Astfel, în urma modificărilor aduse art. 287 Cod fiscal prin Legea nr.494/2004, a fost înlăturată limita în cadrul căreia consiliile locale, consiliile judeţene şi consiliul general puteau majora impozitele şi taxele locale. Soluţia actuală permite autorităţilor legislative constituite la nivel local să stabilească cuantumul acestor impozite şi taxe potrivit propriilor necesităţi. Legislativul local este competent, potrivit art.283 C.fisc., să stabilească şi alte taxe locale, în domenii limitate, dar şi să instituie anumite taxe speciale, pentru funcţionarea unor servicii publice locale create în interesul persoanelor fizice şi juridice. O altă sursă importantă de venituri a bugetelor locale o reprezintă cotele defalcate din impozitul pe venit plătit la bugetul de stat la nivelul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale. Astfel, în fiecare lună, în termen de 5 zile de la încheierea lunii în care s-a plătit impozitul pe venit, se alocă bugetelor locale: o cotă de 36% la bugetele locale ale comunelor, oraşelor şi municipiilor, pe teritoriul cărora îşi desfăşoară activitatea plătitorii de impozite; o cotă de 10% la bugetul propriu al judeţului; o cotă de 17% într-un cont distinct, deschis pe seama consiliului judeţean pentru echilibrarea bugetelor locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţului. Veniturile bugetelor locale se pot constitui şi din anumite transferuri consolidabile provenite de la bugetul de stat, transferuri destinate unor proiecte comune ale autorităţilor administraţiei publice locale şi Guvernului, finanţate din împrumuturi externe sau unor programe de dezvoltare sau sociale, de interes naţional, judeţean sau local.

119. Privitor la cheltuielile cuprinse în bugetele locale, legiuitorul a acordat o atenţie specială cheltuielilor pentru investiţii publice locale. Asemenea cheltuieli pot fi angajate numai în baza unui program de investiţii publice actualizat anual la nivelul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale şi cuprins într-o anexă la bugetul local. Aprobarea acestor programe de investiţii (care de regulă se întind pe mai mulţi ani) se face de consiliile locale, consiliile judeţene sau consiliul general, după caz, urmând ca în fiecare an să fie cuprinse în bugetele locale cheltuielile necesare, potrivit graficului de execuţie şi graficului de finanţare pentru fiecare program în parte.

120. Veniturile bugetelor locale sunt în principal următoarele: a) Veniturile cuprinse în bugetul judeţului, formate din: a) venituri provenind din unele impozite şi taxe locale reglementate de Codul fiscal; b) venituri din alte taxe locale sau din taxele speciale stabilite de consiliile judeţene; c) venituri din taxe pentru eliberarea de licenţe şi autorizaţii de funcţionare; d) venituri din impozitul pe profit încasat de la regiile autonome şi societăţile comerciale de sub autoritatea consiliilor judeţene; e) vărsăminte din profitul net al regiilor autonome de sub autoritatea consiliilor judeţene; f) venituri din concesionarea şi închirierea bunurilor care fac parte din domeniul public sau privat al judeţelor; g) venituri din vânzarea unor bunuri aparţinând domeniului privat al judeţelor;

h) venituri din valorificarea bunurilor confiscate, din amenzi şi alte sancţiuni; i) cote defalcate din impozitul pe venit; j) cote defalcate din alte venituri ale bugetului de stat; k) subvenţii primite de la bugetul de stat şi de la alte bugete; l) sponsorizări şi donaţii acceptate potrivit legii. b) Veniturile cuprinse în bugetele comunelor, oraşelor, sectoarelor municipiului Bucureşti şi în bugetul municipiului Bucureşti, care sunt: a) venituri provenind din impozitele şi taxele locale reglementate de Codul fiscal (impozitul pe clădiri, impozitul pe teren, taxa asupra mijloacelor de transport, taxa pentru eliberarea avizelor, certificatelor şi autorizaţiilor, taxa pentru reclamă şi publicitate, impozitul pe spectacole, taxa hotelieră); b) venituri din taxe judiciare de timbru, taxe de timbru şi taxe extrajudiciare de timbru; c) venituri din alte taxe locale sau din taxele speciale stabilite de consiliile locale şi consiliul general; d) venituri din taxe pentru eliberarea de licenţe şi autorizaţii de funcţionare; e) venituri din impozitul pe profit plătit de regiile autonome şi societăţile comerciale din subordinea consiliilor locale; f) vărsăminte din profitul net al regiilor autonome de sub autoritatea consiliilor locale; g) venituri din concesionarea şi închirierea bunurilor din domeniul public sau privat al comunelor, oraşelor sau municipiilor; h) venituri din vânzarea unor bunuri aparţinând domeniului privat al comunelor, oraşelor sau municipiilor; i) venituri din valorificarea bunurilor confiscate, din amenzi şi alte sancţiuni; j) cote defalcate din alte venituri ale bugetului de stat; k) subvenţii primite de la bugetul de stat şi de la alte bugete; l) sponsorizări şi donaţii acceptate potrivit legii.

121. În bugetele locale sunt cuprinse, cu titlu exemplificativ, următoarele categorii de cheltuieli: a) Cheltuielile cuprinse în bugetul judeţului, defalcate astfel: a) cheltuieli pentru învăţământul primar şi gimnazial şi pentru învăţământul special; b) cheltuieli pentru finanţarea unor instituţii şi acţiuni sanitare; c) cheltuieli pentru finanţarea bibliotecilor publice judeţene; d) cheltuieli destinate asistenţei sociale (asistenţa socială în caz de invalidităţi, susţinerea serviciilor publice specializate pentru protecţia copilului etc.); e) cheltuieli pentru agricultură şi silvicultură; f) cheltuieli pentru prevenirea inundaţiilor; g) cheltuieli pentru drumuri judeţene şi susţinerea aviaţiei civile; h) cheltuieli pentru susţinerea programelor de dezvoltare regională etc. b) Cheltuielile cuprinse în bugetele comunelor, oraşelor, sectoarelor municipiului Bucureşti şi în bugetul municipiului Bucureşti, care sunt împărţite după cum urmează: a) cheltuieli pentru învăţământul preşcolar, liceal, profesional, postliceal, pentru internate, cămine şi cantine pentru elevi; b) cheltuieli pentru finanţarea creşelor, a altor instituţii şi acţiuni sanitare; c) cheltuieli pentru finanţarea caselor de cultură şi a căminelor culturale; d) cheltuieli destinate asistenţei sociale (centre de îngrijire şi asistenţă, cantine de ajutor social, centre de recuperare şi reabilitare pentru minori cu handicap, diverse tipuri de ajutoare sociale); e) cheltuieli pentru servicii publice, dezvoltare publică şi locuinţe (întreţinerea şi repararea străzilor, iluminat, salubritate, întreţinere parcuri publice, construcţie de locuinţe, electrificări rurale etc.); f) cheltuieli pentru susţinerea programelor de dezvoltare regională şi pentru contribuţia la Fondul Român de Dezvoltare Socială etc.

CAPITOLUL VI

SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE

§1. Noţiunea şi conţinutul cheltuielilor publice 122. Cheltuielile publice concretizeazã cea de-a doua fazã a funcţiei de repartiţie a

finanţelor publice şi anume aceea a repartizãrii resurselor financiare publice pe diferite destinaţii.

Cheltuielile publice sunt reprezentate (exprimate) de relaţiile economico-sociale, având formã bãneascã, care se manifestã între stat, pe de o parte, şi persoanele fizice şi juridice, pe de altã parte, cu ocazia repartizãrii funcţiilor sale.

Cheltuielile publice constau în plãţi efectuate de stat din resursele mobilizate pe diverse cãi, pentru achiziţionarea de bunuri sau pentru prestarea de servicii necesare îndeplinirii unor obiective ale politicii statului, cum sunt: serviciile publice generale, acţiunile social-culturale, acţiunile economice, întreţinerea armatei, etc.

Cheltuielile publice sunt influenţate într-o mare mãsurã de condiţiile politice şi economice concrete în care ele se efectueazã, de forma de proprietate (publicã sau privatã) predominantã în economie, precum şi, în general, de gradul de dezvoltare al economiei naţionale.

Se impune precizarea cã, în vreme ce cheltuielile publice au o sferã largã de cuprindere (incluzând totalitatea cheltuielilor din sectorul public efectuate prin intermediul instituţiilor publice), cheltuielile bugetare (care fac parte din categoria cheltuielilor publice) au o sferã mai restrânsã, în ele fiind incluse numai acele cheltuieli care se acoperã din bugetul public naţional.

123. Aşa fiind, pentru delimitarea cheltuielilor bugetare în cadrul cheltuielilor publice este necesar a se ţine seama de urmãtoarele principii: a) efectuarea cheltuielilor bugetare este întotdeauna condiţionatã de prevederea expresã şi aprobarea nivelului acestora prin Legea finanţelor publice şi prin Legea bugetarã anualã; b) sumele alocate şi cheltuielile potrivit destinaţiilor pentru care ele s-au aprobat sunt nerambursabile; c) utilizarea resurselor alocate prin buget este determinatã de îndeplinirea condiţiilor legale prestabilite şi nu numai de constituirea respectivelor resurse bãneşti; d) finanţarea cheltuielilor bugetare se efectueazã în funcţie de gradul de subordonare a instituţiilor sau activitãţilor cu caracter bugetar; e) cu privire la constituirea şi utilizarea fondurilor bãneşti destinate cheltuielilor bugetare este prevãzutã exercitarea controlului financiar preventiv.

§2. Cheltuielile bugetare, clasificare, conţinut 124. Cheltuielile bugetare pot fi grupate pe diferite categorii atât pe baza unor

criterii teoretice, cât şi în temeiul unor criterii oficiale sau legale. Din punct de vedere teoretic, cheltuielile bugetare sunt clasificate avându-se în

vedere criteriul economic şi cel al destinaţiei specifice, caracterul permanent sau incidental, caracterul definitiv sau provizoriu al cheltuielilor etc. Dintre aceste criterii, cele mai importante sunt criteriul economic (care are în vedere venitul naţional) şi criteriul destinaţiei specifice a cheltuielilor publice bugetare.

125. Astfel, raportate la venitul naţional, deci – ţinându-se seamã de criteriul economic – cheltuielile publice bugetare pot fi grupate în:

a. cheltuieli reprezentând o avansare de venit naţional (categorie în care intrã cheltuielile pentru construcţii, dezvoltarea şi modernizarea unitãţilor economice sau

cele destinate formãrii rezervelor de stat) sunt considerate cheltuieli publice productive;

b. cheltuieli reprezentând un consum de venit naţional (cele care au ca finalitate asigurarea funcţionãrii organelor de stat, pentru învãţãmânt, culturã, sãnãtate, protecţie socialã, protecţia mediului înconjurãtor) sunt, dimpotrivã, considerate ca fiind cheltuieli publice neproductive.

126. Dupã destinaţia lor specificã, cheltuielile publice bugetare se împart în cheltuieli pentru învãţãmânt, sãnãtate, culturã, protecţie socialã, cheltuieli pentru economia naţionalã, cheltuieli pentru întreţinerea organelor de stat etc.

127. Conform criteriilor oficiale, stabilite sau instituite prin acte normative, cheltuielile publice bugetare sunt supuse unor clasificãri administrative, economice, financiare, funcţionale etc. Dintre acestea, cele mai utilizate sunt clasificarea economicã şi funcţionalã a acestor cheltuieli. Gruparea legalã a cheltuielilor publice pe categorii – de regulã – în funcţie de destinaţia lor se realizeazã prin legile bugetare anuale (cheltuielile bugetare), dar şi prin alte acte normative menite a prevedea resurse de finanţare speciale (cheltuieli extrabugetare).

128. În ţara noastrã, în conformitate cu dispoziţiile Legii finanţelor publice, cheltuielile publice bugetare sunt supuse atât unei clasificãri funcţionale, cât şi unei clasificãri economice.

În conformitate cu clasificarea funcţionalã, cheltuielile publice bugetare sunt grupate – pe părţi – dupã cum urmeazã: cheltuieli social-culturale (învãţãmânt, sãnãtate, culturã şi artã, asistenţã socialã, alocaţii şi alte ajutoare pentru copii, pensii şi ajutoare IOVR, tineret şi sport); asigurãrile sociale şi protecţie socialã (cheltuielile asigurãrilor sociale de stat, ale fondurilor pentru pensia suplimentarã şi ale fondului pentru ajutorul de şomaj); gospodãrie comunalã şi locativã; apãrarea naţionalã; ordine publicã; putere şi administraţie de stat (preşedenţie, parlament, guvern, justiţie); acţiuni economice (cercetare ştiinţificã şi tehnologicã, industrie, agriculturã, silviculturã, ape, mediu, transporturi şi comunicaţii etc.); alte acţiuni; transferuri (din bugetul de stat cãtre bugetele locale); datorie publicã (dobânzi aferente datoriei publice); fondul de rezervã bugetarã.

Potrivit clasificaţiei economice, cheltuielile publice sunt împãrţite pe urmãtoarele categorii:

– cheltuieli curente (în care intrã, defalcate pe titluri, cheltuielile de personal, cheltuielile materiale şi de servicii, subvenţiile, transferurile şi plata de dobânzi);

– cheltuielile de capital (în care intrã, grupate separat, cheltuielile pentru investiţii şi cheltuielile pentru rezerva de stat).

Pentru o dimensionare corectã a tuturor cheltuielilor publice, precum şi pentru repartizarea lor judicioasã pe destinaţii şi beneficiari (în scopul acoperirii într-o cât mai mare mãsurã a trebuinţelor generale ale societãţii (menite a conduce la realizarea în cuantumurile prevãzute a resurselor bãneşti din care sã se asigure acoperirea acestor cheltuieli).

§3. Structura cheltuielilor bugetare 129. Cheltuielile publice bugetare ale oricãrei ţãri pot fi analizate atât sub aspectul

lor global (pe baza nivelului total al acestora), cât şi în funcţie de structura lor pe categorii de cheltuieli (potrivit criteriului de clasificare adoptat de fiecare stat).

Analizând structura cheltuielilor publice bugetare pe baza clasificaţiei funcţionale, în state cu nivele de dezvoltare diferite, se poate constata existenţa unor deosebiri

importante între ţãrile dezvoltate din punct de vedere economic şi ţãrile în curs de dezvoltare. Astfel, în vreme ce – în ţãrile dezvoltate – ponderea cheltuielilor publice este reprezentatã de acelea destinate asigurãrilor sociale de stat, asistenţei şi protecţiei sociale, sãnãtãţii, învãţãmântului şi serviciilor publice generale, în ţãrile în curs de dezvoltare pe primele locuri se situeazã cheltuielile cu caracter strict economic (determinate de necesitatea susţinerii şi stimulãrii de cãtre stat a unor ramuri sau sectoare economice, considerate strategice sau sensibile) şi numai apoi cele privind învãţãmântul, sãnãtatea, asigurãrile sociale, asistenţa şi protecţia socialã, etc.

§4. Dinamica ascendentã a cheltuielilor bugetare 130. În toate statele moderne este evidentã şi evidenţiatã la nivelul societãţii o

dinamicã a cheltuielilor publice bugetare. Aceastã dinamicã este una ascendentã, fiind remarcabilã creşterea de la un an la altul a cheltuielilor publice.

În urma unor analize comparative, în doctrinã s-a subliniat faptul cã “atât pentru ţãrile în curs de dezvoltare cât şi pentru cele dezvoltate, fenomenul caracteristic al evoluţiei cheltuielilor publice este creşterea lor, reflectatã atât în creşterea ponderii lor în P.I.B. (Produsul Intern Brut), cât şi în creşterea mai rapidã faţã de ritmul de creştere a P.I.B.

Din analiza evoluţiei ponderii cheltuielilor publice în P.I.B., efectuatã la nivelul mai multor ţãri (dintre care unele dezvoltate, iar altele în curs de dezvoltare) a rezultat un fenomen general de creştere a proporţiei cheltuielilor publice în produsul intern brut, indiferent de gradul de dezvoltare a statului.

În principiu, factorii care determinã creşterea cheltuielilor publice sunt: demografici, economici, militari, sociali. Totodatã, creşterea acestor cheltuieli poate fi determinatã de deprecierea treptatã a monedei naţionale, asociatã – de regulã – cu creşterea preţurilor, tarifelor şi salariilor.

131. În literatura de specialitate s-a evidenţiat cã indicatorii acestei dinamici sunt creşterea nominalã şi creşterea realã, care se manifestã ca expresii ale modificãrii volumului cheltuielilor publice. Pentru o apreciere corectã a evoluţiei (dinamicii) cheltuielilor publice este necesar a se face distincţie (cel puţin teoretic, din punctul de vedere al analizei ştiinţifice) între creşterea nominalã şi creşterea realã a acestora.

Creşterea nominalã este aceea care rezultã din compararea cheltuielilor publice exprimate în preţuri curente.

Creşterea realã rezultã din compararea cheltuielilor exprimate în preţuri constante.

Distincţia care trebuie fãcutã între aceşti indicatori este foarte importantã deoarece numai comparaţia cheltuielilor exprimate în preţuri curente poate oferi o imagine inexactã, deformatã, dacã în perioada supusã analizei a avut loc o depreciere monetarã, care a condus la o creştere pur nominalã a cheltuielilor publice. De aceea, pentru corectarea eventualelor influenţe determinate de modificarea preţurilor, este absolut necesarã exprimarea creşterii cheltuielilor în preţuri constante.

CAPITOLUL VII

SISTEMUL VENITURILOR PUBLICE. VENITURILE BUGETARE

§1. Veniturile bugetare în cadrul veniturilor publice 132. În cadrul procesului de repartiţie a produsului social, pe parcursul unui an se

creeazã şi se acumuleazã la dispoziţia societãţii fondurile bãneşti necesare acoperirii nevoilor de finanţare a dezvoltãrii şi consumului. Dintre aceste fonduri, ponderea cea mai însemnatã o au sumele destinate dezvoltãrii social-economice a ţãrii, care alcãtuiesc – generic vorbind – veniturile publice sau veniturile statului.

Veniturile generale ale statului sunt formate din totalitatea resurselor bãneşti – instituite prin lege – care contribuie la constituirea fondurilor bãneşti ale acestuia, alcãtuind un tot unitar, denumit sistemul veniturilor bugetare.

În literatura noastrã juridicã – definindu-se sistemul veniturilor bugetare – s-a arãtat cã aceasta reprezintã totalitatea veniturilor statului formate din resursele bãneşti instituite prin lege, care contribuie la constituirea fondurilor bãneşti ale statului.

133. Veniturile bugetare realizate de la persoanele juridice (agenţi economici şi instituţii publice) şi persoanele fizice se grupeazã în douã mari categorii: venituri fiscale şi venituri nefiscale.

Veniturile fiscale provin din impozite directe (impozitul pe profit, impozitul pe salarii, taxe pentru folosirea terenurilor ce formeazã proprietatea publicã, impozitul pe veniturile liber-profesioniştilor, meseriaşilor şi altor persoane fizice, impozitul pe venitul agricol, impozitele şi taxele pentru clãdiri, terenuri şi mijloace de transport, precum şi alte venituri din impozite directe) şi din impozite indirecte (impozitul asupra producţiei şi circulaţiei mãrfurilor, taxe vamale, taxe de timbru, impozitul pe spectacole, penalitãţi şi majorãri pentru venituri nevãrsate la termen, precum şi alte încasãri din impozite indirecte).

Veniturile nefiscale se prezintã sub o diversitate de forme: vãrsãminte din veniturile instituţiilor publice sau din profitul net al regiilor autonome, dividende pentru participarea statului la capitalul social al societãţilor comerciale, taxe de brevete, de invenţii şi de înregistrarea mãrcilor, taxe de metrologie, taxe pentru folosirea drumurilor, taxe şi alte venituri în legãturã cu protecţia mediului înconjurãtor, precum şi alte venituri diverse.

§2. Trăsăturile caracteristice ale veniturilor bugetare 134. Veniturile bugetare se particularizează – în raport cu celelalte categorii de

venituri publice – printr-o serie de aspecte care ţin de specificul sistemului bugetar, precum şi de caracterul şi natura acestor venituri.

Astfel, atât natura juridicã cât şi conţinutul economico-financiar ale veniturilor bugetare sunt determinate de natura şi caracterul orânduirii sociale, de formele de proprietate asupra mijloacele de producţie, de nivelul de dezvoltare al forţelor de producţie, de sfera relaţiilor marfã-bani, de acţiunea legilor economico-financiare şi de rolul şi atribuţiile statului.

Privite din punct de vedere economico-financiar, veniturile bugetare reprezintã formele valorice concrete prin intermediul cãrora o parte din venitul naţional este concentratã la dispoziţia statului.

Sub aspect juridic, veniturile bugetare reprezintã obligaţii bãneşti stabilite în mod unilateral, prin acte normative, în sarcina tuturor persoanelor juridice şi fizice care realizeazã venituri impozabile sau care deţin bunuri taxabile; în acelaşi timp, veniturile bugetare reprezintã creanţe de încasat de cãtre stat sau unităţile administrativ-teritoriale.

135. În scopul cunoaşterii exacte a fondurilor bãneşti, în raport de care se stabileşte volumul cheltuielilor care urmeazã a se efectua pentru îndeplinirea acţiunilor şi obiectivelor statului, este necesarã determinarea volumului veniturilor bugetare ce se vor realiza pentru constituirea acestor fonduri. Aceastã determinare se face anual pe ansamblu economiei, pe ramuri şi pe domenii economice şi sociale, pe categorii de debitori şi pe forme de venituri în funcţie de provenienţa acestora. Pentru o corectă – şi, deci, cât mai exactă – determinare a volumului veniturilor bugetare dintr-un an financiar este necesară aprecierea şi cuantificarea tuturor categoriilor de venituri bugetare atât prin prisma aspectelor particulare pe care le prezintă fiecare, cât şi având în vedere anumite elemente care se regăsesc în cadrul tuturor acestor venituri. Veniturile bugetare se caracterizeazã prin anumite trãsãturi specifice, determinate de modul de stabilire, de provenienţã, de termenele de platã, etc. Totodatã, însã, din modul cum sunt reglementate veniturilor bugetare rezultã existenţa unor elemente comune şi definitorii care se regãsesc în cazul oricãrui venit bugetar, elemente fãrã de care ar fi imposibilã determinarea, urmãrirea şi realizarea lor.

§3. Elementele comune şi definitorii ale veniturilor bugetare 136. Elementele comune ale oricãror venituri bugetare sunt urmãtoarele:

denumirea venitului bugetar, debitorul sau subiectul impunerii, obiectul sau materia impozabilã, unitatea de evaluare, unitatea de impunere, asieta sau modul de aşezare al venitului, perceperea venitului bugetar, termenul de platã, înlesnirile, drepturile şi obligaţiile debitorilor, rãspunderea debitorilor, calificarea venitului bugetar.

a. Denumirea venitului bugetar – fiecãrui venit bugetar îi este atribuitã – pe de o parte – o denumire genericã în raport cu natura sa economico-financiarã şi juridicã, denumire prin care se face deosebirea între diferitele categorii de venituri bugetare; astfel, veniturile bugetare se numesc: impozite, taxe, contribuţii, prelevãri, vãrsãminte, etc. Pe de altã parte, fiecãrui venit bugetar dintr-o anumitã categorie îi este atribuitã o denumire specificã (proprie), prin care este individualizat fiecare fel de venit în raport cu alte venituri din aceeaşi categorie (de exemplu: impozit pe profit, impozit pe venitul agricol etc.; taxã vamalã, taxã de timbru, taxã consularã etc.; contribuţie pentru asigurãri sociale de stat etc.).

b. Subiectul impunerii sau debitorul – este acea persoanã fizicã şi/sau juridicã care datoreazã, potrivit legii, un impozit, o taxã ori este obligatã la efectuarea unei anumite prelevãri la bugetul public naţional (sau, mai concret, în contul bugetului de stat, a bugetul asigurãrilor sociale de stat, etc.).

Companiile/societăţile naţionale şi societãţile comerciale, toţi agenţii economici datoreazã statului impozite şi taxe în funcţie de obiectul activitãţii lor, precum şi de veniturile pe care le realizeazã, indiferent dacã sunt persoane juridice române sau strãine.

Persoanele fizice cu capacitate deplinã de exerciţiu datoreazã taxe şi impozite pentru unele servicii solicitate organelor de stat, pentru unele venituri obţinute, pentru bunurile pe care le deţin sau pe care le dobândesc, etc., de asemenea, indiferent dacã

sunt cetãţeni români, cetãţeni strãini, persoane cu dublã sau multiplã cetãţenie sau apatrizi.

Toate persoanele (fizice şi/sau juridice) care datoreazã la buget taxe sau impozite sunt denumite generic contribuabili.

Relativ la plata sumelor de bani cãtre buget se impun unele precizãri. De regulã, debitorul şi plãtitorul venitului bugetar este una şi aceeaşi persoanã, situaţie în care subiectul impozabil debitor achitã în mod direct suma de bani pe care o datoreazã, potrivit legii, cãtre buget (de pildã, impozitul pe profit, impozitul pe veniturile persoanelor fizice etc.). Existã însã şi excepţii, determinate de cauze tehnice financiar-bugetare (îndeosebi pentru simplificarea actelor şi garanţiilor de stabilire şi percepere a veniturilor), când se face distincţie între debitorul şi plãtitorul venitului şi când plata efectivã la buget se face de alte persoane (terţi) decât subiectul impunerii (de exemplu, pentru oamenii de litere, artã şi ştiinţã impozitul pe venit este reţinut şi virat la buget de cãtre edituri sau uniunile de creatori).

c. Obiectul sau materia impozabilã – reprezintã veniturile sau bunurile impozabile sau taxabile.

Venitul impozabil se poate constitui sub diferite forme: beneficiul sau profitul agenţilor economici sau veniturile persoanelor fizice etc.

Bunurile impozabile sau taxabile pot fi: terenuri, clãdiri, mijloace de transport etc. De asemenea, pot constitui obiect al impunerii actele sau serviciile

înfãptuite/realizate de organele statului ori alte persoane abilitate, pentru care se datoreazã taxe de timbru: eliberarea, respectiv obţinerea unor autorizaţii, certificate sau atestate, soluţionarea litigiilor de cãtre instanţele judecãtoreşti, dezbateri succesorale, autentificãri de acte, legalizãri de copii de pe acte originale etc.

d. Unitatea de evaluare – reprezintã elementul care exprimã cuantumul unitar al venitului bugetar în raport cu baza sa de calcul. Acest cuantum unitar se poate stabili sub diferite forme. În funcţie de posibilitãţile tehnice determinate, de obiectul şi de natura venitului cuantumul unitar al venitului se stabileşte fie într-o cotã fixã, fie într-o cotã procentualã fie – în fine – prin aplicarea ambelor cote.

Cota fixã este modalitatea de exprimare a cuantumului venitului care se foloseşte atunci când baza de calcul o formeazã anumite obiecte, fapte sau acte juridice: suprafaţa de teren, capacitatea cilindricã a autovehiculelor, obţinerea unei autorizaţii, eliberarea unui act, etc.

Cota procentualã este modalitatea de exprimare a cuantumului venitului care se foloseşte în cazurile când obiectul impozitului îl constituie valoarea bunului deţinut sau venitului realizat de debitor.

Cota procentualã poate fi progresivã, proporţionalã sau regresivã, dupã cum ea rãmâne aceeaşi sau suferã modificãri determinate de schimbãrile intervenite în baza de calcul.

Cota procentualã proporţionalã se caracterizeazã prin aceea cã rãmâne tot timpul neschimbatã, indiferent de modificãrile intervenite în baza de calcul.

Cota procentualã progresivã se caracterizeazã prin aceea cã ea creşte odatã cu creşterea bazei de calcul, care de cele mai multe ori este un anumit venit realizat de contribuabili.

Cota procentualã regresivã se caracterizeazã prin aceea cã pe mãsura ce baza de calcul sporeşte, ea scade.

e. Unitatea de impunere – reprezintã unitatea în care se exprimã obiectul sau materia impozabilã, adicã: leul în cazul veniturilor, metrul pãtrat în cazul suprafeţelor construite sau hectarul în cazul terenurilor etc.

f. Asieta – reprezintã modalitatea de aşezare a venitului bugetar dupã obiectul sau materia impozabilã. Ea presupune identificarea subiectului şi materiei impozabile, evaluarea acesteia şi stabilirea cuantumului de platã.

În practica financiar-bugetarã se folosesc mai multe metode de aşezare a venitului bugetar: metoda directã, bazatã pe administrarea de probe (declaraţia contribuabilului sau a unor terţe persoane, coroborate cu acte doveditoare aflate în posesia agentului fiscal); metoda indirectã, care presupune identificarea şi evaluarea venitului bugetar în mod exclusiv prin raportare la aspectul exterior al obiectului impozabil; metoda aşezãrii pe baze forfetare a venitului bugetar, potrivit cãreia agentul de impunere stabileşte, împreunã şi de comun acord cu plãtitorul, mãrimea aproximativã a materiei impozabile; metoda administrativã, dupã care evaluarea se face de cãtre agentul fiscal pe baza datelor pe care le deţine la sediul organului financiar.

g. Perceperea (încasarea) venitului bugetar reprezintã realizarea efectivã a sumei de bani pe care acesta o reprezintã. Pentru încasarea veniturilor bugetare se folosesc – în principiu –urmãtoarele metode: – metoda plãţii directe, utilizatã de regulã pentru veniturile provenite de la persoanele

juridice, care în calitatea lor de debitori stabilesc în condiţiile legii suma datoratã, pe care au obligaţia sã o verse din proprie iniţiativã, la termenele stabilite, în contul bugetului de stat.

– metoda reţinerii şi vãrsãrii este folositã în cazul veniturilor impozabile realizate de cãtre persoane fizice prin sau de la unitãţile specializate (oameni de litere, ştiinţã, colaboratori externi). Unitãţile în cauzã sunt obligate sã calculeze, sã reţinã şi sã verse în contul bugetului de stat sumele datorate de debitori, eliberându-le numai veniturile nete.

– metoda aplicãrii de timbre fiscale este folositã în cazul unor taxe cuvenite bugetului de stat pentru servicii prestate de instituţiile sale (acţiuni în justiţie, autentificãri de acte, etc.). h. Termenul de platã – reprezintã data la care sau pânã la care un anumit venit

trebuie vãrsat la buget. În stabilirea termenului de platã se are în vedere încasarea ritmicã la buget a veniturilor, cât şi posibilitãţile de platã a deţinãtorilor de obiecte sau materie impozabilã. Termenul se fixeazã fie sub forma unui interval de timp (an, trimestru, lunã) în cadrul cãruia sumele datorate trebuie vãrsate la buget, sau într-o zi fixã, când atât scadenţa cât şi termenul de platã coincid. Obligaţia plãtitorului se naşte de regulã în momentul când acesta a intrat în posesia obiectului impozabil, iar stingerea are loc la termenul de platã.

i. Înlesnirile, drepturile şi obligaţiile debitorilor – sunt elemente prevãzute prin actele normative care instituie venituri bugetare, de care se ţine seama la evaluarea bazei de calcul, în determinarea cuantumului venitului bugetar, precum şi la încasarea acestuia.

Înlesnirile sunt stabilite – de cele mai multe ori – sub formã de reduceri sau scutiri şi au în vedere anumite situaţii deosebite, de excepţie, în care anumiţi plãtitori realizeazã obiectul sau materia impozabilã.

Drepturile şi obligaţiile plãtitorilor sunt reglementate în vederea asigurãrii respectãrii legalitãţii la stabilirea şi încasarea obligaţiilor bugetare.

În acest sens, debitorii au dreptul sã cearã aplicarea corectã a normelor legale în legãturã cu evaluarea şi încasarea veniturilor bugetare, sã cearã şi sã li se admitã acordarea înlesnirilor legale, sã facã contestaţii la organele competente, cerând revizuirea impunerii sau recalcularea impozitului, atunci când considerã cã prevederile legale nu au fost aplicate corect. De asemenea, pentru plãţile efectuate în plus, sau fãrã o bazã legalã pot accepta compensãri cu obligaţii viitoare sau pot cere restituirea plãţii nedatorate.

Corelat cu drepturile care li se cuvin, plãtitorii (contribuabilii) au şi o serie de obligaţii, dintre care: oferirea tuturor informaţiilor cerute de organele financiare în vederea evaluãrii corecte a bazei de calcul, declararea obiectului sau materiei impozabile, plata în cuantumul şi la termenele prevãzute a veniturilor bugetare.

j. Rãspunderea debitorilor – În procesul complex al realizãrii veniturilor bugetare, în toate cazurile când contribuabilii nu îşi îndeplinesc obligaţiile care le revin potrivit legii, este antrenatã rãspunderea juridicã a acestora care poate îmbrãca formele rãspunderii administrative, civile sau penale, dupã caz.

k. Calificarea venitului bugetar – reprezintã stabilirea caracterului local sau central al venitului, precum şi atribuirea lui prin lege spre pãrţile bugetului public naţional.

Cunoaşterea acestor elemente este necesarã şi utilã pentru corecta repartizare a sarcinilor fiscale, precum şi pentru planificarea veniturilor bugetare şi corelarea lor cu volumul cheltuielilor care urmeazã a fi acoperite din aceste resurse.

§4. Clasificarea generalã a veniturilor bugetare 137. Sistemul veniturilor bugetare presupune o varietate de forme şi metode pentru

atragerea la bugetul statului a mijloacelor bãneşti necesare îndeplinirii funcţiilor sale. În funcţie de regularitatea cu care se realizeazã, veniturile bugetare ale statului se

împart în venituri ordinare (curente) şi venituri extraordinare (excepţionale). Veniturile curente (ordinare) sunt acele resurse care se încaseazã cu regularitate la

bugetul statului, constituind o sursã permanentã şi continuã a acesteia. Formele tradiţionale şi comune tuturor statelor ale veniturilor ce fac parte din aceastã categorie sunt impozitele şi taxele.

Veniturile extraordinare sunt acele resurse la care statul apeleazã numai în cazuri excepţionale, adicã atunci când mijloacele bãneşti provenite din resursele ordinare nu acoperã integral cheltuielile bugetare care se impun a fi efectuate. Din aceastã categorie fac parte, în principal, împrumuturile de stat şi emisiunile monetare.

§5. Definiţia şi trãsãturile caracteristice ale impozitului 138. Impozitul reprezintă acea contribuţie bănească, obligatorie şi cu titlu

nerambursabil, care este datorată – în temeiul legii – la buget de către persoanele fizice şi/sau juridice pentru veniturile pe care le obţin, pentru bunurile pe care le posedă, respectiv pentru mărfurile pe care le produc şi/sau distribuie ori pentru serviciile şi lucrările pe care le prestează sau execută..

139. Analizând definiţia prezentatã, se pot desluşi – cu uşurinţă – trãsãturile caracteristice ale impozitului. Aceste trãsãturi sunt urmãtoarele: – impozitul este – în principiu – o contribuţie bãneascã (pecuniarã), necesitatea

perceperii lui în aceastã formã fiind determinatã de faptul cã şi cheltuielile publice (care se acoperã din veniturile realizate, primordial, prin încasarea impozitelor) se efectueazã în bani.

– impozitul reprezintã o contribuţie obligatorie, întrucât toate persoanele fizice şi juridice care beneficiazã – într-o formã sau alta – de acţiunile şi obiectivele finanţate din fondurile generale ale societãţii trebuie sã participe, în raport cu veniturile realizate sau cu averea deţinutã, la formarea acestor fonduri.

– impozitul este o prelevare cu titlu nerambursabil, în sensul cã sumele achitate de cãtre contribuabili nu au un echivalent direct şi imediat în folosul plãtitorilor de impozite, ele contribuind la formarea fondurilor generale ale societãţii, fonduri utilizate pentru acoperirea unor cheltuieli ce urmeazã a se efectua în beneficiul tuturor membrilor societãţii. Prin urmare, impozitul este o prelevare fãrã un echivalent direct, dar el este – în principiu – caracterizat prin reversibilitate, întrucât sumele concentrate de stat prin încasarea impozitelor (de la toate categoriile de contribuabili) se întorc sub forma unor acţiuni, servicii, gratuitãţi de care beneficiazã toţi cei care au contribuit la formarea fondurilor generale ale societãţii.

– impozitul este datorat la buget în conformitate cu dispoziţiile legale, în sensul cã orice impozit poate fi stabilit şi perceput numai în temeiul legii, conform principiului “nullum impositum sine lege”, altfel spus, impozitul are un pronunţat caracter juridic, ceea ce imprimã acestei forme de prelevare stabilitate, autoritate, unitate şi finalitatea de “scop de utilitate publicã”.

– în sfârşit, impozitul se datoreazã numai pentru veniturile realizate şi bunurile deţinute, respectiv pentru mărfurile pe care le produc şi/sau distribuie ori pentru serviciile şi lucrările pe care le prestează sau execută, ceea ce înseamnã cã subiectele impozabile (contribuabilii) datoreazã contribuţia numai în cazul când realizeazã veniturile prevãzute de lege ca impozabile, precum şi atunci când dobândesc, deţin ori produc bunuri sau prestează/execută servicii/lucrări care, conform prevederilor legale sunt impozabile. §6. Principiile impunerii 140. La stabilirea impozitelor – ca procedee financiare de realizare a veniturilor

bugetare – este necesar a fi avute în vedere o serie de principii, unele consacrate expres prin lege, iar altele dezvoltate ca atare în doctrină.

A. Principiile legale ale impunerii – instituite prin Codul fiscal şi denumite „Principiile fiscalităţii” – sunt următoarele:

- neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori şi capitaluri, cu forma de proprietate, menită a asigura condiţii egale tuturor investitorilor, precum şi capitalului român şi/sau străin;

- certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilită pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală care le revine;

- echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea diferită a veniturilor, în funcţie de mărimea acestora;

- eficienţa impunerii prin asigurarea stabilităţii pe termen lung a prevederilor Codului fiscal, astfel încât aceste prevederi să nu conducă la efecte retroactive defavorabile pentru persoanele fizice şi juridice, în raport cu impozitarea în vigoare la data adoptării de către acestea a unor decizii investiţionale majore.

B. Principiile impunerii consacrate de doctrină şi care trebuie avute în vedere – de către legiuitor – ori de câte ori instituie noi impozite sunt următoarele:

a. Principiul impunerii echitabile pretinde – în acelaşi timp – asigurarea egalităţii în faţa impozitului, dar şi asigurarea egalităţii prin impozit.

Egalitatea în faţa impozitelor presupune ca impunerea sã se facã în acelaşi mod pentru toate persoanele fizice şi juridice, indiferent de locul unde acestea domiciliazã sau îşi au sediul, astfel încât sã nu existe deosebiri de tratament fiscal de la o zonã la alta a ţãrii; totodatã, impunerea trebuie sã se facã în acelaşi mod pentru toţi agenţii economici, indiferent de forma juridicã sub care sunt organizaţi şi funcţioneazã aceştia. Prin urmare, egalitatea în faţa impozitului presupune neutralitatea impozitului.

Egalitatea prin impozit presupune, dimpotrivã, diferenţierea sarcinilor fiscale de la o persoanã la alta, în funcţie de o serie de criterii economice şi sociale, cum sunt: mãrimea absolutã a materiei impozabile, situaţia personalã a subiectului impozabil, natura şi provenienţa veniturilor, etc..

b. În temeiul principiului politicii financiare se urmãreşte ca orice nou impozit introdus sã aibã un randament fiscal ridicat, sã fie stabil şi elastic.

Se considerã cã un impozit are un randament fiscal ridicat atunci când acesta este universal (adicã se plãteşte de cãtre toate persoanele care realizeazã venituri din aceeaşi sursã sau posedã acelaşi gen de avere), nu este susceptibil de evaziune fiscalã sau fraudã şi când nu reclamã cheltuieli prea mari de percepere.

Impozitul este considerat stabil atunci când nu este supus oscilaţiilor determinate de conjunctura economicã. Aceasta înseamnă că un impozit stabil se menţine în anumite limite (considerate ca marcând o linie/un prag de mijloc) atât în situaţia când producţia şi – deci – veniturile cresc, cât şi atunci când în economie se înregistrează o scădere/criză care determină şi o restrângere a materiei impozabile.

În fine, impozitul este considerat elastic dacã el este capabil a se adapta nevoilor bugetare, adicã dacã el poate fi majorat atunci când cheltuielile bugetare cresc, respectiv diminuat în situaţiile când se apreciază că nevoile bugetare se vor reduce.

c. Potrivit cerinţelor principiului politicii economice, statul foloseşte impozitele nu numai ca mijloc de realizare a veniturilor bugetare, ci şi pentru a exercita o anumitã influenţã asupra dezvoltãrii sau restrângerii activitãţii unor ramuri economice, pentru a stimula sporirea producţiei sau consumului unor anumite bunuri, în vederea extinderii sau limitãrii relaţiilor comerciale cu alte state, etc.

§7. Clasificarea impozitelor 141. Diversitatea formelor sub care se prezintã face posibilã şi determinã chiar

gruparea (clasificarea) impozitelor pe mai multe categorii. Clasificarea – utilã, în principal, datoritã faptului cã, de regulã, unor categorii de impozite le corespund şi le sunt aplicabile regimuri juridice aparte, diferite – se face ţinându-se seamã de anumite criterii de departajare.

A. Astfel, în funcţie de forma în care se percep, se pot întâlni: – impozite în naturã, cele care se prezentau sub forma prestaţiilor sau a dãrilor în

naturã şi care nu se mai practicã în epoca modernã; – impozite în bani (pecuniare), devenite cvasigenerale odatã cu stabilirea şi

extinderea relaţiilor marfã-bani şi care reprezintã în prezent – poate, cu foarte puţine excepţii – unica formã sau modalitate de percepere a impozitelor.

B. Dupã modul lor de percepere, distingem douã categorii principale de impozit: – impozite directe, acele prelevãri cu caracter fiscal care se stabilesc şi se percep

în mod nemijlocit de la contribuabilii care realizeazã venituri sau deţin bunuri

impozabile, fiind suportate de cãtre aceştia (de exemplu: impozitul pe profit etc.);

– impozite indirecte, cele care se stabilesc asupra vânzãrii de bunuri, prestãrilor de servicii sau executãrilor de lucrãri şi care – incluzându-se în preţ – sunt datorate şi achitate de cãtre comercianţi sau prestatori, dar sunt suportate de consumatorii finali ai bunurilor ori serviciilor (de pildã: taxa pe valoarea adãugatã, taxa vamalã, acciza etc.).

La rândul lor, atât impozitele directe, cât şi cele indirecte pot fi grupate distinct pe subcategorii, dupã cum urmeazã:

Impozitele directe sunt impozite reale sau obiective (cele care – fiind stabilite asupra unor obiecte materiale: terenuri, produse etc., nu ţin seamã de situaţia personalã a contribuabilului), respectiv impozite personale sau subiective (acelea care au – primordial – în vedere persoana contribuabilului: ex. impozitul pe salarii).

Impozitele indirecte pot îmbrãca şi ele diferite forme: taxe generale de consumaţie, acelea care sunt percepute asupra cvasitotalitãţii produselor şi/sau serviciilor, fie prin cuprinderea, fie prin adãugarea lor în/la preţul de vânzare (de exemplu, taxa pe valoarea adãugatã), taxe speciale de consumaţie, cele care se instituie numai asupra unor categorii de bunuri sau servicii, cum sunt: monopoluri fiscale (acele impozite stabilite discreţionar de cãtre stat asupra produselor realizate în regim de exclusivitate), accizele (care privesc doar anumite categorii de bunuri şi/sau servicii, limitativ stabilite prin lege), taxe vamale, taxe de timbru etc.

C. Revenind la clasificarea generalã a impozitelor şi luând drept criteriu obiectul sau materia impozabilã, impozitele pot fi:

– impozite pe avere, precum: impozitul pe clãdiri, pe terenuri, taxa asupra mijloacelor de transport etc.;

– impozite pe venit, ca de pildã: impozitul pe profit, impozitul pe veniturile persoanelor fizice etc.;

– impozite pe cheltuieli sau pe fapte de consum, cum este, de exemplu, impozitul suplimentar pentru depãşirea fondului total destinat plãţii salariilor, taxa pe valoarea adãugatã etc.

D. Ţinând seamã de scopul urmãrit, impozitele se împart în: – impozite financiare, cele a cãror stabilire vizeazã exclusiv obţinerea unor

venituri publice şi – impozite de ordine, prin care se urmãreşte, pe lângã realizarea veniturilor

bugetare, restrângerea sau limitarea unor activitãţi, respectiv stimularea altora, în funcţie de interesele statului în economie.

E. În sfârşit, în funcţie de locul sau nivelul la care se acumuleazã, pot exista: – impozite centrale (federale, ale statelor componente ale federaţiei, în cazul

statelor de tip federal şi respectiv impozitele care – în statele de tip unitar – se concentreazã la bugetul central, general al statului), respectiv

– impozite locale (cele care se fac venit la bugetele locale). Din punct de vedere juridic, clasificarea cea mai importantã este cea care

grupeazã impozitele în: directe şi indirecte, întrucât fiecãreia dintre aceste categorii îi este conferit prin legislaţia fiscalã (şi deci îi corespunde) un regim juridic distinct.

§8. Impozitele directe 142. Impozitele directe sunt acele venituri bugetare caracterizate prin faptul cã

sunt datorate, plãtite şi suportate de cãtre una şi aceeaşi persoană – contribuabilul.

Impozitele directe se împart – în principal – în douã mari categorii: a. impozite pe venit şi b. impozite pe avere. Regimul juridic al acestora este diferit stabilit prin reglementãrile incidente în materie; de aceea, este necesarã şi utilã analizarea lor separatã pentru a se putea evidenţia – astfel – diferenţa specificã.

Impozitul pe venit este, la rândul sãu, diferit reglementat în funcţie de subiectul impunerii: astfel, regimul juridic al impozitãrii veniturilor realizate de cãtre persoanele fizice diferã de acela aplicabil în cazul persoanelor juridice pentru veniturile pe care acestea le obţin.

A. Impozitul pe veniturile persoanele fizice – este datorat de persoanele fizice care îşi au domiciliul sau rezidenţa pe teritoriul unui anumit stat, precum şi de persoanele nerezidente care realizeazã venituri din surse aflate pe teritoriul acelui stat. Nu sunt supuşi – în principiu – la plata impozitului pe venit diplomaţii acreditaţi, sub condiţia reciprocitãţii, persoanele care realizeazã venituri ce nu depãşesc un anumit plafon (considerat minimul neimpozabil) şi, în anumite cazuri, militarii.

În majoritatea statelor contemporane sunt cunoscute şi aplicate douã sisteme de impunere a veniturilor persoanelor fizice:

– impunerea separatã a veniturilor provenite din fiecare sursã; – aprecierea globalã a veniturilor, indiferent de sursa din care provin. Impunerea separatã se realizeazã fie prin instituirea mai multor impozite (fiecare

vizând veniturile dintr-o anumitã sursã), fie prin instituirea unui impozit unic, dar care sã asigure un tratament diferenţiat fiecãrei categorii de venituri, denumitã cedulã, în funcţie de natura veniturilor. În acest din urmã caz, impunerea se efectueazã pentru fiecare cedulã dupã regulile şi cu cotele specifice venitului respectiv.

Impunerea globalã constã în cumularea veniturilor realizate de o persoanã fizicã, din diverse surse, şi supunerea acestora unui singur impozit.

În timp ce impunerea separatã prezintã avantajul tratãrii în mod diferenţiat a veniturilor, ca mod de aşezare şi nivel de cote, dupã cum acestea provin din munca salariatã, profesii libere, afaceri sau proprietate, impunerea globalã prezintã neajunsul cã nu mai ţine seama de natura veniturilor.

Cu toate acestea, în prezent, tendinţa care se manifestã pe plan mondial este aceea de a se trece, treptat, la impunerea globalã a veniturilor persoanelor fizice, considerându-se mai potrivitã aceastã manierã de impozitare cu interesele statului şi ale contribuabililor.

Referitor la determinarea veniturilor impozabile, în practica internaţionalã se manifestã tendinţa de soluţionare a acestei probleme pornind de la tratarea exhaustivã a conceptului de venit. Aceasta înseamnã luarea în calculul venitului impozabil a tuturor veniturilor realizate de cãtre o persoanã.

Impozitul pe veniturile persoanelor fizice se stabileşte, de regulã anual, pe baza declaraţiei de impunere a contribuabilului sau pe baza elementelor de care dispune organul fiscal. Suma astfel stabilitã se trece în debitul contribuabilului, în registrul de rol. Perceperea impozitului aferent veniturilor din salarii, dobânzi, rente şi altele se face – de obicei – prin stopaj la sursã, iar cel aferent altor venituri prin plãţi eşalonate în contul debitului stabilit. Atât sumele reţinute şi vãrsate de un terţ, cât şi cele vãrsate direct de contribuabil se deconteazã în impozitul anual.

În ceea ce priveşte veniturile realizate de societãţile comerciale, asupra acestora acţioneazã un regim fiscal propriu, diferit de cel aplicat veniturilor persoanelor fizice.

B. Venitul impozabil al societãţilor comerciale se determinã, de regulã, pornindu-se de la rezultatele de bilanţ ale activitãţii desfãşurate de societate, la care se adaugã

rezultatele aferente stocurilor, veniturile din câştiguri de capital, dobânzile la conturile curente etc. Din veniturile brute, astfel determinate, se deduc cheltuielile aferente activitãţii desfãşurate, amortismentul, dobânzile plãtite, prelevãrile la fondul de rezervã şi la alte fonduri speciale, eventual prelevãri în scopuri social-culturale etc., obţinându-se astfel beneficiul sau profitul net al respectivei entitãţi colective.

O parte a profitului se repartizeazã asociaţilor proporţional cu participarea lor la capitalul social, iar o altã parte se reţine la dispoziţia societãţii comerciale pentru constituirea unor fonduri (de dezvoltare, de rezervă, de risc etc.). Prin urmare, dupã evidenţierea lor prin rezultatele de bilanţ, în cazul societãţilor comerciale se pot distinge: beneficiile societãţii înainte de repartizare, beneficiile distribuite asociaţilor (dividende) şi beneficii rãmase la dispoziţia societãţii comerciale.

Impunerea se face – de regulã – anual, pe baza declaraţiei de impunere sau, în lipsa acesteia, pe baza datelor de care dispun organele fiscale. Fiecare societate are deschis un rol în care sunt trecute atât obligaţiile de platã în exerciţiul financiar curent, cât şi sumele de bani încasate în contul impozitului.

C. Impozitul pe avere constituie acea sursã a veniturilor bugetare care este strâns legatã de dreptul de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile.

În practica financiar-bugetarã se practicã perceperea impozitului propriu-zis asupra averii, impozitul asupra circulaţiei averii şi impozitul asupra creşterii averii (sau impozitul pe sporul de avere).

a. Impozitul propriu-zis pe avere este de douã feluri: – impozit stabilit asupra averii (care se plãteşte în raport cu venitul produs de

averea respectivã) şi – impozit pe substanţa averii (care, fiind perceput în raport de valoarea averii,

conduce în timp la micşorarea materiei impozabile). Atunci când averea supusã impunerii, aparţinând unui întreprinzãtor, face parte din

activul acestuia, impozitul datorat are caracterul unei impuneri asupra capitalului. Impozitele propriu-zise pe avere se aşeazã fie asupra întregii averi mobile şi

imobile a unui subiect (caz în care impunerea se stabileşte asupra venitului net), fie numai asupra unor anumite bunuri imobiliare din averea subiectului impozabil (când impunerea vizeazã terenuri, clãdiri etc.).

b. Impozitul pe circulaţia averii are ca obiect al impunerii transferul dreptului de proprietate asupra anumitor bunuri de la o persoanã la alta. În aceastã categorie intrã impozitul perceput cu ocazia vânzãrii-cumpãrãrii, donaţiei şi schimbului de bunuri, impozitul pe succesiuni, impozitul pe hârtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni etc.), impozitul pe circulaţia capitalurilor şi a efectelor comerciale. Atât în cazul transferului dreptului de proprietate cu titlu oneros, cât şi în acela al transferului cu titlu gratuit, impozitele – stabilite în cote procentuale sau progresive – poartã denumirea de taxe de timbru sau taxe de înregistrare şi se percep la înregistrarea actului autentic prin care se realizeazã transferul dreptului de proprietate.

Considerându-se cã înstrãinarea unor bunuri la scurtã vreme de la data dobândirii lor are un caracter speculativ, uneori la stabilirea impozitului se ţine seamã de durata de timp cât bunul respectiv a fost deţinut de cãtre persoana înstrãinãtorului. Astfel, cu cât perioada de deţinere a bunului este mai scurtã cu atât cota de impozitare este mai mare şi invers.

c. La impozitul pe creşterea averii obiectul impunerii îl constituie sporul de valoare pe care l-au înregistrat anumite bunuri în decursul unei anumite perioade de timp. Aici intrã: impozitul pe plusul de valoare imobiliarã, impozitul asupra averii dobândite

în timp de rãzboi etc. În cazul impozitului pe creşterea averii, obiectul impunerii îl constituie diferenţa dintre valoarea de cesiune şi valoarea de achiziţie, corelatã cu reevaluãrile autorizate de lege şi cu lucrãrile (amenajãrile) efectuate de proprietar.

§9. Evitarea dublei impuneri 143. În condiţiile lumii moderne, sfera de activitãţi a unor persoane fizice şi/sau

juridice depãşeşte de – multe ori – graniţele unei ţãri; astfel, liber-profesioniştii, diferite firme individuale sau societãţi comerciale realizeazã venituri sau deţin în proprietate diverse bunuri şi pe teritoriul altor state. Datoritã acestui fapt se ridicã problema stabilirii autoritãţii publice competente a proceda la impunerea veniturilor şi averii realizate, respectiv deţinute de persoanele fizice şi/sau juridice ale unui stat pe teritoriul altui stat.

Cum instituirea impozitelor este dreptul suveran al fiecãrui stat, s-ar putea ajunge la situaţia în care un anumit venit sau avere sã facã obiectul impunerii atât în statul de origine al debitorului, cât şi în cel pe teritoriul cãruia s-a realizat venitul ori se aflã bunurile impozabile (statul de reşedinţã). Aceasta ar însemna, practic, realizarea unei duble impuneri asupra aceleiaşi materii impozabile, aparţinând aceluiaşi subiect de drept şi pentru o aceeaşi perioadã de timp. Pentru a se evita o astfel de impozitare excesivã s-a recurs la încheierea unor convenţii – de regulã, bilaterale – între statele interesate, prin care este delimitată şi recunoscută, de comun acord (pentru fiecare categorie de venit sau de avere), competenţa statelor relativ la stabilirea şi perceperea impozitelor.

144. În practica internaţionalã, pentru evitarea dublei impuneri s-au consacrat anumite principii, pe baza cãrora – prin convenţiile încheiate – se stabilesc metodele de aşezare şi percepere a impozitelor.

a. Astfel, potrivit principiului nediscriminãrii fiscale, statele semnatare ale convenţiei pentru evitarea dublei impuneri se angajeazã sã nu aplice faţã de rezidenţii celuilalt stat contractant, în materie de impozitare, dispoziţii normative mai împovãrãtoare decât cele aplicabile propriilor lor contribuabili, aflaţi în aceeaşi situaţie.

b. conform principiului impunerii, statul de origine calculeazã impozitul pornind de la suma totalã a veniturilor subiectului impozabil, inclusiv asupra celor care provin din statul de reşedinţã şi care, potrivit convenţiei sunt impozabile în acest din urmã stat; din impozitul care este astfel stabilit se deduce apoi suma care a fost plãtitã în celãlalt stat, diferenţa reprezentând obligaţia de platã a contribuabilului faţã de statul al cãrui resortisant este;

c. În temeiul principiului scutirii de impozit, statul de reşedinţã impune numai acele venituri care, potrivit convenţiei, sunt obţinute şi impozabile în acel stat, scutind de impunere veniturile (sau parte din acestea) realizate şi impozabile în statul de origine al plãtitorului.

145. Ţara noastrã a încheiat convenţii pentru evitarea dublei impuneri cu mai toate statele europene, precum şi cu SUA, Japonia, Egipt etc. Impozitele române care cad sub incidenţa convenţiilor încheiate privesc în principal: impozitul pe venitul din salarii, opere literare, artistice şi ştiinţifice, din expertize şi din alte surse; impozitul pe veniturile societãţilor comerciale constituite cu participare românã şi strãinã; impozitul pe veniturile realizate de cãtre persoane fizice şi juridice nerezidente; impozitul pe veniturile din închirieri de terenuri şi clãdiri; impozitul pe veniturile din activitãţi lucrative, meserii, profesii libere; impozitul asupra venitului realizat din activitãţi agricole.

Pentru aplicarea prevederilor convenţiilor de evitare a dublei impuneri pe teritoriul statului român beneficiarul venitului va prezenta organelor fiscale din România certificatul de rezidenţa fiscalã, în original, eliberat de organul fiscal din ţara de rezidenţã, prin care sã se ateste cã este rezident al statului respectiv şi cã îi sunt aplicabile prevederile convenţiei de evitare a dublei impuneri.

Dacã România are încheiate convenţii de evitare a dublei impuneri cu statele ai cãror resortisanţi obţin venituri în ţara noastrã, potrivit dispoziţiilor legale în materie, sunt aplicabile prevederile acelor convenţii. Reglementãrile convenţiilor de evitare a dublei impuneri prevaleazã faţã de prevederile din legislaţia internã.

În mãsura în care România nu are încheiate convenţii de evitare a dublei impuneri cu statele ai cãror resortisanţi obţin venituri în ţara noastrã se aplicã legislaţia românã, respectiv aceste venituri se impun în România, conform prevederilor Codului fiscal.

Venitul este considerat ca fiind obţinut din România, potrivit reglementãrilor privind impunerea veniturilor persoanelor fizice dacã locul de provenienţa a veniturilor persoanei fizice sau al exercitãrii activitãţii ori locul de unde aceasta obţine venit se afla pe teritoriul României, indiferent dacã este platit în România sau din/în strãinãtate.

§10. Impozitele indirecte 146. Impozitele indirecte sunt acele surse ale veniturilor bugetare care se

realizeazã, în principal, sub forma impunerii asupra consumului, percepându-se în momentul vânzãrii unor mãrfuri, al prestãrii anumitor servicii, respectiv al executãrii unor lucrãri. Ele se percep, deci, în principiu, de la toţi cei care produc ori distribuie bunuri sau prestează servicii din categoria celor impuse. Din acest motiv, impozitele indirecte se mai numesc, generic, şi taxe de consumaţie.

Vizând în mod direct consumul, impozitele indirecte sunt suportate de cãtre consumatorul final, adicã de cãtre cel care utilizeazã pentru sine bunul ori serviciul în preţul cãruia este încorporat impozitul. În sfârşit, se impune sublinierea faptului cã impozitele indirecte au un caracter real, întrucât stabilirea cuantumului lor se face fãrã a se ţine seamã – în vreun fel – de veniturile, averea sau situaţia personalã a celor care suportă impozitele.

Impozitele indirecte se percep fie în cote proporţionale stabilite asupra valorilor mãrfurilor vândute şi/sau a serviciilor prestate, fie în sume fixe pe unitatea de mãsurã, astfel cã – indiferent de veniturile sau puterea de cumpãrare a contribuabilului – cota impozitului indirect perceput la vânzarea unei mãrfi sau a unui serviciu este unicã. De aceea, raportat la veniturile de care dispune o persoanã, cu cât contribuabilul realizeazã venituri mai mici, cu atât sarcina fiscalã pe care el trebuie sã o suporte este mai mare şi invers. În acelaşi timp, însă, cu cât o persoanâ consumă mai multe bunuri şi servicii, cu atât şi gradul de suportare a sarcinii fiscale va fi mai mare şi invers.

§11. Evoluţia impozitelor indirecte 147. Taxele de consumaţie – sunt formele clasice şi – în acelaşi timp – moderne de

aşezare a impozitelor indirecte. Ele au apãrut încã în epoca acumulãrii primitive a capitalului, fiind percepute la început prin intermediul concesionarilor (arendaşilor).

În decursul timpului s-a ajuns la situaţia în care la plata acestor taxe sunt supuse, de regulã, cvazitotalitatea bunurilor şi serviciilor de larg consum.

Din punctul de vedere al evoluţiei lor, este remarcabil faptul cã necesitãţile mereu crescânde de reaşezare a resurselor financiare ale statelor au condus la introducerea impozitului pe cifra de afaceri, care constituie acea taxã de consumaţie cu care se

impun aproape toate mãrfurile, indiferent dacã ele reprezintã mijloace de producţie sau bunuri de consum.

Referitor la impunerea stabilitã asupra cifrei de afaceri, în decursul timpului s-au utilizat trei forme de aşezare a impozitului pe consum: a. forma impozitului cumulativ, b. forma impozitului unic sau monofazic şi c. forma impozitului unic, dar cu platã fracţionatã.

A. În cazul impozitului cumulativ, mãrfurile erau impuse în toate stadiile prin care treceau din momentul ieşirii din sfera producţiei, adicã de când intrau în sfera circulaţiei şi pânã ajungeau la consumator (acest impozit s-a numit şi “impozit în cascadã”, întrucât – datorită modului cum era instituit şi aplicat – uneori se ajungea la perceperea de impozit la impozit).

Fiind perceput la fiecare verigã prin care trecea o marfã, mãrimea absolutã a impozitului care îi încãrca valoarea depindea de lungimea circuitului parcurs, de numãrul firmelor care se interpuneau între producãtor şi consumator.

Deşi impozitul cumulativ era avantajos pentru stat, întrucât el avea un randament fiscal ridicat chiar şi în cazul aplicãrii unor cote mici de impunere, în numeroase state s-a renunţat la aceastã formã de prelevare, considerându-se a fi excesiv de împovãrãtoare şi, deci, incorectã, pentru cã – într-adevãr – prin modul de aşezare a impozitului cumulativ se ajunge practic la perceperea de impozit la impozit.

B. Impozitul unic sau monofazic este acel impozit care – stabilit tot pe cifra de afaceri brutã – se încaseazã o singurã datã, indiferent de numãrul verigilor prin care trece marfa supusã impunerii. Atunci când impozitul se încaseazã la momentul vânzãrii mãrfii de cãtre producãtor, el se numeşte taxã de producţie, iar când aceasta se încaseazã în stadiul comerţului (cu ridicata sau cu amãnuntul) el este denumit taxã asupra vânzãrii sau impozit pe circulaţie.

C. Forma impozitului unic, dar cu platã fracţionatã reprezintã sistemul de impunere a cãrui stabilire şi aplicare a rezultat din analiza aplicãrii formelor de aşezare a impozitelor prezentate mai sus. Acest impozit nu se mai calculeazã asupra cifrei de afaceri brute, ci asupra cifrei de afaceri nete, adicã numai asupra valorii adãugate în fiecare stadiu al circuitului economic. Aceasta este forma de impozitare indirectã consideratã cea mai modernã (evoluatã), ea fiind corespunzãtoare realitãţilor vieţii social-economice din majoritatea statelor lumii, întrucât se îmbinã într-o mãsurã acceptabilã interesul fiscal al statului (acela de a-şi procura resursele financiare publice necesare îndeplinirii sarcinilor sale) cu interesul contribuabililor (acela de a nu fi supuşi unei presiuni fiscale insuportabile, prea împovãrãtoare).

Reprezentând un sistem de impozitare generalizat (în sensul cuprinderii unei largi categorii de contribuabili), taxele de consumaţie (impozitele pe consum) se prezintã sub diferite forme: astfel, ele pot fi taxe de consumaţie generale, cele care cuprind toate mãrfurile, indiferent dacã acestea reprezintã bunuri de consum sau mijloace de producţie (taxa pe valoarea adãugatã), sau taxe de consumaţie speciale, adicã acelea care se aşeazã numai asupra anumitor mãrfuri sau servicii (monopolurile fiscale şi accizele)

§12. Definiţia şi trãsãturile caracteristice ale taxelor 148. Taxele reprezintã, alãturi de impozite, cea de-a doua categorie principalã de

venituri bugetare curente. Taxele sunt plãţi achitate de cãtre persoanele fizice şi/sau persoanele juridice

pentru anumite acte sau servicii îndeplinite/prestate – la cererea şi în folosul acestora

– de cãtre anumite organe de stat, instituţii publice sau alte persoane asimilate acestora.

149. Spre deosebire de impozite, taxele prezintã urmãtoarele trãsãturi caracteristice: – subiectul plãtitor al taxei este întotdeauna precis determinat doar din momentul când

acesta solicitã îndeplinirea unui act, prestarea unui serviciu ori efectuarea unei lucrãri din partea unui organ de stat sau a unei instituţii publice.

– taxa reprezintã o platã neechivalentã pentru actele, serviciile sau lucrãrile prestate/efectuate de organe de stat sau instituţii publice care primesc, întocmesc sau elibereazã diferite acte, presteazã servicii sau rezolvã alte interese legitime ale diferitelor persoane fizice şi/sau juridice. Plata serviciilor sau lucrãrilor este – în principiu – neechivalentã, deoarece aceasta poate fi – potrivit legii – mai mare sau mai micã în raport cu valoarea efectivă a prestaţiilor efectuate; cuantumul taxelor este stabilit – în principal – avându-se în vedere alte criterii (politico-economice) decât valoarea în sine a prestaţiei organului de stat.

– taxa reprezintã o contribuţie stabilitã în sarcina contribuabilului cu scopul de a se asigura astfel acoperirea în parte a cheltuielilor efectuate de cãtre organele de stat şi/sau de cãtre instituţiile publice cu îndeplinirea/prestarea actelor, respectiv serviciilor solicitate de diferite persoane (fizice şi/sau juridice).

– taxa este anticipativã, ea datorându-se şi trebuind sã fie achitã în momentul solicitãrii actului, serviciului sau lucrãrii ce urmeazã a fi îndeplinit/efectuat de cãtre organul de stat sau instituţia publicã competentã.

– taxa trebuie sã fie unicã, în sensul cã pentru unul şi acelaşi act sau serviciu îndeplinit/prestat unei persoane, aceasta datoreazã taxa o singurã datã.

– actele care nu au fost legal taxate sunt lovite de nulitate. – rãspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiei de platã a taxelor revine primordial

persoanei încadratã la organul de stat sau instituţia publicã prestatoare a serviciului sau lucrãrii (care avea obligaţia să pretindă şi să perceapă taxa) şi nu contribuabilului. §13. Clasificări ale taxelor 150. Taxele pot fi grupate pe mai multe categorii, având în vedere diferite criterii. Din

multitudinea de grupări care ar putea fi identificate, vom reţine – în continuare – doar câteva, şi anume pe acelea care imprimă (prin reglementarea care le este dată) regimuri juridice specifice.

Astfel, după criteriul teritorialităţii sau ţinând seamă de sfera lor de acoperire în teritoriu există taxe centrale (generale) şi taxe locale (specifice).

Avându-se în vedere caracterul lor, taxele pot fi: taxe judiciare (cele care se plătesc cu ocazia introducerii unor cereri sau acţiuni la instanţele judecătoreşti ori la Ministerul Justiţiei, respectiv la Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de casaţie şi Justiţie) şi taxe extrajudiciare (cele care se achită pentru obţinerea unor acte sau alte documente de la alte organisme statale ori instituţii din afara sistemului jurisdicţional).

În funcţie de scopul pentru care se plătesc, taxele pot fi: taxe pentru eliberarea unor acte, taxe pentru aprobarea desfăşurării unor activităţi, taxe pentru admiterea intrării pe teritoriul unui stat, taxe pentru utilizarea unor drumuri naţionale, taxe pentru constituirea unor fonduri destinate acoperirii costului activităţilor consacrate protejării mediului etc.

În fine, după destinaţia pe care o urmează în temeiul legii care le instituie, respectiv în funcţie de finalitatea urmărită de legiuitor, taxele se împart în taxe fiscale (acelea care se colectează în unele dintre componentele sistemului bugetar, vărsându-se – majoritatea – în

bugetele locale) şi taxe parafiscale (cele care se constituie ca venituri proprii, extrabugetare, ale beneficiarilor anume desemnaţi ai acestor sume).

CAPITOLUL VIII

REGIMUL JURIDIC ACTUAL AL IMPOZITELOR DIRECTE ŞI INDIRECTE

§14. Impozitul pe profit 151. Baza de impunere, adicã suma asupra cãreia urmeazã a se aplica cota legalã

în vederea stabilirii impozitului datorat de contribuabil o reprezintã profitul anual impozabil.

Profitul impozabil se calculează ca diferenţă între veniturile obţinute din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării veniturilor, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile.

§15. Contribuabilii şi sfera de cuprindere a impozitului 152. În conformitate cu reglementarea actualã, în România subiectele de drept

debitoare ale impozitului pe profit – generic denumite “contribuabili” – sunt grupate în cinci categorii şi anume:

a. persoanele juridice române, pentru profitul impozabil obţinut din orice sursã, atât din România, cât şi din strãinãtate;

b. persoanele juridice strãine care desfãşoarã activitãţi printr-un sediu permanent în România, pentru profitul impozabil aferent (atribuibil) acelui sediu;

c. persoanele juridice strãine şi persoanele fizice nerezidente care desfãşoarã activitãţi în România, în baza unei asocieri (care nu dã naştere unei noi persoane juridice), pentru partea din profitul impozabil al asocierii atribuibilă fiecărei persoane;

d. persoanele juridice străine care realizează venituri din (sau în legătură cu) proprietăţi imobiliare situate în România ori din vânzarea/cesionarea titulurilor de participare deţinute la o persoană juridică română, pentru profitul impozabil aferent acestor venituri;

e. persoanele fizice rezidente asociate cu persoane juridice române, pentru veniturile realizate atât în România cât şi în străinătate din asocieri care nu dau naştere unei noi persoane juridice. În acest caz, impozitul datorat (reprezentând partea din profitul impozabil al asocierii atribuibile persoanei fizice rezidente) se calculează, se reţine şi se varsă de către persoana juridică română.

§16. Scutiri de la plata impozitului pe profit 153. Sunt scutiţi – potrivit legii – de la plata impozitului pe profit următorii

contribuabili: Banca Naţională a României, trezoreria statului; instituţiile publice pentru fondurile publice constituite în conformitate cu prevederile legilor privind finanţelor publice; persoanele juridice române care plătesc impozitul pe veniturile microîntreprinderilor; fundaţiile române constituite ca urmare a unui legat; cultele

religioase; instituţiile de învăţămând particular acreditate sau autorizate; asociaţiile de proprietari ori asociaţiile de locatari legal constituite, pentru veniturile obţinute şi folosite în scopul reparării, îmbunătăţirii sau reparării proprietăţii comune; organizaţiile nonprofit, organizaţiile sindicale şi patronale, pentru anumite categorii de venituri etc.

§17. Cotele de impunere 154. Tariful de impunere este alcãtuit în prezent dintr-o cotã procentualã

proporţionalã de 16%, care reprezintã regula şi de la care sunt limitativ reglementate urmãtoarele excepţii: • contribuabilii care desfăşoară activităţi specifice barurilor şi cluburilor de noapte,

discotecilor, cazinourilor sau pariurilor sportive (inclusiv persoanele juridice care realizează astfel de venituri în baza unor contracte de asociere, la care – prin ipoteză – impozitul pe profit datorat pentru activităţile menţionate ar fi mai mic de 5% din veniturile respective) datorează un impozit de 5 % aplicat asupra acestor venituri;

• persoanele juridice române şi străine care vând/cesionează proprietăţi imobiliare situate în România sau titluri de participare deţinute la o persoană juridică română vor plăti (în măsura în care câştigurile rezultate din respectivele acte juridice de dispoziţie depăşesc pierderile înregistrate ca urmare a vânzării/cesionării) un impozit pe profit care se va stabili prin aplicarea unei cote de 10 % la diferenţa rezultată;

• unele categorii de persoane juridice (care au investit în zone defavorizate ori au desfăşurat activităţi în zone libere, au fost implicate în producţia de filme cinematografice etc.) beneficiază de scutirea – în anumite condiţii – de la plata impozitului pe profit, până la data de 31 decembrie 2006 sau de anumite reduceri ori deduceri. §18. Calculul, reţinerea şi vărsarea impozitului pe profit 155. Impozitul pe profit se calculeazã prin aplicarea tarifului de impunere asupra

bazei impozabile. Sarcina calculãrii, reţinerii şi vãrsãrii sumei de bani reprezentând impozitul pe profit revine contribuabilului care (realizând profit) îl datoreazã. Contribuabilii răspund – potrivit legii – de modul cum au calculat impozitul pe profit.

156. Impozitul pe profit se varsã – în principiu – în contul bugetului de stat; de la aceastã regulã a fost instituitã în mod expres prin lege o singurã excepţie, potrivit cãreia impozitul pe profit, dobânzile/majorãrile de întârziere şi amenzile datorate de regiile autonome din subordinea consiliilor locale şi consiliilor judeţene, precum şi cele datorate de societăţile comerciale în care consiliile locale şi/sau judeţene sunt acţionari majoritari se fac venit la bugetele locale respective.

157. În ceea ce priveşte plata impozitului pe profit, aceasta trebuie efectuatã – potrivit legii – în principiu, trimestrial, pânã la data de 25 inclusiv a primei luni din trimestrul urmãtor aceluia pentru care se face plata. De la aceastã regulã fac excepţie: societãţile comerciale bancare (persoane juridice române) şi sucursalele din România ale băncilor (persoane juridice străine) care trebuie sã verse în contul bugetului de stat lunar sumele reprezentând impozitul pe profit legal datorat, plata putând fi fãcutã pânã la data de 25 inclusiv a lunii urmãtoare aceleia pentru care s-a calculat impozitul; organizaţiile nonprofit, precum şi contribuabilii care obţin venituri majoritare din cultura cerealelor şi plantelor tehnice, pomicultură şi viticultură au obligaţia de a plăti impozitul pe profit anual, până la datat de 15 februarie inclusiv a anului următor celui pentru care se calculează impozitul.

Contribuabilii sunt datori să depună – la organul fiscal teritorial competent – o declaraţie anuală de impozit pe profit, precum şi – atunci când este cazul – o declaraţie privind plăţile şi angajamentele de plată către persoanele nerezidente.

§19. Amortizarea fiscală şi recuperarea pierderilor fiscale 158. Amortizarea fiscală reprezintă procedeul tehnico-financiar de recuperare a

cheltuielilor aferente achiziţionării, producerii, construirii, asamblării, instalării sau îmbunătăţirii unor mijloace fixe amortizabile. Recuperarea, din punct de vedere fiscal, a acestor cheltuieli se face prin deducerea amortizării, în condiţiile strict reglementate de lege.

Amortizarea se poate face printr-una din următoarele metode de amortizare: liniară, degresivă sau accelerată. Amortizarea liniară presupune aplicarea cotei de amortizare liniară la valoarea de intrare a mijlocului fix amortizabil; amortizarea degresivă este aceea în care calculul amortizării se face prin multiplicarea cotelor de amortizare liniară cu anumiţi coeficienţi, în funcţie de durata normată de utilizare a mijlocului fix; în fine, amortizarea accelerată impune următorul calcul: pentru primul an de utilizare, amortizarea nu poate depăşi 50% din valoarea de intrare a mijlocului fix, iar pentru următorii ani de utilizare amortizarea se va calcula prin raportarea valorii rămase de amortizare a mijlocului fix la durata normală de utilizare rămasă a acestuia.

159. Pierderea fiscală anuală, determinată prin declaraţia de impozit pe profit, se recuperează din profiturile impozabile ce se vor realiza în următorii cinci ani consecutivi. Recuperarea pierderilor se va efectua în ordinea înregistrării acestora (deci, începând cu cea mai veche pierdere înregistrată), la fiecare termen de plată a impozitului pe profit şi în acord cu prevederile legale în vigoare din anul înregistrării acestora. Pierderea fiscală netă înregistrată în perioada în care contribuabilul a fost scutit de la plata impozitului pe profit se poate recupera din profiturile impozabile viitoare.

Pierderile fiscale înregistrate printr-un sediu permanent din străinătate sunt deductibile numai din veniturile obţinute în străinătate, recuperarea lor făcându-se separat, pe fiecare sursă de venit.

§20. Aspecte fiscale internaţionale 160. Persoanele juridice române care obţin venituri în străinătate prin intermediul

unui sediu permanent, sau venituri supuse impozitului cu reţinere la sursă beneficiază de creditul fiscal extern, dacă respectivele venituri sunt – potrivit legislaţiilor statelor implicate – impozitate atât în România cât şi în statul străin. Aceasta înseamnă că impozitul plătit către statul străin (fie direct, fie indirect prin reţinerea şi virarea de către o altă persoană) se deduce – la cerere şi numai dacă s-a făcut dovada plăţii în străinătate a impozitului – din impozitul pe profit determinat potrivit legii române şi datorat bugetului de stat.

§21. Impozitarea veniturilor microîntreprinderilor 161. Întreprinderile mici şi mijlocii (cunoscute sub prescurtarea de I.M.M.– uri) au

fost consacrate legal şi definite – iniţial – prin Legea nr.133/1999, în prezent ele fiind grupate pe 3 categorii, în funcţie de numãrul mediu anual de personal,după cum urmează:

a) microîntreprinderi – acelea care au de la 1 pânã la 9 salariaţi; b) întreprinderi mici – cele care au între 10 şi 49 salariaţi;

c) întreprinderi mijlocii – entitãţile colective care au între 50 şi 249 salariaţi. Microîntreprinderile sunt acele persoane juridice române care îndeplinesc

cumulativ – la sfârşitul anului fiscal precedent – următoarele condiţii: a) au ca obiect de activitate producţia de bunuri materiale, prestarea de servicii

şi/sau comerţul; b) au de la 1 până la 9 salariaţi inclusiv; c) au realizat venituri care nu au depãşit – într-un an fiscal – echivalentul în lei a

100.000 Euro inclusiv; d) capitalul lor social este deţinut de persoane, altele decât statul, autorităţile locale

şi instituţiile publice. Aşadar, orice persoanã juridicã cu capital integral privat, care are ca domeniul de

activitate producţia, prestãrile de servicii şi comerţul, care nu are mai mult de 9 salariaţi şi care are cifra de afaceri sub limita prevãzutã de lege pot opta între a plãti impozit pe profit sau impozit pe veniturile brute realizate.

Nu intrã sub incidenţa acestui sistem de impunere societãţile comerciale la capitalul cãrora participã statul sau cele cu capital integral de stat. Pe lângã acestea, legea excepteazã de la plata acestui impozit societãţile bancare, societãţile de asigurare şi reasigurare, societãţile care acţionează pe piaţa de capital (cu excepţia acelora care desfăşoară activităţi de intermediere în domeniu) şi entităţile colective ale căror capital social este deţinut de un acţionar sau asociat persoană juridică cu peste 250 de angajaţi.

162. Baza de impunere, adicã suma veniturilor asupra cãrora urmeazã a se aplica cota legalã în vederea stabilirii impozitului datorat de contribuabili este venitul brut anual, format din totalitatea veniturilor- indiferent din ce sursã provin – care sunt înscrise în contul de profit şi pierderi. Pentru a se asigura corecta înregistrare a veniturilor, contribuabilii sunt obligaţi sã ţinã o evidenţã financiar-contabilã în conformitate cu metodologia aprobatã prin ordin al Ministrului finanţelor publice, iar cei care în activitatea pe care o efectueazã nu emit facturi, vor fi obligaţi sã utilizeze aparate de marcat electronice fiscale.

Achiziţionarea – de către microîntreprinderi – a unor case de marcat conduce la deducerea valorii acestora din baza impozabilă (evident, numai pe baza unor documente justificative), în trimestrul în care au fost puse în funcţiune.

163. Perioada impozabilã este de un an şi coincide cu anul calendaristic, dar impozitul se stabileşte şi se plãteşte trimestrial.

Tariful de impunere este alcãtuit dintr-o cotã procentualã proporţionalã de 3 % - care nu se modificã indiferent de cuantumul materiei impozabile şi care se aplicã asupra totalitãţii veniturilor realizate la nivelul fiecãrui trimestru.

Realizarea unor venituri din asocierea unei microîntreprinderi cu o persoană fizică rezidentă sau nerezidentă (asociere care nu dă naştere unei noi persoane juridice) obligă microîntreprinderea la a calcula, reţine şi vărsa, în contul bugetului de stat, impozitul datorat de persoana fizică (calculat prin aplicarea cotei de 1,5% la veniturile ce revin acesteia din asociere).

Plata impozitului pe veniturile realizate de cãtre microîntreprinderi se face, trimestrial, pânã la data de 25 a primei luni din trimestrul urmãtor. Microîntreprinderile au obligaţia de a depune – până la termenul de plată a impozitului – declaraţia de impozit pe venit.

Toate sumele reprezentând impozit pe veniturile realizate de microîntreprinderi constituie venituri publice ale bugetului de stat.

§22. Impozitul pe dividende 164. În conformitatea cu dispoziţiile Legii nr. 31/1990, dividendul reprezintã cota-

parte din beneficiul real ce se va plãti fiecãrui asociat al unei societãţi comerciale în raport direct proporţional cu participarea sa la constituirea capitalului social (deci proporţional cu aportul sãu social). Prin urmare, dividendele sunt venituri curente ale persoanelor fizice şi juridice care au calitatea de asociaţi în societãţile comerciale, venituri care sunt supuse şi ele impozitãrii.

Potrivit definiţiei cuprinsă într-o reglementare anterioară, termenul “dividend” include orice distribuire, în bani sau naturã, în favoarea acţionarilor sau asociaţilor, din profitul stabilit pe baza bilanţului contabil anual şi a contului de profit şi pierderi, proporţional cu cota de participare la capitalul social.

Dacã dividendele se distribuie în naturã, legea stabileşte cã evaluarea produselor acordate se va face la preţul de vânzare practicat de unitate pentru produsele din producţia proprie sau la preţul de achiziţie pentru alte produse, iar în cazul serviciilor, pe baza tarifelor stabilite pentru aceste servicii.

165. Subiectele impozabile ale acestui venit bugetar sunt aşadar asociaţii sau, dupã caz, acţionarii societãţilor comerciale, iar obiectul sau materia impozabilã este reprezentatã de dividendele plãtite de societate şi cuvenite asociaţilor. În categoria acestei materii impozabile intrã dividendele corespunzãtoare tuturor societãţilor comerciale, indiferent dacã acestea s-au constituit şi funcţioneazã cu capital social integral de stat sau majoritar de stat, mixt ori privat, ceea ce înseamnã cã beneficiarii dividendelor – deci subiectele impozabile – sunt fie statul, fie diferite persoane juridice ori persoane fizice.

166. Prin reglementarea legalã în vigoare se stabileşte cã asupra dividendelor cuvenite acţionarilor sau asociaţilor, dupã caz, indiferent de natura capitalului social, se percepe un impozit de 10%, care constituie venit al bugetului de stat. Impozitul pe dividende se stabileşte asupra valorii brute a dividendului plătit către o persoană juridică română sau de către o persoană juridică nerezidentă.

Întrucât dividendele se stabilesc anual, impozitul pe aceste venituri se calculeazã dupã calculul dividendelor cuvenite asociaţilor şi pentru cã societãţile comerciale sunt îndreptãţite sã calculeze dividendele şi impozitul corespunzãtor acestora, tot lor le revine obligaţia de a reţine şi a plãti acest impozit, la bugetul de stat, cel mai târziu până la data de 25 a lunii următoare celei în care se plăteşte dividendul.

§23. Impozitarea veniturilor persoanelor fizice 167. Au calitatea de contribuabili, potrivit Codului fiscal şi, deci, datorează

impozit pe venit: - persoanele fizice rezidente – care sunt impuse în mod diferenţiat: a) persoanele

fizice rezidente române, cu domiciliul în România, pentru veniturile obţinute din orice sursă, atât din România cât şi din străinătate; b) celelalte persoane fizice rezidente, pentru veniturile obţinute din România. Impozitarea se face la nivelul fiecărei surse de venit.

- persoanele fizice nerezidente care desfăşoară o activitate independentă prin intermediul unui sediu permanent în România, pentru venitul net atribuibil sediului permanent.

- persoanele fizice nerezidente care desfăşoară activităţi dependente în România, pentru veniturile salariale nete obţinute pe seama respectivelor activităţi dependente.

- persoanele fizice nerezidente care obţin alte venituri, determinate pe fiecare sursă, potrivit regulilor specifice fiecărei categorii de venit.

Pentru fiecare categorie de contribuabili în parte, impozitarea este supusă unui regim juridic distinct, reglementat prin Codul fiscal, diferenţiat pe categorii de venit şi pe surse de provenienţă.

168. Categoriile de venituri care se supun impozitului pe venit sunt grupate astfel: a. venituri din activitãţi independente – care cuprind: veniturile comerciale,

veniturile din profesii libere şi veniturile din drepturi de proprietate intelectuală, realizate în mod individual şi/sau într-o formă de asociere, inclusiv din activităţi adiacente;

b. venituri din salarii – care includ toate veniturile în bani şi/sau în natură obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă;

c. venituri din cedarea folosinţei unor bunuri – sunt veniturile, în bani şi/sau în natură, provenind din cedarea folosinţei bunurilor mobile şi imobile, obţinute de către proprietar, uzufructuar sau alt deţinător legal, altele decât veniturile din activităţi independente;

d. venituri din investiţii – care reunesc: dividendele; veniturile impozabile din dobânzi; câştigurile din transferul titlurilor de valoare; veniturile din operaţiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen, pe bază de contract, precum şi orice alte operaţiuni similare; veniturile din lichidarea/dizolvarea fără lichidare a unei persoane juridice;

e. venituri din pensii – sunt sumele primite ca pensii de la fondurile înfiinţate din contribuţiile sociale obligatorii, făcute către un sistem de asigurări sociale, inclusiv cele din schemele facultative de pensii ocupaţionale, şi cele finanţate de la bigetul de stat;

f. venituri din activitãţi agricole – sunt cele care provin din următoarele activităţi: cultivarea şi valorificarea florilor, legumelor şi zarzavaturilor, în sere şi solarii special destinate acestor scopuri şi/sau în sistem irigat;

g. venituri din premii şi din jocuri de noroc – care cuprind veniturile provenind din concursuri sau din participări la jocuri de noroc, altele decât cele realizate la jocuri de tip cazino şi maşini electronice cu câştiguri;

h. venituri din alte surse – în care se includ: primele de asigurări suportate de o persoană fizică independentă sau de orice altă entitate, în cadrul unei activităţi pentru o persoană fizică în legătură cu care suportatorul nu are o relaţie generatoare de venituri din salarii; câştigurile primite de la societăţile de asigurare, ca urmare a contractului de asigurare încheiat între părţi cu ocazia tragerilor de amortizare; veniturile primite de persoanele fizice având calitatea de penionari (sub forma diferenţelor de preţ pentru anumite bunuri, servicii şi alte drepturi), foşti salariaţi, potrivit clauzelor contractului de muncă sau în baza unor legi speciale; veniturile primite de persoanele fizice reprezentând onorarii din activitatea de arbitraj comercial.

169. Nu sunt considerate venituri impozabile şi, prin urmare, nu se impoziteazã urmãtoarele categorii, limitativ enumerate prin lege: a. ajutoarele, indemnizaţiile şi alte forme de sprijin cu destinaţia specialã, acordate din bugetul public naţional sau primite de la terţe persoane; b. sumele încasate din asigurãri (de bunuri, de accident, de risc profesional etc.) şi primite drept compensaţie pentru paguba suportatã; c. sumele primite drept despãgubiri pentru pagube suportate ca urmare a unor calamitãţi naturale,

precum şi pentru cazurile de deces ori invaliditate produse datoritã unor acţiuni (conflicte) militare; d. pensiile I.O.V.R., sumele fixe de îngrijire pentru pensionari care au fost încadraţi în gradul I de invaliditate, precum şi pensiile altele decât cele plãtite din fonduri constituite prin contribuţii obligatorii la un sistem de asigurãri sociale şi cele plãtite din bugetul de stat; e. contravaloarea cupoanelor ce reprezintã bonuri de valoare care se acordã cu titlu gratuit persoanelor fizice conform dispoziţiilor legale în materie; f. sumele sau bunurile primite sub formã de sponsorizãri sau mecenat; g. veniturile obţinute ca urmare a transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor (mobile şi/sau imobile) corporale din patrimoniul personal; h. drepturile în bani şi/sau în naturã primite de militarii în termen ori cu termen redus; i. bursele primite de persoanele care urmeazã orice formã de şcolarizare sau perfecţionare profesionalã într-un cadru instituţionalizat; j. sumele ori bunurile primite cu titlu de moştenire şi/sau donaţie; k. veniturile din agriculturã sau silviculturã; l. sumele reprezentând contravaloarea echipamentului individual de protecţie, alimentaţie de protecţie sau antidot etc.; m. sumele primite de salariaţi pentru acoperirea cheltuielilor de transport, cazare, diurnã acordate pe perioada delegãrii sau detaşãrii într-o altã localitate; n. sumele sau bunurile primite cu titlu de moştenire sau donaţie, etc.

170. În conformitate cu noile prevederi legale sunt scutite de la impozitare urmãtoarele categorii de venituri: a. veniturile obţinute pe teritoriul României de membrii misiunilor diplomatice strãine, sub condiţia reciprocitãţii, precum şi sumele nete acordate în valutã personalului român trimis în misiune permanentã în strãinãtate; b. veniturile obţinute în România de persoanele fizice strãine care desfãşoarã în ţara noastrã activitãţi de consultanţã în cadrul unor acorduri de finanţare gratuitã încheiate de Guvernul României cu alte guverne sau cu diferite organizaţii internaţionale; c. veniturile obţinute în România de corespondenţii de presã strãini, sub condiţia reciprocitãţii; d. premiile şi orice avantaje în bani şi/sau în naturã obţinute de elevi şi studenţi la concursuri interne şi internaţionale; e. premiile obţinute de sportivii medaliaţi la campionate mondiale, europene şi la jocurile olimpice; f. sumele reprezentând plãţi compensatorii calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite ca urmare a concedierilor colective; g. veniturile din salarii ca urmare a activitãţii de creare de programe pentru calculator, etc..

171. Pentru determinarea impozitului pe veniturile din activităţi independente, salarii, cedarea folosinţei bunurilor, pensii, activităţi agricole, premii şi alte surse, se aplică o cotă de impozitare de 16% – cotă unică aplicată asupra venitului impozabil corespunzător fiecărei surse din categoria respectivă.

Cotele de impozit pentru veniturile din investiţii şi din jocuri de noroc reprezintă excepţii de la cota unică.

Astfel, veniturile sub formă de dividende, inclusiv sume primite ca urmare a deţinerii de titluri de participare la fondurile închise de investiţii se impun cu o cotă de 10% din suma acestora. Veniturile sub formă de dobânzi se impun cu o cotă de 1% din suma acestora. Câştigurile obţinute din transferul dreptului de proprietate asupra titlurilor de valoare, precum şi din operaţiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen pe bază de contract (şi orice alte operaţiuni similare) se impozitează cu o cotă de 1%. Venitul realizat din lichidarea/divolvarea fără lichidare a unei persoane juridice se impozirează cu o cotă de 10%.

Veniturile obţinute din jocuri de noroc se impun cu o cotă de 20% aplicată asupra venitului brut.

În ceea ce priveşte perioada impozabilă, aceasta este – de regulă – anul fiscal. Prin excepţie, perioada impozabilă este inferioară anului calendaristic atunci când, în cursul anului, survine deecesul contribuabilului.

172. Veniturile din activităţi independente sunt alcătuite din venituri comerciale, venituri din profesii libere şi venituri din drepturi de proprietate intelectuală, realizate în mod individual şi/sau într-o formă de asociere, inclusiv din activităţi adiacente.

Veniturile comerciale cuprind venituri din fapte de comerţ ale contribuabililor, din prestări de servicii, precum şi din practicarea unor meserii.

Veniturile din profesii libere sunt cele obţinute din exercitarea profesiilor liberale (avocat, notar public, auditor sau consultant fiscal, expert contabil, consultant de plasament în valori mobiliare, medic, arhitect etc.) desfăşurate în mod independent, în condiţiile legii.

Veniturile din valorificarea sub orice formă a drepturilor de proprietate intelectuală provin din brevete de invenţie, desene şi modele industriale, mostre, mărci de fabrică şi de comerţ, procedee tehnice, know-how, din drepturi de autor şi drepturi conexe acestora etc..

În vederea determinãrii venitului net impozabil, trebuie sã se stabileascã totalitatea veniturilor şi a cheltuielilor deductibile, întrucât venitul net din activităţi independente se stabileşte ca diferenţă între venitul brut şi cheltuielile aferente realizării venitului, deductibile pe baza datelor din contabilitatea în partidă simplă.

Stabilirea venitului net anual din activităţi independente pe baza normelor de venit se face urmându-se următoarele reguli:

- norma de venit aferentă activităţii independente desfăşurate de un contribuabil pe o perioadă mai mică decât anul calendaristic trebuie corectată astfel încât să reflecte perioada de an calendaristic în care a fost prestată activitatea respectivă;

- dacă un contribuabil desfăşoară două sau mai multe activităţi desemnate, venitul net corespunzător acestora se stabileşte pe baza celei mai ridicate norme de venit pentru respectivele activităţi;

- pentru contribuabilii care desfăşoară deopotrivă activităţi de transport de persoane şi de bunuri în regim de taxi şi alte activităţi independente, venitul net care se ia în calcul nu poate fi mai mic decât cel stabilit pe baza normei de venit pentru activitatea de transport de persoane fizice şi de bunuri în regim de taxi.

Contribuabilii care desfăşoară activităţi pentru care venitul net se determină pe baza unor norme de venit nu sunt obligaţi să organizeze şi să conducă contabilitate în partidă simplă.

173. Determinarea venitului net anual obţinut din drepturile de proprietate intelectuală se face scăzând din venitul brut următoarele categorii de cheltuieli: o cheltuielă deductibilă egală cu 40% din venitul brut şi contribuţiile sociale obligatorii plătite.

În cazul veniturilor provenind din crearea unor lucrări de artă monumentală, venitul net se stabileşte prin deducerea din venitul brut a următoarelor cheltuieli: o cheltuială deductibilă egală cu 50% din venitul brut şi contribuţiile sociale obligatorii plătite.

În fine, în cazul exploatării de către moştenitori a dreptului de proprietate intelectuală, precum şi în cazul remuneraţiei reprezentând dreptul de suită şi al remuneraţiei compensatorii pentru copia privată, venitul net se determină prin scăderea din venitul brut a sumelor legal cuvenite organismelor de gestiune colectivă sau altor plătitori de asemenea venituri.

În ceea ce priveşte plata impozitului corespunzător veniturilor din activităţi independente reţinem faptul că – potrivit reglementării în vigoare – trebuie aplicate următoarele reguli:

- plătitorii veniturilor provenind din: drepturi de proprietate intelectuală, vânzarea unor bunuri în regim de consignaţie, activităţi desfăşurate în baza contractelor de agent, comision sau mandat comercial, activităţi de expertiză contabilă şi tehnică, judiciară ori extrajudiciară etc. au obligaţia de a calcula, de a reţine (la sursă) şi de a vira impozitul (reprezentând plăţi anticipate din veniturile plătite) la bugetul de stat până cel târziu la data de 25 a lunii următoare celei în care a fost plătit venitul.

174. În categoria veniturilor din salarii se includ toate veniturile în başi şi/sau în naturăobţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă.

Sunt asimilate salariilor, în vederea impunerii şi alte categorii de venituri, precum: indemnizaţii acordate celor care exercită o demnitate publică, drepturile de soldă lunară primite de personalul militar, sumele primite de membrii fondatoeri ai societăţilor comerciale constituite prin subscripţie publică, indemnizaţia lunară a asociatului unic (la nivelul valorii înscrise în declaraţia de asigurări sociale), indemnizaţia administratorilor societăţilor comerciale etc..

175. Contribuabililor persoane fizice rezidente române cu domiciliul în România şi, respectiv, persoane fizice care îndeplinesc condiţiile legale de rezidenţă în România timp de trei ani consecutiv le este acordat dreptul la deducerea din venitul net lunar din salarii a unor sume sub forma deducerii personale, acordată pentru fiecare lună a perioadei impozabile.

Deducerea personalã este o sumã neimpozabilã acordatã contribuabilului, numai pentru veniturile din salarii obţinute la locul unde se află funcţia de bază; ea este consideratã a fi acea cheltuialã deductibilã reprezentând contravaloarea cheltuielilor minim necesare asigurãrii traiului zilnic al contribuabilului şi a celor aflaţi în întreţinerea sa.

Deducerea personală nu se acordă personalului trimis în misiune permanentă în străinătate.

Determinarea impozitului pe venitul din salarii se face respectându-se următoarele reguli:

- impozitul pe veniturile salariale (care este un impozit final) se datorează lunar, fiind calculat şi reţinut la sursă de către plătitorii de venituri;

- impozitul lunar datorat se determină prin aplicarea cotei de 16% asupra bazei de calcul stabilită ca diferenţă între venitul brut lunar obţinut şi contribuţiile obligatorii pe fiecare loc de realizare;

- plătitorul salariilor este obligat să determine valoarea totală a impozitului anual pe veniturile din salarii, pentru fiecare contribuabil în parte;

- contribuabilii pot dispune asupra destinaţiei unei sume reprezentând până la 2% din impozitul stabilit, pentru sponsorizarea entităţilor nonprofit care funcţionează, în condiţiile legii, în România.

176. În legătură cu plata impozitului pe veniturile din salarii sunt de reţinut următoarele aspecte specifice acestei categorii.

Plătitorii de salarii şi/sau de alte venituri asimilate salariilor au obligaţia de a calcula şi de a reţine impozitul aferent veniturilor fiecărei luni, la data efectuării plăţii

veniturilor respective, precum şi de a-l vira la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se plătesc aceste venituri. De asemenea, aceştia au obligaţia să ofere informaţii organului fiscal competent referitoare la data începerii desfăşurării activităţii de către contribuabil (respectiv a încetării acesteia, în termen de 15 zile de la data producerii evenimentului).

Toate informaţiile referitoare la calculul impozitului pe veniturile din salarii trebuie cuprinse în fişele fiscale. Plătitorii de venituri salariale au obligaţia să păstreze aceste fişe pe întreaga durată a angajării şi să transmită organului fiscal competent o copie, pentru fiecare an, până în ultima zi a lunii februarie a anului curent, pentru anul fiscal expirat.

Contribuabilii care îşi desfăşoară activitatea în România (dar obţin venituri sub formă de salarii din străinătate), precum şi persoanele fizice române care obţin venituri din salarii, ca urmare a activităţii desfăşurate la misiunile diplomatice şi posturile consulare acreditate în România au obligaţia de a declara şi de a plăti impozit lunar la bugetul de stat, până cel târziu la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care s-a realizat venitul. Declaraţia şi plata se pot face direct sau prin reprezentant fiscal.

177. Veniturile impozabile din cedarea folosinţei bunurilor sunt orice venituri – în bani şi/sau în natură – provenind din cedarea folosinţei unor bunuri mobile şi/sau imobile (altele decât veniturile din activităţi independente), obţinute de către proprietar, uzufructuar sau alt deţinător legal.

Venitul brut este reprezentat de totalitatea sumelor încasate şi/sau echivalentul în lei a veniturilor în naturã obţinute de cãtre proprietar sau un alt deţinãtor legal al bunurilor cedate spre folosinţă unor terţe persoane. Acest venit se stabileşte pe baza chiriei sau a arendei prevăzute în contractul încheiat între părţi pentru fiecare an fiscal, indiferent de momentul încasării chiriei sau arendei. Venitul brut se majoreazã cu valoarea cheltuielilor ce cad – conform legii – în sarcina proprietarului sau deţinãtorului legal, dacã sunt efectuate de cãtre cealaltã parte contractantã.

Venitul net din cedarea folosinţei bunurilor se stabileşte prin deducerea din venitul brut a cheltuielilor determinate prin aplicarea cotei de 25% asupra venitului brut.

Impozitul pentru veniturile din cedarea folosinţei bunurilor (cu excepţia celui aferent venitului din arendare) se achită prin plăţi anticipate pe care contribuabilul este dator să le execute, pe fiecare sursă de venit.

178. Veniturile din investiţii cuprind dividendele, veniturile din dobânzi, câştigurile din transferul titlurilor de valoare, veniturile din operaţiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen şi veniturile din lichidarea/dizolvarea fără lichidare a unei persoane juridice.

Veniturile impozabile din dobânzi sunt toate veniturile sub formă de dobânzi, cu următoarele excepţii: veniturile din dobânzi la depozitele la vedere şi la depuneri la casele de ajutor reciproc; venituri din dobânzi aferente titlurilor de stat sau altor titluri de valoare similare; venituri sub forma dobânzilor bonificate la depozitele clienţilor.

Câştigul din transferul titlurilor de valoare (altele decât titlurile de participare la fondurile deschise de investiţii şi părţile sociale) reprezintă diferenţa pozitivă dintre preţul de vânzare şi preţul de cumpărare (pe tipuri de titluri de valori) diminuată – după caz – cu comisioanele datorate intermediarilor. Determinarea câştigului se efectuează la data încheierii tranzacţiei, pe baza contractului semnat de părţi.

Veniturile obţinute sub forma câştigurilor din operaţiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen, pe bază de contract, precum şi din orice alte operaţiuni de acest gen

reprezintă diferenţele de curs favorabile rezultate din aceste operaţiuni în momentul închiderii operaţiunii şi evidenţierii în contul clientului.

Venitul impozabil din lichidarea sau dizolvarea unei persoane juridice reprezintă excedentul distribuţiilor (în bani sau în natură) peste aportul la capitalul social al persoanei fizice beneficiare.

179. Calculul, reţinerea şi vărsarea impozitului pe veniturile din investiţii se efectuează astfel:

- calculul şi reţinerea impozitului pe veniturile sub formă de dividende este în sarcina persoanelor juridice care plătesc către acţionari sau asociaţi sumele de bani reprezentând dividende, iar termenul până la care impozitul trebuie să fie virat la buget este data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care s-a făcut plata;

- în cazul veniturilor sub formă de dobânzi, impozitul se calculează şi se reţine de către plătitorii acestor venituri la momentul înregistrării în contul curent sau în contul de depozit al titularului (în cazul dobânzilor capitalizate), respectiv la momentul răscumpărării (în cazul unor instrumente de economisire), iar virarea efectivă a impozitului trebuie să se facă până la data de 25 inclusiv a lunii următoare înregistrării/răscumpărării;

- pentru câştigul din transferul dreptului de proprietate asupra titlurilor de valoare obligaţia calculării, reţinerii şi virării impozitului revine intermediarilor sau altor plătitori de venit, după caz;

- în cazul câştigului din răscumpărarea titlurilor de participare la un fond deschis de investiţii, obligaţia calculării, reţinerii şi virării impozitului revine societăţii de administrare a investiţiilor;

- impozitul aferent câştigului din transferul dreptului de proprietate asupra părţilor sociale şi valorilor mobiliare (în cazul societăţilor închise) trebuie calculat şi reţinut de dobânditorul valorilor respective, în momentul încheierii tranzacţiei, pe baza contractului semnat de părţi şi virat la buget până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reţinut;

- în cazul venitului impozabil obţinut din lichidarea sau dizolvarea fără lichidare a unei persoane juridice de către acţionari/asociaţi persoane fizice, obligaţia calculării şi reţinerii impozitului revine persoanei juridice, care trebuie să vireze suma cuvenită bugetului până la data depunerii situaţiei financiare finale la oficiul Registrului comerţului, întocmite de lichidatori.

Impozitul reţinut în condiţiile de mai sus reprezintă impozit final pentru venitul din fiecare categorie.

180. Veniturile din pensii sunt reprezentate de totalitatea sumelor primite cu titlu de pensie de cãtre un contribuabil de la fondurile înfiinţate din contribuţii sociale obligatorii, făcute către un sistem de asigurări sociale, inclusiv cele din schemele facultative de pensii ocupaţionale, şi cele primite cu titlu de pensie finanţatã de la bugetul de stat.

Venitul impozabil lunar din pensii se stabileşte prin scăderea – din venitul din pensii – a unei sume neimpozabile de 1000 RON.

Toţi plătitorii de venituri din pensii au obligaţia de a calcula lunar impozitul aferent acestor venituri, de a-l reţine (la data efectuării plăţii pensiei) şi a-l vira la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care s-a făcut plata pensiei.

Impozitul reţinut în condiţiile arătate este impozit final al contribuabilului pentru veniturile din pensii.

181. Veniturile din activităţi agricole sunt cele care provin din: cultivarea şi valorificarea florilor, legumelor şi zarzavaturilor, în sere şi solarii special destinate acestor scopuri şi/sau în sistem irigat; cultivarea şi valorificarea arbuştilor, plantelor decorative şi ciupercilor; exploatarea pepinierelor viticole şi pomicole şi altele asemenea.

Venitul net din activităţi agricole se determină pe baza normelor de venit care se stabilesc (pe unitate de suprafaţă) de către direcţiile teritoriale de spacialitate ale Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale şi se aprobă de către direcţiile generale ale finanţelor publice teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice. Normele de venit trebuie stabilite, avizate şi publicate până cel mai târziu la data de 31 mai a anului în care ele urmează se se aplice.

182. Impozitul pe venitul net din activităţi agricole se calculează prin aplicarea cotei legale (16%) asupra venitului determinat pe baza normelor de venit.

Impozitul stabilit în sarcina contribuabililor care realizeazã venituri din activitãţile agricole menţionate mai sus este un impozit final.

Contribuabilii au obligaţia de a depune declaraţia de impunere la organul fiscal teritorial pe raza cãruia se aflã terenul, pânã la data de 30 iunie a anului fiscal în curs, iar impozitul se va plãti la organul fiscal teritorial de la domiciliul contribuabilului, în douã rate egale, prima pânã la 1 septembrie, iar cea de a doua pânã la 15 noiembrie inclusiv.

183. Reprezintă venituri din premii sumele de bani şi/sau bunurile ori alte valori obţinute la concursuri (altele decât cele limitativ enumerate la categoria veniturilor neimpozabile); sunt considerate venituri din jocuri de noroc câştugurile realizate ca urmare a participării la diferite jocuri de noroc (legal autorizate să se desfăşoare), altele decât cele obţinute la jocuri de tip cazino şi maşini electronice cu câştiguri.

Venitul net se stabileşte ca diferenţă între venitul din premii şi suma reprezentând venit neinpozabil.

Venitul sub formă de premii obţinut dintr-un singur concurs se impozitează – prin reţinere la sursă – prin alicarea cotei unice (16%) asupra venituluii net.

Veniturile obţinute din jocuri de noroc se impun – prin reţinere la sursă – cu o cotă de 20% aplicată asupra venitului brut.

Obligaţia calculării, reţinerii şi vărsării impozitului revine plătitorilor de venituri. Impozitul calculat şi reţinut în momentul plăţii venitului este impozit final, el trebuind să fie vărsat la bugetul de stat până cel mai târziu la data de 25 inclusiv a lunii următoare aceleia în care a fost reţinut.

184. Impozitarea veniturilor din alte surse. În categoria – eterogenă – a

veniturilor din alte surse intră: primele de asigurări suportate de o persoană fizică independentă sau de orice altă entitate, în cadrul unei activităţi pentru o persoană fizică în legătură cu care suportatorul nu are o relaţie generatoare de de venituri din salarii; câştigurile primite de la societăţile de asigurări, ca urmare a contractului de asigurare încheiat între părţi cu ocazia tragerilor de amortizare; veniturile primite de persoanele fizice pensionari, sub forma diferenţelor de preţ pentru anumite bunuri, servicii şi alte drepturi, foşti salariaţi, potrivit clauzelor contractului de muncă sau în baza unor reglementări speciale; veniturile primite de persoanele fizice reprezentând onorarii din activitatea de arbitraj comercial etc.

Impozitul pe veniturile din această categorie se calculează, prin reţinere la sursă, la momentul plăţii veniturilor de către plătitorii acestora, prin aplicarea cotei unice (16%)

asupra venitului brut. Vărsarea la bugetul de stat a acestui impozit trebuie să se facă – prin diligenţa plătitorului venitului – până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reţinut.

185. Venitul net anual impozabil se stabileşte pe fiecare sursă din categoriile de venituri prevăzute de lege prin deducerea din venitul net anual a pierderilor fiscale reportate.

Pierderea fiscală anuală înregistrată din activităţi independente, cedarea folosinţei bunurilor şi din activităţi agricole se poate compensa cu rezultatele pozitive obţinute din aceeaşi sursă de venit.

Pierderea care rămâne necompensată în cursul aceluiaşi an devine pierdere reportată.

Pierderile provenind din străinătate ale persoanelor fizice rezidente se compensează cu venituri de aceeaşi natură şi sursă, din străinătate (înregistrate în cursul aceluiaşi an fiscal), pe fiecare ţară, sau se reportează pe următorii cinci ani asupra veniturilor realizate din ţara respectivă.

Regulile de reportate a pierderilor sunt următoarele: - reportul se efectuează cronologic, în funcţie de vechimea pierderii, în următorii

cinci ani consecutivi; - dreptul la report este întotdeauna personal şi netransmisibil; - pierderea reportată, necompensată după expirarea perioadei (legal prevăzute în

acest scop – 5 ani) reprezintă o pierdere definitivă a contribuabilului. Toţi contribuabilii (inclusiv asociaţiile fără personalitate juridică) care încep o

activitate (producătoare de venit) în cursul anului fiscal sunt obligaţi să depună – la organul fiscal competent, în termen de 15 zile de la producerea evenimentului – o declaraţie referitoare la veniturile şi cheltuielile estimate a se realiza în anul respectiv.

Contribuabilii care realizează venituri din activităţi independente, din cedarea folosinţei bunurilor (cu excepţia veniturilor din arendare) şi din activităţi agricole trebuie să efectueze plăţi anticipate cu titlu de impozit; cuantumul acestor plăţi se stabileşte de organul fiscal competent, pe fiecare sursă de venit, luându-se ca bază de calcul venitul anual estimat sau venitul net realizat în anul precedent (şi utilizându-se cota unică de impozitare de 16%), prin emiterea unei decizii care se comunică contribuabililor.

Plăţile anticipate se efectuează în patru rate egale, până la data de 15 inclusiv a ultimei luni din fiecare trimestru.

186. Contribuabilii sunt supuşi unor obligaţii declarative. Astfel, contribuabilii – persoane fizice rezidente române cu domiciliul în România, precum şi persoanele fizice care îndeplinesc condiţiile de rezidenţă prevăzute de legea română sunt obligaţi să depună o declaraţie de venit la organul fiscal competent, pentru fiecare an fiscal. Această declaraţie de venit se depune – odată cu declaraţiile speciale – până la data de 15 mai inclusiv a anului următor celui în care s-a realizat venitul.

Declaraţiile speciale trebuie completate, de către contribuabilii care obţin – individual sau într-o formă de asociere – venituri din activităţi independente şi/sau din cedarea folosinţei bunurilor, pentru fiecare sursă de realizare a venitului.

187. Impozitul pe venitul net anual impozabil datorat bugetului de stat se calculează de organul fiscal competent, pe baza declaraţiei de venit, prin aplicarea cotei unice de 16% asupra venitului net anual impozabil din anul fiscal respectiv.

Stabilind impozitul anual datorat, organul fiscal competent este obligat să emită o decizie de impunere, pe care o va comunica contribuabilului debitor.

188. Aspecte fiscale internaţionale. Persoanele fizice rezidente române cu domiciliul în România, precum şi persoanele fizice care îndeplinesc condiţiile de rezidenţă prevăzute de legea română datorează impozit şi pentru veniturile obţinute din străinătate. Veniturile realizate din străinătate se supun impozitării prin aplicarea cotelor de impozit asupra bazei de calcul determinate după regulile proprii fiecărei categorii de venit, în funcţie de natura acestuia.

Contribuabilii care realizează venituri în străinătate (care sunt impozabile în România) au obligaţia să le declare, prin declaraţie specifică, până la data de 15 mai a anului următor celui în care au fost obţinute veniturile. Pe baza declaraţiei, organul fiscal competent stabileşte cuantumul impozitului anual datorat, emiţând o decizie de impunere pe care o comunică contribuabilului.

189. Contribuabilii persoane fizice rezidente care – pentru acelaşi venit şi în decursul aceleiaşi perioade impozabile – sunt supuşi impozitului pe venit atât pe teritoriul României, cât şi în străinătate, beneficiază de creditul fiscal extern, în sensul că au dreptul la deducerea din impozitul pe venit datorat în România a impozitului plătit în străinătate, dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:

- impozitul datorat în străinătate (pentru venitul acolo obţinut) a fost efectiv plătit (în mod direct de către contribuabil sau de reprezentantul său legal ori prin reţinere la sursă de către plătitorul venitului), dovada acestui fapt făcându-se cu un document justificativ (emis de autoritatea fiscală a statului străin respectiv ori de plătitorul venitului);

- venitul pentru care se acordă credit fiscal face parte din una dintre categoriile de venituri pentru care se datorează impozit în România.

Creditul fiscal extern se poate acorda numai la nivelul impozitului plătit în străinătate (aferent venitului din sursa din străinătate), neputând fi mai mare decât partea de impozit pe venit datorat în România (aferentă venitului impozabil din străinătate).

190. Impozitarea veniturilor obţinute din România de nerezidenţi Nerezidenţii sunt persoanele fizice şi/sau juridice care nu fac dovada rămânerii (în

condiţiile legii) pe teritoriul României cel puţin o perioadă neîntreruptă de peste 183 de zile, începând ori sfârşind cun un an fiscal.

Veniturile impozabile obţinute din România de către nerezidenţi (indiferent dacă veniturile sunt primite în România sau în străinătate) sunt următoarele: dividende de la o persoană juridică română; dobânzi de la un rezident; dobânzi de la un nerezident care are un sediu permanent în România, dacă dobânda este o cheltuială a sediului permanent; redevenţe de la un rezident; redevenţe de la un nerezident care are un sediu permanent în România, dacă redevenţa este o cheltuială a sediului permanent;comisioane de la un rezident; comisioane de la un nerezident care are un sediu peroanent în România, dacă comisionul este o cheltuială a sediului permanent; venituri din activităţi sportive şi de divertisment desfăşurate în România, indiferent dacă veniturile sunt primite de către persoanele care participă efectiv la asemenea activităţi sau de către alte persoane; venituri din prestarea de servicii în România; venituri din pensii primite de la bugetul asigurărilor sociale de stat; venituri din premii acordate la concursuri organizate în România etc..

Impozitul datorat de nerezidenţi pentru veniturile impozabile obţinute din România se calculează, se reţine (în momentul plăţii venitului) şi se varsă la bugetul

de stat (până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care s-a plătit venitul) de către plătitorii de venituri, acest impozit fiind final.

Calcularea impozitului se face prin aplicarea cotelor legale asupra veniturilor brute, după cum urmează:

- 5% pentru veniturile din dobânzile la depozitele la termen, certificatele de depozit şi alte instrumente de economisire la bănci şi/sau alte instituţii de credit autorizate şi situate în România;

- 20% pentru veniturile obţinute din jocurile de noroc (în condiţiile reglementării din domeniu);

- 15% în cazul oricăror alte venituri impozabile obţinute din România. Nerezidenţii pot obţine – la cerere, de la autoritatea fiscală competentă – un

certificat de atestare a plăţii impozitului către bugetul de stat. 191. Impozitul pe reprezentanţe. Persoanele juridice străine care au

reprezentanţe – legal autorizate să funcţioneze – pe teritoriul României, sunt obligate să plătească un impozit anual pentru veniturile obţinute în acest spaţiu.

Impozitul pe reprezentanţă, pentru un an fiscal, este egal cu echivalentul în lei al sumei de 4.000 euro (stabilită la cursul de schimb al pieţei valutare, comunicat de Banca Naţională a României, valabil în ziua în care se efectuează plata impozitului) şi trebuie plătit către bugetul de stat în două tranşe egale, până la datele de 20 iunie şi 20 decembrie.

Contribuabilii persoane juridice străine, care desfăşoară – prin intermediul unor reprezentanţe, în România – activităţi producătoare de venit, au obligaţia de a depune (la autoritatea fiscală competentă) o declaraţia anuală de venit.

§24. Monopolurile fiscale şi accizele 192. Monopolurile fiscale reprezintă impozite indirecte pe care statul le poate

institui – în temeiul prerogativelor care îi sunt conferite de suveranitatea statală (naţională) – asupra producţiei şi/sau distribuirii unor bunuri realizate sau desfăcute sub un control strict.

Monopolurile fiscale sunt – aşadar – acele impozite indirecte stabilite în mod discreţionar de către stat şi incluse sau adăugate în/la preţul produselor realizate în regim de exclusivitate.

Regimul de exclusivitate, numit şi monopol de stat, nu presupune neapărat ca bunurile vizate de impozit să fie produse în întreprinderile statului, dar pretinde ca statul să exercite un control riguros asupra circuitului economic al respectivelor bunuri.

În funcţie de sfera lor de cuprindere, monopolurile fiscale pot fi grupate pe două categorii:

- monopoluri fiscale totale (depline) – care se instituie atât asupra producţiei, cât şi asupra comerţului (cu ridicata şi/sau cu amănuntul) a anumitor mărfuri;

- monopoluri fiscale parţiale (speciale) – care se stabilesc fie numai asupra producţiei bunurilor care constituie monopol de stat, fie doar asupra desfacerii unor produse realizate în regim de exclusivitate.

193. Accizele sunt taxe speciale de consum care se datorează bugetului de stat pentru producţie sau importul şi pentru desfacerea anumitor categorii de produse, precum: băuturi alcoolice, tutun, uleiuri minerale, confecţii din blănuri naturale, obiecte din cristal, bijuterii din aur şi/sau din platină, parfumuri, autoturisme şi ambarcaţiuni pentru agrement, aparate electro-casnice, arme de vânătoare etc. Alăturat acestora, sunt impozitate: producţia internă de ţiţei şi de gaze naturale.

Reprezentând cote fixe sau procentuale, prestabilite prin lege, care se adaugã şi se cuprind în preţurile de livrare/vânzare sau de import ale anumitor bunuri, accizele preced taxa pe valoarea adãugatã (în sensul cã ele se stabilesc şi se cuprind în preţul produselor înainte de a se calcula TVA) şi deci se includ în baza de impozitare a TVA.

Conform reglementării lor actuale din ţara noastră, accizele se pot grupa pe două categorii:

- accize armonizate – acele taxe speciale de consum care se datorează bugetului de stat pentru unele produse provenind din producţia internă sau din import (bere, vin, alcool etilic, produse din tutun, uleiuri minerale etc.);

- alte produse accizabile – categorie care cuprinde mărfuri precum: cafea, confecţii din blănuri naturale, articole din cristal, bijuterii din aur şi/sau din platină, autoturisme, produse de parfumerie, aparate electrocasnice etc.

194. Accizele armonizate – al căror regim juridic a fost pus, în principiu, în acord cu normele comunitare adoptate în materie de fiscalitate – se datorează pentru următoarele categorii de produse: bere, vinuri, alte băuturi fermentate, produse intermediare, alcool etilic, produse din tutun şi uleiuri minerale.

Faptul generator al impozitului se naşte în momentul producerii mărfurilor accizabile în România sau la momentul importului lor în ţară.

În principiu, accizele sunt exigibile în momentul eliberării pentru consum sau când se constată pierderi sau lipsuri de produse accizabile. Concret, exigibilitatea intervine în momentul efectuării livrării sau da data înstrăinării ori utlizării în orice alt scop decât comercializarea (pentru produsele fabricate în ţară), respectiv la data înregistrării declaraţiei vamale de import (pentru bunurile introduse în ţară, potrivit regimului legal de import).

. În principiu, producţia şi depozitarea bunurilor care fac obiectul accizării se realizează sub controlul şi supravegherea unor persoane special autorizate, în perimetre special delimitate, asigurându-se un control riguros din partea statului.

Antrepozitarul autorizat este persoana fizică sau juridică special abilitată de autoritatea fiscală competentă pentru producerea, transformarea, primirea, deţinerea şi expedierea produselor accizabile, într-un antrepozit fiscal.

Antrepozitul fiscal este locul – aflat sub controlul autorităţii fiscale competente – unde produsele accizabile sunt fabricate, transformate, deţinute, primite sau expediate în regim suspensiv, de către antrepozitarul autorizat, în exerciţiul activităţii, în condiţiile prevăzute de lege.

Antrepozitul vamal este locul aprobat de autoritatea vamală (în conformitate cu prevederile Codului vamal al României), unde pot fi primite, depozitate, transformate etc. – în anumite condiţii, strict stabilite de lege – produse accizabile.

Pentru unele produse accizabile (alcool etilic, distilate şi băuturi spirtoase, uleiuri minerale) a fost instituit – prin Codul fiscal – un regim special de supraveghere în ceea ce priveşte producţia, importul şi circulaţia acestora.

În scopul asigurării controlului operaţiunilor supuse acestui regim special, în fiecare antrepozit fiscal, unde se produc bunuri accizabile, trebuie desemnaţi reprezentanţi permanenţi ai autorităţii fiscale competente (numiţi supraveghetori fiscali).

Antrepozitarii fiscali trebuie să ceară autorizarea producerii de alcool etilic şi distilate, indicând cantitatea pe care estimează că o vor obţine (în funcţie de capacitatea instalată), precum şi programul de lucru detaliat.

În vederea înregistrării corecte a întregii producţii de alcool şi distilate, în antrepozitele fiscale unde se produc asemenea bunuri trebuie să fie utilizate aparate speciale de măsurat (numite contoare).

Alcoolul, distilatele şi băuturile spirtoase pot fi importate în vrac numai pe bază de contracte încheiate direct cu producătorii externi (sau cu reprezentanţii acestora) şi numai în scopul prelucrării sau îmbutelierii directe de către antrepozitarul autorizat pentru producţie.

Agenţii economici plătitori de accize au obligaţia de a depune la autoritatea fiscală competentă o declaraţie de accize pentru fiecare lună în parte, indiferent dacă datorează sau nu plata de accize pe luna respectivă. Declaraţia de accize trebuie depusă la organul fiscal competent până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei la care se referă declaraţia.

Accizele se fac venit la bugetul de stat. Termenul de plată al acestor impozite este până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care acciza a devenit exigibilă. În cazul importului unor produse accizabile (care nu este plasat într-un regim suspensiv sau într-un regim vamal de import cu exceptarea de la plata tuturor sumelor aferente drepturilor de import, data plăţii accizelor coincide cu momentul înregistrării declaraţiei vamale de import.

195. În categoria „alte produse accizabile” intră: cafea verde, cafea prăjită (inclusiv cafea cu înlocuitori), carea solubilă (inclusiv amestecuri cu cafea solubilă), confecţii din blănuri naturale (cu excepţia celor din iepure, oaie, capră), articole din cristal, bijuterii din aur sau platină (cu execpţia verighetelor), produse de parfumerie, aparate electrocasnice, autoturisme (inclusiv cele din import, rulate), iahturi şi bărci cu motor pentru agrement.

Impozitarea acestor categorii de produse se face diferenţiat, pe categorii de mărfuri, fie prin instituirea unor sume fixe pe unitatea de produs (bucată, tonă, litru, hectolitru etc.), fie prin aplicarea unor cote procentuale proporţionale.

196. Plătitorii de accize sunt – de regulă – agenţii economici (sau alte entităţi asimilate acestora) care produc sau importă bunuri din categoria celor impuse.

Sunt plătitori de accize şi persoanele fizice care întroduc în ţară autoturisme şi autoturisme de teren, inclusiv rulate.

Accizele la produsele fabricate în ţară se plătesc la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care acciza devine exigibilă, iar pentru bunurile provenite din import plata se face la momentul înregistrării declaraţiei vamale de import.

197. O categorie distinctă asupra căreie este instituit un impozit asemănător accizelor o reprezintă ţiţeiul şi gazele naturale din producţia internă, pentru care agenţii economici autorizaţi datorează – la bugetul de stat – un impozit diferenţiat, scadent la momentul livrării produsului.

Sunt scutite de la plata acestor impozite cantităţile de ţiţei şi gaze naturale din producţia internă, exportate direct de agenţii economici producători.

La fel ca şi în cazul accizelor, contribuabilii debitori ai acestui impozit au obligaţia să depună – la autoritatea fiscală competentă – declaraţii de impozit pentru fiecare lună, indiferent dacă se datorează sau nu impozit pentru perioada respectivă.

§25. Taxele vamale

198. Taxele vamale reprezintă acea categorie de impozite indirecte, incluse în categoria „taxelor speciale de consumaţie”, care se percep asupra mărfurilor care trec frontiera vamală a unui stat . Ele sunt impozite indirecte întrucât sunt plătite de

persoanele fizice sau juridice care, în cadrul tranzacţiilor comerciale, importă sau exportă bunuri sau tranzitează cu acestea frontiera vamală a unui stat. În schimb, aceste impozite sunt suportate de consumatorul final, cuantumul lor regăsindu-se în preţul de piaţă al produselor care consituie sau conţin bunuri pentru care s-au plătit taxe vamale. 199. Taxele vamale sunt susceptibile de o serie de clasificări, în funcţie de mai multe criterii: a) După scopul impunerii, putem distinge între taxe vamale cu caracter fiscal şi taxe vamale cu caracter protecţionist. Taxele vamale cu caracter fiscal au în general un nivel mai redus şi au ca unic scop procurarea de venituri la bugetul statului sau la bugetele comunităţilor locale. În schimb, taxele vamale cu caracter protecţionist sunt mult mai consistente şi au ca scop în principal încurajarea producţiei interne de mărfuri (prin descurajarea importului de mărfuri străine similare) şi doar în subsidiar colectarea unor venituri la buget. b) Recurgând la o clasificare după operaţiunea care constituie obiect al impunerii, vom avea taxe vamale de export, taxe vamale de import şi taxe vamale de tranzit. Taxele vamale de import se percep la intrarea în ţară a unor mărfuri, fiind cele mai numeroase şi mai consistente taxe vamale. Aceste taxe vamale au un dublu rol, fiscal şi protecţionist: de exemplu, prin instituirea unei taxe vamale la importul unei categorii de bunuri se urmăreşte încurajarea şi protejarea producţiei interne pentru aceeaşi categorie de bunuri. Taxele vamale de export se percep la ieşirea din ţară a unor bunuri. În practica vamală internaţională s-a renunţat în general la perceperea acestor taxe, cu scopul evident de a încuraja astfel exporturile şi a atrage resurse valutare semnificative. Ele se mai percep în anumite state, izolat, pentru unele materii prime, în scopul de a stimula producţia internă de bunuri finite, care să fie apoi exportate la un preţ mai mare. Taxele vamale de tranzit se percep pentru mijloacele de transport şi mărfurile care traversează teritoriul cuprins între două frontiere vamale. S-a renunţat în general şi la perceperea acestora, deoarece statel preferă să atragă un tranzit de mărfuri cât mai mare. Veniturile pierdute ca urmare a renunţării la încasarea taxelor vamale de tranzit se compensează cu taxele percepute pentru folosirea reţelei naţionale de drumuri/autostrăzi/căi ferate, cu preţul bunurilor şi serviciilor utilizate de transportatori etc. c) După modul de percepere, taxele vamale se clasifică în taxe vamale ad-valorem, taxe vamale specifice şi taxe vamale compuse (mixte). Taxele vamale ad-valorem se determină în funcţie de valoarea în vamă a mărfurilor şi constituie regula în practica vamală internaţională. Cuantumul lor este însă influenţat de doi factori: fluctuaţia pe piaţa internaţională a preţului mărfurilor şi posbilitatea eludării facile, prin declararea de către importatori a unor valori mult mai mici decât cele reale. Taxele vamale specifice se stabilesc în sumă fixă pe unitatea fizică de marfă declarată în vamă (bucată, tonă, metru linear, metru cub, hectolitru etc.). Asemenea taxe combină dezavantajul unui tarif vamal complicat cu eficienţa, întrucât perceperea lor nu este influenţată de fluctuaţiile pieţei şi de subevaluarea materiei impozabile. Taxele vamale compuse (mixte) presupun perceperea unei taxe vamale la valoare, dublată de o taxă vamală specială, suplimentară, care este stabilită pentru o perioadă limitată de timp, în special pentru a accentua caracterul protecţionist al unor taxe vamale. d) În fine, după modul de stabilire şi nivelul lor, avem: taxe vamale autonome, taxe vamale convenţionale, taxe vamale preferenţiale şi taxe vamale de retorsiune.

Taxele vamale autonome sunt fixate în mod independent de fiecare stat şi au ca obiect mărfurile ce provin din ţări cu care nu s-au semnat acorduri comerciale bilaterale sau multilaterale, ori pentru mărfuri a căror origine nu poate fi probată prin prezentarea unui certificat de origine. Ele sunt de regulă cele mai ridicate taxe, din punct de vedere al nivelului lor. Taxele vamale convenţionale se aplică în cadrul clauzei naţiunii celei mai favorizate, fiind negociate la un nivel scăzut şi identic pentru toate statele cărora li s-a acordat această clauză. Taxele vamale preferenţiale sunt stabilite ca urmare a negocierilor directe dintre state, derogându-se astfel de la clauza naţiunii celei mai favorizate. De regulă, ele sunt stabilite numai pentru anumite categorii de mărfuri. Taxele vamale de retorsiune sunt în fond efectele unor măsuri represive de politică economică, îndreptate împotriva statelor care fie practică sisteme de subvenţii ascunse la export (taxele vamale compensatorii), fie practică o politică de dumping (taxele vamale anti-dumping). Taxele vamale de retorsiune au nu nivel prestabilit: taxele vamale anti-dumping nu pot depăşi diferenţa dintre preţul produsului pe piaţa internaţională şi preţul de dumping (aşa-numita „marjă de dumping”), în timp ce nivelul taxelor vamale compensatorii nu poate fi mai mare decât valoarea subvenţiilor utilizate de statul exportator pentru produsul în cauză. Principalele reglementări care au incidenţă în domeniul taxelor vamale sunt: Codul vamal al României; Regulamentul vamal; Statutul personalului vamal; Codul de procedură fiscală, pentru unele aspecte care ţin de regimul obligaţiilor bugetare şi soluţionarea contestaţiilor vamale; alte acte normative. Este de notat că reglementările din domeniul taxelor vamale au un pronunţat caracter tehnic, ele fiind mai greu accesibile. Acesta este motivul pentru care, în temeiul art.31 C.vam., persoanele interesate pot solicita autorităţii vamale relaţii şi informaţii privind aplicarea reglementărilor vamale. 200. Stabilirea, perceperea şi încasarea taxelor vamale se face prin intermediul unui sistem instituţional cu organizare şi atribuţii specifice. Astfel, activitatea vamală se exercită prin Autoritatea Naţională a Vămilor, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, care de la începutul anului 2005 funcţionează în subordinea Ministerului Finanţelor Publice, mai precis a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală. La nivel central şi regional sunt constituite Direcţia Generală a Vămilor şi direcţii regionale, iar la frontiera de stat şi în interiorul ţării se înfiinţează birouri şi puncte vamale. Potrivit art.3 lit.e C.vam., birourile şi punctele vamale sunt unităţi ale autorităţii vamale în care pot fi îndeplinite, în tot sau în parte, formalităţile prevăzute de reglementările vamale. 201. Competenţa în ceea ce priveşte stabilirea şi perceperea taxelor vamale este una specială, derogatorie de la dreptul comun. Astfel, competenţa materială a Autorităţii Naţionale a Vămilor poate fi delimitată prin enumerarea principalelor ei atribuţii: a) realizarea vămuirii bunurilor introduse sau scoase din ţară, la birourile şi punctele vamale sau în alte locuri; b) efectuarea controlului vamal al mijloacelor de transport, mărfurilor, bunurilor şi valorilor aparţinând persoanelor fizice, chiar fără acordul titularului; c) efectuarea controlului vamal corporal al persoanelor; d) oprirea mijloacelor de transport şi eventual imobilizarea lor, în cazul refuzului de a opri; e) posibilitatea de a urca la bordul oricăror nave sau aeronave, civile sau militare, aflate în porturi sau aeroporturi; f) posibilitatea de a controla bunurile supuse vămuirii, în orice loc s-ar afla acestea pe

teritoriul ţării; g) exercitarea supravegherii vamale şi a controlului vamal obişnuit în zona specială de supraveghere vamală sau în alte zone (de pildă, în zonele libere). Pentru realizarea atribuţiilor autorităţii vamale, există o obligaţie generală de colaborare de care sunt ţinute: • persoanele fizice, pentru bunurile pe care le trec peste o frontieră, în nume propriu sau în contul unor persoane juridice; • instituţiile şi agenţii economici, care au obligaţia să pună la dispoziţia autorităţii vamale, fără plată, datele şi informaţiile pe care le deţin referitoare la bunurile supuse vămuirii; • organele poştale, care sunt obligate să prezinte pentru vămuire coletele şi trimiterile poştale internaţionale; • organele de poliţie, poliţie de frontieră şi organele de control ale Ministerului Finanţelor Publice, care sunt obligate să notifice autorităţii vamale încălcările reglementărilor vamale pe care le-au constatat (a se vedea şi art.14-16 C.vam.). Competenţa teritorială revine în principal birourilor vamale de frontieră sau de interior unde se desfăşoară în mod efectiv operaţiunile de vămuire. Prin excepţie, potrivit art.149 C.vam., competenţa teritorială revine structurii teritoriale corespunzătoare locului unde s-a produs fapta care a generat datoria vamală sau locului unde s-a constatat că mărfurile generează o datorie vamală. 202. Personalul vamal are calitatea de funcţionar public cu statut special şi cuprinde persoanele numite în funcţiile publice generale şi specifice de conducere şi de execuţie din cadrul Autorităţii Naţionale a Vămilor. Calitatea de funcţionar public generează un complex de elemente specifice care ţin de: modul de recrutare a personalului vamal; conţinutul drepturilor şi îndatoririlor specifice; modul de încetare a raporturilor de serviciu; regimul incompatibilităţilor şi conflictelor de interese. Fără a insista asupra subiectului, care se încadrează mai degrabă în tematica unui curs de dreptul funcţiei publice, menţionăm că dispoziţiile Statutului personalului vamal se completează cu cele ale Statutului funcţionarilor publici, care constituie dreptul comun în materie. 203. Dintre atribuţiile autorităţii vamale enunţate mai sus, prezintă interes pentru cursul nostru acea operaţiune care produce consecinţe fiscale, anume vămuirea. Vămuirea este o operaţiune complexă, care cuprinde în esenţă următoarele etape: a) operaţiunile prelabile vămuirii Mărfurile sosite la vama de destinaţie sau la locul stabilit de autoritatea vamală (în conformitate cu art.35 alin.1 lit.a C.vam.) sunt prezentate autorităţii vamale. Ele sunt plasate sub supraveghere vamală, în regim de depozit necesar cu caracter temporar, pe baza unei declaraţii sumare. Din acest moment, titularul operaţiunii comerciale are la dispoziţie un termen de 30 de zile pentru a solicita autorităţilor vamale plasarea mărfurilor sub un regim vamal. b) stabilirea regimului vamal al mărfurilor Regimul vamal cuprinde un set de norme vamale care se aplică unui anumit bun în cadrul procedurii de vămuire. Aşa cum precizează art.47 alin.2 C.vam., determinarea regimului vamal aplicabil se face ţinând cont de două criterii: i) scopul operaţiunii comerciale; ii) destinaţia mărfii. c) formarea datoriei vamale şi eventual garantarea acesteia; Această etapă presupune determinarea valorii în vamă a mărfurilor, încadrarea mărfurilor în tariful vamal şi determinarea concretă a taxelor vamale datorate (datoria vamală, sintetizată în declaraţia vamală de detaliu).

d) stingerea datoriei vamale, printr-unul din modurile prevăzute de art.165 C.vam. Din punct de vedere fiscal prezintă o relevanţă deosebită două instituţii: regimul vamal şi datoria vamală. Acesta este motivul pentru care le vom analiza distinct în cele ce urmează. 204. Regimurile vamale se pot clasifica în: • regimuri vamale definitive, care în principiu exclud incidenţa pe viitor a unui alt regim vamal: importul, exportul şi introducerea sau scoaterea din ţară a unor bunuri aparţinând călătorilor sau altor persoane fizice, necomercianţi; • regimuri vamale suspensive, care au un caracter temporar, mărfurile urmând să primească în viitor o altă destinaţie şi să fie încadrate într-un regim vamal definitiv; regimurile suspensive sunt: tranzitul vamal, antrepozitul vamal, perfecţionarea activă, transformarea sub control vamal, admiterea temporară şi perfecţionarea pasivă. 205. Există o serie de reguli comune aplicabile tuturor regimurilor vamale: a) Solicitarea plasării mărfurilor sub un regim vamal se face prin depunerea de către titularul operaţiunii comerciale a unei declaraţii vamale, însoţită de o documentaţie care să justifice cererea de încadrare într-un anumit regim vamal. b) Pe baza declaraţiei vamale, autoritatea vamală va proceda la verificarea realităţii acesteia, scop în care: - procedează la controlul documentar; - procedează, dacă este necesar, la controlul fizic al mărfurilor; acesta poate fi total sau parţial şi poate include prelevarea de probe pentru expertize sau analize de laborator. c) După verificarea datelor din declaraţia vamală şi eventuala remediere a deficienţelor existente, se stabileşte în concret cuantumul taxelor vamale datorate. După ce au fost depuse documentele de plată (ori s-au depus garanţii care să asigure plata ulterioară), autoritatea vamală acordă liberul de vamă. d) Indiferent de regimul vamal aplicabil, în termen de 5 ani de la acordarea liberului de vamă autoritatea vamală poate efectua controlul vamal ulterior al operaţiunii. Controlul ulterior este atât documentar, cât şi fizic (dacă acest lucru mai este posibil) şi are ca scop evident verificarea exactităţii datoriei vamale stabilite iniţial. Controlul ulterior poate conduce la trei soluţii: • datoria vamală a fost corect stabilită; • se constată că au fost achitate taxe vamale în surplus, caz în care diferenţele încasate în plus se restituie titularului într-un termen de 30 de zile de la data constatării; • se constată că s-au stabilit taxe vamale inferioare celor în mod real datorate, caz în care titularul operaţiunii comerciale va fi obligat să stingă restul datoriei vamale în termenele de plată prevăzute de lege, sub sancţiunea stabilirii de dobânzi şi penalităţi de întârziere. e) Dintre operaţiunile mai sus menţionate, prezentarea mărfii, depunerea declaraţiei vamale (sumară şi în detaliu) şi manipularea mărfurilor aflate în depozit necesar pot fi efectuate şi de comisionari în vamă, persoane juridice române autorizate de Direcţia Generală a Vămilor să efectueze asemenea operaţiuni. 206. Importul este regimul vamal definitiv care constă în introducerea în ţară şi implicit în circuitul economic a unor mărfuri provenind din străinătate. În principiu, pentru toate mărfurile introduse în ţară se datorează taxe vamale de import. Pentru unele categorii de mărfuri se poate acorda un tratament tarifar favorabil, preferenţial, constând în exceptări sau reduceri de taxe vamale. Un asemenea tratament se acordă în următoarele ipoteze: a) dacă există un acord sau o convenţie internaţională ratificată de România în materie, pe durata acestora; b) dacă există un temei pentru acordarea unui asemenea tratament prin hotărâre de Guvern şi el se stabileşte în mod nediscriminatoriu

faţă de importatori sau beneficiari, la propunerea ministerelor interesate, pentru o perioadă limitată de timp. În general, taxele vamale de import aplicabile sunt cele prevăzute la data înregistrării declaraţiei vamale de import. Codul vamal prevede însă şi două situaţii de excepţie: - dacă în timpul efectuării operaţiunii de vămuire, până la acordarea liberului de vamă, intervin taxe vamale preferenţiale, titularul operaţiunii comerciale poate opta pentru aplicarea regimului preferenţial; - dacă s-au stabilit taxe vamale pentru o anumită utilizare a mărfurilor, iar ulterior utilizarea mărfii este schimbată, se va aplica regimul vamal corespunzător noii utilizări. 207. Acordarea unui tratament vamal preferenţial este condiţionată de probarea originii mărfurilor. Acest lucru este necesar întrucât unele mărfuri care vin dintr-o ţară cu care România are negociate preferinţe tarifare în domeniul vamal nu au fost în realitate produse acolo. Potrivit legii române, criteriile de origine sunt: - producerea mărfurilor în întregime într-o ţară; - obţinerea mărfurilor printr-o prelucrare sau transformare substanţială într-o ţară. Dovada originii preferenţiale a mărfurilor se face prin prezentarea unui certificat de origine eliberat în ţara de export. Ca regulă generală, certificatul de origine trebuie prezentat o dată cu depunerea declaraţiei vamale de import. Se acceptă însă depunerea dovezii de origine, cu consecinţa reevaluării datoriei vamale, şi în următoarele termene: a) în interiorul termenului de valabilitate a certificatului de origine; b) chiar după expirarea termenului de valabilitate a certificatului de origine, dacă titularul operaţiunii dovedeşte că nerespectarea termenului este datorată unor circumstanţe excepţionale; c) în alte cazuri de prezentare întârziată, numai dacă: • termenul de prescripţie a datoriilor statului nu s-a împlinit; • mărfurile în cauză au fost prezentate autorităţii vamale şi au făcut obiectul unei declaraţii vamale înainte de expirarea termenului de valabilitate a certificatului de origine. 208. Pentru determinarea cuantumului taxelor vamale de import datorate este necesară determinarea bazei de impunere şi a cotei de impunere aplicabile. Baza de impunere o constituie valoarea în vamă a mărfurilor. Ea se determină pe baza unei declaraţii de valoare în vamă pe care importatorul este obligat să o depună. Valoarea declarată se probează cu facturi, documente de plată, documente comerciale. Procedura de determinare a valorii în vamă aplicabilă în România este prevăzută în Acordul pentru aplicarea art.VII al G.A.T.T. (Geneva, 1 noiembrie 1979). Notăm liniile de forţă ale acestui document: • Valoarea în vamă este în principiu valoarea de tranzacţie (preţul mărfurilor). O serie de cheltuieli efectuate şi care nu au fost incluse în valoarea de tranzacţie pot fi adăugate pentru a se determina valoarea în vamă. • Autoritatea vamală poate recurge la alte criterii de apreciere a valorii în vamă numai dacă: i) există dubii rezonabile privind veridicitatea valorii declarate de importator; ii) determinarea valorii reale nu poate fi făcută altfel (de pildă, prin solicitarea unor justificări suplimentare titularului operaţiunii, prin solicitarea unor documente autorităţilor române sau străine). • Dintre metodele de evaluare subsidiare menţionăm: valoarea de tranzacţie a unor mărfuri identice; valoarea de tranzacţie a unor mărfuri similare; valoarea calculată

reprezentând costul materialelor, operaţiunilor de fabricare, a altor lucrări pentru producţie, a beneficiilor şi cheltuielilor obişnuite. • Dacă autoritatea vamală are dubii cu privire la valoarea în vamă declarată, ea va putea solicita importatorului să prezinte documente suplimentare şi să constituie o garanţie pentru plata eventualelor taxe vamale datorate. Practic, autoritatea vamală încasează taxele vamale pentru valoarea în vamă declarată şi acordă liber de vamă. Ea îşi continuă însă cercetările, pe baza propriilor constatări şi a documentelor suplimentare furnizate, având la dispoziţie garanţia, pe care o poate executa dacă importatorul este rău platnic. 209. Nivelul concret al taxelor vamale datorate pentru fiecare bun sau pentru fiecare categorie de mărfuri este prevăzut în Tariful vamal de import al României. Pe baza încadrării tarifare a fiecărui bun se stabileşte cât datorează fiecare importator. Fără a insista asupra subiectului, notăm doar că în prezent tendinţa cunoscută la nivelul Uniunii Europene, şi prin reflexie şi în România, este aceea de a evolua spre un Tarif Vamal Integrat (TARIR). Un asemenea instrument economico-juridic prezintă o importanţă deosebită, deoarece el va integra în cuprinsul său atât taxele vamale, cât şi legislaţia vamală incidentă în domeniul vamal. 210. Exportul este un regim vamal definitiv care presupune scoaterea definitivă a unor mărfuri româneşti de pe teritoriul României. Regimul de export prezintă o importanţă practică redusă întrucât, potrivit ar.83 C.vam., „la exportul de mărfuri nu se încasează taxe vamale”. Pe această cale, statul român urmăreşte în mod evident încurajarea exporturilor, încurajarea producţiei interne de bunuri şi servicii, echilibrarea balanţei comerciale etc. Prin urmare, singura formalitate pe care trebuie să o îndeplinească un exportator este depunerea unei declaraţii vamale de export. 211. O particularitate a acestui regim vamal o reprezintă posibilitatea realizării unui export temporar, atât pentru mărfurile româneşti, cât şi pentru mărfurile străine introduse anterior în ţară (art.85 alin.1 C.vam.). Exportul temporar este însă subsumat îndeplinirii următoarelor condiţii: - bunurile vor fi reintroduse în ţară fără a fi suferit vreo modificare, cu excepţia uzurii lor normale; - reintroducerea în ţară sau eventual schimbarea destinaţiei vamale se va face în interiorul unui termen fixat de autoritatea vamală. Principiul în materie vamală este libera circulaţie a mărfurilor, astfel încât pot fi exportate sau importate orice fel de mărfuri. Regula admite însă şi unele excepţii: a) există anumite categorii de mărfuri pentru care importul sau exportul este interzis (mărfuri prohibite); b) există anumite categorii de mărfuri pentru importul sau exportul cărora este nevoie de o autorizaţie specială sau de o licenţă; în lipsa acestora, importul sau exportul respectivelor mărfuri este prohibit. 212. În fine, ultimul tip de regim vamal definitiv îl reprezintă introducerea sau scoaterea din ţară a bunurilor aparţinând călătorilor sau altor persoane fizice, necomercianţi. Regulile de bază ale acestui regim sunt cuprinse în art.871-873 C.vamal. Potrivit acestora, călătorii şi alte persoane fizice române sau străine pot introduce şi scoate din ţară bunurile aflate în bagajele personale ori care îi însoţesc fără a fi supuse taxelor vamale, în condiţiile şi în limitele cantitative şi valorice stabilite prin hotărâre de Guvern sau prin lege. Aceste reguli se aplică şi coletelor poştale internaţionale. 213. Tratamentul tarifar preferenţial de care beneficiază persoanele fizice poate fi sintetizat prin referire la următoarele elemente:

• Produsele trimise sub formă de colete mici sau care fac parte din bagajul personal al călătorilor sunt considerate produse originare, fără a fi necesară prezentarea unui certificat de origine (art.26 din Protocolul referitor la definirea noţiunii de „produse originare”). Aceste produse beneficiază de tratamentul favorabil dacă nu sunt destinate comercializării şi au o valoare care nu depăşeşte 500 euro pentru pachetele mici şi 1200 euro pentru bagajul personal al călătorilor. • Legea română acordă o scutire de la plata taxelor vamale în valoare de 175 euro/călător (90 euro/călător pentru persoanele mai mici de 15 ani), pentru produsele care nu sunt enumerate în art.46 din Ordonanţa Guvernului nr.59/2003. • Art.46 prevede limitele cantitative în care pot fi introduse ţară o serie de produse: bijuterii din metale preţioase cu sau fără pietre preţioase; băuturi alcoolice; ţigări şi ţigarete; parfumuri; medicamente. • Beneficiază de scutiri de la plata taxelor vamale o serie de bunuri cu destinaţie specială, cum ar fi: bunurile personale introduse de persoanele care îşi stabilesc reşedinţa în România; bunurile introduse cu ocazia căsătoriei; bunurile obţinute prin moştenire; materialele ştiinţifice, educaţionale sau culturale; cadouri primite în contextul unor relaţii internaţionale etc. • Dincolo de plafoanele menţionate mai sus, asupra valorii în vamă se aplică tariful vamal de import în scopul determinării datoriei vamale. Este de reţinut că în practica vamală facilităţile fiscale se aplică strict bunurilor care se încadrează în limitele valorice stabilite. Dacă valoarea unui bun depăşeşte plafonul stabilit, taxarea se face la întreaga lui valoare şi nu doar la diferenţa rezultată din aplicarea plafonului de scutire, întrucât facilităţile fiscale nu pot fi fracţionate. 214. În principiu, valoarea în vamă pentru bunurile aparţinând persoanelor fizice supuse taxării se stabileşte în sumă fixă. Pentru acest demers trebuie avută în vedere „Lista de valori de vamă”, aprobată prin Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr.687/2001. Pentru bunurile care nu se regăsesc în această listă, valoarea în vamă se stabileşte: pe baza facturii externe; prin asimilare cu alte bunuri cu caractieristici asemănătoare care se regăsesc în listă; pe baza valorilor din cataloagele cu preţuri practicate de societăţile comerciale producătoare sau instituţiile specializate. În prezent, determinarea valorii în vamă pentru asemenea bunuri se face pe baza Normelor privind determinarea valorii în vamă pentru bunurile aparţinând călătorilor şi altor persoane fizice, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.428/2004. Observăm că, potrivit art.22 al acestui act normativ, criteriul prioritar în determinarea valorii în vamă a unui bun este recunoaşterea preţului efectiv plătit pentru achiziţionarea acestuia, care se reflectă în preţul înscris în factură. 215. Regimurile vamale suspensive sunt operaţiuni cu titlu temporar care au ca efect suspendarea plăţii taxelor vamale (art.91 C.vam.). Vom stărui mai întâi asupra unor dispoziţii comune tuturor regimurilor vamale suspensive. • Regimul vamal suspensiv se solicită de către titularul operaţiunilor comerciale şi se aprobă numai în cazul în care autoritatea vamală poate asigura supravegherea şi controlul regimului vamal suspensiv. • Regimul vamal suspensiv este esenţialmente temporar, el durează până la momentul la care mărfurile primesc o altă destinaţie vamală. • La cererea autorităţii vamale, titularul regimului vamal suspensiv este obligat să consituie o garanţie care să asigure încasarea eventualelor drepturi de import (art.94 C.vam.).

• Drepturile şi obligaţiile aferente regimului vamal suspensiv pot fi cesionate dacă există: i) acceptul proprietarului mărfurilor; ii) acordul autorităţii vamale (art.96 C.vam.). 216. Tranzitul vamal constă în transportul unor mărfuri străine pe teritoriul României, între două birouri vamale, fără perceperea vreunei taxe vamale. Există tranzit vamal atât în situaţia în care mărfurile sunt importate şi au ca destinaţie vamală un birou vamal de interior, cât şi în situaţia în care mărfurile au fost vămuite la un birou vamal de interior şi sunt transportate până la frontieră în vederea exportului. Regimul de tranzit vamal acordat se încheie la momentul prezentării mărfurilor la biroul vamal de destinaţie. Această prezentare trebuie să aibă loc în termenul de încheiere fixat de autoritatea vamală, care nu poate fi mai lung de 45 de zile şi se stabileşte în funcţie de mijlocul de transport, distanţa de parcurs şi condiţiile atmosferice. Mărfurile trebuiesc prezentate la biroul vamal de destinaţie fără a fi supuse vreunei modificări (de altfel, în temeiul art.58 C.vam., aceste mărfuri sunt sigilate şi marcate la frontieră sau la biroul unde au fost vămuite). Dacă mărfurile nu sunt prezentate biroului vamal de destinaţie în termenele şi în condiţiile arătate, pe baza declaraţiei vamale de tranzit (care conţine date privind valoarea mărfurilor şi constituie titlu executoriu) se va trece la executarea datoriei vamale. 217. Antrepozitul vamal este un regim vamal suspensiv care presupune depozitarea mărfurilor într-o anumită locaţie aflată sub controlul autorităţii vamale, până la plasarea lor sub un alt regim vamal. Pot fi depozitate atât mărfurile străine introduse în ţară, până la realizarea importului, cât şi mărfurile româneşti ce urmează a fi scoase din ţară, până la desăvârşirea exportului. Antrepozitul vamal, în sens de locaţie pentru depozitarea bunurilor, poate fi atât public (destinat depozitării de către orice persoană interesată), cât şi privat (destinat numai depozitării mărfurilor proprii). În ambele situaţii, dreptul de a desfăşura operaţiuni specifice acestui regim vamal se acordă numai unor persoane juridice române, pe baza unei autorizări acordate de autoritatea vamală. Deţinătorul antrepozitului vamal este administratorul şi gestionarul mărfurilor depozitate în acesta. Mărfurile aflate sub regimul de antrepozitare vamală pot fi supuse unor operaţiuni de ambalare, de marcare sau de testare în vederea pregătirii pentru vânzare sau pot fi transferate dintr-un antrepozit vamal în altul, în ambele situaţii numai cu acordul autorităţii vamale. La expirarea termenului de antrepozitare (care poate fi eventual prelungit pentru motive justificate), este obligatorie plasarea mărfurilor sub un alt regim vamal. Dacă până la expirarea termenului de antrepozitare vamală mărfurile nu au primit o altă destinaţie vamală, autoritatea vamală, din oficiu, încheie regimul vamal de antrepozit şi încasează taxele vamale şi drepturile de import, pe baza unui act constatator.

218. Perfecţionarea activă este regimul vamal suspensiv care constă în supunerea unor mărfuri, pe teritoriul României, la una sau mai multe operaţiuni de transformare/prelucrare dintre cele enumerate de art.112 C.vam.: a) prelucrarea mărfurilor, inclusiv montajul, asamblarea şi adaptarea lor la alte mărfuri; b) transformarea mărfurilor; c) repararea mărfurilor, inclusiv remontarea în forma iniţială; d) utilizarea unor mărfuri, care, deşi nu se regăsesc în produsele compensatoare, permit sau facilitează obţinerea acestor produse, chiar dacă ele dispar total sau parţial în timpul folosirii lor. Pot face obiectul perfecţionării active, numai în cadrul activităţii unei persoane juridice române: i) mărfurile străine destinate a fi reexportate în afara teritoriului vamal al României, sub formă de produse compensatoare;

ii) mărfurilor importate, introduse în circuitul economic, dacă ele sunt exportate în afara teritoriului Romaniei sub formă de produse compensatoare. Regimul de perfecţionare activă se autorizează de direcţia regională vamală interjudeţeană în a cărei rază teritorială se află sediul titularului operaţiunii comerciale. Ţinând cont de durata necesară pentru realizarea produselor compensatoare şi pentru livrarea acestora, precum şi de tipul operatiunii, autoritatea vamală fixează un termen pentru finalizarea perfecţionării. Dacă în cadrul termenului stabilit titularul nu solicită prelungirea acestuia sau acordarea unei noi destinaţii vamale ori a unui nou regim vamal, operaţiunea se încheie de biroul vamal, din oficiu, pe bază de act constatator. 219. Transformarea sub control vamal este acel regim vamal suspensiv care permite folosirea, pe teritoriul României, fără plata drepturilor de import şi fără aplicarea de măsuri de politică comercială, de mărfuri străine pentru a fi supuse unor operaţiuni care le transformă felul sau starea iniţială. Distincţia faţă de regimul perfecţionării active rezidă în aceea că: • obiect al transformării sub control vamal sunt doar mărfurile străine; • după transformare, produsele rezultate (denumite produse transformate) sunt importate. Transformarea sub control vamal poate fi realizată, în baza unei autorizaţii a autorităţii vamale, numai de către persoane juridice române. Termenul în interiorul căreia trebuie realizată transformarea sub control vamal este fixat în funcţie de complexitatea operaţiunii, fără a depăşi 2 ani. Titularul regimului suspensiv are însă obligaţia de a solicita plasarea sub un alt regim vamal pe măsură ce unele produse sunt transformate. La terminarea operaţiunilor de transformare sub control vamal, produsele transformate vor fi supuse taxelor vamale de import pe baza unui tarif vamal preferenţial, existent la data realizării importului, la data plasării sub regimul vamal suspensiv, inclusiv în situaţia în care tratamentul preferenţial este prevăzut pentru produse identice cu produsele transformate.

220. Admiterea temporară este definită de lege ca acel regim vamal suspensiv care permite utilizarea pe teritoriul României, cu exonerare totală sau parţială de drepturi de import şi fără aplicarea măsurilor de politică comercială, a mărfurilor străine destinate a fi reexportate în aceeaşi stare, cu excepţia uzurii lor normale. Autoritatea vamală fixează un termen în cadrul căruia mărfurile trebuie să fie reexportate sau să primească o nouă destinaţie vamală. Termenul aprobat trebuie să permită ca scopul utilizării să poată fi realizat. Pentru mărfurile care sunt admise temporar cu exonerare parţială de taxe vamale, se datorează o taxă vamală de 3% din suma care s-ar datora în eventualitatea importului aceloraşi mărfuri. Cuantumul se calculează pentru fiecare lună sau fracţiune de lună a duratei în care mărfurile se află sub regim de admitere temporară, fără a putea depăşi cuantumul datorat în cazul în care aceleaşi mărfuri ar fi fost importate (art.121 alin.1 C.vam.). Eventualul import al bunurilor care au fost plasate temporar sub regimul admiterii temporare dă naştere obligaţiei de a plăti taxe vamale de import, în raport de elementele existente la data înregistrării declaraţiei vamale de import. Pentru mărfurile care au fost admise temporar cu exonerare parţială de la plata taxelor vamale, cuantumul taxelor vamale se determină ca diferenţă dintre suma totală datorată la data înregistrării declaraţiei vamale de import şi cuantumul taxelor vamale deja plătit, prin aplicarea cotei de 3%.

În Regulamentul vamal sunt prevăzute reguli speciale privind condiţiile în care pot fi admise temporar în România mijloacele de transport (rutiere, feroviare sau aeriene).

221. Perfecţionarea pasivă este acel regim vamal care permite exportul temporar de mărfuri româneşti în afara teritoriului ţării, în vederea supunerii acestora unor operaţiuni de transformare sau de prelucrare şi, ulterior, a importului produselor astfel rezultate (produsele compensatoare), cu exonerarea totală sau parţială de drepturi de import. Evident că şi în cazul acestui regim vamal autoritatea vamală va fixa, în funcţie de circumstanţe, un termen în interiorul căruia operaţiunile specifice perfecţionării pasive trebuiesc finalizate. Termenul astfel fixat nu poate fi mai lung de 2 ani. Nu sunt admise pentru plasarea sub acest regim vamal suspensiv mărfurile care: a) prin exportul lor ar da naştere la rambursări sau restituiri de drepturi de import; b) înaintea exportului, au fost importate, în exonerare totală de drepturi de import, pentru a fi utilizate într-un anumit scop. În principiu, cuantumul taxelor vamale de import datorate la reintroducerea mărfurilor în România se determină prin deducerea din taxele vamale aferente produselor compensatorii a taxelor vamale care s-ar fi datorat la acelaşi moment pentru mărfurile exportate temporar (art.303 alin.1 Reg.vam.). Practic, ceea ce se impozitează este sporul de valoare pe care l-au înregistrat mărfurile. Exonerarea totală sau parţială de la plata taxelor vamale de import se acordă ţinând cont de natura operaţiunilor la care au fost supuse mărfurile plasate sub regimul perfecţionării pasive. Astfel, de exemplu: - dacă perfecţionarea pasivă a însemnat repararea gratuită a mărfurilor, nu se datorează

taxe vamale; - dacă repararea s-a făcut cu titlu oneros, valoarea în vamă este constituită doar de

cheltuielile de reparaţie. 222. Zonele libere corespund – din punct de vedere fiscal – unei destinaţii vamale cu

regim special. Printre facilităţile fiscale ce se acordă entităţilor economice care îşi desfăşoară activitatea aici se numără şi anumite facilităţi fiscale la plata taxelor vamale. Sunt deci de reţinut următoarele aspecte: a) În interiorul zonelor libere, mărfurile străine sunt considerate mărfuri care nu sunt situate pe teritoriul României. Ele au acest statut până în momentul în care sunt importate, prin urmare până la acest moment se amână plata oricăror taxe vamale. b) Pe timpul staţionării în zonele libere, mărfurile străine pot beneficia de următoarele regimuri vamale: import pentru consum sau utilizare în zona liberă; perfecţionarea activă; transformarea sub control vamal; admiterea temporară. c) Mărfurile aflate în zona liberă sunt supuse unui control strict, pentru a se evita scoaterea unor mărfuri din zona liberă şi introducerea lor în ţară fără plata taxelor vamale de import.

223. Datoria vamală reprezintă obligaţia unei persoane de a plăti drepturile de import sau de export. O importanţă practică deosebită prezintă formarea datoriei vamale şi stabilirea debitorului datoriei vamale. În principiu, datoria vamală ia naştere în momentul înregistrării declaraţiei vamale. De regulă, debitorul vamal este titularul declaraţiei vamale. Răspunde însă, în solidar cu acesta, persoana care din culpă a furnizat date nereale ce au determinat stabilirea incorectă a datoriei vamale.

Dacă suma plătită cu titlu de taxă vamală este mai mare decât cea datorată, statul devine debitor al obligaţiei de restituire, iar funcţionarul public care a provocat această situaţie devine codebitor solidar al obligaţiei de restituire. Există însă şi alte situaţii în care poate lua naştere datoria vamală: • În situaţiile în care au loc: introducerea mărfurilor în ţară cu nerespectarea dispoziţiilor Codului vamal, referitoare la locaţiile spre care sunt îndreptate mărfurile, nerespectarea regimului mărfurilor aflate în zonele libere, nerespectarea regulilor edictate pentru situaţiile speciale, „dispariţia” mărfurilor aflate în tranzit vamal etc., datoria vamală ia naştere în momentul încălcării legii. În aceste situaţii, debitor vamal este persoana care a introdus în ţară marfa sau transportatorul, iar în solidar cu aceştia răspund persoanele care participă la această operaţiune/persoane care dobândesc sau deţin asemenea mărfuri în cunoştiinţă de cauză (art.142 alin.4 C.vam.). • În cazul sustragerii de sub supraveghere vamală (art.143 C.vam.), datoria vamală ia naştere în momentul sustragerii, iar debitorii vamali se stabilesc după regulile de mai sus. • În cazul utilizării sau consumării în alte condiţii decât cele prevăzute în reglementările vamale a mărfurilor dintr-o zonă liberă, ori în cazul dispariţiei acestora (art.145 C.vam.), datoria vamală ia naştere în momentul dispariţiei/utilizării, iar debitor vamal este autorul/complicii săi, sau ultima persoană cunoscută de autoritatea vamală care a avut posesia mărfii în cauză. • Alte cazuri de naştere a datoriei vamale, prevăzute de art.144 C.vam. Momentul în care ia naştere datoria vamală este extrem de important întrucât cuantumul drepturilor de import se stabileşte pe baza normelor în vigoare la data naşterii datoriei vamale. Dacă nu este posibilă stabilirea momentului naşterii datoriei vamale, momentul luat în considerare pentru stabilirea elementelor de taxare proprii mărfurilor în cauză este acela în care autoritatea vamală constată că mărfurile se află într-o situaţie care face să se nască o datorie vamală. Când, la data constatării, autorităţile vamale dispun de informaţii din care rezultă că datoria vamală s-a născut într-un moment anterior, cuantumul drepturilor de import se determină pe baza elementelor de taxare existente la data cea mai îndepartată ce poate fi stabilită pe baza acelor informaţii (art.148 alin.2 C.vam.).

224. Determinarea datoriei vamale şi a cuantumului acesteia dă de regulă naştere unor litigii între autoritatea vamală şi debitorii vamali. Cu titlu exemplificativ, notăm, sub forma unor principii, câteva speţe din practica instanţelor române: • Dacă organele vamale au considerat corecte declaraţiile vamale ale societăţii importatoare, împrejurarea că ulterior importului s-a constatat că produsele importate nu sunt scutite de plata taxelor vamale nu poate duce la concluzia că societatea comercială ar fi în culpă. Pe cale de consecinţă, întrucât penalităţile de întârziere reprezintă obligaţii de plată în sarcina unei persoane fizice sau juridice vinovate de neachitarea sau achitarea cu întârziere a obligaţiilor către bugetul de stat, societatea în cauză nu datorează penalităţi de întârziere. • Autoritatea vamală poate recurge la stabilirea valorii în vamă pe baza altor criterii decât valoarea de tranzacţie doar dacă: are dubii rezonabile cu privire la realitatea valorii de tranzacţie declarate; valoarea în vamă nu poate fi stabilită astfel. Or, în ipoteza în care importatorul a făcut dovada valorii de tranzacţie cu oferta de preţ a producătorului mărfii, documente contabile, ordin de plată în valută a sumei declarate, extrase de cont în valută, balanţe de verificare etc., nu mai pot subzista dubii rezonabile şi autoritatea vamală nu poate majora valoarea în vamă declarată.

• Stabilirea unor taxe vamale mai mici, pe baza unor declaraţii nereale a comisionarului în vamă (în sensul neincluderii în valoarea în vamă a cheltuielilor de transport şi de manipulare conexe), atrage răspunderea solidară a debitorului vamal şi a comisionarului în vamă. • În ipoteza în care un contract de intermediere are caracter independent faţă de un contract de vânzare-cumpărare a unor mărfuri importate, comisionul de intermediere nu se include în valoarea în vamă a mărfurilor importate. Caracterul independent se apreciază în funcţie de obiectul contractului de intermediere, de modalităţile de plată a comisionului, de modul în care s-au efectuat înregistrările contabile.

225. Garantarea datoriei vamale este un alt aspect important pentru problematica taxelor vamale. Garanţia se constituie pentru asigurarea plăţii datoriei vamale. În cazuri temeinic justificate se pot acorda scutiri de la obligaţia garantării datoriei vamale. Prin convenţii şi acorduri internaţionale au fost reglementate situaţii în care nu se percepe constituirea unor garanţii vamale. De exemplu, sunt scutite de la plata garanţiilor mărfurile care circulă sub acoperirea unui document vamal internaţional cum este carnetul T.I.R., în baza Convenţiei vamale cu privire la transportul internaţional de mărfuri sub acoperirea carnetelor T.I.R. (Geneva, 14 noiembrie 1975). În realitate, în asemenea situaţii, plata datoriilor vamale care s-ar putea naşte este garantată de asociaţiile profesionale semnatare.

Dintre modalităţile de garantare a datoriei vamale, Codul vamal menţionează în art.152: depozitul bănesc, scrisoarea de garanţie bancară, remiterea unor instrumente de decontare şi titluri de valoare. Codul de procedură fiscală stabileşte şi alte modalităţi de garantare. Cuantumul garanţiei vamale este reprezentat de suma exactă a datoriei vamale, dacă aceasta poate fi determinată, sau de suma cea mai ridicată a datoriei vamale ce ar rezulta din operaţiunea de vămuire, dacă cuantumul exact nu poate fi determinat (art.153 C.vam.). Garanţia se restituie după ce datoria vamală a fost achitată.

226. Stingerea datoriei vamale se poate face printr-unul din modurile prevăzute de lege (art.165 C.vam.): a) plata acesteia; b) renunţarea la încasare, atunci când se constată că este nedatorată; c) anularea ca o consecinţă a anulării declaraţiei vamale; d) îndeplinirea termenului de prescripţie extinctivă; e) insolvabilitatea debitorului, constatată pe cale judecatorească; f) confiscarea definitivă a mărfurilor; g) distrugerea mărfurilor din dispoziţia autorităţii vamale sau abandonarea acestora în favoarea statului; h) distrugerea sau pierderea mărfurilor, datorită forţei majore sau cazului fortuit; i) scăderea cantitativă a mărfurilor, datorită unor factori naturali, pentru partea corespunzătoare procentului de scădere.

§ 25. Taxa pe valoarea adăugată 227. Taxa pe valoarea adãugatã este consideratã a fi – în prezent – cel mai evoluat

procedeu modern de impunere indirectã, utilizat – şi verificat, ca atare – la nivelul întregii Uniuni Europene (şi nu numai, întrucât – depãşind graniţele statelor comunitare – acest sistem de impunere s-a extins în aproape toate statele continentului nostru, în condiţiile în care este aplicat cu succes şi pe alte meridiane).

228. Valoarea adãugatã reprezintã diferenţa între valoarea unui bun (produs) obţinutã în urma vânzãrii lui şi valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor care au fost achiziţionate şi utilizate pentru a se putea realiza acel bun. La nivel macroeconomic, valoarea adãugatã a tuturor agenţilor economici reprezintã produsul intern brut (PIB).

229. Taxa pe valoarea adãugatã este definitã – în literatura de specialitate – ca fiind acel impozit indirect care se aplicã pe fiecare stadiu al circuitului economic

(ciclului de fabricaţie şi distribuţie) al unui produs finit, asupra valorii adãugate realizate (obţinute) în fiecare etapã de cãtre toţi cei care contribuie la producerea şi desfacerea acelui produs, pânã când el ajunge la consumatorul final.

Mecanismul tehnico-economico-juridic pe baza cãruia funcţioneazã şi se realizeazã impunerea în acest caz este, în principiu, urmãtorul: pe parcursul întregului proces de fabricaţie şi distribuţie, fiecare agent economic achitã taxã pe valoarea adãugatã furnizorilor sãi (odatã cu preţul pe care îl plãteşte pentru materiile prime, materiale, energie etc. cu care se aprovizioneazã în scopul realizãrii producţiei de bunuri), încaseazã apoi TVA (de la cumpãrãtorul bunurilor sale, care plãteşte taxa odatã cu preţul), scade întreagã TVA aferentã materialelor aprovizionate şi serviciilor ce i-au fost prestate, iar soldul îl varsã la bugetul de stat. Suma reprezentând TVA adãugatã la preţul de vânzare este evidenţiatã în contabilitate separat, în fiecare stadiu al circuitului economic, exceptând vânzarea cãtre consumatorul final.

Prin urmare, taxa pe valoarea adãugatã este reportatã de la un stadiu la altul al procesului de producţie şi distribuţie pentru a ajunge la consumatorul final, care suportã TVA ca parte integrantã din preţul de vânzare al produsului, serviciul sau lucrãrii executate. Deci, TVA este, în esenţã, un impozit care afecteazã consumul, fiind suportat de cãtre cel care achiziţioneazã şi foloseşte pentru sine bunul sau serviciul în preţul cãruia este încorporat şi impozitul.

Ca sistem de impunere indirectã, taxa pe valoarea adãugatã se poate calcula fie prin aplicarea cotei legale asupra valorii adãugate în fiecare stadiu pe care îl parcurge marfa ori serviciul de la producãtor (sau prestator) la consumator, fie fãcându-se diferenţa între taxa achitatã (stabilitã în raport cu preţul de vânzare al bunului din stadiul anterior) şi taxa colectatã (cea încasatã odatã cu preţul plãtit de beneficiarul produsului sau serviciului). În majoritatea statelor în care s-a instituit acest sistem de impozitare se utilizeazã cea de-a doua variantã de calcul.

230. Orice persoană care desfăşoară – de o manieră independentă (şi indiferent de loc) – activităţi economice impuse (oricare ar fi scopul sau rezultatul acelor activităţi) este considerată persoană impozabilă.

Instituţiile publice nu sunt – în principiu – persoane impozabile pentru activităţile care sunt desfăşurate în calitate de autorităţi publice, chiar dacă pentru derularea respectivelor activităţi se percep cotizaţii, onorarii, redevenţe, taxe sau alte plăţi. Instituţiile publice sunt persoane impozabile pentru activităţile desfăşurate în calitate de autorităţi publice, numai dacă tratarea lor ca persoane neimpozabile ar produce distorsiuni concurenţiale sau dacă desfăşoară anumite activităţi economice stabilite ca atare prin lege.

231. În sfera de aplicare a taxei pe valoarea adãugatã se cuprind operaţiunile care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii: a) constituie o livrare de bunuri sau o prestare de servicii efectuate cu plată; b) locul de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi în România; c) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană impozabilă; d) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una din activităţile economice prevăzute de lege.

În sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată se cuprinde şi importul de bunuri.

Toate operaţiunile care se cuprind în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată se numesc operaţiuni impozabile.

232. Operaţiunile impozabile se grupează pe patru categorii, astfel: a) operaţiuni taxabile, pentru care se aplică cotele legale; b) operaţiuni scutite cu drept de deducere,

pentru care nu se datorează taxă pe valoarea adăugată, dar este permisă deducerea TVA datorate sau plătite pentru bunurile sau serviciile achiziţionate; c) operaţiuni scutite fără drept de deducere, pentru care nu se datorează taxa pe valoarea adăugată şi nu este permisă deducerea TVA datorate sau plătite pentru bunurile sau serviciile achiziţionate; d) operaţiuni de import scutite de taxa pe valoarea adăugată, pentru care nu se datorează TVA în vamă.

233. Livrarea de bunuri este orice transfer al dreptului de proprietate asupra bunurilor de la proprietar către o altă persoană, direct sau prin persoane care acţionează în numele acestuia.

Nu constituie, potrivit legii, livrare de bunuri: dispariţia sau degradarea unor bunuri ca urmare a distrugerii lor datorită unor calamităţi naturale sau a altor cauze de forţă majoră; bunurile de natura stocurilor degradate calitativ (care nu mai pot fi valorificate în condiţiile stabilite prin norme); perisabilităţile, în limitele prevăzute de lege; bunurile acordate gratuit din rezerva de stat, ca ajutoare umanitare (interne sau externe); acordarea de bunuri, în mod gratuit, în cadrul acţiunilor de sponsorizare, mecenat, protocol etc..

În ceea ce priveşte locul operaţiunilor impozabile, în cazul livrării de bunuri acesta este considerat a fi: a) locul unde se găsesc bunurile în momentul când începe expedierea sau transportul (în cazul bunurilor care sunt expediate sau transportate de furnizor, de beneficiar sau de un terţ); b) locul unde se efectuează instalarea sau montajul, indiferent dacă punerea în funcţiune este efectuată de către furnizor sau de altă persoană în contul său; c) locul unde se găsesc bunurile în momentul livrării (în cazul bunurilor care nu sunt expediate sau transportate); d) locul de plecare al transportului de pasageri (în cazul livrărilor de bunuri efectuate la bordul unui mijloc de transport: vapor, avion, tren, autocar).

234. Prestarea de servicii reprezintă – în principiu – orice operaţiune care nu constituie livrare de bunuri. Prestările de servicii cuprind operaţiuni precum:

- închirierea de bunuri sau transmiterea folosinţei bunurilor, în cadrul unui contract de leasing;

- transferul şi /sau transmiterea folosinţei drepturilor de autor, brevetelor, licenţelor, mărcilor comerciale etc.;

- angajamentul de a nu desfăşura o activitate economică, de a nu concura cu o altă persoană sau de a tolera o acţiune ori o situaţie;

- intermedierea efectuată de comisionari în livrări de bunuri sau prestări de servicii etc..

În legătură cu prestările de servicii se mai impun următoarele precizări: în cazul când o persoană impozabilă acţionează în nume propriu, dar în contul altei persoane (în legătură cu o prestare de servicii), se consideră că a primit şi a prestat ea însăşi acele servicii; atunci când se prestează anumite servicii de către mai multe persoane impozabile, prin tranzacţii succesive, fiecare tranzacţie se consideră o prestare separată şi se impozitează distinct, chiar dacă serviciul respectiv este prestat directă către beneficiarul final.

235. Locul prestării serviciilor este considerat a fi locul unde prestatorul îşi are stabilit sediul activităţii economice sau un sediu permanent de la care serviciile sunt efectuate ori – în fine – domiciliul sau reşedinţa sa obişnuită.

236. Schimbul de bunuri şi/sau servicii sunt supuse următoarelor reguli: operaţiunile privind schimbul de bunuri au efectul a douã livrãri separate. În cazul transferului dreptului de proprietate asupra unui bun de cãtre 2 sau mai mulţi

contribuabili, prin intermediul mai multor tranzacţii, fiecare operaţiune se considera o livrare separatã, fiind impozitatã distinct, chiar dacã bunul respectiv este transferat direct beneficiarului final. Acelaşi regim se aplicã şi pentru schimbul de prestãri de servicii.

237. Importul de bunuri reprezintă – potrivit Codului fiscal – introducerea în România a unor bunuri provenind dintr-un alt stat.

Bunurile care sunt plasate – după intrarea lor în ţară – în regimuri vamale suspensive, nu se cuprind în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată.

Livrarea bunurilor încadrate temporar în regimuri suspensive nu se cuprinde în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată.

Importul bunurilor plasate în regimuri vamale suspensive se consideră efectuat în statul pe teritoriul căruia bunurile ies din aceste regimuri.

238.Faptul generator şi exigibilitatea TVA. Obligaţia plãţii TVA ia naştere – de regulă – la data efectuãrii livrãrii ori a importului de bunuri şi/sau a prestãrii serviciilor; acest moment constituie faptul generator al obligaţiei de platã. Faptul generator reprezintă, altfel spus, momentul în care se consideră întrunite – din punct de vedere legal – condiţiile necesare constatării exigibilităţii taxei pe valoarea adăugată.

Împlinirea faptului generator determinã, prin urmare, exgibilitatea TVA, adicã dreptul organului fiscal de a pretinde plãtitorului achitarea taxei datorate bugetului de stat.

De regulã, faptul generator şi exgibilitatea iau naştere deodatã şi anume în momentul livrãrii sau importului de bunuri, respectiv al prestãrii serviciilor.

Codul fiscal reglementează în detaliu situaţiile în care exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată este anticipată faptului generator ori ulterioară împlinirii acestuia.

În cazul importului de bunuri, taxa pe valoarea adăugată devine exigibilă la data când se nasc drepturile de import pentru mărfurile respective, conform legislaţiei vamale.

239. Pentru operaţiunile din interiorul ţării, baza de impozitare a TVA este constituită din: tot ceea ce constituie contrapartidă obţinută sau care urmează a fi obţinută de furnizor ori de prestator din partea cumpărătorului, beneficiarului sau a unui terţ (inclusiv subvenţiile direct legate de preţul acestor operaţiuni); preţurile de achiziţie sau – după caz – preţul de cost, determinat la momentul livrării; suma cheltuielilor efectuate de persoana impozabilă pentru executarea prestărilor de servicii.

În baza de impozitare a TVA se cuprind şi impozitele, taxele (altele decât taxa pe valoarea adăugată), precum şi cheltuielile accesorii (comisioane, cheltuieli de ambalare, transport şi asigurare etc.) decontate cumpărătorului sau clientului.

În anumite cazuri şi condiţii strict reglementate prin lege, baza de impozitare a taxei pe valoarea adăugată se poate ajusta pentru ca impunerea să fie corespunzătoare şi echitabilă în raport cu situaţiile care reprezintă regula.

Baza de impozitare pentru importul de bunuri este constituită din valoarea în vamă a mărfurilor, stabilită în conformitate cu reglementările vamale, la care se adaugă taxele vamale, comisionul vamal, accizele şi alte taxe datorate pentru importul de bunuri. Se cuprind, de asemenea, în baza de impozitare şi cheltuielile accesorii (comisioane etc.) care au fost efectuate până la primul loc de destinaţie a bunurilor în România.

240. Cotele de impunere în cazul taxei pe valoarea adăugată sunt în prezent următoarele:

- cota standard de 19%, care se aplică asupra bazei de impozitare pentru orice operaţiunie impozabilă care nu este scutită de TVA sau care nu este supusă cotei reduse a taxei pe valoarea adăugată;

- cota redusă de 9%, care se aplică asupra bazei de impozitare pentru următoarele livrări de bunuri şi/sau prestări de servicii: livrarea de manuale şcolare, cărţi, reviste, ziare (cu excepţia celor destinate exclusiv publicităţii); dreptul de intrare la castele, muzee, case memoriale, târguri expoziţii etc.; livrările de proteze de orice fel (cu excepţia protezelor dentare) şi de produse ortopedice; medicamente de uz uman şi veterinar; cazarea în sistemul hotelier (inclusiv închirierea terenurilor amenajate pentru camping.

Cota de TVA aplicabilă este – în principiu – cea în vigoare la momentul când intervine faptul generator al taxei pe valoarea adăugată. Excepţie face situaţiile când exigibilitatea TVA este anterioară faptului generator.

241. Sunt scutite de taxa pe valoarea adăugată o serie de operaţiuni de interes general, efectuate în ţară, precum: spitalizarea şi îngrijirile medicale (inclusiv veterinare) şi operaţiunile strâns legate de acestea; livrările de organe, de sânge şi de lapte (de provenienţă umană); activitatea de învăţământ desfăşurată în condiţiile legii; prestările de servicii culturale şi cele din domeniul sportului; realizarea, difuzarea şi retransmisia programelor de radio/televiziune (cu excepţia celor de publicitate); activităţile de cercetare-dezvoltare şi inovare cuprinse în Planul naţional de cercetare-dezvoltare; livrările de bunuri şi prestările de servicii efectuate de producătorii agricoli individuali şi asociaţiile fără personalitate juridică ale acestora; unele servicii financiare şi bancare etc.. Sunt – de asemenea – scutite de TVA următoarele bunuri provenind din import: bunurile a căror livrare în România este în orice situaţie scutită de taxa pe valoarea adăugată; unele bunuri introduse în ţară de călători (în condiţiile stabilite de lege); mãrfurile importate şi comercializate în regim duty-free, precum şi prin magazinele pentru servirea în exclusivitate a reprezentanţelor diplomatice şi a personalului acestora; importul de bunuri către forţele armate ale statelor străine membre NATO pentru uzul acestora sau a personalului civil însoţitor; importul de bunuri primite în mod gratuit cu titlude ajutoare sau donaţii destinate unor scopuri cu caracter religios, de apărare a sănătăţii, artistic, sportiv etc.; importul de bunuri finanţate din împrumuturi nerambursabile acordate de guverne străine sau organisme internaţionale etc.

În fine, sunt scutite de TVA livrările de bunuri şi/sau prestările de servicii expediate/efectuate în străinătate, alte operaţiuni asimilate acestora, precum şi livrările de bunuri/prestările de servicii legate de traficul internaţional.

242. În conformitate cu reglementarea legală în vigoare, sunt scutite de taxa pe valoarea adăugată persoanele impozabile a căror cifră de afaceri anuală (declarată sau realizată) este inferioară plafonului de 2 miliarde lei (denumit plafon de scutire). Aceste persoane pot însă opta pentru aplicarea regimului normal de taxă pe valoarea adăugată.

Persoanele impozabile nou-înfiinţate pot beneficia de regimul special de scutire, dacă declară că vor realiza anual o cifră de afaceri estimată de până la 2 miliarde lei (şi nu optează pentru pentru aplicarea regimului normal de taxă pe valoarea adăugată). Cei care sunt înregistraţi fiscal (dar ulterior realizează opraţiuni sub plafonul de scutire) se consideră că sunt în regimul special de scutire (dacă nu fac opţiunea de a deveni plătitori de TVA).

Persoanele impozabile care depăşesc – în cursul unui an fiscal – plafonul de scutire, sunt obligate să solicite (în termen de 10 zile de la data constatării depăşirii) înregistrarea ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată în regim normal.

243. Taxa pe valoarea adãugatã datoratã bugetului de stat se stabileşte ca diferenţa între valoarea taxei facturatã pentru bunurile livrate sau alte servicii prestate şi a taxei aferente bunurilor şi serviciilor achiziţionate sau executate în unitãţile proprii, destinate realizãrii operaţiunilor impozabile.

244. Prin urmare, plãtitorii de TVA au dreptul la deducerea taxei aferente bunurilor sau serviciilor destinate realizãrii de operaţiuni impozabile.

Dreptul de deducere ia naştere în momentul în care taxa pe valoarea adăugată deductibilă devine exigibilă.

Dacă bunurile şi serviciile achiziţionate sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale taxabile, orice persoană impozabilă – înregistrată ca plătitor de TVA – are dreptul să deducă:

- taxa pe valoarea adăugată datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost livrate sau urmează să îi fie livrare şi pentru prestările de servicii de care a beneficiat de la o altă persoană impozabilă;

- taxa pe valoarea adăugată achitată pentru bunurile importate etc. Pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA, persoana impozabilă trebuie să

justifice – cu documente specifice – dreptul la deducere şi să îndeplinească următoarele condiţii cerute de lege: bunurile urmează a fi folosite pentru operaţiuni cu drept de deducere; să existe (în posesia persoanei impozabile) o factură fiscală sau un alt document legal care să ateste suma taxei pe valoarea adăugată aferente bunurilor achiziţionate.

245. Atunci când taxa pe valoarea adăugată aferentă bunurilor şi serviciilor achiziţionate de o persoană impozabilă (care este dedusă într-o perioadă fiscală) este mai mare decât taxa pe valoarea adăugată colectată (aferentă operaţiunilor taxabile), rezultă un excedent în perioada de raportare, denumit sumă negativă a taxei pe valoarea adăugată.

În cazul în care taxa pe valoarea adăugată aferentă operaţiunilor taxabile (exigibilă într-o perioadă fiscală), denumită taxă colectată, este mai mare decât TVA aferentă bunurilor şi serviciilor achiziţionate (dedusă în acea perioadă fiscală) rezultă o diferenţă denumită taxă pe valoarea adăugată de plată pentru perioada fiscală de raportare.

246. După determinarea taxei de plată sau a sumei negative a TVA pentru operaţiunile din perioada fiscală de raportare, persoanele impozabile sunt obligate să efectueze regularizările prin decontul de taxă pe valoarea adăugată.

În acest scop, se determină suma negativă a taxei pe valoarea adăugată cumulată, prin adăugarea la suma negativă a taxei pe valoarea adăugată – rezultată în perioada fiscală de raportare – a soldului sumei negative a taxei pe valoarea adăugată reportat din decontul perioadei fiscale precedente, dacă nu a fost solicitat a fi rambursat. Apoi, se determină taxa pe valoarea adăugată de plată cumulată, în perioada fiscală de raportare, prin adăugarea la taxa pe valoarea adăugată de plată din perioada fiscală de raportare a sumelor neachitate la bugetul de stat până la data depunerii decontului de TVA din soldul taxei pe valoarea adăugată de plată al perioadei fiscale anterioare.

Prin decontul de taxă pe valoarea adăugată, persoanele impozabile trebuie să determine diferenţele dintre sumele descrise mai sus (care reprezintă regularizările de taxă) şi stabilirea soldului taxei pe valoarea adăugată de plată sau a soldului sumei negative a TVA. Dacă taxa pe valoarea adăugată de plată cumulată este mai mare decât

suma negativă a taxei pe valoarea adăugată cumulată, rezultă un sold de taxă pe valoarea adăugată de plată în perioada fiscală de raportare. Dacă însă situaţia se prezintă invers (în sensul că suma negativă a taxei pe valoarea adăugată cumulată este mai mare decât taxa pe valoarea adăugată de plată cumulată), rezultă un sold al sumei negative a TVA, în perioada fiscală de raportare.

Persoanele impozabile – înregistrate ca plătitor de TVA – pot solicita rambursarea soldului sumei negative a taxei pe valoarea adăugată din perioada fiscală de raportare sau pot reporta acel sold în decontul perioadei fiscale următoare. Rambursarea soldului sumei negative a taxei pe valoarea adăugată se efectuează de organele fiscale, în conformitate cu regulile procedurale în vigoare.

247. Potrivit reglementării legale în vigoare, plătitorii taxei pe valoarea adăugată sunt:

- persoanele impozabile înregistrate ca plătitori de TVA, pentru operaţiunile taxabile realizate;

- beneficiarii prestărilor de servicii taxabile, efectuate de persoane impozabile stabilite în străinătate (indiferent dacă aceşti beneficiari sunt sau nu înregistraţi ca plătitori de TVA).

- persoanele care importă bunuri în România. 248. Persoanelor impozabile stabilite în străinătate – care efectuează prestări de

servicii taxabile – le sunt aplicabile următoarele reguli speciale: - prestatorul îşi poate desemna un reprezentant fiscal în România, care va avea

datoria de a îndeplini – în numele persoanei stabilite în străinătate – toate obligaţiile prevăzute de lege (inclusiv obligaţia de a solicita înregistrarea fiscală în scopul plăţii taxei pe valoarea adăugată, în numele persoanei reprezentate);

- dacă persoana stabilită în străinătate nu şi-a desemnat un reprezentant fiscal în România, beneficiarul serviciilor datorează taxa pe valoarea adăugată, în numele prestatorului;

249. În vederea precizării şi delimitării statutului în care se încadrează (prin specificul activităţilor pe care le derulează), plătitorilor de taxă pe valoarea adăugată le revin o serie de obligaţii, din care reţinem:

- orice persoană impozabilă trebuie să declare începerea, schimbarea şi încetarea activităţii sale ca şi contribuabil;

- persoanele înregistrate ca plătitori de TVA, care realizează exclusiv operaţiuni ce nu dau dreptul la deducere sau care îşi încetează activitatea, trebuie să ceară scoatea lor din evidenţa plătitorilor de taxă pe valoarea adăugată;

- persoanele impozabile – înregistrate ca plătitori de TVA – au obligaţia să emită (şi să înmâneze beneficiarilor) facturi fiscale pentru livrările de bunuri sau prestările de servicii efectuate. Pentru livrările de bunuri factura fiscală se emite la data livrării bunurilor, iar pentru servicii până la finele lunii în care prestarea a fost efectuată;

- în sfârşit, persoanele impozabile au anumite obligaţii specifice privind evidenţa operaţiunilor impozabile, întocmirea şi depunerea decontului.

În ceea ce priveşte plata taxei pe valoarea adăugată sunt de reţinut următoarele aspecte esenţiale.

Persoanele obligate la plata taxei pe valoarea adăugată trebuie să achite suma datorată, stabilită prin decontul întocmit pentru fiecare perioadă fiscală (sau prin decontul special), până la data la care au obligaţia depunerii acestora.

Taxa pe valoarea adăugată pentru importuri de bunuri se plăteşte – de regulă – la organul vamal.

Persoanele obligate la plata TVA poartă răspunderea pentru corectitudine calculării sumelor datorat la buget, pentru depunerea deconturilor şi pentru plata la termenul legal a impozitului.

250. Printr-un text nou introdus în Codul fiscal de Ordonanţa Guvernului nr.83/2004, art.1601, a fost instituită aşa-numita “taxare inversă” pentru unele categorii de bunuri: deşeurile şi resturile de metale feroase şi neferoase, precum şi materiile prime secundare rezultate din valorificarea acestora; terenurile de orice fel; clădirile de orice fel sau părţi de clădire; materialul lemnos; animalele vii (a se vedea art.1601 alin.2 C.fisc.). Această procedură simplificată presupune ca atât furnizorii de bunuri sau servicii, cât şi beneficiarii acestora, înregistraţi ca plătitori de TVA, să evidenţiaze TVA aferentă acestor livrări, respectiv achiziţii, în jurnalele de vânzări şi de cumpărări concomitent şi să o înscrie în decontul de taxă pe valoarea adăugată, atât ca taxă colectată, cât şi ca taxă deductibilă, fără a avea loc plăţi efective între cele două unităţi în ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată. Pe această cale, operaţiunea în sine rămâne impozabilă, dar taxa pe valoarea adăugată nu mai este efectiv plătită între agenţii economici care sunt înregistraţi ca plătitori de TVA.

CAPITOLUL V

IMPOZITELE ŞI TAXELE LOCALE

251. În scopul asigurãrii unor venituri corespunzătoare la nivelul bugetelor locale

sunt reglementate impozite şi/sau taxe, pe seama cărora se colectează fonduri băneşti destinate a reprezenta exclusiv venituri ale unitãţilor administrativ-teritoriale din ţara noastrã.

Astfel, persoanele fizice şi persoanele juridice, datoreazã impozite şi taxe locale pentru deţinerea în proprietate sau în administrare a clãdirilor, pentru terenurile deţinute în intravilanul sau extravilanul localitãţilor, asupra mijloacelor de transport pe care le deţin, pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor în domeniul construcţiilor, pentru şederea în anumite localităţi ori în staţiunile turistice sau balneare, pentru vizitarea muzeelor, caselor memoriale, monumentelor istorice, de arhitecturã şi arheologie, pentru folosirea mijloacelor de publicitate şi reclamã, precum şi alte impozite sau taxe care constituie venituri proprii ale bugetelor unitãţilor administrativ-teritoriale.

Sunt, deci, contribuabili persoanele fizice şi cele asimilate acestora (adicã cei care desfãşoarã activitãţi economice pe baza liberei iniţiative ori exercitã în mod individual sau prin asociere orice profesie liberalã), precum şi unele persoane juridice, (adicã acele entitãţi colective cu personalitate juridicã cum ar fi cele ale: asociaţiilor şi fundaţiilor, organizaţiilor politice, sindicale, patronale şi cooperatiste, instituţiilor publice, cultelor religioase, filialele, sucursalele şi reprezentanţele autorizate sã funcţioneze pe teritoriul României, aparţinând persoanelor fizice şi juridice strãine, şi altele similare).

§ 1. Impozitul pe clădiri 252. Impozitul pe clãdiri este datorat – în principiu – de orice persoană (fizică

şi/sau juridică) care deţine în proprietate clădiri situate în România.

Impozitul este anual şi se plăteşte în contul bugetului local al localităţii unde este amplasată clădirea.

În cazul clãdirilor proprietate publicã şi privatã a statului sau a unitãţilor administrativ – teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, după caz, impozitul este datorat şi să plăteşte de către persoanele care au efectiv în posesie clădirile (concesionarii, locatarii etc.).

În cazul clădirilor aflate în proprietatea comună a două sau mai multe persoane, fiecare dintre proprietarii comuni datorează impozit pentru spaţiile situate în partea din clădire aflată în proprietatea sa. Dacă nu este posibilă stabilirea părţilor individuale ale coproprietarilor, atunci fiecare dintre proprietari va plăti o parte egală din impozitul datorat pentru clădirea respectivă.

253. Impozitul pe clădiri nu se datorează pentru anumite categorii de clădiri (clădirile proprietatea statului, a unităţilor administrativ-teritoriale sau a instituţiilor publice, clădirile clasate ca monumente instorice, clădirile care constituie lăcaşuri de cult, clădirile instituţiilor de învăţământ şi ale unităţilor sanitare de interes naţional etc.), pentru anumite construcţii speciale (sonde de ţiţei sau gaze; platforme de foraj marin; centrale hdroelectrice, termoelectrice, nuclearoelectrice; căi de rulare; galerii subterane; coşuri de fum; terasamente; instalaţii tehnologice etc.), precum şi pentru unele clădiri ale persoanelor fizice.

254. Calculul impozitului se face diferenţiat, pe categorii de contribuabili şi de clădiri.

A. În cazul persoanelor fizice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei de impunere la valoarea impozabilă a clădirii.

Cota de impozitare este de 0,2% pentru clădirile situate în mediul urban şi, respectiv, de 0,1% pentru clădirile din mediul rural.

Persoanele fizice care deţin în proprietate două sau mai multe clădiri utilizate ca locuinţă (care nu sunt închiriate unei alte persoane) datorează un impozit pe clădiri care se majorează progresiv, în funcţie de ordinea în care au fost dobândite proprietăţile.

B. Pentru persoanele juridice şi cele asimilate acestora, impozitul pe clãdiri se calculeazã prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,5% şi 1,% asupra valorii de inventar a clãdirii evidenţiatã în contabilitatea acestora, iar în cazul în care contribuabilii nu au efectuat nici o reevaluare a clãdirilor în ultimii 3 ani, cota impozitului va fi între 5% şi 10% aplicatã la aceiaşi valoare menţionatã anterior (art.253 alin.6 Cod fiscal).

Pentru clădirile care au fost construite sau dobândite în cursul anului fiscal, impozitul se datorează începând cu data de întâi a lunii următoarei celei în care construcţia a fost dobândită sau realizată. În cazul unei clădiri care a fost înstrăinată, demolată ori distrusă în cursul anului, impozitul nu se mai datorează începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care s-a petrecut evenimentul.

255. Cuantumul impozitului pe clãdiri se stabileşte pe baza declaraţiei de impunere pe care fiecare contribuabil are obligaţia sã o depunã la organele fiscale teritoriale (cele pe a cãror razã teritorialã sunt situate clãdirile supuse impozitãrii).

256. Impozitul pe clãdiri este anual, dar – potrivit legii – el se plãteşte trimestrial, în rate egale, pânã la mijlocul ultimei luni din fiecare trimestru al anului fiscal. Pentru plata cu anticipaţie a impozitului datorat pe întregul an se acordã o bonificaţie de pânã la 10% stabilitã prin hotãrâre a consiliului local. Legea acordã unor categorii de contribuabili anumite înlesniri: astfel, veteranii de rãzboi, invalizii de rãzboi, vãduvele de rãzboi etc. sunt scutiţi de la plata impozitului datorat pentru clãdirile (aflate în

proprietatea lor) în care îşi au stabilit domiciliul, indiferent dacã acestea sunt bunuri proprii ale contribuabililor sau sunt bunuri comune ale soţilor.

§ 2. Impozitul pe teren 257. Impozitul pe teren este datorat – în principiu – de orice persoană (fizică

şi/sau juridică) care are în proprietate teren situat în România. Pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor

administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare etc., impozitul este datorat de către persoanele care au efectiv în posesie terenul respectiv (concesionarii etc.)

În cazul terenurilor aflate în proprietatea comună a două sau mai multe persoane, fiecare dintre proprietarii comuni datorează impozit pentru partea din teren aflată în proprietatea sa. Dacă nu este posibilă stabilirea părţilor individuale ale coproprietarilor, atunci fiecare dintre proprietari va plăti o parte egală din impozitul datorat pentru terenul respectiv.

258. Impozitul pe teren nu se datorează pentru următoarele categorii de terenuri: terenurile aferente clădirilor (adică terenurile pe a căror suprafaţă este edificată o construcţie), terenurile aparţinând cultelor religioase sau având destinaţii speciale (cimitire etc.), terenurile instituţiilor de învăţământ şi cele ale unităţilor sanitare de interes naţional, terenurile ocupate de căi de comunicaţii (autostrăzi, drumuri, zone de siguranţă etc.), terenurile parcurilor industriale, ştiinţifice etc.

259. În ceea ce priveşte calculul impozitului, acesta este asemănător cu cel reglementat pentru clădiri: impozitul pe teren se stabileşte luând în calcul numărul de metri pătraţi de teren, rangul localităţii în care este amplasat terenul, precum şi zona, respectiv catagoria de folosinţă a imobilului (conform încadrării făcute de consiliul local).

Impozitul este anual şi se plăteşte la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale în raza căreia este situat terenul.

§ 3. Impozitul asupra mijloacelor de transport 260. Orice persoană (fizică şi/sau juridică) care deţine în proprietate un mijloc de

transport (care se înmatriculează în România) datorează uno impozit anual, care se plăteşte la bugetul local al localităţii în care contribuabilul îşi are domiciliul, respectiv sediul sau punctul de lucru.

261. Impozitul asupra mijloacelor de transport nu se aplică pentru: vehicolele (special adaptate) aparţinând persoanelor cu handicap locomotor; mijloacele de transport ale instituţiilor publice, precum şi cele ale persoanelor juridice (dacă sunt folosite pentru transportul public de persoane); navele fluviale de pasageri, bărcile şi luntrele utilizate pentru transportul persoanelor fizice cu domiciliul în Delta Dunării, Insula Mare a Brăilei şi Insula Balta Ialomiţei.

262. La calculul impozitului asupra mijloacelor de transport este avut în vedere tipul mijlocului de transport.

Astfel, în cazul mijloacelor de transport cu tracţiune mecanică impozitul se calculează în funcţie de capacitatea cilindrică a motorului cu care este echipat autovehicolul, prin înmulţirea fiecărui segment de 500 cmc sau fracţiune din acesta cu o sumă fixă (stabilită diferenţiat, în funcţie de capacitatea cilindrică şi/sau de masa totală maximă autorizată a autovehicolului).

În cazul mijloacelor de transport pe apă, impozitul este stabilit diferit în funcţie de categoria mijlocului de transport şi/sau de capacitatea de încărcare a acestora.

Pentru remorci, semiremorci şi rulote impozitul se stabileşte având în vedere capacitatea acestora, iar pentru ataşe taxa se stabileşte la un cuantum reprezentând jumãtate din taxa datoratã pentru mijlocul de transport la care se anexeazã (ataşeazã) în mod obişnuit.

Avându-se în vedere faptul cã – în principiu – circulaţia juridicã (transferul proprietãţii) mijloacelor de transport se realizeazã cu uşurinţã şi în mod frecvent, în scopul unei aşezãri echitabile, impozitul asupra autovehiculelor se datoreazã – potrivit legii – începând cu data de întâi a lunii în care au fost dobândite, iar în cazul înstrãinãrii sau radierii în timpul anului din evidenţele organelor de poliţie sau ale cãpitãniei porturilor, taxa se dã la scãdere începând cu data de întâi a lunii în care a început una dintre aceste situaţii.

263. Impozitul asupra mijloacelor de transport se stabileşte – pe baza declaraţiei de impunere – de cãtre organele fiscale în a cãror razã teritorialã îşi au sediul sau domiciliul contribuabilii şi se plãteşte anual, în patru rate egale, pânã la mijlocul ultimei luni din fiecare trimestru, vărsându-se la bugetul localităţii în care îşi are domiciliul deţinătorul mijlocului de transport. Pentru plata cu anticipaţia (pe întregul an) a impozitului se acordă o bonificaţie de până la 10%, stabilită prin hotărâre a consiliului local.

Pentru mijlocul de transport deţinut de un nerezident impozitul se plăteşte integral în momentul înregistrării vehicolului la autoritatea administraţiei publice locale.

§ 4. Impozitul pe spectacole 264. Impozitul pe spectacole este datorat de cãtre orice persoană care organizează

o manifestare artistică, o competiţie sportivă sau altă activitate distractivă în România. Debitorii acestui impozit sunt cei care organizeazã manifestãri artistice, competiţii

sportive, activitãţi artistice şi distractive de videotecã şi discotecã, denumite generic spectacole, cu excepţia instituţiilor publice care desfãşoarã asemenea activitãţi.

Obiectul impozabil îl constituie sumele de bani încasate din vânzarea biletelor de intrare sau a abonamentelor ori suprafaţa incintelor unde se desfãşoarã anumite activitãţi.

Impozitul pe spectacole este stabilit în cote procentuale asupra încasãrilor din vânzarea biletelor sau abonamentelor, sau în sumã fixã pe metru pãtrat în funcţie de suprafaţa incintei unde se desfãşoarã spectacolul. Acesta se stabileşte diferenţiat pe categorii de manifestãri sau acţiuni desfãşurate, în funcţie de interesele financiare ale statului şi de interesul public pentru diferitele spectacole artistice sau concursuri sportive.

265. Calculul impozitului pe spectacole se face prin aplicarea cotei de impozit la suma încasată din vânzarea biletelor de intrare şi a abonamentelor, astfel:

• pentru spectacolele de teatru, operã, operetã, filarmonice, cinematografice, muzicale, de circ şi pentru competiţiile sportive interne şi internaţionale se datoreazã un impozit de 2%;

• în cazul oricăror alte manifestări artistice cota de impozit este de 5%; • pentru activitãţile cu caracter distractiv sau artistic organizate de videoteci şi/sau

discoteci impozitul se stabileşte - în funcţie de suprafaţa incintei unde se desfãşoarã spectacolul, în sume fixe / m.p./ zi, - de cãtre consiliile locale.

266. Impozitul pe spectacole calculat procentual din vânzãrile realizate, având natura juridicã a impozitelor indirecte, se calculeazã şi se plãteşte – potrivit legii – în contul bugetelor locale de cãtre fiecare instituţie de spectacole, club sau asociaţie sportivã ori o altã categorie de organizatori de manifestãri sau acţiuni impozabile. Impozitul pe spectacole – inclus în preţul biletelor de intrare – trebuie dedus prin aplicarea procentelor legale şi depus în contul bugetelor locale lunar, pânã la data de 15 a lunii urmãtoare, vãrsându-se în bugetele unitãţilor administrativ – teritoriale pe raza cãrora se desfãşoarã spectacolul.

În sarcina persoanelor care datorează impozit pe spectacole sunt stabilite o serie de obligaţii ţinând de evidenţa şi distribuirea biletelor de intrare şi a altor documente pretinse de compartimentul de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale. Contribuabilii care organizeazã activitãţi artistice de videotecã sau discotecã au obligaţia de a depune o declaraţie care va conţine suprafaţa incintei, precum şi zilele în care se desfãşoarã spectacolele, în vederea stabilirii cu exactitate a impozitului datorat.

În situaţia în care încasãrile obţinute din organizarea de spectacole se cedeazã în scopuri umanitare, pe bazã de contract, pentru aceste sume nu se datoreazã impozit.

§ 5. Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi a autorizaţiilor 267. Contribuabilii care solicitã organelor locale competente eliberarea unor

certificate, avize şi autorizaţii în domeniul construcţiilor datoreazã anumite taxe ce se stabilesc în cote fixe sau procentuale, diferenţiat în funcţie de valoarea construcţiilor sau instalaţiilor, de suprafaţa terenurilor sau de natura serviciilor prestate.

Valoarea autorizatã a lucrãrilor pentru care se percep taxe se stabileşte de cãtre consiliile locale, în limitele prevãzute de lege, pe baza declaraţiei solicitantului formulatã în cererea pentru eliberarea autorizaţiei.

Taxa pentru eliberarea certificatului de urbanism, în mediul urban, se stabileşte de către consiliul local – diferenţiat – în funcţie de suprafaţa pentru care se acordă certificatul. Pentru zona rurală, taxa pentru eliberarea certificatului de urbanism se reduce cu 50%.

Taxa pentru eliberarea autorizaţiei de construire se calculeazã pe baza valorii declarate de solicitant în cererea sa, contribuabilul fiind obligat ca la finele lucrãrilor sã declare valoarea realã în vederea regularizãrii taxei. Cuantumul taxei este de 1% din aceastã valoare, iar pentru clãdirile cu destinaţia de locuinţã se reduce cu 50%.

Pentru prelungirea valabilităţii unui certificat de urbanism sau a unei autorizaţii de construire este egală cu 30% din cuantumul taxei iniţiale.

În fine, se datoreazã taxe, stabilite în mod diferenţiat – procentuale sau fixe - şi pentru alte avize, certificate sau activităţi cum ar fi: autorizãri pentru forare şi excavare, autorizãri privind racorduri şi branşamente la reţelele publice de apã, gaz. canal, desfăşurarea unor activităţi economice, eliberarea certificatelor de producător etc.

Taxele pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi/sau autorizaţiilor se varsă în contul bugetelor locale.

268. Nu se datorează taxe pentru următoarele categorii de acte: certificate de urbanism sau autorizaţii de construire pentru lăcaşele de cult (şi pentru construcţiile anexă ale acestora); certificate de urbanism sau autorizaţii de construire pentru lucrări de interes public, naţional sau local etc.

§ 6. Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamã şi publicitate.

269. Contribuabilii care beneficiazã sub diverse forme de servicii de reclamã şi publicitate în România (în baza unui contract sau a unui alt fel de înţelegere încheiată cu o altă persoană) datoreazã o taxã a cărei valoare se stabileşte prin hotărâre a consiliului local şi care poate fi cuprinsã între 1% şi 3% din valoarea serviciilor de reclamă şi publicitate. Aceastã taxã se plãteşte lunar de cãtre cel care realizeazã reclama şi publicitatea la bugetul unitãţii teritorial administrative, în a cãrei razã se realizeazã serviciul.

Taxa pentru afişaj în scop de reclamã şi publicitate, datoratã de cãtre cel care efectueazã serviciul de publicitate se plãteşte pânã la data de 10 a lunii urmãtoare, iar taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamã prin afişaj şi panouri, datoratã potrivit legii de cãtre beneficiari, se plãteşte anual, anticipat sau trimestrial în patru rate egale, în contul bugetului local al unitãţii administrativ-teritoriale în raza cãreia este amplasat panoul, afişajul etc.

270. În anumite cazuri – limitativ prevăzute de lege – nu se datorează taxă pentru serviciile de reclamă şi publicitate sau taxă pentru afişaj în scop de reclamă şi publicitate; astfel, instituţiile publice nu datorează asemenea taxe (cu excepţia cazurilor când acestea fac reclamă unor activităţi economice); nu se datorează taxe pentru reclama şi publicitatea efectuate – în orice fel – în interiorul clădirilor sau pe mijloace de transport care nu sunt destinate realizării de reclamă şi publicitate etc.

§ 7. Taxa hotelierã. 271. Pentru şederea într-o unitate de cazare, într-o localitate asupra căreia consiliul

local îşi exercită autoritatea, autoritatea publică locală poate hotãrî instituirea taxei hoteliere pentru persoanele care au împlinit vârsta de 18 ani. Aşadar este vorba despre o taxã facultativã, hotãrârea de a o institui fiind lãsatã la latitudinea unitãţilor administrativ – teritoriale, care vor putea stabili aceastã taxã între limitele prevãzute de lege, respectiv între 0,5% şi 5% - diferenţiat în raport de tariful de cazare.

Aceastã taxã se încaseazã de cãtre persoanele juridice care asigurã cazarea, odatã cu luarea în evidenţã a persoanelor cazate şi se varsã la bugetele locale în raza cãrora se aflã unitatea de cazare, în primele 10 zile ale lunii urmãtoare celei în care s-a încasat suma reprezentând costul cazării.

272. Sunt scutite, potrivit legii, de la plata taxei hoteliere urmãtoarele categorii de persoane:

- persoanele fizice în vârstã de pânã la 18 ani inclusiv; - studenţii; - persoanele handicapate şi pensionarii de orice fel; - persoanele fizice aflate pe durata satisfacerii stagiului militar; - veteranii de război, precum şi soţii sau soţiile acestora etc. § 8. Alte taxe locale 273. Consiliile locale sau judeţene pot institui – potrivit legii – o serie de alte taxe:

taxe speciale pentru funcţionarea unor servicii publice locale create în interesul persoanelor fizice şi juridice; taxe zilnice pentru utilizarea temporarã a locurilor publice şi pentru vizitarea muzeelor, caselor memoriale, monumentelor istorice, de arhitecturã şi arheologice, şi altele.

Acestea sunt taxe facultative, iar în cazul în care sunt stabilite conform prevederilor legale, se plãtesc anticipat, ele reprezentând – desigur – venituri proprii ale bugetelor locale.

274. Atât în privinţa persoanelor fizice cât şi a persoanelor juridice sunt reglementate expres – potrivit Codului fiscal – o serie de scutiri şi facilităţi în legătură cu obligaţiile fiscale pe care aceştia le au vis-à-vis de bugetele locale.

Totodată, consiliile locale şi judeţene au posibilitatea de a majora anual impozitele şi taxele locale – în funcţie de necesitãţi şi de specificul zonei – peste nivelul prevãzut în reglementarea de bazã, fără a se face discriminare între categoriile de contribuabili. Adoptarea unor asemenea hotărâri trebuie să se facă în strictă conformitate cu regulile restrictive prevăzute de lege.

§9. Taxele de timbru 275. Conform definiţiei lor legale, taxele de timbru reprezintã plata serviciilor

prestate ori a lucrãrilor efectuate de cãtre diferite organe sau instituţii de stat care primesc, întocmesc sau elibereazã diferite acte, presteazã diferite servicii ori rezolvã anumite interese legitime ale pãrţilor.

Taxele de timbru reprezintã o categorie largã şi eterogenã de venituri bugetare. Deşi sunt, în majoritatea lor, impozite directe, acestea au fost asimilate, în doctrinã, impozitelor indirecte datorită caracteristicilor care le particularizează în raport cu alte categorii de venituri bugetare: ele reprezintã acea categorie de venituri care – realizându-se în mod curent (adicã cu o anumitã ritmicitate) la buget – se obţin, în majoritatea lor, din plãţi ocazionale, efectuate de diferite categorii de subiecte de drept (persoane fizice şi/sau persoane juridice) care fie introduc cereri şi acţiuni în justiţie, fie solicitã îndeplinirea unor acte sau prestarea unor servicii de cãtre diverse instituţii publice sau organe de stat.

Potrivit reglementãrilor legale în vigoare, taxele de timbru se grupeazã pe mai multe categorii, dintre care cele mai importante – mai ales sub aspectul consistenţei sumelor de bani pe care le aduc la buget – sunt taxele judiciare de timbru, taxele de timbru pentru activitatea notarialã, timbrul judiciar, precum şi taxele de timbru extrajudiciare.

§ 10. Taxele judiciare de timbru 276. Taxele judiciare de timbru reprezintă acea categorie de venituri ale bugetelor

locale care se percep cu ocazia introducerii (sau formulãrii) unor cereri sau acţiuni la instanţele judecãtoreşti (de orice grad), ori care sunt adresate Ministerului Justiţiei sau Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie .

Taxele judiciare de timbru sunt – în principiu – diferenţiat stabilite prin lege, dupã cum obiectul cererii sau acţiunii este sau nu evaluabil în bani .

Astfel, pentru cererile şi acţiunile al cãror obiect are un conţinut patrimonial, taxa de timbru se calculeazã pe baza unui tarif de impunere alcãtuit prin îmbinarea unor cote fixe şi procentuale aflate în creştere progresivã pe mãsurã ce creşte valoarea obiectului cererii (acţiunii). Valoarea la care se calculeazã taxa de timbru este cea declaratã în acţiune; dacã aceastã valoare este contestatã sau apreciatã ca derizorie de cãtre instanţã, evaluarea se va face potrivit normelor metodologice prevãzute de lege.

Pentru cererile şi acţiunile al cãror obiect nu este evaluabil în bani taxa de timbru se stabileşte – forfetar – în sume fixe, dar diferenţiat în funcţie de obiectul cererii (acţiunii).

În principiu, când o acţiune are mai multe capete de cerere, cu finalitate diferitã, taxa de timbru se datoreazã pentru fiecare capãt de cerere în parte, dupã natura lui.

Cererile reconventionale, cererile de interventie si de chemare in garantie se taxeaza dupa regulile aplicabile cererii sau actiunii principale.

Cererile prin intermediul cãrora se exercitã cãile de atac (apel, recurs, contestaţie etc.) sunt supuse (unei taxe de timbru a cãrei valoare este egalã cu jumãtate din cuantumul taxei perceputã pentru acţiunea introductivã indiferent dacã obiectul cererii este sau nu evaluabil în bani). La fel se procedeazã şi în cazul cererilor de repunere pe rol a unei acţiuni, atunci când suspendarea judecãţii s-a datorat pãrţilor din litigiu.

277. Sunt scutite – potrivit legii – de la plata taxelor judiciare de timbru acţiunile

şi cererile (inclusiv cele pentru exercitarea cãilor de atac) referitoare la: încheierea, executarea şi încetarea contractului colectiv sau individual de muncã, precum şi la orice drepturi decurg din raporturile de muncã; obligaţiile legale şi contractuale de întreţinere; stabilirea şi plata pensiilor şi a altor sume acordate prin sistemul de asigurãri sociale; ocrotirea minorilor, tutelã, curatelã, interdicţie judecãtoreascã, asistenţa bolnavilor psihici periculoşi, exercitarea de cãtre autoritatea tutelarã a atribuţiilor care îi revin; sancţionarea contravenienţilor şi amenzile de orice fel; protecţia consumatorilor; exercitarea drepturilor electorale; cauzele penale, inclusiv despãgubirile civile decurgând din acestea; stabilirea şi acordarea daunelor morale pentru prejudicii aduse onoarei, demnitãţii sau reputaţiei unei persoane fizice; cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate abuziv de stat sau de alte persoane juridice dupã 6 martie 1945; cererile şi acţiunile (inclusiv cãile de atac) formulate de Guvernul României, de Ministerul Public şi de Ministerul Finanţelor Publice ori de alte instituţii publice, când au ca obiect venituri publice etc.

278. Caracteristica taxelor de a fi plãţi anticipative se regãseşte şi în cazul taxelor judiciare de timbru. Dacã o astfel de taxã nu a fost achitatã (în cuantumul legal) în momentul înregistrãrii cererii sau acţiunii ori dacã, în cursul procesului, apar elemente care determinã o valoare mai mare, instanţa este obligatã sã punã în vedere petentului sã achite suma datoratã (sau sã completeze taxa pânã la atingerea cuantumului legal, în raport cu valoarea obiectului cererii din momentul înregistrãrii acesteia) pânã la primul termen de judecatã. Neîndeplinirea obligaţiei de platã pânã la termenul stabilit se sancţioneazã – conform legii – cu anularea acţiunii sau cererii ca netimbratã sau ca incomplet timbratã.

Instanţa judecãtoreascã este legal obligatã sã exercite un control riguros al modului în care se calculeazã şi se percepe taxa judiciarã de timbru. Astfel, în situaţia în care – fiind investitã cu soluţionarea unei cãi de atac – instanţa (de grad superior) constatã cã în fazele procesuale anterioare taxa de timbru nu a fost plãtitã în cuantumul legal, ea va trebui sã dispunã darea în debit a titularului acţiunii sau cererii în vederea recuperãrii creanţei bugetare.

Ministerul Finanţelor Publice poate acorda – potrivit legii – scutiri, reduceri, eşalonãri sau amânãri relative la plata taxelor judiciare de timbru.

279. Contribuabilul (petiţionarul) care a achitat la buget o sumã cu titlu de taxã judiciarã de timbru este îndreptãţit a solicita (în termen de un an) şi de a obţine restituirea – integralã sau parţialã, dupã caz – a taxei plãtite, în urmãtoarele cazuri, limitativ prevãzute de lege: când taxa plãtitã nu era datoratã; când s-a plãtit mai mult decât cuantumul legal; când acţiunea sau cererea a rãmas fãrã obiect – în cursul procesului – ca urmare a modificãrii sau apariţiei unor dispoziţii legale; când, în cursul

procesului de divorţ, pãrţile au renunţat la judecatã ori s-au împãcat; când contestaţia la executare a fost admisã, iar hotãrârea a rãmas irevocabilã.

§ 11. Timbrul judiciar 280. Alãturi de taxele judiciare de timbru şi taxele de timbru pentru activitatea

notarialã a fost instituit – ca o taxã complementarã – timbrul judiciar care, în conformitate cu reglementarea legalã în vigoare, se aplicã acţiunilor, cererilor, actelor şi serviciilor de competenţa tuturor instanţelor judecãtoreşti, Ministerului Justiţiei, Parchetului General de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie, precum şi actelor notariale ce se îndeplinesc de cãtre notarii publici.

Timbrul judiciar este stabilit în cote fixe diferenţiate pe categorii de acţiuni, acte sau servicii, precum şi în funcţie de organele de stat sau instituţiile care sunt legal competente sã le soluţioneze, rezolve sau presteze.

Ca şi taxele judiciare de timbru, timbrul judiciar este o taxã anticipativã, el trebuind sã fie achitat odatã cu înregistrarea acţiunii, cererii sau actului ce se adreseazã organului sau instituţiei competente a le soluţiona.

281. Sumele încasate din vânzarea timbrului judiciar se constituie şi se utilizeazã ca venituri extrabugetare, la dispoziţia Ministerului, în completarea alocaţiilor de la bugetul de stat. Veniturile încasate din vânzarea timbrului judiciar se folosesc – potrivit legii – pentru buna funcţionare a instanţelor judecãtoreşti, a parchetelor de pe lângã acestea, precum şi laboratoarelor de expertizã criminalisticã, pentru administrarea justiţiei prin intermediul Ministerului Justiţiei, pentru realizarea de noi emisiuni ale timbrului judiciar, pentru achiziţionarea de publicaţii şi lucrãri de specialitate din ţarã şi din strãinãtate, de sisteme moderne de informatizare şi aparaturã specificã, pentru acordarea de stimulente magistraţilor, precum şi asimilaţilor acestora etc. De asemenea, din veniturile provenind din vânzarea timbrului judiciar se va asigura, conform unor prevederi exprese ale legii, şi plata specialiştilor şi a colaboratorilor externi (care participã, de pildã, la elaborarea unor proiecte de coduri sau a altor acte normative importante pentru activitatea justiţiei.

§ 12. Taxele de timbru extrajudiciare 282. Taxele de timbru extrajudiciare se datoreazã –potrivit legii – pentru

eliberarea certificatelor de orice fel (altele decât cele eliberate de instanţele judecãtoreşti, Ministerul Justiţiei, Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de notarii publici), eliberarea sau preschimbarea actelor de identitate, eliberarea permiselor de vânãtoare şi de pescuit, examinarea conducãtorilor de autovehicule în vederea obţinerii permisului de conducere, înmatricularea autovehiculelor şi a remorcilor, precum şi pentru alte servicii servicii prestate de unele instituţii publice.

Taxele extrajudiciare de timbru se stabilesc în sume fixe, diferenţiat pe tipuri de servicii prestate şi se datoreazã de cãtre toţi contribuabilii – persoane fizice şi juridice – care solicitã prestarea unor servicii din categoria celor impuse.

Taxele extrajudiciare de timbru – care se cuvin bugetelor locale– pot fi majorate cu pânã la 40% de cãtre consiliile locale în a cãror razã teritorialã se aflã sediul prestatorului de servicii. Majorarea cuantumului taxelor cu caracter local se poate face în funcţie de necesitãţile reclamate de asigurarea bunei funcţionãri a serviciilor publice, precum şi de îndeplinirea atribuţiilor care revin autoritãţilor administraţiei publice locale.

Taxele extrajudiciare de timbru se plãtesc anticipat, în principiu, în cuantumurile stabilite prin lege. Taxele extrajudiciare de timbru se plãtesc în numerar, prin ordin de platã sau prin aplicarea şi anularea de timbre fiscale mobile (în acest din urmã caz, numai dacã taxa datoratã nu depãşeşte ca valoare suma de 50.000 lei) şi pot fi încasate chiar şi de instituţiile care primesc, întocmesc sau elibereazã acte ori presteazã servicii din categoria celor impuse.

283. Sunt scutite de la plata taxelor extrajudiciare de timbru urmãtoarele categorii de acte, activitãţi ori persoane: • eliberarea certificatelor care atestã un fapt sau o situaţie decurgând din raporturi de

muncã, eliberarea, în condiţiile legii a certificatelor destinate obţinerii unor drepturi cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice de dictatura instauratã cu începere de la 6 martie 1945, precum şi cele deportate în strãinãtate ori constituite în prizonieri, pentru veteranii de rãzboi şi pentru persoanele persecutate din motive etnice în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, eliberarea certificatelor destinate obţinerii unor drepturi privind asistenţa socialã, asigurãrile sociale şi protecţia socialã, unicatele certificatelor eliberate de instituţiile de învãţãmânt, certificatele eliberate pentru a servi în armatã, şcoli, grãdiniţe, creşe şi în alte asemenea instituţii;

• eliberarea certificatelor originale de stare civilã; • atestãrile în legãturã cu primirea unor sume de bani; • eliberarea certificatelor, adeverinţelor şi a oricãror alte înscrisuri medicale, cu

excepţia celor folosite în justiţie; • eliberarea certificatelor medico-legale prin care se atestã decesul unei persoane; • eliberarea certificatelor ca urmare a acţiunilor sanitar-veterinare obligatorii şi

gratuite; • înscrierea menţiunilor privind schimbarea domiciliului sau a reşedinţei în actele de

identitate ale minorilor orfani, internaţi în casele de copii; • eliberarea unei noi cãrţi de identitate, în cazul schimbãrii denumirii localitãţii şi/sau

a strãzii; • examinarea, în vederea obţinerii permisului de conducere auto, a persoanelor cu

handicap fizic sau a membrilor misiunilor diplomatice şi ai oficilor consilare acreditaţi în România, pe bazã de reciprocitate;

• înmatricularea autovehiculelor aparţinând persoanelor cu handicap fizic sau a misiunilor diplomatice, oficiilor consulare şi membrilor acestora;

• unele servicii prestate la cererea instituţiilor publice, precum şi serviciile care sunt scutite de taxe prin legi speciale. 284. Sumele achitate cu titlu de taxe extrajudiciare de timbru se restituie – potrivit

legii – sau se compenseazã, la cerere, în urmãtoarele cazuri: dacã taxa achitatã nu era datoratã; când s-a plãtit mai mult decât cuantumul legal; atunci când serviciul solicitat nu poate fi prestat.

Dreptul la restituirea ori compensarea plãţii nedatorate, precum şi dreptul de a cere executarea silitã a creanţelor bugetare provenind din taxele extrajudiciare de timbru datorate dar neachitate se prescrie în termen de 5 ani socitiţi de la data naşterii respectivului drept.

Rãspunderea juridicã pentru primirea ori eliberarea de acte sau prestarea serviciilor din categoria celor impuse fãrã încasarea/plata taxelor extrajudiciare de timbru revine, primordial, prestatorilor de servicii, dar – subsecvent – şi contribuabililor care nu se vor putea bucura de efectele actelor netimbrate (care, potrivit legii, sunt nule de drept).

CAPITOLUL VI

Creditul public (împrumutul public)

§1. Conceptul de credit sau împrumut public 285. Noţiunea de credit public, sinonimă cu împrumut public, desemnează

împrumuturile contractate de stat şi, în unele cazuri, de alte colectivităţi publice (precum unităţile administrativ-teritoriale). Forma cea mai frecvent utilizată a creditului public o reprezintă împrumuturile de stat contractate de la cetăţenii autohtoni, de la deţinători de capital din ţară sau din străinătate, respectiv de la alte state sau de la organizaţii financiare şi bancare internaţionale.

Astfel, în funcţie de locul sau sediul unde se află creditorul (împrumutătorul), împrumutul public poate fi intern sau extern.

Împrumutul public intern este acel împrumut de stat contractat de la cetăţenii autohtoni ori de la capitaliştii autohtoni sau de la alţi deţinători interni de disponibilităţi băneşti.

Împrumutul public extern este acel împrumut de stat contractat de la alte state, de la organizaţii financiar-bancare internaţionale, precum şi de la grupuri de bănci şi de la capitalişti particulari din alte state.

Ţinând seamă de importanţa pe care o reprezintă atât pentru stat, cât şi pentru societate împrumutul public, acesta trebuie să fie aprobat de către puterea legiuitoare (Parlament), Guvernului revenindu-i iniţiativa în desfăşurarea operaţiunilor prealabile şi obligaţia de a conduce şi desfăşura acţiunile pe care le presupune acest credit.

286. Practicarea împrumuturilor de stat prezintă atât unele avantaje, cât şi o serie de dezavantaje sau neajunsuri. Astfel, din rândul avantajelor reţinem:

– creditul public consolidează patrimoniul statului prin valorile viitoare reale create ca urmare a întrebuinţării în folos public a sumelor de bani împrumutate;

– împrumuturile de stat sunt mijloacele de încurajare a economiilor băneşti şi de activare a unor capitaluri particulare, uşurând plasarea de capital autohton în economia naţională.

Aceste avantaje se evidenţiază, de regulă, atunci când împrumuturile de stat sunt contractate de la deţinătorii autohtoni de disponibilităţi băneşti.

Dezavantajele sau neajunsurile împrumuturilor de stat, sunt – în principiu – următoarele:

– creditul public angajează generaţiile viitoare, obligându-le să suporte cheltuielile de rambursare a împrumuturilor contractate, mai ales pe termene îndelungate;

– împrumutul public determină reducerea capitalul particular circulant din economia naţională, cu consecinţa împiedicării procesului normal de dezvoltare a producţiei;

– creditele publice influenţează creşterea dobânzilor şi au drept consecinţă micşorarea capacităţii contributive în economie a cetăţenilor.

Practica împrumuturilor de stat interne pe termen scurt s-a diversificat de-a lungul timpului, în prezent creditul public putându-se prezenta sub următoarele forme: emiterea şi vânzarea de bonuri de tezaur şi obligaţiuni ca titluri de împrumut, împrumutul de la băncile investite cu emisiunea monedei naţionale şi preluarea pentru trezorerie a unor disponibilităţi băneşti ale caselor de economii sau altor instituţii publice. Împrumuturile de stat pe termen lung se prezintă fie sub forma unor împrumuturi lansate în economia naţională prin emisiunea şi vânzarea de obligaţiuni, fie sub forma împrumuturilor de stat externe contractate de la organizaţii financiar-bancare internaţionale ori contractate cu alte state şi cu bănci sau alţi deţinători de capital din alte state.

§2. Contractarea împrumutului public 287. În ceea ce ne priveşte, în conformitate cu noua Lege privind datoria publică,

în ţara noastră Guvernul este autorizat să contracteze împrumuturi de stat interne şi externe sau să garanteze împrumuturile interne şi externe numai prin Ministerul Finanţelor Publice, în următoarele scopuri: a) finantarea deficitului bugetului de stat, finantarea temporara a deficitelor din anii precedenti ale bugetului asigurarilor sociale de stat, pana la alocarea de sume cu aceasta destinatie, finantarea deficitelor temporare ale bugetului de stat, bugetului asigurarilor sociale de stat si bugetului Trezoreriei Statului din exercitiul curent si refinantarea datoriei publice guvernamentale, in conditii acceptate de Ministerul Finantelor Publice; b) mentinerea in permanenta a unui sold corespunzator in contul curent general al Trezoreriei Statului, stabilit de Ministerul Finantelor Publice; c) finantarea unor proiecte sau a altor necesitati aprobate prin hotarare a Guvernului; d) sustinerea balantei de plati si a rezervei valutare sau pentru alte situatii prevazute de lege.

288. Guvernul este îndreptăţit ca – din împrumuturile contractate direct de la instituţii financiare internaţionale sau de la alţi creditori – să subîmprumute anumite sume de bani unor beneficiari finali, în scopul realizării unor proiecte sau programe de importanţă prioritară. Aceste subîmprumuturi (care se aprobă prin hotărâre de guvern sau prin legea de ratificare a împrumutului, după caz) au la bază acorduri de împrumut subsidiar încheiate între Ministerul Finanţelor Publice şi beneficiari.

Incheierea acordului de imprumut subsidiar sau a acordului de imprumut subsidiar si de garantie este conditionata de avizul Comitetului Interministerial de Garantii si Credite de Comert Exterior, pentru imprumuturile a caror rambursare se face exclusiv din surse proprii ale agentului economic, sau de avizul Comisiei de Autorizare a Imprumuturilor Locale, in cazul in care subimprumutat este o autoritate a administratiei publice locale.

Ministerul Finantelor Publice poate mandata o institutie financiara sa administreze imprumuturi externe, in conditiile stabilite prin acordul de administrare. Ministerul Finantelor Publice este autorizat să plătească în schimbul acestui serviciu un comision de administrare.

Împrumuturile externe contractate de Ministerul Finantelor Publice, în numele statului român, a căror administrare a fost mandatată unei institutii financiare, vor fi plătite de către beneficiarii finali de subîmprumut Ministerului Finantelor Publice sau, după caz, institutiei financiare, în conditiile stabilite prin acordul de administrare şi prin acordurile de împrumut subsidiar sau acordurile de împrumut subsidiar şi de garanţie.

Ministerul Finantelor Publice percepe de la institutiile financiare sau de la beneficiarii finali un comision pentru alimentarea fondului de risc.

289. Ministerul Finanţelor Publice este autorizat – prin lege – să emită garanţii de stat pentru împrumuturi contractate de către orice agent economic ori autoritate a administraţiei publice (desemnată prin hotărâre a Guvernului) pentru care se prevede ca rambursarea împrumutului garantat de stat să se facă din surse proprii, fără a afecta bugetul general consolidat (sau, în cazul garanţiilor acordate autorităţilor administraţiei publice locale, se prevede ca rambursarea împrumutului garantat de stat să se facă din surse ale bugetelor locale, cu avizul Comitetului Interministerial de garanţii şi Credite de Comerţ Exterior, respectiv a Comisiei de Autorizare a Împrumuturilor Locale. Emiterea garanţiilor de stat este condiţionată de acceptarea de către Ministerul Finanţelor Publice a clauzelor cuprinse în contractele de împrumut încheiate între potenţialul beneficiar al garanţiei şi instituţiile creditoare, precum şi de avizul organismelor susmenţionate.

Garanţia de stat este acea obligaţie a statului care se execută numai în cazul în care beneficiarul împrumutului nu are capacitatea să achite (în întregime sau parţial) împrumutul împreună cu costurile aferente convenite prin contractul de împrumut.

În cazul când garanţia de stat devine exigibilă, Ministerul Finanţelor Publice este obligat să efrectueze – din fondul de risc – plata datorată de debitorul garantat către instituţia creditoare, conform scrisorii de garanţie emise.

Stingerea obligaţiilor care decurg din contractul de împrumut atrage încetarea valabilităţii scrisorii de garanţie, iar aceasta se întâmplă atunci când: obligaţiile aferente împrumutului garantat de stat s-au achitat în totalitate (fie de către beneficiarul împrumutului ori de un terţ, fie de către Ministerul Finanţelor Publice – care a emis garanţia de stat); termenul de valabilitate stipulat în scrisoarea de garanţie a expirat; în orice alte condiţii prevăzute expres prin scrisoarea de garanţie.

§14. Datoria publică 290. Împrumutul public – intern şi/sau extern – generează datorie publică. Pentru

exprimarea proporţiei cantitative a împrumutului public se foloseşte expresia “datorie publică” care reprezintă indicele sintetic de apreciere a situaţiei financiare a statelor din acest punct de vedere.

Datoria publică reprezintă totalul obligaţiilor juridice băneşti care revin statului la un moment dat în virtutea împrumuturilor făcute până în acel moment de la orice alt subiect de drept. Alăturat expresiei “datorie publică” este utilizat şi conceptul “serviciul datoriei publice” care are înţelesul de comensurare a costului bănesc al datoriei publice”, distinct pentru creditele interne şi respectiv cele externe.

Administrarea (gestionarea) datoriei publice este dată prin lege în competenţa Ministerului Finanţelor, care are autoritatea de a stabili balanţa zilnică a contului general al trezoreriei statului, viitoarele niveluri ale cerinţei de lichiditate, scadenţa datoriei publice, costurile cu dobânda corespunzătoare şi refinanţarea sau diminuarea datoriei publice.

291. După cum creditul public este intern sau extern şi datoria publică este internă sau externă.

Datoria publică internă este acea parte din datoria publică, care reprezintă totalitatea obligaţiilor statului, provenind din împrumuturi contractate direct sau garantate de stat de pe piaţa internă, inclusiv sumele primite temporar din sursele trezoreriei statului.

Datoria publică internă reprezintă o obligaţie necondiţionată şi irevocabilă a statului de rambursare a împrumuturilor contractate în lei, de plată a dobânzilor şi a altor costuri aferente.

Datoria publică externă este acea parte din datoria publică reprezentând totalul obligaţiilor statului, provenind din împrumuturi de pe piaţa externă, contractate direct sau garantate de stat.

Datoria publică externă reprezintă obligaţia necondiţionată şi irevocabilă a statului de a rambursa împrumuturile contractate de pe piaţa externă, împreună cu plata dobânzii şi a altor costuri aferente.

292. Împrumuturile de stat pot fi contractate pe termene scurte, pe termene medii sau pe termene lungi. Împrumutul de stat pe termen scurt creează datoria publică flotantă, adică acea datorie care se contractează pentru acoperirea unor deficite bugetare, a unor cheltuieli neprevăzute ori pentru alte trebuinţe de acest fel; ea trebuie rambursată – în principiu – în acelaşi an sau exerciţiu bugetar, putând fi amânată cel mult de la un exerciţiu bugetar la altul. Împrumuturile de stat pe termen lung generează datoria publică consolidată, care reprezintă rezultanta împrumuturilor de stat contractate pe termene mai mari, pentru trebuinţe băneşti sau cheltuieli publice care, în timp, se menţin mai mulţi ani ori care au chiar o perspectivă nelimitată în timp şi în funcţie de aceasta datoria publică consolidată poate fi rambursabilă şi perpetuă. Datoria publică rambursabilă este cea care se poate restitui la termen fără a fi necesară contractarea altor împrumuturi, iar datoria publică perpetuă este aceea pentru a cărei restituire este necesar a se apela la noi împrumuturi publice.

293. Instrumentele datoriei publice sunt: a) titlurile de stat emise pe piata internă sau externa; b) imprumuturile de stat de la bănci, de la alte institutii de credit, persoane juridice române sau străine, în conditii rezultate în urma negocierilor; c) împrumuturile de stat de la guverne si agentii guvernamentale straine, institutii financiare internationale sau de la alte organizatii internationale; d) împrumuturile temporare din disponibilitătile contului curent general al Trezoreriei Statului, în conditiile legii; e) garantiile de stat.

§15. Administrarea datoriei publice guvernamentale 294. Administrarea datoriei publice guvernamentale este de competenţa

Ministerului Finanţelor Publice, care urmăreşte – în vederea unei bune gestionări – îndeplinirea unor obiective precise: optimizarea lichidităţilor pentru efectuarea în condiţii de continuitate a cheltuielilor bugetare; limitarea riscului de refinanţare; optimizarea ponderii în portofoliu a titlurilor de stat negociabile; administrarea riscului de curs valutar şi a riscului de dobândă; constituirea dobânzilor la titlurile de stat în dobânzi de referinţă pentru activitatea de intermediere financiară; diversificarea bazei de creditori; optimizarea cheltuielilor bugetare cu datoria publică în funcţie de celelalte obiective.

Ministerul Finanţelor Publice are obligaţia de a înscrie şi păstra în registre speciale datele privind datoria publică a României.

§16. Rambursarea datoriei publice 295. Rambursarea datoriei publice guvernamentale reprezintă o obligaţie

necondiţionată şi irevocabilă a statului de plată a capitalului, a dobânzilor şi a altor costuri aferente împrumuturilor contractate sau garantate. În vederea acoperirii serviciului datoriei publice guvernamentale se acordă autorizare bugetară permanentă

pentru efectuarea acestor cheltuieli. Sursele de plata pentru serviciul datoriei publice guvernamentale sunt, dupa caz, urmatoarele: a) disponibilitatile contului curent general al Trezoreriei Statului; b) imprumuturile de stat pentru finantarea si refinantarea datoriei publice guvernamentale; c) cheltuielile prevazute cu aceasta destinatie in bugetul de stat; d) sumele incasate de catre institutiile financiare mandatate de Ministerul Finantelor Publice pentru a administra imprumuturile externe contractate de acesta, in numele si in contul statului, de la beneficiarii finali de imprumuturi; e) sumele incasate de Ministerul Finantelor Publice de la beneficiarii finali ai imprumuturilor, in baza acordurilor de imprumut subsidiar, incheiate in conditiile acordurilor de imprumut intervenite intre statul roman si creditori; f) sumele prevazute in bugetele beneficiarilor finali, in baza acordurilor de imprumut subsidiar si a acordurilor de imprumut subsidiar si garantie incheiate intre Ministerul Finantelor Publice, autoritatile administratiei publice locale si agentii economici de sub autoritatea acestora, in conditiile acordurilor de imprumut intervenite intre statul roman si creditori; g) sumele prevazute in bugetele agentilor economici care au contractat imprumuturi cu garantia statului; h) fondul de risc, pentru situatiile in care sunt executate garantiile emise de Ministerul Finantelor Publice sau in cazul in care beneficiarii finali ai imprumuturilor directe si subimprumutate nu isi onoreaza obligatiile prevazute in acordurile de imprumut subsidiar sau in acordurile de imprumut subsidiar si garantie etc.

Rambursarea ratelor de capital aferente serviciului datoriei publice guvernamentale directe se face prin refinantarea acestora de catre Ministerul Finantelor Publice.

§1. Creditul public intern 296. Împrumutul public intern reprezintă modalitatea cea mai la îndemâna statului

pentru acoperirea unor deficite bugetare, la el apelându-se – de regulă – pentru acoperirea unor cheltuieli publice extraordinare.

În ţara noastră, creditul public intern se poate angaja pentru acoperirea deficitului bugetar prevăzut în Legea bugetară anuală, a cheltuielilor publice de interes naţional privind obiective de investiţii care nu pot fi finanţate din resurse bugetare curente, pentru refinanţarea datoriei publice interne etc.

297. Formele sau procedeele prin care se realizează împrumutul de stat intern sunt: emiterea şi vânzarea unor titluri de stat în monedă naţională (denumite şi bonuri de tezaur), împrumuturile de la banca centrală a statului ori de la băncile comerciale, preluarea pentru trezorerie a unor disponibilităţi băneşti ale diferitelor instituţii publice (acestea reprezentând forme ale împrumuturilor de stat interne pe termen scurt), precum şi emiterea şi vânzarea de obligaţiuni sau alte titluri valorice de împrumut (ca forme distincte ale împrumutului de stat pe termen lung).

A. Titlurile de stat se emit de către Ministerul Finanţelor Publice la valori nominale stabilite în raport de necesităţile băneşti de echilibrare a executării bugetului pe anul respectiv. Ele se pot prezenta fie în formă materializată (ca înscrisuri imprimate, cuprinzând menţiuni referitoare la emitent, valoarea nominală, rata dobânzii, scadenţa etc.), fie în formă dematerializată (ca titluri pentru care emisiunea, probaţiunea şi transmisiunea drepturilor încorporate se evidenţiază prin înscrierea în sistemul de înregistrare în cont).

Titlurile de stat exprimate în monedă naţională pot fi emise pe termen scurt (bonurile de tezaur, certificatele de trezorerie etc., purtătoare de dobândă sau cu

discont) ori pe termen mediu sau lung (obligaţiunile de stat, purtătoare de dobândă sau cu discont şi cu scadenţă de peste un an de la emisiune).

Titlurile de stat sunt instrumente negociabile, regimul lor juridic find stabilit prin regulamante elaborate de către Ministerul Finanţelor Publice.

Valoarea titlurilor de stat se rambursează la scadenţă, termenul de răscumpărare trebuind să fie precizat în “condiţiile de emisiune”. Odată rambursată valoarea titlurilor de stat, obligaţiile statului se sting.

B. Împrumutul intern de la Banca Naţională este reglementat pentru situaţii excepţionale, în cazul impunerii acoperirii urgente a unor cheltuieli publice. El este un împrumut fără dobândă, al cărui cuantum nu poate depăşi 10% din totalul bugetului aprobat şi trebuie rambursat în cel mult 6 luni, pe seama veniturilor bugetare curente sau în urma unui alt împrumut de stat, efectuat în condiţiile legii.

Ministerul Finanţelor Publice este autorizat să negocieze şi să contracteze împrumuturi de stat şi de la bănci comerciale sau de la alte instituţii creditoare româneşti.

C. Preluarea pentru trezorerie a unor disponibilităţi băneşti ale diferitelor instituţii publice, reprezintă un procedeu mai rar utilizat. El se realizează, de regulă, prin preluarea unei părţi din rezervele băneşti de care dispun casele de economii sau societăţile de asigurare. Acest împrumut, care este fără dobândă, trebuie să se consume înăuntrul anului financiar.

D. Obligaţiunile pe termen lung emise şi vândute de stat reprezintă modalitatea curentă a împrumutului public pe termen lung care se poate realiza în mai multe forme: vânzarea obligaţiunilor către diferiţi bancheri sau consorţii bancare, vânzarea obligaţiunilor prin subscripţie publică sau vânzarea respectivelor titluri de valoare prin intermediul bursei de valori.

§ 2. Creditul public extern şi organizaţiile financiare internaţionale 298. Creditul extern (internaţional) este creditul acordat de către state, instituţii

financiare internaţionale, bănci (sau consorţii bancare) ori de către alte persoane juridice şi/sau fizice unor ţări, bănci sau alte persoane juridice ori fizice străine.

În funcţie de subiectele raportului juridic (respectiv de persoana creditorului şi a debitorului), creditul extern se poate prezenta sub diferite forme şi anume: a) credite acordate de către instituţii financiare internaţionale unor state sau unor organizaţii (statale ori neguvernamentale); b) credite interguvernamentale acordate direct sau prin instituţii de credit de către unele state altor state; c) credite acordate de către state, instituţiile bancare particulare sau de către consorţii bancare, altor state; d) credite acordate de băncile particulare şi firmele comerciale ale unor state băncilor particulare şi firmelor comerciale ale altor state.

§3. Sistemul financiar-bancar internaţional. 299. În principal, creditul public extern se acordă fie din fondurile unor instituţii

bancare specializate în derularea capitalului de împrumut, fie prin intermediul acestora. Băncile străine (adică acelea care îşi au sediul şi îşi desfăşoară, în principal,

activitatea în străinătate) contribuie în mare măsură la facilitarea transferurilor capitalurilor spre valorificare, dintr-o ţară în alta; totodată, serviciile acestor bănci sunt solicitate de către societăţile transnaţionale, care îşi pot propaga – în modul cel mai eficient – interesele prin intermediul acestora.

La dezvoltarea sistemului creditelor externe o contribuţie deosebită au sucursalele sau reprezentanţele unor bănci străine pe diferitele pieţe naţionale (al căror număr este în continuă creştere în ultimii ani), precum şi instituţiile financiare internaţionale. Toate acestea alcătuiesc un sistem, în cadrul căruia activităţile specifice se derulează în limitele unei reglementări bine gândite şi structurate.

Sistemul financiar-bancar internaţional este acel ansamblu coerent de bănci şi alte instituţii financiare prin intermediul căruia se desfăşoară – pe baza unor reguli unitare, utilizându-se tehnici şi instrumente specifice – operaţiuni de credit internaţional.

În structura sistemului financiar-bancar internaţional se pot distinge – în principal – următoarele categorii de bănci: bănci transnaţionale, bănci consorţiale, bănci de depozit, bănci comerciale, bănci de clearing, bănci universale, case de economii etc.

Din categoria – largă – a instituţiilor care compun sistemul financiar-bancar internaţional vor reţine, pentru a scurtă prezentare, pe cele care au cea mai mare importanţă şi pondere în creditul extern, adică: instituţiile financiar-bancare din sistemul Organizaţiei Naţiunilor Unite: Fondul Monetar Internaţional şi Grupul Băncii Mondiale, precum şi alte instituţii financiar-bancare cu arie de cuprindere regională sau cu specializări direcţionate pe anumite domenii.

§3. Fondul Monetar Internaţional 300. Fondul Monetar Internaţional este cea mai importantă instituţie specializată

din sistemul O.N.U., care datează din anul 1945 şi îşi are sediul la Washington. În prezent, FMI are peste 180 de membri.

Fondul Monetar Internaţional are de îndeplinit mai multe funcţii, urmărind – de fapt – realizarea următoarelor obiective: a) supravegherea sistemului monetar internaţional; b) promovarea cooperării monetare internaţionale printr-o instituţie permanentă care să pună la dispoziţie mecanismul de consultare şi colaborare în probleme monetare internaţionale; c) promovarea stabilităţii valutare şi evitarea deprecierii competitive a cursului valutar; d) scurtarea duratei şi reducerea gradului de dezechilibru al balanţei de plăţi externe; e) sprijinirea organizării unui sistem multilateral în ce priveşte tranzacţiile curente între membrii săi şi eliminarea restricţiilor valutare care stânjenesc creşterea comerţului mondial; f) facilitarea expansiunii şi creşterii echilibrate a comerţului internaţional şi contribuirea prin aceasta la promovarea şi menţinerea unor niveluri ridicate de utilizare a forţei de muncă şi de venituri reale, precum şi la dezvoltarea resurselor productive ale tuturor statelor membre ca obiective prioritare ale politicii economice; g) propagarea încrederii în rândurile membrilor săi prin punerea temporară la dispoziţia acestora a resurselor generale ale Fondului pe bază de garanţii adecvate şi dându-le, în felul acesta, posibilitatea de a corecta dezechilibrele balanţei lor de plăţi fără să recurgă la măsuri care să afecteze prosperitatea naţională sau internaţională.

301. Ţările membre ale F.M.I. deţin câte o cotă din capitalul social al acestei instituţii financiar-bancare internaţionale, cotă constând într-un vărsământ de 25% în aur şi respectiv de 75% în monedă naţională. În limita cotei de capital deţinute, fiecare stat dispune de drepturi speciale de tragere (DST) care îi conferă posibilitatea de a obţine devize la alegere în schimbul monedei naţionale. Drepturile speciale de tragere nu sunt menite a remedia sau înlătura deficienţele balanţei de plăţi a statului membru respectiv, ci doar de a-i acorda posibilitatea acestuia să-şi creeze noi rezerve utilizabile pentru acordurile internaţionale de plată ale ţării respective.

Acordarea creditelor de către FMI se face – în principiu, în prezent – numai în condiţiile îndeplinirii de către statul solicitant a unor cerinţe impuse de instituţia financiar-bancară internaţională; aceste cerinţe sunt cunoscute sub denumirea generică de “condiţionalitate”.

302. Prin condiţionalitate, Fondul Monetar Internaţional înţelege obligaţia unei ţări (care solicită acces la resursele Fondului) de a pune în aplicare un program de politică economică menit să redreseze balanţa sa de plăţi într-o perioadă corespunzătoare.

În fapt, condiţionalitatea se prezintă sub forma unor înţelegeri încheiate între FMI şi statele care urmează a primi credite prin care se stabilesc anumite măsuri menite să elimine cauzele dezechilibrelor balanţelor de plăţi; aceste măsuri se referă la creditul intern, rata dobânzilor, sistemul preţurilor, cursul valutar, preţul produselor de importanţă deosebită pentru comerţul exterior al ţării, finanţarea sectorului public, menţinerea unor niveluri minime ale rezervelor nete în devize, etc.

§4. Banca Mondială 303. Banca Mondială este instituţia specializată ca organism financiar internaţional

a O.N.U., care a fost înfiinţată în anul 1944 şi îşi are sediul la Washington. Numărul statelor membre ale Băncii Mondiale trece – ca şi în cazul FMI – de 180. În prezent, sub denumirea de Banca Mondială funcţionează un grup de bănci şi anume: Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (IDA/ADI), Corporaţia Financiară Internaţională (CFI/IFC), Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor (AGMI/MIGA) şi Centrul Internaţional pentru Arbitraj în Investiţii (CIAI). Aceste instituţii care au fost create în jurul BIRD au ca scop promovarea progresului economic şi social în ţările în curs de dezvoltare, în principal prin stimularea creşterii productivităţii economice; de aceea, întreg Grupul Băncii Mondiale desfăşoară o activitate complexă (care îi subliniază rolul şi rostul în lumea de azi) constând în: acordarea de credite, oferirea unor servicii de consultanţă tehnică şi economică în sectorul public, dar şi în cel privat al statelor aflate încă în curs de dezvoltare, acţionând ca un veritabil catalizator în stimularea fluxului de capital privat din aceste ţări.

304. Banca Mondială îndeplineşte, în principal, următoarele atribuţii: sprijină investiţiile economice ale statelor membre în curs de dezvoltare prin acordarea de împrumuturi pe termen lung pentru realizarea acelei părţi din proiectele de investiţii care necesită cheltuieli în valută; acordă credite organismelor guvernamentale, instituţiilor publice sau particulare pentru proiecte de investiţii, în domeniile considerate – de comun acord - prioritare: agricultură şi dezvoltare rurală, energie, industrie, educaţie, sănătate, asistenţă tehnică, transporturi, urbanizare, etc.; garantează împrumuturile obţinute de statele membre pe piaţa financiară internaţională; acordă asistenţă financiară, îndeosebi pentru ţările cele mai slab dezvoltate; sprijină întreprinderile productive particulare din ţările membre mai puţin dezvoltate.

305. Ţările care sunt membre ale Băncii Mondiale beneficiază de o serie de drepturi, dar au – în mod corelativ – şi unele obligaţii faţă de acesta.

Drepturile ţărilor membre ale Băncii Mondiale sunt: contractarea de împrumuturi pentru finanţarea pe bază de program, care presupune elaborarea de către ţara solicitatoare a unui program de dezvoltare pe termen mediu sau lung şi de luarea de măsuri economice şi financiare care să constituie un suport satisfăcător pentru un anumit volum de asistenţă financiară externă; participarea la licitaţiile internaţionale organizate de Banca Mondială pentru adjudecarea lucrărilor finanţate de acesta; obţinerea de asistenţă tehnică pentru anumite

lucrări de specialitate; dreptul de a beneficia de termene maxime de rambursare a creditelor, de până la 20 de ani, şi o perioadă de graţie de până la 5 ani.

Obligaţiile ţărilor membre ale Băncii Mondiale sunt: aderarea prealabilă la F.M.I.; participarea la constituirea sau augmentarea capitalului social al băncii (vărsământul efectiv cerut de bancă este de 10% din capitalul subscris, trebuind să fie efectuat în proporţie de 1% în aur sau dolari şi 9% în moneda naţională, iar restul de 90% se prevede a fi vărsat numai în cazuri excepţionale); furnizarea de informaţii şi de date privind situaţia economică şi financiară a ţării în vederea fundamentării politicii de împrumuturi a băncii faţă de ţara respectivă.

§5. Alte instituţii financiar-bancare internaţionale 306. În paralel cu Banca Mondială îşi desfăşoară activitatea şi o serie de instituţii

financiare, unele cu caracter regional, precum: Banca Inter-Americană de Dezvoltare (BID), Banca Africană de Dezvoltare (BAfD), Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD/EBRD), altele cu caracter subregional: Banca Americii Centrale pentru Integrare Economică (BCIE), Banca Arabă pentru Dezvoltare Economică în Africa (BADEA), Banca Islamică de Dezvoltare, Banca Nordică de Investiţii (BNI) etc.

Băncile regionale supraveghează şi supervizează politica economică generală şi acordă împrumuturi pentru punerea în aplicare a programelor din anumite regiuni. Dintre băncile regionale, cea care ne interesează în cea mai mare măsură este, fără îndoială, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.

307. Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) a fost înfiinţată în anul 1990, în scopul ajutării statelor est-europene eliberate de sub jugul regimurilor comuniste, al căror comerţ exterior s-a prăbuşit odată cu organizaţia economică regională care îl susţinea – CAER-ul.

Potrivit Acordului ei de constituire, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare este condusă de Consiliul Guvernatorilor (între reuniunile căruia conducerea operativă este asigurată de Consiliul Directorilor) şi îşi are sediul la Londra.

Obiectivele BERD sunt – în principal – următoarele: a) promovarea acţiunilor destinate a asigura tranziţia la economia de piaţă în ţările est-europene; b) susţinerea dezvoltării rapide a sectorului privat în aceleaşi ţări, prin finanţarea de proiecte angajate pe această direcţie; c) dirijarea, cu preponderenţă, a împrumuturilor acordate spre investiţi (mai cu seamă concretizate în participarea la capitalul social al unor companii viabile sau chiar viguroase); d) asigurarea ondiţiilor unui climat propice afacerilor în ţările europene.

Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare îşi derulează programele în nu mai puţin de 24 de ţări. Oricare din ţările potenţial beneficiare a sprijinului ei financiar pot solicita accesul la resursele băneşti existente, pentru o perioadă de cel mult 3 ani.

308. Banca Europeană de Investiţii (BEI) – instituţie financiară a Uniunii Europene, creată în anul 1958, în temeiul prevederilor Tratatului de la Roma privind constituirea Comunităţii Economice Europene. Această bancă a fost concepută ca o instituţie independentă de credit, în scopul partajării echitabile a costurilor reconstrucţiei (oarecum egalizatoare) a regiunilor Europei, în principal prin acordarea de împrumuturi pe termen lung.

Banca Europeană de Investiţii – care îşi are sediul la Luxembourg – este condusă de Consiliul Guvernatorilor (alcătuit din miniştrii de finanţe din cadrul guvernelor statelor membre) care se întruneşte – de regulă – o dată pe an, stabilind liniile directoare generale ale politicii de credit. Conducerea efectivă este asumată de

Consiliul de Administraţie (compus din 24 de membri), iar activităţile curente sunt gestionate de un Comitet de direcţie (format dintr-un preşedinte şi 6 vicepreşedinţi).

Banca Europeană de Investiţii urmăreşte îndeplinirea următoarelor obiective: a) asigurarea unor condiţii egale (în ceea ce priveşte accesul pe piaţa comună) de care să beneficieze toate regiunile Europei; b) finanţarea proiectelor de investiţii de importanţă deosebită pentru dezvoltarea generală a Comunităţii europene; c) acordarea de împrumuturi cu prioritate statelor membre ale Uniunii Europene şi ţărilor asociate.

CAPITOLUL VIII

CONTROLUL FINANCIAR

309. Controlul este acţiunea de verificare, periodică sau permanentă, prealabilă, concomitentă sau posterioară, desfăşurată – de către organe special abilitate – asupra unor activităţi, în scopul stabilirii legalităţii sau oportunităţii operaţiunilor material-tehnice sau a actelor emise de autorităţile administrative în domeniul financiar. Controlul urmăreşte descoperirea faptelor, dar şi a cauzelor care au condus la încălcarea prevederilor legale, ceea ce face ca acesta să se deosebească de expertize, revizii, inspecţii, etc. În literatura juridică, în general, controlul este clasificat după natura organului de control, ca un control ce poate fi efectuat de organe ce fac parte din structura autorităţilor publice (legislativă, executivă sau judiciară), iar după poziţia pe care o ocupă organul de control faţă de entitatea controlată, se distinge un control intern (general sau specializat) sau un control extern (ierarhic superior sau specializat). După regimul juridic al activităţii de verificare se mai distinge un control jurisdicţional (efectuat fie de organe cu atribuţii administrativ jurisdicţionale, fie de instanţele judecătoreşti) sau un control nejurisdicţional (înfăptuit de organe care nu au atribuţii jurisdicţionale). Controlul finaciar este instrumentul de cunoaştere a realităţii modului în care sunt cheltuiţi banii publici, dar – în acelaşi timp – el reprezintă atât un instrument preventiv (prevenţie generală şi specială), cât şi unul necesar restabilirii situaţiei anterioare ilicitului financiar, prin solicitarea organelor competente să acţioneze pentru tragerea la răspundere penală, patrimonială ori administrativ-disciplinară a persoanelor vinovate.

§.2. Funcţiile şi rolul controlului financiar 310. Datorită modului său de organizare şi exercitare şi ţinând seama de rolul şi obiectivele pe care le urmăreşte, controlul financiar îndeplineşte următoarele funcţii:

- funcţia de evaluare - constând în actele şi operaţiunile de estimare a situaţiei de fapt în raport cu starea de drept, realizările obţinute vis-a-vis de obiectivele şi scopurile prestabilite. Totodată, îndeplinirea acestei funcţii permite aprecierea performanţelor unor acţiuni economice sau a unor entităţi colective organizate ca persoane juridice.

- funcţia preventivă – constă în luarea, de către organele de control, a tuturor măsurilor în vederea evitării şi eliminării (stopării) unor fraude, înainte de a se produce efectele negative ale acestora, prin identificarea şi înlăturarea cauzelor care le-ar putea genera sau favoriza. De aceea, acţiunea preventivă se manifestă înaintea emiterii actelor sau efectuării operaţiunilor, astfel încât să se poată preîntâmpina eventualele prejudicii.

În fine, funcţia preventivă a controlului financiar permite stabilirea oportunităţii, necesităţii şi economicităţii actelor şi operaţiunilor ce urmează a se efectua.

- funcţia de documentare – permite cunoaşterea proceselor care au loc în activitatea economică, a rezultatelor activităţii desfăşurate în structurile economice, relevarea fraudelor şi depistarea cauzelor acestora, precum şi identificarea acţiunilor eficiente în scopul generalizării lor. Datorită acestei funcţii, controlul financiar participă în mod nemijlocit la actul de conducere economică, furnizând o serie de date şi informaţii pentru fundamentarea deciziilor economico-financiare.

- funcţia recuperatorie – evidenţiază acea latură componentă a controlului financiar prin care se acţionează în vederea descoperirii şi recuperării pagubelor, precum şi pentru stabilirea – potrivit legii - a răspunderii juridice. Formele procedurale legale de recuperare a prejudiciilor sunt: 1. recuperarea pe calea executării silite; 2. recuperarea pe calea răspunderii civile sau administrative prin intermediul acţiunii civile sau în contencios administrativ în justiţie.

- funcţia educativă sau pedagogică- cea în temeiul căreia se pot desfăşura acţiuni educative asupra persoanelor care au drepturi şi obligaţii în legătură cu celelalte funcţii ale controlului financiar, funcţia educativă contribuie la combaterea manifestărilor negative, ilegale, prin depistarea şi sancţionarea lor cu severitate, precum şi prin publicitatea constând în dezbaterea cazurilor de încălcare a dispoziţiilor legale.

Realizarea controlului financiar în toată complexitatea sa, astfel, încât el să reuşească să-şi îndeplinească toate funcţiile menţionate, altfel spus, exercitarea întocmai a controlului financiar, într-un deplin spirit de obiectivitate şi legalitate, conduce la stabilirea unor relaţii corecte şi civilizate între organele de control şi cei supuşi verificării modului în care şi-au îndeplinit obligaţiile.

§.3. Formele controlului financiar

311. Prin organizarea şi exercitarea controlului financiar se urmăreşte verificarea, sub aspect valoric, a întregii activităţi desfăşurate de agenţii economici şi instituţiile publice, activitate care este extrem de diversificată, cuprinzând realizarea acumulărilor băneşti, utilizarea fondurilor constituite, gestiunea valorilor materiale şi băneşti, operaţiunile cu şi fără numerar, creditarea, disciplina financiară şi de casă, etc. Desfăşurându-se asupra unei arii atât de largi de activităţi, controlul financiar – dacă este exercitat cu competenţă şi seriozitate – îşi poate îndeplini în totalitate obiectivele privind realizarea echilibrului financiar, monetar, de credit şi valutar al economiei naţionale, respectarea legalităţii şi prin aceasta asigurarea unei eficienţe maxime. Activitatea de control financiar este riguros determinată prin acte normative care, spre deosebire de multe alte domenii ale vieţii social-economice din ţara noastră, au prezentat o stabilitate relativă, fiind modificate, completate sau abrogate de puţine ori comparativ cu actele normative din celelalte domenii care, din acest punct de vedere, s-au caracterizat prin instabilitate normativă. 312. Controlul financiar se realizează printr-o diversitate de forme, în funcţie de sfera, termenul, volumul lucrărilor, felul activităţilor şi al organelor care îl efectuează, momentul înfăptuirii lui etc. Astfel, controlul financiar se poate clasifica, în funcţie de diversele criterii posibil de luat în seamă, în diferite forme de control. Astfel, de exemplu: a) după sfera de acţiune – controlul financiar poate fi intern sau extern; b) după termenul în care se efectuează – controlul este permanent sau periodic; c) după volumul lucrărilor controlate – controlul poate fi complet sau parţial; d) după felul activităţii controlate –

există control de casă, de magazie, de documente, de operaţiuni financiare; e) după organele care îl exercită – controlul poate fi ierarhic, de gestiune sau de execuţie; f) în fine, după momentul în care se efectuează, se disting următoarele forme de control financiar: control financiar preventiv, control financiar operativ (curent sau concomitent) şi control financiar ulterior (posterior sau postoperativ), în funcţie de organul care îl efectuează acest control poate fi – la rândul său – un control intern şi altul extern, în funcţie de întinderea lui acest control este un control general şi unul specializat etc.

313. Controlul financiar preventiv. Prin Ordonanţa Guvernului nr.119 din 31 august 1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv se reglementează controlul intern şi controlul financiar preventiv atât la entităţile publice cât şi cu privire la utilizarea fondurilor publice şi administrarea patrimoniului public.

Controlul intern reprezintă ansamblul formelor de control exercitate la nivelul entităţii publice, inclusiv auditul intern, stabilite de conducere în concordanţă cu obiectivele acestuia şi cu reglementările legale, în vederea asigurării administrării fondurilor în mod economic, eficient şi eficace. Acest control include de asemenea şi structurile organizatorice, metodele şi procedurile.

314. Potrivit actului normativ amintit controlul intern are următoarele obiective generale: realizarea, la un nivel corespunzător de calitate, a atribuţiilor instituţiilor publice, stabilite în concordanţă cu propria lor misiune, în condiţii de regularitate, eficacitate, economicitate şi eficienţă; protejarea fondurilor publice împotriva pierderilor datorate erorii, risipei, abuzului sau fraudei; respectarea legii, a reglementărilor şi deciziilor conducerii; dezvoltarea şi întreţinerea unor sisteme de colectare, stocare, prelucrare, actualizare şi difuzare a datelor şi informaţiilor financiare şi de conducere, precum şi a unor sisteme şi proceduri de informare publică adecvată prin rapoarte periodice.

Pentru a satisface cerinţele generale şi specifice de control intern, conducătorul instituţiei publice este obligat să asigure elaborarea, aprobarea, aplicarea şi perfecţionarea structurilor organizatorice, reglementărilor metodologice, procedurilor şi criteriilor de evaluare.

315. Cerinţele generale ale controlului intern sunt: asigurarea îndeplinirii obiectivelor generale prevăzute de lege prin evaluarea sistematică şi menţinerea la un nivel considerat acceptabil a riscurilor asociate structurilor, programelor, proiectelor sau operaţiunilor; asigurarea unei atitudini cooperante a personalului de conducere şi de execuţie, acesta având obligaţia să răspundă în orice moment solicitărilor conducerii şi să sprijine efectiv controlul intern; asigurarea integrităţii şi competenţei personalului de conducere şi de execuţie, a cunoaşterii şi înţelegerii de către acesta a importanţei şi rolului controlului intern; stabilirea obiectivelor specifice ale controlului intern, astfel încât acestea să fie adecvate, cuprinzătoare, rezonabile şi integrate misiunii instituţiei şi obiectivelor de ansamblu ale acesteia; supravegherea continuă de către personalul de conducere a tuturor activităţilor şi îndeplinirea de către personalul de conducere a obligaţiei de a acţiona corectiv, prompt şi responsabil ori de câte ori se constată încălcări ale legalităţii şi regularităţii în efectuarea unor operaţiuni sau în realizarea unor activităţi în mod neeconomic, ineficace sau ineficient.

316. Cerinţele specifice ale controlului intern sunt: reflectarea în documente scrise a organizării controlului intern, a tuturor operaţiunilor instituţiei şi a tuturor evenimentelor semnificative, precum şi înregistrarea şi păstrarea în mod adecvat a documentelor, astfel încât acestea să fie disponibile cu promptitudine pentru a fi

examinate de către persoanele abilitate; înregistrarea de îndată şi în mod corect a tuturor operaţiunilor şi evenimentelor semnificative; asigurarea aprobării şi efectuării operaţiunilor exclusiv de către persoane special împuternicite în acest sens; separarea atribuţiilor privind efectuarea de operaţiuni între persoane, astfel încât atribuţiile de aprobare, control şi înregistrare să fie, într-o măsură adecvată, încredinţate unor persoane diferite; asigurarea unei conduceri competente la toate nivelurile; accesarea resurselor şi documentelor numai de către persoane îndreptăţite şi responsabile în legătură cu utilizarea şi păstrarea lor.

Persoanele care gestionează fonduri publice sau patrimoniul public sunt obligate să utilizeze fondurile publice şi să administreze patrimoniul public cu respectarea legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficacităţii şi eficienţei.

Conceptul de control financiar public intern presupune întregul sistem de control intern din sectorul public, format din instrumentele de control ale autorităţilor publice.

Controlul intern se exercită în interiorul instituţiei publice, de către conducătorul acesteia sau de către funcţionarii anume desemnaţi de acesta şi se face fie la cerere, fie din oficiu (la sesizare, programat, tematic).

Controlul financiar intern poate fi un control general sau un control specializat. Controlul general poate fi unul ierarhic (consecinţă a subordonării ierarhice) sau propriu (specializat). Din cadrul controlului financiar propriu (specializat) face parte auditul public intern.

317. Auditul public intern se exercită asupra tuturor activităţilor desfăşurate într-o entitate publică sau asupra entităţilor subordonate ierarhic şi presupune ca funcţionarii angrenaţi în această activitate să nu fie implicaţi în elaborarea procedurilor de control intern şi în desfăşurarea activităţilor supuse auditului public intern (art.9 din Legea nr.672/2002).

Auditul public intern este o activitate funcţional independentă şi obiectivă, care dă asigurări şi consiliere conducerii unei entităţi publice pentru buna administrare a veniturilor şi cheltuielilor publice, perfecţionând activităţile acesteia; ajută entitatea publică să îşi îndeplinească obiectivele printr-o abordare sistematică şi metodică, care evoluează şi îmbogăţeşte eficienţa şi eficacitatea sistemului de conducere bazat pe gestiunea riscului, a controlului şi a proceselor de administrare.

318. Obiectivele auditului public intern sunt: a) asigurarea obiectivă şi consilierea, destinate să îmbunătăţească sistemele şi

activităţile entităţii publice; b) sprijinirea îndeplinirii obiectivelor entităţii publice printr-o abordare sistematică şi metodică, prin care se evaluează şi se îmbunătăţeşte eficacitatea sistemului de conducere bazat pe gestiunea riscului, a controlului şi a proceselor administrării. 319. Sfera auditului public intern cuprinde: a) activităţile financiare sau cu implicaţii financiare desfăşurate de entitatea publică din momentul constituirii angajamentelor până la utilizarea fondurilor de către beneficiarii finali, inclusiv a fondurilor provenite din asistenţă externă;

b) constituirea veniturilor publice, respectiv autorizarea şi stabilirea titlurilor de creanţă, precum şi a facilităţilor acordate la încasarea acestora;

c) administrarea patrimoniului public, precum şi vânzarea, gajarea, concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul privat/public al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale;

d) sistemele de management financiar şi control, inclusiv contabilitatea şi sistemele informatice aferente.

320. Auditul public intern poate îmbrăca trei forme. a). auditul de sistem; b). auditul performanţei; c). auditul de regularitate.

a). Auditul de sistem, reprezintă o evaluare în profunzime a sistemelor de conducere şi control intern, urmărind eficienţa şi eficacitatea acestora, iar pentru înlăturarea deficienţelor se formulează recomandări.

b). Auditul performanţei examinează dacă criteriile stabilite pentru implementarea obiectivelor şi sarcinilor entităţii publice sunt corecte pentru evaluarea rezultatelor şi apreciază dacă rezultatele sunt conforme cu obiectivele.

c). Auditul de regularitate presupune o examinare a acţiunilor asupra efectelor financiare pe seama fondurilor publice sau a patrimoniului public, sub aspectul respectării ansamblului principiilor, regulilor procedurale şi metodologice care le sunt aplicabile (se efectuează de regulă la instituţiile publice mici şi se efectuează de către compartimentele de audit public intern ale Ministerului Finanţelor Publice.

Auditul public intern este organizat – potrivit legii – în organisme de evaluare şi stabilire a strategiei, cu un rol consultativ, Comitetul pentru Audit Public Intern (CAPI) şi Unitatea Centrală de Armonizare pentru Auditul Public Intern (UCAAPI) precum şi organisme responsabile cu desfăşurarea activităţilor de audit – Compartimentul de audit public organizat la nivelul fiecărei entităţi publice.

321. Atribuţiile compartimentului de audit public intern sunt următoarele: a) angajamentele bugetare şi legale din care derivă direct sau indirect obligaţii

de plată, inclusiv din fondurile comunitare; b) plăţile asumate prin angajamente bugetare şi legale, inclusiv din fondurile comunitare; c) vânzarea, gajarea, concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale; d) concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul public al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale;

e) constituirea veniturilor publice, respectiv modul de autorizare şi stabilire a titlurilor de creanţă, precum şi a facilităţilor acordate la încasarea acestora;

f) alocarea creditelor bugetare; g) sistemul contabil şi fiabilitatea acestuia; h) sistemul de luare a deciziilor; i) sistemele de conducere şi control, precum şi riscurile asociate unor astfel de

sisteme; j) sistemele informatice. Auditorii interni sunt funcţionari publici selecţionaţi, cu drepturi, obligaţii şi

incompatibilităţi ce rezultă din Statutul funcţionarilor publici. Numirea sau revocarea acestora se face de către conducătorul entităţii publice, cu avizul conducătorului compartimentului de audit public intern. Pentru acţiunile desfăşurate cu bună credinţă, ei nu pot fi sancţionaţi sau trecuţi în altă funcţie. Auditorii interni trebuie să respecte prevederile Codului privind conduita etică a auditorului intern.

322. Controlul financiar preventiv este definit ca fiind activitatea prin care se verifică legalitatea şi regularitatea operaţiunilor efectuate pe seama fondurilor publice sau a patrimoniului public înainte de aprobarea acestora.

Ministerul Finanţelor Publice elaborează şi transmite spre dezbatere Guvernului, până la sfârşitul trimestrului I al fiecărui an, raportul naţional anual privind controlul preventiv.

Controlul financiar preventiv constă în verificarea sistematică privind legalitatea şi regularitatea, încadrarea în limitele creditelor bugetare sau creditelor de angajament în cazul proiectelor de operaţiuni care fac obiectul acestuia.

Fac obiectul controlului financiar preventiv proiectele de operaţiuni care vizează, în principal: Obiectul controlului financiar preventiv îl constituie proiectele de operaţiuni care vizează, în principal: a) angajamente legale şi credite bugetare sau credite de angajament, după caz; b) deschiderea şi repartizarea de credite bugetare; c) modificarea repartizării pe trimestre şi pe subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare a creditelor aprobate, inclusiv prin virări de credite; d) ordonanţarea cheltuielilor; e) efectuarea de încasări în numerar; f) constituirea veniturilor publice, în privinţa autorizării şi a stabilirii titlurilor de încasare; g) reducerea, eşalonarea sau anularea titlurilor de încasare; h) constituirea resurselor proprii ale bugetului Uniunii Europene, reprezentând contribuţia viitoare a României la acest organism; i) recuperarea sumelor avansate şi care ulterior au devenit necuvenite; j) vânzarea, gajarea, concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale; k) concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale; l) alte tipuri de operaţiuni, stabilite prin ordin al ministrului finanţelor publice. În funcţie de specificul entităţii publice, conducătorul acesteia poate decide exercitarea controlului financiar preventiv şi asupra altor tipuri de proiecte de operaţiuni decât cele prevăzute expres de lege.

Autorităţile de coordonare şi reglementare a controlului financiar preventiv pentru toate entităţile publice, aşa cum au fost definite în O.G. nr.119/1999, se organizează de Ministerul Finanţelor Publice.

Prin dispoziţiile de organizare şi funcţionare acest tip de control se va integra treptat în sfera răspunderii manageriale, proces ce se impune a fi finalizat până la data aderării României la Uniunea Europeană, având drept scop principal eliminarea riscurilor în administrarea fondurilor publice.

323. Controlul financiar preventiv se prezintă sub două forme: a). control financiar preventiv propriu; b). control financiar preventiv delegat.

A. Controlul financiar preventiv propriu. Conducătorii entităţilor publice au obligaţie de a organiza în egală măsură atât controlul financiar preventiv propriu, şi în consecinţă să stabilească proiectele de operaţiuni, documentele justificative, circuitul acestora cu respectarea dispoziţiilor legale, cât şi evidenţa angajamentelor în cadrul compartimentului contabil (se actualizează şi se raportează). Angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor din fonduri publice se aprobă de ordonatorul de credite, iar plata acestora se efectuează de contabil. Angajarea şi ordonanţarea cheltuielilor se efectuează numai cu viza prealabilă de control financiar preventiv propriu.

Organizarea controlului financiar preventiv propriu (include şi elaborarea normelor metodologice), revine Ministerului Finanţelor Publice care va proceda în consecinţă şi pentru bugetul trezoreriei statului, operaţiunile privind datoria publică şi alte operaţiuni specifice.

Controlul financiar preventiv propriu se organizează, de regulă, în cadrul compartimentelor de specialitate financiar-contabilă, putând fi extins şi la alte

compartimente şi se exercită, prin viză, de persoane desemnate în acest sens (act de numire), de către conducătorul entităţilor publice, care va stabili totodată şi limitele de competenţă. Nu pot exercita acest tip de control decât alte persoane decât cele care aprobă şi efectuează operaţiuni supuse vizei.

Viza de control financiar preventiv se exercită prin semnătura persoanei desemnate şi prin aplicarea sigiliului personal al funcţionarului însărcinat cu această activitate. Toate documentele prezentate la viza de control financiar preventiv se înscriu în Registrul privind operaţiunile prezentate la viza de control financiar preventiv.

Dacă în urma verificării se constată că operaţiunile nu întrunesc condiţiile de legalitate, regularitate şi, după caz, de încadrare în limitele şi destinaţia creditelor bugetare şi/sau de angajament, viza poate fi refuzată motivat, în scris, fapt ce se va consemna în Registrul privind operaţiunile prezentate la viza de control financiar preventiv. Refuzul de viză se aduce la cunoştinţa conducătorului entităţii publice. Acesta, cu excepţie cazurilor în care refuzul de viză se datorează depăşirii creditelor bugetare şi/sau de angajament, poate dispune efectuarea operaţiunilor refuzate la viză, dar pe propria sa răspundere. Despre această operaţie persoanele însărcinate cu exercitarea acestui control sunt obligate să anunţe Curtea de Conturi, Ministerul Finanţelor Publice şi, după caz, organul ierarhic superior al entităţii publice.

Persoanele care exercită controlul financiar preventiv propriu, răspund în raport de culpa lor, în solidar, alături de conducătorii compartimentelor de specialitate, pentru realitatea, regularitatea şi legalitatea operaţiunilor şi a încadrării în limitele creditelor bugetare sau creditelor de angajament aprobate, după caz, pentru care au acordat viza de control financiar preventiv propriu.

B. Controlul financiar preventiv delegat este acel tip de control preventiv care se exercită de către Ministerul Finanţelor Publice, prin controlori delegaţi, la unele entităţi publice asupra unor operaţiuni care pot afecta execuţia în condiţii de echilibru a bugetelor sau care sunt asociate unor categorii de riscuri determinate prin metodologia specifică analizei riscurilor. Fac obiectul acestui tip de control, ordonatorii principali de credite ai bugetelor (bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului, bugetele instituţiilor publice autonome etc.), operaţiunile derulate prin bugetul trezoreriei statului, pentru operaţiuni privind datoria publică şi pentru alte operaţiuni specifice Ministerului Finanţelor Publice. Prin excepţie de la regula arătată, ministrul finanţelor publice poate hotărî exercitarea controlului financiar preventiv delegat şi asupra operaţiunilor finanţate sau cofinanţate din fonduri publice ale unor ordonatori secundari sau terţiari de credite sau ale unor persoane juridice de drept privat, dacă prin aceştia se derulează un volum ridicat de credite bugetare şi/sau de angajament sau părţi semnificative din programele aprobate, iar operaţiunile presupun un grad mare de risc.

În vederea asigurării legalităţii, economicităţii şi eficienţei în privinţa fondurilor acordate de Uniunea Europeană, ministrul finanţelor publice, prin controlori delegaţi, exercită acest control preventiv la agenţiile de implementare şi la Fondul Naţional de Preaderare.

Controlorul delegat este funcţionarul public al Ministrului Finanţelor Publice, care exercită atribuţii de control financiar preventiv delegat, în mod independent. În funcţie de volumul şi complexitatea activităţii entităţii publice ministrul finanţelor publice numeşte prin ordin unul sau mai mulţi controlori delegaţi.

Atribuţiile controlorului delegat sunt: a) formularea de avize consultative cu privire la conformitatea, economicitatea, eficienţa şi eficacitatea unor operaţiuni sau

proiecte de acte normative, dacă se referă la fondurile publice. Aceste avize pot avea ca obiect şi operaţiuni care se vor efectua în viitor sau la acţiuni şi/sau inacţiuni administrative, în ceea ce priveşte regularitatea sau legalitatea lor. Avizele consultative se pot emite numai la iniţiativa controlorului delegat, sau la cererea ministrului finanţelor publice sau a ordonatorului de credite; b) analiza îndeplinirii condiţiilor cerute de lege pentru includerea în programul de investiţii, anexă la proiectul de buget, a obiectivelor de investiţii noi şi în continuare, precum şi a actualizării valorii acestora în funcţie de evoluţia indicilor de preţuri; c) supravegherea execuţiei bugetare asupra operaţiunilor privind deschiderile de credite, repartizări şi retrageri de credite, virări de credite între subdiviziunile clasificaţiei bugetare şi între programe, modificarea repartizării pe trimestre a creditelor bugetare; d) supravegherea organizării, ţinerii, actualizării şi raportării evidenţei angajamentelor; monitorizarea şi îndrumarea metodologică a controlului financiar preventiv intern prin procedura vizei, prin avizul consultativ în caz de refuz de viză în cadrul controlului preventiv intern, prin propuneri de perfecţionare a organizării controlului preventiv intern şi prin aplicarea standardelor din domeniu; e) Exercitarea controlului financiar preventiv, din punct de vedere al legalităţii, regularităţii şi, după caz, al încadrării în limitele şi destinaţia creditelor bugetare şi/sau de angajament, pentru operaţiuni care angajează patrimonial entitatea publică, dacă prin aceasta se afectează un volum important din fondurile publice şi există riscuri asociate semnificative în efectuarea lor.

Acest tip de control se exercită numai asupra operaţiunilor care se cuprind în limitele fixate prin ordinul de numire a controlorului delegat. De asemenea controlul preventiv delegat se exercită numai după ce operaţiunile au fost supuse controlului preventiv intern , dar operaţiunile refuzate la viza de control preventiv intern nu mai sunt supuse controlului preventiv delegat.

Dacă în urma verificării se constată că operaţiunile supuse controlului preventiv delegat nu întrunesc elementele de legalitate, regularitate şi încadrare, după caz, în destinaţia şi limitele creditelor bugetare şi/sau de angajament, controlorul delegat va comunica în scris ordonatorului de credite motivele pentru care operaţiunea nu poate fi efectuată, consemnând acest fapt şi în Registrul privind operaţiunile prezentate la viza de control financiar preventiv. Ordonatorul de credite, în măsura în care crede că operaţiunea poate fi efectuată, în scris, va prezenta motivele de legalitate şi de regularitate.

În cazul când ordonatorul de credite nu mai solicită acordarea vizei, operaţiunea se consideră retrasă de la viză. Dacă controlorul delegat consideră imposibilă acordarea vizei, procedează la refuzul de viză. În situaţii complexe, controlorul delegat poate solicita controlorului financiar şef, constituirea unei comisii pentru elaborarea unei opinii neutre.

Controlorii delegaţi întocmesc rapoarte lunare pe care le transmit controlorului financiar şef.

324. Controlul financiar concomitent. Controlul financiar concomitent, denumit şi simultan sau operativ ori curent, se exercită în timpul desfăşurării proceselor economice şi financiare, în acelaşi timp sau paralel cu efectuarea actelor şi operaţiunilor pe care le presupun aceste activităţi, în scopul de a se putea interveni pentru corectarea sau eliminarea deficienţelor ori a ilegalităţilor.

Controlul concomitent se exercită inopinat, cel puţin o dată pe lună, prin verificări faptice, pe bază de documente, de regulă prin sondaj.

Persoanele îndreptăţite a efectua acest control sunt membrii consiliului de administraţie, cenzorii, inspectorii sau alte persoane având atribuţii similare.

325. Controlul financiar posterior. Controlul financiar ulterior se exercită asupra actelor şi operaţiunilor economico-financiare, după ce acestea au fost executate. Este controlul cel mai eficient, întrucât el se realizează temeinic, cu amănunţime, fără a fi stânjenite activităţile curente ale unităţilor controlate, asupra actelor şi operaţiunilor deja încheiate. Controlul posterior are şi un aspect sau rol preventiv, întrucât el permite tragerea unor concluzii care pot fi utile pentru activităţile viitoare.

326. Metodele folosite în organizarea şi exercitarea controlului financiar sunt şi ele diferite, în funcţie de aspectele supuse verificării, de elementele de evidenţă utilizate, de scopul urmărit şi de gradul de cuprindere.

Astfel, sunt cunoscute ca metode tehnice de control: controlul financiar faptic, documentar, tematic, total, parţial, complex, încrucişat, mixt, etc.

Controlul financiar faptic se exercită prin observarea directă (la faţa locului) a proceselor şi fenomenelor economico-financiare, prin cercetarea şi investigarea activităţilor specifice supuse controlului, în scopul constatării acelor situaţii care nu rezultă din documentele existente la unitatea controlată.

Controlul financiar documentar se realizează prin verificarea documentelor existente, în cadrul evidenţei contabile, urmărind – în principal – legalitatea actelor şi operaţiunilor privind modul de folosire a mijloacelor materiale şi băneşti.

Controlul financiar tematic constă în verificarea anumitor categorii şi operaţiuni, cum ar fi: cele de casierie, cele privind evidenţa şi păstrarea mijloacelor materiale şi băneşti, retribuirea muncii, etc.

Controlul financiar total priveşte verificarea tuturor actelor şi operaţiunilor care au fost întocmite sau efectuate în perioada scursă de la controlul financiar anterior desfăşurat la aceeaşi unitate.

Controlul financiar parţial se exercită numai asupra unor compartimente din activitatea unităţii controlate şi pe anumite perioade de timp. Acest control se realizează – de regulă – prin sondaj asupra unora dintre actele şi operaţiunile derulate în cadrul activităţilor economico-financiare.

Controlul financiar complex presupune verificarea unităţii controlate sub toate aspectele, vizând formularea de aprecieri şi concluzii în ceea ce priveşte întreaga activitate desfăşurată de către unitatea controlată. Efectuarea acestui gen de control presupune formare unei echipe constituită din reprezentanţii mai multor organe de control, având specialităţi diferite.

Controlul financiar încrucişat se realizează prin verificarea – concomitentă – atât a documentelor unităţii supusă controlului, cât şi a acelora cu care ea are relaţii economice şi financiare, în scopul verificării autenticităţii actelor şi operaţiunilor efectuate.

Controlul financiar mixt presupune utilizarea mai multor procedee tehnice de control, în vederea asigurării unei mai mari eficacităţi a acţiunilor de verificare şi pentru a elimina unele din dezavantajele pe care le prezintă anumite procedee de control.

Controlul financiar repetat reprezintă metoda utilizată în situaţiile când rezultatele unor acţiuni de control – efectuate anterior - nu sunt concludente, sau incomplete sau nesatisfăcătoare.

327. În principiu, activitatea de control financiar se derulează urmându-se o procedură comună.

Procedura controlului financiar este alcătuită dintr-un ansamblu de acte privind organizarea, desfăşurarea şi valorificarea rezultatelor acţiunii de control. Această procedură cuprinde următoarele etape sau faze: a) pregătirea echipei de control financiar; b) prezentarea la unitatea supusă controlului şi organizarea activităţii de control; c) desfăşurarea activităţii de control; d) redactarea actelor de control; e) valorificarea rezultatelor acţiunii de control.

După efectuarea controlului financiar, conducătorii unităţilor controlate au obligaţia – potrivit legii – să ia sau să dispună măsurile corespunzătoare care se concretizează, în principal, în: înregistrarea în contabilitate a rezultatelor controlului; emiterea actelor legale pentru recuperarea prejudiciilor; determinarea oricăror altor măsuri pentru remedierea deficienţelor şi abaterilor constatate şi tragerea la răspundere a celor vinovaţi.

Desfăşurarea acţiunilor de control financiar şi rezultatele acestora se sintetizează în următoarele acte specifice: - procesul verbal de control – care se întocmeşte pe capitole de obiective controlate, prezentate în succesiunea cronologică a constatărilor făcute de echipa de control financiar; - notele de constatare - care se întocmesc în scopul supunerii şi evidenţierii situaţiilor constatate şi a căror reconstituire ulterioară nu este posibilă. - notele explicative – cuprinzând răspunsurile la întrebările formulate de echipa de control şi care sunt date în cazurile când se constată săvârşirea unor fapte care atrag răspunderea juridică a persoanelor vinovate de încălcarea legalităţii. - procesul verbal de contravenţie – care se încheie de echipa de control financiar ori de câte ori se constată încălcarea normelor juridice privind disciplina financiară de către personalul unităţii supuse controlului; - nota de prezentare a procesului verbal de control financiar – care conţine raportul echipei de control, cuprinzând concluziile şi propunerile formulate în urma constatării abaterilor săvârşite în cadrul unităţii controlate. - nota de expunere a concluziilor – care se întocmeşte atunci când, în urma acţiunii de control, nu se constată nici o abatere sau deficienţă în activitatea obiectivele urmărite, actele şi operaţiunile verificate, precum şi compartimentele controlate.

În privinţa auditului financiar intern, procedura de control este următoarea: pentru început se elaborează un proiect al planului de audit intern, prin consultare cu entităţile publice ierarhic superioare şi ţinând seama de recomandările Curţii de Conturi, proiect care este aprobat anual de conducătorul entităţii publice. În condiţiile legii se pot desfăşura şi activităţi de audit ad-hoc cu caracter excepţional. Auditorii interni îşi desfăşoară activitatea pe baza ordinului de serviciu, notificând structura ce va fi verificată cu 15 zile înainte de începerea misiunii de audit. O dată cu notificarea se comunică şi tematica, programul comun de cooperare, precum şi perioada. Personalul auditat are obligaţia să pună la dispoziţie documentele şi informaţiile solicitate.

La sfârşitul verificării, auditorii interni elaborează un proiect de raport care se transmite, mai întâi, structurii auditate. Aceasta, în termen de 15 zile poate face observaţii. În alte 10 zile, compartimentul de audit intern organizează o reuniune de conciliere, după care, raportul finalizat se trimite conducătorului entităţii publice.

După avizare, recomandările cuprinse în raportul de audit public intern vor fi comunicate structurii auditate.

328. Procedura controlului financiar preventiv propriu are practic două etape – una formală şi alta propriu-zisă.

Controlul formal presupune solicitarea, transmiterea documentelor, însoţite de avizele şi notele de fundamentare ale compartimentelor de specialitate, sau alte documente justificative. Etapa verificării formale (completare, semnături, acte justificative) se încheie cu înregistrarea documentelor în Registrul privind operaţiunile prezentate la viza de control financiar preventiv.

Controlul propriu-zis presupune verificarea legalităţii, regularităţii şi, după caz, al încadrării în limitele şi destinaţia creditelor bugetare şi/sau de angajament. La nevoie se pot solicita şi alte acte justificative, precum şi avizul compartimentului juridic. Această etapă se încheie prin a se acorda viza prin aplicarea sigiliului şi a semnăturii, sau prin refuzul de viză.

Controlul financiar preventiv delegat respectă, în principal, procedura descrisă mai sus, cu menţiunea că se exercită numai după ce operaţiunile au fost supuse controlului financiar preventiv intern.

§ 3. Controlul exercitat de Ministerul Finanţelor Publice 329. Având rolul de manager financiar al economiei, Ministerul Finanţelor

Publice este îndrituit a exercita şi controlul financiar pe întreaga economie, având la dispoziţie în acest scop un aparat specializat.

Controlul financiar al statului se exercită – de către Ministerul Finanţelor Publice – prin Unitatea centrală de armonizare a sistemelor de management finaciar şi control, Agenţia Naţională de Administraţie Fiscală, Direcţia Generală de Inspecţie Financiar-Fiscală – Direcţia de control financiar, Autoritatea Naţională a Vămilor şi prin Garda Financiară. Unitatea centrală de armonizare a sistemelor de management financiar şi control se organizează şi funcţionează la nivel de direcţie generală.

330. Direcţia Generală de Inspecţie Financiar-Fiscală, din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală cuprinde în structura ei Direcţia de control financiar, iar prin Direcţia de audit public intern, exercită controlul fiscal pe întreg teritoriul naţional, privind respectarea legislaţiei în domeniul impozitelor, taxelor, contribuţiilor sociale şi al celorlalte venituri bugetare pentru a căror administrare este competentă potrivit legii, exercită controlul operativ inopinat în legătură cu aplicarea şi respectarea legislaţiei fiscale, exercită controlul financiar preventiv propriu în scopul constituirii şi utilizării legale şi eficiente a fondurilor publice, exercită funcţia de audit public intern.

331. Autoritatea Naţională a Vămilor se constituie ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, care funcţionează în subordinea Minsiterului Finanţelor Publice – Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală. Unul dintre vicepreşedinţii Agenţiei, cu rang de subsecretar de stat, va conduce şi Autoritatea Naţională a Vămilor. Autoritatea Naţională a Vămilor s-a creat prin reorganizarea Direcţiei Generale a Vămilor, exercitând controlul de specialitate, urmărirea şi supravegherea, pe întrg teritoriul ţării, a respectării legislaţiei vamale prin direcţiile regionale vamale şi birourile vamale.

332. Garda Financiară este organizată ca instituţie publică de control, cu personalitate juridică, constituind un corp de control financiar, care funcţionează, potrivit legii, în subordinea Ministerului Finanţelor Publice, finanţată de la bugetul de stat. Garda Financiară se organizează şi funcţionează pe între teritoriul ţării prin Comisariatul General, comisariatele regionale (cu personalitate juridică) care au în componenţă secţii judeţene arondate (fără personalitate juridică) şi Comisariatul Municipiului Bucureşti.

În exercitarea atribuţiilor sale Garda Financiară efectuează operaţiuni de control curent (operativ şi inopinat, pe baza legitimaţiei de control, a insignei de împuternicire şi a ordinului de serviciu) şi de control tematic (care se exercită de către comisarii Gărzii Financiare în baza ordinelor date de către conducerea Ministerului Finanţelor Publice sau de comisarul general). Persoana care dispune controlul tematic stabileşte obiectivele de verificat, entităţile supuse controlului, perioada asupra căreia se efectuează verificarea, precum şi durata controlului. La orice acţiune de control participă minimum 2 comisari, iar la acţiunile cu grad sporit de periculozitate, echipele de comisari vor fi însoţite de membri ai subunităţilor specializate de intervenţie rapidă ale poliţiei.

Este de reţinut că personalul Gărzii Finnaciare nu poate efectua acţiuni de control fiscal privind stabilirea, urmărirea şi încasarea veniturilor bugetare

Garda Financiară efectuează controlul cu privire la: a). respectarea actelor normative în scopul prevenirii, descoperirii şi combaterii oricăror acte şi fapte interzise de lege; b). respectarea normelor de comerţ, urmărind prevenirea, depistarea şi înlăturarea operaţiunilor ilicite; c). modul de producere, depozitare, circulaţie şi valorificare a bunurilor în toate locurile şi spaţiile în care se desfăşoară activitatea agenţilor economici; d). participarea, în colaborare cu organele de specialitate ale altor ministere şi instituţii specializate, la acţiuni de depistare şi de combatere a activităţilor ilicite care generează fenomene de evaziune şi fraudă fiscală.

Actele de control întocmite de comisarii Gărzii Financiare sunt acte administrative de control operativ şi inopinat şi se comunică direcţiilor generale ale finanţelor publice în a căror rază teritorială se află sediul social al agentului economic controlat, pentru luarea măsurilor fiscale, sau organelor de urmărire penală, după caz. Comisarii Gărzii Financiare sunt funcţionari publici cu statut special.

§ 4. Curtea de Conturi 333. Curtea de Conturi este organizată şi funcţionează ca o autoritate publică

autonomă, nefiind în subordinea nici unei autorităţi de stat. Curtea de Conturi este „instituţia supremă de control financiar ulterior extern” asupra modului de formare, administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public.

Sediul Curţii de Conturi este în Bucureşti, iar în unităţile administrativ teritoriale, la nivel de judeţe, atribuţiile sunt exercitate de către Camerele de Conturi judeţene. Membrii Curţii de Conturi, consilieri de conturi, sunt numiţi de Parlament pe o perioadă de 9 ani, care nu poate fi prelungită sau reînoită, la propunerea Comisiei pentru politică financiară, bancară şi bugetară a Senatului şi a Comisiei pentru finanţe a Camerei Deputaţilor. Curtea de Conturi se înnoieşte cu o treime din consilierii de conturi numiţi de Parlament, din 3 în 3 ani, în condiţiile prevăzute de legea organică a Curţii.

Conducerea Curţii de Conturi se exercită de către plen, de către comitetul de conducere, de preşedinte şi de vicepreşedinte.

334. În cadrul controlului, Curtea de Conturi are ca principală atribuţie verificarea: a) contului anual de execuţie a bugetului de stat; b) contului anual de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat; c) conturilor anuale de execuţie a bugetelor locale; d) conturilor anuale de execuţie a bugetelor fondurilor speciale; e) conturileorfondurilor de tezaur; f) contului anual al datoriei publice a statului şi a situaţiei garanţiilor guvernamentale pentru credite interne şi externe primite de către alte persoane juridice.

Prin verificarea conturilor, Curtea constată dacă conturile supuse verificării sunt conforme cu realitatea, dacă inventarierea patrimoniului public a fost făcută la termenele şi în condiţiile stabilite de lege, dacă veniturile statului, unităţilor administrativ-

teritoriale, asigurărilor sociale au fost legal stabilite şi încasate, la termenele stabilite de lege, dacă cheltuielile au fost angajate, ordonanţate, plătite şi înregistrate conform reglementărilor legale şi în concordanţă cu prevederile legii bugetare.

De asemenea Curtea de Conturi mai analizează legalitatea concesionării sau închirierii de bunuri proprietate publică, calitatea gestiunii financiare, utilizarea fondurilor provenite din asistenţa financiară acordată României de Uniunea Europeană şi din alte surse de finanţare internaţionale.

Atunci când, în urma controlului, se constată fapte cauzatoare de prejudicii se încheie un proces-verbal de constatare, care se trimite procurorului financiar, în măsură să se pronunţe dacă sesizează instanţa de contencios administrativ, organele de urmărire penală sau clasează actul.

§4. Evaziune fiscală 335. Au existat şi vor exista încă contribuabili care- determinaţi de diverse

interese, de cele mai multe ori, personale – au încercat şi încearcă să-şi restrângă (să reducă) obligaţiile fiscale, scop în care recurg, uneori, la cele mai ingenioase şi variate metode. Este adevărat că şi o legislaţie fiscală împovărătoare poate conduce la astfel de subterfugii.

Faptele unor contribuabili de a sustrage de sub incidenţa legii unele venituri şi/sau bunuri impozabile conturează fenomenul evazionist.

Evaziunea fiscală este definită – sintetic – ca find sustragerea, în tot sau în parte, de la impunere a materiei impozabile.

Sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor financiar-bugetare se poate realiza fie prin interpretarea normelor juridice fiscale în favoarea contribuabilului, fie prin disimularea obiectului impozabil constând în subevaluarea cuantumului acestuia.

După modul cum se procedează în activitatea de evitare a efectelor reglementărilor fiscale se face diferenţiere între evaziunea fiscală „legală” şi evaziunea fiscală frauduloasă sau frauda fiscală.

336. Evaziunea fiscală „legală” – este modalitatea prin care contribuabilul încearcă să se plaseze într-o poziţie cât mai favorabilă, pentru a putea beneficia într-o cât mai mare măsură de avantajele oferite de reglementările fiscale în vigoare. Altfel spus, într-un cadru legal, dar uzând de posibilităţile lăsate deschise de leguitor, un contribuabil poate profita de pe urma anumitor procedee legale, benficiind de un regim fiscal mai avantajos.

În principiu, se poate vorbi de evaziune fiscală „legală” ori de câte ori o parte din veniturile sau averea unor persoane sau categorii sociale pot fi sustrase de la impunere datorită modului în care este reglementată stabilirea cuantumului obiectului impozabil. Astfel de situaţii „favorizante” se crează atunci când venitul impozabil se stabileşte în funcţie de anumite criterii exterioare sau după norme medii, care permit subevaluarea materiei supusă impunerii.

Evaziunea fiscală „legală” este forma tolerată (admisă), în sensul că – în lipsa unor norme juridice exprese care să o incrimineze – ea nu poate fi sancţionată.

337. Evaziunea fiscală frauduloasă – constă în disimularea obiectului impozabil, în subevaluarea cuantumului materiei impozabile sau folosirea altor căi de sustragere de la plata impozitului datorat.

Potrivit legislaţiei noastre în vigoare, evaziunea fiscală frauduloasă este definită ca fiind sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume, datorate bugetului de stat, bugetelor

locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi a bugetelor fondurilor speciale de către persoane fizice şi juridice române sau străine (contribuabili.)

338. Toţi contribuabilii au obligaţia legală de a declara cu sinceritate veniturile realizate, bunurile mobile şi imobile aflate în proprietate sau deţinute cu orice alt titlu legal, precum şi orice valori care generează titluri de creanţă fiscală. Atunci când prin lege nu se prevede obligativitatea depunerii declaraţiei de impunere, contribuabilii răspund de calcularea cu corectitudine a impozitelor şi taxelor pe care trebuie să le verse la buget.

Nerespectarea reglementărilor fiscale privind stabilirea şi perceperea impozitelor, taxelor şi a altor obligaţii bugetare, antrenează – potrivit legii – răspunderea juridică, administrativ- fiscală (plata sumei, penalităţi, dobânzi) sau penală, după caz. Prin urmare, ţinând seama de modul de săvârşirea şi de implicaţiile economico-financiare, frauda fiscală poate fi calificată drept contravenţie sau ca infracţiune, iar sancţiunea aplicabilă este amenda contravenţională sau amenda penală sau închisoarea. Evaziunea fiscală frauduloasă este posibilă fie datorită imperfecţiunii legii, fie datorită lipsei de uniformitate în activitatea organelor financiare, fie – în fine – datorită conduitei ilicite a unor categorii de contribuabili. 339. Constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă fapte precum: nedeclararea, în termenele prevăzute de lege, de către contribuabili a veniturilor şi bunurilor supuse impozitelor, taxelor şi contribuţiilor, calcularea eronată a impozitelor, taxelor şi a contribuţiilor, cu consecinţa diminuării valorii creanţei fiscale cuvenită statului; neprezentarea de către contribuabili, la cererea organului de control, a documentelor justificative şi contabile referitoare la modul în care au fost îndeplinite obligaţiile fiscale; neaducerea la îndeplinire, la termen, a dispoziţiilor date prin actul de control încheiat de organele financiar- fiscale, ş.a.m.d. Pentru persoanele fizice amenda este stabilită între 500.000 – 30.000.000 lei, iar pentru persoanele juridice, amenda este între 5.000.000 – 100.000.000 lei. În acest ultim caz, amenda nu este deductibilă fiscal, motiv pentru care persoana juridică are deschisă calea acţiunii în regres împotriva persoanei vinovate, în virtutea raporturilor de prepuşenie. 340. Sunt prevăzute ca infracţiuni, fapte precum refuzul de a prezenta organelor de control, documentele justificative şi actele de evidenţă contabilă, sau bunurile mobile supuse impozitelor, taxelor şi contribuţiilor la fondurile publice, neîntocmirea, întocmirea incompletă sau necorespunzătoare a documentelor primare ori acceptarea de astfel de documente în scopul împiedicării verificărilor sau surselor impozabile; sustragerea de la plata obligaţilor fiscale prin neînregistrarea unor activităţi, sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale prin nedeclararea veniturilor impozabile; omisiunea evidenţierii în acte contabile sau în alte documente legale a operaţiunilor comerciale efectuate. Legiuitorul în funcţie de gradul de pericol social al infracţiunii a stabilit fie pedepse alternative (închisoarea sau amenda penală) fie pedepse numai cu închisoarea (de exmplu între 3- 10 ani şi interzicerea unor drepturi). În scopul prevenirii şi combaterii evaziunii fiscale, precum şi în scopul întăririi administrării impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat s-a organizat cazierul fiscal al contribuabililor ca mijloc de evidenţă şi urmărire a disciplinei financiare a contribuabililor. În cazierul fiscal se ţine evidenţa persoanelor fizice şi juridice, precum şi a asociaţilor, acţionarilor şi reprezentanţilor legali ai persoanelor juridice, care au săvârşit fapte sancţionate de legile financiare, vamale, precum şi cele care privesc disciplina financiară.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

A. Doctrină

- I. Bălan, DREPT FINANCIAR, Edit. “ALL Beck”, Bucureşti, 2003 - M. Şt. Minea, C. F. Costaş, DREPTUL FINANŢELOR PUBLICE, vol. I –

Drept financiar şi vol. II – Drept fiscal, Edit. “Wolters Kluwer”, Bucureşti, 2008

- D. D. Şaguna, D. Şova, DREPT FINANCIAR ŞI FISCAL, Edit. “All Beck”, Bucureşti, 2006

- V. Roş, DREPT FINANCIAR, Edit. “C. H. Beck”, Bucureşti, 2005.

B. Legislaţie

- Legea nr.500/2002 privind finanţele publice - Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale - Ordonanţa de Urgenţă nr. 64/2007 privind datoria publică guvernamentală - Codul fiscal aprobat prin Legea nr.571/2003, cu modificările ulterioare - Codul vamal aprobat prin Legea nr.86/2006, cu modificările ulterioare - Codul de procedură fiscală aprobat prin Ordonanţa nr.92/2003, cu modificările ulterioare

NOTĂ: Studenţii vor elabora pe parcursul semestrului, individual, câte un referat, putându-şi alege – în acest scop – una din următoarele teme:

- “Veniturile ordinare ale bugetelor locale” - “Datoria publică” - “Controlul financiar” - “Impozitul pe profit” - “Evoluţia impozitului pe dividende” - “Impozitul pe venit” - “Taxele de timbru” - “Taxele vamale”

MIC GLOSAR DE TERMENI

DE DREPTUL FINANŢELOR PUBLICE

A an bugetar - anul financiar pentru care se aprobă bugetul; anul bugetar este anul calendaristic care începe la data de 1 ianuarie şi se încheie la data de 31 decembrie; angajament bugetar - orice act prin care o autoritate competentă, potrivit legii, afectează fonduri publice unei anumite destinaţii, în limita creditelor bugetare aprobate; angajament legal - fază în procesul execuţiei bugetare reprezentând orice act juridic din care rezultă sau ar putea rezulta o obligaţie pe seama fondurilor publice; articol bugetar - subdiviziune a clasificatiei cheltuielilor bugetare, determinată în funcţie de caracterul economic al operaţiunilor în care acestea se concretizează şi care desemnează natura unei cheltuieli, indiferent de acţiunea la care se referă; audit financiar - activitatea de examinare, în vederea exprimării de către auditorii financiari, a unei opinii asupra şituaţiilor financiare, în conformitate cu standardele de audit, armonizate cu standardele internaţionale de audit şi adoptate de Camera Auditorilor Financiari din România; audit intern – activitatea de examinare obiectivă a ansamblului activităţii entităţii economice în scopul furnizării unei evaluări independente a managementului riscului, controlului şi proceselor de conducere a acesteia; audit public intern – activitatea funcţional independentă şi obiectivă, care dă asigurări şi consiliere conducerii pentru buna administrare a veniturilor şi cheltuielilor publice, perfecţionând activităţile entităţii publice; ajută entitatea publică să îşi îndeplinească obiectivele printr-o abordare sistematică şi metodică, care evaluează şi îmbunătăţeşte eficienţa şi eficacitatea sistemului de conducere bazat pe gestiunea riscului, a controlului şi a proceselor de administrare; autoritate vamală - autoritate învestită pentru aplicarea reglementărilor vamale; autorităţi ale administraţiei publice locale - consiliile locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, consiliile judetene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ca autorităţi deliberative, şi primarii, preşedinţii consiliilor judeţene şi primarul general al municipiului Bucureşti, ca autorităţi executive; autorizare bugetară - aprobare dată ordonatorilor de credite de a angaja şi/sau de a efectua plăţi, intr-o perioada data, in limita creditelor bugetare aprobate; autorizare bugetară permanentă - autorizarea Guvernului de a majora, în situatii excepţionale, prevederile bugetare din bugetul de stat aferente plăţii dobânzilor, comisioanelor şi altor costuri aferente datoriei publice prin diminuarea corespunzatoare a prevederilor bugetare de la alte capitole bugetare; B beneficiar final al acordului de împrumut subsidiar - orice agent economic sau autoritate a administraţiei publice, desemnate prin hotărâre a Guvernului sau prin lege de ratificare a împrumutului, după caz; beneficiar de garanţie de stat - orice agent economic sau autoritate a administraţiei publice, desemnate prin hotărâre a Guvernului, pentru care se prevede ca rambursarea împrumutului garantat de stat să se facă din surse proprii, fără a afecta bugetul general consolidat, sau, în cazul garanţiilor acordate autorităţilor administraţiei publice locale, se prevede ca rambursarea împrumutului garantat de stat să se facă din surse ale bugetelor locale; buget - document prin care sunt prevăzute şi aprobate în fiecare an veniturile şi cheltuielile sau, după caz, numai cheltuielile, în funcţie de sistemul de finanţare a instituţiilor publice; buget general consolidat - ansamblul bugetelor, componente ale sistemului bugetar, agregate şi consolidate pentru a forma un intreg; buget local - document prin care sunt prevăzute şi aprobate în fiecare an veniturile şi cheltuielile unităţilor administrativ-teritoriale; buget local pe ansamblul judeţului, respectiv al municipiului Bucureşti - totalitatea bugetelor locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor şi bugetului propriu al judeţului, respectiv ale sectoarelor şi al municipiului Bucureşti;

C capital aferent titlurilor de stat cu discont - suma împrumutată de la cel care oferă împrumutul, la data efectuarii emisiunii titlurilor de stat cu discont, la valoarea care reprezintă preţul titlurilor de stat cu discont; capital aferent titlurilor de stat purtătoare de dobândă - suma împrumutată de la cel care oferă împrumutul, la data efectuării emisiunii titlurilor de stat purtătoare de dobândă; cheltuieli bugetare - sumele aprobate în bugete, în limitele şi potrivit destinaţiilor stabilite prin bugetele respective; clasificaţie bugetară - gruparea veniturilor şi cheltuielilor bugetare într-o ordine obligatorie şi dupa criterii unitare; clasificaţie economică - gruparea cheltuielilor dupa natura şi efectul lor economic; clasificaţie funcţională - gruparea cheltuielilor dupa destinaţia lor pentru a evalua alocarea fondurilor publice unor activităţi sau obiective care definesc necesităţile publice; cofinantare - finanţarea unui program, proiect, subproiect, obiectiv şi altele asemenea, parţial prin credite bugetare, parţial prin finanţarea provenită din surse externe; Comisia de Autorizare a Împrumuturilor Locale - comisie care examinează şi avizează, potrivit competenţelor, contractarea de împrumuturi şi emiterea de garanţii de către autorităţile administraţiei publice locale, ale cărei componenţă şi competenţe se aprobă prin hotărâre a Guvernului; Comitetul Interministerial de Garanţii şi Credite de Comert Exterior - organismul care examinează şi avizează, potrivit competenţelor, emiterea de garanţii de stat pentru împrumuturile contractate de agenţii economici, precum şi subîmprumuturile acordate de către Ministerul Finanţelor Publice, ale cărui componenţă şi competenţe se aprobă prin hotărâre a Guvernului; compartimentul financiar-contabil - structura organizatorică din cadrul instituţiei publice, în care este organizată execuţia bugetară (serviciu, birou, compartiment); consolidare - operaţiunea de eliminare a transferurilor de sume dintre două bugete componente ale bugetului general consolidat, în vederea evitării dublei evidenţieri a acestora; contabil - denumire generică pentru persoana şi/sau persoanele care lucrează în compartimentul financiar-contabil, care verifică documentele justificative şi intocmesc instrumentele de plată a cheltuielilor efectuate pe seama fondurilor publice; contribuţie - prelevare obligatorie a unei părţi din veniturile persoanelor fizice şi juridice, cu sau fără posibilitatea obţinerii unei contraprestaţii; control financiar preventiv - activitatea prin care se verifică legalitatea şi regularitatea operaţiunilor efectuate pe seama fondurilor publice sau a patrimoniului public, înainte de aprobarea acestora; control vamal - îndeplinirea de către autoritatea vamala a operaţiunilor de verificare a marfurilor, a existentei şi autenticitatii documentelor; examinarea evidenţelor financiar-contabile şi a altor înscrisuri ale titularilor de operaţiuni; controlul mijloacelor de transport; controlul bagajelor şi al altor mărfuri transportate sau aflate asupra persoanelor; efectuarea de anchete administrative şi alte actiuni similare, cu scopul de a asigura respectarea reglementărilor vamale şi a altor norme aplicabile mărfurilor aflate sub supraveghere vamală; contul curent general al Trezoreriei Statului - contul în care statul colectează toate veniturile publice şi din care se efectuează toate cheltuielile publice, dacă nu este prevăzut altfel prin lege; cotă defalcată - procent stabilit din unele venituri ale bugetului de stat, care se alocă bugetelor locale; credit bugetar - sumă aprobată prin buget, reprezentând limita maximă până la care se pot ordonanţa şi efectua plăţi în cursul anului bugetar pentru angajamentele contractate în cursul exerciţiului bugetar şi/sau din exerciţii anterioare pentru acţiuni multianuale, respectiv se pot angaja, ordonanţa şi efectua plăţi din buget pentru celelalte acţiuni; credite destinate unor acţiuni multianuale - sume alocate unor programe, proiecte, subproiecte, obiective şi altele asemenea, care se desfăşoară pe o perioadă mai mare de un an şi dau loc la credite de angajament şi credite bugetare;

credit de angajament - limita maximă a cheltuielilor ce pot fi angajate, în timpul exerciţiului bugetar, în limitele aprobate; D data plăţii dobânzii - data desemnată pentru plata dobânzii aferente unui împrumut sau unei anumite serii de titluri de stat, purtătoare de dobândă; data rambursării in avans - data rambursării unui împrumut, anterioară scadenţei acestuia; data scadenţei - data la care valoarea nominală şi ultima tranşă de dobândă, aferente unui împrumut sau titlu de stat purtător de dobândă, ori valoarea nominala a unui titlu de stat cu discont devin exigibile, în conformitate cu clauzele contractului de împrumut sau ale prospectului de emisiune; data tranzacţiei - data tranzacţiei; datorie publică - datoria publică guvernamentală la care se adauga datoria publică locală; în scopul evaluarii datoriei publice a României, orice obligaţie, exprimată în valută, este calculată în monedă naţională, utilizându-se cursul valutar comunicat de Banca Naţională a României, valabil în ultima zi din perioada pentru care se face raportarea; datorie publică guvernamentală - totalitatea obligaţiilor financiare interne şi externe ale statului, la un moment dat, provenind din împrumuturile contractate direct sau garantate de Guvern, prin Ministerul Finanţelor Publice, in numele României, de pe pieţele financiare; datorie publică guvernamentală externă - partea din datoria publică guvernamentală reprezentând totalitatea obligaţiilor financiare ale statului, provenind din împrumuturi contractate direct sau garantate de stat de la persoane fizice sau juridice nerezidente in România; datorie publică guvernamentală internă - partea din datoria publică guvernamentală care reprezintă totalitatea obligaţiilor financiare ale statului, provenind din împrumuturi contractate direct sau garantate de stat, de la persoane fizice sau juridice rezidente in România, în lei sau în valută, în conformitate cu prevederile prezentei legi sau ale altor legi speciale, inclusiv sumele utilizate temporar din disponibilităţile contului curent general al Trezoreriei Statului pentru finanţarea temporară a deficitelor bugetare; datorie publică locală - totalitatea obligaţiilor financiare interne şi externe ale autorităţilor administraţiei publice locale, la un moment dat, provenind din împrumuturi contractate direct sau garantate de acestea de pe pieţele financiare; datorie publică locală externă - partea din datoria publică locală reprezentând totalitatea obligaţiilor financiare ale autorităţilor administraţiei publice locale, provenind din împrumuturi contractate direct sau garantate de acestea de la persoane fizice sau juridice nerezidente în România; datorie publică locală internă - partea din datoria publică locală care reprezintă totalitatea obligaţiilor financiare ale autorităţilor administraţiei publice locale, provenind din împrumuturi contractate direct sau garantate de acestea, de la persoane fizice sau juridice rezidente in Romania; data valutei - data la care se face decontarea tranzacţiei; datorie vamală - obligaţia unei persoane de a plăti drepturile de import sau de export; deficit bugetar - parte a cheltuielilor bugetare ce depăşeşte veniturile bugetare într-un an bugetar; deschidere de credite bugetare - aprobare comunicată ordonatorului principal de credite de către Ministerul Finanţelor Publice prin trezoreria statului, în limita căreia se pot efectua repartizări de credite bugetare şi plăţi; discont - diferenta dintre preţul unui titlu de stat la emisiune şi valoarea sa nominală, dacă preţul este mai mic decât valoarea nominală; dobândă - preţul folosirii temporare a capitalului împrumutat; donaţie - fonduri băneşti sau bunuri materiale primite de o instituţie publică de la o persoană juridică sau fizică cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie; drepturi de export - taxele vamale şi orice alte sume care se cuvin statului la exportul de mărfuri; drepturi de import - taxele vamale, taxa pe valoarea adaugată, accizele şi orice alte sume care se cuvin statului la importul de mărfuri;

E echilibru bugetar - egalitatea dintre veniturile bugetare şi cheltuielile bugetare în cadrul unui exerciţiu bugetar; evaziunea fiscală - sustragerea prin orice mijloace de la impunerea sau de la plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului aşigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale de către persoanele fizice şi persoanele juridice române sau străine; excedent bugetar - parte a veniturilor bugetare ce depăşeste cheltuielile bugetare într-un an bugetar; execuţie bugetară - activitatea de incasare a veniturilor bugetare şi de efectuare a plăţii cheltuielilor aprobate prin buget; execuţia de casă a bugetului - complex de operaţiuni care se referă la încasarea veniturilor şi plata cheltuielilor bugetare; exercitiu bugetar - perioadă egală cu anul bugetar pentru care se elaborează, se aprobă, se execută şi se raportează bugetul; F fond de rezervă bugetară - fond prevăzut la partea de cheltuieli a bugetelor locale; fond de risc - fondul constituit la Ministerul Finanţelor Publice din sumele provenite din comisioanele primite de la beneficiarii împrumuturilor contractate de stat prin Ministerul Finanţelor Publice şi subîmprumutate acestora şi ale celor garantate de stat prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi din alte surse prevăzute de lege; fond de risc local - fond constituit în afara bugetului local de către autorităţile administraţiei publice locale din comisioanele suportate de beneficiarii împrumuturilor garantate de către aceste autorităţi şi din alte surse; fond de rulment - partea din excedentul anual bugetar definitiv al bugetului local, care se constituie la nivelul fiecarei unităţi administrativ-teritoriale şi se utilizează potrivit prevederilor Ordonanţei de urgenţă nr.45/2003; fonduri publice - sume alocate din bugetele prevăzute în legea finanţelor publice nr.500 din 2002 fonduri publice locale - sume alocate din bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă nr.45/2003, precum şi cele gestionate în afara bugetului local; fonduri speciale - venituri publice constituite prin legi speciale prin care se stabilesc şi destinaţiile acestora; G garanţie de stat - angajamentul asumat în contul şi în numele statului de către Guvern prin Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de garant, de a plăti la scadenţă obligaţiile neonorate ale garantatului, în condiţiile legii; garanţie locală - angajament asumat de o autoritate a administraţiei publice locale faţă de instituţia creditoare de a plăti acesteia o anumită sumă, în cazul neexecutării obligaţiilor de plată de către agenţi economici şi servicii publice din subordinea acesteia, pentru împrumuturile interne şi externe garantate de această autoritate; I impozit – prelevare obligatorie, fără contrapresaţie imediată, directă şi nerambursabilă, pentru satisfacerea necesităţilor de interes general; instituţie financiară internaţională - organizaţie internaţională multilaterală, constituită în scopul dezvoltării relaţiilor economice şi financiare dintre state, al promovarii cooperarii monetare internaţionale, al facilitării dezvoltării comerţului internaţional, care operează în concordanţă cu principiile bancare şi comerciale, acordă credite şi garanţii pentru proiectele de

dezvoltare economică, socială şi de investiţii în domeniile public şi privat, în ţările afiliate la acest organism; instituţii publice (centrale) - denumire generică ce include Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice, alte autorităţi publice, instituţiile publice autonome, precum şi instituţiile din subordinea acestora, indiferent de modul de finanţare a acestora; instituţii publice (locale) - denumire generică ce include comunele, oraşele, municipiile, sectoarele municipiului Bucureşti, judetele, municipiul Bucureşti, instituţiile şi serviciile publice din subordinea acestora, cu personalitate juridică, indiferent de modul de finanţare a activităţii acestora; Î împrumut - sumă primită de la un creditor de către o autoritate a administraţiei publice locale, rambursabilă la un anumit termen (scadenţă), cu plata unei sume în plus (dobândă) în favoarea creditorului; împrumut de stat - obligaţia generată de un contract prin care statul, în calitate de împrumutat, obţine fonduri financiare de la o persoană fizică sau juridică creditoare şi se angajează să le ramburseze, împreuna cu dobânda şi cu alte costuri aferente, într-o perioadă specificată; L lege bugetară anuală - lege care prevede şi autorizează pentru fiecare an bugetar veniturile şi cheltuielile bugetare, precum şi reglementări specifice exerciţiului bugetar; lege de rectificare - lege care modifică în cursul exerciţiului bugetar legea bugetară anuală; lichidarea cheltuielilor - fază in procesul execuţiei bugetare în care se verifică existenţa angajamentelor, se determină sau se verifică realitatea sumei datorate, se verifică condiţiile de exigibilitate ale angajamentului, pe baza documentelor justificative care să ateste operaţiunile respective; O operaţiune la termen (forward) - operaţiune de vânzare/cumpărare de valută cu decontare într-un termen mai mare de 2 zile lucrătoare de la data incheierii tranzacţiei, la cursul valutar stabilit între părţi (curs forward); în cazul în care aceasta este o zi nelucrătoare, decontarea are loc în următoarea zi lucrătoare, dacă părţile nu convin altfel; operaţiune la vedere (spot) - operaţiune de vânzare/cumpărare de valută, cu decontare în maximum 2 zile de la data încheierii tranzacţiei, la cursul valutar stabilit între părţi (curs spot), dacă părţile nu convin altfel; ordonanţarea cheltuielilor - fază în procesul execuţiei bugetare în care se confirmă ca livrările de bunuri şi de servicii au fost efectuate sau alte creanţe au fost verificate şi că plata poate fi realizată; ordonator de credite - persoana împuternicită prin lege sau prin delegare, potrivit legii, să dispună şi să aprobe operaţiuni; P plafon de îndatorare publică - totalitatea obligaţiilor financiare pe care le pot contracta şi garanta autorităţile administraţiei publice centrale şi autorităţile administraţiei publice locale pe o perioada de un an, care este stabilit anual prin lege. Plafonul de indatorare publică cuprinde plafonul de indatorare publică interna şi plafonul de indatorare publică externa, care se stabilesc ca suma maxima a împrumuturilor interne, respectiv externe pe care le pot contracta şi garanta autorităţile administraţiei publice centrale şi autorităţile publice locale pe o perioada de un an; plata cheltuielilor - fază în procesul executiei bugetare reprezentând actul final prin care institutia publică achită obligaţiile sale faţă de terţi; preţul titlului de stat - suma plătită de cumpărătorii titlurilor de stat;

prima - diferenţa dintre preţul unui titlu de stat la emisiune şi valoarea sa nominală, dacă preţul este mai mare decât valoarea nominală; proces bugetar - etape consecutive de elaborare, aprobare, executare, control şi raportare ale bugetului, care se încheie cu aprobarea contului general de execuţie a acestuia; program - o acţiune sau un ansamblu coerent de acţiuni ce se referă la acelaşi ordonator principal de credite, proiectate pentru a realiza un obiectiv sau un set de obiective definite şi pentru care sunt stabiliţi indicatori de program care să evalueze rezultatele ce vor fi obţinute, în limitele de finanţare aprobate; R rata dobânzii - dobândă exprimată în procente pe an, plătită pentru capitalul unui împrumut sau titlu de stat purtător de dobândă; rata variabilă a dobânzii - rata dobânzii unui împrumut sau titlu de stat purtător de dobândă, care se modifică la intervale de timp, în conformitate cu un indice, o formulă sau un alt criteriu, după cum este prevăzut în clauzele contractului de împrumut sau ale prospectului de emisiune; redeschiderea emisiunilor de titluri de stat - operaţiunea prin care Ministerul Finanţelor Publice decide atragerea de sume suplimentare de la investitori, prin intermediul unei emisiuni de titluri de stat aflate deja în portofoliul acestuia; regim vamal - totalitatea normelor ce se aplică în cadrul procedurii de vămuire, în funcţie de scopul operaţiunii comerciale şi de destinatia mărfii; registrul datoriei publice - bază de date organizată pe suport magnetic şi/sau hârtie care evidenţiază situaţia datoriei publice în ordine cronologică şi care are patru componente: subregistrul datoriei publice guvernamentale interne, subregistrul datoriei publice guvernamentale externe, subregistrul datoriei publice locale interne şi subregistrul datoriei publice locale externe, fiecare dintre aceste patru subregistre având două poziţii distincte, şi anume pentru datoria publică directă şi datoria publică garantată; registrul datoriei publice locale - documentul care evidenţiază situaţia datoriei publice locale contractate direct, în ordine cronologică, şi care are două componente: subregistrul datoriei publice interne locale şi subregistrul datoriei publice externe locale; registrul garanţiilor locale - documentul care evidentiaza situaţia garanţiilor locale acordate de autorităţile administraţiei publice locale, în ordine cronologică, şi care are două componente: subregistrul garanţiilor interne locale şi subregistrul garanţiilor externe locale; reglementari vamale - dispoziţiile cuprinse în Codul vamal, în regulamentul vamal de aplicare a acestuia, precum şi în alte acte normative care cuprind prevederi referitoare la domeniul vamal; S schimbarea valutei de contract a unui împrumut - decizia Ministerului Finanţelor Publice de redenominare valutară a unui împrumut şi a condiţiilor financiare, în baza condiţiilor de piaţă, de comun acord cu împrumutatorul; scrisoare de garanţie - documentul care atestă garanţia de stat; şeful compartimentului financiar-contabil - persoana care ocupă funcţia de conducere a compartimentului financiar-contabil şi care raspunde de activitatea de încasare a veniturilor şi de plată a cheltuielilor sau, după caz, una dintre persoanele care îndeplineşte aceste atribuţii în cadrul unei instituţii publice care nu are în structura sa un compartiment financiar-contabil sau persoana care îndeplineşte aceste atribuţii pe bază de contract, in condiţiile legii; serviciul datoriei publice - totalitatea sumelor reprezentand rate de capital, dobânzi, comisioane şi alte costuri aferente datoriei publice, conform acordurilor sau contractelor de împrumut, la o anumita dată sau pentru o perioadă determinată; sistem bugetar - sistem unitar de bugete care cuprinde bugetele prevăzute în Legea finanţelor publice nr.500/2002 sau în Ordonanţa de urgenţă nr.45/2003 privind finanţele publice locale;

sistem de înregistrare în cont - sistemul operaţional prin intermediul căruia titlurile de stat sunt emise în formă dematerializată, înregistrarea lor fiind efectuată de către Ministerul Finanţelor Publice sau de agentul desemnat de acesta; stat - desemnează România, ale cărei interese sunt reprezentate de Guvern; statut vamal - încadrarea unei mărfi ca marfă românească sau straină; sume defalcate - parte alocată unităţilor administrativ-teritoriale din unele venituri ale bugetului de stat, în vederea echilibrării bugetelor proprii ale acestora şi finanţării unor activităţi descentralizate sau cheltuieli publice noi, potrivit prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă, ale legii bugetului de stat şi legii de rectificare a acestuia; supraveghere vamală - orice acţiune a autorităţii vamale pentru asigurarea respectării reglementărilor vamale în acest domeniu; swap pe rata dobânzii - operaţiune de schimbare a ratei de dobândă, pe baza unui acord contractual între două părţi, prin care fiecare parte este de acord să facă plăţi periodice celeilalte părţi, într-un interval definit de timp, în aceeaşi valută, reprezentând dobânda calculată în baza unei rate fixe, pentru o parte, şi variabile, pentru cealaltă parte, aplicabile la acelaşi capital; swap valutar - operaţiune de cumpărare şi vânzare simultană a aceleiaşi sume în valută cu aceeaşi contrapartidă, cu decontarea la două date de valută diferite (de regulă, spot şi forward), la cursuri de schimb stabilite (spot şi forward) la data tranzacţiei; T tarif vamal - tabel care cuprinde nomenclatura combinată a mărfurilor, taxele vamale exprimate în procente, precum şi cele rezultate din aplicarea măsurilor tarifare preferenţiale prevăzute în reglementările legale; taxă - sumă plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituţie publică sau un serviciu public; termen lung - durata de rambursare depăşeşte 5 ani; termen mediu - durata de rambursare este mai mare de un an, dar nu depăşeşte 5 ani; termen scurt - durata de rambursare nu depăşeşte un an; titlu de stat - instrument financiar care atestă datoria publică sub formă de bonuri, certificate de trezorerie, inclusiv certificatele de trezorerie pentru populaţie nerăscumpărate la scadenţă şi transformate în certificate de depozit sau alte instrumente financiare constituind împrumuturi ale statului în monedă naţională sau în valută, pe termen scurt, mediu şi lung; acestea pot fi emise în formă materializată sau dematerializată, nominative sau la purtător, şi pot fi negociabile sau nenegociabile; titlu de stat cu discont - titlul de stat fără cupon de dobândă, care este vândut la o valoare mai mică decât valoarea sa nominală; titlu de stat cu dobândă - titlul de stat care are o valoare nominală la care se plăteşte o dobândă stabilită, la date specificate; titlu de stat dematerializat - titlul de stat care se evidenţiază prin înregistrare în cont; titlu de stat materializat - titlul de stat în formă fizică; titlu de stat pe termen mediu sau lung - obligaţiune de stat cu o scadenţă de peste un an şi maximum 5 ani de la emisiune, respectiv de peste 5 ani de la emisiune, fie purtătoare de dobândă, fie cu discont, emis conform clauzelor împrumutului de stat; titlu de stat pe termen scurt - bonul de tezaur şi certificatul de trezorerie, fie purtătoare de dobândă, fie cu discont, cu scadenţă de până la un an inclusiv, precum şi alte instrumente financiare ce pot fi create de emitent, în condiţiile legii; U unitati administrativ-teritoriale - comunele, oraşele, municipiile, judeţele şi municipiul Bucureşti; V

valoarea nominală a titlului de stat - valoarea unui titlu de stat, rambursabilă la scadenţă; vămuire - ansamblul de operaţiuni efectuate de autoritatea vamală de la prezentarea mărfurilor, a mijloacelor de transport şi a oricăror alte bunuri până la acordarea liberului de vamă; vărsământ - modalitate de stingere a obligaţiei legale, prin virarea unei sume de bani, efectuată de un agent economic sau de o instituţie publică ori financiară; venituri bugetare - resursele băneşti care se cuvin bugetelor prevăzute în Legea finanţelor publice nr.500/2002 sau în Ordonanţa de urgenţă nr.45/2003 privind finanţele publice locale, în baza unor prevederi legale, formate din impozite, taxe, contribuţii şi alte vărsăminte; virare de credite bugetare - operaţiune prin care se diminuează creditul bugetar de la o subdiviziune a clasificaţiei bugetare care prezintă disponibilităţi şi se majorează corespunzător o altă subdiviziune la care fondurile sunt insuficiente, cu respectarea dispoziţiilor legale de efectuare a operaţiunilor respective.