1

Curs 1 NOŢIUNI DESPRE COMPORTAMENTUL UMAN

Ştiinţele comportamentului uman oferă explicaţii mai mult sau mai puţin obiectivabile

pentru o serie de comportamente simple sau complexe. În funcţie de unghiul din care este

abordat, comportamentul uman poate avea substrat neurofiziologic (boala Alzheimer,

schizofrenie, retard mental), psihologic (competitivitatea excesivă, sedentarismul,

supraalimentaţia), social (factori ecologici, geografici, politici, administrativi) sau cultural

(modelarea atitudinilor faţă de boală în funcţie de contextul cultural, rolul medicului în

diferite culturi, practici terapeutice specific anumitor sfere culturale).

Ştiinţele comportamentului uman reprezintă un domeniu interdisciplinar, în care, pe

arii mai mult sau mai puţin întinse, se intersectează ştiinţe precum neurofiziologia, psihologia,

sociologia, antropologia, psihiatria etc., fiecare contribuind la încercarea de elucidare a

mecanismelor subiacente experienţelor comportamentale umane şi a luptei de a se adapta la

multiplele provocări ale existenţei, in spiritul supravieţuirii şi al dobândirii stării de well-

being.

Personalitatea omului se relevă cel mai ușor sub forma comportamentului, acesta fiind

latura cea mai accesibilă observației și interpretării.

1.1.Teorii explicative asupra comportamentului uman

Există câteva orientări fundamentale asupra comportamentului, din care au derivat şi

terapii cu largă răspândire (Popa –Velea, 2010):

- comportamentul, ca rezultat al jocului (conflictului) dintre instanțele psihismului (în

viziunea psihanalizei clasice freudiene - Sinele, Eul si Supraeul) - În funcție de acest joc,

balanța comportamentală poate înclina către o dominantă mai spontană sau mai controlată,

mai flexibilă sau mai rigidă. Prin prisma acestei orientări, comportamentul normal se ghidează

predominant dupa “principiul realităţii”, respectiv urmează scenariul de acțiune cu cele mai

mari șanse de succes în condițiile date;

- comportamentul, ca rezultat al învăţării şi modelării individuale - comportamentele au

fost învăţate, deoarece au condus la îndeplinirea unui scop personal, fie el chiar inconştient,

iar rezistenţa lor în timp poate fi explicată prin persistenţa unor beneficii secundare asociate

sau din nepunerea în practică a unor comportamente alternative.

2

- comportamentul, ca rezultat al învăţării sociale: comportamentul este, încă din primii ani

de viaţă, în mare parte modelat de factorii socio-culturali (Bandura, 1977, citat de Popa-Velea

2010); într-un mediu cultural dat, variabilitatea individuală este limitată, existând un aşa-

numit “comportament de bază” (cuprinde modalităţi similare de explicare şi înţelegere a

realităţii, modalităţi similare de a gândi, simţi şi acţiona, precum şi strategii de apărare

comune ori credinţe şi mituri împărtăşite de membrii comunităţii – toate contribuind la

consolidarea identităţii culturale a individului şi la creşterea dependenţei sale de comunitatea

în care s-a format) şi, corespunzător, o “personalitate de bază” (structurată în primii ani de

viaţă sub presiunea mediului parental sau educaţional şcolar) (Kardiner&Linton, 1939, citat

de Popa-Velea, 2010).

Teoriile învăţării sociale ale comportamentului au implicaţii importante atât în

înţelegerea mai bună a dereglărilor psihice, cât şi în adaptarea psihoterapiei variabilelor de

ordin socio-cultural ale pacientului.

1.2.Procese psihologice elementare implicate în modularea comportamentului:

Psihicul uman poate fi conceput ca o realitate fenomenală exprimând autoconstrucţia

existenţială continuă prin adaptarea de fond, adaptare programată şi conjuncturală, adaptare

care necesită o continuă procesare informaţională (Cornuţiu G, 2003).

În funcţie de gradul de complexitate cu care reflectă realitatea, procesele psihice pot fi

sistematizate în:

1.Procese cognitive (de cunoaştere directă şi indirectă): senzaţii, percepţii, atenţia, memoria,

gândirea, limbajul şi imaginaţia;

2.Procese afective şi trebuinţe, care stabilesc raportul subiectiv între individ şi realitatea

obiectivă;

3.Voinţa şi activitatea ca procese prin care se realizează acţiunile deliberate, în conformitate

cu scopurile stabilite în mod conştient.

Sistemul psihic uman deţine, pe lângă componentele primare, prezente şi la animale,

componente proprii numai lui, de genul proceselor secundare superioare: gândirea logică,

bazată pe principiul generalizării, abstractizării şi formalizării, imaginaţia creatoare, memoria

istorică, limbajul articulat, funcţia decizională, voinţa deliberativă, motivaţia socioculturală,

3

funcţia axiologică, emoţiile şi sentimentele superioare de ordin estetic şi sociomoral, trăsături

caracteriale complexe, structuri aptitudinale de execuţie şi creaţie.

Însă activitatea psihică se manifestă ca un tot unitar şi nu trebuie privită doar ca o

sumă aritmetică a părţilor sale componente. Diferitele procese psihice sunt integrate şi

particularizate la nivelul şi în raport cu trăsăturile individuale ale funcţiilor de sinteză –

temperament, caracter, intelect şi personalitate. Astfel că sistemul psihic uman posedă, din

punct de vedere structural, cea mai mare heterogenitate modală şi cea mai intinsă plajă de

variabilitate valorică a componentelor de bază în plan interindividual.

Cele mai importante procese psihologice care modulează comportamentul în limitele

normalului sau îl diferenţiază în mod psihopatologic sunt: procesele cognitive, procesele

afective şi procesele motivaţional-voliţionale.

Procesle cognitive

Procesle cognitive vizează reprezentarea internă a realităţii şi organizarea acesteia pe

baza unor reguli mai mult sau mai puţin fixe (Miclea,2003), la nivel conştient sau inconştient

(David, 2004). Aceste procese implică structuri diferite şi proiecţii neuroanatomice diferite

(ex. hipotalamusul, talamusul, aria septală, amigdala, hipocampul, şi ganglionii bazali). În

procesarea comportamentelor complexe intervine şi neocortexul, în special prin lobii frontal şi

temporal. Ulterior, informatia va fi interpretată şi fixată in scenarii de comportament, procese

dependente de abilităţile de învăţare, memorie şi gândire. Prin învăţare, individul acumulează

experienţe noi, cu ajutorul memoriei procedurale sau biografice acestea sunt stocate, iar

gândirea aduce, ca pe un plus specific uman, posibilitatea saltului de la manipularea de date

concrete (preexistente sau actuale) la manipularea de date abstracte (ex. idei sau simboluri).

Gândirea facilitează şi raportarea la sine şi, în orice caz, este o condiţie sine qua non a

constituirii imaginii de sine şi a conştiinţei de sine (Popa-Velea, 2010).

Procesele afective

Procesele afective reprezintă o formă de manifestare a atitudinii omului faţă de

situaţiile de viaţă, faţă de realitatea înconjurătoare în general. Cu toate că raţionaliştii au

încercat s-o discrediteze atribuindu-i un rol dezorganizator al vieţii şi activităţii cotidiene,

această componentă a psihicului uman s-a dezvoltat şi diversificat de-a lungul istoriei

umanităţii, dezvoltarea şi maturizarea afectivă fiind indicatori esenţiali ai devenirii şi

integrării sistemului personalităţii. Prin intermediul ei omul îşi manifestă caracterul personal,

4

ca existenţă unică şi irepetabilă. În schema organizării psihicului uman afectivitatea se

interpune între motivaţie şi cogniţie interferând în acelaşi timp cu amândouă. În raport cu

motivaţia ea traduce în exterior, prin emoţii şi stări dispoziţionale cu conţinut negativ, orice

trebuinţă care se cere satisfăcută, după cum satisfacerea oricărei trebuinţe se însoţeşte şi este

urmată de o trăire emoţională de semn pozitiv. În raport cu cogniţia, afectivitatea are rolul de

mediator între reprezentarea mentală a obiectului şi aspiraţiile şi nevoile subiectului,

contribuind la stabilirea şi selectarea semnificaţiilor situaţiilor externe. Astfel că prezenţa şi

dezvoltarea afectivităţii sunt impuse de motivaţie şi de cogniţie, ca verigi bazale ale

comportamentelor adaptative, orientate către scop (G. Marian, 2009).

Procesele motivaţional-voliţionale

În accepţiune largă, termenul de motivaţie desemnează „ansamblul factorilor dinamici

care determină conduita unui individ” (Sillamy, 1996) sau „totalitatea mobilurilor interne ale

conduitei, fie că sunt înnăscute sau dobândite, conştientizate sau neconştientizate, simple

trebuinţe fiziologice sau idealuri abstracte” (Rosca, 1978). Într-o accepţiune mai restrânsă,

motivaţia este definită ca „o formă specifică de reflectare psihică prin care se semnalează

mecanismelor centrale de comandă-control ale sistemului personalităţii, o oscilaţie de la

starea iniţială de echilibru, un deficit substanţial-energetic-informaţional sau o necesitate care

trebuie satisfăcută” (Golu, 2003). Motivaţia transformă fiinţa umană dintr-un simplu

receptacul al influenţelor externe, în subiect activ şi selectiv, cu un determinism intern propriu

în alegerea şi declanşarea acţiunilor şi comportamentelor. Din punct de vedere motivaţional

omul posedă o dublă relaţie cu mediul extern: una de independenţă, constând în capacitatea

lui de a acţiona pe cont propriu; cealaltă de dependenţă, constând în satisfacerea stărilor de

necesitate pe baza schimburilor substanţiale, energetice şi informaţionale cu mediul ambiant.

Motivaţia poate fi considerată ca o lege generală de organizare şi funcţionare a întregului

sistem psihic uman, ea operând distincţia necesară între plăcut-neplăcut, bun-rău, util-inutil.

Toate celelalte procese psihice - percepţia, gândirea, memoria, voinţa, precum şi

componentele caracterială şi aptitudinală ale personalităţii sunt subordonate legii motivaţiei,

conţinutul lor dezvăluind semnificaţia şi valenţele „motivaţionale”ale obiectelor şi

fenomenelor din jur.

Voinţa este funcţia psihică prin care se realizează trecerea conştientă de la o idee sau

de la un raţionament la o activitate sau la inhibiţia unei activităţi, în vederea realizării unui

anumit scop. Forţa voliţională este stimulată de conţinutul emoţional al psihicului uman, care

5

constituie suportul dinamico-energetic al ei. Toate actele voliţionale normale, cât şi cele

psihopatologice sunt astfel în relaţie strânsă cu afectivitatea, iar la baza actelor voliţionale şi

emoţionale se află tensiunea motivaţională. Pe lângă voinţa activă, mobilizatoare, necesară

depăşirii obstacolelor, se descrie voinţa pasivă, de inhibare a unor tendinţe impulsive, de

frânare a unor acţiuni cu consecinţe reprobabile. Aceasta din urmă constituie expresia unei

înalte conştientizări şi edifică o personalitate bine conturată, pentru ca lupta cu noi înşine este

mai încordată şi mai dramatică decât cu situaţiile externe. Formarea şi dezvoltarea

mecanismelor reglajului voluntar sunt impuse şi de necesitatea racordării comportamentului

propriu la exigenţele sociale.

Activitatea reprezintă un mod fundamental de relaţionare şi echilibrare a omului cu

mediul său specific de viaţă. Din punct de vedere psihologic, în activitate are loc interacţiunea

şi integrarea specifică a proceselor psihice cognitive, afective, voliţionale, a atenţiei şi a

limbajului. În lucrări de referinţă ale psihologilor români activitatea este considerată problema

centrală: „aşa cum mişcarea reprezintă forma esenţială de existenţă a materiei, tot aşa şi

activitatea este modul fundamental de existenţă al psihicului. Psihicul uman nu există decât în

şi prin activitate” (M.Zlate, 2006).