Importanţa şi structura lucrării lui K. M. Keynes „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a

dobânzii şi a banilor” (1936).

Succesul justificat al lucrării lui Keynes se explică prin faptul că a reuşit să dea multe

răspunsuri plauzibile şi convingătoare la câteva probleme grave şi urgente care au marcat dubla

criză la care a fost martor: atât criza economică din anii 1929-1933 care a zguduit întregul

edificiu al economiei de piaţă, cât şi criza gândirii economice din deceniile trei şi patru ale

secolului nostru, care s-a manifestat ca o dovadă a faptului că prima criză menţionată (criza

economică) i-a surprins nepregătiţi pe majoritatea economiştilor.

„Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor” este structurată în 24

de capitole, grupate în şase cărţi.

În „Prefaţa” lucrării autorul explică impasul sau criza în care a intrat teoria economică

neoclasică (ortodoxă) şi modul cum a evoluat propria sa gândire economică de la lucrarea din

anul 1930 („Tratat asupra banilor”) până în 1936, subliniind aportul său la ieşirea din acest

impas, respectiv debarasarea de idei vechi, depăşite, de idei preconcepute, şi orientarea lui pe

„cărări necunoscute” în cercetarea unei „economii monetare”

Cartea întâi, intitulată „Introducere” cuprinde trei capitole. Primul capitol, foarte scurt,

pune în discuţie deosebirea dintre teoria clasică şi teoria keynesistă. „Caracteristicile cazului

special pe care îl are în vedere teoria clasică – scrie Keynes – nu sunt cele ale societăţii

economice, în care trăim de fapt, rezultatul fiind că învăţătura ei este înşelătoare şi

dezastruoasă dacă încercăm să o aplicăm la datele realităţii”. Celelalte două capitole pun faţă în

faţă postulatele teoriei neoclasice care nu pot da răspuns noilor probleme economice, respectiv că

„felul cum funcţionează în realitate…economia în care trăim a fost înţeles fundamental greşit”,

şi explicaţia nouă sugerată de Keynes pentru ceea ce el a numit „paradoxul sărăciei în mijlocul

abundenţei”, pornind de la principiul cererii efective, sau în ce constă „frâna pe care insuficienţa

cererii efective o poate pune prosperităţii”.

Concluzia lui J. M. Keynes la această „Introducere” este că „Se prea poate ca teoria

clasică (inclusiv cea neoclasică – n.ns. – S.S.S) să înfăţişeze felul în care am dori să se comporte

economia noastră. Dar a presupune că ea se comportă într-adevăr în acest fel înseamnă a

escamota dificultăţile noastre”.

Cartea a doua, intitulată „Definiţii şi concepte” cuprinde capitolele 4-7 şi explică mai ales

trei macrocategorii şi anume: venitul global (naţional), economiile şi investiţiile globale.

Cartea a treia, intitulată „Înclinaţia spre consum”, cuprinde capitolele 8-10 şi se ocupă de

legea psihologică fundamentală (înclinaţia spre consum cu reversul ei înclinaţia spre economii)

cu ajutorul căreia autorul explică originea dezechilibrelor din economia contemporană,

folosindu-se şi de noi parametri (multiplicatorul investiţional) pentru a ilustra intensitatea cu care

o anumită înclinaţie marginală spre consum influenţează volumul cheltuielilor, veniturilor şi

investiţiilor succesive.

Cartea a patra, intitulată „Imboldul la investiţii” cuprinde capitolele 11-18 şi se referă la

alte două legi psihologice (imboldul la investiţii şi preferinţa pentru lichidităţi), precum şi la

categoriile economice bani, capital, eficienţă marginală a capitalului şi rata dobânzii.

Capitolul 18 din această carte, intitulat „Teoria generală a ocupării într-o nouă

formulare”, face o sinteză a analizei din capitolele anterioare, sistematizează macrocategoriile şi

înclinaţiile cu care a operat în două grupe (variabile independente şi variabile dependente) şi

expune un rezumat al acestei teorii.

În acest capitol autorul ajunge la concluzia că „o caracteristică remarcabilă a sistemului

economic în care trăim constă în aceea că, deşi expus la mari fluctuaţii ale producţiei şi

ocupării, nu este totuşi marcat de o instabilitate violentă. Într-adevăr – continuă autorul – el

poate fi capabil să se menţină de-a lungul unei perioade considerabile într-o stare cronică de

activitate subnormală fără să manifeste vreo tendinţă spre redresare, nici spre o prăbuşire

totală. Mai mult, faptele arată că ocuparea deplină a mâinii de lucru sau chiar şi numai o

situaţie apropiată de ocuparea deplină constituie un fenomen rar şi de scurtă durată.

Fluctuaţiile pot începe brusc, dar par să cedeze treptat înainte de a fi atins amplitudini extreme,

şi soarta ne rezervă de obicei o situaţie intermediară care nu este nici desperată, nici

satisfăcătoare. Tocmai faptul că fluctuaţiile au tendinţa să cedeze înainte de a ajunge la extrem

şi să evolueze în cele din urmă în direcţia opusă, a servit drept bază teoriei despre ciclurile

economice cu faze care se succed cu regularitate”.

Cartea a cincea („Salariile nominale şi preţurile”) şi Cartea a şasea („Scurte însemnări

sugerate de teoria generală”), respectiv capitolele 19-21 şi 22-24 abordează probleme adiacente

teoriei generale a lui Keynes. Un interes deosebit prezintă capitolele 20 şi 24. În capitolul 20

(„Funcţia ocupării mâinii de lucru”) autorul se ocupă de aspecte mai subtile ale relaţiei dintre

nivelul cererii efective de bunuri (mărfuri) pe piaţă şi nivelul ocupării, recurgând la ample

formalizări matematice.

Deosebit de important este capitolul 24 („Însemnări finale cu privire la filozofia socială la

care poate conduce teoria generală”) deoarece expune într-o formă condensată opţiunea social-

politică a autorului, preferinţa lui pentru individualism şi descentralizare, respectiv apărarea

economiei de piaţă bazată pe proprietatea privată şi a concurenţei (perfecte şi imperfecte), rolul

capitalului şi al profitului, justificarea în anumite limite a inegalităţii de venituri, precum şi ideile

sale privind politica economică internă, comerţul internaţional şi politica economică externă.

PRINCIPALELE CURENTE DIN GÂNDIREA ECONOMICA CONTEPORANA

Dupa primul razboi mondial, în perioada interbelica dar mai ales postbelica în gândirea

economica contemporana au aparut si s-au afirmat o serie de curente. Delimitarea dintre acestea

se face în functie de mai multe criterii cum ar fi:

· suportul social si de clasa pe care se sprijina respectivul current economic si-l

promoveaza;

· rolul atribuit statului în controlul mecanismului economic;

· pozitia si atitudinea lor fata de doctrinele dominante;

· specificul relatiilor nationale.

În perioada interbelica s-au impus în mod clar doua curente dominante:

dirijismul si neoliberalismul.

Dirijismul economic

A aparut si s-a afirmat în anii 1930, dupa marea criza economica din anii 1929-1933,

dominând viata economica mai bine de trei decenii pâna în 1968.Creatorul acestui cunoscut

curent a fost J.Keynes.Pornind de la disfunctionalitatile din economie J.Keynes si-a propus sa

gaseasca solutii practice pentru a atenua sau chiar înlatura dezechilibrele si sa revigoreze

sistemul economic în ansamblu.

În noua sa teorie economica J.Keynes a pornit de la critica si respingerii politicii liberului

schimb considerând-o imperfecta si nerealista atât la scara macroeconomica si mondoeconomica.

Daca dezechilibrele economice prin politica liberului schimb sunt produse spontan,

reglarea vietii economice nu se poate realiza spontan. În aceasta situatie nu se justifica

pasivitatea statului fata de societate în general, de viata economica în particular.

Esenta dirijismului preconizat de J.Keynes consta în interventia moderata a statului în

economie – proces definit cu termenul de dirijism.

Esenta politici economice dirijiste preconizate de J.Keynes consta în realizarea unei

coordonate între consum si investitie pentru a realiza un volum al productiei corespunzator

ocuparii optime a fortei de munca.

J.Keynes a condamnat interventia excesiva a statului în economie, socializarii activitatii

economice, sub forma “socialismului de stat” sau nationalizarea întreprinderilor.

J.Keynes arata ca nu este important ca statul sa preia în proprietate mijloacele de

productie, ci rolul sau sa constea în stabilirea volumului global al resurselor necesare continuarii

productiei si asigurarea retributiei proprietarilor acestora.

În practica politica economica promovata de dirijism a generat consecinte pe termen lung

si pe termen scurt. si pe termen lung. Pe termen scurt politica dirijista formulata de J.Keynes a

contribuit la reducerea somajului, la atenuarea dezechilibrelor, la amânarea sau atenuarea unor

crize. Pe termen lung politica dirijista a avut efecte complexe si contradictorii. Astfel timp de

câteva decenii dirijismul a condus la cresteri economice, dupa care au început sa se manifeste

efecte indirecte, neasteptate cum ar fi inflatia. Ea a fost generata de cresterea cheltuielilor publice

si orientarea investitiilor în domeniul militar.

La acestea se aduna si scaderea puterii de cumparare si reaparitia somajului. Când aceste

efecte secundare au început sa fie dominante fata de avantajele initiale produse de dirijism a

aparut critica antidirijista si antikeynesista, aparând noi curente ca neoliberalismul, teoria

asteptarilor rationale sau teoria cresterii zero.

Ideile sale au pus fundamentul Keynesianismului de astăzi şi au fost dezvoltate în decursul

timpului de economişti ai şcolii keynesiene, deşi în prezent, pentru explicarea efectelor pe

termen lung sunt judecate cu scepticism.

De fapt, mesajul operelor sale este acela că, ideile microeconomice pot fi complet false în

contextul macroeconomic. Din punct de vedere al conţinutului, Keynes are o confidenţă specială

în puterea de conducere a conjuncturii interne.

Din punct de vedere academic, Keynesianismul este o compoziţie formată din neoclasic şi

înţelegere keynesiană. Din punct de vedere analitic nu oferă noi perspective. Pentru el economia

de piaţă cu politică economică statală este stabilizatoare. Keynes a diagnosticat incompetenţa

fundamentală a economiei de piaţă de a-şi garanta o dezvoltare stabilă.

Deoarece Keynes a recomandat un intervenţionism, în 1930 a avut simpatie faţă de

fascismul italian, afirmând că intervenţionismul statului fascist, asemănat cu un paznic de

noapte, ar oferi cele mai bune condiţii pentru implementarea ideilor sale. În teoria sa despre

multiplicator a luat ideile fiziocraţiei lui François Quesnay.

Keynes considera ca stiinta economica este o ramura a logicii, nu o stiinta naturala.

Economia era vazuta ca o stiinta a gandirii cu ajutorul modelelor combinata cu arta alegerii

modelelor relevante. Spre deosebire de stiinta naturii, materialul la care ea se aplica nu numai ca

nu este constant, el este chiar neomogen in timp. Opinia lui, preluata de fapt de la Robbins, este

ca economia, care se ocupa de motive, anticipari si incertitudini psihologice, este o stiinta

morala, pentru ca foloseste preponderent introspectia si judecati de valoare.

In ceea ce priveste econometria, el crede ca nu se poate ajunge foarte departe decat

inventand modele noi si imbunatatite. In acest domeniu, progresul consta in ameliorari

progresive in alegerea metodelor. Pentru a-si sustine mai ferm teoria, el ii ofera drept

contraexemple pe doi dintre profesorii lui de economie de la King’s College Cambridge. Primul

dintre ei este Arthur C. Pigou (care nu si-a ameliorat modelul simplu si invechit pe care il

folosea), iar cel de al doilea este Alfred Marshal (care din dorinta de a inveta noi modele si de a

fi realist, si-a incurcat modelele refuzand ideea de a folosi scheme abstracte).

Pentru ca un model sa nu-si piarda generalitatea si valoarea ca mod de gandire, trebuie sa

nu contina valori reale pentru functiile sale variabile, deoarece devine inutilizabil. Keynes

observa ca in chimie, fizica si alte stiinte ale naturii, menirea experimentului este de a furniza

tocmai acele valori reale ale diferitelor cantitati si factori care apar intr-o ecuatie sau formula;

dupa aflarea acestora, ele raman definitive. In economie, a introduce cifre intr-un model duce la

anularea valorii sale, pentru ca cifrele nu se vor mai potrivi la o alta incercare. Cocluzia sa este

ca a transforma un model intr-o formula cantitativa inseamna a-i distruge utilitatea ca instrument

de gandire.

Principalele sale scrieri sunt: “The Economics Consequences of the Peace” -

Consecintele economice ale pacii (1919), “A Treatise on Money” - Tratat despre bani (1930), dar

este cunoscut mai ales pentru cartea sa “The General Theory of Employment, Interest and

Money” - Teoria generala a folosirii mainii de lucru, a dobanzii si banilor (1936), care a

revolutionat stiinta economica sustinand finantarea prin deficit bugetar ca pe o cale de a pune

capat Marii Crize. El ofera solutii sub forma cresterii cheltuielilor publice.

Keynes considera ca stiinta economica este o ramura a logicii, nu o stiinta naturala.

Economia era vazuta ca o stiinta a gandirii cu ajutorul modelelor combinata cu arta alegerii

modelelor relevante. Spre deosebire de stiinta naturii, materialul la care ea se aplica nu numai ca

nu este constant, el este chiar neomogen in timp. Opinia lui, preluata de fapt de la Robbins, este

ca economia, care se ocupa de motive, anticipari si incertitudini psihologice, este o stiinta

morala, pentru ca foloseste preponderent introspectia si judecati de valoare.

Keynesismul este doctrina care a influentat cel mai mult gândirea economica, în general, si

cea anglo-saxona, în special, fiind concomitent o doctrina, un curent si o scoala economica. Înca

de la început, Keynes n-a avut nici un dubiu cu privire la semni-ficatia si importanta lucrarii sale.

Doctrina keynesiana isi trage radacinile din acea realitate economica concreta care a

existat in perioada interbelica, in special in Anglia, dar si in alte tari dezvoltate industrial. Primul

razboi mondial demonstrase cu prisosinta ca principiul „laisser-faire” se epuizase, ca economia

capitalista nu mai purtea functiona normal fara o interventie masiva a statului. Neoclasicii ziceau

„un pic de rabdare” , dar spre dezamagirea lor situatia economica continua sa se inrautateasca,

crizele adanci si pustiitoare, somajul, inflatia si acutele conflicte sociale punand sub semnul

intrebarii insasi valabilitatea economiei de piata si a capitalismului, practica infirmand la tot

pasul principiul liberalismului economic, si anume ca economia de piata este capabila sa se

autoregleze.

„Nu-i vorba numai de dezordine, ori miscari muncitoresti ci de viata ori de moarte,

foamete ori existenta, de zvarcolirile infricosatoare ale unei civilizatii muribunde” , scria Keynes

in anul 1920.

Nefiind in stare sa rezolve problemele practice, gandirea economica intrase in impas. Era

nevoie de a innoi atat metodologia cat si teoria economica, lucru pe care incepuse sa-l faca deja

unii economisti cum ar fi britanicul A.C. Pigou, polonezul M. Kalecki, dar mai cu seama

suedezul Wicksell. Si totusi, misiunea de a elabora o noua doctrina si de a propune retete

concrete si eficiente pentru a iesi din criza, avea sa-i revina lui Keynes.

Metodologia lui Keynes

Principalele izvoare teoretice din care s-a inspirat Keynes in procesul elaborarii operei

sale economice au fost lucrarile mercantilistilor1.

Desi opera lui Keynes a avut o enorma influenta asupra practicii, ea a fost destinata in

primul rand economistilor teoreticieni. Keynes respinge conceptia unei ordini naturale precum si

a unor legi obiective, de natura fizico-matematica, legi care ar putea asigura functionarea

spontana a economiei si stabilirea echilibrului economic. El plaseaza la temelia motivatiei

activitatii economice inclinatiile pshologice ale oamenilor, inclinatii constante si decisive pentru

comportamentul intreprinzatorului, care sunt ridicate la rangul de legi economice. Printre aceste

legi economice de natura psihologica, potrivit lui Keynes, cele mai importante sunt: „legea

psihologica fundamentala”(inclinatie spre consum sau spre economii), „legea imboldului pentru

investitii” si „legea preferintei pentru lichiditati”. Aceste inclinatii, fiind stihice si incontrolabile,

stau la baza dexechilibrelor economice, in mod special a crizelor si somajului.

Teoria cantitatii banilor a fost prima teorie pe termen scurt pentru stbilizarea

macroeconomica. Aceasta teorie este curioasa deoarece reletioneaza rezerva de moneda la pretul

general la care bunurile sunt cumparate, nu la cantitatea de bunuri produse. Keynes a incercat sa

folosesca aceasta teorie pentru a explica fluctuatiile din output-ul firmelor.

Inainte de 1914 Keynes spunea ca banii nu au alta utilitate decat ac mijloc de a efectua

tranzactii, doar pentru a scapa de acest subiect cat mai repede posibil. Tot ce avea de facut

autoritatea centrala era sa asigure o cantitate suficienta de bani si totul va fi bine. De dinainte de

priul razboi mondial si pana la publicarea „Treatise in Money”, munca lui Keynes a continuat pe

acesata latura, dar srpe sfarsit devenise o problema pentru el. Keynes ajunge sa respinga aceasta

1 T.R. Malthus in special

conceptie clasica. El afirma ca banii joaca si trebuie sa joace un rol activ in viata economica.

Banii trebuie folositi ca instrument important de dirijare, de reglementare a economiei.

Unul din scopurile principale ale politicii monetare propuse de fondatorul doctrinei

dirijiste este mentinerea ratei dobanzii la cel mai scazurt nivel posibil. Asemeni lui Aristotel si

canonistilor miedevali, savantul englez considera ca banii nu produc nimic. De aceea trebuie

stimulati si incurajati cei care creeaza tot felul de bunuri, si nu cei care, tezaurizand moneda,

obtin venituri fabuloase. Un credit ieftin nu numai ca ar stimula investitiile private, ci si a scoate

terenul de sub picioarele rentierilor. Iar printr-o miscare progresiva a ratei dobanzii pana la zero,

aceasta clasa parazitara, care nu investeste, nu produce, a fi sortita pieirii.

Reducerea ratei dobanzii, adica ieftinirea creditului poate fi realizata pe calea sporirii

cantitatii de bani aflati in circulatie. Aceasta masura deschide insa, in mod inevitabil, calea

inflatiei. Ce-i de facut? Din doua rele, Keynes accepta raul cel mai putin periculos-inflatia (in

prezent inflatia este considerata raul cel mai mare). Oricum, legatura dintre somaj si inflatie este

evidenta, caci creaea noilor locuri de munca urma sa se infaptuiasca printr-o finantare pe baze

inflationiste.

Fundamentand teoretic ca necesitatea ruperii legaturii dintre emisia monetara si rezerva

de aur existenta, Keynes propune ca statul sa emit afara nici o jena atatia bani cati are nevoie

economia. Iar daca sistemul etalon-aur este o piedica in cale atingerii acestui deziderat, atunci

acest sistem trebuie sa fie abandonat.

Ultimul patrar de secol al gandirii economice a fost marcat de disputa dintre monetarism

si keynesism, care a impartit economistii in doua tabere. In prima tabara se afla cei care au fost

deacord cu Milton Friedman, si anume pe cel mai puternic factor care influenteaza activitatea

economica este reprezentat de modificarile stocului de bani. In cealalta tabara se afla discipolii

lui Keynes care tin seama de ideea ca elementele determinante al nivelului activitatii economice

in orice moment sunt fapte care afecteaza componentele cereri globale si care cred ca

modificarile cheltuielilor pot afecta nivelul venitului real, independent de cantitatea de bani. Ei

sustin ca politica monetara, cat si cea fiscala , sunt capabile sa exercite efecte substantiale asupra

venitului si productiei.

In particular, John Maynard Keynes si discipolii sai au considerat drept minim rolul

banilor in economie, mai ales in conditiile de depresiune cand ratele dobanzilor ar trebui sa fie

cat mai reduse. Dar in viziunea keynesiana un nivel mediu al ratei dobanzii ar duce la o crestere

exagerata a preturilor.

Keynes a sugerat ca preferintele spre lichiditati pot fi satisfacute la o depresiune

economica severa cand scaderea venitului reduce volumul tranzactiilor si cererea de bani spre

pastrare, iar politica monetara micsoreaza rata dobanzii incurajand astafel detinerile de lichiditati

pentru operatiuni speculative. Schema preferintei pentru lichiditati devine acum elastica la infinit

datorita asteptarilor unanime ale investitorilor, si anume ca rata dobanzii nu mai poate scadea

ulterior; pretul actiunilor sunt atat de inalte incat nimeni nu se asteapta sa creasca mai mult. In

cnsecinta toti prefera sa pastreze banii lichizi, iar politica monetara nu mai are nici un efect.

Cresterile ofertei de bani sunt asadar ineficiente pentru reducerea ratei dobanzii. Din cauza

inclinatiilor oamenilor de a acumula lichiditati acest comportament a fost denumit „capcana

lichiditatii”.

Conform noii sale conceptii din lucrarea cea mai valoroasa „Teoria generala a folosirii

mainii de lucru, a dobanzii si a banilor” aparuta in 1936, Keynes nu considera cantitatea de bani

in circulatie ca un factor activ, ci ca o functie a „preferintei pentru lichiditate”, adica a tendintei

de a pastra capitalurile si veniturile sub forma baneasca, in functie de anumite nivele ale ratei

dobanzii. Pe aceasta baza el propune urmatoarea formula:

M=L X R unde L este preferinta pentru lichiditate si R este rata dobanzii.

Keynes considera acum ca actiunea factorilor politici neprevazuti este in stare sa

submineze efectul masurilor luate de banici in domeniul politicii monetare si de credit, masuri

menite sa reglementeze masa de bani si preturile marfurilor.

Keynes stabileste o serie de legaturi intre cantitatea de moneda, gradul de ocupare a fortei

de munca si preturi. Astfel, el considera ca in situatiile de ocupare incompleta a mainii de lucru,

cresterea cantitatilor monetare nu provoaca cresterea preturilor. Atunci cand exista marje,

rezerve de forta de munca si deci se poate munci mai mult, cantitatea suplimentaa de moneda va

ajuta la cresterea economica si ea poarte sa sporeasca fara pericol, fiind benefica pentru ca face

sa creasca gradul de ocupare a fortei de munca. In acest caz, Keynes vede o relatie proportionala

intre cantitatea de moneda si gradul de ocupare a bratelor de munca, fara ca preturile sa fie

afectate.

Dimpotriva, in situatia cand s-a depasit pragul de plein-emploi, presupunand ca putem

cunoaste cu certitudine acest prag, Keynes considera surplusul de cantitate de moneda necesara

pentru a satisface cererea efectiva va provoca, de aceasta data, cresterea preturilor dincolo de

limita permisa.

Lordul de la Cambridge a incercat, prin analiza sa, sa ofere cheile atingerii obiectivelor

care creau „triunghiul magic” al gandirii economice din statele occidentale: cresterea economica

suistinuta, deplina folosire a mainii de lucru si stabilitatea preturilor.

Ecuatiile lui Keynes

Caracterizând complex banii, Keynes afirma cã elasticitatea creãrii banilor si a banilor de

substitutie este nulã sau foarte micã, volumul efectiv al banilor nefiind fixat rigid.

Dupã mai multe etape de formalizare a relatiilor dintre variabilele economice determinative ale

cantitãtii de monedã, Keynes propune ecuatia functionalã.

M = L(r),

unde:

L(r) reprezintã functia de lichiditate în raport cu rata dobânzii;

Sunt evidentiate patru mobiluri ale preferintei pentru lichiditate: al tranzactiilor; al

precautiei; al speculatiei; al veniturilor, si astfel ecuatia de mai sus fiind dezvoltatã astfel:

M = M1 + M2 = L1(y) +L2(r)

unde:

M1 si M2 sunt cantitãþile de monedã necesare tranzactiilor, precautiei, speculatiei.

L1(y) si L2(r) sunt functii ale lichiditãtii în raport cu venitul si rata dobânzii.

În baza acestei relatii Keynes formuleazã 3 întrebãri: în ce raport se aflã

modificãrile lui M fatã de y si r? Ce factori determinã pe L1? Ce factori determinã pe L2?

Modelul lui Modigliani

Acest model este o variantã modernã, matematizatã, a teoriei keynesiene,

referindu-se la cele patru piete existente în economie, fiecãrei piete fiindu-i atasate o serie de

ecuatii care exprimã dependenta cererii si ofertei pe aceste piete si echilibrarea cererii cu oferta.

În cadrul modelului sunt cuprinse variabile endogene, exogene si initiale, precum si o serie de

parametrii.

Teoria monetarã Radclife

Variantã oficializatã a Keynesismului monetar, „Raportul Radclife” contestã rolul

economic activ al factorului monetar, masa bãneascã reprezentând doar un element al lichiditãtii

totale, iar piata financiarã operând cu un spectru larg de rate ale dobânzii. In acest context

cererea de bani vizeazã elemente diverse ale activelor financiare, echilibrul monetar neavând o

prea mare importanþã în cadrul acestei abordãri.

Postkeynesistii încearcã sa explice implicatiile pe care le are gradul înalt de incertitudine

al adoptarii deciziilor asupra teoriei monetare, respingând afirmatiile conform cãrora

modificãrile cererii ar determina preturile pe perioade scurte.

Totodatã, ei promoveaza politica veniturilor ca fiind eficientã în stãvilirea inflaþiei, însã

însotite de mãsuri sociale. Nu oferta de monedã influenteazã cererea globalã, ci invers, prin

intermediul multiplicatorului monetar determinat de comportamentul indivizilor si al bãncilor.

Anticiparile ca factor care determina productia si ocuparea

Productia are ca scop satisfacerea consumatorilor. De regula, trece un timp intre

suportarea costurilor ca fiind cheltuieli de productie si cumpararea efectiva a produsului. In acest

timp intreprinzatorul (privit atat ca producator, cat si ca investitor) trebuie sa se ghideze dupa

anticiparile pe care le face in ceea ce priveste pretul pe care-l va plati cumparatorul.

Exista doua tipuri de anticipari: pe termen scurt, care se refera la pretul pe care

fabricantul il asteapta pentru produsul sau “finit” la momentul inceperii fabricarii; si pe termen

lung se refera la veniturile viitoare la care se asteapta intreprinzatorul daca achizitioneaza

produse “finite” pentru a le adauga la echipamentul sau de productie.

Comportamentul fiecarei firme va depinde de aceste anticipari, dar si de cele ale altora,

mai ales in ceea ce priveste investitiile.

In ceea ce priveste influenta acestora asupra folosirii mainii de lucru, se va tine seama de

echipamentul de productie si de stocuri, dar mai ales de anticiparile curente asupra viitoarelor

costuri si venituri. Deci modificarea anticiparilor are efect asupra ocuparii mainii de lucru, dar

acest efect va fi deplin doar dupa un interval de timp considerabil. Keynes explica acest lucru in

cazul anticiparilor pe termen scurt si pe termen lung. Pe termen scurt, schimbarile ce survin in

nivelul anticiparilor, atunci cand sunt in sens nefavorabil, nu sunt atat de radicale pentru a duce

la incetarea lucrului in procesele considerate eronate; cand sunt in sens pozitiv, este nevoie de o

perioada de pregatire a mainii de lucru. Pe termen lung, echipamentul ce nu urmeaza a fi inlocuit

necesita in continuare mana de lucru pana la uzare; daca schimbarile sunt in sens favorabil, este

nevoie de timp pentru adaptarea echipamentului la noua situatie.

In continuare Keynes vorbeste de ocuparea pe perioada lunga, ca fiind acea

situatie conform careia anticiparile de un anumit fel se mentin o perioada destul de lunga pentru

ca efectul asupra ocuparii mainii de lucru sa fie complet. Acest lucru nu este posibil, datorita

modificarilor dese in ceea ce priveste anticiparile, totusi rezulta ca oricarei configuratii a

asteptarilor ii corespunde un nivel determinat al ocuparii pe perioada lunga a mainii de lucru.

Pentru a exemplifica, Keynes ia in calcul trecerea la o situatie de perioada lunga

ca urmare a unei modificari a anticiparilor. In cazul in care noul volum al ocuparii va fi mai mare

decat cel vechi, se va observa doar o crestere a intrarilor, adica a volumului de munca in stadiile

initiale ale noilor procese de productie ( deci un spor initial al ocuparii modest).

Cu timpul, ocuparea va creste treptat, ba chiar va atinge un nivel mai ridicat decat

noua ocupare pe perioada lunga. Acest punct culminant se explica prin volumul de munca

necesar pentru procesul de formare a capitalului pentru satisfacerea anticiparilor in noua

configuratie. In timp, nivelul ocuparii va scadea la noul nivel de perioada lunga. Acelasi lucru

este valabil si in cazul in care acesta se situeaza sub nivelul initial, din aceleasi cauze volumul

ocuparii fortei de munca va scadea sub noul nivel, revenind cu timpul la acesta.

Rezulta din cele analizate ca nivelul folosirii mainii de lucru depinde de

configuratia anticiparilor din acel moment, dar si de cele care au existat in trecut, si care sunt

intruchipate in echipamentul de productie actual. Deci este corect spus ca folosirea actuala a

mainii de lucru este influentata de anticiparile actuale si de echipamentul de productie actual.

Keynes considera ca nu se poate evita luarea in consideratie expresa a

anticiparilor curente pe termen lung, dar ca este indicat acest lucru in cazul anticiparilor pe

termen scurt. De obicei, rezultatele cele mai recente au un rol predominant asupra acestor

asteptari; iar prognozele producatorilor sunt modificate mai degraba in lumina rezultatelor, decat

pe baza de anticipari privind modificarile viitoare. De altfel, efectele asupra folosirii fortei de

munca pe care le au incasarile realizate din vanzarea productiei recente si cele pe care le au

incasarile scontate de pe urma vanzarii productiei in curs se suprapun in mare masura.

Cu toate acestea, in cazul bunurilor de folosinta indelungata, asteptarile pe termen

scurt ale producatorilor se bazeaza pe asteptarile curente pe termen lung ale investitorului, iar

acestea nu pot fi verificate la intervale scurte prin rezultatele obtinute.

Starea de anticipare pe termen lung

Capitolul studiaza o parte din factorii care determina randamentul in perspectiva al unui

bun. Este importanta aprofundarea acestei teme, deoarece capitolul anterior a avut ca tema

principala investitiile. Marimea investitiilor depinde de raportul dintre rata dobanzii si curba

eficientei marginale a capitalului. Aceasta din urma se poate calcula raportand pretul de oferta al

unui bun de capital la randamentul sau viitor (in perspectiva). De aceea, pentru a intelege mai

bine factorii de care depinde marimea investitiilor, trebuie sa analizam si acest aspect.

Randamentul viitor al capitalului reprezita fluxurile de venituri (suma profiturilor) pe

care un intreprinzator sconteaza sa le obtina, dupa realizarea productiei in perioada de

functionare a bunului de capital.

Randamentele in perspectiva depind in principal de doua grupe de factori, si anume:

a) Faptele actuale (care sunt mai mult sau mai putin certe), precum:

stocul existent de diferite bunuri capitale sau cererea actuala de marfuri care necesita mai mult

capital.

b) Fapte viitoare (in legatura cu care se pot face doar prognoze),

precum: modificarile viitoare de tip si de volum ale stocului de bunuri capitale, modificarile

gusturilor cosumatorilor, cererea efectiva si modificarile salariului nominal.

Starea psihologica de asteptare (denumita si starea de anticipare pe termen lung) este

aceea in care producatorul evalueaza cat va obtine pentru un produs atunci cand acesta va fi gata,

daca hotaraste inceperea producerii lui astazi, cu utilajele existente. Aceasta stare nu depinde

doar de prognoza cea mai probabila care poate fi facuta, ci si de autoincrederea cu care facem

aceasta prognoza.

Starea increderii are o impotrata deosebita pentru ca este unul din principalii factori care

determina curba eficientei marginale a capitalului (curba cererii de investitii). In examinarea

acestei stari, se presupune ca nu au loc modificari ale ratei dobazii si ca schimbarea valorii

investitiilor se datoreaza doar unor modificari ale anticiparilor privind randamentele lor in

perspectiva. Anumite categorii de investitii depind, nu atat de previziunile intreprinzatorilor

profesionisti, cat depind de asteptarile medii ale celor care lucreaza cu bursa. Aparitia hartiilor de

valoare si a burselor pe care acestea sunt cotate a condus la posibilitatea evaluarii zilnice a

multor investitii.

Cunostintele pe care le avem de obicei cu privire la factorii care vor determina

randamentul adus de o investitie in viitor, sunt foarte sarace, de aceea, pentru a reevalua o

investitie existenta, se recurge la o “conventie”. Aceasta se rezuma la a presupune ca starea de

lucruri existenta in prezent, se va prelungi la nesfarsit. Daca se poate conta pe respectarea acestei

“conventii”, un investitor se poate autoicuraja, deoarece riscul pierderii investitiei scade. Vazute

din aceasta perspectiva, inestitiile dobandesc un grad mai mare de sigutanta pentru investitorul

individual.

Puctele slabe ale “conventiei” sunt accentuate de unii factori, din care amintim:

1) Cresterea ponderii actiunilor care sunt proprietatea unor persoane care nu iau parte la

conducerea intreprinderii–deci nu cunosc perspectivele unei investitii actuale sau viitoare.

2) Existenta unor fluctuatii cotidiene ale profiturilor investitiilor existente , care desi

sunt trecatoare si nesemnificative, tind sa exercite o influenta nejustificata asupra pietei.

3) Rolul psihologiei de masa a unui numar tot mai mare de indivizi neinformati ce

contribuie la schimbarile bruste ale preferintelor colective. Atunci cand exista o cantitate mica

de informatii, piata se confrunta cu valuri de optimism sau pesimism nerationale.

4) Starea creditului ceea ce reprezinta starea de incredere pe care o au institutiile care

dau bani cu imprumut, in aceia care doresc sa obtina bani de la ele. Prabusirea pretului hartiilor

de valoare se poate datora fie starii de incredere a investitorului, fie starii creditului, dar

revenirea acestuia se poate realiza doar prin revenirea amandorura.

5) Concurenta manifestata intre profesionistii cunascatori ( care poseda capacitati de

apreciere si cunostinte inaccesibile investitorului particular), ar trebui sa duca la corectarea

actiunilor indivizilor neinformati.

Investitorul si speculatorul profesionist se feresc in a face prognoze

pe terman lung in ceea ce priveste randamentul unei investitii. Ei prevad insa modificarile bazei

conventionale a evaluarii mai devreme decat cei nainitiati, nefiind interesati de valoarea reala a

unei investitii, ci de acea valoare pe care i-o va conferi piata in viitor, sub influenta psihologiei

de masa.

Investitorul profesionist trebuie sa anticipeze acele schimbari iminente care influenteaza

cel mai mult psihologia de masa a pietei. Obiectivul real al celor mai pricepute investitii este de a

“pacali multimea ” si de a transmite mai departe moneda falsa sau cea pe cale sa-si piarda

valoarea. Americanii denumesc acest comportament “a fi mai rapid decat glontul“. Este necesar

ca investitorii sa stie sa faca o investitie la momentul potrivit, sa plaseze hartiile a caror valoare

este in scadere si sa aiba mereu “spatele asigurat” in cazul in care ar fi nevoiti sa se retraga din

afacere (Keynes explica aceste atitudini printr-o serie se tehnici numite: “tac”, “fata batrana” si “

scaune mobile”).

In cadrul pietei, exista doua tipuri de investitori:

a) Investitori speculatori (“mai iuti ca glontul”) – sunt genul de persoane care speculeaza

ignoranta celorlalti. Se doreste atingerea unui grad inalt de inteligenta pentru ca acesta sa aleaga

varianta de investitie care crede ca va prinde cel mai bine publicului larg, nu aceea care ii place

lui cel mai mult.

b) Investitori cu spirit de intreprindere (seriosi) – o astfel de persoana, daca este abila va

putea obtine profituri mari in perspectiva ghidandu-se dupa cele mai bune anticipari variabile pe

termen lung (anticipari autentice).

Predominarea unor astfel de persoane pe piata este amenintata de o serie de factori

precum:

necesitatea unui bagaj mai bogat de cunostinte

un grad de munca (efort) superior

asumarea unor riscuri mai mari

necesitatea unui timp mai indelungat pana la acumularea de bogatie

Un investitor care vrea sa ignore fluctuatiile pe termen scurt ale

pietei, are nevoie de resurse mai mari pentru a fi in siguranta. El nu trebuie sa opteze pe scara

prea mare si nici cu bani imprumutati. La un anumit nivel de inteligenta si la un volum dat de

resurse, privind in viitor, el va obtine venituri mai mari de pe urma jocului.

Speculatia nu este tot timpul superioara spiritului de intreprindere ,

dar cu timpul creste riscul ca speculatia sa predomine. Daca pe o piata apare preponderent un

flux continuu de spirit de intreprindere, speculatorii sunt inofensivi.

Exemplele de piete folosite de Keynes sunt:

• piata din Anglia – piata bazata pe spirit de intreprindere

La bursa din Londra, este redusa lichiditatea pietei datorita

diferentelor mari dintre pretul de cumparare si cel de vanzare (diferente incasate de ministrii),

comisioanele ridicate ale agentilor de schimb si impozitul mare pe transferuri perceput de

Trezorerie.

• piata din New York – piata speculativa

In SUA , spiritul de intreprindere ar putea fi incurajat prin

introducerea unui impozit de stat perceput la toate transferurile.

Ideal ar fi ca investitiile sa fie achizitii permanente si indisolubile, pentru ca investitorul

sa-si concentreze perspectivele pe termen lung. Problema in acest caz vine din partea lichiditatii

pietelor de investitii. Fiecare investitor considera ca obligatiile pe care le contracteaza sunt

lichide, dar acest lucru nu poate fi adevarat pentru toti luati laolalta. Intotdeauna exista riscul de a

pierde banii investiti, de aceea multi prefera modalitati alternative de pastrare a economiilor –

tezaurizarea banilor. In concluzie, este necesara organizarea unor piete pe care bunurile de

capital sa se poata transforma foarte usor in bani.

In afara de speculatie, spiritul de intreprindere mai este influentat si de optimismul

oamenilor mai mult decat de anticiparile matematice, pentru ca nu pot fi calculate precis

profiturile ce urmeaza a fi obtinute. Prosperitatea economica depinde si de atmosfera politica si

sociala in care se desfasoara activitatea. Langa increderea pe care intreprinzatorul trebuie da o

investeasca in piata capitalurilor, se alatura si increderea in guvern si clasa politica in general.

Spiritul de intreprindere, intemeiat pe sperante care se prelungesc in viitor, aduce foloase

colectivitatii in totalitatea sa. De aceea, deciziile umane nu pot depinde de anticipari matematice

riguroase, pentru ca nu exista o baza pentru astfel de calcule. Persoana rationala alege cat poate

de bine intre diferite alternative, facand calcule acolo unde poate, dar lasandu-se condusa si de

intamplare sau stare psihologica.

Exista si factori care atenueaza efectele ignorantei umane in ceea ce priveste viitorul,

deoarece exista si investitii al caror randament in perspectiva este dominat de venitul pe care il

aduc in viitorul apropiat. Acesti factori sunt:

o dobanda compusa (in cazul serviciilor publice)

o probabilitatea invechirii (in cazul cladirilor)

In concluzie, Keynes afirma ca nu are incredere intr-o politica pur monetara care sa

influenteze rata dobanzii, deoarece este putin probabil ca fluctuatiile prezentate mai sus sa fie

combatute printr-o modificare a ratei dobanzii. El asteapta sprijin din partea statului in

organizarea directa a investitiilor.

Teoria monetară a lui John Maynard Keynes

Oferta de bani: originea sa în procesul de finanţare

Teoria monetară a lui Keynes – adică concepţia sa privind originea ofertei de bani,

cererea pentru aceasta şi structura ratelor dobânzii – este corespondentul logic al viziunii sale

asupra relaţiei dintre preţurile bunurilor de capital şi fluxul investiţiilor. Procesul cererii se

realizează prin intermediul sistemului bancar şi al guvernului. Astfel, viziunea lui Keynes asupra

unei economii capitaliste moderne caracterizate printr-un sistem bancar sofisticat, care

funcţionează pe baza rezervelor fracţionale, concepe oferta de bani ca avându-şi originea în

procesul de finanţare.

Preferinţa pentru lichiditate: cererea de bani

Incertitudinea privind viitorul afectează nu numai eficienţa marginală a capitalului şi

investiţiei, ci şi disponibilitatea noastră de a renunţa la resursele cash. Deţinerea de bani cash ne

conferă linişte, spune Keynes, iar rata dobânzii pe care o solicităm pentru renunţarea la bunurile

lichide în schimbul bunurilor aducătoare de câştig măsoară „gradul neliniştii noastre”.

Keynes susţine că banii sunt ceruţi pentru satisfacerea a trei mobiluri:

- mobilul tranzacţiilor

- mobilul prevederii

- mobilul speculaţiilor.

Întrucât cheltuielile cresc pe măsură ce afacerile din economie iau amploare, cererea de

bani pentru tranzacţii creşte odată cu producţia naţională şi cu venitul. Cererea de bani aferentă

mobilului prevederii creşte de asemenea pe măsură ce volumul afacerilor se amplifică. Cantitatea

de cash dorită pentru tranzacţii şi mobiluri de precauţie este în general inelastică faţă de dobândă.

Cererea agregată de bani pentru satisfacerea mobilurilor speculative se află însă într-o continuă

replică la modificările progresive ale ratei dobânzii. Explicaţia dată de Keynes cererii de bani ca

depozit de valoare în condiţii de incertitudine este uşor înţeleasă dacă analizăm câştigurile din

titlurile financiare. Acolo unde există o piaţă organizată, chiar dacă ele nu sunt mijloace de

schimb, titlurile cu venit fix nu sunt mult inferioare banilor înşişi ca bunuri de înaltă lichiditate.

Dezavantajul lor însă este riscul modificărilor de preţuri, care alterează câştigul pe care îl

furnizează. Dacă preţul de piaţă al unui titlu creşte, raportul dintre venitul său fix şi preţul titlului

scade. Câştigul pe care îl va da, care este venitul câştigat din ne-lichiditate, scade în consecinţă.

Ratele scăzute ale dobânzii şi câştigurile din titluri pot fi astfel mai puţin atractive decât cash-ul

însuşi, chiar dacă acesta nu produce nici un venit.

Cererea si oferta de moneda

Variatiile monedei influenteazã activitatea economicã si de aici necesitatea de a întelege

originea nevoilor de monedã (cererea) si a mecanismelor creatiei monetare (oferta). Cererea de

monedã presupune analiza motivelor subiectilor economici de a detine moneda:

Analiza clasicã si neoclasicã: moneda cerutã pentru nevoi de tranzactionare,

nu pentru ea însãsi, ci pentru functia sa de mijloc de schimb, formula propusã:

M *V = P*Q unde:

M = cantitatea de monedã; V = viteza de circulaþie a monedei;

Q = productia (tranzactiile) în exprimare fizicã; P = preturile.

Analiza keynesistã: moneda detinutã pentru nevoi (motive) de tranzactii, dar si de

precautie si de speculatie, precum si moneda ca mijloc de consolidare a averii.

M = f1 (VM) + f2 (I),

unde:

VM = venituri monetare curente;

I = rata dobânzii (implicatã în precauþie si speculaþie).

M = cantitatea de monedã;

V = viteza de circulaþie a monedei;

Analiza monetaristã: moneda ca activ financiar, cererea de monedã depin-

zând de bogãtia individului, de preturile si randamentele componentelor bogãtiei, de gusturi si

preferinte. Rolul patrimoniului în cererea de monedã este explicat prin venitul permanent

(viitor);

Analizele recente accentueazã fie tranzactiile, fie patrimoniul în explicarea cererii de

monedã. Internationalizarea economicã a generat crsterea cererii externe de monedã si cererea

internã de monedã internationalã. Oferta de monedã reprezintã cantitatea de mijloace de reglare a

schimburilor, de mijloace de platã, în acest sens structurându-se agregatele monetare. Oferta de

monedã influenteazã activitatea economicã prin volum, ritm de modificare si compozitie.

Relaţia dintre teoria valorii şi teoria monetară

Keynes a deplâns ceea ce el a numit „falsa separare” între teoria valorii şi distribuţiei, pe

de o parte, şi teoria nivelului general al preţurilor pe de alta. Unul din obiectivele lui Keynes a

fost acela de „a aduce teoria preţurilor în întregul ei înapoi în strânsă legătură cu teoria valorii”2.

El şi-a conceput teoria ocupării şi producţiei în sensul furnizării legăturii necesare. Pentru

atingerea acestui obiectiv, Keynes face câteva sumare observaţii despre preţurile particulare ce

domină în diferitele industrii şi trece apoi la „industria ca întreg” şi la nivelul general al preţului.

El ne reaminteşte că preţurile particulare reflectă costurile marginale, care depind, pe de o parte,

de scara operaţiunilor din industrie şi pe de alta de preţurile plătite pentru factorii angajaţi. De

aceea, Keynes raţionează că, dacă trecem la industrie în întregul său, vom descoperi că nivelul

general al preţului depinde de asemenea, în parte de preţurile factorilor care intră în costul

marginal şi în parte de scara producţiei ca întreg, adică de volumul cererii globale efective şi

ocupare.

Keynes a considerat că o modificare a cantităţii de bani ar afecta imediat nivelul cererii

agregate prin influenţa sa asupra ratei dobânzii şi, prin aceasta, asupra investiţiilor. El a gândit

că, atâta timp cât există şomaj, o creştere a cantităţii de bani s-ar materializa parţial în creşterea

volumului ocupării şi parţial în creşterea nivelului salariilor şi preţurilor. Keynes a respins astfel

concluzia clasică că preţurile relative şi rata dobânzii sunt independente de cantitatea de bani.

Banii potrivit lui Keynes, sunt doar „neutri” adică fără impact asupra amplitudinilor reale ale

economiei, în două cazuri speciale: unul este ocuparea deplină; celălalt este cazul „capcanei

lichidităţii”. În toate celelalte situaţii banii nu sunt neutri deoarece, în lumea cu un grad de

incertitudine în care trăim, ei furnizează legătura majoră dintre prezent şi viitor. Banii reprezintă

un bun ce poate fi deţinut ca alternativă la bunurile producătoare de venit. Cererea de bani este

guvernată de incertitudine. Modificările cantităţii de bani afectează rata dobânzii şi, prin aceasta,

nivelul venitului, producţiei şi ocupării. Astfel, accentul lui Keynes asupra banilor şi a relaţiei lor

cu rata dobânzii constituie parte integrantă a cercetării sale privind problema dezechilibrului într-

o economie dinamică, caracterizată de fenomenul incertitudinii.

2 Teoria generală, p.29

TEORII ŞI POLITICI MONETARE

POLITICA FISCALĂ

Teoria Keynesianistă a instabilităţii macroeconomice, constituie un mandat pentru intervenţia

guvernului în economie.

În concepţia Keynesianistă, insuficienţa cererii globale cauzează şomaj, iar excesul

cererii globale cauzează inflaţie. Întrucât piaţa nu corectează aceste dezechilibre, atunci trebuie

să intervină Guvernul. Keynes a concluzionat ca, Guvernul trebuie sa intervină pentru a ţine sub

control nivelul cererii globale.

Principalele probleme pe care le comportă politica fiscală, sunt:

1.politica cheltuielilor guvernamentale şi politici legate de impozitare, să contribuie la asigurarea

ocupării depline;

2.ca acţiuni de politici economice, ajută la combaterea inflaţiei;

3.care sunt riscurile intervenţiei guvernamentale în economie.

Activităţile legate de impozite şi cheltuie,.i guvernamentale, afectează nu numai nivelul

producţiei şi al preţurilor, dar şi structura producţiei.

Pentru a înţelege modul în care cheltuielile guvernamentale afectează cererea globală,

trebuie să facem distincţia între cheltuielile făcute de Guvern şi transferurile de venituri şi

cheltuieli guvernamentale pentru apărare, costurile de drumuri şi şosele, sănătate, educaţii, ce

includ cumpărarea de bunuri şi servicii de pe pieţele produselor. Ele constituie parte componentă

a cererii globale.

Dar Guvernul nu cumpără nimic atunci când se ocupă de contribuţia pentru asigurări

sociale, aceasta reprezentând un simplu transfer de venituri de la plătitorii de impozite, la cei

retraşi din activitate.

Transferurile de venituri devin parte a cererii globale, nu numai în momentul în care

beneficiarii transferurilor decid să cheltuiască acel venit.

Deci, numai o parte din cheltuielile guvernamentale totale reprezintă cumpărări de bunuri

şi servicii, celelalte elemente sunt fie transferuri de venituri, fie plata dobânzii pentru datoria

naţională.

Cheltuieli guvernamentale

Transferuri guvernamentale

Transferuri guvernamentale

Prerogativele de impozitare şi cheltuielile guvernamentale exercită o mare influenţă

asupra cererii globale.

Guvernul poate acţiona asupra nivelului cererii globale, prin:

1.cumpărarea unei cantităţi mai mari sau mai mici de bunuri şi servicii;

PIB = C + G + I + Exp.net

2.creşterea sau scăderea nivelului impozitelor;

3.modificarea nivelului transferului de venituri.

Politica fiscală vizează utilizarea acestor pârghii pentru influenţarea rezultatelor

macroeconomice. Din perspectiva macroeconomiei bugetului guvernamental, este un instrument

care poate modifica cererea globală şi rezulatele macroeconomice.

Politica fiscală acţionează în principal prin deplasarea curbei cererii globale.

Stimularea fiscală. Să presupunem că economia se află într-o recesiune.

FORŢELE INTERNE ALE PIEŢEI

ŞOCURI EXTERNE

PÂRGHII DE

POLITICĂ FISCALĂ

PRODUCŢIE

LOCURI DE MUNCĂ

PREŢURI

CREŞTERE ECONOMICĂ

ECHILIBRE

INTERNAŢIONALE

Politica fiscală

OG

DETERMINANŢI REZULTATE

CG

Fig.1

Echilibrul macroeconomic apare în punctual QE, unde se obţine o producţie de 5,6

mild.u.m./an, PIB corespunzător ocupării depline apare in QF, unde valoarea reală a producţiei

este de 6 mild. Prin urmare, economia se confruntă cu un deficit de PIB real de 400 mil.u.m.

Nivel preţ mediu

PIB real (mild.u.m./an)

CG1 OG

a

PIB al ocupării depline

Deficit PIB

PIB de echilibru

5,6

QE

6,0

QF

Fig.2

Obiectivul politicii economice

Dacă economia se află într-un echilibru de recesiune cum este punctual ”a“, obiectivul politic va

fi acela de a creşte producţia la nivelul ocupării depline QF.

Keynes a impulsionat Guvernul să îşi folosească puterile de impozitare şi de cheltuieli

guvernamentale, pentru a deplasa spre dreapta curba cererii globale.

Modelul Keynesian al procesului de ajustare ne ajută nu numai să înţelegem cum poate

economia să ajungă într-o asemenea situaţie indezirabilă, dar şi cum ar putea ieşi din aceasta.

Keynes pune în evidenţă modul în care curba cererii globale se deplasează odată cu modificările

în comportamentul de cheltuieli. El arată de asemenea, modul în care noi “injecţii” de cheltuieli,

în fluxul economic, se multiplică în modificări mult mai mari ale cheltuielilor totale.

În conceţia Keynesiană, calea de ieşire din recesiune este sporirea cheltuielilor pe bunuri

şi servicii. Cheltuielile adiţionale pot proveni, fie din sporirea cheltuielilor guvernamentale, fie

din reducerea impozitelor care determină creşterea consumului sau a investiţiilor. Cu toate că

strategia generală a politicii fiscale keynesiene este clară, aria intervenţiei guvernamentale dorite

nu este atât de evidentă. Apar astfel, două chestiuni de politică strategică:

1.cât de mult dorim să deplasăm curba cererii globale către dreapta;

2.cum putem produce deplasarea dorită.

Slăbiciunea modelului Keynesian

Keynes a considerat că politica economică ar putea să funcţioneze fără impedimente.

Scopul politicii fiscale expansioniste este realizarea ocupării depline.

Scopul ocupării depline ar fi atins în punctual “b”, când curba cererii globale se

deplasează către dreapta cu 400 mil.u.m. Noua curbă CG2 trece chiar prin punctul “b”, creând

posibilitatea atingerii obiectivului ocupării depline. Dar economic, nu se deplasează atât de uşor

din punctual “a” în “b”. Aceasta are loc numai în condiţii foarte speciale, numai dacă curba

ofertei global ar fi orizontală. Ocuparea deplină se va obţine prin deplasarea la CG2, numai dacă

preţurile nu ar creşte odată cu expansiunea economică.

Modelul Keynesian funcţionează numai în aceste condiţii restrictive.

Modificări ale nivelului preţurilor. Chiar şi în zilele noastre, este posibil ca preţurile să nu

crească de fiecare dată când cererea globală creşte peste anumite niveluri ale producţiei reale.

Curba ofertei globale poate fi în realitatea orizontală, dar, în cele din urmă, ne aşteptăm la o

înclinare în sus a curbei ofertei globale. Atunci când acest lucru se întâmplă, orice creştere a

cererii globale afectează atât producţia reală, cât şi preţurile.

Insuficienţa cererii globale

CG1

CG2

CG3

a

c

a

5,6 6,0 6,4

b e

Deficit PIB

Insuficinţă CG

PE

Fig.3

Nivelul preţ (preţ mediu)

În asemenea împrejurări, o creştere a cererii globale nu se converteşte u.m. pentru u.m,

într-un PIB real sporit, în schimb, atunci când curba cererii globale se deplasează către dreapta,

economia se va deplasa în sus de-a lungul curbei OG şi nu orizontal către dreapta.

Concluzie:Fig.3 ilustrează consecinţele unei curbe a ofertei globale înclinate în sus. Să

presupunem că cererea globală a fost crescută cu 400 mil.u.m., sumă egală cu deficitul iniţial al

PIB. Atunci când economia se deplasează din CG1 in CG2, macroechilibrul va avea loc in punctul

„c” al graficului nostru, nu în punctul „b”. Cum cererea sporeşte, ne aşteptăm să crească

presiunile asupra costurilor, împingând nivelul pretului în sus, de-a lungul curbei crescătoare a

ofertei globale. În punctul “c”, curbele OG şi CG2 se intersectează stabilind un nou echilibru, dar,

la cest echilibru, nivelul preţului este mai mare decât a fost iniţial.

Productia reala este mai înaltă dar, încă nu la nivelul corespunzator ocuparii depline.

Astfel, o politică keynesiană esuează în atingerea (obtinerea) ocuparii depline. De aceea,

observăm că modificarea (cresterea) cererii globale cu suma deficitului PIB, va aduce la

stingerea ocupării depline, numai dacă nivelul preţului nu creste.

Insuficienţa cererii globale

Faptul că abordarea keynesiană nu funcţionează, nu înseamnă însă, că trebuie să abandonăm

politica fiscală. Fig.3 ne spune doar că politica keynesiană nu va contribui la eliminarea

şomajului. Fig.3 sugerează, de asemenea, că o doză mai mare de stimulent fiscal ar putea să fie

de folos.

În condiţiile în care curba ofertei globale este înclinată în sus, trebuie să creştem cererea

globală cu o sumă mai mare decât mărimea deficitului PIB (în scopul atingerii ocupării depline);

fig.3 ilustrează această nouă sarcină a politicii.

Insuficienţa cererii globale este nivelul adiţional al cererii globale necesar pentru a atinge

ocuparea deplină, după ce s-a avut în vedere posibilitatea modificării nivelului preţului. A se

observa din figură că, ocuparea deplină (QF) se atinge numai când curba cererii globale

intersectează curba ofertei globale în punctul “d”. Pentru a ajunge acolo, curba cererii globale

trebuie să se deplaseze din CG1 către CG3. Această a 3-a curbă a cererii globale, trece de

asemenea prin punctul “e”. Această distanţă orizontală dintre punctul „a” şi punctul “e”, măsoară

insuficienţa cererii globale.

Cererea globală trebuie să crească, cu condiţia insuficienţei cererii globale, în scopul

atingerii ocupării depline. Astfel, insuficienţa cererii globale deţine sarcina fiscală. În fig.,

insuficienţa cererii globale ester de 800 mil., sau 0,8 mild. u.m. Această cifră arată ce cantitate de

cerere globală suplimentară ester necesară pentru atingerea ocupării depline.

Cel mai simplu mod de a deplasa cererea globală, este acela de a creşte cheltuielile

guvernamentale.

Soluţiile lui Keynes pentru înlăturarea şomajului

Preocuparea fundamentală a lui Keynes a fost aceea de a stabili o corelaţie între

dezvoltarea economică a societăţii şi nivelul ocupării resurselor de muncă disponibile, de a oferi

soluţii pentru înlăturarea şomajului.

Pentru aceasta el a folosit un model economico-matematic descriptiv compus din trei categorii de

elemente:

Variabile

• endogene (determinate), indicatori globali care caracterizează nivelul activităţii

economice la scara economiei naţionale (cea mai importantă fiind cererea efectivă de

mărfuri)

• exogene (determinante), rate cu privire la comportamentul agenţilor economici (înclinaţia

spre consum, eficienţa marginală a capitalului, rata dobânzii);

Relaţiile dintre variabile

Relaţiile dintre variabile au fost redate cu ajutorul unor ecuaţii şi inegalităţi, precum şi

interdependenţa dintre ele, redată cu ajutorul unor funcţii (funcţia ocupării, a ofertei, a cererii

etc.). Aşa cum am mai afirmat, Keynes admite şi recunoaşte existenţa şomajului involuntar –

tema principală a investigaţiilor lui şi scopul final al analizei este de a descoperi ce anume

determină volumul ocupării mâinii de lucru. Nivelul ocupării (E) sau numărul de muncitori care

găsesc de lucru (N) depind de cererea efectivă de mărfuri (D), deci N = f(D). Ţinând seama de

structura cererii de mărfuri, Keynes ajunge la concluzia că dacă suma consumului final global

(C) şi a investiţiilor globale (I) este egală cu venitul global (Y), atunci economia este în echilibru,

situaţie exprimată în ecuaţia fundamentală a modelului său C + I = Y. Deoarece în realitate există

dificultăţi în desfacerea mărfurilor şi predomină dezechilibrul în economie C + I > Y, încasările

sunt mai mici decât producţia oferită şi deci, implicit, rezultă şomaj involuntar;

Parametrul multiplicator investiţional (K)

Parametrul multiplicator investiţional (K), cu ajutorul căruia se exprimă gradul de intensitate al

unei variabile, a fost folosit de Keynes pentru a exprima interdependenţa dintre fluctuaţiile

investiţiilor, ocupării şi veniturilor. Acesta ne arată că atunci când are loc un spor al investiţiilor

globale, venitul va creşte cu o mărime care este de K ori mai mare decât sporul investiţional.

Mărimea (K) este direct proporţională cu înclinaţia spre consum 3. Ideea lui Keynes este

foarte simplă: „Dacă populaţia nu găseşte de lucru şi nu este bine plătită, nu ne putem aştepta ca

puterea de cumpărare să crească.”

Nu ester necesar ca Guvernul să acopere întreaga deficienţă a cererii globale. Să presupunem, că

sarcina fiscală a fost de a creşte cererile globale cu 800 mil.u.m. Această sarcină, coincide cu

insuficienţa cererii globale (fig.3)4. Dacă cheltuielile guvernamentale ar creşte cu acea sumă,

curba cererii globale s-ar deplasa, dincolo de punctul “e” din fig.3. În aceste condiţii, s-ar trece

rapid de la situaţia de cerere globală, inadecvată la o situaţie de cerere globală excesivă. Aceste

situaţii apar din cauza fluxului circular al venitului în economie. Atunci când Guvernul cumpără

mai multe bunuri şi servicii, el crează venit adiţional pentru participanţii la procesul pieţei.

Beneficiarii acestui venit, la rândul lor, îl vor cheltui. Astfel, fiecare u.m. ajunge cheltuită şi re-

cheltuită de mai multe ori. Apare un proces de multiplicare. Ca rezultat al acestui proces, fiecare

u.m. de noi cheltuieli guvernamentale, are un impact multiplicat asupra cererii globale.

Mărimea efectului asupra economiei din fiecare bun cheltuit de Guvern, depinde de

valoarea multiplicatorului, şi anume: modificarea tuturor cheltuielilor va fi egală cu

multiplicatorul “x” noua “injecţie” de cheltuieli guvernamentale.

CG

Y′−

=∆∆

1

1-formula multiplicatorului

Y = venit + investiţii

Δ = venit – consum

C ' = inclinaţia marginală către consum

CY

CCY

Y

I

Y′−

=

∆∆−

=∆−∆

∆=∆∆

1

1

1

1

3 Vezi solutiile pentru inlaturarea somajului ale lui Keynes4 Slabiciunile modelului Keynesian

Multiplicatorul reprezintă multiplul cu care o modificare iniţială a cheltuielilor agregate,

va schimba cheltuielile totale după un număr infinit de cicluri de cheltuieli.

Să presupunem că, gospodăriile au o înclinaţie marginală către consum C ' = 0,75,

multiplicatorul = 4. Dacă multiplicatorul = 4 , fiecare u.m. a noii cheltuieli guvernamentale

contribuie la creşterea cheltuielilor cu 4 u.m.

Această figură ilustrează impactul cheltuielilor guvernamentale. Cererea globală se

deplasează din CG1 în CG2 când Guvernul cumpără o producţie adiţională în valoare de 200

mil.u.m. Efectele de multiplicare, cresc în acest caz cheltuielile de consum cu 600 mil.u.m. Acest

consum adiţional deplasează mai departe cererea globală în CG3. Astfel, impactul stimulentului

PE

Nivelul curent

5,6

QE

6,4

Producţia reală

(mild.u.m./an)

Nivelul preţului

(preţ mediu)

Impact direct al cheltuie-lilor guver-namenta-le

+200 mil.u.m.

Impact indirect prin interme-diul consu-mului sporit

+600 mil.u.m

Efectele multiplicatorului

5,8

Fig.4

fiscal asupra cererii globale include, atât noua cheltuială guvernamentală, cât şi toate creşterile

ulterioare ale cheltuielilor de consum declanşate de cheltuielile guvernamentale adiţionale.

Keynesismul, neokeynesismul si postkeynesismul

Deficientele liberalismului neoclasic in „Teoria generalã a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii si

a banilor”, scrisã de Keynes, se prezintã ca o criticã a gândirii clasice, care include gândirea

neoclasicã:

– atentia excesivã acordatã microeconomiei si staticii economice;

– excesul de subiectivism în abordarea categoriilor economice;

– excesul de formalizare matematicã;

– abordarea unilateralã a fenomenelor legate de consum, cerere si piatã;

– apologia nejustificatã a sistemului liberal de organizare economicã;

Trãsãturile paradigmei keynesiste

1. Considerã teoria economicã liberalã clasicã si neoclasicã drept un caz

particular al teoriei economice generale;

2. Respinge ideea unei ordini naturale si a unor legi naturale, capabile sã asigure

realizarea spontanã a echilibrului economic;

3. Considerã nesatisfãcãtoare teoria economicã purã;

4. Mutã centrul de greutate al cercetãrii economice în domeniul macroanalizei

statice;

5. Este preocupat de dezechilibrele din economia de piatã;

6. Sustine inevitabilitatea somajului involuntar în economia de piatã;

7. Pentru a supravietui si functiona, economia de piatã ar trebui sã suporte

interventia limitatã a statului.

Punctele cheie ale teoriei keynesiste

– enuntarea legii psihologice referitoare la venit si consum;

– teoria cererii efective

– rata dobânzii

– mãsura preferintei pentru lichiditate

– eficienta marginalã a capitalului

„Eu însumi sunt convins cã aceastã carte de teorie economicã la care lucrez va revolutiona în

foarte mare mãsurã – bãnuiesc cã nu chiar dintr-o datã, dar în cursul urmãtorilor zece ani – felul

în care trateazã lumea problemele economice” aflam dintr-o scrisoare trimisã prietenului sãu

George Bernard Shaw.

Keynes nu s-a detasat total de doctrina clasicã si neoclasicã, deoarece înclinatiile spre

consum, spre investitii si spre economii sau preferinta pentru lichiditate nu sunt altceva decât

termeni desprinsi din vocabularul stiintei economice marginaliste. El a realizat însã trecerea de la

o abordaremicroeconomicã la o abordare macroeconomicã, demonstrând cã starea de echilibru

economic nu asigurã în mod automat si ocuparea deplinã.

Teoria lui Keynes va domina formularea politicilor macroeconomice ale

tãrilor occidentale, începând cu perioada de dupã al doilea rãzboi mondial si pânã la mijlocul

anilor 1970.

Neokeynesismul a încercat sã dezvolte si sã adapteze teoria si principiile de politicã economicã

fundamentate de Keynes la cerintele si exigentele economice din a doua jumãtate a secolului al

XX-lea. Paul Samuelson considerã cã economia contemporanã, în fomula economiei mixte,

reprezintã sinteza evolutiei spre acea stare în care este nevoitã sã facã apel, concomitent, la

pârghiile si principiile pietei libere dar si la reglajul keynesist. Urmasii lui Keynes, indiferent

dacã îi numim neo sau postkeynesieni, au încercat sã continue de acolo de unde Keynes s-a oprit,

sã-i contureze unele concluzii si sã ancoreze „Teoria generalã noilor realitãþi”. Noua economie

presupune:

– punerea în aplicare a instrumentelor politicii macroeconomice, pentru atingerea unor obiective

economice reale;

– gestiunea activã a cererii pentru a combate slãbiciunile inerente ale capita-

lismului de piaþã;

– aplicarea activã si combinatã a politicilor fiscale si monetare;

– aplicarea politicii veniturilor pentru asigurarea simultanã a ocupãrii depline

si a stabilitãtii preturilor.

Contributii ale postekeynesistilor:

– sustinerea extinderii ariei investigatiilor economice (problema repartitiei

venitului national, problema inflatiei);

– critica scopului teoriilor neoclasice;

– respingerea microanalizei neoclassice;

– insistenta asupra caracterului ciclic al economiei.

Concluzii

J. M. Keynes i-a scris în 1935 lui George Bernard Shaw că lucrarea de teorie economică

pe care o proiecta va revoluţiona modul în care lumea priveşte problemele economice. Profeţia

sa s-a adeverit pe deplin, pentru că „Teoria generală” a modificat concepţia privind esenţa

problemei economice. De pe vremea clasicilor, problema economică a fost gândită în termenii

nesfârşitei lupte dintre raritate şi nevoile umane nelimitate.

Conştientizarea faptului că problema economică conţinea un alt aspect şi anume „sărăcia

în mijlocul belşugului”, a survenit la Keynes după primul război mondial. Dar punctul de vedere

general că problema economică este una a rarităţii a persistat în timpul Marii depresiuni. Numai

şomajul prelungit în proporţii de masă a evidenţiat în cele din urmă că raritatea nu reprezintă

singura dimensiune a problemei economice. Alocarea raţională a resurselor este singura

problemă numai atunci când toate resursele în căutare de ocupare pot fi absorbite în procesul de

producţie. Keynes a argumentat că nivelul ocupării depinde de nivelul cererii globale şi a arătat

că până şi o economie cu preţuri, salarii şi rate ale dobânzii flexibile nu poate fi adusă automat la

ocuparea deplină.

Accentul lui Keynes asupra incapacităţii sistemului de a realiza ajustări automate din

cauza dezechilibrelor dintre consum şi producţie reaminteşte de analiza marxistă. Şi Marx a

subliniat inerenta instabilitate a sistemului capitalist şi, asemenea lui Keynes, a considerat

investiţiile ca fiind un factor crucial.

Cu toate că atât Marx cât şi Keynes au considerat factorii determinanţi ai investiţiilor

drept cauză a crizei, există importante deosebiri între cele două sisteme. Una dintre acestea este

că sistemul lui Marx este inseparabil de concepţia sa privind relaţiile sociale ce stau la baza

schimbului de mărfuri şi, în consecinţă, de teoria valorii-muncă. Exploatarea crescândă a muncii,

cuplată cu rata descrescândă a profitului şi a plusvalorii, conduc la crize tot mai severe, care

constituie preludiul distrugerii sistemului capitalist. Pentru Keynes, principalii factori cauzatori

de crize provin din înclinaţiile umane fundamentale. El a văzut astfel un motiv pentru intervenţia

guvernului atunci când cererea globală este insuficientă pentru a crea ocupare deplină. Dar nu a

considerat distrugerea capitalismului ca fiind dezirabilă sau inevitabilă. Dimpotrivă, el a crezut

că punctele esenţiale ale sistemului capitalist puteau fi salvate fără sacrificarea ocupării depline,

dacă guvernul exercită controlul adecvat. Keynes nu a examinat în detaliu natura exactă a

acestei intervenţii. Dar filosofia socială ce stă la baza capitolului final al „Teoriei generale” este

că există anumite domenii care nu trebuie lăsate pe seama iniţiativei individuale.

Astfel, Keynes a propus o economie mixtă în care investiţia este socializată, dar în care

interesul personal privat va continua să funcţioneze în toate domeniile în care este compatibil cu

ocuparea deplină. El a considerat aceasta ca fiind „singurul mijloc realizabil de evitare a

distrugerii formelor economice existente în întregul lor şi ca o condiţie a funcţionării cu succes a

iniţiativei individuale”.

Este evident că pentru Keynes însuşi, teoria cererii globale efective a fost prezentată ca

fundament al recomandărilor sale de politică economică în Anglia anilor 1930. Fără îndoială că

„Teoria generală” a contribuit în mod semnificativ la acceptarea de către guvern a

responsabilităţii menţinerii nivelului ocupării la niveluri satisfăcătoare. Politica fiscală şi-a intrat

în drepturi de pe vremea lucrării „Teoria generală”.

Nu se poate însă afirma că „Teoria generală” este legată doar de problemele specifice

ale anilor 1930. Principiul cererii globale efective, care este nucleul teoriei lui Keynes, este

independent de aranjamentul instituţional al epocii respective, atâta timp cât este implicată

politica economică. Cu alte cuvinte, teoria cererii globale implicită în teoria cantitativă este exact

aceeaşi cu cea implicită în legea lui Say. Astfel, Keynes infirmă concluzia neoclasică că

încasările din vânzări vor acoperi neapărat costul obţinerii producţiei stării de ocupare deplină,

deoarece valoarea bănească a acelei producţii este asociată cu crearea unui venit bănesc

echivalent.

Salariile în bani sunt în principal, potrivit lui Keynes, rezultatul forţelor instituţionale.

Muncitorii nu pot realiza revizuiri în jos ale salariilor reale prin simplul mecanism al acceptării

unor salarii în bani reduse. Dacă şomajul este însoţit de o cerere de bani, care este probabilă la

rate foarte scăzute ale dobânzii, nu poate exista nici un mecanism prin care o economie cu

resurse neutilizate să se redreseze dintr-un dezechilibru datorat neocupării.

Anii ce au urmat publicării lucrării “Teoria generală” au fost cei ai manifestări unei

contrarevoluţii. Multe din ideile şi instrumentele analitice pe care le-a iniţiat Keynes au fost

sfidate sau reinterpretate într-un mod atât de radical, încât şi-au pierdut mult din intenţiile

originare.

Locul Keynesismului in gandirea economica din Sec. XX

Printre cele mai prestigioase şi răspândite teorii şi doctrine ale sec.XX s-a impus rapid prin 3

trăsături:

1. Recunoaşterea faptului că incertitudinea, instabilitatea şi dezechilbrul, constituie forme

normale de manifestare, a economiei;

2. Înţelegerea acestor caracteristici, terapia lor presupune, examinarea mecanismului de

functii, a economiei de piata, mai ales la scară macroeconomica;

3. Denunţarea multor iluzii ale liberalismului şi limitele pieţei precum şi legitimarea

intervenţiei statului contemporan în economie , respectiv dirijism.

Comentarii asupra teoriilor lui Keynes

Keynes nu e un panaceu pentru criză5:Nu doar „învăţăturile“ lui Marx sunt neproductive în

condiţiile actuale de criză, ci si teoriile lui Keynes Desi criza mondială readuce în prim-plan

teoriileeconomice intervenţioniste, Edmund Phelps - laureat al premiului Nobel pentru economie

în 2006 - atrage atenţia că ideile lui Keynes nu reprezintă soluţii viabile de resuscitare a

economiei.Într-un editorial apărut în numărul din 4 noiembrie 2008 al „Financial Times“,

Edmund Phelps, laureat al premiului Nobel pentru economie, remarcă faptul că actuala criză

mondială readuce în prim-planul dezbaterilor teoretice referitoare la posibilele soluţii de

revigorare a economiei numele lui John Maynard Keynes si ideile sale despre efectul pozitiv al

intervenţiei statului pe pieţe.

Confuzia_lui_Keynes

De ce a scăzut si continuă să scadă preţul caselor în Statele Unite? Băncile vorbesc despre un

soi de soc neprevăzut survenit din exterior, însă nici vorbă de asa ceva, scrie Edmund Phelps. În

opinia sa, este vorba, pur si simplu, de calculele eronate ale investitorilor, care au pariat că

preţurile se vor majora la nesfârsit si s-au înselat. Potrivit lui Keynes, spune Phelps, preţurile

activelor determină nivelul ratei de ocupare a forţei de muncă. Un declin al acestora, generat de o

schimbare de sentiment a investitorilor, produce scăderea în lanţ a preţurilor activelor productive

si a acţiunilor companiilor, reducerea investiţiilor si, în cele din urmă, cresterea numărului de

someri, ca urmare a restrângerii activităţii economice. „Din păcate, Keynes a făcut o mare

confuzie între o scădere a preţului activelor din cauze monetare - cresterea cererii de bani - si una

generată de înrăutăţirea asteptărilor referitoare la profiturile viitoare legate de respectivele active.

La prima variantă, soluţia lui Keynes era cresterea ofertei de bani de către băncile centrale (de

exemplu, prin cumpărarea de titluri de stat), pentru a majora la loc preţurile activelor“, scrie

Phelps. Keynes credea că aceste preţuri se pot mări fără ca celelalte preţuri, inclusiv cel al muncii

(salariile), să crească la rândul lor. Ceea ce este fals, consideră Phelps.

Dimpotrivă, majorarea ofertei de bani ar declansa instantaneu spirala inflaţionistă...Statul - cel

mai prost investitor.Actuala criză nu este însă de natură monetară, spune Phelps. Potrivit lui

Keynes, cresterea cererii interne de consum este si ea de natură să stimuleze ocuparea forţei de

muncă, căci determină avansul cererii de investiţii, iar într-o situaţie de criză precum cea actuală

statul este cel care trebuie să investească, pentru a crea locuri de muncă. Si, comentează Phelps,

americanii ar fi chiar fericiţi ca statul să investească în infrastructură, „căci aeroporturile sunt un

cosmar, iar podurile se prăbusesc“. „Trebuie totusi să ne întrebăm dacă nu cumva asumarea de

către stat a rolului de investitor, în locul întreprinzătorilor privaţi, nu blochează dezvoltarea si

5 Articol scris de Adrian Mosoianu si Florin Rusu ...de pe site-ul http://www.sfin.ro/articol_14525/phelps:_keynes_nu_e_un_panaceu_pentru_criza.html

aplicarea de inovaţii în economie“, punctează Phelps. El reaminteste că teoria capitalistă

subliniază importanţa diversităţii surselor de idei de afaceri, a antreprenorilor dispusi să le aplice,

a surselor de finanţare si a consumatorilor. Ba mai mult, oamenii de afaceri trebuie să fie liberi în

calculele, estimările si iniţiativele lor, spre deosebire de angajaţii statului, care trebuie să dea în

permanenţă socoteală sefilor lor si să nu se abată de la planificarea realizată „de sus“. „În

consecinţă, o prezenţă mai consistentă a statului în sectorul investiţional al unei ţări ar fi de

natură să constrângă spiritul inovativ si să scadă calitatea acelor inovaţii acceptate de sistem.

Ceea ce ne-ar menţine, în continuare, în criză“, notează Edmund Phelps.

Printre conceptele revolutionare promovate de Keynes se numara:

- cel al imposibilitatii echilibrului dintre oferta si cererea de bunuri si servicii, de aceea

apar disfunctiuni precum somajul;

- ineficienta mecanismelor concurentiale ale pietei libere de a asigura si mentine echilibrul

economic;

- o teorie a ratei dobânzii explicata în termeni monetari, ca o functie a cererii de bani, în

interactiune cu oferta de bani;

- eficienta marginala a capitalului;

- criticând Legea lui Say, Keynes sustine ca economiile si investitiile sunt realizate de

persoane diferite, din ratiuni diverse, si ele sunt aduse în pozitia de echilibru numai prin

modificarile din marimea venitului: „în realitate, economiile si investitiile sunt

întotdeauna egale, dar nu se afla automat si permanent în stare de echilibru” (Oser, J.,

Blanchfield, W., 1975: 436);

- posibilitatea de a utiliza politicile fiscale si monetare pentru a elimina recesiunile si a

controla boom-ul economic. Prin aceasta carte Keynes a pus bazele a ceea ce se va numi

ulterior macroeconomie.

Notiunile de baza ale keynesismului au fost:

1. Nu exista o tendinta naturala a economiilor de piata capitaliste pentru a corecta socurile

economice si pentru a mentine un echilibru al fortelor economice care sa asigure angajarea pe

deplin a fortei de munca disponibile. Înainte de Keynes se stia ca fazele ciclului de afaceri se

succed cu regularitate, dar se presupunea ca piata avea puterea de a se autoregla, nefiind necesara

interventia guvernului;

2. În economiile capitaliste, în general, somajul aparea ca un fenomen natural, dar fortele

economice nu puteau corecta situatia automat. Keynes a pus problema naturii si a cauzelor

somajului. A facut o distinctie fundamentala între ceea ce numea somajul voluntar si somajul

involuntar. Aceasta distinctie a reprezentat una dintre elementele controversate ale politicii sale

economice si a dat nastere la numeroase divergente atunci ca si acum. Somajul involuntar îi

includea pe acei oameni care îsi cauta de lucru nu îsi gasesc, si accepta salariul minim pe

economie. Înainte de Keynes, economistii considerau ca somajul era generat de rigiditatile pietei

muncii, de existenta unor factori precum pretentii de marire a salariilor, activitatile sindicatelor si

plata celor aflati în somaj. Somajul voluntar îi includea pe indivizii care nu vroiau sa lucreze

acceptând salariul minim pe economie;

3. Conform lui Keynes, incapacitatea de a mentine forta de munca ocupata pe deplin se datora

unei lipse a cheltuielilor publice. Acest punct de vedere era total opus celui prekeynesist, care

considera ca somajul se datora rigiditatilor în nivelul salariilor. Astazi dezbaterile în ceea ce

priveste rata crescuta a somajului din anumite tari europene se axeaza pe aceeasi problematica;

4. Insuficienta cheltuielilor publice se datora unui deficit de investitie de capital privat pe plan

intern. Investitorii oscilau între un optimism si un pesimism la fel de irational în ceea ce priveste

probabilitatea ulterioara a investitiilor lor, ceea ce afecta planurile lor de investitii. Asteptari

opuse ar fi dus la o scadere a cheltuielilor de investitii, asadar la o scadere a cererii, productiei si

ratei de ocupare a fortei de munca si la o crestere a somajului. Aceste efecte ar atrage dupa ele

scaderea în veniturile gospodariilor si reducerea cheltuielilor efectuate de aceste gospodarii;

5. Concluzia acestei diagnoze a fost urmatoarea: guvernele trebuie sa joace un rol decisiv în

stabilirea politicilor economice adecvate. O scadere a cererii ducea imediat la interventia

guvernului pentru a o contrabalansa. Acesta putea interveni prin utilizarea politicilor fiscale, prin

mecanismul impozitelor, prin cresterea cheltuielilor publice si/sau reducerea impozitelor, sau

prin politici monetare, prin scaderea ratelor dobânzii sau cresterea masei monetare, desi Keynes

si-a exprimat îndoielile în ceea ce priveste eficienta politicii monetare;

6. Din punct de vedere politic, keynesismul parea sa încurajeze implicarea sectorului public,

vazut ca un accesoriu necesar unei politici realiste de stabilizare macroeconomica.

Keynesismul, atât ca doctrina, cât si ca politica economica, a avut o influenta fundamentala în

lumea noncomunista de dupa 1945, dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, si a reprezentat un

trend dominant pâna la sfârsitul anilor 1960, când unele evenimente au început sa puna sub

semnul îndoielii validitatea practica a keynesismului si, în acelasi timp, fundamentul sau teoretic.

Principalul atac a venit din partea monetarismului, o doctrina a carui leader a fost Milton

Friedman, si din partea membrilor Scolii de la Chicago. Politicile keynesiste au cautat sa

atenueze efectele negative ale fluctuatiilor ciclice prin cresterea cheltuielilor publice în timpul

recesiunilor. De exemplu, în conceptia lor, cresterea cheltuielilor din sectorul public ar duce la

cresterea cererii, ar stimula investitiile si ar crea noi slujbe, reducând astfel din severitatea unei

depresiuni economice. Astfel de politici au functionat initial, dar cererea stimulate de cheltuielile

publice nu era una reala. Trimitea false semnale si determina industriile sa suprainvesteasca, în

special în producerea de bunuri. Când guvernul nu mai stimula economia prin cheltuieli sau

cheltuia mai putin, industriile se trezeau în fata unui surplus si era necesara disponibilizarea.

Aceasta cheltuiala s-a dovedit a fi inflationista, caci era, în general, finantata prin împrumuturi

sau prin emiterea de moneda ori prin recurgerea la credite. Mai mult, acest fel de interventie era

folosit de guverne pentru a atenua efectele fluctuatiilor ciclice asupra sferei politice, mai degraba

decât asupra cele economice si se recurgea la acest tip de interventie în special în preajma

alegerilor. În cele din urma, politicile produceau stagflatie, cu crestere negativa sau zero, si o

accentuare a ratei somajului. Astazi guvernele par a se fi împiedicat de o versiune moderna, care

cauta rezultate similare celor anticipate de Keynes, dar în care cheltuielile private sunt cele

încurajate sa atenueze efectele negative ale fluctuatiilor ciclice mai mult decât cheltuielile

publice. Consumul privat din SUA, cât si din Marea Britanie a dus la cresterea nivelurilor

datoriilor. Ramâne de vazut daca noul model keynesist poate evita consecintele precedentului. Se

pare ca aceasta noua abordare nu a fost planificata de catre guvernele SUA si Marii Britanii, ci a

rezultat, în parte, din actiunile lor si a fost apoi amplificata deliberat în momentul în care efectele

începeau sa fie evidente.Desigur, se stia despre accelerarea cheltuielilor de consum în SUA.

Cheltuielile au dus la cresterea ratei de îndatorare a cetatenilor. La fel s-a întâmplat si în Marea

Britanie, unde s-a adaugat si o crestere a preturilor proprietatii private. Oamenii au început sa

investeasca în titluri de stat, iar ideea economisirii parea din ce în ce mai putin atractiva. De

asemenea, cetatenii au recurs la împrumuturi bancare datorita, în parte, ratelor mai mici ale

dobânzilor, dar si la investitii în domeniul afacerilor imobiliare. Piata tranzactiilor imobiliare a

descarcat de datorie o parte din câstig prin reipotecare si a folosit metoda pentru a sustine

consumul. Dezvoltarea a ajutat iesirea din recesiune atât a SUA, cât si a Marii Britanii. Într-

adevar, Marea Britanie nu a intrat de loc într-o recesiune tehnica, ci doar a trecut prin experienta

ratelor de crestere negative. Astazi economia întregii lumi pare a se sprijini pe umerii

consumatorului american, consumatorii britanici jucându-si doar rolul în cadrul acestui puzzle.