1

Thomas Mann

Moartea la Veneţia

Necunoscutul

Ştiţi dumneavoastră, domnule, ce înseamnă dezamăgirea? Nu o nereuşită

oarecare, nu o socoteală greşită, ci o mare şi totală dezamăgire pe care ţi-o dă

totul, pe care ţi-o dă viaţa toată? Fără îndoială că nu o cunoaşteţi. Eu însă am

avut-o alături, mereu, încă din fragedă tinereţe, din care pricină am devenit un

însingurat, un nefericit şi un om ciudat; nu pot s-o tăgăduiesc.

Cum ar fi cu putinţă să mă înţelegeţi atât de repede, domnule? Poate că

totuşi veţi izbuti, dacă vă voi ruga să mă ascultaţi doar două minute. Lucrurile ce

pot fi împărtăşite se spun repede.

Daţi-mi voie să amintesc că sunt dintr-un mic orăşel, unde am crescut

într-o casă de pastor, casă care lucea de curăţenie, unde domneau un optimism

cărturăresc desuet şi un climat specific de retorică bisericească şi unde nu lipseau

cuvintele pompoase despre bine şi rău, despre frumos şi urât, cuvinte pe care le

urăsc atât de amarnic tocmai fiindcă ele poartă vina suferinţelor mele.

Pentru mine, viaţa însemna doar un amalgam de vorbe, căci nu cunoşteam

din ea decât uriaşele şi imaterialele presimţiri pe care aceste cuvinte le trezeau în

mine. Aşteptam de la oameni tot ce e dumnezeiesc de bun, dar şi drăcesc de rău.

Aşteptam de la viaţă tot ce e frumuseţe încântătoare, dar şi tot ce e mai

dezgustător, şi mă cuprindea o dorinţă lacomă de toate acestea, o dorinţă

adâncă, plină de teamă, de a cunoaşte realitatea vastă, de trăire de orice natură

ar fi fost ea, de fericirea minunată şi îmbătătoare, ca şi de suferinţa nespus de

imensă şi nebănuit de cumplită.

Mi-aduc aminte, domnule, cu o limpezime plină de amărăciune de cea

dintâi dezamăgire a vieţii mele, şi vă rog să observaţi că ea nu a fost prilejuită de

năruirea unei speranţe frumoase, ci de ivirea unei nenorociri. Eram aproape copil

atunci când, într-o noapte, casa parintească a căzut pradă focului. Focul, care

ardea întâi infundat, se înteţi, apoi flăcările cuprinseră aproape întreg catul, până

la uşa odăii mele, ameninţând să mistuie şi scara din apropiere. Eu am văzut cel

dintâi flăcările şi ştiu că m-am repezit din casă strigând necontenit: „Ei, iată că

arde cu adevărat! Arde!”. Îmi aduc atât de bine aminte de cuvintele acestea ca şi

de sentimentul ce le pricinuise, cu toate că atunci părea că nu-mi dau seama de

2

el. Iată în sfârşit un incendiu şi iată că mi-a fost şi mie dat să-l apuc, îmi ziceam.

Şi am adăugat: „Cum? Numai atât? Asta e tot?”.

Dumnezeu mi-e martor ca n-a fost un lucru de nimic. Toată casa a fost

mistuită de flăcări, iar noi am izbutit, după multă trudă, să scăpăm, eu însumi

destul de greu rănit. Ar fi totuşi greşit să spun că închipuirea mea fusese mai vie

decât însăşi realitatea, făcându-mă să cred că un incendiu în casa părintească ar

trebui să fie şi mai groaznic. Totuşi, în mine trăise o presimţire vagă, o închipuire

fără contururi precise a unui cataclism şi mai înfiorător, aşa că, măsurată cu

această închipuire, realitatea îmi apăruse ca ceva şters. Focul acesta a fost întâiul

mare eveniment al vieţii mele. O speranţă îngrozitoare a fost astfel dezamagită.

Nu vă fie teamă că voi continua să vă înşir mai departe toate dezamăgirile

mele. Mă mulţumesc să vă spun doar că îmi hrăneam marile aşteptări de la viaţă

cu o râvnă nenorocită, citind mii de cărţi: operele poeţilor. O, am învăţat să-i

urăsc pe toţi poeţii ăştia, care tare ar vrea să-şi scrie cuvintele lor mari pe toate

zidurile, ba să le zugrăvească chiar pe bolta cerească, slujindu-se de un cedru

muiat în lava fierbinte a Vezuviului, pe când mie mi-e cu neputinţă să socotesc

cuvintele lor altfel decât minciuni sau ironii.

Unii poeţi, extaziaţi, mi-au tot cântat că limba e săracă, vai, sărmana de

ea! O, nu, domnule! Mie limba mi se pare bogată, chiar nespus de bogată în

comparaţie cu sărăcia şi cuprinsul mărginit al vieţii. Durerea îşi are hotarele ei;

cea trupească în leşin, cea sufletească în nesimţire. Acelaşi lucru şi cu fericirea!

Nevoia pe care o simte omul de a se împărtăşi şi altora a născocit însă cuvinte

înşelătoare, care depăşesc hotarele acestea.

Să fie poate vina mea? Oare efectul anumitor cuvinte îmi trece numai mie

ca un fior prin şira spinării, deşteptând în mine presimţiri ale unor trăiri care nici

nu există?

Am păşit în multvestita viaţă plin de această dorinţă lacomă de a avea şi

eu o trăire care să corespundă marilor mele aşteptări. Dumnezeu mi-e martor că

n-am avut parte de aşa ceva. Am rătăcit pretutindeni, prin meleagurile cele mai

lăudate de pe pământ, ca să pot şi eu vedea acele opere de artă în jurul cărora

omenirea se extaziază rostind cele mai sublime cuvinte. Am stat în faţa lor şi

mi-am zis: Ce frumos! Şi totuşi: numai atât? Asta să fie totul?

Îmi lipseşte cu desăvârşire simţul concretului. Poate că asta explică totul.

Mă aflam odată undeva, în munţi, lângă o prăpastie îngustă şi adâncă. Pereţii

stâncoşi erau pleşuvi şi povârniţi, iar dedesubt apa se repezea vâjâind peste

3

bolovanii de piatră. Priveam în adâncuri şi mă gândeam: ce-ar fi să cad? Aveam

însă destulă experienţă ca să-mi răspund: dacă s-ar întâmpla asta, mi-aş spune

în timpul căderii: Ei, iată că te prăbuşeşti, iată că faptul s-a împlinit. Dar în fond

ce înseamnă asta?

Vreţi să mă credeţi că am trecut prin destule ca să am şi eu dreptul să

vorbesc? Cu mulţi ani în urmă iubeam o fată, o fiinţă firavă şi drăgălaşă, cu care

aş fi vrut să mă însoţesc, luând-o sub oblăduirea mea. Ea însă nu mă iubea, ceea

ce nu mă miră, aşa încât îi fu dat altuia să îi poarte de grijă. Există oare vreo

întâmplare mai dureroasă? Există oare ceva mai chinuitor decât această caznă

amară cu amestecul ei groaznic de voluptate? Nopţi întregi am zăcut fără să

închid ochii, dar mai trist şi mai chinuitor decât orice simţeam că e gândul: asta e

durerea cea mare! În sfârşit, o cunosc şi eu! Dar în fond ce este ea?

E nevoie oare să vă povestesc ceva şi despre fericire? Căci am cunoscut şi

fericirea, dar m-a dezămagit şi ea. Cred că nu e nevoie, căci toate astea sunt

doar nişte exemple grosolane, care nu vă pot dovedi că de fapt viaţa însăşi, cu

felul ei searbăd, neinteresant şi mediocru de a se desfăşura, e aceea care m-a

dezamăgit, dezamăgit, dezamăgit…

Ce este – se întreaba o dată tânărul Werther – omul, acest semizeu atât

de slăvit? Oare puterile nu-l părăsesc tocmai atunci când are mai multă nevoie

de ele? Şi atunci când se înalţă pe aripile bucuriei sau se afundă în adâncimile

suferinţei nu este el, în amândouă cazurile, împiedicat şi întors din nou la

conştiinţa sa rece şi absurdă tocmai când doreşte mai cu patimă să se piardă în

vastitatea infinitului?

Mă gândesc adesea la ziua când am zărit pentru întâia oară marea. Marea

este vastă, marea este întinsă, şi privirea mea rătăcea de pe ţărm în larg, în

căutarea eliberării. Dar acolo, departe, era orizontul. De ce oare am eu un

orizont? Eu aşteptasem de la viaţă nemărginirea.

Poate că orizontul meu e mai mărginit decât acela al altor oameni! Am

spus o dată că n-am simţul concretului. Sau poate că am prea mult simţ pentru

el? Mă istovesc poate prea degrabă? Isprăvesc prea repede orice? Cunosc poate

fericirea şi durerea numai la nivelul lor cel mai scăzut, numai în stările lor cele

mai diluate?

Nu cred, după cum nu cred nici ceea ce spun oamenii. Mă încred doar în

acei prea puţini care în faţa realităţii vieţii îşi unesc glasul lor cu acela al poeţilor,

rostind vorbe mari. E minciună şi laşitate! Aţi observat de altfel, domnule, că

4

anumiţi oameni sunt atât de vanitoşi şi atât de ahtiaţi de onoruri şi de pizma

tăinuită a semenilor lor încât se prefac că nu au cunoscut în viaţă decât cuvintele

măreţe ale fericirii şi că n-au aflat de acelea ale durerii?

S-a întunecat, şi abia mă mai ascultaţi. Iată de ce vreau să-mi mai

mărturisesc astăzi încă o dată că şi eu, eu însumi, am încercat să mint împreună

cu oamenii aceştia, ca să mă pot socoti şi să-i fac şi pe ceilalţi să mă socotească

un om fericit. Sunt mulţi ani însă de când m-am lecuit de deşertăciunea aceasta,

şi astăzi nu pot tăgădui, am devenit un însingurat, un om nefericit şi plin de

ciudăţenii.

Simt o adevărată pasiune să cercetez noaptea cerul plin de stele. Nu e

oare acesta cel mai bun mijloc de a ignora în acelaşi timp şi pământul, şi viaţa?

Şi poate că mi se iartă şi faptul că făcând aceasta mă străduiesc să-mi păstrez

năzuinţele. Anume, de a visa la o viaţă liberă, în care realitatea se contopeşte cu

aceste năzuinţe, lepădând orice urmă chinuitoare a dezamăgirii? O viaţă lipsită

cu desăvârşire de orizont?

Visez la asta şi aştept moartea. Ah, o cunosc bine, încă de pe acum,

moartea, această ultimă dezamăgire! Asta e moartea, îmi voi spune în clipa cea

de pe urmă; în sfârşit, iat-o, o trăiesc! Dar ce înseamnă asta în fond?

S-a lăsat frig în piaţă, domnul meu; am început să-l simt, he! Am onoarea

să vă salut. Cu bine!