CAPITOLUL 2: Personalitate, caracter, temperament

Se pare că toată lumea ştie ce este personalitatea, dar nimeni nu poate să o descrie precis : sute de definiţii sunt disponibile. Vorbind in sens larg, acestea se grupează in trei categorii pe care le vom numi definiţii prin efect extern, prin structură internă şi pozitiviste. Vom discuta pe scurt prima definiţie şi apoi, după examinarea originilor termenului, pe celelalte două.

 

Efectul extern. Spunem despre o cunoştinţă „Nu are personalitate" şi despre alta “E plină de personalitate”. inţelegem prin aceasta, desigur, că persoana pe care o cunoaştem produce sau nu un efect asupra altor persoane. Un cercetător şi-a asumat sarcina de a determina care sunt calităţile necesare unei aprecieri superioare a „personalităţii" printre invăţătoare. O invăţătoare cu „multă personalitate" se dovedeşte a fi o persoană care pare să prezinte pentru ceilalţi opt calităţi atractive: „Ea este interesantă in conversaţie, e competentă, are interese largi, este inteligentă, atletică, bună sportivă, şi este atat sinceră, cat şi adaptabilă".

Ceva mai sofisticate, dar totuşi de aceeaşi inspiraţie sunt definitiile care privesc contagiunea socială (efectului produs de un individ asupra societăţii; acele deprinderi sau acţiuni care influenţează cu succes alţi oameni; răspunsuri date de alţii unui individ considerat ca stimul).

Există un argument favorabil acestor definiţii bazate pe „efect extern". Numai prin judecăţile altora despre noi, personalitatea noastră este cunoscută ca atare. Dacă nu influenţăm oamenii, cum putem fi noi cunoscuţi ? Acest lucru e adevărat, dar ce se intimplă dacă influenţăm oameni diferiţi in moduri diferite ? inseamnă că avem mai multe personalităţi ? Oare nu inseamnă mai curand că un judecător poate avea o impresie corectă despre noi şi altul una proastă ? Dacă e aşa, trebuie să existe ceva inlăuntrul nostru care constituie „adevărata" noastră natură (deşi aceasta poate fi variabilă).

Ce se poate spune despre individual solitar sau despre copilul sălbatic (trăind printre lupi), sau despre Robinson Crusoe inainte de apariţia tovarăşului său? Sunt aceşti izolaţi lipsiţi de personalitate, deoarece nu produc efecte asupra celorlalţi ? Părerea noastră este că asemenea creaturi excepţionale dispun de calităţi personale care nu sunt mai puţin fascinante decat ale acelora care trăiesc in societatea omenească. Un actor de televiziune poate exercita influenţă asupra milioanelor de persoane, dar poate avea o personalitate mai puţin complexă decat un individ retras care trăieşte in obscuritatea unei mansarde. . .

 

Originile termenului „personalitate"

Cuvantul personalitate şi rădăcina sa persoană au fascinat indelung pe cercetătorii limbii. Max Muller, de exemplu, este entuziasmat de abstracţiunea acestor termeni şi de larga lor utilitate. Să

luăm un cuvant ca persoană. Nimic n-ar putea fi mai abstract. Nu e nici mascul, nici femelă, nici tanăr, nici bătran. Ca substantiv nu reprezintă mai mult decat ca nu e verb.

In franceză poate ajunge chiar să insemne nimeni. Căci dacă intrebăm portăreasa la Paris, dacă ne-a căutat cineva in lipsa noastră, ea va răspunde „Personne, monsieur", ceea ce inseamnă „nimeni, domnule". Dar acest cuvant persona a circulat intre graniţe uimitoare, bătand in stanga şi-n dreapta, sugerand noi idei, stimuland nenumărate controverse, si ocupand pană in zilele noastre un loc de frunte in toate discuţiile despre teologie şi filosofie, deşi puţini din cei care-l folosesc ştiu cum a apărut. Termenii personality in limba engleză, personnallte in franceză şi personlichkeit in germană se aseamănă mult cu

personalitas din latina medievală. In latina clasică era utilizat numai persona. Toţi savanţii sunt de acord că acest cuvant inseamnă, la origine, mască. (Acest fapt poate da oarecare satisfacţie acelora care preferă să definească personalitatea in funcţie de efectul extern. Aparenţa şi nu organizarea internă este subliniată. Dar persona, chiar in antichitate, a ajuns să semnifice altceva, inclusiv actorul din spatele măştii, adică adevărata reunire a calităţilor interne şi personale. A ajuns, de asemenea, să semnifice o persoană importantă (de unde personaj, paroh). Termenul era utilizat şi pentru a desemna cele trei persoane ale Treimii. Şi dacă aceste personae reprezentau trei măşti ale unui singur Dumnezeu sau trei persoane egale a devenit dispută teologică de lungă durată.

Şi astfel vedem că termenul a avut chiar in latina clasică semnificaţii variate. Unele din ele anticipau definiţiile actuale prin „efect extern", altele — definiţiile prin „structura internă".

 

Structura internă

Preferă să definească personalitatea ca o entitate obiectivă, ca ceva care există „cu adevarat". Ei admit că persoana este deschisă, este influenţată şi influenţează.

Unii autori adaugă o notă de „valoare" acestui tip de definiţie: Personalitatea este ceva ce trebuie apreciat. Integritatea personalităţii trebuie respectată pentru totdeauna. Etica iudeo-creştină a iniţiat această linie de gandire. Deşi, de obicei, psihologii occidentali acordă o mare valoare şi integrităţii personalităţii (intrucat ea este, in definitiv, crezul democraţiei), definiţiile lor sunt mai puţin exaltate. Ei suprimă orice incercare de evaluare şi dau un simplu enunţ descriptiv. Personalitatea este: suma totală a tuturor dispoziţiilor, impulsurilor, tendinţelor, dorinţelor şi instinctelor biologice innăscute ale individului, precum şi a dispoziţiilor şi tendinţelor dobindite prin experienţă.

Deşi această definiţie priveşte personalitatea ca un dat accesibil studiului, ea nu reuşeşte să sublinieze integrarea in structură a numeroaselor părţi componente inregistrate. Definiţia e

reprezentativă pentru ceea ce putem numi definiţii ale personalităţii de tipul omnibus sau „sac de carpe".

Următoarea definiţie e mai „structurală": Personalitatea este intreaga organizare mentală a fiinţei umane in orice stadiu al dezvoltării sale. Ea imbrăţişează fiecare aspect al caracterului uman: intelect, temperament, abilitate, moralitate şi fiecare atitudine care s-a format in cursul vieţii cuiva.

Asemănătoare este şi următoarea definiţie: Personalitatea este ansamblul organizat al proceselor şi stărilor psihologice aparţinind individului. Unele definiţii subliniază factorul cognitiv subiectiv care participă la organizarea internă, afirmand că personalitatea este: o schemă unificată a experienţei, o organizare de valori care sunt compatibile intre ele.

Propria mea definiţie va fi, de asemenea, formulată in termeni de structură internă. (Unii autori ar numi definiţiile de acest tip „esenţialiste"). Dar mai intai trebuie să examinăm o abordare opusă. Punctul de vedere positivist - „Unii psihologi contemporani obiectează energic impotriva definiţiilor esenţialiste. Ei argumentează că structura interna este inaccesibilă ştiinţei. Nu putem cunoaşte „unitatea multiformă dinamica” (H. C. Warren and L. C a r m i c h a e , Elements of human psychology, rev. ed. Boston, Houghton Mifflin, 1930, p. 333.). Structura internă, dacă există jntr-adevăr, pur şi simplu nu poate fi studiată direct.

Ceea ce cunoaştem despre personalitate sunt numai „operaţiile" noastre. Dacă administrăm un test de personalitate şi obţinem cutare şi cutare scor, acestea sunt operaţiile noastre, adică metoda noastră. De aceea, din punct de vedere pozitivisţ “personalitatea interna” este un simplu construct. Cel mai bun lucru pe care-l putem face este să incercăm să "formulăm ipoteze despre ea — să o „conceptualizăm". Conceptualizarea nu trebuie să treacă dincolo de metodele ştiinţifice pe care le utilizăm. Un exemplu de asemenea definiţie operaţională este următorul: Personalitatea este conceptualizarea cea mai adecvată a comportamentului unei persoane in toate detaliile sale, pe care omul de ştiinţă o poate da la un moment dat.

Notăm aici o asemănare cu definiţiile prin „efect extern". Personalitatea nu este ceea ce cineva are, ci este percepţia altcuiva, in cazul acesta, a omului de ştiinţă. Cu alte cuvinte, personalitatea este un „construct", ceva gandit dar care nu există realmente „colo undeva".

Pentru a impinge lucrurile şi mai departe, există psihologi care spun că ar trebui să nu folosim niciodată conceptul de personalitate. Dacă am şti destul despre „stimul" şi despre „răspuns" (aşa-numita psihologie Stimul-Reactie) nu ar trebui să ne batem capul cu vreo „variabilă intermediară", ca personalitatea. Aceasta este viziunea behaviorismului pozitivist extrem. Numai operaţiile externe, vizibile, manevrabile sunt tolerate. Personalitatea ca atare se evaporează in negura metodei. Deşi acesta este scopul unor psihologi, este problematic dacă ei urmează pilda ştiinţelor mai vechi. Un astronom care studiază Universul consideră steaua un construct legat de un nume ? Puţin probabil, pentru acest astronom ea este un corp ceresc, care există cu adevărat şi

are o compoziţie şi o structură pe care va incerca să le inţeleagă in mod ştiinţific. Cand un biolog disecă o plantă, el nu crede că structura şi fiziologia plantei constă numai in operaţiile sale.

Personalitatea este chiar mai dificil de studiat decat stelele sau Plantele, dar situaţia este aceeaşi. (D. Mc C 1 e 11 a n d, Personality, New York, Sloane, 1951, p. 69 si C. S. Hali si G. Lindzey, Theores of personality, New York, Wiley, 1945, p. 9.)

Trebuie să ne adaptăm pe cat posibil mai mult metodele la obiect şi nu să definim obiectul in funcţie de metodele noastre imperfecte. Nu există desigur definiţii corecte sau incorecte. Termenii pot fi definiţi numai in modalităţi care sunt folositoare pentru un scop dat. Pentru scopurile prezentului volum pretindem o definiţie a personalităţii care este „esenţialistă". Vom trata personalitatea ca o unitate existentă „acolo undeva", posedand o structură internă specifică. Toate exprimările sunt pline de capcane, dar, orice s-ar intampla, iată definiţia noastră: PERSONALITATEA ESTE ORGANIZAREA DINAMICA IN CADRUL INDIVIDULUI A ACELOR SISTEME PSIHOFIZICE CARE DETERMINA GANDIREA Şl COMPORTAMENTUL SAU CARACTERISTIC.

Putem examina acum pe scurt conceptele-cheie din această definiţie:

-    Organizarea dinamică. Am văzut că definiţiile de tip omnibus sau „sac de carpe" nu sunt adecvate. Problema centrală a psihologiei este organizarea mentală (formarea structurilor sau ierarhiilor de idei şi deprinderi care ghidează in mod dinamic activitatea). Integrarea şi alte procese organizaţionale sunt necesare pentru a explica dezvoltarea şi structura personalităţii. De aceea „organizarea" trebuie să apară in definiţie.

-    Termenul implică şi procesul reciproc de dezorganizare, mai ales la acele personalităţi anormale care sunt marcate de o dezintegrare progresivă.

-    Psihofizic. Acest termen ne aminteşte că personalitatea nu este nici exclusiv mentală, nici exclusiv nervoasă.

-    Organizarea sa atrage după sine funcţionarea atit a „spiritului", cat şi a „trupului" intr-o unitate inexplicabilă.

-    Sisteme. Un sistem (orice sistem) este un complex de elemente intr-o interacţiune reciprocă. O deprindere este un sistem, la fel şi un sentiment, o trăsătură, un concept, un stil de comportare. Aceste sisteme există in mod latent in organism chiar cand nu acţionează. Sistemele sunt „potenţialul nostru de activitate".

-    Determină. Personalitatea este ceva şi face ceva. Sistemele psihofizice latente motivează sau direcţionează o activitate şi o gandire specifică atunci cand intră in acţiune. Toate sistemele care compun personalitatea trebuie considerate ca tendinţe determinante. Ele exercită o influenţă directoare asupra tuturor actelor adaptative şi expresive prin care personalitatea ajunge să fie cunoscută.

-    Caracteristic. Orice comportament şi orice gandire sunt caracteristice personale si, precum a fost argumentat in primul capitol, sunt “unice” pentru aceasta. Chiar actele şi conceptele pe care aparent le “impărtăşim” cu ceilalţi sunt la bază individuale şi caracteristice. Este adevărat că unele acte şi concepte sunt mai idiosincratice decat altele, dar nici unul nu poate fi considerat ca fiind lipsit de un iz personal. De aceea, intr-un sens este redundant a se folosi termenul caracteristic in definiţia noastră. Totuşi, redundanţa nu este in mod necesar ceva rău; ajută la sublinierea ideii.

-    Comportament şi gandire. Aceşti doi termeni constituie o etichetă pentru a desemna tot ceea ce poate un individ să facă. Ceea ce ci face in principal este să se adapteze mediului său. Dar nu ar fi inţelept să se definească personalitatea numai in funcţie de adaptare. Noi nu ne adaptăm numai la mediul nostru, dar şi reflectăm asupra lui. De asemenea, ne străduim să-l stăpinim şi uneori reuşim. De aceea comportamentul şi gandirea inlesnesc atat supravieţuirea, cat şi creşterea. Ele sunt moduri de adaptare şi desfăşurare provocate de situaţia ambientală in care ne aflăm, totdeauna selecţionate şi conduse de sistemele psihofizice care alcătuiesc personalitatea noastră.

Se poate pune problema dacă, după această definiţie, animalele au personalitate. Răspunsul este un „da" prudent. Fără indoială animalele posedă forme rudimentare de sisteme psihofizice moştenite şi invăţate care conduc la o activitate caracteristică (unică). Nu ştim nimic despre gandirea lor. Dar această concesie nu ne duce prea departe.

Individualitatea psihofizică a animalelor. R. R. Sears defineşte personalitatea ca „potenţial de activitate" in “A theoretical framework for personality and social behavior”, in „American Psychologist", 1951, 6, 476—483. Aforismul este lăudabil. Dar defectul său constă in eşecul de a admite criteriul necesar al organizării. Un neuron are un potenţial de activitate, dar nu putem considera o astfel de structură izolată ca avand personalitate.

Riscăm să afirmăm că diferenţa dintre oricare două specii de vertebrate submarine nu este atat de mare ca diferenţa dintre două fiinţe umane. Complexitatea enormă a creierului omenesc, in contrast cu creierele mai simple ale altor vertebrate, pare sa indreptăţească această afirmaţie.

O obiecţie filosofică. Un termen din definiţia noastră nu a fost incă explicat — acela de “individual”. Unii filozofi ar spune că noi comitem păcatul de neiertat de a considera problema rezolvată dinainte. Cine este acest „individ" in care rezidă personalitatea? Oare nu admitem in mod secret un organizator — un „Ego"? Nu avem in inimile noastre o entitate neexplicată care creează cumva o unitate a personalităţii ? Această obiecţie vine in special din partea filosofilor personalişti care consideră că in toate definiţiile personalităţii este implicat (sau este necesar) un factor de continuitate şi unificare. Unul din aceşti filosofi, Bertocci, ar modifica definiţia noastră după cum urmează: Personalitatea unui Ego este organizarea dinamică a dorinţelor şi abilităţilor psihofizice unice, proprii acelui Ego, care face ca adaptările acestuia la mediul său să fie unice.

Ne grăbim să admitem că există o problemă presantă in a raporta Ego-ul la personalitate. Dar pentru moment e suficient a spune că obiecţia prezintă greşit utilizarea de către noi a termenului individ. Cand spunem că organizarea dinamică se află inăuntrul individului, inţelegem mai ales că ea rezidă in organism, adică „in piele". Este modalitatea noastră de a nega faptul că personalitatea este numai o problemă de “efect extern".

In ceea ce priveşte conceptul de Ego, nu vedem necesitatea de a-1 include in definiţia noastră. Ego-ul cuiva este desigur un important (fără indoială, cel mai important) sistem psihofizic in cadrul personalităţii, cum vom arăta mai tarziu. Totuşi, pentru moment, această problemă nu este necesar să ne reţină atenţia. (P. A. Bertocci, Personality, in P. L. Harriman Ed. Ency-clopedia of psychology, New York, Philosophical Library, 1946, p. 458)