1. Functile finantelor publice Funcţiile finanţelor constau în manifestarea conţinutului şi a destinaţiei lor în procesul producţiei sociale şi trebuie să fie studiate în acţiunea, legătura şi influenţa reciprocă ce le au cu fenomenele şi procesele economice în care ele se manifestă în mod concret. Finanţele publice îndeplinesc două funcţii şi anume: 1) funcţia de constituire şi distribuire a resurselor băneşti (numită şi funcţie de repartiţie); 2) funcţia de control.Între cele două funcţii există o legătură strânsă, interdependentă, o interacţiunecontinuă în sensul că prima funcţie creează un câmp larg de acţiune celei de-a doua funcţii şiinvers. Funcţia de repartiţie se manifestă în procesul repartiţiei produsului intern brut şi constă,pe de o parte, în mobilizarea resurselor şi formarea fondurilor băneşti la dispoziţia statului, iar pede altă parte, în distribuirea acestora. În procesul mobilizării resurselor la fondurile financiare publice, finanţele îmbracăurmătoarele forme concrete: impozite, taxe, contribuţii pentru asigurările sociale,amenzi, penalităţi, vărsăminte din veniturile instituţiilor publice, redevenţe şi chirii dinconcesiuni şi închirieri de terenuri şi alte bunuri ale statului, venituri din valorificarea unorbunuri proprietate de stat şi a bunurilor fără stăpân, împrumuturi de stat primite de la persoanejuridice şi fizice, rambursări ale împrumuturilor de stat acordate, dobânzi aferenteîmprumuturilor acordate, donaţii, ajutoare, alte venituri. În procesul constituirii fondurilor financiare publice se nasc, aşadar, relaţii financiareîntre persoane juridice şi fizice, pe de o parte şi colectivitate, reprezentată de stat, pe de altăparte. Distribuirea (repartizarea) fondurilor financiare publice, al doilea moment al funcţiei derepartiţie a finanţelor publice, generează relaţii financiare între stat, pe de o parte, şipersoanele juridice şi fizice beneficiare ale resurselor, pe de altă parte. Distribuirea cade însarcina autorităţilor publice competente şi se face în funcţie de resursele financiaredisponibile şi de cererea de resurse financiare, stabilindu-se opţiunile pe baza unor criteriideterminate de organele autorizate. Distribuirea reprezintă practic operaţiunea de stabilire a opţiunilor bugetare pentru: acţiunisocial-culturale, acţiuni economice, întreţinerea organelor statului, ordinea internă şi apărareanaţională etc.Funcţia de control a finanţelor publice este îndeplinită concomitent cu funcţia derepartiţie, dar are o sferă de manifestare mult mai largă decât aceasta, deoarece vizează, pe lângăconstituirea şi repartizarea fondurilor financiare publice şi modul de utilizare a resurselor. Întrecele două funcţii ale finanţelor publice există raporturi de intercondiţionare; funcţia de repartiţieoferă câmp de manifestare funcţiei de control, iar funcţia de control, la rândul său, genereazăuneori forme concrete de manifestare a funcţiei de repartiţie. Controlul exercitat prin finanţele publice este un control mijlocit de bani, de monedanaţională, pentru că relaţiile financiare sunt şi relaţii băneşti. Controlul financiar se exercită de: organele Ministerului Finanţelor, ale altor instituţiifinanciare care participă la execuţia de casă a bugetului de stat; organele specializate aleministerelor, departamentelor, agenţilor economici cu capital de stat şi instituţiilor publice etc.

2. Finantele publice si finantele privateNoţiunea de finanţe publice este asociată cu statul, unităţile administrativ-teritoriale şi alteinstituţii de drept public, în legătură cu resursele, cheltuielile, împrumuturile şi datoriileacestora; finanţele private sunt asociate cu agenţii economici, băncile şi instituţiile deasigurare private, în legătură cu resursele şi cheltuielile acestora, împrumuturile primite sauacordate, creanţele de încasat sau obligaţiile de plată, asigurările şi reasigurările de bunuri,persoane şi răspundere civilă. Între finanţele publice şi cele private există atât asemănări cât şi deosebiri. Asemănări: - atât finanţele publice cât şi cele private, se confruntă cu probleme de echilibru financiar. Deosebiri: a) resursele necesare statului pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale se procură de la persoanele juridice şi/sau fizice, în principal, prin măsuri de constrângere, luate de autorităţile publice, şi într-o măsură mai mică pe baze contractuale. Împotriva statului nu

se pot lua măsuri de executare silită, când instituţiile publice nu efectuează cheltuielile prevăzute; b) întreprinderile private îşi procură resursele financiare, de care au nevoie, pentru desfăşurarea activităţii lor, în completarea resurselor proprii, de pe piaţă, pe baze contractuale, în condiţiile rezultate din confruntarea cererii şi ofertei de capital de împrumut. Ele nu-şi pot procura resursele prin constrângerea deţinătorilor de sume temporar disponibile, dar împotriva lor se pot aplica măsuri de executare silită, atunci când acestea nu şi-au îndeplinit obligaţiile legale sau nu şi-au onorat angajamentele contractuale; c) statul poate lua măsuri în legătură cu moneda naţională în care se constituie fondurile financiare publice şi în care se fac toate operaţiile de încasări şi plăţi, în timp ce întreprinderile private nu pot influenţa în mod legal moneda pe care ele o folosesc; d) finanţele publice sunt folosite pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii, în timp ce finanţele private au ca scop realizarea de profit de către întreprinzătorii particulari; e) gestiunea finanţelor publice este supusă dreptului public, iar gestiunea financiară a întreprinderilor private urmează regulile dreptului comercial.

3. Bugetul de stat Din punct de vedere economic bugetul de stat exprimă relaţii economice în formăbănească care iau naştere în procesul repartiţiei produsului intern brut în legătură cuîndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor statului. Aceste relaţii pot fi privite sub un dublu aspect: pede o parte, ca relaţii prin intermediul cărora se mobilizează resursele băneşti la dispoziţia statului,iar pe de altă ca relatii prin care se repartizează aceste resurse.În perioada contemporană, bugetul de stat nu mai constituie un simplu act în care se înscriu veniturile şi cheltuielile previzionate ale statului, ci reprezintă un adevărat plan financiar la nivel macroeconomic.În ţările cu economie de piaţă, prin bugetul de stat, se redistribuie între 40-60% dinprodusul intern brut. Aceasta face ca bugetul de stat să aibă un important rol financiar şieconomic. Rolul financiar constă în aceea că asigură mobilizarea şi repartizarea resurselor financiarenecesare îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor statului. Rolul economic constă în măsurile pe care le ia statul de a utiliza impozitele, taxele,subvenţiile şi alte cheltuieli publice ca pârghii financiare de influenţare a conjuncturii Bugetul de stat rămâne, aşadar, singurul plan financiar cu caracter de lege. Nivelul şistructura veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat diferă de la un stat la altul şi de la operioadă la alta, în funcţie de nivelul de dezvoltare economică a ţării respective, de condiţiilesocial-politice interne, de conjunctura internaţională etc.

4. Procesul Bugetar Ansamblul operaţiunilor privind elaborarea proiectului de buget, aprobarea acestuia, execuţia bugetului, încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară, precum şi controlul bugetar reprezinta procesul bugetar. Proiectul de buget este elaborat de puterea executivă (guvern) prin intermediul Ministerului Finanţelor (Bugetului). La elaborarea proiectului de buget se au în vedere obiectivele programului deguvernământ al partidului (coaliţiei de partide) care deţin majoritatea parlamentară şianalizele efectuate de Ministerul Finanţelor Publice sau alt organ de specialitate privind:evoluţia economiei, factorii care au determinat sau pot genera schimbări în mărimea şistructura veniturilor şi cheltuielilor bugetare etc.Procedura de elaborare a proiectului bugetului de stat impune parcurgerea mai multor etape, cuparticularităţi de la o ţară la alta, astfel: a) Ministerul Finanţelor Publice elaborează o primă variantă de buget b) conducătorii agenţiilor guvernamentale şi ceilalţi miniştrii care sunt de faptbeneficiarii alocaţiilor bugetare elaborează, cu ajutorul serviciilor de specialitate de la nivelulorganelor pe care le coordonează, propuneri privind cheltuielile ce se estimează a se efectua înanul pentru care se elaborează bugetul; c) dacă între agenţiile guvernamentale şi ministerele de resort, pe de o parte, şiMinisterul Finanţelor Publice, pe de altă parte, apar divergenţe, acestea se solutioneaza.După rezolvarea divergenţelor, proiectul de buget se analizează şi avizează de cătreGuvern, apoi se înaintează Parlamentului pentru examinare şi aprobare.Proiectele de buget definitivate se depun la Ministerul Finantelor pina la data de 1 august a fiecarui an, insotite de documentatiisi fundamentari detaliate, atit pentru venituri, cit si pentru cheltuieli.

Execuţia bugetului de stat cade în sarcina Guvernului. Sumele înscrise la partea devenituri în bugetul de stat sunt considerate sarcini minime (cu excepţia celor provenind dinîmprumuturi care sunt maxime), iar sumele înscrise la partea de cheltuieli - reprezentândcreditele bugetare aprobate - constituie limita maximă.

5. Caracterizarea cheltuielilor publiceSistemul cheltuielilor publice cuprinde deci, totalitatea cheltuielilor ce se efectueazădin fondurile financiare ale statului pentru acţiuni social-culturale şi economice, pentruîntreţinerea organelor statului şi apărarea naţională etc. Analizate în dinamică, cheltuielile publice ale ţărilor cu economie de piaţă, manifestă otendinţă de creştere accelerată atât ca expresie relativă, cât şi în mărime absolută.Sistemul cheltuielilor publice cuprinde deci, totalitatea cheltuielilor ce se efectueazădin fondurile financiare ale statului pentru acţiuni social-culturale şi economice, pentruîntreţinerea organelor statului şi apărarea naţională etc. Analizate în dinamică, cheltuielile publice ale ţărilor cu economie de piaţă, manifestă otendinţă de creştere accelerată atât ca expresie relativă, cât şi în mărime absolută. Astfel, cheltuielile de personal şi de ajutor social exercită mai mult o acţiune asupraconsumului şi într-o mai mică măsură asupra economiilor populaţiei. Creşterea acestorcheltuieli determină o creştere a cererii de bunuri de consum, ceea ce va stimula producţia(sau importul în măsura în care producţia naţională nu poate răspunde imediat creşteriicererii de consum). Astfel, creşterea pensiilor şi a prestaţiilor sociale sporeşte cerereagospodăriilor familiale şi a importurilor; totodată, ea riscă însă să creeze tensiuni inflaţionisteşi să agraveze dezechilibrul schimburilor externe fără nici un avantaj ulterior.

6. Continutul cheltuielilor publiceCheltuielile publice reprezintă, practic, relaţii de repartizare a fondurilor financiarecătre instituţii publice, populaţie şi agenţi economici. Ele se efectuează din diferite fonduri financiare constituite la nivel macro- şimicroeconomic cum sunt: bugetul statului, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale,fondurile instituţiilor publice etc.Cea mai mare parte a resurselor financiare ale statului este utilizată pentru plata bunurilorşi serviciilor achiziţionate de organele centrale şi locale ale administraţiei de stat şi de alteinstituţii de drept public, precum şi pentru plata de salarii, pensii şi alte drepturi băneşti cuvenitefuncţionarilor publici, pentru plata dobânzilor aferente datoriei publice, pentru acordarea desubvenţii diverselor categorii de agenţi economici etc. Achiziţiile curente de bunuri şi servicii efectuate de către stat formează consumul de statbrut. Acesta are un rol important în formarea pieţei de stat, reprezentând în medie peste 40% din P.I.B in majoritatea statelor cu economie de piata.

7. Asigurarile sociale in Romania Asigurările sociale sunt o instituţie obiectiv necesară a societăţii chemată să rezolveprotecţia salariaţilor, cooperatorilor, asociaţilor, agricultorilor, pensionarilor şi a familiilor lor in cazuri de incapacitate temporara sau permanenta de munca. Asigurările sociale cuprind un sistem de ocrotire, de protecţie şi ajutorare a cetăţeniloractivi, a pensionarilor şi a membrilor lor de familie care constă în acordarea de către stat saude către anumite organizaţii, de indemnizaţii, ajutoare, pensii, trimiteri la odihnă şi tratamentbalnear şi alte gratuităţi, în perioada în care se găsesc în incapacitate de muncă. Sistemul public naţional de asigurări sociale este organizat pe baza următoarelor principii:

Unicitatea Obligativitatea Garantarea de catre stat a drepturilor de asigurari sociale Cetatenii sunt ocrotiti in toate cazurile si pentru toata perioada pierderii capacitatii de munca. Contributivitate Egalitatea Ocrotirea in concordanta cu cerintele eticii si etichitatii sociale Pensile de asigurari sociale sunt scutite de impozite sit axe Imprescriptibilitatea dreptului la pensie si la indemnizatiile de asigurari sociale Imposibilitatea cesiunii dreptului de asigurari sociale Autonomia si descentralizarea asigurarilor sociale.

8. Sistemul de pensii in Romania

Pensiile constituie forma principală de ocrotire a cetăţenilor prin asigurările sociale.Prin asigurarile sociale de stat se acorda urmatoarele pensii :

A. Pensia pt munca depusa. Virsta standard de pensionare este de 65 ani. Stagiul minim de cotizare stability de lege, este de 15 ani. Pensiile pentru munca depusa si limita de varsta se calculeaza prin inmulltirea punctajului mediu annual realizat de asigurat in perioada de cotizare cu valoarea punctului de pensie, stability de lege, in luna pensionarii.

B. Pensia de invaliditate. Pensia se acorda persoanelor care au calitatea de asigurati si care si-au pierdut total sau cel putin jumatate din capacitatea de munca din cauza: accidentelor de munca; bolilor profesionale si tuberculozei; bolilor obisnuite si accidentelor care nu au legatura cu munca

C. Pensia anticipate. Asiguratii care au deposit stagiul complet de cotizare cu cel putin opt ani pot solicita pensia aniticipata cu cel mult 5 nai inaintea virstelor standart de pensionare.

D. Pensia anticipate partial. Asiguratii care au realizat stagiile complete de cotizare, precum si cei care au deposit stagiul de cotizare cu pina la 8 ani , pot solicita pensie anticipate partial cu reducerea virstelor standard de pensionare cu cel mult 5 ani. Diminuarea este de 0,75% pentru fiecare luna.

E. Pensia de urmasSe acordă copiilor şi soţului supravieţuitor daca la data decesului persoana respectiva erapensionar sau era salariat şi îndeplinea condiţiile pentru obţinerea pensiei. Copii au dreptul la pensie de urmaş până la 16 ani, iar dacă îşi continuă studiile, până la terminarea acestora, fără a depasi virsta de 26 ani.Soţul supravieţuitor este îndreptăţit la pensie de urmaş pe tot timpul vieţii, la împlinirea virstei standard de pensionare daca durata casatoriei a fost de cel putin 15 ani.

9. Sistemul asigurarilor sociale sociale de sanatateAsigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de finanţare a ocrotirii şi promovarii sanatatii populatiei care asigura acordarea unui pachet de sservicii de baza.Asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii şi funcţionează ca un sistem unitar, pe bazaurmătoarelor principii: a) alegerea liberă a case i de asigurări de sănătate; b) solidaritate şi subsidiaritate în colectarea şi utilizarea fondurilor; c) alegerea liberă de către asiguraţi a medicului de familie, a medicului specialist din ambulatoriu şi a unităţii sanitare; d) participarea obligatorie la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate pentru formarea fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate; e) participarea persoanelor asigurate, a statului şi a angajatorilor la managementul fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate; f) acordarea unui pachet de servicii medicale de bază, în mod echitabil şi nediscriminatoriu, oricărui asigurat; g) transparenţa activităţii sistemului de asigurări sociale de sănătate. Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate se constituie din contribuţia deasigurări sociale de sănătate, suportată de asiguraţi, de persoanele fizice şi juridice careangajează personal salariat, din subvenţii de la bugetul de stat, precum şi din alte surse - donaţii,sponsorizări, dobânzi, potrivit legii.Asiguraţii au dreptul la un pachet de servicii de bază ce cuprinde serviciile medicale,serviciile de îngrijire a sănătăţii, medicamentele, materialele sanitare, dispozitivele medicale şialte servicii şi produse de natură sanitară şi se suportă din fond, în condiţiile unui contractului-cadru; Sunt asiguraţi, potrivit legii, toţi cetăţenii români cu domiciliul în ţară, precum şi cetăţenii straini si apatrizii care au domiciliul sau resedinta in Romania.Calitatea de asigurat se dovedeşte cu un document justificativ - adeverinţă sau carnet de asigurat.

10. Resursele financiare publice si factorii care influenteaza cuantumul acestora.

Resursele financiare sunt reprezentate de totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizăriiunor obiective economice, social-culturale sau de alta natură. În cadrul resurselor financiare ale societăţii se includ: - resursele financiare ale instituţiilor publice; - resursele financiare ale întreprinderilor publice si private; - resursele financiare ale organismelor fără scop lucrativ; - resursele financiare ale populaţiei.

Cuantumul resurselor financiare ale societăţii este influenţat de: mărimea produsului intern brut; proporţia în care acesta se împarte pentru formarea brută de capital şi pentru consum; nivelul preţurilor; volumul şi structura producţiei; posibilitatea de procurare a unor resurse financiare externe (împrumuturi, ajutoare, donaţii etc.).Cuantumul resurselor financiare publice mobilizate la un moment dat la dispoziţiastatului şi a organismelor sale este influenţat de o serie de factori care pot fi grupaţi astfel: 1) factori economici care determină sporirea produsului intern brut şi pe această bazăsporirea veniturilor impozabile; 2) factori monetari (dobânda, creditul, masa monetară) care îşi transmit influenţa prinintermediul preţurilor. 3) factori sociali. 4) factori demografici, care influenţează numărul contribuabililor; 5) factori politici şi militari, care pot determina efecte multiple asupra producţiei şiveniturilor, contribuţiei la asigurările sociale, fiscalităţii etc., ca urmare a măsurilor de politicăeconomică, socială sau financiară; 6)factori de natura financiara.

11. Criterii de clasificare a resurselor financiare publiceResursele financiare publice pot fi grupate după două criterii şi anume: 1) după regularitatea cu care se încasează la bugetul public naţional; 2) după provenienţa resurselor. Luând în considerare regularitatea cu care se încasează la bugetul public naţional,resursele financiare pot fi grupate în două categorii: resurse ordinare (curente) şi resurseextraordinare (incidentale sau întâmplătoare). Resurse ordinare (curente) sunt constituite din acele venituri la care statul apelează în modobişnuit, în condiţii considerate normale şi care se încasează la buget cu o anumită regularitate.În categoria resurselor ordinare (curente) se cuprind: veniturile fiscale, contribuţia pentruasigurările sociale de stat şi veniturile nefiscale. Resursele extraordinare (incidentale) sunt constituite din acele venituri la care statulrecurge în situaţii excepţionale, când resursele curente nu sunt suficiente pentru acoperireacheltuielilor publice. În categoria resurselor extraordinare se cuprind: emisiunea de bani de hârtiepeste necesităţile reale ale circulaţiei monetare, împrumuturile contractate pe plan intern şi înexterior, ajutoarele şi alte transferuri primite din străinătate, sumele rezultate din lichidareaparticipaţiilor de capital în străinătate, din valorificarea bunurilor deţinute de stat în străinătateş.a.Privite din punct de vedere al provenienţei lor resursele financiare publice se grupează îndouă mari categorii: resurse interne şi resurse externe. Resursele interne sunt alcătuite din: impozite, taxe, veniturile de la întreprinderile şiproprietăţile de stat, donaţiile interne, emisiunile de bani de hârtie, împrumuturile contractate pepiaţă internă. Resursele externe cuprind: împrumuturile de stat externe, transferurile externe primite sub forma de ajutoare nerambursabile etc.

12. Continutul impozitelor si taxelorImpozitul reprezintă plata bănească, obligatorie, generală, definitivă şi nereciprocă, efectuată de persoane fizice şi juridice în favoarea bugetului de stat în cuantumul şi la termenele precis stabilite de lege, fără obligaţia din partea statului de a presta plătitorului un echivalent direct şi imediat. Plata impozitului are caracter obligatoriu, pentru toate persoanele fizice şi juridice carerealizează venit dintr-o anumită sursă sau care posedă un anumit gen de avere. Dreptul de a institui impozite îl are statul, care îl exercită, de regulă, prin organeleputerii centrale (Parlamentul), iar uneori şi prin organele administraţiei de stat locale. Sumele încasate la bugetul de stat cu titlul de impozit au caracter definitiv şi nerambursabil. Spre deosebire de impozit, taxa reprezintă, în general, suma de bani plătită de o persoanăfizică sau juridică, pentru un serviciu prestat plătitorului de către stat sau instituţiile sale.

Impozitele îndeplinesc un rol care se manifestă pe plan financiar, economic şi social. Rolul cel mai important al impozitelor se manifestă pe plan financiar, în sensul că impozitele constituie mijlocul principal de procurare a resurselor banesti necesare acoperirii cheltuielilor publice. Pe plan economic, rolul impozitelor se manifestă prin intermediul măsurilor pe care statul le ia de a intervene in activitatea economica cu ajutorul impozitelor. Pe plan social, rolul impozitelor se manifestă în mai multe direcţii dintre care menţionămrolul lor de instrument de redistribuire a unei părţi din produsul intern brut între clase şi păturisociale, între persoanele fizice şi juridice etc.

13. Elementele impozitului.Elementele impozitului, întâlnite în teoria şi practica financiară, sunt următoarele:subiectul impozitului, suportatorul, obiectul impunerii, sursa impozitului, unitatea de impunere,cota impozitului, asieta, termenul de plată ş.a.Subiectul impozitului sau plătitorul este persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata acestuia.Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă efectiv impozitul. Obiectul impozitului este reprezentat de materia supusă impunerii. În calitate de obiect al impozitului, pot aparea, dupa caz, venitul, averea iar uneori si cheltuielileSursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul: din venit sau din avere.Unitatea de impunere este reprezentată de unitatea de măsură în care se exprimă obiectulimpozabil. La impozitul pe salarii unitatea de impunere este unitatea monetară, la impozitul peclădiri - metrul pătrat de suprafaţă utilă, la impozitul funciar - hectarul etc. Cota impozitului este reprezentată de impozitul aferent unei unităţi de impunere. Cotaimpozitului ( cota de impunere) poate fi fixă, când impozitul aferent unităţii de impunere apare ca o marime invariabila, sau procentula.Asieta (modul de aşezare a impozitului) reprezintă măsurile care se iau de organelle fiscale pentru stabilirea fiecărui subiect impozabil, a mărimii obiectului impozabil şi a cuantumului impozitului datorat statului. Termenul de plată - indică data la care sau intervalul de timp în interiorul căruia subiectul impozitului trebuie sa-si achite obligatia fata de bugetul statului.

14. Principiile de echitate fiscalaEchitatea fiscală, ca noţiune, semnifică dreptate socială în materie de impozite.În funcţie de gradul de cuprindere a subiecţilor impozitului şi a materiei impozabile,impunerea poate fi generală, când se extinde asupra tuturor persoanelor care realizează un venitdintr-o anumită sursă sau deţin un anumit gen de avere, sau parţială, când unele personae beneficiaza de anumite scutiri sau reduceri de impozite.Pentru a putea fi asigurată egalitatea în materie de impozit este necesară respectareaurmătoarelor condiţii: a) stabilirea minimului neimpozabil, adică legiferarea scutirii de impozit a unui venitminim care să permită satisfacerea nevoilor de trai strict necesare b) sarcina fiscală a fiecărui contribuabil să fie stabilită în funcţie de puterea contributivăpe care acesta o are; c) sarcina fiscală a unei categorii sociale să fie stabilită în comparaţie cu sarcina fiscală a altei categorii sociale; d) respectarea echităţii fiscale presupune ca impunerea sa fie generală. Respectarea echităţii fiscale este dată într-o anumit măsură şi de felul cotelor de impozitutilizate. În practica fiscală se cunoaşte impunerea în cote (sume) fixe şi impunerea în coteprocentuale. Impunerea în cote (sume) fixe nu ţine seama de venitul sau averea contribuabilului şi nicide situaţia personală a acestuia. Impunerea în cote procentuale poate fi întâlnită sub forma impunerii în coteproporţionale, în cote progresive şi în cote regresive.

15. Principiile de politica financiara, economica si social-politica.

Din punct de vedere al politicii financiare, la introducerea unui nou impozit, seurmăreşte ca acesta să se caracterizeze printr-un randament fiscal ridicat, să fie stabil şielastic. De asemenea, în cadrul principiilor de politică financiară se urmăresc şi aspecte legate detipul şi numărul impozitelor utilizate de stat pentru procurarea veniturilor sale. Statul foloseşte impozitele nu numai ca mijloc de procurare a veniturilor bugetare ci şi

pentru a exercita o anumită influenţă în ceea ce priveşte impulsionarea dezvoltării unorramuri sau subramuri economice, stimularea ori reducerea producţiei sau a consumului unormărfuri, extinderea sau, dimpotrivă, restrângerea relaţiilor comerciale cu străinătatea. În prezent, impozitele sunt folosite concomitent cu alte instrumente, pentru redresareasituaţiei economice. Astfel, pentru stimularea investiţiilor particulare se procedează la reducereaimpozitului aferent venitului investit, de exemplu, în maşini, utilaje şi alte echipamente. Învederea combaterii inflaţiei, statele recurg uneori la majorarea unor impozite, a ratei dobânziietc. Politica fiscală promovată de unele state vizează, în mod frecvent, şi realizarea unorobiective social-politice. Uneori, prin intermediul măsurilor cu caracter fiscal, partidul de guvernământ încearcă să-şi menţină influenţa în rândul unor categorii sociale, în special în preajma alegerilor. Sunt situaţii când impozitele sunt folosite şi pentru a limita consumul unor produse careau efecte dăunătore asupra sănătăţii (tutun, băuturi alcoolice). Există şi ţări în care, pentru a seinfluenţa creşterea natalităţii, se practică un impozit special asupra celibatarilor şi a persoanelorcăsătorite fără copii.

16. Asezarea impozituluiAşezarea impozitului înseamnă stabilirea obiectului impozabil, determinarea cuantumului impozitului şi perceperea sau încasarea impozitului. Acţiunea de aşezarea a impozitului începe cu stabilirea obiectului impozabil care presupune constatarea şi evaluarea materiei impozabile. După ce organul fiscal a constatat existenţa veniturilor sau a averii care constituieobiectul (materia) impozabilă, se trece la evaluarea acestora, care, se poate realiza prin douămetode (căi): a) metoda evaluării indirecte sau pe bază de prezumţie; b) metoda evaluării directe sau pe bază de probe. Evaluarea indirectă a materiei impozabile se poate realiza prin trei variante şi anume: evaluarea pe baza indiciilor exterioare ale obiectului impozabil, evaluarea forfetară şi evaluarea administrativa. Evaluarea pe baza indiciilor (semnelor) exterioare ale obiectului impozabil este specificăimpozitelor de tip real, permiţând stabilirea doar cu aproximaţie a valorii obiectului impozabil,fapt pentru care dă o imagine cu totul aproximativă a mărimii obiectului supus impunerii. Evaluarea forfetară, constă în aceea că organele fiscale, cu acordul subiectuluiimpozabil, atribuie o anumită valoare obiectului impozabil, fără ca vreuna din părţi să aibăpretenţia că aceasta a fost determinată cu exactitate. Evaluarea administrativă, constă în aceea că organele fiscale stabilesc valoarea materiei impozabile pe baza elementelor/datelor de care dispun. A doua operatie in cadrul operatiunii de asezare a impozitului o coonstituie stabilirea cuantumului datorat de subiectul impozabil. Dupa modul de stabilire a impozitului datorat, impozitele se pot grupa in impozite de repartitie si impozite de cotitate. În mod logic, după stabilirea cuantumului impozitului, organele fiscale aduc la cunoştinţă plătitorului suma datorată cu titlul de impozit şi termenele de plată ale acestuia, apoi trec la perceperea (încasarea) impozitului.

17. Clasificarea impozitelor. a) După principalele trăsături de fond şi de formă, impozitele se împart în impozitedirecte şi impozite indirecte. Impozitele directe, se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice şi/sau juridice, în funcţie de veniturile şi/sau averea acestora şi pe baza cotelor de impozit prevăzute de lege. Ele se incaseaza direct de la contribuabili la anumite termene dinainte stabilite. În funcţie de criteriile care stau la baza aşezării lor, impozitele directe se pot grupa în impozite reale şi impozite personale. b) După obiectul impunerii deosebim impozite pe venit, impozite pe avere şi impozite pecheltuieli. Dacă impozitele pe venit şi impozitele pe avere vizează existenţa acestora, impozitelepe cheltuieli vizează tocmai cheltuirea veniturilor şi a averilor. c) După scopul urmărit la introducerea lor, impozitele se grupează în impozite cu character fiscal si impozite cu character de ordine. d) După frecvenţa cu care se încasează la bugetul statului, impozitele pot fi permanente, când se încasează periodic (de regulă anual) la bugetul statului şi incidentale sau întâmplătoare, când se instituie şi se încasează o singură dată (de exemplu impozitul pe substanţa averii sau pe câştigul excepţional de război). e) După modul de calcul impozitele pot fi grupate şi în impozite specifice şi impozite advalorem. Impozitele

numite specifice sunt calculate multiplicând o cantitate, un volum, osuprafaţă de materie impozabilă cu o sumă data. Impozitele advalorem sunt calculate prin aplicarea unei cote procentuale asupra valoriimateriei impozabile. Aceste impozite sunt cele mai frecvent utilizate. f) După instituţia care le administrează, în statele de tip federal întâlnim: impozitefederale, impozite ale statelor (provinciilor) membre ale federaţiei şi impozite locale, iar înstatele de tip unitar deosebim: impozite ale administraţiei centrale de stat şi impozite alecolectivităţilor locale.

18. Impozitele directeImpozitele directe constituie forma cea mai veche şi mai simplă de impunere.Impozitele directe apar sub două forme: impozite reale şi impozite personale. În cazul impozitelor directe, care sunt nominative, impozitele au un cuantum şi un termende plată dinainte cunoscut de subiecţii impozitelor, fapt pentru care sunt de preferat în loculimpozitelor indirecte, deoarece consumatorii diverselor mărfuri şi servicii nu au posibilitatea săcunoască când şi mai ales cât vor plăti statului cu titlul de impozite indirecte. In cazul impozitelor directe reale la impunere nu se ia in considerare produsul neet (venitul) obtinut de subiectul impozabil, ci doar produsul brut sau cel mediu estimate, cee ace dezavantajeaza pe cei care realizeaza un venit superior celui mediu. Totodata , aceste impozite reprezinta si alte neajunsuri cum sunt : existent unor largi posibilitati de evaziune fiscal, lipsa de uniformitate in stabilirea impozitelor si faptul ca prin modul cum se aseaza impozitul nu se poate cuprinde, in activitatea de impunere, decit o parte din materia impozabila. Impozitele directe personale, înlătură neajunsurile menţionate în cazul impozitelor realeşi ţin seama de situaţia personală a contribuabilului. În acelaşi timp au permis instituireaminimului neimpozabil, adică scutirea de impozit a materiei impozabile realizate până la un anumit nivel considerat ca sufficient pentru asigurarea unor conditii decente de viata În categoria impozitelor de tip real, cele mai cunoscute de practica financiară internaţională, sunt acelea care au ca obiect al impunerii pământul, clădirile, activităţile economice neagricole si miscarea capitalului banesc.Trecerea de la impozitele reale la cele personale s-a produs, în unele ţări, în a doua jumatate al XIX-lea iar in altele, in perioada dintre cele doua razboaie mondiale.

19. Impozitele pe venit În cazul impozitelor pe venit în calitatea de subiect pot apărea atât persoanele fizice, câtşi persoanele juridice (societăţile comerciale) care realizează venituri din diferite surse. Impozitele pe veniturile persoanelor fizice sunt datorate de persoanele fizice care au domiciliu sau rezidenţa într-un anumit stat, precum şi de persoanele nerezidente care realizează venituri din surse situate pe teritoriul acestui stat, cu unele exceptii prevazute de lege. Obiectul impozitului îl constituie veniturile realizate din: industrie, comerţ, agricultură, bănci, asigurări, profesii libere etc., de către muncitori şi funcţionari, întreprinzători, mici meşteşugari şi liber profesionişti etc. Venitul impozabil este cel care rămâne din venitul brut după ce se fac anumite scăzăminte cum sunt: cheltuielile de producţie, dobânzile plătite pentru creditele primite, sumele prelevate la fondul de amortizare şi fondul de rezervă, primele de asigurare, cotizaţiile la asigurările sociale, pierderile din activitatea anilor precedenţi, pierderile provocate de calamităţi ale naturii ş.a. Impozitul pe venit se aşază pe fiecare persoană care a realizat venituri, fiind o impunere individuala. Impozitele pe veniturile persoanelor fizice se stabilesc, de regulă, pe baza declaraţiei deimpunere a contribuabilului sau pe baza elementelor de care dispun organele fiscale. Impozitulastfel determinat se înscrie în debitul contribuabilului, în registrul de rol. Pentru impoziteleaferente veniturilor din salarii, dobânzi, rente se utilizează stopajul la sursă. Pentru celelaltevenituri impozitele aferente se încasează direct de la contribuabili. În general, regimul de impunere a veniturilor persoanelor juridice este diferenţiat, înfuncţie de modul cum sunt organizate acestea, respectiv în societăţi de capital sau societăţide persoane. Impunerea veniturilor persoanelor juridice este, de regulă, anuală şi se face pe bazadeclaraţiei întocmite de acestea. Pentru fiecare societate se deschide o partidă sau un rol, încare se înscriu obligaţia de plată în exerciţiul financiar curent şi sumele încasate în contulimpozitului.

20. Impozitele pe avere. Impozitele pe avere au fost instituite în strânsă legătură cu dreptul de proprietate asupraunor bunuri mobile şi imobile. Impozitele pe avere se întâlnesc, în practica financiară, sub trei

forme şi anume: impozitele propriu-zise asupra averii, impozitele asupra circulaţiei averii şiimpozite asupra creşterii averii. a) Impozitele propriu-zise asupra averii pot fi de două feluri: impozite stabilite asupraaverii, dar care se plătesc din venitul produs de averea respectivă şi impozite pe substanţaaverii. În acest din urmă caz, impozitul duce la micşorarea materiei impozabile, fiind perceputÎn categoria impozitelor propriu-zise asupra averii mai des întâlnite sunt următoarele: impozitele pe proprietati imobiliare si impozitele asupra activului net. b) Impozitele pe circulaţia averii au ca obiect al impunerii trecerea dreptului deproprietate asupra anumitor bunuri de la o persoană la alta. În categoria impozitelor pe circulaţiaaverii se cuprind: impozitul pe succesiuni, impozitul pe donaţii, impozitul pe actele de vânzare-cumpărare a unor bunuri imobile, impozitul pe hârtii de valoare, impozitul pe tranzacţii la bursă, impozitul pe circulatia capitalurilor si a efectelor comerciale.c) La impozitele asupra creşterii averii, obiectul impunerii îl constituie sporul de valoarepe care l-au înregistrat anumite bunuri într-o perioadă de timp. În această categorie de impozitese includ: impozitul pe plusul de valoare imobiliară, impozitul pe sporul de avere realizat în timpde război etc.

21. Dubla impunere fiscalaDubla impunere fiscala reprezinta supunerea la impozit a aceleiasi materii impozabile si pentru aceeasi perioada de timp, de catre doua sau mai multe organe fiscal din tari diferite. Dubla impunere poate aparea numai in cazul impozitelor directe. Aparitia acesteia este determinate de particularitatile politicii fiscal si ale sistemelor de asezare a impozitelor intilnite in diverse tari. In practica international se intilnesc urmatoarele criterii de impunere: criterial originii veniturilor, criterial domiciliului, criterial nationalitatii. In conformitate cu criterial originii veniturilor, impunerea se efectueaza de catre organelle fiscal di tar ape al carei teritoriu s-au realizat veniturile sau averea.Potrivit criteriului domiciliului impunerea veniturilor si a averii se efectueaza de catre autoritatea fiscal din tara careia ii aprtine rezidentul, fara a se tine cont daca veniturile sau averea care fac obiectul impunerii sunt obtinute, respective se afla pe teritoriul acelui stat sau in afara acestuia.Conform criteriului nationalitati, un stat impune rezidentii sai, care realizeaza venituri sau poseda avere din (in) statul respective, indifferent daca ei locuiesc sau nu in tara lor.Modul in care sunt applicate aceste principia poate conduce la aparitia dublei impuneri. Dubla impunere apare atunci cind aceeasi materie impozabila este supusa impunerii in doua sau mai multe state, in aceeasi perioada.

22. Caracterizarea generala a impozitelor indirecte.Acestea îmbracă, în principal, forma impozitelor pe consum, deoarece se percep la vânzarea anumitor mărfuri sau la prestarea unor servicii. Impozitele indirecte se realizează de la toţi cei care consumă bunuri din categoria celor impuse, independent de veniturile, averea sau situaţia personală a acestora. Impozitele indirecte vizează, aşadar, vânzările sau consumul de bunuri şi servicii. Cotele de impozit nu sunt diferenţiate în funcţie de venitul, averea sau situaţia personală a celui care cumpără mărfurile sau serviciile care fac obiectul impozitelor indirecte. În calitatea de plătitori ai impozitelor indirecte apar, de regulă, întreprinzătorii (agenţii economici), iar în calitatea de suportatori, consumatorii bunurilor sau serviciilor ce cad sub incidenţa acestor impozite, deoarece impozitele indirecte se includ în preţurile sau tarifele mărfurilor sau serviciilor. Se constată că impozitele indirecte nu afectează, prin modul de aşezare, veniturile nominale, ci numai pe cele reale micşorând puterea de cumpărare. Când economia înregistrează un curs ascendent, impozitele indirecte au un randament fiscal ridicat, iar atunci când traversează perioadele de criză şi de depresiune, când producţia şi consumul au un nivel mai scăzut, încasările din impozitele indirecte au aceeaşi evoluţie ca acestea, afectând echilibrul bugetar. În sistemul impozitelor indirecte se cuprind: taxele de consumaţie, monopolurile fiscale,taxele vamale şi diferite taxe.

23. Taxele de consumatie. Accizele. Taxele de consumaţie sunt impozite indirecte cuprinse în preţul de vânzare al mărfurilor produse şi realizate

în interiorul aceleiaşi ţări. La plata acestor impozite indirecte sunt supuse, de regulă, bunurile de larg consum. Structura bunurilor de larg consum care fac obiectul taxelor de consumaţie este diferită de la o ţară la alta. În general, sunt supuse taxelor de consumaţie următoarele produse: zahărul, sarea, uleiul, vinul, berea, tutunul, textilele, încălţămintea etc. Taxele de consumaţie se întâlnesc sub diverse forme: când se stabilesc asupra anumitor produse se numesc taxe de consumaţie pe produs (accize); când se percep la vânzarea tuturor mărfurilor, indiferent dacă acestea sunt bunuri de consum sau mijloace de producţie se numesc taxe generale pe vanzari. Plătitorii de accize pentru produsele supuse accizelor sunt agenţii economici, persoanelejuridice, asociaţiile familiale şi persoanele fizice autorizate care produc sau importă astfel deproduse. Plata accizelor se efectuează lunar, până la data de 25 a lunii următoare celei expiratepentru produsele din producţia internă, iar în situaţia accizelor datorate pentru produsele dinimport, plata se efectuează concomitent cu plata taxelor vamale. Plătitorii de accize şi alte taxe indirecte au următoarele obligaţii:1. să se înregistreze ca plătitori de accize sau alte taxe indirecte la organele fiscale teritoriale în baza unei declaraţii;2. să ţină evidenţa accizelor şi a operaţiunilor impozitate conform normelor metodologice emise de Ministerul Finanţelor;3. să depună lunar, până la data de 25 a lunii următoare, la organul fiscal teritorial decontul de impunere.

24. Taxele de consumatie. TVA Taxa pe valoare adăugată se poate calcula în două variante. Conform primei variante, taxa pe valoare adăugată se calculează prin aplicarea cotei proporţionale asupra valorii adăugate (calculată ca diferenţă între preţul de vânzare şi preţul de cumpărare) în fiecare stadiu pe care îl parcurge marfa de la producător la cumpărător. În cadrul celei de-a doua variante, taxa pe valoare adăugată se calculează prin aplicarea cotei proporţionale asupra preţului de vânzare din stadiul respectiv, obţinându-se astfel taxa asupra preţului de vânzare din care se deduce taxa (calculată în acelaşi fel), aferentă preţului de vânzare din stadiul anterior. Diferenţa rezultată este taxa pe valoare adăugată aferentă stadiului respectiv. În practică au fost adoptate diverse forme ale celei de-a doua variante. Taxa pe valoare adăugată este plătită de către fiecare participant (întreprindere) la procesul de producţie şi circulaţie a mărfii respective, proporţional cu aportul său la sporirea valorii. Baza de calcul a taxei pe valoarea adăugată o reprezintă preţul de vânzare al diferitelor mărfuri sau valoarea serviciilor prestate. Pentru determinarea taxei pe valoarea adăugată se stabileşte cifra de afaceri (volumul total al vânzărilor sau prestărilor de servicii), pe perioada de impunere la care se aplică cota de impozit. Din suma astfel determinată se scad sumele vărsate anterior la buget cu titlu de taxă pe valoarea adăugată, aferente mărfurilor respective. Taxa pe valoare adăugată se evidenţiază distinct în factură pentru a se putea face deducerile menţionate. Prin introducerea taxei pe valoarea adăugată, statul are posibilitatea de a încasa impozitul indirect mai repede decât în cazul impozitului pe cifra de afaceri brută, deoarece taxa se plăteşte la fiecare treaptă de prelucrare şi realizare a mărfii sau serviciului. În ţările membre ale U.E., încasările provenind din taxa pe valoarea adăugată reprezintă între 10 şi 25% din totalul veniturilor din impozite. Dar, pe lângă avantajele prezentate, introducerea taxei pe valoarea adăugată prezintă şi unele neajunsuri cum sunt: creşterea numărului de operaţiuni contabile ce trebuie efectuate şi implicit a persoanelor care le efectuează; nici această taxă nu poate corecta caracterul regresiv al impunerii, chiar dacă se practică două sau trei cote de impozit etc.

25. Taxele vamale. Monopolurile fiscale si diferite taxe. Monopolurile fiscale constituie o altă formă de manifestare a impozitelor indirecte. Ele se instituie asupra producţiei şi vânzării anumitor produse cum sunt: sarea, alcoolul, tutunul, cărţile de joc etc. Veniturile realizate de stat de pe urma monopolurilor fiscale sunt formate, pe de o parte, din profitul creat în procesul de producţie şi desfacere a acestor mărfuri, iar pe de altă parte din impozitul indirect cuprins în preţ, care se încasează de la consumatorii mărfurilor respective. Taxele vamale se percep asupra importului, exportului şi tranzitului de mărfuri. Cele mai frecvente sunt taxele vamale de import, pe care statul le încasează la intrarea în ţară a unor mărfuri cumpărate de pe piaţa externă. Taxele vamale de export sunt mai puţin frecvente, pentru că statele sunt interesate să încurajeze exportul pentru a realiza

încasări în valută. Taxele vamale de transit se stabilesc asupra mărfurilor care fac obiectul comerţului exterior, cu ocazia trecerii lor pe teritoriul unei tari terte. Aceste taxe se intilnesc in cazuri foarte rare. Taxele de timbru se percep la efectuarea de către instituţiile publice a unor operaţii cum sunt: autentificarea de acte, eliberarea unor documente (cărţi de identitate, paşapoarte, permise de conducere auto etc.), legalizări de acte etc. Taxele de înregistrare se percep la vânzări de imobile, constituirea de societăţi şi lamajorarea capitalului acestora, la fuzionări, dizolvări şi partajări de societăţi, cedări de fonduri decomerţ, de clientelă etc.

26. Evaziunea fiscala Evaziunea fiscală reprezintă sustragerea de la impunere a unei părţi din materia impozabilă. Ea poate fi săvârşită de către o persoană fără încălcarea prevederilor legale (evaziunea legală) sau cu încălcarea legii (evaziune frauduloasă sau ilicită). Evaziunea fiscală fără încălcarea legii(la adăpostul legii) permite sustragerea de laimpunere a unei părţi din materia impozabilă fără ca acest lucru să fie considerat infracţiune. Evaziunea fiscală frauduloasă se înfăptuieşte cu încălcarea prevederilor legale, iar ceicare o practică sunt pasibili de pedeapsă. Ea se poate realiza prin: întocmirea de declaraţii fiscalefalse, de documente de plăţi fictive, ţinerea de registre contabile nereale etc. Fraudele fiscale suntsancţionate de codul fiscal cu amendă, şi uneori cu închisoare. In cazul savirsirii unei infractiuni de evaziune fiscal prevazute in lege, daca in cursul urmaririi penale sau al judecatii, pina la primul termen de judecata, invinuitul ori inculpatul acopera integral prejudicial cauzat , limitele pedepsei prevazute de lege pentru fapta savirsita se reduc la jumatate. Principalele cause ale evaziunii fiscale sunt : marirea efectiva si permannta a sarcinilor fiscale; insuficienta educatie a contribuabilului, pe de o parte, si excesul de de zel al organelor fiscale, pe de alta parte.;lipsa unui control efficient, bine organizat, realizat de un apparat fiscal slab pregatit; existent unei legislatii care prin omisiunile ei permite sustragerea de la plata unor impozite si taxe.Prin evaziune fiscal statul este lipsit de o parte din veniturile pe care ar trebui sa le incaseze, iar contribuabili suporta totalul impozitelor dintr-o masa de venituri mai mica.

27. Continutul economic, formele si rolul creditului public. In perioada contemporana , characteristic pentru majoritatea statelor cu economie de piata este faptul ca inregistreaza o tendinta de crestere mai rapida a cheltuielilor publice comparative cu veniturile curente. In aceste conditii , procurarea de catre stat a unor surse banesti suplimentare se poate realiza prin majorarea si/sau instituirea de noi impozite, prin contractarea de imprumuturi de stat sau prin apelarea la emisiunea de bani de hirtie. Recurgerea la majorarea si instituirea de noi impozite este mai incomoda pentru stat. de aceea, statul apeleaza frecvent la creditul public, adica la imprumuturi interne sau externe si la mobilizarea unor parti din veniturile temporar disponibile ale populatiei prin intermediul caselor de economii. Pe calea creditului public se pot mobiliza intr-un termen relative scurt, sumele de bani, de care statul are nevoie pentru acoperirea necesitatilor sale. In cadrul relatiilor de credit public, statul apare ca debitor, creditorii sai fiind bancile, consortiile bancare, intreprinderiile industrial, societatile de asigurare,casele de economii, subscriitorii la imprumuturi,etc. In cazul sumelor mobilizate de catre stat pe calea creditului public si utilizate pentru finantarea cheltuielilor neproductive plata dobanzii si restituirea imprumutului se fac pe seama veniturilor bugetare, adica pe seama impozitelor si taxelor.. In masura in care sunt folosite pentru scopuri economice, imprumuturile de stat au un rol pozitiv deoarece contribuie la sporirea productiei industrial, la crearea de noi locuri de munca sau la mentinerea celor existente, la sporirea produsului intern brut sip e aceasta baza la asigurarea resurselor necesare rambursarii lor.

28. Imprumuturile de stat:caracterizare si elemente tehnice Împrumutul de stat constituie o formă a creditului public în care statul devine debitor, iar persoanele fizice si juridice devin creditori.Trasaturi caracteristice împrumutului de stat, şi anume:- împrumutul nu reprezintă un act impus în mod unilateral de către stat, ci are character contractual, care exprimă acordul de voinţă al părţilor, spre deosebire de impozite care se stabilesc in mod unilateral de catre stat in sarcina persoanelor fizice si juridice.- împrumutul constituie o sursă de procurare temporară a unei sume de bani, motiv pentru care spunem ca are character rambursabil.- pentru sumele împrumutate statului, subscriitorii beneficiază de unele venituri sub forma dobânzii, câştigului sau a dobânzii şi câştigului, după caz, ceea ce înseamnă că împrumutul nu se acordă cu titlu gratuit, ci are la bază o anumită contraprestaţie.

La lansarea oricărui împrumut este necesară stabilirea elementelor tehnice care-l definesc din punct de vedere juridic şi care se referă la: denumirea împrumutului care se contractează, valoarea nominală a titlurilor de împrumut, termenul de rambursare, dobânda şi alte avantaje materiale acordate deţinătorilor de înscrisuri ş.a. Denumirea împrumutului reflectă acţiunea pe care statul doreşte să o finanţeze ori obiectivul urmarit prin acel imprumut. Valoarea nominală a titlurilor de împrumut. Titlurile de împrumut sunt înscrisurile careatestă sumele împrumutate statului. Suma înscrisă pe titlul de împrumut este numită valoarea nominală a acestuia şi exprimă mărimea creanţei pe care deţinătorul acestuia o are de încasat de la stat sau, invers,datoria statului faţă de deţinătorul titlului de împrumut. Cursul, exprimă preţul cu care se cumpără şi se vând 100 unităţi valoare nominală. Termenul de rambursare indică data când trebuie rambursat împrumutul de stat Dobânda reprezintă "preţul" plătit de către stat creditorilor săi pentru sumele care i-au fostacordate cu titlul de împrumut.

29. Clasificarea imprumuturilor de stat.Împrumuturile de stat pot fi clasificate după mai multe criterii: După locul de plasare a obligaţiunilor distingem împrumuturi interne şi împrumuturiexterne. Cele interne se contractează pe piaţa internă ori se exprimă în monedă naţională.Împrumuturile externe se contractează pe piaţa internaţională de capital şi se pot exprima: înmoneda ţării debitoare, în moneda ţării creditoare, în moneda unei terţe ţări, în D.S.T. sau înEURO. În funcţie de durata pentru care se contractează, împrumuturile pot fi pe termen scurt (până la un an), pe termen mijlociu (între 2-5 ani) şi pe termen lung (peste 5 ani). În unele ţări s-a practicat şi lansarea de împrumuturi fără termen (perpetue). Aceste împrumuturi nu au termen de rambursare şi nici condiţii deamortizare. În funcţie de avantajele care se acordă creditorilor, împrumuturile pot fi: cu dobândă, cu câştig sau premii şi cu dobândă şi câştig. După forma titlurilor de împrumut deosebim: împrumuturi cu titluri nominative sau cu clauză de inscripţiune care constituie o garanţie contra furtului sau în caz de pierdere , împrumuturi cu titlu “la purtător” care asigură operativitate la încasarea dobânzi şi la transmiterea titlului; împrumuturi cu titluri mixte, al căror capital este nominativ, iar dobânda se încasează prin cupoane “la purtător”. În funcţie de raporturile juridice dintre părţi distingem împrumuturi voluntare sauconsimţite, la care subscrierea este benevolă, şi împrumuturi forţate, la care statul recurgeimpunând subscripţia locuitorilor ţării, salariaţilor proprii sau întreprinderilor. După forma de exprimare, împrumutul de stat poate fi în natură şi în bani. Cele în naturăau avut un caracter excepţional, însă în prezent nu se mai practică.

30. Operatii privind imprumuturile de statPlasarea împrumuturilor de stat, se poate realiza prin trei căi, şi anume:- prin subscriere publică;- prin intermediul consorţiilor (sindicatelor) bancare;- prin vânzare la bursă. În primul caz, statul organizează o largă publicitate asupra condiţiilor împrumutului, asupraavantajelor pe care le prezintă folosind presa, radioul, televiziunea etc. Organizarea operaţiilor deplasare prin subscriere publică revine în sarcina Ministerului Finanţelor sau a altei instituţiispecializate împuternicită de organul de decizie în acest sens. Plasarea împrumuturilor prin intermediul consorţiilor (sindicatelor) bancare constă în aceea că sarcina plasării este preluată de mai multe bănci organizate într-un consorţiu, care se angajează să efectueze această operaţie la cererea organelor competente. Consorţiul bancar poate prelua obligaţiunile împrumutului în comision sau le cumpără efectiv. În cazul preluării în comision, statul va intra în posesia sumelor pe măsură ce consorţiul bancar plasează obligaţiunile. Riscul plasării împrumutului revine, în acest caz, integral statului. În cazul cumpărării efective a înscrisurilor împrumutului de stat, riscul plasării revine consorţiului bancar. Prin vânzarea la bursă sunt plasate, de obicei, înscrisurile unui împrumut nou, atunci când statul nu doreşte să facă o largă publicitate în legătură cu acesta pentru a nu provoca scăderea cursului obligatiunilor care ar micsora randamentul financiar al imprumutului.Conversiunea este operaţiunea care constă în preschimbarea înscrisurilor unui împrumut vechi cu inscrisuri ale unui imprumut nou, emis cu o dobanda mai mica.

Consolidarea este operaţiunea de preschimbare a înscrisurilor împrumuturilor exigibile imediat sau pe termen scurt (bonuri de tezaur şi altele) cu înscrisuri ale unor împrumuturi pe termen mijlociu sau lung sau fără termen.Amortizarea împrumuturilor de stat este o altă operaţiune care înseamnă rambursarea sumelor împrumutate prin răscumpărarea titlurilor de credit de la deţinătorii lor.

Bancruta statului, este reprezentată de incapacitatea statului de a face faţă plăţilor sale, inclusiv a celor în contul datoriei publice, din cauze politice sau economice. Această stare face ca obligaţiile statului privind plăţile pentru reparaţiile de război şi cheltuielile cu refacerea propriei economii, să nu-i mai permită achitarea obligaţiilor faţă de creditori. Moratoriul reprezintă amânarea legală a plăţilor în contul împrumuturilor contractate din cauza unor situatii exceptionale. Repudierea reprezintă refuzul expres şi explicit al unui stat de a-şi onora obligaţiileasumate prin contractul de împrumut. Inflaţia constituie o altă cale de stingere a obligaţiilor în cazul împrumuturilor de stat.Statul este obligat să ramburseze împrumutul la valoarea lui nominală, indiferent de gradul dedepreciere a monedei în perioada scursă de la emisiune şi până la scadenţă.

31. Datoria publica În general, datoria publică cuprinde totalitatea sumelor datorate de către stat, la un moment dat, creditorilor săi interni şi externi, persoane fizice şi juridice. Conform legislaţiei din România, datoria publică este reprezentată de totalitatea obligaţiilor pecuniare la un moment dat, rezultate din împrumuturi, în lei şi în valută, pe termen scurt, mediu şi lung, contractate de stat în nume propriu sau garantate de acesta, precum şi obligaţiile statului către trezoreria proprie, pentru sumele avansate temporar în vederea acoperirii deficitelor bugetului de stat. În unele ţări se face deosebire între datoria publică brută şi cea netă. Datoria publică brutăcuprinde valoarea totală a efectelor publice, indiferent de deţinătorii acestora, iar datoria publică netă reprezintă numai valoarea efectelor publice deţinute de persoane fizice şi juridice, altele decât cele de drept public. Diferenţa între datoria brută şi cea netă reprezintă valoarea efectelor publice în care au fost plasate diferite fonduri aparţinând statului. Împrumuturile de stat interne pot fi contractate şi prin emisiunea de valori mobiliare cumsunt: obligaţiunile, bonurile de tezaur, titlurile de rentă sau alte înscrisuri. Gestionarea datoriei publice interne se asigură de către Ministerul Finanţelor şi constă în:- contractarea împrumuturilor de stat;- organizarea şi ţinerea evidenţei prin conturi specifice;- calculul şi plata dobânzii, comisioanelor şi spezelor datorate;- efectuarea altor operaţiunii, inclusiv cele care decurg din gestionarea Fondului de risc pentrugaranţii interne. Pentru determinarea gradului de îndatorare a unei ţări, la un moment dat, se raportează volumul datoriei publice la produsul intern brut. Serviciul datoriei publice cuprinde totalitatea cheltuielilor efectuate cu rambursareadatoriei propriu-zise şi cu plata dobânzilor aferente în decurs de un an.

32. Particularitatile imprumuturilor externeÎmprumuturile externe se pot grupa după mai multe criterii, astfel:- în funcţie de destinaţia lor, se disting împrumuturi pentru consum şi împrumuturi financiare.- în funcţie de durata pentru care se acordă, împrumuturile externe pot fi: pe termen scurt (1-2 ani), mijlociu (3-5 ani ) sau lung (peste 5 ani). In momentul acordarii imprumutului, creditorul extern poate solicita garantii material sau morale. Garantia materiala poate consta din marfuri, documente de dispozitie asupra marfurilor, actiuni si obligatiuni, depozite ale unor firme sau ale unor institutii guvernamentale, bunuri imobiliare sau din venituri ale statulu, reserve de aur si devize ale statului etc. În cazul împrumuturilor acordate pe baze bilaterale, ţările dezvoltate creditoare condiţionează împrumutul acordat de clauze economice, politice sau militare. Cauzele economice privesc: folosirea împrumuturilor numai pentru obiective agreate destatul creditor; procurarea de echipamente şi alte produse din statul creditor şi transportulacestora cu nave aflate sub pavilionul ţării sale; angajamentul ţării debitoare de a livra materiileprime obţinute cu ajutorul împrumuturilor externe, agenţilor economici din ţările creditoare lapreţuri avantajoase etc. Clauzele politice vizează: sprijinirea politicii interne şi externe a guvernului ţării creditoare, a acţiunilor şi iniţiativelor acestuia pe plan internaţional de către guvernul ţăriidebitoare; respectarea drepturilor omului;

vechi cu înscrisuri ale unui împrumut nou, emis cu o dobândă mai mică.

instaurarea democraţiei etc. Clauzele militare constau în condiţionarea acordării împrumutului de: aderarea ţăriidebitoare la anumite alianţe militare; crearea de baze militare străine pe teritoriul acesteia;participarea la anumite acţiuni militare; cumpărarea de armament din ţara creditoare etc. Dacă împrumuturile externe acordate ţărilor în curs de dezvoltare sunt lipsite de condiţiicare le-ar afecta independenţa lor politică şi economică şi suveranitatea naţională, acestea potcontribuii la progresul economic şi social al acestor ţări, la reducerea decalajelor care le separă

33. Conceptul de datorie externaÎn cazul împrumuturilor de stat externe, în calitatea de debitori apar guvernele statelor, organele locale ale administraţiei de stat sau întreprinderile de stat. Datoria externă a unei ţări se referă la datoria faţă de creditorii externi, publici şi privaţi. În accepţiunea Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.), prin datorie externă se înţelege:- datoria care trebuie să fie plătită de către stat unor creditori externi, publici şi privaţi, în valută,bunuri sau servicii, cu o perioadă de rambursare de peste un an;- datoria în cazul în care debitorul este o organizaţie publică (guvernul, agenţiile guvernamentale,agenţiile sau organismele publice autohtone) sau când este un debitor privat dacă datoria externăa acestuia a fost garantată de un debitor public şi are un termen de rambursare de peste un an. Tările a căror monedă naţională este reprezentată de o valută convertibilă, nu pot avea datorie externă deoarece ele pot utiliza oricând moneda lor naţională pentru onorarea obligaţiilor lor externe. Împrumuturi în străinătate pot contracta, pe lângă persoanele de drept public şi altepersoane fizice şi juridice. Din această cauză noţiunea de datorie externă nu se suprapune cudatoria publică externă.Împrumuturile externe pot avea următoarele destinaţii:- realizarea unor programe de dezvoltare şi restructurare economică;- realizarea altor obiective sau acţiuni de interes public;- crearea şi menţinerea rezervei valutare a statului;- asigurarea resurselor necesare înlăturării efectelor determinate de calamităţi naturale sau în altecazuri de forţă majoră.

34. Definirea bugetului local si rolul acestuia.Bugetul local este documentul de bază, cu putere de lege la nivelul comunităţii locale prin care se stabileşte, pe de o parte, natura şi mărimea veniturilor ce se mobilizează la dispoziţia autorităţii publice locale, iar pe de altă parte, felul şi volumul alocaţiilor bugetare ce se vor dirija pentru finanţarea diverselor activităţi din sfera locală. Bugetele locale sunt alcătuite din bugetele de venituri şi cheltuieli ale unităţilor administrativ-teritoriale, altele decât cel al administraţiei centrale de stat, respectiv bugetele comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti şi judeţelor. Rolul bugetului local este de a asigura finanţarea unor domenii, mai ales de ordin social după cum urmează: a) acţiunile şi activităţile instituţiilor de cultură şi artă locală (biblioteci judeţene,municipale, orăşeneşti şi comunale, muzee, teatre şi instituţii muzicale locale ş.a.); b) asistenţa socială organizată pe plan local în căminele de bătrâni şi pensionari,căminele-spital pentru invalizii şi bolnavii cronici, cantinele de ajutor social, centrele de primirea minorilor şi de plasament familial; c) activitatea în domeniul gospodăriei comunale şi al locuinţelor din fondul locativ de stat(întreţinerea şi repararea străzilor, iluminatul stradal, salubritatea, întreţinerea parcurilor,grădinilor publice şi zonelor verzi, a staţiilor de epurare pentru apele menajere, a locuinţeloretc.);d) întreţinerea şi funcţionarea curentă a consiliilor judeţene şi locale, precum şi aorganelor administraţiei locale; e) subvenţionarea regiilor publice autonome locale constituite pentru construcţia şiîntreţinerea drumurilor şi podurilor cu caracter local, pentru transportul public în comun şi alteservicii specifice;

f) rambursarea ratelor scadente la împrumuturile publice lansate şi angajate pe plan local,precum şi plata dobânzilor aferente acestor împrumuturi; g) constituirea unor rezerve.

35. Intocmirea proiectelor bugetelor localeBugetele locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, judeţelor şi respectiv al municipiului Bucureşti se întocmesc în condiţii de autonomie. Sarcina întocmirii proiectului bugetului local revine primarului fiecărei unităţi administrativ teritoriale, respectiv primarului general al capitalei şi preşedintelui consiliului judeţean pentru bugetul propriu al judeţului. Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale prezintă propunerile pentru proiectele bugetelor locale la direcţiile generale ale finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeţene până la data de 15 mai a fiecărui an urmând ca acestea să depună proiectele bugetelor locale pe ansamblul judeţului şi al municipiului Bucureşti, cel mai târziu până la data de 1 iunie a fiecărui an, la Ministerul Finanţelor. Până la data de 1 iulie, Ministerul Finanţelor, cu acordul primului-ministru, comunică cotele sau sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, pentru echilibrarea bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale care nu îşi pot acoperi cheltuielile din venituri proprii în vederea definitivării acestor bugete. În fiecare buget local şi judeţean se poate înscrie, la partea de cheltuieli, un fond de rezervă bugetară la dispoziţia consiliului local (judeţean) în cotă de până la 5% din totalul cheltuielilor. Proiectele de buget astfel definitivate se depun la Ministerul Finanţelor până la data de 1 august a fiecărui an însoţite de documentaţii şi fundamentări detaliate atât pentru venituri, cât şi pentru cheltuieli. În caz de divergenţe, problemele nesoluţionate se rezolvă la nivel de Guvern.

36. Conceptul de sistem fiscal Indeplinirea functiilor si sarcinilor statului in scopul satisfacerii nevoilor generate de societate presupune mobilizarea la dispozitia autoritatilor publice a unor importante resurse financiare. Resursele financiare provin in cea mai mare parte din prelevari cu character obligatoriu, adica din resurse fiscale (impozite si taxe). Perceperea impozitului in present se realizeaza cu ajutorul unui apparat specializat al statului. Sistemul fiscal cunoaste 2 abordari: 1.) Ca fiind totalitatea impozitelor si taxelor provenite de la personae fizice si juridice care alimenteaza bugetele publice; 2.) reuneste ansamblul elementelor de natura economica, tehnica si administrative referitoare la activitatea de impunere. Conform acestei abordari sistemul fiscal are 3 componente: sistemul de impozite si taxe, directe si indirecte; metodele, tehnicile si procedeele ce alcatuiesc mecanismul fiscal care permit asezarea, urmarirea si incasarea veniturilor cuvenite statului; aparatul fiscal. Avind in vedere aceste elemente care compun sistemul fiscal se pot identifica 3 categorii de actori care actioneaza in cadrul structurilor sistemului fiscal: 1.)actori cu putere de decizie politica in materie fiscal; 2.) actori insarcinati cu deciziile administrative in domeniul fiscal, carora le revine sarcina punerii in aplicare a deciziei legislativului in domeniul fiscal (Guvernul la nivel national, primarul la nivel local) ; 3.)contribuabili pe care ii grupam in cei care dau dovada de un bun civism fiscal si cei care au un comportament antifiscal de opunere la cresterea sau plata impozitelor.