Părintele John Breck

Părintele John Breck s-a născut într-o familie protestantă din Statele Unite ale

Americii. A păşit pentru prima dată într-o biserică ortodoxă la Institutul Saint Serge din

Paris, în 1966 când a venit cu familia în Europa pentru a-şi termina studiile la Heidelberg.

Fără să înţeleagă un cuvânt, pentru că se oficia în slavonă, a avut impresia că a ajuns

acasă, după cum mărturiseşte, deşi pelerinajul abia începea. Treptat, în paralel cu

doctoratul făcut la Heidelberg în domenoiul riguros al exegezei, a studiat şi învăţătura

Bisericii Ortodoxe. Când şi-a terminat doctoratul, s-a stabilit cu familia în Franţa cu

scopul de a intra în Biserica ortodoxă, ceea ce s-a întâmplat la sfârşitul anului 1973.

În 1977 a fost hirotonit preot. După trei ani pe care i-a petrecut ca profesor la un

seminar teologic din Alaska, a predat timp de 12 ani la presigiosul Institut Sfântul

Vladimir din New York. În prezent este profesor de Bioetică şi Hermeneutică la Institutul

Teologic Saint-Serge din Paris.

Pentru Părintele John Breck Scriptura, Cuvântul lui Dumnezeu nu este o creaţie

omenească, este un dar divin. La fel ca toată teologia patristică, Părintele Breck înţelege

Scriptura ca pe o manifestare a Proniei divine, ,,scrisoare a dragostei divine cum spunea

Sfântul Ioan Gură de Aur”. De altfel, sfinţia sa este unul dintre principalele voci ale

teologiei contemporane care a reaşezat pe Sfinţii Părinţi şi metodele lor exegetice în

atenţia studiului biblic. Pentru ei, fiecare cuvânt al textului a fost creat prin sinergie, un

efort reciproc între autorul uman şi Sfântul Duh. Fie că au găsit sau nu un sens spiritual în

fiecare expresie a textului, erau convinşi că tot cuvântul a fost inspirat de Dumnezeu, cu

scopul de a călăuzi credincioşii de-a lungul drumului spre Împărăţia Cerurilor.

Experierea scrierilor lor a fost pentru dânsul un moment de adâncă revelare după cum

însuşi mărturiseşte: ,,Redescoperirea Sfinţilor Părinţi, ochiul lor critic şi darul remarcabil

de a discerne straturi multiple de semnificaţie în textul biblic a fost pentru mine o

binecuvântare, cât şi pentru activitatea mea la clasă ori în sala de conferinţe. Mi-am

restructurat cursurile consacrate Scripturii, astfel încât să abordez textul prin ceea ce este

în mod esenţial o hermeneutică patristică”1. Sfinţii Părinţi au folosit hermeneutica drept

instrument, pentru a face Scriptura cât mai rodnică în credincioşii care îi ascultau, nu au

1 John Breck, Sfânta Scriptură în Tradiţia Bisericii, traducere Ioana Tămăian, Ed. Patmos, Cluj- Napoca, 2008, p.11.

1

făcut din hermeneutică un scop în sine, lucru pe care îl înţelege Părintele breck şi îl

aplică. ,,Pentru Sfinţii Părinţi exegeza nu a fost niciodată un scop în sine. Întotdeauna a

servit misiunea Bisericii de a vesti Cuvântul mântuirii. Din acest motiv abordarea

interpretării biblice era mai mult omiletica decât ştiinţifică. Scopul lor esenţial era

predicarea evangheliei şi nu analiza ei”2. Ei, Părinţii Bisericii, în abordările lor

scripturistice erau deosebit de actuali. Având grija mântuirii sufletelor, se străduiau să

folosească Scriptura pentru zidirea lor, interpretând-o în diferite sensuri , având scopul

amintit bine precizat. Scopul interpretării biblice ar trebui să fie dobândirea cunoaşterii

lui Dumnezeu3. Pentru primii exegeţi ai Bisericii scopul acesta era axiomatic. Ei căutau o

asemenea cunoaştere pentru ei înşişi, dar întotdeauna cu intenţia de a o transmite şi altora,

printr-un limbaj theoprepes, ,,vrednic de Dumnezeu. Este vorba de limbajul teologiei, un

limbaj al lui Dumnezeu şi despre Dumnezeu, un limbaj care arată calea spre viaţa

veşnică. Criza acuta ce afectează în prezent domeniul studiilor biblice se datorează

abordărilor de tip hermeneutic, care au abandonat în mare măsură, acest scop.

Criza de care vorbeşte părintele John Breck este una care se vede în faptul că

cercetările biblice nu se adresează direct nevoilor spirituale ale credincioşilor. Şi aceasta

pentru că am sucombat, mai mult decât putem recunoaşte în faţa metodelor şi scopurilor

la modă în Bisericile din Apus şi ne-am mărginit la a interoga textul biblic în loc să lăsăm

cuvântul viu şi de viaţă dătător al lui Dumnezeu să ne vorbească şi să ne cheme.4

Astfel, Părintele Breck va sublinia ca fiind o obligativitate a exegezei

contemporane o deschidere a textului sacru spre problemele de acută actualitate: ,,Este

evident că sensul literar în sine este insuficient. Trebuie făcut un pas înainte în procesul

hermeneutic: transpunerea rezultatelor exegezei într-o mărturie vie şi dătătoare de viaţă

pentru oamenii de astăzi. Cu alte cuvinte studiul biblic ar trebui să ne conducă de la

sensul literar la sensul spiritual, de la semnificaţia originală a fragmentului la la

semnificaţia spirituală, de cuvânt al lui Dumnezeu pentru mântuirea celor care îl primesc

cu credinţă”5. Scriptura se adresează fiecărei epoci indiferent de caracteristicile istorice şi

culturale ale ei. Fiind ,,Cuvântul lui Dumnezeu”, Scriptura este atemporală. Ea vorbeşte

omului secolului XX la fel de direct şi cu autoritate la fel de mare ca şi în primele veacuri 2 Ibidem, p. 14.3 Idem, O abordare ortodoxă a exegezei biblice, Revista Teologică, 4, 1999, p.115 pp.111-1194 Idem, Sfânta Scriptură în Tradiţia Bisericii, p. 34.5 Ibidem, p. 12.

2

creştine6. Este obligaţia exegetului de a reinterpreta textul pentru a-l face accesibil şi

actual, fără a se îndepărta totodată de sensul originar.

Domnul Hristos este înţeles de Părintele Breck, folosind înţelepciunea patristică,

drept telosul Scripturii Vechiului Testament. Scriptura ebraică este înţeleasă şi

interpretată cu referire la Iisus Hristos, considerat originea şi împlinirea ei. El este

originea Sfintei Scripturi pentru că el este Logosul, Cuvântul fără de moarte al lui

Dumnezeu, ce are funcţia de agent al creaţiei şi, în acelaşi timp este ultim conţinut sau

referent al proorociilor, el este împlinirea Scripturii ebraice, care, la cel mai adânc nivel

de semnificaţii, se referă la el şi la lucrarea Lui mântuitoare. Hristos oferă sensul adevărat

pentru înţelesurile tainice ale Legii şi ale Proorocilor. În felul acesta Hristos Însuşi

este ,,principiul hermeneutic” sau principiul de interpretare, deoarece El revelează sensul

adevărat al tuturor Scripturilor inspirate.

Inspiraţia se face astfel nu doar act sinergic între om şi Dumnezeu ci şi punct de

întâlnire între Hristos şi Duhul Sfânt, întucât ea înseamnă că Dumnezeul cel înviat este

prezent prin Duhul Sfânt, în interiorul comunităţilor de credinţă, spre a călăuzi alcătuirea

şi interpretarea scrierilor bilice şi spre a le face revelaţie a adevărului şi a vieţii. Datorită

acestei funcţii hermeneutice permanente a Duhului în Biserică, trebuie să înţelegem

puterea cuvintelor lui Iisus, fie că provin din predica Lui de-a lungul lucrării Sale publice,

fie că reprezintă cuvinte ale Domnului înviat şi slăvit, împărtăşite comunităţilor eclesiale

prin Duhul Sfânt după Cincizecime.7

Pentru Sfinţii Părinţi, actul hermeneutic era o prerogativă eminamente eclezială.

Doar în Biserică, de către Biserică, sub adumbrirea Sfântului Duh se face o corectă

exegeză. Aceasta o înţelege Părintele Breck când afirmă că: ,, Doar în cadrul Bisericii şi

al Liturghiei putem redescoperi Sfânta Scriptură, izvor al vieţii şi al speranţei, care să fie

primită, celebrată şi transmisă prin Duhul Sfânt, întru slava Lui, care este Cuvântul fără

de moarte al lui Dumnezeu.8

Părintele insistă pe ideea nu doar de predicare a Cuvântului, de vestire a lui ci

vorbeşte de o celebrare, de o sărbătorire a Lui în Biserică prin Liturghie şi Sfntele Taine.

Cuvântul lui Dumnezeu trebuie vestit şi sărbătorit în aceeaşi măsură. Aceasta înseamnă

6 John Breck, Puterea Cuvântului în Biserica dreptmăritoare, p. 26.7 Idem, Sfânta Scriptură în Tradiţia Bisericii, p. 36.8 Ibidem, p. 30.

3

că lectura şi propovăduirea publică a Scripturilor trebuie realizată în cadrul mai

cuprinzător al vieţii sacramentale a Bisericii. Lectura şi prezentarea Sfintei Scripturi

aparţine sinaxei liturgice, adunarea celor ce caută, catehumeni şi credincioşi, înălţare

sufletească. Cea mai cuprinzătoare imagine biblică pentru complementaritatea dintre

Cuvânt şi Sfintele Taine, este, poate relatarea Sfântului Luca despre arătarea Domnului

înviat ucenicilor în drumul spre Emaos. Aici Cuvântul, Care se face nevăzut, se revelează

a fi pâine spre viaţa veşnică în dumnezeiasca Euharistie. Cuvântul trebuie celebrat pentru

a fi auzit cu adevărat: sărbătorit şi vestit; dar de asemenea reactualizat, interiorizat şi

asimilat.9 O asemenea interpretare are loc în predică şi în cântări, deoarece predica şi

cuvintele imnurilor liturgice, vorbesc despre textele Scripturii şi favorizează împărtăşirea

semnificaţiei lor esenţiale de către poporul lui Dumnezeu. În contextul Liturghiei,

cuvântul lui Dumnezeu este propovăduit şi celebrat pentru hrana şi întărirea spirituală a

celor adunaţi în comunitatea Bisericii. Prin toate acestea Cuvântul se actualizează la

modul concret, este prezent în mijlocul comunităţii, se transmite se împărtăşeşte, umple

de viaţă, toate prin mijlocirea Duhului, care se face mediu de comuniune cu Dumnezeu.

Dar nu se poate vorbi de celebrare a Cuvântului, de o actualizare a Lui în Duhul

decât acolo unde există curăţie a inimii, a gândului, a trăirii, acolo unde există rugăciune,

virtute care să realizeze comuniunea cu divinitatea. Aşadar în interpretarea ortodoxă a

Bibliei, un factor esenţial este credinţa general împărtăşită de tradiţia patristică şi anume

că nu putem interpreta corect Sfânta Scriptură dacă nu trăim în conformitate cu ea. În

limbaj ioaneic, pentru a cunoaşte adevărul trebuie să umblăm în adevăr, sau în termenii

Apostolului Pavel, pentru a avea ,,mintea lui Hristos” trebuie să trăim ,,în Hristos”.

Scripturile nu pot fi înţelese corect şi explicate cu adevărat decât din interior, de cel

care le pătrunde cu duhul, trăindu-le. Interpretarea corectă solicită exegetului o viaţă de

căinţă personală, strădanie ascetică şi rugăciune.

Interpretarea autentică a Sfintei Scripturi rezultă din interacţiunea între credinţă,

dragoste şi rugăciune. Acestea sunt daruri sau roade ale Duhului, acordate exegetului

biblic. Ele pot transforma exegeza dintr-o analiză raţională într-o autentică teologie: o

mărturie vie despre Dumnezeul dătător de viaţă.10.

9 Ibidem, p. 28.10 Ibidem, p.53.

4

Vorbind despre unitatea Scripturii, despre complementaritatea celor două

Testamante, părintele subliniază, pe linia Sfinţilor Părinţi, aşa cum am văzut deja în

capitolul anterior, obligativitatea exegetului de a recurge la interpretarea tipologică a

numeroase pasaje vechitestamentare care se luminează în învăţătura , lucrarea şi Persoana

Domnului Hristos. ,,Metoda exegetică dezvoltată de Părinţii Bisericii, care vedeau în

Vechiul Testament prefigurarea sau imaginea perfectă a Noului Testament este această

metodă a tipologiei... Pentru a interpreta Vechiul Testament în lumina Evangheliei,

exegetul ortodox trebuie să recurgă la tipologie ca la un demers indispensabil, alături de

alte variante de abordare, precum critica narativă şi formală”11. Prin lucrarea lui

Dumnezeu, acele întâmplări şi realităţi se orientează spre şi sunt desăvârşite de realităţile

şi întâmplările corespondente din Noul Testament. Mai mult decât atât, în mod similar

imagini din Noul Testament pot fi analizate ca prototipuri ale arhetipurilor transcendente,

cereşti: de exemplu Biserica ce se orientează spre şi se desăvârşeşte prin împărăţia lui

Dumnezeu, sau Euharistia direcţionată înspre şi desăvârşită de ospăţul eshatologic.

Profesorul Georges Barrois afirma în acest sens: ,,Tipurile Vechiului Testament pregătesc

revelaţia Noului Testament, iar Evanghelia aruncă o lumină deosebită asupra

evenimentelor minunate din trecut. Tipologia pare a fi, prin urmare, parte integrantă a

iconomiei divine, legată esenţialmente de mersul istoriei sfinte spre telos-ul, spre scopul

ei ultim, Împărăţia ce va să vină”12.

Principiile hermeneutice, sau legile de interpretare elaborate de Părinţii Bisericii,

reprezintă promovarea şi extensia anumitor metode interpretative folosite de Apostoli

pentru a înţelege şi a vesti semnificaţia mesianică a Legii şi a Proorocilor.

Autorii apostolici caută să găsească în Scriptura lor, adică în Vechiul Testament,

tipuri diferite sau figuri profetice pe care le văd împlinite sau desăvârşite în persoana şi

misiunea lui Iisus. Astfel, ei doar apelează la o metodă, utilizată, de fapt, de însuşi Iisus.

Iisus evocă anumite imagini şi titluri, cunoscute în scripturile ebraice şi în scrierile

iudaismului intertestamentar pentru a dezvălui semnificaţia vieţii şi lucrării Lui13.

Vorbind despre principiile sau presupoziţiile hermeneutice utilizate de autorii

patristici în încercarea de a interpreta Scriptura şi de a explica semnificaţia „hristologică” 11 Ibidem, p. 40.12 Georges Barrois, The Face of Christ în the Old Testament, Crestwood, N.Y., SVS Press, 1974, pp. 43-44, apud John Breck, Puterea Cuvântului în Biserica dreptmăritoare, p. 38.13 John Breck, Sfânta Scriptură în Tradiţia Bisericii, p.55.

5

a Vechiului Testament, părintele John Breck subliniază că este necesară mai întâi

dobândirea unei perspective spirituale, denumită theoria. Theoria înseamnă o viziune

inspirată sau contemplarea Adevărului revelat prin puterea dumnezeiască, dăruit de

Sfântul Duh atât autorilor patristici, cât şi exegeţilor ce le-au urmat acestora.14

Modul patristic de a înţelege theoria este în strânsă dependenţă de o perspectivă

specială asupra inspiraţiei. Părintele aminteşte aici înţelegerea antiohiană a inspiraţiei şi

anume că bibliştii de la şcoala exegetică din Antiohia secolului IV susţin că fiecare

eveniment al Scripturii are un „sens dublu”: literal şi spiritual. Ambele izvorăsc din

inspiraţia divină, tot aşa cum Duhul lui Dumnezeu sălăşluieşte în şi îl călăuzeşte pe

autorul scrierii sfinte în alcătuirea lucrării sale. Antiohienii au înţeles sensul literal,

printr-o aluzie la „intenţia autorului biblic”, adică „la mesajul pe care scriitorul însuşi îl

înţelege din lucrarea inspiratoare a Sfântului Duh şi caută să-1 transmită cititorilor.

Sensul spiritual, pe de altă parte, se referă la Cuvântul rostit de Dumnezeu prin textul

scris, în fiecare moment, în fiecare generaţie din viaţa Bisericii. Cu toate acestea, pentru

părinţii antiohieni, sensul spiritual este înrădăcinat în evenimentele istoriei. Depăşind

sensul literal, sensus plenior reactualizează în fiecare moment istoric valoarea

mântuitoare a lucrării lui Dumnezeu: în mijlocul poporului lui Israel, şi în cel mai înalt

grad, în viaţa, moartea şi învierea Iui Iisus Hristos.15 Pr. Coppens a adoptat şi prelucrat

învăţătura patristică despre un sens spiritual mai deplin, a unui sensus plenior, care este

sensul pe care Dumnezeu însuşi vrea să-l comunice prin relatarea biblică16. Aşadar,

esenţial este că fiecare pasaj al bibliei conţine un sens dublu, în acelaşi timp literar şi

spiritual, credinţă pe care o regăsim încă de la Origen.

Înţelegând această perspectivă duhovnicească, sesul theoriei în hermeneutica biblică,

Părintele john Breck sintetizează apoi opt principii sau presupoziţii ce guvernează

interpretarea patristică a Sfintei Scripturi pe care le pune în atenţia Teologiei actuale şi pe

care le socotim vrednice de a fi amintite aici:

1. Referentul ultim al sintagmei „cuvântul lui Dumnezeu” nu este nici textul biblic,

nici interpretarea lui; este persoana Logosului etern, a Doua Persoană a Sfintei

Treimi.

14 Ibidem, p.58.15 Ibidem, 58.16 Idem, Puterea Cuvântului în Biserica dreptmăritoare, p. 36.

6

2. Prin urmare, Scriptura trebuie înţeleasă dintr-o perspectivă treimică: inspirată de

Sfântul Duh, Scriptura dezvăluie persoana şi lucrarea Fiului lui Dumnezeu, a

cărui misiune este, în schimb, să ne dezvăluie nouă „faţa” Iui Dumnezeu Tatăl şi

să ne deschidă calea înspre comuniunea cu El.

3. Mărturia Scripturii este rodul unei sinergii, adică al cooperării între Dumnezeu şi

autorul uman. Ca realitate teandrică sau divino-umană, Scriptura conţine elemente

ce sunt condiţionate istoric, cultural şi lingvistic. Aşadar, trebuie reinterpretată în

fiecare nouă generaţie din viaţa Bisericii, sub călăuzirea inspirată a Duhului Sfânt.

4. Cuvântul lui Dumnezeu slujeşte scopul lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii.

Aceasta înseamnă că interpretarea lui este propriu-zis eclesială, slujind misiunii

Bisericii. Exegeza are ca ţel ultim împărtăşirea cunoaşterii mântuitoare a lui

Dumnezeu; în mod corespunzător, scopul exegezei este esenţial soteriologic.

5. În ce priveşte relaţia între Biblie şi Tradiţie, Biserica susţine că scrierile Noului

Testament sunt elemente cu funcţie normativă ale Sfintei Tradiţii. Tradiţia, ce

cuprinde mărturia primită (paradosis) şi contribuţia personală a autorului, oferă

conţinutul acelor scrieri. Scriptura, inspirată şi investită cu putere de la Duhul

Sfânt, este canonul sau norma ce determină Tradiţia autentică. Sfânta Scriptură nu

conţine întreaga Tradiţie, însă nimic din ce contrazice Scripturile canonice sau

este incompatibil cu ele nu face parte din Tradiţia autentică.

6. Relaţia între Vechiul Testament şi Noul Testament este cea de la făgăduinţă la

împlinire. Întâmplările istorice şi cuvintele profetice din viaţa lui Israel sunt figuri

sau realităţi împlinite în Noul Legământ al lui Iisus Hristos. Prin urmare, Vechiul

Testament trebuie interpretat din punct de vedere tipologic. Tipologia

autentică implică o dublă mişcare: din trecut spre viitor (de la tip la antitip) şi de

asemenea dinspre viitor spre trecut (antitipul este, în mod prevestitor, prezent în

tip). În consecinţă, Sfinţii Părinţi vor afirma că tipul se caracterizează printr-un

„sens dublu”, literal şi spiritual, ce conţine deja şi într-o oarecare măsură

manifestă sau dezvăluie împlinirea eshatologică.

7. În conformitate cu viziunea patristică, Scriptura este integral şi uniform inspirată

de Duhul Sfânt. Aşadar, poate fi interpretată după legea reciprocităţii exegetice.

Aceasta susţine că orice fragment biblic obscur se poate interpreta în lumina unui

7

alt pasaj biblic care este mai clar, indiferent de autor, data alcătuirii sau

împrejurările istorice ale scrierii (scrierilor) în discuţie.

8. În final, pentru a interpreta corect Scripturile şi a înţelege adâncimile adevărului

cuprins în ele, exegetul trebuie să le interpreteze din interior. Scriptura, cu alte

cuvinte, prescrie un mod de viaţă - „Hristos în noi”, în termenii Apostolului. Asta

înseamnă viaţa trăită în conformitate cu Sfânta Scriptură, cu prescripţiile ei

morale, dar şi cu viziunea ei spirituală. Nu putem cunoaşte cu adevărat Cuvântul

lui Dumnezeu - subliniază insistent Părinţii Bisericii - dacă nu ne însuşim acel

Cuvânt şi nu ne încredinţăm lui cu credinţă şi cu dragoste.17

Aceste principii au o valoare deosebită pentru o corectă abordare a textului biblic. Ele

arată extraordinara grijă a Teologiei patristice faţă de textul Sfintei Scripturi, iar

sintetizarea lor de către părintele John Breck ilustrează grija domniei sale faţă de

Scriptură, dar şi faţă de înţelepciunea patristcă pe care o reaşează în prim-planul

Teologiei biblice. Credinţa sfinţiei sale este una certă. Metodele exegetice folosite de

teologii din Alexandria şi Antiohia, în secolele IV-V, stabilesc liniile directoare ale

metodei exegetice şi nici o hermeneutică ortodoxă nu poate ignora imensa lor contribuţie

la înţelegerea Sfintei Scripturi din perspectiva Bisericii.

Părintele Georges Florovski

Născut în Odessa în 1893, Părintele Georges Florovski a fost profesor asistent la

Universitatea din Odessa în 1919. Părăsind Rusia, Părintele Florovski a predat filosofia în

Pragadin 1922 până în 1926. A fost mai apoi invitat în departamentul de Patrologie al

17Idem, Sfânta Scriptură în Tradiţia Bisericii, p. 69-70.

8

Institutului Teologic Ortodox Sfântul Serghie din Paris. În 1948 Părintele Florovski a

venit în Statele Unite. Afost profesor şi decan la Seminarul Teologic Ortodox Sfântul

Vladimir până în 1955, în timp ce încă mai preda ca şi profesor adjunct la Universitatea

din Columbia şi Seminarul Teologic Union din New York. Din 1956 până în 1964,

Părintele Florovski a deţinut supremaţia Departamentului de Istorie a Bisericii la

Universitatea din Harvard. Din 1964 a predat studii slavice şi istorie la Universitatea din

Princeton până la moartea sa.. Părintele Florovski, Profesor Emerit de Istoria Bisericii

estice la Universitatea din Harvard şi deţinătorul a numeroase premii onorifice a fost

membru al Academiei Americane de Arte şi Ştiinţe. Părintele Florovski a trecut la cele

veşnice la data de 11 august 1979.

Mesajul teologic al Părintelui Profesor Georges Florovski (1893-1979) adresat

contemporanilor săi este unul plin de actualitate, dar şi un semnal de alarmă pentru

teologul veacului al douăzecişiunulea. Este îndeobşte recunoscut că precum vreacurile

trec şi se succed unul după altul, tendinţa teologiei este de a nu mai rămane în şabloanele

tradiţionale evanghelice ci de a devia în diferite alte direcţii în funcţie de timpul şi

caracteristicile epocii în care îşi duc viaţa mai îndeobşte toţii teologii noştri18. De aceea o

grijă permanentă a Bisericii şi a teologiei totodată este aceea de a nu se înstrăina de

mesajul primordial al Revelaţiei şi , în acelaşi timp, de a face accesibil acest mesaj

fiecărei epoci. Părintele Florovski a înţeles foarte bine această dimensiune a teologiei şi

de aceea a înţeles cum că cea mai corectă atitudine, care îmbină cele două griji, ca să

spunem astfel, este o redescoperirea valorilor gândirii Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.

Apelul adresat categoric de Părintele Florovski are aşadar această direcţie şi este o

chemare înspre reîntoarcerea la izvoarele părinţilor. Perenitatea mesajului evanghelic este

şi rămane autentică numai în măsura în care este dezvoltată pe acest sistem patristic al

părinţilor noştrii. Astfel mesajul patristic este de multe ori mult mai autentic decât orice

alte mesaje ale predicii contemporane direcţionate înspre situaţii sau cazuri diferite ale

spectrului exemplar postmodern.

Nu se poate vorbi de Dumnezeu, nu se poate teologhisi decât ancoraţi fiind în această

gândire patristică deoarece Teologia se deprinde numai prin trecerea prin filtrul patristic

18 Pr. Georges Florovski, Biblie, Biserică, Tradiţie, o viziune ortodoxă, Ed Reîntregirea, Alba Iulia, p. 6.

9

şi prin ceea ce au avut de spus părinţii în paginile scrierilor lor teologice. Ei au fost cei

care prin discernământ au catalizat şi clasificat sensul gândirii şi al reflecţiei teologice.  Ei

au fost supremii învăţători ai turmei lui Hristos –διδάσκαλος-. Titlul de părinte, folosit la

început în sens mai larg, a devenit treptat un titlu pentru episcopi atâta vreme cât ei au

fost numiţi şi martori ai credinţei. Mai târziu în Sinoade titlul a fost aplicat specific la

episcopi. Elementul comun în toate aceste cazuri era oficiul învăţătoresc sau

datoria învăţătorească. „Părinţii” erau cei care transmiteau şi propagau doctrina cea

adevărată, învăţătura apostolilor. Ei erau îndrumătorii în cateheza şi instrucţia creştină.

În acest scop noii interpretatori ai Scripturilor erau priviţi ca şi „părinţi” în înţelesul

eminent19.

Dar dincolo de această valoare teologică a Sfinţilor Părinţi, redescoperirea lor este

binevenită deoarece ei sunt adesea de o cutremurătoare actualitate. Cuvintele lor,

predicile lor, exegezele lor, sunt astăzi la fel de actuale ca în primele veacuri. Părintele

Florovski afirma aceasta zicând: ,,Adeseori mă trezesc cu un sentiment ciudat. Atunci

când citesc pe clasicii antici ai

teologiei creştine, Părinţii Bisericii, îi găsesc mai aproape problemelor şi necazurilor

timpurilor mele decât producerea unor teologi moderni. Părinţii se luptau cu probleme

existenţiale, cu acele revelaţii ale subiectelor eterne care au fost descrise şi înregistrate de

Sfintele Scripturi. Mi se pare că Sfinţii Atanasie şi Augustin sunt mult mai la zi decât

mulţi dintre teologii noştri contemporani. Motivul este simplu: ei aveau de a face cu

faptele însele şi nu cu hărţi ale faptelor. Ei arau preocupaţi cu ceea ce putea crede omul

nu cu ceea ce a făcut Dumnezeu pentru om. „Într-un timp ca acesta” trebuie să ne lărgim

perspectivele, să ne reamintim de maeştri trecutului şi să încercăm pentru perioada

noastră o sinteză existenţială a experienţei creştine20.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii au fost mari pentru că au înţeles Scriptura, pentru că au

preţuit-o şi au făcut din Revelaţie o normă de vieţuire. Ei au înţeles Scriptura ca pe o

lucrare a harului divin, ca pe o operă care, dincolo de timp, lucrează mântuire.

Părintele Florovski vorbeşte despre unitatea Scripturii, care transcende

multitudinea cărţilor. El zice: ,,Nu este întâmplător faptul că o antologie de scrieri

diverse, compuse la date diferite şi de diferiţi scriitori a ajuns să fie privită ca şi o singură

19 Ibidem, p.87.20 Ibidem, p.13.

10

carte. ,,Ta biblia” este bineînţeles pluralul dar Biblia este emfatic singular. Scripturile

sunt cu adevărat o singură Scriere Sfântă. Există o singură temă principală şi un singur

mesaj pe tot parcursul poveştii. Deoarece există o poveste. Sau mai mult, Biblia înseşi

este această poveste, povestea tranzacţiilor lui Dumnezeu cu poporul său ales. Procesul a

fost iniţiat de Dumnezeu. Există un început şi un sfârşit, sfârşit care este în cele din urmă

un scop. Există un punct de început: acel fiat dumnezeiesc original – „la început”

(Facerea 1:1). Există şi un sfârşit:„care v-a să vină” (Apocalipsă 22:20). Există o poveste

compozită şi totuşi singulară – dela Facere la Apocalipsă. Această poveste este istorie”21. 

O istorie a unui Dumnezeu iubitor, care permanent poartă de grijă omului, până la

supremul sacrificiu pentru cel pe care Îl iubeşte. Există un centru în povestea biblică sau

mai bine spus un punct crucial pe linia evenimentelor temporale. Există un nou început

întru acest proces care orişicum nu împarte sau taie în bucăţi ci îi oferă o unitate şi o

coeziune ultimă. Cele două Testamente trebuie distinse cu grijă, nu trebuie confundate

niciodată. Totuşi ele sunt legate organic unul de altul, nu numai ca şi două sisteme, ci în

special în persoana lui Hristos. Iisus Hristos aparţine ambelor Testamente. El este

împlinitorul vechii orânduiri şi prin aceiaşi faptă el plineşte vechiul, „legea şi profeţii.” El

inaugurează noul şi prin urmare devine împlinitorul ultim al ambelor, al întregului. El

este centrul Bibliei, fiindcă el este acel Arhè şi telos-începutul şi sfârşitul22. Aceasta au

înţeles-o prea bine Părinţii Bisericii noastre, ei subliniind caracterul hristocentric al

învăţăturii creştine. Este suficient să ne gândim la teologia dezvoltată de aceştia în

primele veacuri, luptând contra ereziilor, pentru a apăra integritatea adevărului despre

Hristos-Cuvântul, pentru a vedea cât de profund au gândit ei problemele esenţiale ale

învăţăturii creştine.

În problematica exegezei biblice vedem cum Părintele Florovski urmează

îndeaproape învăţătura Bisericii străbune. Scriptura nu se poate aborda decât prin viaţa

eclezială. Biserica avea competenţa şi autoritatea de a proclama Evanghelia şi de a o

interpreta. Aceasta nu implica faptul că Biserica era ,,deasupra” Scripturii. Ea stătea lângă

Scriptură, dar pe de altă parte nu era legată de ,,litera” ei. Scopul ultim al exegezei şi

interpretării era de a scoate înţelesul şi intenţia Scrierii Sfinte sau mai bine spus înţelesul

21 Ibidem, p.15.22 Ibidem, p.17

11

Revelaţiei, al acelui Heilsgeschichte. Biserica trebuia să-l predice pe Hrsitos şi nu numai

“Scriptura”23.

Biserica şi Scriptura nu puteau fi separate, nu se opuneau una alteia. Adevărata

înţelegere exista numai în Biserică fiind condusă de Duhul. Origen, şi mai apoi

majoritatea Părinţilor, au accentuat această unitate dintre Scriptură şi Biserică 

persistent. Datoria  interpretatorului  era  să  discernă  cuvântului  Duhului: atunci  când

învăţăm  trebuie  să  fim grijulii ca să nu prezentăm propria noastră interpretare ci pe cea

a Duhului Sfânt Acest lucru este imposibil luat separate  faţă  de  Tradiţia  Apostolică 

păstrată  în Biserică. Printele Florovski amintea că trebuie să fim siguri că se predică

aceiaşi Evanghelie care a fost dată şi nu se introduce nici un fel de Evanghelie străină,

proprie predicatorului24. Aşadar, Biserica avea autoritatea de a interpreta Scriptura din

moment ce era singura depozitară autentică a kerigmei apostolice. Această kerygmă era

ţinută fără greşeală vie în Biserică şi păstrată cu Duhu şi astfel ajungem la hotărâta

concluzie: calea spre Dumnezeu trece prin Biserică şi prin taine, iar Liturghia este calea

îndumnezeirii şi consacrării25.

Biserica este apostolică, zidită fiind pe credinţa şi misiunea Sfinţilor Apostoli.

Dar, Biserica este de asemenea „patristică”, deoarece teologia Părinţilor a zidit-o, a

dezvoltat-o şi a păstrat-o pe făgaşul adevărului lui Hristos. Ea este intrinsic

Biserica părinţilor. Aceste două note nu pot fi separate una de alta. Numai prin faptul că

este „patristică” Biserica este apostolică. Mărturisirea părinţilor este mai mult decât o

simplă faţetă istorică, o voce a trecutului26.

Învăţătura Părinţilor este o categorie permanentă a existenţei creştine, o măsură

constantă şi ultimă şi în cele din urmă criteriul dreptei credinţe. Părinţii nu sunt numai

martorii vechii credinţe ci şi „testes antiquitatis.” Ei sunt martorii adevăratei

credinţe, testes veritatis. „Gândirea părinţilor” este un termen intrinsec şi de referinţă

pentru teologia ortodoxă, cu nimic mai puţin decât cuvântul Sfintei Scripturi

şi cu adevărat niciodată separat de el. După cum bine s-a spus: ,,Biserica universală a

tuturor timpurilor nu este numai fiica Bisericii Părinţilor – ea este şi rămâne posesia

23 Ibidem, p.52.24 Ibidem, p.8.25Idem, Părinţii bizantini ascetici şi duhovniceşti, Editor General Richard S. Haugh, Belmont MA [USA] 02187,1978, p.. 148. 26 Idem, Biblie, Biserică, Tradiţie, o viziune ortodoxă, p. 66.

12

Bisericii părinţilor”. De aceea hotărârile categorice ale sinoadelor ecumenice încep cu

această cuprinzătoare formulă: ,,Urmând Sfinţilor Părinţi”. În Biserica primară aceasta

era formula obişnuită de a introduce afirmaţii doctrinare. Decretele de la Calcedon se

deschid tocmai cu aceste cuvinte. Al Şaptelea Sinod ecumenic îşi introduce deciziile

cu privire la sfintele icoane într-un mod mult mai elaborate subliniind inspiraţia divină

care lucrează nu doar la nivelul Scripturii ci şi la acela al Părinţilor trăitori de Dumnezeu:

„urmând învăţăturii inspirate dumnezeieşti a Sfinţilor Părinţi şi Tradiţiei Bisericii

catolice”27. Iată cum în Biserică exista această credinţă în autoritatea Părinţilor. Urmarea

lor în credinţă şi vieţuire însemna o călătorie pe un drum sigur, bătătorit de ei cu sudoare.

Epoca părinţilor a fost una de aur, a fost un timp binecuvântat. Părintele Florovski

se arată a fi nostalgic după acest timp pe care îl doreşte trăit azi mai în profunzime.

Suntem obligaţi să spunem că „epoca părinţilor” încă continuă prin „cultul Bisericii”. Nu

ar trebui oare să continue în studiul şi înţelegera noastră teologică, în cercetare şi în

instrucţie? Nu ar trebui să dobândim oare „gândirea părinţilor” în lecţiile şi în învăţătura

noastră? Această „gândire” trebuie redobândită, nu numai într-o manieră

arhaică şi nu ca şi o veritabilă relicvă, ci ca o atitudine existenţială, ca şi o orientare

spirituală. Numai în acest fel poate teologia noastră să fie reintegrată în deplinătatea

existenţei creştine. Nu estedestul să slujeşti o „liturghie bizantină” după cum o facem noi

sau să restaurăm iconografia şi muzica bizantină după cum suntem atât de negativişti în a

o face şi astfel să practicăm anumite modalităţi de „venerare bizantină.” Trebuie pătruns

la rădăcinile acestei tradiţii a „pietăţii” şi astfel să redobândim „gândirea” patristică.

Dacă nu facem aceasta s-ar putea să fim în pericolul de a fi rupţi „lăuntric” – după cum

sunt mulţi din jurul nostru – între formele tradiţionale de pietate şi un obicei netradiţional

cu gândirea teologică. Acesta este un pericol real. Ca şi „închinători” noi încă stăm în

„tradiţia părinţilor.” Nu ar trebui să stăm în mod conştient în aceeaşi tradiţie

ca şi „teologi” şi ca mărturisitori şi învăţători ai „ortodoxiei”?28 Iată câteva întrebări care

nu mai aşteaptă răspuns ci doar împlinire.

Este foarte obişnuit în zilele noastre şi chiar foarte la modă să spunem că deja

locuim ,,într-o lume post-creştină” – indiferent care ar fi înţelesul acestei fraze

pretenţioase –într-o lume care, subconştient sau deliberat, este ,,restrasă” de la sau

27 Ibidem, p.66.28 Ibidem, p.69.

13

despărţită de creştinism. ,,Trăim în ruinele civilizaţilor, nădejdilor, sistemelor şi a

sufletelor”29. Şi poate toate astea pentru că am pierdut prea mult din această ,,gândire a

părinţilor”, din această înţelegere a lor. Înstrăinată de Părinţi, lumea de azi nu a mai

înţeles Cuvântul lui Dumnezeu, nici voia Lui faţă de om şi atunci omul contemporan este

lipsit de ceea ce dă sens existenţei sale în această lume.

Părintele Florovski surprinde această dramă a înstrăinării, dar şi al revenirii, şi îi

dă glas. El a deplâns în cartea sa ,,Căile teologiei ruse” tendinţa credincioşilor intelectuali

din Rusia primelor două decenii ale secolului XX de a-şi pierde credinţa, iar apoi, pe baza

diferitelor experienţe şi trăiri, să redevină credincioşi, fără a şti să integreze în viaţa lor de

oameni credincioşi ceea ce au învăţat în anii în care s-au găsit în afara Bisericii.

„Întoarcerea la Biserică” spune părintele Florovski „a fost adesea amestecată cu o

întoarcere la popor... credinţa tărănească (Köhlerglaube), credinţa bătrânei doici sau a

bigoţilor analfabeţi a fost luată şi expusă ca măsură şi model deplin”30.

Părintele Georges Florovski, marele teolog căruia Ortodoxia îi este profund

recunoscătoare pentru imensa-i operă, a trasat, iată, câteva coordinate importante din

teologia patristică, subliniind necesitatea întoarcerii la dimensiunea înţelegerii Sfinţilor

Părinţi. Opere întregi a dedicat sfinţia sa redescoperirii lor, opere ziditoare, de o

importanţă colosală în gândirea noastră teologică de început de mileniu.

29Idem , Creştinism şi cultură, Compania publicistică Nordland, Belmond, Massachusetts 02178, 1974, p.8.

30 Prof. Dr. Karl Christian Felmy, Λογικὴ λατρεία. Uzul raţiunii şi viaţa din Sfânta Liturghie, în

Tabor, anul IV, nr.1, 2010, p. 1. pp. 5-12

14

15