UNIVERSITATEA ROMÂNÃ DE STIINŢE ŞI ARTE

GHEORGHE CRISTEA

BUCUREŞTI

FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE DIPLOMÃ

TEMA LUCRÃRII: Aspecte teoretice şi practice privind cercetarea

criminalisticã a urmelor traseologice

Coordonator ştiinţific

Conf. Dr. Ion Vochescu Student

Predeanu Cornel

Promoţia

2000

1

CUPRINS

OBIECTUL LUCRARII………………………………………………pag 04

CAPITOLUL I

Aspecte introductive

1.1. Noţiunea de urmã a infracţiunii……………………………….pag 05

1.2. Criterii de clasificare a urmelor infractţiunii…….………….pag 08

1.3. Urma de reproducere…………………………………………...pag 10

CAPITOLUL II

Cercetarea criminalisticã a urmelor de picioare

2.1. Aspecte generale……………………………………………….pag 15

2.1.1. Clasificarea urmelor de picioare…………………………..pag 15

2.1.2. Formarea urmelor de picioare……………………………..pag 21

2.2. Cercetarea criminalisticã a urmelor de picioare…….……pag 25

2.2.1. Descoperirea urmelor de picioare………………………...pag 25

2.2.2. Fixarea şi ridicarea urmelor de picioare………………..…pag30

2.2.2.1. Descrierea urmelor de picioare………………………pag 30

2.2.2.2. Fotografierea urmelor…………………………………pag 31

2.2.2.3. Fixarea prin mulaje a urmelor de adâncime………..pag 37

2.2.2.4. Copierea cu pelicula adezivaã a urmelor de

suprafaţã…..…………………………………………….pag 40

2.2.3. Particularitãţi în cercetarea cãrãrii de urme…..…………pag 40

2.2.4. Interpretarea urmelor de picioare…………………………pag 43

2

CAPITOLUL III

Cercetarea criminalisticã a urmelor mijloacelor de transport

3.1. Aspecte generale…………………………………………….pag 46

3.2. Cercetarea la faţa locului……………………………………pag 55

3.3. Expertiza criminalisticã a urmelor…………………………pag 62

CAPITOLUL IV

Cercetarea criminalisticã a urmelor instrumentelor de spargere

4.1. Aspecte generale………………………………………………pag 65

4.2. Cercetarea la faţa locului………………………………….…pag 69

4.3. Expertiza criminalisticã a urmelor……………………….…pag 76

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………pag 80

ANEXA………………………………………………………………..pag 82

3

OBIECTUL LUCRÃRII

Lucrarea de faţã îşi propune sã analizeze urmele traseologice ca

mod de materializare a infracţinilor. Este evident cã nu putem analiza toate

urmele traseologice, de aceea ne-am propus ca în aceastã lucrare sã fie

studiate doar trei din aceste urme, poate cele mai importante din cadrul

urmelor traseologice având în vedere importanţa acestor urme în procesul

cercetãrii criminalistice a unor infracţiuni.

În paginile urmãtoare vom analiza urmele de picioare, urmele

instrumentelor de spargere şi ale mijloacelor de transport. Aceste urme

sunt importante datoritã prezenţei lor la locul sãvârşirii unor infracţiuni

care tind sã devinã din ce în ce mai prezente şi mai periculoase în viaţa

cotidianã.

Urmele analizate în aceastã lucrare sunt deosebit de eficiente în

cazul cercetãrii criminalistice a unor infracţiuni de distrugere, furt şi chiar

omor în cazul în care, la sãvârşirea infracţiunii, au fost folosite instrumente

de spargere sau mijloace de transport. Aceste urme sunt importante atât

în cercetarea criminalisticã a numeroaselor accidente de circulaţie cât şi în

cazul unor infracţiuni înscenate, pentru a ascunde infracţiuni de altã

naturã, cum ar fi, de exemplu, în cazul unor infracţiuni de omor, delapidare

sau neglijenţã în serviciu.

4

CAPITOLUL I

ASPECTE INTRODUCTIVE

1.1 NOŢIUNEA DE URMÃ A INFRACŢIUNII

Scopul Criminalisticii este acela de a furniza elemente de bazã ale

descoperirii adevãrului asupra faptelor şi autorilor lor. Nimeni nu se

îndoieşte astãzi cã în investigaţia privind descoperirea adevãrului asupra

faptelor, urmele şi indiciile au o importanţã capitalã: uneori întreaga

problemã a descoperirii fãptaşului se poate rezolva definitiv printr-o

singurã urmã, alteori urmele furnizeazã indiciile cele mai sigure.

Criminalistica înţelege prin urmã tot ce a rãmas material la locul

faptei, de la persoana fizicã a fãptaşului, de la îmbrãcãmintea sau

încãlţãmintea lui, de la vehiculele pe care le-a întrebuinţat, de la armele de

care a uzat, de la mijloacele, sculele sau instrumentele de care s-a folosit.

Criminalistica mai înţelege prin urmã, tot ce s-a putut imprima

material, voluntar sau involuntar, de la locul faptei pe persoana fizicã a

fãptaşului, pe îmbrãcãmintea sau încãlţãmintea lui, pe mijloacele de

locomoţie, pe armele de care a uzat, pe sculele sau instrumentele de care

s-a folosit.

Interacţiunea om-mediu înconjurãtor dã naştere la cele mai diferite

urme, care, la nevoie, pot fi utile la stabilirea timpului ori succesiunii

producerii anumitor evenimente precum şi la determinarea

comportamentului uman în acest proces. Am putea spune cã orice

activitate a omului desfãşuratã în timp şi spaţiu, prin mişcãri fizice, lasã în

locul respectiv diverse modificãri faţã de situaţia anterioarã care se

pãstreazã pe o duratã apreciabilã de timp. Folosindu-se cu pricepere

aspectul general al acestor transformãri, varietatea şi numãrul lor,

5

particularitãţile lor şi ale locului în perimetrul cãruia se aflã, poziţia unora

faţã de altele, se poate reconstitui tabloul dinamic al faptei sãvârşite.

Fiind un rezultat firesc al acţiunii omului în mediul înconjurãtor, în

cazul faptelor deosebit de grave, cum sunt infracţiunile, urmele create cu

prilejul sãvârşirii lor sunt folosite, de multã vreme, de cãtre organe

specializate în activitatea desfãşuratã atât pentru descoperirea acestor

fapte, cât şi în vederea identificãrii şi tragerii la rãspundere a persoanelor

care le-au sãvârşit. La început, asemenea scopuri, mai des au fost

valorificate urmele care aveau caracteristici mai evidente despre modul şi

mijloacele sãvârşirii faptei infracţionale sau conţineau date convingãtoare

referitoare la persoanele care au comis-o. Printre acestea ar putea fi

amintite urmele de picioare, de mâini, ale mijloacelor de transport ori ale

instrumentelor de spargere. În schimb, nu au fost utilizate aproape deloc

urmele de salivã, de spermã, de praf, cele sub formã de obiecte ori resturi

ale acestora.

Pornind de la realitatea cã orice acţiune a oamenilor se reflectã, prin

transformãrile produse în mediul în care se desfãşoarã în urmele

infracţiunii, investigaţiile criminalistice destinate descoperirii infracţiunii şi

identificãrii autorilor acestora, au drept fundament ştiinţific principiul potrivit

cãruia sãvârşirea unei fapte prevãzute de legea penalã determinã

modificãri în mediul înconjurãtor.

Potrivit principiului enunţat mai sus şi unanim admis în literatura de

specialitate, prin urmã a infracţiunii se înţelege orice modificare materialã

intervenitã în condiţiile sãvârşirii unei fapte penale, între faptã şi

modificarea produsã existând un raport de cauzalitate.

Producerea unei modificãri nu este limitatã în exclusivitate la

persoana autorului faptei, ea putând aparţine în egalã mãsurã şi

subiectului pasiv al infracţiunii. De pildã, petele de sânge sau firele de pãr

ale vitimei gãsite pe înbrãcãminte agresorului sunt urme preţioase, care

fac dovada contactului direct dintre cei doi, împrejurãri de naturã sã 6

conducã la implicarea persoanei suspecte în cauza cercetatã sau la

includerea în cercul de bãnuiţi.

Accepţiunea relativ mai largã a noţiunii de urmã a infracţiunii se

desprinde şi din faptul cã modificarea nu poate fi privitã numai ca un

rezultat al contactului fizic dintre diverse pãrţi ale corpului autorului şi

victimã, ori dintre aceasta şi elemenente ale spaţiului în care s-a sãvârşit

fapta.

Domeniul tehnic al investigaţiei crimalistice care se ocupã cu

cercetarea urmelor este cunoscut şi sub denumirea de traseologie. Aşa

cum a fost consacrat, termenul de traseologie circumstanţiazã îndeosebi

examinarea urmelor create prin reproducerea construcţiei exterioare a

corpurilor sau obiectelor.

Datoritã importanţei pe care o au în ştiinţa şi practica cercetãrii

criminalistice, în toate lucrãrile de specialitate urmele sunt studiate cu

deosebitã insistenţã, sub toate aspectele posibile, începând de la procesul

de formare, aspectele sub care se prezintã, continuând cu metodele şi

mijloacele tehnice de cercetare, fixare, ridicare de la locul faptei,

terminând cu examinarea lor în condiţii de laborator şi cu concluziile

expertului criminalist.

În zilele noastre, când ştiinţa şi practica cercetãrii criminalistice

dispun de variate posibilitãţi de descoperire şi de valorificare a urmelor

create la faţa locului în procesul sãvârşirii infracţiunii, definirea urmei în

sens larg şi în sens restrâns nu-şi gãseşte o temeinicã justificare. Astfel,

se impune o definiţie care sã cuprindã toate modificãrile produse la locul

faptei, însã fãrã sã fie prea abstractã ce ar trebui sã cuprindã toate

modurile de formare a urmei, aspectele sub care aceastea se pot prezenta

şi toate posibilitãţile de utilizare în procesul cercetãrii criminalisticii.

Aşadar, considerãm cã sub aspect criminalistic, prin urmã se

înţelege orice modificare produsã la locul faptei şi în procesul sãvârşirii

7

acesteia, ca rezultat material al activitãţii persoanelor implicate şi este utilã

cercetãrii urmei.

Astfel formulatã definiţia urmei cuprinde întreaga gamã de urme,

indiferent de natura lor, modul de formare, aspectul sub care se pot

prezenta precum şi utilitatea lor pentru cercetarea criminalisticã.

1.2 CRITERII DE CLASIFICARE A URMELOR INFRACŢIUNII

În literatura noastrã de specialitate, urmele sunt împãrţite în douã

mari categorii: urme formate prin reproducerea construcţiei exterioare a

obiectelor (urme de mâini, picioare, îmbrãcãminte) şi urme formate ca

resturi de obiecte şi de materii organice şi anorganice (resturi de alimente,

de fumat, de vopsea).

Clasificarea urmelor dupã diferite criterii au drept scop creşterea

gradului de precizie şi claritate al formulãrii concluziilor cercetãrii

criminalistice în soluţionarea cauzelor penale.

Un prim criteriu de clasificare a urmelor este reprezentat de factorul

care creazã urma. Raportat la acest criteriu, factorii care au determinat

apariţia urmei pot fi diverşi: corpul omului, obiecte sau instrumente,

animale, fenomene cum sunt incendiul, explozia. Alãturat acestui factor, în

literatura de specialitate se mai întâlneşte şi o clasificare în funcţie de

factorul primitor de urmã. Aceastã ultimã clasificare are mai curând o

finalitate teoreticã, întrucât atunci când se examineazã, de pildã, urma

unui proiectil în corpul uman ea se face în legãturã cu modificãrile produse

în ţesuturi, deci în ceea ce este denumit factor primitor la urmã.

Dupã natura lor, urmele infracţiunii pot apãrea la locul sãvârşirii

infracţiunii sub formã de:

urme de reproducere, care reproduc forma suprafeţei de contact a

obiectului creator (urmele de mâini, picioare, ale mijloacelor de transport).

8

urme sub formã de pete sau resturi de materii organice şi

anorganice, inclusiv resturi sau fragmente de obiecte (petele de sânge,

firul de pãr, praful, resturi vegetale).

urme sonore (vocea, vorbirea, zgomotele obiectelor) şi urme

olfactive, ele formând o categorie aparte de urme, în care primele sunt

condiţionate de prezenţa la locul faptei a unui mijloc de înregistrare.

urme vizibile şi urme latente, ultimile invizibile cu ochiul liber sau

foarte puţin vizibile, ceea ce impune revelarea lor prin diverse metode şi

mijloace tehnice.

macro şi microurmele, din prima categorie fãcând parte

majoritatea urmelor, aşa cum se cunosc, iar din a doua urmele formate din

particule sau resturi foarte mici de obiecte, substanţe, practic invizibile cu

ochiul liber şi greu de evitat de cãtre infractor.

Dupã modul de formare a urmei acestea se împart în:

urme statice, create prin atingere, apãsare sau lovire fãrã ca

suprafeţele de contact sã se afle în mişcare una faţã de alta în momentul

contactului (urme de mâini, buze, picioare).

urme dinamice, formate ca rezultat al mişcãrii de translaţie, de

alunecare a unei suprafeţe pe alta.

urmele de suprafaţã care se pot prezenta în douã varinate: urme

de stratificare, formate prin depunerea unui strat de substanţã (grãsime,

transpiraţie, sânge) pe suprafaţa primitoare a urmei şi urme de

destratificare, create prin ridicarea substanţelor aflate iniţial pe suport

(urma de picior în pãmântul moale).

În literatura de specialitate se mai face distincţie între urme locale şi

cele periferice care redau conturul obiectului ca şi între posibilitãţile oferite

de urme pentru identificarea obiectului sau numai pentru stabilirea

apartenenţei de grup a acestuia.

9

1.3 URMA DE REPRODUCERE

Toate, fãrã excepţie, sunt create prin venirea în contact nemijlocit a

douã obiective, unul din obiectele respective lãsând pe suprafaţã ori în

volumul celuilalt o parte din caracteristicile sale de contact, primul purtând

denumirea de obiect creator de urmã, iar al doilea poartã numele de obiect

primitor de urmã.

Urmele de reproducere se creazã prin contact nemijlocit a douã

obiecte, redându-se în negativ o parte din caracteristicile de pe partea de

contact a unuia din obiecte pe suprafaţa sau în volumul celuilalt.

Datoritã acestui mod de formare urmele de reproducere, denumite şi

urme formã, constituie obiectul de studiu al traseologiei.

Pentru crearea şi pãstrarea urmelor de reproducere pe o duratã mai

lungã de timp este necesar ca cele douã obiecte, creator şi primitor de

urmã, sã aibã anumite însuşiri. Întâi, ambele obiecte trebuie sã aibã o

anumitã consistenţã, fãrã de care formarea urmelor de reproducere nu

este posibilã. Un obiect fãrã o consistenţã suficientã, în contact cu alt

obiect, nu-şi lasã pe suprafaţa sau în volumul acestuia caracterele sale, ci

doar o simplã mânjiturã, fãrã o formã determinatã, fãrã detalii. În

asemenea situaţie nu suntem în prezenţa unei urme de reproducere, ci a

unei pete care intrã în altã categorie de urme. Obiectul creator de urmã

trebuie sã fie cel puţin tot atât de dur ca obiectul primitor sau chiar mai dur,

altfel caracteristicile sale de pe partea de contact nu se imprimã pe

obiectul primitor.

Obiectul primitor, la rândul sãu, trebuie sã aibe asemenea însuşiri

încât sã poatã primi urma obiectului creator şi, totodatã, sã o pãstreze pe

o duratã apreciabilã de timp, cu caracteristicile imprimate pe suprafaţa sau

în volumul sãu. Când obiectul primitor este la fel de dur ca şi obiectul

creator ori chiar de o duritate mai mare poate sã primeascã urma acestuia

doar în situaţia când are o suprafaţã netedã, spre a-i primi şi pãstra forma

10

şi detaliile suprafeţei de contact, prin depunererea de substanţã în zona

respectivã. În cazul obiectului primitor de o duritate mai redusã decât cel

creator, pentru a primi şi pãstra urma, este necesar sã aibã o construcţie

molecularã de aşa naturã încât, în momentul contactului, sã-şi modifice

volumul în zona vizatã, luând forma şi mãrimea obiectului creator, pe care

sã le pãstreze un timp mai îndelungat.

Urmele de reproducere, fiind numeroase ca numãr şi foarte variate

ca mod de prezentare, sunt clasificate dupã deferite criterii.

Drept criterii de clasificare a urmelor de reproducere studiate de

traseologie sunt: modul de acţiune a unui obiectului asupra celuilalt;

plasticitatea obiectului primitor; locul de sedimentare a urmei; natura

obiectului creator de urmã.

Dupã modul de acţiune a unui obiect asupra celuilalt urmele de

reproducere sunt statice şi dinamice.

Urmele statice se creazã prin contactul dintre douã obiecte realizat

sub un unghi drept, fãrã sã se producã în acel moment vreo alunecare. În

rândul acestor urme pot fi amintite: urme de mâini, urmele de picioare

create în mersul obişnuit al omului, urme de autovehicule în rularea

fireascã a roţilor etc. Aceste urme reproduc în primul rând forma şi

dimensiunile pãrţii de contact a obiectului creator. Apoi, redau

caracteristicile suprafeţei lui de contact, uneori atât de clar încât prin

intermediul lor se poate stabili tipul sau grupul de obiecte din care face

parte, iar în cazuri mai fericite se poate ajunge pânã la identificarea lui.

Urmele dinamice se formeazã prin alunecarea unui obiect pe

obiectul cu care vine în contact. Aşa se creazã urmele de sãnii, urmele

schiurilor pe zãpadã, urmele de frânare sau derapare ale roţilor

autovehiculelor, urmele de tãiere create de felurite instrumente de

spargere. Aceste urme, datoritã modului lor de formare, nu redau forma

obiectului creator pe suprafaţa sau în volumul obiectului primitor. Însã,

proeminenţele de pe suprafaţa de contact a obiectului creator sunt 11

reproduse negativ, sub formã de striaţii paralele, pe suprafaţa sau în

volumul obiectului primitor.

Dupã gradul de plasticitate a obiectului primitor urmele de

reproducere sunt clasificate în urme de adâncime sau de volum şi urme de

suprafaţã.

Urmele de adâncime se formeazã când obiectul primitor este mai

puţin consistent decât cel creator şi are o oarecare plasticitate. Aceste

urme reprezintã o reproducere în negativ şi în corpul obiectului primitor a

caracteristicilor pãrţii de contact a obiectului creator (urmele de picioare

sau de autovehicule în teren afânat sau argilos, urmele de mâini pe unele

alimente).

Urmale de suprafaţã se creazã în situaţia de contact a douã obiecte

de o duritate ce nu permit modificarea corpului a nici unuia dintre ele, prin

detaşarea de substanţã de pe suprafaţa unuia şi aderenţa substanţei

respective la suprafaţa celuilalt. Dupã sensul de transfer a substanţei de

la un obiect la altul, urmele de suprafaţã sunt de stratificare şi de

destratificare.

Urmele de stratificare se formeazã prin desprinderea de substanţã

de pe obiectul creator şi aderenţa ei la suprafaţa obiectului primitor.

Cele mai multe urme de suprafaţã se creazã la locul faptei, prin

stratificare de substanţã. Substanţa desprinsã de pe obiectul creator poate

sã provinã din conţinutul acestuia, cum este cazul urmelor de mâini create

prin depunerea de transpiraţie pe obiectele atinse cu mâinile. Alteori,

substanţa respectivã poate fi strãinã obiectului creator, depusã pe

suprafaţa lui cu altã ocazie, cum este de pildã, noroiul de pe talpa

încãlţãmintei. În rândul acestor urme pot fi amintite urmele create de roţile

vehiculelor pe şosele, urmele de picioare create prin depunerea de praf

sau noroi, mersul pe duşumele, ca substanţã desprinsã de pe tãlpi.

În funcţie de culoarea substanţelor desprinse de pe suprafaţa

obiectului creator faţã de culoarea obiectului primitor, urmele de stratificare 12

sunt vizibile şi invizibile sau latente. Majoritatea urmelor de stratificare sunt

cel puţin slab vizibile, chiar în situaţia când substanţa stratificatã are o

culoare apropiatã culorii obiectului primitor de urmã.

Urmele de destratificare se creazã prin detaşarea de substanţã de

pe suprafaţa obiectului primitor şi aderenţa acesteia la suprafaţa obiectului

creator de urmã. Deoarece substanţa se desprinde de pe obiectul primitor

şi se depune pe cel creator numai în limitele pãrţii de contact şi în cantitãţi

diferite în funcţie de relieful sãu, urma astfel formatã redã forma,

dimensiunile, unele caracteristici ale pãrţii respective din obiectul creator.

În literatura de specialitate se cunoaşte şi clasificarea urmelor în

locale şi periferice.

Urmele locale se formeazã prin modificarea suprafeţei sau volumul

obiectului primitor pe locul de contact cu obiectul creator, reproducându-se

în limitele respective caracteristicele generale şi chiar individuale, în

anumite situaţii, ale pãrţii de contact din obiectul creator de urmã (de

exemplu urmele de mâini, de picioare etc).

Urmele periferice reprezintã o modificare de suprafaţã a obiectului

primitor în afara limitelor de contact cu obiectul creator, redându-i conturul

general al acestuia din urmã. Asemenea modificãri de suprafaţã produc

zãpada , ploaia, praful aşezat pe suprafaţa obiectului, dupã ridicarea

obiectului creator de pe obiectul primitor, pe acesta din urmã rãmâne

conturul celui dintâi.

Dupã natura obiectului creator, urmele de reproducere sunt

clasificate în: urme de mâini, de picioare, urme de dinţi, buze, urme ale

instrumentelor de spargere, urme ale mijloacelor de transport, urme

create de îmbrãcãminte.

13

CAPITOLUL II

CERCETAREA CRIMINALISTICÃ A URMELOR

DE PICIOARE

2.1 ASPECTE GENERALE

Urmele de picioare reprezintã o categorie importantã de urme create

inevitabil la locul faptei. Cu toate acestea, ele sunt descoperite sau folosite

în cercetarea de identificare realtiv mai rar, considerându-se cã au mai

puţine posibilitãţi de individualizare, datoritã numãrului relativ redus de

elemente caracteristice, cu excepţia celor specifice crestelor papilare de

pe talpa piciorului.

Cu toate cã relieful papilar de pe talpã are aceleaşi proprietãţi ca şi

cel de pe mâini, practica cercetãrii criminalistice cunoaşte foarte puţine

cazuri de identificare a persoanelor dupã acest relief. În primul rând, de

multe ori, în cazul urmelor de acest fel relieful papilar fie este mult tocit,

fie, în momentul formãrii urmei a fost îmbâcsit cu substanţe strãine, astfel

cã în ambele situaţii sunt redate puţine din detaliile sale. În al doilea rând,

foarte des obiectul primitor nu are suprafaţã destul de netedã pentru a

primi şi pãstra detaliile reliefului papilar de pe tãlpile omului.

2.1.1 Clasificarea urmelor de picioare

Din categoria urmelor de picioare, în accepţiunea sa largã, fac parte

urmele plantei piciorului ( ale piciorului gol ), urmele piciorului semiîncãlţat

sau urmele de ciorapi, precum şi urmele de încãlţãminte. Cu privire la

urmele de încãlţãminte, precizãm cã unii autori le considerã ca fãcând

parte din categoria urmelor de obiecte, în timp ce alţi autori le considerã

ca fãcând parte din categoria urmelor de obiecte, în timp ce alţi autori, iau

14

în considerare factorul creator principal, piciorul omului. La aceasta se

poate adãuga şi argumentul cã urmele de picioare, sub forma urmelor de

încãlţãminte, prezintã, în cazul cãrãrii de urme, o serie de elemente

specifice mersului unei persoane, indiferent dacã este sau nu încãlţatã.

Urmele plantei piciorului, respectiv formate de piciorul descãlţat,

sunt cele mai valoroase pentru individualizare, întrucât amprenta plantarã,

cu caracteristicile sale papilare proprii, precum şi cu particularitãţile

morfofiziologice, poate servi la o identificare certã a individului, echivalentã

cu identificarea bazatã pe amprente digitale. Impresiunile plantare, sau

mai bine zis, desenul papilar plantar poate avea din punct de vedere

dactiloscopic, aceeaşi importanţã ca şi impresiunile digitale sau palmare.

Desenul papilar al impresiunilor plantare, poate fi divizat şi studiat în

patru regiuni distincte:

Regiunea cãlcâiului este partea posterioarã a tãlpii,

corespunzãtoare osului calcaneu. Aceastã regiune prezintã un desen

papilar aproape omogen, în sensul cã pe aceastã regiune nu vom întâlni

desene papilare complicate, ci numai o serie de creste papilare orizontale

caracterizate prin numeroase bifurcaţii, întreruperi, puncte şi

___________________

1. Ilie Vasiliniuc, “Tratat practic de criminalistica”, vol 1, pag. 242.

creste izolate. Aceasta înseamnã cã desenul papilar al acestei regiuni

prezintã din punct de vedere dactiloscopic, o importanţã deosebitã în ceea

ce priveşte numai caracteristicile crestelor papilare şi nu din punct de

vedere al ansamblului papilar.

Regiunea tarsianã. Desenul papilar al regiunii tarsiene

corespunzãtor din punct de vedere anatomic tarsului, nu rãmâne în

impresiune decât spre partea lui externã, aceasta datoritã structurii

anatomice a acestei regiuni. Regiunea tarsianã este cuprinsã între

15

regiunea metatarsianã şi cãlcâi, respectiv de-a lungul cavitãţii tãlpii

piciorului.

Din punct de vedere dactiloscopic, crestele papilare sunt dirijate

omogen ca şi în regiunea cãlcâiului, cu alte cuvinte nici în aceastã regiune

nu vom întâlni desene papilare complicate, ci numai creste papilare

orizontale, ale cãror caracteristici au aceeaşi importanţã pe care o aveau

şi în regiunea cãlcãiului. Sunt cazuri însã când întâlnim şi în aceste regiuni

desene papilare variate, laţuri şi chiar verticele.

Regiunea metatarsianã este cuprinsã între regiunea metatarso-

falangianã şi o linie imaginarã, perpendicularã pe axul longitudinal al

plantei, care trece prin articulaţia tarsului şi metatarsului.

Desenul papilar al acestei regiuni prezintã o importanţã deosebitã,

atât prin varietatea desenelor din punct de vedere papilar, cât şi prin

aceea cã aceastã regiune poate face obiectul celor mai frecevente

descoperiri prin dactiloscopie, referitor la urmele papilare plantare. Pe

regiunea metatarsianã, desenul papilar pãrãseşte omogenitatea din

regiunea cãlcâiului şi a tarsului, luând aici aspectele cele mai variate. Pe

câmpul papilar al acestei regiuni, putem întâlni: verticele, laţuri, laţuri

duble, arcuri şi delte.

Aceastã regiune rãmâne cel mai adeseori în urmele de la locul faptei

şi prezintã desenul papilar cel mai caracteristic pentru comparaţia

desenelor papilare.

Regiunea metatarso-falangianã este cuprinsã între vârful

degetelor şi o linie imaginarã, perpendicularã pe axul longitudinal al

plantei, care trece prin articulaţia situatã între falanga a doua a degetului

mare şi metatars.

Desenul papilar al acestei regiuni are aceeaşi importanţã ca şi

desenul papilar al regiunii metatarsiene, la care se mai adaugã desenul

papilar al falagelor, care poate avea o importanţã deosebitã pentru cazul

când acest desen a rãmas în toatã claritatea lui.16

De fapt în urmele papilare plantare, desenul papilar al falangetelor

nu are totdeauna claritate, iar regiunea de bazã în care desenul papilar

rãmâne totdeauna clar, este regiunea metatarsianã pânã la falangele

degetelor.

Pentru desenul papilar plantar nu s-a simţit nevoia creãrii unei

clasificãri şi aceasta pentru singurul motiv cã urmele papilare plantare

rãmân la locul faptei numai în cazuri excepţionale.

În regiunea metatarso-falangianã întâlnim desene papilare destul de

variate, care înglobeazã verticele, laţuri duble, arcuri şi numeroase delte.

În partea superioarã gãsim trei delte corespunzãtoare degetelui al doilea,

al treilea sau al patrulea, iar în partea externã sub degetul mic gãsim

deasemeni o deltã care poate prezenta numeroase puncte caracteristice.

Sub degetul mare gãsim o zonã papilarã, care rãmâne totdeauna în

urmele plantare şi care ia cel mai adeseori aspectul verticelelor sau al

laturilor. Remarcãm cã laturile din aceastã regiune au totdeauna

concavitatea îndreptatã cãtre degetul mare.

În ceea ce priveşte degetele urmelor plantare, ele prezintã un desen

papilar în care putem întâlni toate desenele prezente şi la urmele digitale.

Datoritã convexitãţii acestor degete, desenul lor nu rãmâne aproape

niciodatã în perfecte condiţiuni, excepţie fãcând degetul mare al cãrui

desen papilar se poate întâlni adeseori în urmele plantare.

Dintre regiunile studiate, regiunea metatarsianã şi regiunea

metatarso-falangianã este întâlnitã cel mai adeseori în urmele plantare şi

ea reprezintã tocmai partea din aceste urme în care desenul papilar poate

lua aspectele cele mai variate.

Nu trebuiesc neglijate nici celelalte regiuni unde, dacã nu întâlnim

desene papilare prea complicate, totuşi crestele papilare prin numeroasele

lor caracteristici, pot duce cu uşurinţã la identificarea urmei plantare.

17

De asemenea, pe diversele regiuni ale urmei plantare, putem gãsi

cicatrici, bãtãturi, sau alte deformaţiuni ale desenului papilar care

constituiesc elemente tot atât de importante în identificarea urmei.

Urmele papilare plantare se pot întâlni la locul faptei, atunci când

autorul a umblat cu picioarele desculţe. Ele se întâlnesc destul de frecvent

în furturi ce se sãvârşesc în internate, cazãrmi. Aceste urme rãmân pe

toate obiectele cu suprafaţã netedã şi lustruitã: plãcile de faianţã, duşumelele vopsite, cristale, coli de hãrtie.

Urmele lãsate de planta piciorului se pot clasifica în mai multe

categorii:

Urmele invizibile sau latente ale piciorului sunt acelea care rãmân

pe diverse obiecte datoritã papilelor dermice. Aceastã secreţie, cunoscutã

sub denumirea de sudoare, este incolorã.

Când crestele papilare, care nu sunt altceva decât o succesiune a

papilelor dermice, ating obiectele, datoritã grãsimei ce intrã în compunerea

sudoarei, aceste creste se imprimã pe suprafaţa obiectelor şi dau în

ansamblul lor, ceea ce se numeşte urmã plantarã.

Am denumit acestã categorie de urme, urme papilare latente sau

invizibile, aceasta pentru simplul motiv cã ele rãmân în mod natural şi

involuntar. În realitate ele nu sunt cu totul invizibile şi dacã pe anumite

obiecte, cum ar fi coalele de hârtie sau filele cãrţilor, ele nu pot fi

evidenţiate, decât prin practicarea unor tehnici şi întrebuinţarea unor

preparate speciale, pe alte obiecte, un ochi exersat le poate descoperi cu

uşurinţã.

Urmele vizibile sunt cele care rãmân la locul faptei, în mod natural şi

involuntar, atunci când degetele piciorului sunt mânjite de sânge sau alte

substanţe colorate, cum ar fi vopselele, funinginea.

Când degetele sunt mânjite cu substanţe colorate lichide, în

majoritatea cazurilor, urmele lãsate nu vor reţine în condiţii perfecte

18

desenul papilar, ele se vor reduce cel mai adesea la mânjituri, datoritã

faptului cã substanţele lichide colorate pãtrunzând printre şanţurile ce

separã crestele papilare vor îmbiba aceste şanţuri, aducând colorantul

lichid pe întreaga suprafaţã a desenului la nivelul crestelor, care în

asemenea condiţii nu vor putea rãmâne pe diverse obiecte decât sub

forma unor pete sau mânjituri.

Urmele vizibile mulate sunt rezultatul imprimãrii crestelor papilare în

materii plastice. Ele rãmân în condiţii perfecte pe argila proaspãtã, pe

chitul proaspãt, pe obiectele proaspãt vopsite, pe cearã.

Urmele rãmase prin ridicare sunt perfect vizibile şi constituiesc o

categorie de urme speciale. Ele rãmân pe obiectele acoperite cu un strat

fin pulverulent, care poate fi praful obişnuit ce se depune în mod lent pe

diverse obiecte într-un timp îndelungat.

Urmele piciorului semiîncãlţat sau ale ciorapilor, reproduc forma

generalã a plantei piciorului, a regiunilor sale şi a ţesãturii. Ele pot servi la

determinarea de grup şi chiar la identificare, dacã prezintã elemente de

individualizare, cum ar fi cusãturile sau unele cazuri specifice.

Urmele de încãlţãminte, dacã sunt formate în condiţii

corespunzãtoare (cum ar fi de pildã urmele statice, de adâncime, în

pãmânt moale), pot reflecta elemente carcateristice utile identificãrii, deşi

prezintã elemente particulare mai puţine.

2.1.2. Formarea urmelor de picioare

Au loc în condiţii relativ apropiate urmelor de mâini, în sensul cã pot

fi întâlnite sub forma staticã sau dinamicã, de suprafaţã sau de adâncime,

vizibile sau latente. De asemenea ele se întâlnesc fie sub forma izolatã,

mai ales dacã ne raportãm la calitatea lor, fie sub forma unei cãrãri de

urme. Caracteristic pentru aceastã categorie de urme poate fi faptul cã

între urmele aceleiaşi persoane, purtând aceeaşi încãlţãminte, pot apãrea

în privinţa dimensiunilor anumite deosebiri, tipice stãrii de mişcare ori de 19

repaus în care s-au aflat în momentul formãrii. Astfel, o urmã a piciorului

aflat în mişcare este mai puţin lungã decât o urmã formatã într-un repaus

relativ (stând pe loc).

Pe mãsurã ce viteza de deplasare creşte, se scurteazã şi urma,

astfel încât la o urmã formatã în alergare pe lângã o arcuire mai

pronunţatã a fundului urmei, vor apãrea mai pregnant şi formele regiunii

metatarsofalangianã, metatarsianã sau regiunea vârfului încãlţãmintei,

aceasta în funcţie de plasticitatea obiectului primitor de urmã.

Urmele de suprafaţã se creazã pe obicete de consistenţã mare, mai

dure decât încãlţãmintea sau piciorul desculţ. Când pe încãlţãminte ori pe

piciorul desculţ se aflã substanţe strãine (noroi, praf, vopsea) se formeazã

urme de stratificare, iar dacã pe suprafaţa obiectului primitor sunt

substanţe strãine în stare pulverulentã sau vâscoasã (cum ar fi o pojghiţã

de praf în cantitate micã, ulei ori vopsea proaspãtã) prin aderarea acestei

substanţe la talpã se formeazã urme de destratificare. Urmele de

adâncime se formeazã în terenuri argiloase, noroi vâscos, nisip umed,

zãpadã.

Dupã modul de formare, urmele de picioare sunt statice şi dinamice.

Primele redau în volumul sau pe suprafaţa obiectului primitor de urmã

trãsãturile generale şi uneori particulare, de detaliu, ale încãlţãmintei sau

ale piciorului desculţ. Cele dinamice se prezintã sub formã de dâre

paralele. Din aceastã cauzã, urmele statice de picioare sunt mai utile

cercetãrii criminalistice, ajungând chiar la identificarea obicetului creator,

pe când cele dinamice contribuie cel mult la stabilirea naturii obiectului

creator şi la determinarea modului de sãvârşire a infracţiunii.

Urmele de picioare, cu rare excepţii, se descoperã cu uşurinţã,

deoarece, în majoritatea cazurilor, sunt vizibile cu ochiul liber. Ele se

gãsesc la locul faptei izolate sau în grup compact. Grupul de urme, pe

lângã valoarea din procesul identificãrii, mai ajutã şi la stabilirea unor date

în legãturã cu numãrul de persoane participante, acţiunile desfãşurate, 20

locurile de pãtrundere în perimetrul locului faptei şi de ieşire din limitele

acestuia.

Urmele de picioare în mersul obişnuit al omului, în pas grãbit sau

când fuge, au un proces propriu de formare, în care se disting trei faze.

Prima fazã începe în momentul atingerii cãlcâiului cu obiectul

primitor şi constã în împingerea acestuia în faţã şi în jos şi se terminã când

piciorul trece în poziţie perpendicularã pe suprafaţa lui. A doua fazã se

realizeazã prin apãsarea piciorului asupra obiectului primitor sub un unghi

drept, când întregul corp se sprijinã pe un singur picior, moment ce

marcheazã imprimarea pe sol a trãsãturilor tãlpii. A treia fazã începe când

piciorul trece de la poziţiza perpendicularã faţã de obicetul primitor la cea

oblicã, când împinge în spate şi în jos cu vârful degetelor masa obiectului

primitor şi se terminã prin ridicarea piciorului în vederea realizãrii pasului

urmãtor.

___________________

1. A.N. Vasiliev, “Criminalistica”, pag 125-126.

Acest proces de formare al urmelor piciorului este propriu atât la

urmele de adâncime, cât şi la cele de suprafaţã, dar fazele sale se disting

doar în urmele de adâncime. La cãlcâi se remarcã o uşoarã alunecare în

faţã, urma propriu-zisã este mai scurtã decât lungimea tãlpii şi arcada mai

curbatã, iar la vârful degetelor se observã o slabã alunecare, de împingere

a solului în spate. Datoritã procesului de formare, urmele de adâncime, în

funcţie de plasticitatea obiectului primitor, sunt cu atât mai scurte cu cât

viteza de mişcare a fost mai mare.

Urmele invizibile rãmân pe toate obiectele cu suprafaţa netedã şi

lustruitã, pe obiectele de faianţã sau porţelan, caroseriile automobilelor, pe

metale netede, ele rãmân deasemeni şi pe obiecte de piele, de lac sau

celuloid, pe hârtia lustruitã.

21

Urmele papilare nu rãmân niciodatã pe pielea omeneascã şi nici pe

obiectele de îmbrãcãminte, cum ar fi pânzeturile, stofele sau mãtasea. Pe

pielea omeneascã nu rãmân, urma papilarã fiind rezultatul secreţiei

papilare dermice, iar pielea pentru a-şi menţine elasticitatea secretã şi

absoarbe la rândul ei prin pori. Amestecul acestor secreţiuni face ca

urmele papilare sã nu poatã rãmâne pe pilea omeneascã. Pe pauzã stofa

sau alte ţesãturi urmele papilare nu rãmân deoarece suprafaţa acestor

materii nu este netedã, dar mai ales calitãţii absorbante pe care o au

ţesãturile.

Pe suprafaţele poroase sau zgrunţuroase, urmele papilare nu pot

rãmâne decât fragmentar, fãrã continuitatea crestelor şi fãrã nici o valoare

din punct de vedere al stadiului desenului papilar . Pe zãpadã, gheaţã, nu

pot rãmâne datoritã faptului cã secreţia papilelor dermice având o

temperaturã mai ridicatã, de îndatã ce va veni în contact cu materia

zãpezii sau ghieţii, care are o temperaturã scãzutã, va topi zãpada sau

ghiaţã şi în asemenea condiţii urmele papilare se vor pierde prin

deformare.

Se cere deci obiectelor anumite calitãţi pentru a putea reţine urmele

papilare şi printre aceste calitãţi cele mai esenţiale sunt acelea ca

obiectele sã fie netede şi lustruite, sã nu aibã proprietãţi absorbante, sã nu

fie la temperaturi prea ridicate sau prea scãzute.

Zonele papilare plantare trebuiesc de asemeni sã fie pe cât posibil

curate, sã nu fie îmbâcsite de materii care acoperã sau anuleazã secreţia

papilelor dermice. În cazul în care crestele papilare sunt îmbâcsite de ulei,

de fãinã, praf sau alte materii cu proprietãţi absorbante, urmele papilare

invizibile nu mai pot rãmâne.

22

Identificarea plantei necesitã o zonã mai întinsã de imprimare. De

aceea prezenţa pe corpul uman a unei urme explodabilã dactiloscopic

este o raritate.

Mai frecvent ne confruntãm cu traumatismele produse prin lovituri de

picior încãlţat. Când victima este în poziţie verticalã contactul are loc mai

ales între vârful încãlţãmintei şi veşminte, rezultând urme de stratificare,

prin depunerea de praf şi noroi, dar şi urme de adâncime. Când victima

este trântitã jos, pe lângã urmele menţionate pot sã aparã şi urme de

cãlcare, fie pe haine, fie direct pe corp, în special în regiunea capului.

Conturul urmelor, atunci când sau imprimat şi extremitãţile

longitudinale ale tãlpii, permit determinarea mãsurii încãlţãmintei iar

desenul de pe talpã, alcãtuit din profiluri şi şanţuri, indicã tipul: pantof,

bocanc, cizmã, adidas etc. Identificarea genericã poate merge pânã la

stabilirea mãrcii, prin comparare cu monstrele de referinţã din colecţia

laboratorului sau de la fabricile producãtoare. În sfârşit, în prezenţa

imprimãrii unor defecte rezultate din uzurã existã şansa identificãrii

individuale.

___________________

1. Vladimir Belis, “Tratat de medicina legala”, 1998, pag. 585

2.2. CERCETAREA CRIMINALISTICÃ A URMELOR DE PICIOARE

Datoritã naturii urmelor de picioare, având în vedere inevitabilitatea lor

şi locul în care se pot forma, acestea se înscriu în categoria urmelor care

se cautã printre primele la faţa locului.

Descoperirea presupune, cu prioritate, cercetarea suprafeţelor pe

care este posibil sã se calce, cu atât mai mult cu cât pe aceste suprafeţe

pot fi descoperite şi alte categorii de urme, cum sunt de exemplu, fire de

pãr, urme organice şi anorganice, diverse resturi materiale şi, bineînţeles,

microurmele.

23

La cãutarea urmei de picior nu trebuie neglijat faptul cã aceastã

activitate poate fi asociatã cu cãutarea şi prelucrarea urmelor de miros de

cãtre câinele de urmãrire, urmele olfactive putând suplini lipsa elementelor

de identificare din urmele propriu-zise de picioare. În plus, mirosul oferã

indicii suplimentare privitoare la împrejurãrile sãvârşirii faptei.

2.2.1 Descoperirea urmelor de picior.

Descoperirea şi relevarea urmei piciorului gol nu diferã cu mult de

cercetarea urmei de mâini, în alternativa formãrii lor ca urme latente, pe

suprafeţe de genul linoleumului, parchetului, cimentului etc. Metodele de

descoperire şi relevare sunt practic aceleaşi.

Urmele de încãlţãminte, în mãsura în care nu sunt vizibile, sunt ceva

mai greu de descoperit, cãutarea lor fãcându-se într-un mod apropiat de

cel al urmei latente de mâini şi cele ale piciorului gol, respectiv cu ajutorul

unei raze ascendente de luminã. Pentru urmele pe suprafeţele de genul

covoarelor, mochetelor, se folosesc dispozitive ce pot pune în evidenţã

urma pe baza electricitãţii statice.

O mãsurã de primã urgenţã necesarã a fi luatã imediat dupã

descoperire este aceea a conservãrii urmelor supuse acţiunii unor factori

de naturã sã le distrugã. De exemplu, în caz de ploaie urma va fi acoperitã

cu un vas mai mare sau cu o folie de polietilenã, evitându-se o deformare

a acesteia. Urmele aflate în spaţii deschise trebuie protejate de acţiunea

vântului, îndeosebi dacã s-au format prin stratificare sau destratificare. De

asemenea, ele trebuie protejate şi de „valul curioşilor“ ori de prezenţa prea

multor persoane la faţa locului.

Dupã descoperirea şi revelarea lor, o cerinţã importantã, care nu

trebuie neglijatã în cadrul investigãrii, priveşte necesitatea mãsurãrii

urmelor, inclusiv mãsurãtori fotografice bidimensionale. Interesând

lungimea acestora, lãţimile în regiunea metatarsianã şi tarsianã, lãţimea

cãlcâiului, poziţia degetelor ş.a., în ipoteza urmelor piciorului gol. La urma 24

de încãlţãminte, mãsurarea vizeazã pe lângã dimensiunile generale şi

particularitãţile desenului tãlpii şi tocului, anumite caracteristici de uzurã

care pot conduce cel puţin identificãri de gen sau de grup.

Urmele invizibile pot fi scoase în evidenţã cu ajutorul mijloacelor

tehnice criminalistice în funcţie de natura obiectului primitor, folosindu-se

tratamente optice, mecanice sau chimice.

Tratamentul optic. Înainte de aplicarea oricãrui tratament,

obiectele şi locurile unde se presupune cã infracţiunea a lãsat urme sunt

examinate cu ochiul liber sub acţiunea unor surse de luminã albã dirijatã

sub diferite unghiuri de incidenţã. Ca surse de luminã pot fi folosite

lanterne, reflectoare sau chiar oglinzi pentru reflectarea razelor solare.

Uneori componenţii chimici ai urmelor papilare latente şi o serie de

elemente poluante emanate de mediul înconjurãtor, care contamineazã

amprentele, pot deveni fluorescente sub acţiunea unor surse de luminã

___________________

1. I.A. Vinberg si S.M. Mitricev, “Criminalistica”, Bucuresti, 1952, pag. 137-139.

speciale. Aceastã fluorescenţã poate fi vizibilã cu ochiul liber sau poate

aparea când se folosesc filtre, detectoare cu radiaţii ultraviolete sau

infraroşii.

Aceste surse de luminã se pot folosi atât la examinarea amprentelor

netratate prin procedee mecanice sau chimice, cât şi a celor care au fost

supuse unor astfel de hotãrâri. Amprentele netratate colorate de substanţe

ca: cernealã, grãsimi sau detergenţi vor prezenta sub tratament optic o

fluorescenţã mai puternicã. În cazul urmelor relevate prin pudrare sau

tratament cu substanţe chimice, fluorescenţa este în principiu un mijloc de

mãrire a sensibilitãţii detecţiei şi de sporire a contrastului.

25

Compoziţia chimicã a urmelor latente, indiferent de elementele

poluante şi a suporturilor pe care acestea rãmân face necesarã utilizarea

unor lungimi de undã, ale luminii adecvate pentru excitarea fluorescenţei.

Dacã sub acţiunea luminii folosite nu se produce nici o fluorescenţã

înseamnã cã urma nu conţine nici o componentã fluorescentã sau cã raza

utilizatã nu este idealã, ori cã amprenta se confundã cu suportul.

Schimbând lungimnea de undã, se poate excita fluorescenţa amprentei

fãrã excitarea fondului sau viceversa. Amplificând puterea sursei

luminoase, o urmã slabã poate deveni vizibilã.

Filtrul ales pentru detectarea sau fotografierea urmei trebuie sã

opreascã la maximum lumina accidentalã şi sã nu ascundã fluorescenţa.

Schimbarea filtrelor poate aduce efecte variabile pe contrastul amprentei.

Filtrul cu „bandã pasatã“ pot sã disocieze urma de fond când

fluorescenţele acestora sunt de lungimi de undã diferite.

___________________

1. Fluorescenta - proprietatea substantei de a absorbi lumina sau o parte din razele luminoase si de a

transpune o parte din energia absorbita intr-o lumina cu lungime de unda mai mare, de culoare diferita.

Tratamentul mecanic. Coloranţii acţioneazã prin aderenţã faţã

de grãsimea şi transpiraţia conţinute de urmele lãsate de planta piciorului

ori pot intra în reacţie cu unele sãruri sau cu aminoacizi ce existã în

transpiraţia din urme.

Tratamentul mecanic al urmelor papilare latente poate fi realizat prin

douã metode: pudrarea şi afumarea.

Pudrarea este procedeul cel mai rãspândit şi se poate realiza fie

prin metode electrostatice, fie prin aplicarea cu ajutorul pensulelor de

origine diversã.

Eficacitatea procedeului este variabilã, în funcţie de natura pudrei

folosite, de natura suportului, de calitatea pensulei, de experienţa

tehnicianului şi de grija cu care se executã operaţia.

26

Pudrarea se utilizeazã ca regulã generalã, pentru tratarea

suprafeţelor netede, neadezive şi numai în unele cazuri pe suporţi poroşi

cum ar fi hârtia. Este o tehnicã rapidã şi economicã ce poate fi pusã în

aplicare imediat la faţa locului.

Tehnica aplicãrii presupune mai întâi efectuarea unei încercãri pe o

parte a obiectului tratat, încãrcarea pensulei cu puţin praf şi mişcarea

acesteia în sensul crestelor papilare în timpul pudrãrii. Dupã apariţia urmei

se recomandã o scurtã pauzã de uscare, urmatã de îndepãrtarea

execedentarã de praf.

Substanţele întrebuinţate în relevarea urmelor prin prãfuire sunt

numeroase. Dintre ele se pot enumera: carbonatul bazic de plumb

(ceruza), pudra de Al III, pudra de argentorat, pudra de negru de fum,

oxinã, pulberea de grafit.

Prãfuirea unei urme invizibile se face cu o anumitã substanţã, în

funcţie de culoarea şi natura obiectelor pe care se gãseşte urma. Se alege

întotdeauna pudra care are o culoare care sã fie în contrast faţã de cea a

obiectelor în cauzã. Pentru urmele invizibile de pe obiectele incolore se

întrebuinţeazã, în general, carbonatul bazic. Se recomandã ca ceruza sã

fie presãratã pe suprafaţa suportului, unde datoritã greutãţii sale, se

lipeşte de urmele papilare. Dupã aceea, cu ajutorul pensulei se

îndepãrteazã surplusul de pudrã şi urmele degajate vor rãmâne colorate în

alb.

Tratamentul chimic. Acest tratament se aplicã, de regulã, în

laborator şi permite obţinerea de rezultate spectaculoase. O serie de

tehnici de relevare chimicã pot fi folosite şi la locul faptei în cazul

obiectelor mici pe care se gãsesc urme vechi sau atunci când se utilizeazã

vaporizarea.

Aburirea cu vapori de iod se bazeazã pe faptul cã vaporii de iod

aderã repede pe unele substanţe organice. Substanţele organice existente

27

pe suprafaţa pielii şi care lasã urme papilare se coloreazã deosebit de

intens cu iod.

Dezavantajul relãvãrii cu iod a urmelor constã în faptul cã ele dispar

destul de repede, uneori abia se reuşeşte fotografierea lor. Pentru a nu

mai dispare, urmele relevate cu iod vor fi tratate cu o pastã de dextrinã.

Aburirea cu vapori de iod este ineficace în cazul urmelor vechi, fiind foarte

corozivã pentru suporturile metalice.

Mai existã şi alte metode de relevare cu substanţe chimice cum ar fi:

aburirea cu vapori de acid fluorhidric, metoda Negrului de Sudan, a

nitratului de argint, metoda revelatorului fizic, suspensia de microparticule.

2.2.2. Fixarea şi ridicarea urmelor de picioare

În procesul verbal de cercetare la faţa locului se procedeazã la o

descriere detaliatã a numãrului şi tipurilor de urme de picioare descoperite,

a formei şi particularitãţilor acestora, a naturii suportului în care s-au

format, precum şi a elementelor cãrãrii de urme, dacã ele existã. Totodatã

se menţioneazã modul de revelare, de fotografiere, de ridicare prin mulaj,

de ambalare ş.a.

2.2.2.1 Descrierea urmelor în procesul verbal de cercetare la faţa

locului este primul procedeu de fixare a oricãrui fel de urmã. La început se

aratã zona în care se aflã, natura obiectelor primitoare, culoarea acestor

obiecte, aspectul sub care se prezintã ele, numãrul şi poziţia pe care o au

faţã de diferite obiecte, distanţa dintre ele. Dupã prezentarea aspectului

general al urmei piciorului se procedeazã la descrierea lor în mod

amãnunţit, cu toate detaliile.

În acest scop se mãsoarã dimensiunile de încãlţãminte, se specificã

dacã urma în cauzã este de adâncime ori de suprafaţã, forma ei generalã,

lungimea şi lãţimea în centimetri. Pentru aceasta urma se mãsoarã de la

vârful tãlpii, pe axa longitudinalã, pânã în partea proeminentã a locului, 28

lãţimea în partea tãlpii şi în zona mai îngustã a arcadei. Apoi, separat,

lungimea locului, când aceasta se distinge, lãţimea lui, precum şi înãlţimea

la urma de adâncime.

La fixarea urmei create de piciorul desculţ se aratã dacã se disting

caracteristicile reliefului papilar, urmelor degetelor, aspectul general al

tãlpii, cu arcada pronunţatã sau platfus. În privinţa mãsurãrii dimensiunilor

necesare, se recomandã, mai multe sisteme.

Dupã unii autori, lungimea urmei plantare ar trebui mãsuratã, pe axa

longitudinalã, de la proeminenţa cãlcâiului prin urma degetului mijlociu

pânã în dreptul vârfului degetului mare, lãţimea tãlpii în partea

metatarsului, în zona tarsului şi lãţimea cãlcâiului. O altã metodã constã

în folosirea unui dreptunghi în care se încadreazã urma şi acesta, mai ales

pentru marcarea detaliilor, sã fie împãrţit în pãtrãţele egale, metodã

denumitã reţeaua lui CAUSSE. În fine, dupã o altã pãrere, lungimea

urmei plantare ar trebui sã se mãsoare din

___________________

1. S.C. Mitricev, M.P. Solamev, “Criminalistica”, pag. 124-125

2. C. Suciu, “Criminalistica”, pag. 243-244; D. Ionete, “Tratat practic de criminalistica”, vol.1, Bucuresti,

1976, pag. 148-155.

partea posterioarã a cãlcâiului pânã la extremitatea celui mai avansat

deget, iar lãţimea în patru locuri şi anume regiunea metatarso-falangianã,

metatarsianã, tarsianã şi lãţimea cãlcâiului. Cea mai potrivitã ni se pare

metoda Causse, deoarece prin reţeaua sa de pãtrate dã posibilitatea

stabilirii atât a dimensiunilor urmei, cât şi a unor caracteristici individuale

ale tãlpii. Dacã urma plantarã se mãsoarã fãrã dreptunghiul împãrţit în

pãtrate, lãţimea tãlpii ar urma sã fie stabilitã numai în trei regiuni

(metatarsianã, tarsianã şi cãlcîiul), pentru cã aceste trei regiuni sunt

determinate de însãşi structura anatomicã a tãlpii.

2.2.2.2. Fotografierea urmelor de picioare. 29

Este al doilea procedeu de fixare, în succesiunea recomandatã,

deoarece prin acest mod de fixare urmele în cauzã nu suferã nici o

modificare.

Fotografierea urmelor de picioare, impune, pe de o parte, fixarea

imaginii de ansamblu a grupului de urme, în scopul redãrii elementelor

mersului persoanei, iar, pe de altã parte, fixarea imaginii urmei care

conţine cele mai multe şi mai clare elemente de individualizare a obiectului

creator.

Frecvent, înaintea fotografierii este necesarã o pregãtire a urmei,

îndeosebi a celor de adâncime. Pregãtirea constã, de exemplu, din

scoaterea cu o pensetã a eventualelor frunze, a altor resturi materiale

cãzute în urmã (dupã formarea ei), din scoaterea apei cu ajutorul unei

pipete, al sugativei ori al vatei. Pregãtirea se face cu multã atenţie,

evitându-se distrugerea detaliilor. De pildã, dacã prin ridicarea unei

___________________

1. D. Ionete, I. Vasiliuc, “Criminalistica”, pag. 148-155

frunze, îngropatã pe jumãtate se altereazã o parte a fundului urmei,

aceasta va fi lãsatã pe loc.

Aparatul de fotografiat se instaleazã perpendicular pe urmã. Sursele

de luminã sunt dispuse, de regulã, lateral, pentru evidenţierea detaliilor,

potrivit regulilor fotografiei de umbre. La urmele formate în zãpadã este

necesar folosirea filtrelor galbene, sau eventualã pudrare uşoarã a lor cu

praf de grafit, pentru înlãturarea strãlucirilor prea puternice. Dacã urma nu

prezintã un contrast suficient faţã de fond, se recurge la varianta

fotografiei separatoare de culori prin alegerea filtrelor complementare

culorii urmei. Urmele de suprafaţã insuficient de bine conturate sunt

marcate cu cretã albã de jur împrejur, pentru o evidenţiere mai clarã.

La fixarea urmei piciorului este important sã se execute o datã cu

fotografiere propriu-zisã şi mãsurarea liniarã sau bidimensionalã, prin

30

aşezarea de-a lungul şi de-a latul urmei a unei rigle gradate ori a unui

centimetru.

Pentru început urma de picior se fotografiazã în ansamblu, indiferent

de faptul cã este creatã de încãlţãminte sau de picior desculţ, cã se

prezintã ca urme de suprafaţã ori de adâncime. Astfel, pe locul în care se

aflã, se fixeazã poziţiile ce le au unele faţã de altele, raporturile în care se

aflã cu obiectele din imediata apropiere. Deci, se realizeazã o fotografie a

obiectelor principale. Pentru aceastã fotografiere, aparatul foto se aşeazã

pe un stativ, cu obiectivul orientat perpendicular pe zona cu urmele în

cauzã, la o înãlţime care sã permitã includerea în imagine a întregii

suprafeţe purtãtoare a grupului de urme ce urmeazã a fi fotografiat.

Iluminarea naturalã este cea mai indicatã, iar ca iluminare artificialã se

recomandã lumina becurilor mate. Lumina principalã artificialã, cu razele

orientate perpendicular pe urme şi

___________________

1. C. Dumitrescu, “Curs de tehnica criminalistica”, vol.1, Ed. Scoala de ofiteri a MI.

un alt izvor de luminã, de mai micã intensitate într-o parte lateralã a

aparatului de fotografiat, care sã cadã pe urme sub un unghi ascuţit, spre

a crea uşoare umbre, care evidenţiazã mai bine în imagine detaliile fixate

pe aceastã cale. Dacã urmele sunt imprimate pe suprafeţe lucioase, ca

parchetul lustruit, covoarele de material plastic, pentru a evita crearea de

pete pe imaginea obţinutã, iluminarea urmelor se va face cu douã izvoare

de luminã aşezate în pãrţile laterale ale aparatului de fotografiat, orientate

spre urmã sub unghiuri ascuţie. Este bine dacã becurile utilizate sunt

mate.

Fotografierea în detaliu a fiecãrei urme luate separat se face imediat

dupã fotografierea ca obiecte principale a urmelor de picioare şi pentru

realizarea acestor fotografii, de detaliu, a urmelor de picioare, aparatul de

fotografiat va avea obiectivul perpendicular pe urma în cauzã. Distanţa de

fotografiere trebuie astfel reglatã ca urma sã cuprindã câmpului întregului

31

vizor al aparatului de fotografiat. Dacã cu unele tipuri de aparate de la

asemenea distanţã nu se poate fotografia fãrã mãrirea distanţei focale

utile peste limitele ce le are obiectivul, se recurge la mãrirea acestei

distanţe prin intercalarea între obiectiv şi camera obscurã a aparatului

fotografic a inelelor intermediare, cum se procedeazã la fotografia de

detaliu a urmelor de mâini.

În cazul fotografierii în detaliu a urmelor de picioare de suprafaţã,

iluminarea se face cu douã izvoare de luminã, de intensitate identicã,

fixate în pãrţile laterale ale aparatului fotografic, fiecare sã proiecteze

lumina pe urmã sub unghiuri ascuţite de acelaşi numãr de grade. Când se

fotografiazã însã urme de adâncime, luminarea va consta dintr-un izvor de

luminã principalã, intensã, aflatã în spatele aparatului fotografic, cu razele

proiectate perpendicular pe urmã, iar alt izvor de luminã într-o parte

lateralã a aparatului, cu o luminã mai slabã, proiectatã sub un unghi

ascuţit pe urmã, ca astfel sã se creeze uşoare umbre de relief.

Pentru realizarea fotografiei la scarã, înainte de fotografiere se

aşeazã alãturi de urmã şi paralel cu ea o riglã gradatã în centimetri, fapt

ce va permite cunoaşterea dupã fotografie şi a dimensiunilor urmei

fotografiate.

Evidenţierea urmelor invizibile rãmase în mod natural şi involuntar,

invizibile la lumina directã, pot fi fãcute vizibile atunci când obiectul pe care

ele se gãsesc, este plasat oblic în raport cu lumina sau când se

proiecteazã spre acest obiect o luminã a cãrei raze cad oblic pe obiect.

Am vãzut cã fotografia urmelor invizibile se poate face direct cu

ajutorul unei lumini ce reflecteazã oblic asupra obiectelor purtãtoare de

urme. Aceastã operaţiune poate fi uneori dificilã, alteori claritatea urmelor

papilare astfel obtinute nu este perfecta.

32

De aceea s-a recurs la metoda coloraţiuni urmelor, adicã la

transferul urmelor invizibile în urme perfect vizibile, prin întrebuinţarea

unor coloranţi şi fotografierea lor dupã efectuarea acestei operaţii.

Tehnica coloraţiei urmelor invizibile are la bazã întrebuinţarea unor

sãruri (prafuri) grele care se ataşeazã inpregnându-se şi colorând urmele

lãsate de crestele papilare.

Am vãzut cã aceste creste papilare sunt formate de o succesiune

regulatã a papilelor dermice, papile care produc secreţii ce dau

elasticitatea pielii. În compunerea acestor secreţii intrã într-o proporţie

considerabilã în special grãsimile. Urmele papilare invizibile nu sunt decât

o imprimare pe anumite obiecte a acestor secreţii în care predominã

grãsimile. Între crestele formate de papilele dermice se gãsesc şãnţuleţele

fine care urmeazã aceste creste şi separã drumul proeminent al crestelor.

Coloraţiunea urmelor papilare constã în imprimarea prafului colorant

pe urmele de grãsime lãsate de creste şi deci, la însãşi coloraţiunea

crestelor.

Şanţurile fine ce separ crestele, fiind lipsite de grãsime, nu se vor

imprima pe obiecte şi nu vor reţine nici colorantul, astfel crestele colorate

separate de şãnţuleţe fine, care vor rãmâne necolorate, dau imaginea

desenului papilar.

Întrebuinţarea coloranţilor, variazã dupã obiectele pe care se gãsesc

urmele ce trebuiesc relevate. Astfel, pe obiectele de sticlã, colorantul cel

mai întrebuinţat este carbonatul de plumb a cãrei culoare este albã.

Cunoscut fiind cã sticla în fotografie dã culoarea neagrã, crestele papilare

astfel relevate şi fotografiate, vor avea culoarea albã pe un fond negru.

Urma odatã coloratã, urmeazã a fi fotografiatã când urmele se aflã

plasate pe obiecte polichrome, obiecte pestriţe (alb şi negru) sau mai

33

multe culori, atunci apare dificultatea fotografierii lor, indiferent de

colorantul cu ajutorul cãruia urmele au fost relevate. În aceastã situaţie,

pentru ca urmele sã aparã clar în fotografie, se întrebuinţeazã filtre

colorante, plãcile orthocromatice sau panchromatice. Developarea nu se

mai face în acest caz la lumina roşie, ci la lumina verde închis. Fixarea se

va face în întuneric. Pentru geamurile care au o suprafaţã netedã, ar ieşi

prost în fotografie, fiind deteriorate de reflexele suprafeţei zgrunţuroase, se

va proceda la înegrirea suprafeţei zgrunţuroase cu cernealã tipograficã,

dupã care se vor fotografia urmele.

Fotografierea urmelor invizibile cu ajutorul luminii ultraviolete –

lumina ultravioletelor poate fi produsã de diferite aparate foarte des

întrebuinţate în medicinã, dar ea poate fi produsã şi de lãmpile portative.

Pentru a putea fi fotografiate şi apoi relevate, urmele invizibile aflate

pe mobilele lustruite trebuiesc tratate cu diferite substanţe, pentru a le

putea pune în evidenţã. Pentru aceasta se întrebuinţeazã fie ceruza sau

alte prafuri albe, fie prafurile negre, în funcţie de culoarea pe care o are

mobila.

Pe obiectele vopsite în alb se întrebuinţeazã fie prafurile negre, fie

cele roşii cum ar fi oxidul de fier.

Pentru urmele invizibile rãmase pe hârtie se întrebuinţeazã negrul de

fum, praful de cãrbune animal sau negrul de petrol, care dã o foarte bunã

coloraţie. Aceste preparate au însã un mare defect, pentru cã murdãresc

în parte şi fondul.

Procedeul constã în vãrsarea abundentã a prafului negru, pe hârtia

ce se examineazã şi apoi prin îndepãrtarea acestui praf, fãrã concursul

pensulei, adicã scurgându-l din nou în cutie dupã ce l-am plimbat pe

suprafaţa hârtiei.

34

Când dorim ca pe hârtia de examinat sã nu rãmânã nici o urmã a

examenului, se recomandã ca urmele invizibile sã fie colorate prin

expunerea hârtiei la vaporii de acid iodhidric. Aceşti vapori coloreazã

momentan urmele invizibile şi dupã aceea coloraţia dispare. Timpul cât

dureazã urmele colorate este suficient pentru a putea fi fotografiate.

Urmele mulate vor putea fi fotografiate în situaţia în care sunt gãsite,

ele neputând fi colorate în nici un mod, totul rãmânând în sarcina

aparatelor de fotografiat, care în toate împrejurãrile va trebui sã facã mai

multe clişee, respectând situaţia urmelor mulate, din diverse poziţii.

Este recomandabil în tehnica fotografiei urmelor mulate sã se

întrebuinţeze un reflector, care sã proiecteze o luminã oblicã pe aceste

urme.

2.2.2.3. Fixarea prin mulaje a urmelor de adâncime.

Fixarea prin mulaje se realizeazã dacã se considerã necesar dupã

primele douã procedee de fixare: descrierea şi fotografierea.

Dupã curãţirea urmei de diferite corpuri strãine şi absorbirea apei,

în vederea evidenţierii detaliilor create pe toatã suprafaţa ei, pentru

realizarea mulajului se mai fac unele pregãtiri impuse mai ales de starea

urmei în situaţia concretã. În unele situaţii urma trebuie îngrãditã în jur, în

altele necesitã a fi tratatã cu anumite substanţe chimice pentru a o face

corespunzãtoare acestui procedeu de fixare.

Urmele de picior de micã adâncime, întâlnite destul de des atât pe

sol cât şi pe zãpadã, înainte de turnarea pastei de mulaj se îngrãdesc de

jur-împrerjur cu un gard de carton, şipci de lemn sau din pãmânt. Aceastã

împrejmuire deschide posibilitatea realizãrii unui mulaj mai gros, care sã

reziste la ridicare şi la transport. Când urmele de adâncime sunt imprimate

într-un sol nisipos, cu granulaţie mare, cu goluri de structurã care ar

deforma mulajul, se recurge la acoperirea acestor goluri. Una din

metodele ce se aplicã în acest scop constã în pulverizarea în interorul 35

urmei, a unui strat subţire de parafinã, cearã roşie sau rãşinã, care apoi se

topeşte cu ajutorul unui izvor de cãldurã, cum sunt de pildã, radiatoarele

electrice portative. Dupã ce pojghiţa astfel creatã s-a rãcit se poate

proceda la mularea urmei.

O altã metodã mai simplã de pregãtire a urmei cu goluri de structurã

constã în pulverizarea pe suprafaţa ei a unui strat subţire de ghips, peste

care, dacã urma nu este umedã, se pulverizeazã uşor puţinã apã, spre a-l

transforma într-o crustã. Când crusta se întareşte se poate turna peste

mulaj.

Dacã urma se aflã în nisip umed sau pãmânt afânat, fãrã goluri de

structurã, este potrivit ca bordurile sale sã fie în prealabil întãrite, spre a

rezista la mulare. În acest scop, se foloseşte o soluţie de şerlac sau

colodion, care se pulverizeazã de la o înãlţime de jumãtate de metru, cu

pulverizatorul orientat în sus, ca particulele de substanţã sã cadã ca o

rouã asupra urmei, spre a nu-i distruge detaliile. Odatã ce pojghiţa creatã

este destul de bine întãritã, se procedeazã la

___________________

1. C.Suciu, “Criminalistica”, pag. 248; E. Stancu, “Investigarea stiintifica a infractiunilor”, 1986, pag. 155.

realizarea mulajului. Într-un mod asemãnãtor se pulverizeazã urma spre a-

i întãrii bodurile, când se aflã în substanţe pulverulente, ca fãina de grâu,

praf, cenuşã, doar cã soluţia de şerlac se dilueazã cu spirt medicinal.

Dacã crusta formatã nu-i destul de rezistentã procedeul se repetã de 2-3

ori.

Pregãtirea urmelor de adâncime în vederea mulãrii lor cu cearã,

parafinã sau rãşinã se face prin turnarea peste suprafaţa urmei a unui

strat foarte subţire de parafinã ori cearã topitã. Dupã ce acest strat este

bine rãcit peste el se pulverizeazã pudrã de talc, pentru ca stratul de

parafinã sau de cearã sã nu adere la mulaj.

Pasta de ghips se pregãteşte din pulbere finã de ghips, de preferinţã

ghipsul dentar şi apã obişnuitã, fãrã corpuri strãine care ar putea schimba 36

detaliile urmei. În funcţie de natura solului pasta va fi mai consistentã sau

mai fluidã. Pentru ridicarea urmelor din soluri cu uşoare goluri de structurã

pasta trebuie sã fie mai consistentã, iar dacã urmele se aflã în soluri

argiloase, pasta respectivã va fi mai fluidã, pentru a reda toate detaliile

urmei. Se are în grijã sã nu rãmânã în pastã granule mari de ghips

nediluat. Odatã realizatã, pasta se toarnã de preferinţã cu lingura în urmã.

Mulajul de ghips, la o temperaturã a aerului de 20-30 grade C, se

întãreşte în timp de 30-40 minute. Ridicarea mulajului deja întãrit se face

prin sãparea, în prealabil, a pãmântului din jurul sãu, dupã care se prinde

cu ambele mâini din pãrţile laterale. Spãlarea lui nu se face imediat dupã

ridicare, deoarece detaliile urmei sunt încã sensibile. Dupã ce este destul

de bine zbicit, se poate spãla cu apã rece, dar nu sub un curent puternic

de apã. Nu se recomandã utilizarea periei pentru înlãturarea corpurilor

strãine. Mulajul de ghips, mai ales cel de ghips

___________________

1. L. Coman, “Aspecte privind cercetarea la fata locului a infractiunilor de omor”, 1975, pag. 65.

dentar îşi pãstreazã detaliile un timp îndelungat, chiar mai mulţi ani de zile.

Urmele de adâncime create pe zãpadã sau în gheaţã se pot fixa tot

prin mulaj de ghips sau de sulf, mai rar utilizat. În cazul utilizãrii ghipsului,

pasta se preparã cu apã rece şi tot timpul prãgãtirii ei vasul se ţine în

zãpadã, pentru a primi temperatura acesteia. Dupã aceea se toarnã în

urmã, aplicând procedeul de mai sus. Prin folosirea sulfului topit se obţin

rezultate foarte bune, dacã se lucreazã cu multã grijã. Cãldura pastei de

sulf topit poate sã modifice detaliile urmei. Spre a se evita alterarea urmei

sulful se topeşte la o temperaturã nu prea ridicatã.

Dupã topire se lasã puţin sã se rãceascã şi tot timpul se amestecã

pentru a împiedica formarea de cristale la suprafaţã. Când este suficient

de rece, înainte de întãrire se toarnã într-un rezervor format dinainte în

zãpadã în aşa fel încât din acest sulful topit sã se scurgã printr-un şanţ în

urmã. Datoritã granulaţiei fine a sulfului topit, mulajul aşteptat va reda cu

37

fidelitate caracteristicile de detaliu ale urmei. Întãrirea mulajelor de sulf se

produce foarte repede, în câteva minute. Ridicarea lor nu creeazã

dificultãţi deosebite, deoarece zãpada se înlãturã cu uşurinţã.

2.2.2.4. Copierea cu peliculã adezivã a urmelor de suprafaţã.

Este un procedeu la care se recurge, de obicei, în situaţia când

urmele de picioare au anumite detalii semnificative, de mare utilitate

pentru cercetarea criminalisticã, cum ar fi, de exemplu, detaliile reliefului

papilar sau anumite cicatrici în urmele plantare, unele detalii de uzurã în

urmele de încãlţãminte. Procedeul de aplicare pe aceste urme ale peliculei

adezive este asemãnãtor cu cel de la urmele de mânã. Aici se are, însã, în

vedere, cã suprafaţa peliculei fiind mai mare sunt mai mari posibilitãţile de

creare a bulelor de aer între peliculã şi urmã. Din aceastã cauzã, în

momentul aplicãrii, pelicula se apasã bine cu degetele ambelor mâini, din

centru spre periferie, pentru eliminarea bulelor de aer. Trebuie avutã grijã

ca de aceastã operaţie şi în momentul aplicãrii peste urma ridicatã a

peliculei protectoare sã nu se producã alunecãri, fapt ce ar conduce la

alterarea detaliilor. Şi aici, ca şi la urmele de mâini ridicate cu peliculã

adezivã, se va ţine seama ca poziţia acesteia este inversã faţã de cum s-a

gãsit pe obiectul purtãtor de la faţa locului.

Deci, negativul obţinut prin fotografierea urmei de pe pelicula

adezivã va fi aşezat în aparatul de mãrit, în vederea obţinerii imaginei

pozitive, cu emulsia spre izvorul de luminã.

2.2.3. Particularitãţi în cercetarea cãrãrii de urme.

Cãrarea de urme constituie, de asemenea, obiectul unei cercetãri

atente la faţa locului, datoritã reflectãrii unor caracteristici individuale ale

persoanei. În legãturã cu aceste caracteristici ale mersului facem

precizarea cã ele pot oferi indicii preţioase, în legãturã cu persoana

38

infractorului, chiar şi în ipoteza în care urmele, luate în parte, nu s-au

format în condiţii bune.

Cararea de urme constã dintr-un şir de câteva urme consecutiv

create de ambele picioare pe traseul de circulaţie. Ea poate fi creatã la

locul faptei atât de piciorul desculţ al omului cât şi de încãlţãmintea sa.

Alãturi de caracteristicile de grup şi individuale ale urmelor propriu-zise,

cãrarea de urme mai are şi alte elemente utile cercetãrii criminalistice cum

ar fi direcţia de mers, linia mersului, lãţimea pasului, unghiul şi lungimea

pasului. Ceea ce este şi mai important, în aceastã privinţã, constã în

posibilitatea creatã de a studia mişcãrile de ansamblu ale mersului

persoanei în cauzã. Aceste mişcãri, fiind formate de-a lungul mai multor

ale de viaţã, devin proprii fiecãrei persoane. Astfel, prin intermediul cãrãrii

de urme, care nu este altceva decât oglinda în teren a mişcãrilor de

ansamblu din timpul mersului, se poate ajunge chiar la identificarea

persoanei, dacã elementele sale sunt studiate în colaborare şi cu alte

urme administrate în cauzã.

Procesul de formare a deprinderilor omului în mers pânã ajunge la o

anumitã stabilitate a mişcãrilor de ansamblu, parcurge un timp destul de

lung, de mai mulţi ani de zile, fiind influenţat de mai mulţi factori obiectivi şi

subiectivi. Printre factorii obiectivi, în aceastã privinţã pot fi amintiţi

exercitarea îndelungatã a unei profesii, circumstanţele concrete de

mişcare de la locul faptei, iar ca factori subiectivi sunt trãsãturile de

temperament, procesul de educaţie, talia, ţinuta generalã a corpului,

diferite boli fizice sau psihice de care a suferit ori suferã.

Unghiul pasului, dupã direcţia deschiderii poate sã fie pozitiv, nul sau

negativ. Este pozitiv când se deschisese în direcţia mersului, negativ dacã

deschiderea este în partea opusã mişcãrii şi nul, în situaţia poziţiei

paralele a urmei cu linia de direcţie a mersului.

Principalele elemente ce caracterizeazã o cãrare de urme sau mersul

unei persoane sunt:39

Direcţia de mişcare, sau axa cãrãrii de urme este linia medianã ce

trece prin intervalul cuprins între douã şiruri de paşi, indicând direcţia de

deplasare.

Linia mersului reprezintã o linie frântã, constituitã din segmentele care

unesc între ele pãrţile din spate ale fiecãrei urme, respectiv cãlcâiului.

Lungimea pasului determinând distanţa dintre douã urme consecutive

mãsuratã la partea din spate sau din faţa lor.

Lãţimea pasului reprezintã distanţa cuprinsã între partea exterioarã ori

interioarã a urmelor piciorului stâng şi drept, de regulã luându-se în calcul

extremitatea interioarã a cãlcâiului.

Unghiul de mers, este mãsurat între axa cãrãrii de urme şi axa

longitudinalã a tãlpii.

Cãrarea de urme se fixeazã prin descrierea amãnunţitã în procesul

verbal, indicându-se cu precizie elementele menţionate ale mersului,

precum şi prin fotografiere. Pentru fotografiere, aparatul se fixeazã pe un

stativ înalt, deasupra cãrãrii de urme, astfel ca obiectivul sã cadã

perpendicular pe întreaga cãrare. Se poate recurge şi la executarea

fotografieie panoramice, când cãrarea de urme nu intrã în obiectiv dintr-o

singurã poziţie de fotografiere.

2.2.4 Interpretarea urmelor

Interpretarea urmelor la faţa locului priveşte atât urma luatã izolat cât şi

întreaga cãrare de urme. Astfel, din interpretarea unor urme izolate pot fi

desprinse date privind numãrul persoanelor, sexul, talia şi vârsta,

greutatea aproximativã, viteza de deplasare etc.

Cãrarea de urme conţine în plus, date referitoare la direcţia de

deplasare, la caracteristicile mersului sau la eventualele defecte

anatomice, la înãlţime, la starea psiho fizicã. De pildã, lungimea pasului

este mai mare la bãrbaţi decât la femei cu cca. 20 cm (70-90 cm faţã de

50-60 cm). Unghiul pasului este mai mic la femei, copii şi bãtrâni, spre 40

deosebire de persoane obligate prin natura preocupãrilor, sã-şi menţinã

echilibrul (marinari, constructori).

Neregularitãţile apãrute în mers pot indica nu numai o anumitã stare

psihicã sau patologicã (boalã, beţie), dar chiar şi încercãri de derutare a

cercetãrilor, constând din mersul cu spatele sau de cãrarea în spate a unei

persoane, ori a unei greutãţi, împrejurare posibil de dedus prin adâncimea

mai mare a urmei, din uşoarele alunecãri, din unghiul mic al pasului,

purtarea unor pantofi mai mici sau mai mari etc. De asemenea, se mai

poate stabili dacã persoana cunoştea locul, dacã s-a folosit de o luminã pe

timpul nopţii, dacã a stat la pândã ş.a.

2.3. EXPERTIZA CRIMINALISTICÃ A URMELOR DE PICIOARE

Problemele principale pe care le poate rezolva expertiza criminalisticã

a urmelor de picioare indiferent dacã este vorba de urma picioarului gol ori

de cea a încãlţãmintei, sunt în funcţie de faptul dacã expertului i se trimite

spre examinare numai urma ridicatã de la locul faptei sau şi urma şi

modelele tip de comparaţie.

Dacã expertului i se trimite numai urma, acesta poate sã soluţioneze

urmãtoarele probleme: determinarea sexului, vârstei, taliei şi greutãţii

aproximative a persoanei, a particularitãţilor anatomo- patologice,

mecanismul de formare şi vechimea urmei, alte date rezultate din

interpretarea elementelor cãrãrii de urme.

Referitor la urma plantei piciorului, prin expertizã se poate stabili

piciorul şi regiunea sa anatomicã care a format-o, precum şi prezenţa

caracteristicilor de identificare. În privinţa urmelor de încãlţãminte, este

posibilã determinarea tipului de încãlţãminte, pe baza comparãrii cu tãlpile

aflate în colecţiile laboratorului de criminalisticã, precum şi a diferitelor

particularitãţi, uzuri specifice, ce pot fi exploatate în vederea restrângerii

urmelor suspecţilor, ajungându-se finalmente chiar la identificarea

încãlţãmintei creatoare de urmã.41

În cazul în care expertului i se pune la dispoziţie modelele de

comparaţie, respectiv impresiunea plantei piciorului sau încãlţãmintea

suspectã se poate ajunge la identificarea persoanei sau obiectului creator

de urmã. Aceasta reclamã obţinerea de modele de comparaţie pentru ca

examinarea comparativã sã se efectueze prin modele având aceeaşi

provenienţã; fotograma cu fotogramã, mulaj cu mulaj etc.

În obţinerea modelelor, îndeosebi la urma de adâncime trebuie sã se

ţinã seama de condiţiile în care s-a creat urma. Cu toate acestea date fiind

greutãţile fireşti apãrute la astfel de expertize, apreciem ca foarte utilã

recomandarea fãcutã în literatura de specialitate ca, în luarea modelelor

de comparaţie de la persoanele suspecte, sã se foloseascã un material

mai plastic, capabil sã reţinã toate detaliile, iar individul bãnuit sã fie pus

sã efectueze mai multe impresiuni. Identificarea dupã urma piciorului este

perfect posibilã şi în ipoteza piciorului încãlţat în ciorapi, nu atât dupã

particularitãţile materialului din care sunt confecţionaţi aceştia, cât dupã

morfologia piciorului, ponderea deţinând-o caracteristicile regiunii

metatarsofalangianã şi metatarsinaã. Practic în aceste situaţii ne aflãm în

faţa unei expertize complexe traseologice şi antropologice.

42

CAPITOLUL III

CERCETAREA CRIMINALISTICÃ A URMELOR

MIJLOACELOR DE TRANSPORT

3.1 ASPECTE GENERALE

Prin mijloacele de transport se inţelege, în criminalisticã, numai cele

utilizate pe drumurile şi şoselele publice, forestiere, cele ale şantierelor,

fiind scoase din aceasta sfera mijloacele de transport feroviar, maritim sau

aerian.

Mijloacele de transport, concepute în acest sens restrâns, creazã la

locul faptei, o gamã foarte variatã de urme, cu ocazia savârşirii a diferite

infracţiuni, cum sunt accidentele de circulaţie, delapidãrile şi furturile,

pentru transportarea bunurilor sustrase, şi mai rar în cazurile de omor

intenţionat.

Investigarea urmelor mijloacelor de transport reprezintã o activitate

frecventã a organelor de urmãrire penalã, îndeosebi în cazul accidentelor

de circulaţie şi al furtului de autoturisme. Din categoria mijloacelor de

transport fac parte atât vehiculele cu tracţiune mecanicã, cât şi cele cu

tracţiune animalã sau acţionate de forţa omului.

Potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate, prin urmã a

mijloacelor de transport se înţelege orice modificare produsã de sistemul

de rulare, de celelalte componente, pe obiectele sau suprafeţele cu care

vehiculul a venit în contact.

Dupã modul de formare şi aspectul sub care se prezintã urmele

create la locul faptei prin folosirea mijloacelor de transport sunt de

reproducere, de obiecte sau resturi de obiecte. Dupã natura obiectului

43

creator pot exista mai multe tipuri de urme: urme lãsate de autovehicule

de diferite tipuri; urme create de vehicule cu tracţiune animalã, cum sunt

cãruţele şi sãniile; urme formate prin folosirea mijloacelor de transport

acţionate de om, cum sunt bicicletele, roabele, schiuri etc.

Formarea lor depinde de o multitudine de factori, printre cei mai

importanţi numãrându-se:

În funcţie de natura suprafeţei pe care ruleazã, urmele sunt de

suprafaţã sau de adâncime, de stratificare sau de destratificare, dupã

___________________

1. L. Coman, “Tratat practic de criminalistica”, vol. 1, pag. 258.

cum vehiculul se deplaseazã pe asfalt, pãmânt moale, zãpadã, praf,

nisip etc.

Modul de mişcare al mijloacelor de transport care, în timpul

deplasãrii sau rulãrii normale, creazã urme statice, spre deosebire de

frânare, situaţie în care urmele sunt dinamice.

Tipul de bandaj sau şinã cu care sunt prevazute roţile, ponderea

fiind deţinutã de anvelope cu cauciuc cu un desen antiderapant variat, în

prezent folosite frecvent şi la vehicule cu tracţiune animalã. Pe lângã

acestea se mai întâlnesc şinele metalice specifice cãruţelor, şinele

tractoarelor sau ale altor autovehicule grele. Existã şi tãlpi metalice (uneori

şi de lemn) întâlnite la sãnii, dar şi la elicoptere, planoare, ale cãror urme

sunt cu precãdere dinamice.

Pe lângã urmele specifice sistemului de rulare, frecvent se întâlnesc

şi urme ale unor pãrţi din caroserie, ale diverselor subansamble (barã de

protecţie, masca radiatorului, capotã etc) formate prin diverse modalitãţi,

cum sunt lovirile, tamponãrile, frecãrile.

A. Dintre urmele mijloacelor de transport, în practica cercetãrii

criminalistice, frecvenţa cea mai mare o au urmele create de

autovehicule cu prilejul producerii accidentelor de circulaţie sau în

procesul sãvârşirii anumitor infracţiuni de altã naturã. 44

Autovehiculele lasã la locul faptei urme create nemijlocit de roţi,

îmbrãcate în anvelope umplute cu aer comprimat, urme de impact cu alte

obiecte , urme sub formã de obiecte sau resturi de obiecte, precum şi

urme din variate substanţe sub formã de bãlţi, pete, picãturi şi mânjituri

În accidentele de circulaţie aproape fãrã excepţie victima devine

purtãtoare de urme, ca efect al lovirii, proiectãrii, cãlcãrii sau târârii

inerente impactului, contactul cu diverse pãrţi ale autovehiculul (roţi, bara

de protecţie, radiator, faruri, cutia de viteze, osii, diferenţial etc) provoacã

vãtãmãri, deteriorãri, urme de frecare, de adãncime şi de stratificare

Urmele servesc în primul rând la reconstituirea dinamicii

accidentului. În al doilea rând prin intermediul urmelor se încearcã

identificarea vehiculului generator al accidentului. Şansele de identificare

cresc în cazul urmelor rezultate din contactul cu o piesã ce prezintã o

anumitã configuraţie şi volum. Astfel urmele de contur (mascã, faruri)

faciliteazã recunoasterea piesei, putându-se conchide cã a fost posibil sã

se fi lovit cu acea parte. Când urma reproduce fidel detalii strict individuale

se poate chiar identifica vehiculul. În accidentele de circulaţie auto o

categorie aparte de urme o constituie cele lãsate de anvelope, ale cãror

profiluri de pe banda de rulare formeazã un model propriu fiecãrei mãrci şi

model de autovehicul. Acest model se imprimã în totalitate sau parţial,

clar sau îmbâcsit. O persoanã cãlcatã de un autovehicul, deci un obstacol

cu relief neuniform, nu oferã întotdeauna condiţii de redare ale unui suport

plan şi dur cum este carosabilul, dupã cum nici hainele nu reprezintã un

material primitor ideal. În afara culorii, imprimeului şi ţesãturii care pot

masca o urmã slabã, hainele sunt mototolite. Pliurile genereazã intreruperi

ale urmei, concretizate în porţiuni albe. Cu toate aceste neajunsuri în

practica de expertizã se cunosc destule cazuri în care urmele, fie şi

incomplete, au permis stabilirea apartenenţei de gen, adicã a tipului

anvelopei. Identificarea individualã are loc când urma incriminatã

reproduce detalii definitorii pentru un singur exemplar de anvelopã: defect 45

de uzurã (rupturi, profiluri roase) sau modificãri temporare intervenite în

timpul rulãrii (pietre ori alte corpuri fixate în şanţuri).

Identificarea anvelopei înseamnã implicit identificarea

autovehiculului, cu condiţia ca anvelopa sã nu fi fost înlocuitã. Pentru

evitarea manoperelor frauduloase ar trebui întotdeauna sã se facã

consemnãri cu privire la anvelope în procesul verbal de constatare a stãrii

tehnice a autovehiculului postaccident.

Urmele create de roţile autovehiculului, dupã modul de formare, sunt

statice şi dinamice. Primele se creazã în procesul obişnuit de rulare al

roţilor pe traseul de circulaţie, cu detaşare şi depunere de substantã, când

se formeazã urme de stratificare sau de destratificare, ori prin imprimarea

lor în masa obiectului primitor, realizându-se astfel urme de adâncime. În

ambele situaţii, de obicei, sunt reproduse în urmele create atât trãsãturile

de grup ale obiectului creator, respectiv ale anvelopei, cât şi unele din

caracteristicile sale individuale. Din sfera caracteristicilor de grup putem

aminti configuraţia desenului antiderapant, lãţimea benzilor de rulare a

anvelopei, circumferinţa anvelopei. Caracteristicele individuale ale

anvelopelor provin din utilizarea acestora, din uzura lor, concretizate în

unele cicatrice de pe banda de rulare, anumite particularitãţi de uzura ori

din reparaţii.

Alãturi de aceste caracteristici, mai pot fi menţionate, drept trãsãturi

de grup, desenul antiderapant lateral la anvelopele destinate

autovehiculelor de tonaj mare, redat în urmele de adâncime, distanţa

dintre urmele create de roţile de pe aceasi osie, numãrul roţilor de pe osia

din spate (una sau douã).

Prin studiul urmelor statice (de suprafaţã sau de adâncime) se poate

determina tipul autovehiculului, direcţia de circulaţie, prin intermediul

anumitor caracteristici ale desenului antiderapant imprimat în urmã. De

asemenea, în cazul unor detalii individuale se poate ajunge pânã la

identitate. Anumite autovehicule de tonaj mare au pe anvelope desene 46

antiderapante sub formã de W, V sau un desen ce aminteste de aspectul

cetinii de brad. Pentru a avea o mai bunã aderenţã la sol,

___________________

1.Vladimir Belis, “Tratat de medicina legala”, vol 1, pag. 753

fixarea roţii pe osie se face astfel ca desenul de pe anvelopã sã aibã

deschiderea în direcţia miscãrii. Deci urmele create de anvelope cu

asemenea desene indicã, la locul faptei, direcţia de circulaţie a unui

autovehicul care este dispãrut de la locul faptei. Partea deschisã a urmei

create de atare desen antiderapant se aflã în direcţia mişcãrii

autovehiculului creator.

Direcţia de circulaţie tot dupã caracterul desenului antiderapant se

mai poate stabili şi prin studiul urmelor de adâncime lãsate la locul faptei

de autovehiculele de tonaj mare. În aceste urme sunt redate

caracteristicile desenului antiderapant lateral, sub formã de plinuri şi goluri

în poziţie de razã de cerc. Datoritã rulãrii roţii, plinurile şi golurile

respective vor crea urme orientate uşor în direcţia mişcãrii autovehiculului.

Urmele dinamice, lãsate de roţile frânate ale autovehiculului, se

prezintã sub formã de dâre paralele, de culoare închisã, datoritã

desprinderii de pe suprafaţa anvelopelor a unor particule minuscule de

substanţã. Aceste urme au un început uşor imprimat, dupã care urma

devine tot mai pronunţatã în lãţime şi în intensitate, sfârşitul este puternic

imprimat şi cu mici depozite de pietricele, praf, noroi şi alte impuritãţi

antrenate de pe şosea în momentul frânãrii. Deci în comparaţie cu

începutul, sfârşitul urmei este bine delimitat.

Distanţa dintre urmele dinamice, lãţimea şi numãrul lor sunt

elemente de grup ale maşinii, forma generalã sub care se prezintã indicã

direcţia de mişcare, adicã totdeauna au un început uşor, iar sfârşitul este

pronunţat. Lungimea şi numãrul acestora conduc la determinarea vitezei

de circulaţie. Dar, la determinarea vitezei de circulaţie a autovehiculului

care le-a creat, se are în vedere cã lungimea acestor urme mai depinde, în

47

afarã de vitezã, care este de fapt cauza principalã, şi de alte cauze. Astfel,

asupra lungimii urmei de frânare mai influenţeazã natura şoselei, inclinaţia

ei, gradul de umiditate, greutatea maşinii, felul încãrcãturii etc.

Urmele de impact ale mijloacelor de transport se formeazã prin

acţiunea nemijlocitã a cel puţin unui autovehicul asupra obiectelor întâlnite

în cale. De obicei, asemenea obiecte sunt felurite vehicule, cu tracţiune

mecanicã sau animalã, persoane în mişcare sau staţionate pe traseul de

circulaţie, diferite obiecte aflate pe marginea drumului în cauzã, cum sunt

stâlpii de telegraf, pomii ornamentali, gardurile, zidurile caselor etc.

Prin formele şi dimensiunile lor, aspectele de detaliu sub care se

prezintã, înãlţimea la care se aflã faţã de sol, substanţele strãine pe care

le conţin, aceste urme evidenţiazã modul de sãvârşire a faptei, tipul

maşinii, direcţia din care s-a produs lovirea, iar dacã conţin detalii

individuale ale autovehiculului creator sunt utile şi la identificarea acestuia.

O caracteristicã oarecum proprie a acestor urme constã în faptul cã

ele se formeazã pe ambele obiecte venite în contact prin ciocnire.

Autovehiculul lasã urme de impact pe obiectele cu care vine în

contact, iar obiectul respectiv pierde o parte din masa sa, parte ce se

depune pe autovehiculul în cauzã.

Urme sub formã de obiecte sau resturi de obiecte provenite din

autovehiculul propriu-zis sau din încãrcãtura acestuia, se creazã în

procesul accidentelor de circulaţie sau pe traseul de fugã de la locul faptei.

Asemenea urme constau în fragmente din piesele autovehiculului, cum

sunt cioburile rezultate din spargerea farurilor, oglinzilor retrovizoare, a

geamurilor, resturi desprinse, în timpul impactului, din caroserie , pelicule

de vopsea. Alãturi de acestea, de multe ori rãmân la locul faptei obiecte

din încãrcãtura maşinii în cauzã, cum sunt ambalaje ale mãrfurilor

transportate, resturi din mãrfurile respective ori din ambalajele deteriorate

etc.

48

În primul rând, aceste urme vin în ajutorul organelor penale în

procesul urmãririi autovehiculelor dispãrute de la locul faptei dupã care,

prin examenul de expertizã, se poate ajunge în procesul de identificare,

dacã nu mai mult, pânã la determinarea apartenenţei de grup, care

constatare, în colaborare cu alte probe, se realizeazã chiar identificarea

propriu-zisã. De pildã, prin examenele macroscopice, sub radiaţii

ultraviolete şi prin analize chimice a peliculelor de vopsea, de foarte multe

ori s-au stabilit de date utile în privinţa autovehiculului fugit de la locul

faptei, mai ales când peliculele respective de vopsea erau în cantitate

suficientã pentru asemenea examen.

Urmele sub formã de substanţã desprinse de pe autovehicule se

întâlnesc mai rar în practica cercetãrii criminalistice, în comparaţie cu cele

amintite, dar când totuşi se descoperã la locul faptei, prezintã utilitate

pentru cercetarea criminalisticã. Ele se creazã datoritã pierderilor de ulei

sau benzinã pe traseul de circulaţie. Prin forma lor, aceste urme indicã

direcţia de deplasare a maşinii. Ele au formã de parã, cu partea mai

alungitã în direcţia mişcãrii, datoritã curentului de aer care impinge masa

picãturii în partea opusã mişcãrii. O valoare asemãnãtoare o au şi stropii

de apã proiectaţi de autovehicul sub formã de evantai deschis înainte

când trece, pe traseu, pri bãlţi, care şi dupã evaporarea apei rãmân

imprimaţi pe sol ca uşoare pete de noroi uscat.

B. Urmele lãsate de vehicule cu tracţiune animalã şi de cele

puse în mişcare prin acţiunea omului se întâlnesc tot mai rar în

practica cercetãrii criminalistice. Aceasta, în primul rând, pentru cã

asemenea mijloace de transport se utilizeazã foarte rar în comparaţie cu

autovehiculele, iar, în al doilea rând datoritã vitezei lor reduse, şi

___________________

1. I. Mircea, “Cercetarea la fata locului a accidentului de circulatie”, in, “Studia Universitatis Babes-

Bolyai, Cluj ,1964, pag. 160.

49

accidentele se produc mai rar prin ele. Se mai întâlnesc, totuşi, în unele

infracţiuni de furt, de delapidare şi ceva mai des în infracţiunile silvice.

Vehiculele cu tracţiune animalã şi cele acţionate de om sunt

cãruţele, înzestrare cu roţi şi utilizabile tot timpul anului, sãniile de diferite

tipuri şi schiurile, prevãzute cu tãlpi pentru alunecare, destinate

transportului numai pe zãpadã, în sezonul rece.

Roţile îmbrãcate în şine metalice, fiind de construcţie artizanalã,

creazã pe traseul de circulaţie urme ce se deosebesc cu uşurinţã de orice

urme de altã naturã. Datoritã unui joc uşor al roţilor pe osie chiar când sunt

noi, urmele lãsate de ele pe sol sunt uşor şerpuite. Din aceastã cauzã

distanţa dintre urmele create de roţile de pe aceaşi osie prezintã diferiţe de

mãrime. Aceastã diferenţã este mai perceptibilã în cazul când roţile se aflã

într-un grad avansat de uzurã, jocul pe osie fiind şi mai mare.

Avantajul acestor urme constã în faptul cã orice detaliu de pe roatã

imprimat pe sol reprezintã o trãsãturã individualã a roţii, tocmai fiindcã

aceste roţi sunt de construcţie artizanalã. Pot fi, deci, socotite ca

particularitãţi individuale ale roţii: distanţa dintre cuiele ce fixeazã şina pe

roatã, lipsa unor cuie, lãţimea unei şine, în aceste situaţii, locul de sudurã

a şinei pe roatã, precum şi anumite elemente de uzurã. Mai mult decât

atât, lãţimea şinelor de pe roţi poate sã fie diferitã chiar la aceaşi cãruţã,

precum şi gradul lor de uzurã.

Sãniile cu tãlpile construite din fier sau din lemn, de multe ori

acestea din urmã având tãlpile bandajate cu şine metalice. Multe din sãnii,

pentru mai multã stabilitate, au tãlpile înclinate uşor în interior şi în spate

sunt mai îndepãrtate decât în faţã.

Urmele create de sãnii pe zãpadã se prezintã sub formã de dâre

paralele. Ele prezintã importanţã pentru cercetarea criminalisticã în

privinţa lãţimii lor, distanţei dintre ele, precum şi prin particularitãţile pe

care le au. Ca particularitãţi, în aceste urme sunt redate unele

caracteristici de uzurã, sub fofmã de striaţii paralele. Numãrul acestor 50

striaţii, mãrimea lor, distanţa dintre ele constituie elemente pentru

identificarea sãniei în cauzã.

Urmele de copite ori de picioare ale omului însoţesc pe traseul

de circulaţie al acestor vehicule. Prin aceste urme se stabilesc dacã

vehiculul a fost tras de om sau de animal, ce fel de animal, mãrimea

animalului şi direcţia de circulaţie. Când în aceste urme sunt descoperite

caracteristici individuale, procesul identificãrii ajunge pânã la stabilirea

identitãţii obiectului creator.

Urmele de schiuri, ca aspect general, se aseamãnã cu cele

create de sãnii. Distanţa dintre aceste urme nu este constantã, fiind mai

mare sau mai micã în funcţie de gradul îndepãrtãrii picioarelor în timpul

mersului. Lãţimea urmelor de schiuri, de obicei, rãmâne fãrã semnificaţie

pentru cercetarea criminalisticã, în schimb şanţurile, lãţimea lor sunt utile

la determinarea tipului. În pãrţile laterale ale urmelor lãsate de schiuri se

întâlnesc şi urmele create de beţele utilizate, înclinate în direcţia de

înaintare. Detaliile de uzurã şi mai rar cele de fabricaţie constituie

elemente utile pentru identificarea obiectului creator.

3.2 CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI A URMELOR

MIJLOACELOR DE TRANSPORT

Investigarea la faţa locului a urmelor aparţinând mijloacelor de

transport este o activitate complexã, uneori cu un grad deosebit de

dificultate, mai ales în ipoteza accidentelor cu consecinţe grave. Dificultãţi

sporite apar în ipoteza pãrãsirii locului faptei de cãtre

___________________

1. L. Coman, “Tratat practic de criminalistica”, vol. 1, Bucuresti, 1976, pag. 263.

vehiculul antrenat în accident, ca şi în sãvârşirea unor alte infracţiuni în

care autorul s-a folosit de un vehicul.

51

Raportându-ne strict la examinarea şi intrepretarea urmelor

descoperite, prin cercetarea la faţa locului se poate stabili tipul de vehicul,

direcţia de deplasare, viteza de circulaţie.

Stabilirea tipului de vehicul este posibilã prin determinarea mai

multor parametri reflectaţi în urme. Astfel, o determinare genericã se face

pe baza mãsurãrii ecartamentului sau a lãţimii dintre roţile din spate ale

autovehiculului, mãsurare efectuatã între centrul celor douã urme paralele.

Mãsurarea se poate practica şi pentru roţile din faţã, însã aceasta este

posibilã cu exactitate numai în ipoteza în care vehiculul a virat, situaţie în

care urmele roţilor anterioare nu mai sunt acoperite de cele din spate,

intrucât descriu un unghi de virare mai mic.

Elemente de identificare prezintã şi forma desenului antiderapant,

lãţimea bandajului roţii şi diametrul roţii, ultimul element posibil de stabilit

prin mãsurarea distanţei dintre douã puncte caracteristice care se repetã

în urmã, cum ar fi o uzurã, prezenţa unui corp strãin în nervurile desenului

antiderapant, ca şi locul de îmbinare al şinei metalice ce îmbracã roata. Cu

toatã uniformitatea desenelor antiderapante ale anvelopelor, în multe

cazuri este efectiv posibilã individualizarea lor prin elementele specifice de

uzurã, ca şi prin prezenţa corpurilor strãine în nervuri.

Alte urme care servesc la determinarea tipului de vehicul pot fi

întâlnite pe corpul victimei sau pe obiectul lovit. De exemplu, înãlţimea şi

forma leziunilor formate pe bara de protecţie, de faruri, de alte pãrţi ale

caroseriei. Acestora li se mai adaugã urmele de vopsea şi resturile de

metal, cioburile de sticlã provenite din faruri, parbrize, lãmpi de

semnalizare, bucãţi de lemn, obiecte cãzute sau desprinse din caroserie,

diverse scurgeri de lichide etc.

Determinarea direcţiei de deplasare se face pe baza urmelor

statice (de adâncime sau de suprafaţã) ale desenului antiderapant, ca şi

dupã forma picãturilor de ulei, a stropilor de apã sau noroi aruncaţi de roţi

în timpul mersului, urmele acestora având o formã alungitã, cu partea 52

ascuţitã în direcţia de mers. Direcţia se mai poate determina şi dupã forma

urmelor de frânare, dupã gradul de imprimare al acestora, mai pronunţat

în sensul de mers, dupã unghiul de culoare a vegetaţiei, inclusiv dupã cum

a fost mişcat materialul cu care este acoperit drumul, de cãtre badajul

roţilor, de şenile, de tãlpile sãniilor ş.a. La vehiculele tractate decãtre

animale, determinarea direcţiei de mers se face dupã poziţia copitei sau

potcoavei.

Stabilirea vitezei de circulaţie este posibilã în principal, prin

mãsurarea lungimii urmei de frânare, ea fiind direct proporţionalã cu viteza

vehiculului. Una din formulele de cele, mai simplã, este urmãtoarea: V=

STx254xQ/K , în care ST reprezintã lugimea urmei de frânare, 254 este un

coeficient, Q coeficientul de aderenţã, iar K coeficientul de exploatare a

frânelor.

Lungimea urmei de frânare mai depinde şi de gradul de aderenţã al

anvelopelor la suprafaţa drumului, determinat de uzura pneurilor, de

starea drumului (uscat, umed, acoperit cu mâzgã, pete de ulei, polei ş.a.)

şi de eficienţa frânelor. Desigur cã urmele de frânare sunt specifice în

primul rând autovehiculelor pe roţi, ele fiind foarte rar întâlnite în cazul

vehiculelor cu tracţiune animalã. De asemenea, în ipoteza vehiculelor cu

şenile ori cu tãlpi metalice sau de lemn, nu putem vorbi de urme de

frânare, întrucât prin natura acestor mijloace de transport urmele au

caractere dinamice, o situaţie oarecum asemãnãtoare întâlnindu-se şi la

vehiculele cu roţi îmbrãcate cu şine metalice, marea majoritate cu

tracţiune animalã. Fireşte, şi în cazul vehiculelor cu tãlpi metalice pot fi

întâlnite urme statice, cele mai valoroase pentru identificere fiind cele de

adâncime, cum ar fi, de pildã, în ipoteza aterizãrii unui elicopter (echipat

cu un tren de aterizare cu tãlpi metalice), ori în ipoteza staţionãrii mai mult

timp într-un loc a vehiculului pe un teren moale.

Metode şi mijloace de fixare a urmelor mijloacelor de transport.

Fixarea urmelor mijloacelor de transport se realizeazã prin metodele şi 53

mijloacele tehnice aplicate la urmele de picioare şi ale instrumentelor de

spargere, respectiv prin descrierea în procesul verbal de cercetare la faţa

locului, fotografiere, desenare, iar cele de adâncime şi prin mulare.

Descrierea acestor urme se face în douã faze, dupã ce s-au fãcut

mãsurãtorile necesare. În acest scop, urmele mijloacelor de transport se

mãsoarã în funcţie de natura lor.

Pentru descrierea urmelor create de roţile autovehiculelor trebuie sã

se mãsoare: lãţimea fiecãrei urme în parte; circumferinţa roţii, luând un

anumit detaliu din urmã drept punct de reper şi pânã la repetarea lui

imediatã pe traseul de circulaţie; distanţa dintre urmele roţilor de pe aceaşi

osie, de la mijlocul uneia pânã la mijlocul celeilalte, deoarece lãţimea de

rulare a anvelopei nu este aceeaşi, ea fiind determinatã de cantitatea de

aer din interior, de greutatea maşinii şi a încãrcãturii, precum şi de viteza

de circulaţie; în cazul roţilor jumelate, întâlnite la camioane şi autobuze pe

osiile din spate, se mãsoarã ditanţa cuprinsã între urmele roţilor, sã zicem,

din dreapta şi între urmele roţilor din stânga de pe aceeaşi osie, sau

distanţa dintre urmele lãsate de roţile exterioare şi apoi distanţa dintre

urmele roţilor interioare de pe aceeaşi osie; urmele create de roţile din faţã

se pot fixa numai la viraje, deoarece în mersul drept ele sunt distruse de

roţile din spate.

La urmele de frânare, pentru descriere, întâi se determinã câte sunt,

unde încep şi care sunt caracteristicile lor la oprire, lungimea

___________________

1. L. Coman, Gh. Dinita, “Cercetarea la fat locului a accidentelor de circulatie”, Bucuresti, 1970, pag.36.

fiecãrei urme în parte, iar distanţele dintre urmele de frânare lãsate de

roţile de pe aceeaşi osie se mãsoarã tot la fel ca şi urmele statice ale

roţilor. De asemenea, se menţioneazã în procesul verbal dacã urmele de

frânare sunt pe o parte sau pe ambele pãrţi ale autovehiculului, numai ale

roţilor din spate ori ale celor din faţã. Totodatã nu se pierd din vedere

detaliile observate la fiecare urmã în parte, indiferent dacã este urmã

54

staticã sau dinamicã, corpurile strãine descoperite în urme şi cum anume

se prezintã corpurile respective, ce aspect şi ce culoare au ele.

Urmele de impact se descriu, întâi, sub aspect general, adicã pe ce

fel de obiect se aflã, la ce înnãlţime se aflã faţã de sol, aspectul şi

dimensiunile lor, mãrimea fiecãrei urme în parte, aspectul şi culoarea sa,

corpurile strãine care se observã în fiecare urmã, ce culoare şi ce mãrime

au acele corpuri.

Urmele sub formã de obiecte sau de substanţã depusã pe sol ori pe

diferite obiecte în timpul sãvârşirii faptei se descriu, la început, sub aspect

general, adicã se aratã cum se prezintã ele, ce aspect au, pe ce zone ale

locului faptei se aflã, ce fel de urme sunt în imediata lor apropiere etc.

Dupã descrierea generalã, se descrie fiecare urmã în parte, ţinând seamã

de natura ei, când se menţioneazã dacã este urmã sub formã de cioburi

de sticlã, de obiecte ori resturi ale acestora, ce fel de obiecte, provenienţa

lor probabilã, aspectul şi culoarea lor, iar dacã urmele se prezintã sub

aspect de pete, trebuie menţionate mãrimea şi forma lor, culoarea sub

care se prezintã, în stare fluidã sau deja deshidratate, corpurile strãine

descoperite pe suprafaţa lor.

Urmele cãruţelor şi ale sãniilor pentru a fi descrise în procesul verbal

de cercetare la faţa locului, în prealabil se mãsoarã distanţa dintre ele,

lãţimea şi lungimea lor. Urmele cãruţelor, fiind şerpuite, se fac trei-patru

mãsurãtori între urmele lãsate de roţile de pe aceeaşi osie, dupã care se

face media, apoi se mãsoarã lãţimea creatã de şinele de pe fiecare roatã,

când acest lucru este posibil, lungimea şinelor de pe roţi, dintr-un punct

bine redat în urmã pânã unde acesta se repetã, obţinându-se astfel

circumferinţa roţii, aşa cum am vãzut şi în cazul stabilirii lungimii anvelopei

la urmele lãsate de roţile autovehiculelor.

În privinţa detaliilor, nu se pierd din vedere distanţele dintre cuiele ce

fixeazã şina pe roatã, floarea fiecãrui cui în parte, lipsa unor cuie de pe

55

şinã, modul de sudurã dintre capetele şinelor, precum şi unele elemente

de uzurã descoperite în urmele roţilor.

Urmele sãniilor se descriu, pentru început, ţinând seama de aspectul

lor general, de distanţa dintre ele, lãţimea lor, direcţia de circulaţie, dacã

rezultã aceasta din aspectul lor general. Pentru aceste date, trebuie sã se

mãsoare lãţimea dintre urmele lãsate de cele douã tãlpi, întâi, din

exteriorul unei urme pânã in exteriorul celeilalte şi, apoi, din interiorul

uneia pânã în interiorul celeilalte, dupã care se mãsoarã lãţimea fiecãrei

urme în parte. La detalii se descriu striaţiile ce existã în fiecare urmã,

lãţimea lor, distanţa dintre ele, dacã asemenea striaţii pot fi observate cu

ochiul liber.

Urmele copitelor animalelor de tracţiune se mãsoarã în lungime şi în

lãţime, iar dacã sunt de potcoave, se mãsoarã lãţimea potcoavei în trei

pãrţi (lateral şi vârf), distanţa dintre capetele potcoavei, precum şi anumite

detalii de uzurã.

Fotografierea urmelor mijloacelor de transport este, în ordine, al

doilea procedeu de fixare. Ca şi descrierea, fotografierea se realizeazã tot

în douã faze. În prima fazã se fac fotografii ale obiectelor principale, adicã

în imagini se includ urmele pe locurile în care se aflã, precum şi raporturile

dintre ele. De pildã, urmele roţilor sau ale tãlpilor sãniilor se vor fotografia

dintr-un loc care sã permitã includerea în imagine a unui traseu de

circulaţie de doi-trei metri, astfel încât sã fie redate clar urmele respective,

poziţia uneia faţã de alta. Asemenea loc de fotografiere poate fi pe un

trepied înalt, cu un obiectiv superangular orientat perpendicular pe solul cu

urmele supuse fixãrii.

Pentru iluminare, mai potrivitã este lumina naturalã. Când totuşi

aceasta nu poate fi utilizatã, se recurge la folosirea luminii artificiale, de

preferinţã a becurilor mate racordate la reţeaua electricã. Izvorul principal

de luminã artificialã se aşeazã în spatele aparatului fotografic şi altul

secundar ca intensitate, situat intr-o parte a câmpului de fotografiat, pentru 56

crearea de uşoare umbre pe suprafaţa solului cercetat. Pentru fixarea

acestor urme se recurge uneori şi la filmare, prin care se imprimã din mai

multe poziţii şi mult mai clar forma, dimensiunile şi raportul urmelor cu

diferite obiecte într-un spaţiu mai limitat al locului faptei.

A doua fazã a fotografierii priveşte fixarea urmelor descoperite în

toate detaliile lor. Din traseul urmelor lãsate de roţi sau de tãlpi se alege

un segment sau douã cu mai multe detalii, iar când urma este redusã în

dimensiuni, cum ar fi cele de tamponare, de picioare sau copite, se

fotografiazã în întregime. Alãturi de aceste urme este potrivit sã se aşeze

o riglã gradatã, pentru realizarea fotografiei la scarã. Aparatul fotografic se

aşeazã astfel ca obiectivul sã aibã o poziţie perpendicularã pe urmã şi sã

fie la asemenea distanţã faţã de aceasta încât sã fie evidenţiate în vizor

toate detaliile vizibile cu ochiul liber.

În cazul urmelor de mici dimensiuni, cum sunt picãturile de ulei sau

de apã, peliculele de vopsea ori lacurile din care vopseaua s-a desprins,

dacã-i necesar se recurge la intercalarea inelelor intermediare, ca în

cazurile fotografierii urmelor de mâini. Dacã nu ne putem folosi de lumina

naturalã, iluminarea artificialã se realizeazã cu douã izvoare de

___________________

1. I. Anghelescu, A. Barciuc, “Filmul judiciar”, Bucuresti, 1974, pag. 73.

intensitate diferitã. Primul, mai puternic, se aşeazã în spatele aparatului

fotografic, care sã proiecteze razele perpendicular pe urmã. Al doilea izvor

de luminã, mai slab, se aşeazã intr-o parte a aparatului fotografic, astfel ca

razele sale sã cadã pe urmã sub un unghi ascuţit, pentru ca astfel, prin

umbrele create, sã fie evidenţiate mai bine detaliile urmei.

Mularea urmelor de adâncime lãsate de roţile şi tãlpile mijloacelor de

transport sau cele create prin tamponare cu diferite obiecte de pe traseul

de circulaţie se realizeazã, dupã descriere şi fotografiere, prin folosirea a

diferite substanţe, în funcţie de natura urmei si a obiectului pe care se aflã.

57

Urmele roţilor şi ale tãlpilor sãniilor sau ale schiurilor se fixeazã cu

ajutorul ghipsului şi mai rar a sulfului topit, când este vorba de zãpadã. În

scopul ridicãrii mulajului urmele se pregãtesc ca şi în cazul celor de

picioare. Se alege o zonã de 25-30 cm, cu detalii mai clare, care se

delimiteazã în capete prin cartoane sau printr-un gard din pãmânt ori din

zãpadã. Pregãtirea şi procesul turnãrii pastei de mulaj sunt identice cu

cele vãzute în cazul urmelor de picioare. Urmele rezultate din tamponãri

cu variate obiecte, asemãnându-se cu urmele instrumentelor de spargere,

se fixeazã cu aceleaşi substanţe ca acestea, aplicându-se procedee

asemãnãtoare de pregãtire şi luare a mulajelor.

Ridicarea urmelor sub formã de obiecte sau resturi de obiecte este o

operaţie întreprinsã dupã descriere si fotografiere. Indiferent de natura

urmei, mãrimea ei, ridicarea se face astfel ca, întâi, sã nu se distrugã

eventualele urme de reproducere ce ar putea fi pe suprafaţa sa, apoi,

pentru a nu creea urme noi.

Obiectele de dimensiuni mai mari se vor prinde cu mâinile de acele

pãrţi pe care, în mod obişnuit, nu se creazã urme de mâini ori de altã

naturã. Obiectele de dimensiuni mai mici, cum sunt peliculele de vopsea,

cioburile de sticlã rezultate din spargerea oglinzilor retrovizoare, a

geamurilor, farurilor sau a parbrizelor, se vor ridica cu penseta. Ambalarea

se face, în funcţie de natura lor, în saci curaţi ori în plicuri sau cutii

separate pentru fiecare categorie de urme. Ambalajele se sigileazã,

fãcându-se pe ele şi menţiunile de rigoare.

3.3 Expertiza criminalisticã a urmelor mijloacelor de transport

Expertiza criminalisticã a urmelor mijloacelor de transport create de

benzile de rulare, de alte pãrţi ale vehiculului, a resturilor de obiecte,

precum şi a urmelor-materie este destinatã sã punã în evidenţã o serie de

58

caracteristici generale şi individuale, pe baza cãrora se stabileşte tipul,

modelul si culoarea autovehiculului, viteza şi direcţia sa de deplasare.

Totodatã, se determinã mecanismul de formare a urmei şi partea din

autovehicul care a creat-o, aspect necesar a fi clarificat îndeosebi în cazul

prezenţei urmelor pe corpul victimei. Se poate rãspunde, de asemenea, la

întrebãri privind starea sistemului de frânare, dacã acesta acţioneazã

uniform pe toate roţile, ca şi starea sistemului de direcţie sau a altor

mecanisme.

Problema centralã pe care trebuie sã o rezolve expertiza

criminalisticã rãmâne, identificarea mijlocului de transport, ceea ce

presupune prezentarea de modele de comparaţie dupã banda de rulare,

dupã alte pãrţi care au creat urmele, ca şi prelevarea de pelicule de

vopsea sau alte materiale.

Frecvent, identificarea se realizeazã pe baza examenului comparativ

dintre caracteristicile reflectate pe urma descoperitã la locul faptei şi

modelele de comparaţie obţinute de la anvelopelele autovehiculului

suspect, luându-se în calcul atât caracteristicile lor

___________________

1. G. Iftimescu, in “Probleme de medicina judiciara si de criminalistica”, vol 1, Ed. Medicala, Bucuresti,

1964, pag. 125-127.

generale cât şi detaliile specifice desenului antiderapant (uzura, defectele

de fabricaţie).

Identificarea este posibilã, totodatã, prin examinarea urmelor de

resturi de obiecte (cioburi de faruri, fragmente de plastic specifice

lanternelor stopurilor, pãrţi ale diverselor ornamente, pelicule de vopsea

macroscopice etc), resturi care fac posibilã reconstituirea piesei ori

ansamblului din care a provenit. Operaţia este denumitã reconstituirea

întregului dupã pãrţile sale componente.

59

CAPITOLUL IV

CERCETAREA CRIMINALISTICÃ A URMELOR

INSTRUMENTELOR DE SPARGERE

4.1 ASPECTE GENERALE

De multe ori , pentru a-şi atinge scopul, infractorul este interesat sã

pãtrundã într-o anumitã încãpere, sã deschidã un sertar, un fişet, o casã

de bani etc. Pentru aceasta el apeleazã la cele mai diverse metode sau

instrumente, denumite generic în literatura de specialitate instrumente de

spargere. Enumerarea acestor instrumente este aproape imposibil de

realizat, mai ales cã, în marea lor majoritate, au cu totul o altã destinaţie.

Datoritã varietãţii acestor instrumente, atât ca naturã şi mãrime, cât

şi ca destinaţie, şi urmele create prin folosirea lor sunt foarte variate. Din

aceastã cauzã, încercãrile de clasificare au la bazã criterii diferite,

___________________

1. Valeriu Manea, Constantin Dumitrescu, “Curs de tehnica criminalistica”, Ed. Scoala militara de ofiteri

activi a MI, pag. 152.

fapt care atrage dupã sine şi sistematizarea studiului lor în cercetarea

criminalisticã.

Dupã tipul lor, urmele instrumentelor de spargere pot fi clasificate în

urme de adâncime sau de suprafaţã, statice ori dinamice şi, de regulã,

vizibile. Dupã modul lor de formare ele se clasificã în urme de tãiere, de

apãsare, de frecare şi urme de lovire. Prin aceastã clasificare, fiecare

urmã, din cadrul grupelor astfel delimitate, are anumite trãsãturi generale

corespunzãtoare grupei sale, precum şi unele caracteristici individuale.

Urmele de tãiere prezintã mare importanţã la identificarea

instrumentului creator. Ele sunt dinamice, cu aspect general de striaţii

paralele, create de lama instrumentului utilizat, prin distrugerea mecanicã

60

fie a masei fibroase din lemn, fie a substanţei obiectului primitor în zona

vãtãmatã.

Pentru crearea acestor urme, obiectul creator şi obiectul primitor

trebuie sã aibã anumite însuşiri. Obiectul creator trebuie sã fie mai dur

decât cel primitor, sã fie prevãzut cu una sau douã lame de tãiere, care sã

producã, prin acţiunea mecanicã, o modificare în volumul obiectului

primitor. În rândul acestor obiecte pot fi amintite toporul, cuţitul, dalta,

foarfecele, cleştele, burghiul etc. Al doilea obiect (primitor de urmã), în

comparaţie cu primul, trebuie sã fie mai puţin dur, sã aibã o structurã finã,

ca prin deformãrile ce le suferã sã redea caracteristicile vizibile şi chiar

invizibile ale instrumentului creator. Perfecţiunea caracteristicilor generale

şi individuale, imprimate sub formã de striaţii în masa obiectului primitor,

depinde de structura celor douã obiecte şi de modul cum se acţioneazã în

procesul tãierii.

___________________

1. C. Suciu, “Criminalistica”, pag. 265.

În funcţie de orientarea imperfecţiunilor de pe lama obiectului

creator, striaţiile create pe obiectul primitor pot fi pe o parte proeminente şi

pe alta, corespunzãtor primelor, sub formã de şanţuri paralele. Când însã

imperfecţiunile de pe lamã sunt orientate într-o parte şi alta, în aceeaşi

zonã, striaţiile create vor fi pe ambele pãrţi sub formã de şanţuri paralele.

O influenţã însemnatã asupra acestor striaţii, create de topoare, cuţit, dãlţi,

are şi unghiul sub care se acţioneazã cu instrumentul asupra obiectului

primitor. Când se taie, de pildã, cu toporul în masa lemnoasã ori cu cuţitul

în diferite alimente perpendicular pe obiectul în cauzã, striaţiile create vor

fi mai îndepãrtate unele de altele decât în tãierile executate sub un unghi

ascuţit. De asemenea poziţia striaţiilor este diferitã în funcţie de faptul

dacã tãierea s-a realizat cu mâna stângã sau cu cea dreaptã.

61

Urmele de tãiere create cu felurite cleşte sau foarfeci pentru tãiat

obiecte din metal, datoritã acţiunii lamelor din douã pãrţi opuse, totdeauna

vor fi perechi, cu pãrţile de început în exteriorul obiectului primitor şi

sfârşitul în interiorul masei sale. Aproape totdeauna aceste urme sunt

invizibile şi de mici dimensiuni în privinţa lungimiilor, din care cauzã

studierea şi fixarea lor se face cu mai mari şanse de succes în condiţii de

laborator, folosindu-se aparaturã opticã adecvatã.

Alte urme de tãiere sunt cele create de sfredele şi burghie.

Sfredelele, ca unelte de gãurit obiecte din lemn prin rãsucire în jurul axei

lor, sunt nişte bare de fier sau din oţel, prevãzute în partea finalã cu douã

muchii ascuţite, rãsucite în spiralã, reduse treptat în diametru şi terminate

cu un vârf ascuţit, tot în spiralã. Burghiele pentru lemn se aseamãnã cu

primele, doar cã ele au muchiile mai ascuţite, cu acelaşi diametru în toatã

desfãşurarea lor, care se terminã brusc cu douã lame

___________________

1. I. Iacubovskaia, “Unele aspecte ale identificarii uneltelor de taiere”, in “Probleme de medicina judiciara

si de criminalistica, vol. 1, Ed. Medicala, 1964, pag. 76-78.

ascuţite, cu aspect de raze de cerc, iar în zona centralã, la locul de

întâlnire a celor douã lame, au un ax subţire cu spirale ascuţite, pentru a

se fixa şi înainta prin rãsucire în masa lemnoasã. Şi burghiele destinate

pentru gãurirea obiectelor din metal, se aseamãnã cu cele precedente,

doar cã acestea nu au la capãt, în zona lamelor ascuţite, axul subţire.

Urmele create de sfredele şi burghie au aceeaşi voloare

criminalisticã cu urmele lãsate de topoare, cuţite sau dãlţi. Prin intermediul

acestor urme se poate stabili natura instrumentului utilizat, direcţia din

care s-a acţionat, diametrul instrumentului în zona lamelor, instrumentul

corp-delict, dacã striaţiile din urmã şi de pe aşchiile rezultate redau bine

microrelieful lamelor sale. În aceastã privinţã menţionãm cã şpanurile

rezultate din gãurirea obiectelor din lemn sau din metal prezintã aceeaşi

voloare pentru identificarea instrumentului creator ca şi striaţiile înseşi.

62

Trebuie, însã, de ţinut seama cã şpanurile reprezintã pe suprafaţa lor

exterioarã negativul striaţiilor imprimate în orificii.

Urmelor de apãsare se creazã cu foarte variate instrumente, uneori

cu obiecte gãsite la întâmplare. Frecvent, ele se întâlnesc ca urme statice

de adâncime şi foarte rar ca urme de suprafaţã. Ele cu foarte rari excepţii,

reproduc construcţia exterioarã a obiectului creator din zona care a venit

în contact nemijlocit cu obiectul primitor. Prin poziţia pe care o au pe

obiectul primitor indicã direcţia din care s-a acţionat. În cazuri foarte rare în

aceste urme se reproduc şi anumite detalii individuale ale obiectelor

creatoare, fie din fabricaţie, fie rezultate din uzurã. Prin atari caracteristici

individuale se deschide posibilitatea identificãrii instrumentului corp- delict.

La locul faptei aceste urme se creazã pe cele mai diverse obiecte, chiar şi

pe corpul omului.

Urmele de frecare, dupã cum au şi denumirea, sunt dinamice,

formate prin alunecarea instrumentului creator pe obiectul primitor, cum se

întâmplã în cazurile de folosire a ferestraielor, bomfaierelor sau a pilelor.

Întrucât se creazã prin acţiunea succesivã a diţilor sau a zimţilor

instrumentului utilizat în masa obiectului primitor, în mod obişnuit, urmele

acestor instrumente nu reproduc caracteristici individuale ale obiectului

creator. Astfel cã utilitatea lor criminalisticã constã mai mult în stabilirea

naturii instrumentului folosit, la determinarea modului şi direcţiei din care s-

a acţionat asupra obiectului vãtãmat, decât la identificarea instrumentului

creator de urmã. Pilitura şi rumeguşul rezultate din acest mod de tãiere se

pot folosi la stabilirea naturii obiectului vãtãmat, a mãrimii dinţilor sau a

zimţilor obiectului creator şi, uneori, la determinarea direcţiei din care s-a

acţionat.

Urmele de lovire se formeazã prin acţiunea a felurite obiecte asupra

obiectului primitor. Obiectele mai des utilizate în acest scop sunt rãngile,

ciocanele, topoarele, cleştele sau alte obiecte uşor de mânuit şi cu efect

vãtãmãtor sporit.63

Deoarece prin folosirea în acest mod a diferitelor obiecte sau

instrumente se produc zgomote puternice, la utilizarea lor se recurge

foarte rar, doar în locuri în care zgomotul nu pune în pericol operaţia

întreprinsã sau pe fãptuitor, ori în situaţia când infractorii sunt începãtori.

Urmele create prin lovire, de obicei, reproduc în negativ pe suprafaţa

şi mai des în volumul obiectului primitor unele caracteristici generale ale

instrumentului folosit, cum ar fi forma şi dimensiunile pãrţii de contact cu

obiectul primitor. Se întâmplã ca, în unele situaţii, sã fie reproduse în urmã

şi anumite detalii individuale ale obiectului creator, cum ar fi cele de uzurã.

În aceste situaţii, urmele create în acest fel, afarã de faptul cã ajutã la

stabilirea modului lor de formare, a naturii şi

___________________

1. I. Mircea, “Imprejurari controversate de la locul savirsirii unor infractiuni de furt”, in “Studia

Universitatis” Babes-Bolay”, Cluj, nr. 2/1987, pag.83.

caracteristicilor de grup, mai prezintã importantã şi pentru identificarea

instrumentului corp-delict.

4.2 CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI

Cercetarea la faţa locului a instrumentelor de spargere se

efectueazã în funcţie de natura acestora, de specificul obiectelor

purtãtoare de urme, de modul de spargere etc. Totodatã, cercetarea se

face în strânsã legãturã cu întregul proces de descoperire şi relevare a

altor categorii de urme, în primul rând a celor aparţinând persoanei

infractorului.

Locul sãvârşirii infracţiunii este purtãtorul urmelor instrumentelor de

spargere pe cele mai variate obiecte. De obicei, ele se întâlnesc pe uşi,

ferestre, ziduri, duşumele, tavane, dulapuri, sertare, case de bani broaşte,

lacãte etc.

În legãturã cu cercetarea urmelor instrumentelor de spargere se

impune sublinierea cã aceastã acţiune nu se întâlneşte numai la infracţiuni

64

de genul furtului, ea fiind comunã şi multor cazuri în care, la sãvârşirea

faptei, au fost folosite obiecte sau instrumente de genul menţionat (de

exemplu, la infracţiunile de omor, de distrugere).

Potrivit situaţiilor întâlnite frecvent în practicã, urmele instrumentelor

de spargere sunt descoperite în locurile prin care s-a pãtruns forţat şi pe

mobilierul aflat în atenţia fãptuitorului.

La pãtrundarea prin uşi, cum ar fi, de exemplu, în cazul forţãrii lor cu

un levier sau cu o rangã, se formeazã urme de adâncime pe canatul uşii.

Urmele de tãiere apar în ipoteza spargerii tãbliei de lemn, ceea ce

presupune folosirea, în prealabil, a burghielor şi ulterior a unui ferãstrãu

sau a unei pânze de bomfaier. Tãblia sau panelul de lemn mai pot fi

scoase şi prin folosirea coarbelor. Uneori se acţioneazã şi asupra tocului

uşii, cu un dispozitiv de îndepãrtare a ramei, zãvorul uşii ieşind din lãcaşul

lui, în aceste împrejurãri pe tocul uşii rãmânând urme de apãsare.

Frecvent, însã, se acţioneazã asupra broaştelor sau încuietorilor cu

chei potrivite, şperacle dintre cele mai diverse sau pontoarce, procedeu

apreciat de infractorii versaţi ca fiind mai silenţios şi lãsând mai puţine

urme. În aceste cazuri, urmele se gãsesc în interiorul încuietorii, ceea ce

presupune examinarea ei în condiţii de laborator, la faţa locului organul

judiciar trebuind sã se limiteze numai la examinarea exteriorului încuietorii.

În funcţie de tipul de încuietori (broaşte, lacãte), cele mai uşor de

deschis sunt cele simple, apoi încuietorile cu verturi sau opritori şi cele pe

bazã de ştifturi (încuietorile cu cilindru), cu un grad sporit de siguranţã.

Încuietorile cu ştifturi sunt cele mai frecvent folosite, datoritã siguranţei

date de numãrul mare de variante în care sunt construite.

Alãturi de încuietorile amintite, în prezent sunt frecvente încuietorile

speciale, cum sunt, de exemplu, cele ale caselor de bani a cãror

deschidere este practic imposibilã de cãtre un neiniţiat. Desigur casele de

bani mai pot fi sparte prin aplicarea unor lovituri de topor sau târnãcop, dar

65

acest mod de operare este evitat de cei versaţi, din motive lesne de

înţeles.

La uşii, urmele instrumentelor de spargere se cautã pe tãblia uşii,

canaturi, pe broascã şi balamale. De cele mai multe ori, urmele

descoperite pe uşi sunt de forţare (apãsare) şi de tãiere. În cazurile de

forţare, canaturile prezintã urme de comprimare a fibrelor lemnoase.

Tãierea uşilor se face în apropierea broaştelor sau a balamalelor. Mai rar

se creazã orificii prin care se introduce mâna pentru deblocarea

zãvoarelor.

Forţarea ferestrelor este practicatã destul de des de infractori pentru

a pãtrunde într-o anumitã încãpere sau clãdire. Şi în acest caz, urmele

sunt caracteristice modului de operare. Ferestrele se forţeazã prin

spargerea geamului ori dislocarea cadrului. Dislocarea cadrului se face cu

leviere ascuţite sau rãngi care lãsã urme de apãsare şi de rupere.

Infractorii care vor sã lucreze în linişte, recurg la tãierea cu un diamant a

unei suprafeţe mici de geam, suficientã pentru a introduce mâna şi a

deschide fereastra. Pentru ca geamul sã nu cadã, producând zgomot, se

lipeşte pe acesta un plasture medicinal, bandã autocolantã sau o hârtie pe

suprafaţa cãreia s-a dat cu un adeziv oarecare, inclusiv smoalã, lut moale

ş.a.

În ipoteza folosirii acestui procedeu, denumit şi metoda plasturelui,

geamul mai poate fi spart prin presare, fãrã sã se apeleze la tãiere. În

toate cazurile, cioburile sunt purtãtoare de amprente digitale, însuşi tipul şi

natura plasturelui oferind date utile procesului de identificare.

Atragem atenţia cã, în prezent, practica de specialitate

demonstreazã tot mai frecvent cã pãtrunderea în încãperi nu se face, însã,

numai pe uşã sau fereastrã. În practicã se întâlnesc, nu rareori, cazuri de

pãtrundere prin zid, acoperiş sau tavan, ceea ce presupune ca infractorul

are anumite cunoştinţe în acest domeniu, şi, în special, despre topografia

locului. 66

Urmele instrumentelor de spargere în ziduri, tavane, duşumele,

diferã în funcţie de natura obiectului primitor şi a instrumentului folosit. În

mod obişnuit, aceste urme sunt utile doar la stabilirea modului de

sãvârşire a infracţiunii, la determinarea de gen a instrumentului aplicat, la

aprecierea profesiei sau priceperii persoanei în cauzã, precum şi a

numãrului de participanţi în unele situaţii. Totuşi, când în urmele create se

descoperã şi detalii individuale ale obiectului creator, se deschide şi

posibilitatea ajungerii pânã chiar la identitate.

Urmele de forţare a broaştelor şi a lacãtelor se prezintã sub formã de

striaţii paralele, drepte sau circulare. Ele se descoperã foarte greu de

ochiul neformat. Se studiazã cu ajutorul instrumentelor de mãrit, în condiţii

de laborator.

Cu privire la interpretarea procedeelor de pãtrundere, în literatura

de specialitate sunt menţionate curent cazurile de depistare a înscenãrilor

de furturi, pentru a ascunde infracţiuni de altã naturã (delapidare,

neglijenţã în serviciu).

Forţarea mobilierului, îndeosebi a sertarelor, a casetelor, a

dulapurilor ş.a, determinã apariţia de urme asemãnãtoare celor întâlnite în

cazul forţãrii uşilor, indiferent cã ne aflãm în ipoteza unei spargeri propri-

zise sau în faţa folosirii de chei potrivite.

Spargerea caselor de bani sau a mobilierului asimilat acestora, din

punct de vedere constructiv, se face în funcţie de diversele lor variante,

mai vechi şi mai noi, cu blindajul de protecţie de grosimi diferite, protejate

contra incendiilor, cu mai multe încuietori, cu diverse sisteme de protecţie,

cum ar fi, de exemplu, gazele toxice depozitate între pereţii casei de bani,

ori dispozitive speciale de alarmã.

Urmele unei spargeri de case de bani prezintã anumite

particularitãţi, în funcţie de modul de operare folosit de infractor: forţarea

brutã, tãierea la rece sau la cald şi întrebuinţarea de substanţe explozive.

67

Forţarea brutã, întâlnitã mai rar, se practicã cu obiecte cum ar fi

dalta, târnãcopul sau ranga. Tãiera la rece, se întâlneşte în practicã, în

diverse modalitãţi, de genul perforãrii pereţilor cu o bormaşinã, prin

orificiile efectuate introducându-se un dispozitiv denumit gurã de lup, care

taie exact ca un deschizãtor de conserve. Tãierea se mai poate face cu

dispozitive care au cuţite de oţel special, un astfel de dispozitiv

denumindu-se punte belgianã sau cu alte instrumente speciale, cum ar fi

Coroana sau Balerina, formate din discuri ce acţioneazã ca un burghiu.

___________________

1. C. Sociu, “Criminalistica”, pag 276-279

Variatele procedee de spargere a caselor de bani prin topire se aplicã

în situaţia când tabla este foarte groasã şi deosebit de rezistentã. Tãierea

la cald se realizeazã cu aparate cu flacãrã oxiacetilenicã, de tipul celor

folosite în sudurã. În aceeaşi categorie ar mai putea fi inclusã folosirea de

explozive, acestea fiind introduse în orificii practicate special chiar în

interiorul încuietorii. Procedeul este mai puţin practicat, datoritã zgomotului

produs de explozie, cu toate mãsurile de înãbuşire a acestuia.

Forţarea caselor de bani sau a mobilierului asimilat acestora, se mai

realizeazã şi fãrã apelarea la metode distructive, prin întrebuinţarea unei

chei potrivite sau dispozitive, sisteme de calcul, care sã ajute la

descoperirea cifrului încuietorii, metode specifice în exclusivitate

infractorilor profesionişti.

Spargerea prin apãsare se realizeazã mai mult la dulapurile de fier

cu uşi din tablã subţire şi maleabilã. Instrumentele se utilizeazã ca nişte

pârghii ce se introduc între uşã şi pragul de sus sau cel de jos al dulapului.

Prin apãsare uşa se îndoaie şi astfel cedeazã şi încuietorile.

Indiferent de modalitatea de spargere a unei case de bani, aceasta

lasã urme specifice, cum ar fi, de exemplu, piliturã, stropi de metal topit,

68

funingine, deci urme sub formã de resturi de materiale la care se adaugã

inevitabilele urme ce reproduc forma instrumentului de spargere.

Forţarea plumburilor se aplicã, pentru a se asigura inviolabilitatea

bunurilor transportate sau depozitate în magazii, la capetele sforii ori a

sârmei ce se fixeazã pe uşi, containere etc. În mod obişnuit, plumburile

confecţionate din metal sau material plastic se violeazã, de obicei, prin

înlocuirea celor originale cu altele ori prin forţarea şi apoi refacerea lor.

Înlocuirea plumburilor cu altele se face de cãtre persoane iniţiate în

confecţionarea plumburilor sau care au plumburi gata confecţionate şi

aplicarea lor cu instrumente corespunzãtoare. În asemenea cazuri se

examineazã mãrimea şi forma, substanţa din care este confecţionat

plumbul, sfoara sau sârma, grosimea acesteia şi mai ales simbolul

imprimat prin presare cu cleştele.

Violarea plumburilor prin presare cunoaşte mai multe metode. Una

din aceste metode constã în plimbarea plumbului pe sfoarã sau sârmã,

spre a înlesni desfacerea sau tãierea nodului ce se aflã în interiorul sãu,

ca dupã violare capetele sã fie reintroduse în plumbul respectiv. Când

plumbul nu alunecã cu uşurinţã, infractorul recurge la lãrgirea canalelor cu

diferite instrumente ascuţite.

Prin folosirea acestei metode sfoara se înnegreşte în porţiunile în

care a fost plimbat plumbul, tot în aceastã zonã sfoara fiind scãmoşatã, iar

sârma are şi porţiuni cu uşor lustru, canalele lãrgite au formã ondulatã, cu

multe zgârieturi şi înţepãturi lãsate de instrumentele utilizate.

Altã metodã de violare a plumburilor, aplicatã la cele din material

plastic, constã în tãierea lor în lungul canalelor, dupã care se relipesc cu

ajutorul unei substanţe chimice potrivite ori prin încãlzire, în funcţie de

materialul plastic respectiv. Prin aceastã metodã se creazã urme, pe

pãrţile laterale sau pe una din feţele plumburilor, de tãiere şi de relipire

vizibile chiar şi cu ochiul liber.

69

Descoperirea urmelor instrumentelor de spargere este posibilã, de

regulã, prin simpla examinare cu ochiul liber şi eventual cu ajutorul unei

lupe şi a unei surse mai puternice de luminã. Examinarea încuietorilor se

va face numai de cãtre expertul criminalist.

Fixarea urmelor instrumentelor de spargere se realizeazã prin

descrierea în procesul verbal de cercetare la faţa locului, fotografiere şi

mulare.

Cu ocazia descrierii se aratã locul în care se aflã urmele

descoperite, forma, dimensiunile acestora, caracteristicile generale şi mai

ales cele particulare. Nu se pierde din vedere menţiunea dacã în urmele

descoperite sunt sau nu corpuri strãine. În caz afirmativ, se aratã ce

aspect are substanţa, culoarea ei, întinderea sa. Asupra caracteristicilor

de detaliu ale urmelor se insistã în mod deosebit, arãtându-se în ce

constau ele, poziţia unora faţã de altele etc.

La fixarea prin fotografiere, dupã realizarea obişnuitã a fotografiilor

obiectelor principale, se executã fotografia detaliilor, aplicându-se de cele

mai multe ori metoda la scarã. Aparatul fotografic se aşeazã cu obiectivul

perpendicular pe urmã, iar iluminarea se face în aşa fel încât sã se creeze

uşoare umbre pe zona în cauzã, ca astfel sã se evidenţieze în suficientã

mãsurã detaliile sub formã de striaţii ori cu comprimãri a masei obiectului

primitor. În acest scop, lumina se proiecteazã pe urmã sub un unghi

ascuţit sau un izvor de luminã cu razele sub un unghi drept şi altul

secundar, de intensitate mai micã, sub un unghi ascuţit, în funcţie de cum

se prezintã urma în cauzã.

La urmele instrumentelor de spargere descoperite la locul faptei

mulajele se fac din parafinã sau cearã roşie. Mulajele din plastic sau din

ghips se utilizeazã mai rar în procesul de mulare. Înainte de aplicarea

mulajului urma se trateazã cu glicerinã, ca mulajul sã nu adere la

substanţa obiectului primitor.

70

4.3 EXPERTIZA CRIMINALISTICÃ A URMELOR

INSTRUMENTELOR DE SPARGERE

Expertiza criminalisticã a urmelor formate de instrumentele

întrebuinţate la sãvârşirea unei infracţiuni oferã rãspunsuri cu privire la

natura şi tipul instrumentului, la mecanismul de formare a urmei şi la

succesiunea acestora. De asemenea, prin expertizã se poate stabili dacã

urma aparţine unui singur instrument sau mai multor. În funcţie de modul

de operare şi de procedeele folosite, se poate determina numãrul de

persoane care au participat la sãvârşirea infracţiunii.

Expertiza urmelor formate din resturi materiale (rumeguş, piliturã,

pelicule de vopsea, cioburi de sticlã, picãturi de metal topit etc) poate

determina atât natura, compoziţia chimicã a materialului, cât şi

apartenenţa lui la obiectul violat sau la instrumentul întrebuinţat.

Problema centralã a expertizei instrumentelor de spargere o

reprezintã identificarea. Pentru aceasta, este importantã obţinerea de

modele de comparaţie, recomandabil sã se facã pe materiale apropiate

calitativ de obiectul purtãtor de urmã. Atragem atenţia cã, mai ales în cazul

unor instrumente de tãiere, datoritã folosirii lor în continuare, pentru alte

scopuri, inclusiv pentru executarea de modele de comparaţie, este posibilã

modificarea reliefului lamei. De aceea, credem cã este mai indicat sã se

procedeze cât mai urgent la ridicarea acestora de la persoanele suspecte,

în vederea trimiterii spre examinare expertului criminalist.

Mijloacele tehnico-ştinţifice utilizate frecvent în expertiza

criminalisticã a urmelor instrumentelor de spargere sunt atât instrumente

optice de mãrit (lupa, stereomicroscopul, microscopul comparator), cât şi

dispozitive speciale de examinare a striaţiilor de tipul poligrafului sau

striagrafului.

Identificarea instrumentului este cu atât mai sigurã, cu cât la faţa

locului sunt descoperite fragmente ale acestora, uneori neglijate în 71

procesul cercetãrii la locul faptei. Fragmentele desprinse din instrumentele

de forţare permit identificarea sa prin procedeul denumit reconstituirea

întregului dupã pãrţile sale componente.

Un alt aspect, asupra cãruia nu se insistã întotdeauna la cercetarea

locului faptei, este cel al prelevãrii ulterioare a microurmelor deşi acestea

___________________

1. O. Barrenche, A.A. Glorioso, “La Crochetage des serrures conventionnelles et sa detection”

in “RIPC”, 1987, pag.81.

existã invariabil la locul fiecãrei infracţiuni, fiind însã mai greu de

descoperit.

Examinarea plumburilor forţate este o altã problemã importantã care

poate fi rezolvatã în cadrul expertizei urmelor descoperite cu prilejul

cercetãrii la faţa locului a furturilor sãvârşite prin efracţie în unele cazuri de

genul spargerii depozitelor, a vagoanelor, a containelor, etc. În aceste

împrejurãrii, expertul trebuie sã stabileascã modalitatea de violare sau

eventual de înlocuire a sigiliului original cu un altul. De exemplu, un sigiliu

de plumb poate fi violat prin lãrgirea orificiilor cu un obiect ascuţit, urmatã

de slãbirea şi desfacerea sforii, la sfârşitul operaţiile aceasta fiind

reînnodatã. Mai este posibilã tãierea sforii fãrã atingerea plunbului,

încercarea de refacere constând dintr-o rãsucire sau toarcere a capetelor

scãmoşate. Sigiliile din material plastic se taie lateral, dupã care se

lipesc.

În toate cazurile menţionate, expertul are posibilitatea sã descopere

urme specifice lãrgirii plumburilor, lipsei de continuitate în materialul sforii,

existenţa lipiturii, iar, în cazul înlocuirii plumburilor, diferenţe de

caracteristici între presa de sigilat originalã şi intrumentul folosit pentru

contrafacerea sigiliului.

72

___________________

1. I.E. Sandu,”Tratat practic de criminalistica”, pag. 81

CAPITOLUL V

UNELE CONSIDERATII PRIVIND TEMA

ABORDATA

Tinand seama de sarcinile generale si speciale pe care le are in lupta

cu fenomenul infractional, criminalistica elaboreaza sau preia din alte

stiinte cele mai diferite metode si mijloace tehnice de cercetare, pe care le

adapteaza scopurilor sale. Prin contributia sa nemijlocita la indeplinirea

acestor doua sarcini, combaterea si prevenirea faptelor ilicite, stiinta

criminalisticii aduce un aport insemnat la reducerea treptata a faptelor

antisociale prin care se incalca legile statului. Deci, primul aspect al

obiectului criminalisticii consta in elaborarea metodelor tactice si a

mijloacelor tehnico-stiintifice adecvate descoperirii si cercetarii faptelor

ilicite, iar cel de-al doilea sau aspect cuprinde elaborarea de metode si

mijloace tehnico-stiintifice necesare prevenirii infractiunilor.

Tehnica criminalistica elaboreaza mijloacele tehnico-stiintifice pe care

le aplica organele judiciare şi experţii criminalişti în activitatea de

descoperire, fixare, ridicare şi cercetare pe teren şi în laborator , a celor

mai diferite urme create cu ocazia săvârşirii infracţiunii. Alături de datele

clasice ale fizicii , chimiei şi a altor ştiinte, pătrund tot mai mult în tehnica

73

criminalistică metodele matematicii şi statisticii, metodele cromatografiei

gazelor, cibernetica aplicată şi aparatura de calcul. Pe baza acestora şi a

altor cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii se elaborează noi metode de cercetare a

scrisului, de studiere a portretului vorbit, se deschid noi posibilităţi de

obţinere a unor copii în traseologie.

Criminalistica cu criminologia, în lupta contra fenomenului

infractional, se completează reciproc. Criminologia studiază starea şi

dinamica fenomenului infractional, cauza care-l generează , propunând

măsuri de prevenire corespunzătoare, în timp ce criminalistica se ocupă

de infracţiuni concrete, recunoaşte complexitatea lor, elaborând totodată

măsuri specifice de prevenire .

Activitatea de elaborare a metodelor şi mijloacelor de prevenire se

bazează pe cunoasterea atât a cauzelor şi condiţiilor ce determină sau

favorizează săvârşirea faptelor antisociale , cât şi a metodelor şi

mijloacelor aplicate de către făptuitor la comiterea celor mai frecvente

genuri de infracţiuni.

Ţinând seama de natura cauzelor şi a condiţiilor ce determină sau

favorizează săvârşirea faptelor antisociale , precum şi pericolul lor

deosebit de mare , au fost luate măsuri care trebuie să fie aplicate de

către toate organele politice, în lupta dusă împotriva încălcării legii ţării .

Metodele şi mijloacele de prevenire a infractiunilor se elaborează de

către ştiinţa criminalisticii pe baza cunoaşterii , alături de cauzele şi

condiţiile determinante sau favorizatoare şi a metodelor şi mijloacelor

folosite de infractori. Astfel sunt elaborate şi aplicate în practică

numeroase metode şi mijloace tehnice speciale pentru prevenirea falsului

în acte , furturilor , delapidărilor, accidentelor de muncă şi de circulaţie pe

drumurile publice .

Activitatea de prevenire a accidentelor de circulaţie pe drumurile

publice se desfăşoară, în special, de organele poliţiei, ajutate de către

întreprinderile, instituţiile şi organizatiile posesoare de autovehicule , atât 74

prin îmbunătăţirea continuă a mijloacelor tehnice şi de prevenire, cât şi

prin intensificarea controlului asupra circulaţiei rutiere şi a organizării de

conferinţe cu cetăţenii sau, mai limitat cu angajaţii unităţilor în cauză .

Întrucât omul reprezintă factorul principal în producerea accidentelor

de circulaţie, pe lângă obligaţia respectării regulilor de circuaţie

corespunzătoare , s-au luat şi numeroase măsuri legislative, ca de

exemplu, examenul medical obligatoriu al persoanelor care doresc să

obţină permisul de conducere auto, apreciată în literatura de specialitate

drept o măsură binevenită; obligarea conducătiorilor auto de a se supune

probei de sânge pentru stabilirea gradului de intoxicaţie alcoolică; limitarea

vitezei de circulaţie pe soselele şi străzile din localităţi .

De asemenea, în zilele noastre se aplică frecvent numeroase

mijloace tehnice de prevenire a accidentelor de circulaţie . Astfel pot fi

amintite : îmbunătăţirea continuă a retelei de drumuri şi şosele, prin

amenajarea cu rampe de refugiu pentru cazurile de defecţiuni tehnice ;

indicatoarele de circulaţie, bornele şi parapeţii de pe marginea şoselelor;

obligaţia legală ca fiecare autovehicul aflat în circulaţie să fie în bună

stare tehnică de funcţionare, cu sistemul de semnalizare sonoră şi vizuală

în perfectă stare ; mijloacele tehnice de înregistrare a vitezei de circulaţie ,

etc.

Metodele şi mijloacele de prevenire a furtului, majoritatea lor sunt

aplicabile în mai multe domenii de activitate. Dintre metodele şi mijloacele

cu caracter general aplicate cu succes în cadrul oricărei instituţii şi în

orice condiţii de păstrare a bunurilor materiale, pot fi amintite : organizarea

pazei la nivel local ; păstrarea bunurilor materiale în incăperi sau locuri

greu de pătruns de către persoanele străine ; asigurarea de încuietori

corespunzătoare, iluminarea pe timpul nopţii a locurilor de păstrare;

declanşarea automată a dispozitivelor de alarmă sonoră şi optică în

momentul pătrunderii într-un anumit perimetru ori atingerii obiectelor

apărate. Mai pot fi amintite măsurile pentru prevenirea furturilor din casele 75

de bani . Unele case de bani sunt fabricate, de exemplu, cu pereţi dubli din

tablă metalică, foarte rezistentă , în interiorul cărora se introduc substanţe

chimice, care în momentul spargerii pereţilor , venind în contact cu aerul,

produc gaze toxice sau explozii, ce obligă pe infractori la întreruprerea

operatiilor.

Prevenirea fenomenului infracţional constituie sarcină complexă, la

realizarea căreia trebuie să concure importante măsuri de ordin economic,

organizatoric, social-educativ şi juridic . În acest sens, un rol esenţial

revine organelor de poliţie şi de justiţie, parchetelor , care conform legilor,

au nu numai obligaţia de a efectua acte de urmărire penală şi de judecată,

dar şi de a contribui în mod eficient la prevenirea infractiunilor, în

sesizarea împrejurărilor care favorizează săvârsirea acestora . După cum

se ştie, în obiectul de studiu al criminalisticii figurează nu numai

procedeele şi mijloacele tehnice şi tactice de descoperire a infractiunilor,

dar şi măsurile de prevenire a acestora . Locul criminalisticii în cadrul

activităţii de prevenire este determinat de specificul acestei discipline, de

posibilităţile pe care le are de a stabili, pe baza unor cunoştinţe de

specialitate, imprejurările care favorizează săvârşirea infractiunilor şi a

elabora măsuri profilactice. Criminalistica nu se substituie criminologiei şi

nici altor ştiinte care au ca sarcină studierea fenomenului infractional. Ea

se ocupă nu atât de factorii criminogeni propriu-zisi, cât de împrejurările de

natură tehnico-organizatoric prin care se înlesneşte comiterea

infractiunilor, preconizând măsuri profilactice de aceeaşi natură. Sarcini de

prevenire revin în egală măsură celor trei ramuri principale ale

criminalisticii ( tehnica , tactica şi metodica ) , dar se poate aprecia şi

susţine că un rol aparte îl are tehnica criminalistică şi îndeosebi expertiza

criminalistică. Aceasta contribuie substanţial la stabilirea de date faptice

referitoare la împrejurările care favorizează comiterea de infracţiuni şi

elaborarea măsurilor profilactice corespunzătoare .

76

BIBLIOGRAFIE

1. Anghelescu I., Tratat practic de criminalistica, Ed. M.I., 1980.

2. Anghelescu I., A. Barciuc, Filmul judiciar, I.G.M., Bucureşti, 1974.

3. Asanache SH., Tratat practic de criminalistica, Ed. M.I., Bucuresti,

1980.

4. Balteanu C., I.R. Constantin, Tratat practic de criminalistica, Ed.

M.I., Bucuresti, 1980.

5. Ciopraga A., Criminalistica, Univ. A.I. Cuza, Iasi, 1989.

6. Colectiv, Tratat practic de criminalistica ( I-IV), Ministerul de

Interne, Bucuresti, 1976-1982.

7. Coman L., Tratat practic de criminalisticã, vol 1, I.G.M., Bucureşti,

1976.

8. Coman L., Dinita Gh., Cercetarea la fata locului a accidentelor de

circulatie, I.G.M., Bucuresti, 1970.

9. Constantin Ţurai, Elemente de criminalisticã şi tehnicã criminalistã,

Bucureşti, 1974.

10. Ion R. Constantin, Gheorghe Pãşescu, Secretele amprentelor

papilare, Editura Naţional, 1996.

11. Ion Mircea, Cercetarea la faţa locului a accidentelor de

circulaţie, Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, 1964.

12. Ion Mircea, Criminalistica, Fundatia Chemarea, Iasi, 1992.

13. Ion Mircea, Criminalistica, Univ. Babes-Bolyai, Cluj, 1992.

14. Ion Mircea, Criminalistica, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1998.77

15. Mihai Gheorghiţã, Criminalistica, Chişinãu, 1995.

16. Stancu Emilian, Criminalistica, Editura Actami, Bucureşti, 1997.

17. Stancu Emilian, Criminalistic (Stiinta investigarii infractiunii), Ed.

Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1994.

18. Suciu C., Criminalistica, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti,

1972.

19. Suciu C., Tratat de criminalistica, Ed. M.I., Bucuresti, 1972.

20. Valeriu Manea, Dumitrescu Constantin, Curs de tehnica

criminalistica, Ed. Scoala Militara de ofiteri activi ai M.I., 1983.

21. Vicol I., in colectiv, Tratat practic de criminalistica,I.G.M., Bucuresti,

1976.

22. Vladimir Beliş, Tratat de medicinã legalã, Bucureşti, 1998.

78

ANEXE

79

80

81

82

83