curs criminalistica

Gheorghe BUNEA

CRIMINALISTICA

Suport de curs

2012

3

CUPRINS:

CAPITOLUL 1 NOTIUNI INTRODUCTIVE DESPRE CRIMINALISTICA

1.1. Definirea noţiunii şi obiectului criminalisticii

1.2. Metode folosite in identificare

1.3. Principiile fundamentale ale criminalisticii

CAPITOLUL 2 IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA

2.1 Notiuni generale

2.2. Etapele identiificării criminalistice

2.3. Principiile identificării criminalistice

2.4. Fazele identificării criminalistice

CAPITOLUL 3 CERCETAREA CRIMINALISTICA A URMELOR

3.1. Noţiuni despre urme

3.2. Clasificarea urmelor

3.3. Cercetarea criminalistică a urmelor papillare,de picioare, dinţi,buze,etc.

3.4. Cercetarea criminalistică a urmelor biologice

CAPITOLUL 4 FOTOGRAFIA JUDICIARA

4.1. Noţiunea şi însemnătatea fotografiei judiciare

4.2 Fotografia judiciară operativă (fixare)

4.3. Fotografia judiciară de examinare

CAPITOLUL 5 CERCETAREA CRIMINALISTICA A DOCUMENTELOR

5.1. Aspecte privind cercetarea criminalistica a documentelor

5.2. Expertiza criminalistică a scrisului de mână

5.3 Cercetarea criminalistica a falsului in inscrisuri.

CAPITOLUL 6 BALISTICA JUDICIARA

6.1 Notiuni introductive

6.2 Date tehnice privind armele de foc si munitia

6.3 Urmele principale si secundare ale impuscaturii

6.4 Expertiza criminalistică balistică a armelor de foc şi a urmelor acestora

CAPITOLUL 7 CERCETAREA LA FATA LOCULUI

7.1. Notiunea cercetarii la fata locului

7.2. Pregatirea cercetarii la fata locului

7.3. Efectuarea cercetarii la fata locului

CAPITOLUL 8 TACTICA EFECTUARII PERCHEZITIEI

8.1 Noţiune, importanţă şi reglementare juridică

8.2 Perchezitia domiciliara

8.3 Reguli tactice folosite la efectuarea percheziţiei şi ridicării de obiecte şi înscrisuri

CAPITOLUL 9 TACTICA ASCULTARII DE PERSOANE


9.2 Tactica ascultarii invinuitului

9.3 Tactica ascultarii martorilor

9.4 Tactica ascultarii partii vatamate

4

9.5 Tactica ascultarii a minorilor

CAPITOLUL 10 CONFRUNTAREA SI PREZENTAREA PENTRU RECUNOASTERE

10.1 Pregătirea în vederea efectuării confruntării10.2 Reguli tactice de efectuare a confruntării

propriu-zise

10.3 Fixarea rezultatelor confruntarii

10.4 Prezentarea persoanelor pentru recunoastere

10.5 Prezentarea cadavrelor pentru recunoastere BIBLIOGRAFIE

5

INTRODUCERE

Necesitatea impunerii unui caracter modern activităţii

judiciare a preocupat o serie întreagă de jurişti, convinşi de

contribuţia decisivă a ştiinţei la descoperirea faptelor penale.

Aceştia au înţeles că pentru soluţionarea cauzelor penale,

simpla aplicare a regulilor de drept nu este suficientă.

Apariţia Criminalistice ca ştiinţă este stabilită de specialişti

în urmă cu un secol şi mai bine, fondatorul ei fiind

considerat judecătorul de instrucţie austriac Hans Gross. In anul 1893 acesta a

editat lucrarea

“ Manualul judecătorului de instrucţie “.prin care şi-a făcut apariţia pentru

prima dată ştiinţa investigării faptelor penale şi termenul de Ciminalistică.

Anterior acestei date, activitatea de cercetare a infracţiunilor, cu ajutorul

mijloacelor tehnice, era denumită „poliţie tehnică” sau „poliţie ştiinţifică”.

. După acest început şi alţi jurişti reputaţi au publicat lucrări de specialitate

proprii noi ştiinţe judiciare. Apariţia criminalisticii a fost favorizată îndeosebi de

revoluţia tehnico ştiinţifică de la sfîrşitul sec.IX-lea începutul secolului XX-

lea.şi de progresul înregistrat în toate domeniile cunoaşterii umane.

Această necesitate obiectivă s-a impus într-un moment important de luptă

al justiţiei penale împotriva criminalităţii devenită tot mai aprigă prin creşterea

numărului infractorilor deveniţi mai versaţi şi care foloseau metode şi mijloace

de operare diversificate şi perfecţionate.

Incă de la început Criminalistica a fost considerată o ştiinţă, definită de

către Hans Gross ca fiind “ ştiinţa stărilor de fapt în procesul penal”. Astfel, şi-

a făcut apariţia, pe lângă ştiinţa investigării faptelor penale şi „Criminalistica”,

care în timp s-a impus ca o adevărată ştiinţă

In conturarea exactă a obiectului probaţiunii, penaliştii dreptului modern

susţin că este necesar să se recurgă la metode ştiinţifice de investigare a

realităţii, precum şi la reguli tactice specifice de efectuare a unor acte

procedurale. Metodele şi mijloacele tehnice elaborate ori adoptate de

criminalistică îşi găsesc aplicarea în munca de descoperire, prindere şi cercetare

a infractorilor dar şi în activitatea de prevenire a infracţiunilor.

7

CAPITOLUL 1 NOTIUNI INTRODUCTIVE DESPRE CRIMINALISTICA

CUPRINS:

Obiectivele capitolului 1



1.3. Principiile fundamentale ale Criminalisticii

Bibliografia capitolului 1


După studiul acestui capitol studenţi vor fi capabili să

demonstreze că au dobîndit suficiente cunoştinţe pentru a şti:

- să definească obiectul Criminalistici ca ştiinţă;

- să cunoască metodele folosite în identificare;

- să enumere principiile fundamentale ale Criminalistici;


Apărarea ordinii de drept, cercetarea, descoperirea şi judecarea faptelor

de natură penală, în general a faptelor ilicite, necesită ca întreaga activitate

judiciară să se desfăşoare, în spiritul legii, pe baze ştiinţifice, prin folosirea

celor mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, a celor mai noi metode şi tactici

de efectuare a actelor procedurale.

În mod necesar, formularea unei definiţii a acestei ştiinţe contra crimei,

implică un demers teoretic şi ştiinţific, pe măsura caracterului său complex. Astfel, profesorul

Emilian Stancu arată că: ”dacă despre Criminalistică se poate spune, în linii mari, că este

destinată descoperirii şi cercetării infracţiunilor, în scopul aflării adevărului, obiectul acestei

ştiinţe trebuie privit mult mai nuanţat”, precizând că : „sub raport ştiinţific, principalele direcţii

de acţiune ale Criminalisticii sunt următoarele”:

a. Iniţierea de metode tehnice, destinate cercetării urmelor infracţiunii, începând cu

urmele specifice omului şi continuând cu cele ale armelor sau instrumentelor, mijloacelor de

transport, ale fenomenelor fizico-chimice, etc., în vederea identificării persoanelor sau obiectelor;

b. Adaptarea de metode aparţinând ştiinţelor exacte, la necesităţile proprii Criminalisticii,

a unor metode din alte domenii ale ştiinţei, cum sunt cele proprii fizicii, chimiei, biologiei,

matematicii...etc.;

c. Elaborarea de reguli şi procedee tactice, destinate efectuării unor acte de urmărire

penală, precum şi creşterii eficienţei acestora, prin asigurarea unui fundament ştiinţific

investigării;

d. Studierea practicii judiciare, în vederea valorificării ştiinţifice şi generalizării

experienţei pozitive, rezultate din activitatea organelor de urmărire penală, pe linia investigării

infracţiunilor;

e. Analiza evoluţiei modului de săvârşire a faptelor penale, pentru stabilirea celor mai

adecvate procedee de combatere şi prevenire a lor, inclusiv de identificare a autorilor acestora;

8

f. Perfecţionarea modului de cercetare, a diverselor categorii de

infracţiuni;

g. Elaborarea de metode şi prefigurarea de măsuri, destinate

prevenirii infracţiunilor sau altor fapte cu caracter antisocial;

Din analiza punctelor de vedere, exprimate în literatura de

specialitate, conţinutul noţiunii de criminalistică, poate fi definit astfel:

„Criminalistica este o ştiinţă judiciară, cu caracter autonom şi unitar,

care însumează un ansamblu de cunoştinţe, despre metodele, mijloacele

tehnice şi procedeele tactice, destinate descoperirii, cercetării

infracţiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor şi a prevenirii faptelor

antisociale”.

Obiectul Criminalisticii . Conturarea obiectului propriu Criminalisticii, prezintă importanţă deoarece:

evidenţiază, aportul particular al Criminalisticii în aflarea adevarului, principiu

fundamental al dreptului penal;

subliniază, unitatea şi autonomia Criminalisticii, faţă de celelalte ştiinţe juridice şi

nejuridice, aflate în slujba justiţiei, şi anume: medicina legală, psihologia judiciară, fizica, chimia

şi biologia judiciară;

Principalele direcţii în care acţionează criminalistica, sunt urmatoarele:

elaborarea de metode tehnice, necesare cercetării urmelor create cu prilejul săvârşirii

infracţiunilor sau a altor fapte ilicite, începând cu urmele specifice omului şi continuând cu cele

ale armelor sau instrumentelor, mijloacelor de transport, ale fenomenelor fizico-chimice, etc., în

vederea identificării persoanelor sau obiectelor;

studierea şi adaptarea unor metode de cercetare ale altor ştiinţe la necesităţile

criminalisticii, cum sunt: metodele de cercetare proprii fizicii, chimiei, biologiei şi matematicii,

pentru aplicarea lor la specificul activităţii de prevenire şi combatere a infracţiunilor;

elaborarea unor reguli şi procedee tactice, necesare efectuării unor acte de urmărire

penală sau cercetării judecătoreşti;

studierea practicii judiciare şi valorificarea experienţei din activitatea de urmărire

penală sau cercetării judecătoreşti, prin cunoaşterea modului de rezolvare a unor cazuri practice, a

modalităţilor de combatere şi prevenire a faptelor antisociale, precum şi stabilirea unor noi

metodologii de cercetare, pentru diferite tipuri de infracţiuni4;

analiza evoluţiei modurilor de operare, în săvârşirea faptelor infracţionale, pentru

stabilirea celor mai adecvate procedee, de prevenire şi combatere a lor, inclusiv de identificare a

autorilor acestora;perfecţionarea continuă a modului de cercetare a diverselor categorii

de infracţiuni, cu preponderenţă a celor care aduc atingere unor valori sociale deosebite, cele care

sunt săvârşite cu violenţă şi, în general, a faptelor infracţionale care prezintă mari dificultăţi de

investigare;

elaborarea de metode moderne şi perfecţionate, destinate prevenirii infracţiunilor sau

altor fapte cu caracter antisocial;

În considerarea celor de mai sus, obiectul de activitate al criminalisticii, este diferit în

funcţie de împărţirea tripartită a sistemului criminalisticii, astfel:

Tehnica criminalistică, cuprinde ansamblul metodelor şi mijloacelor tehnico-

ştiinţifice, destinate descoperirii, fixării, ridicării, păstrării şi examinării urmelor sau mijloacelor

materiale de probă;

Tactica criminalistică, cuprinde totalitatea procedeelor şi regulilor, altele decât cele

stabilite prin norme de drept, privind efectuarea actelor de urmărire penală şi în general de

efectuare a anchetei. Acest domeniu este destinat să formuleze reguli de organizare şi desfăşurare

a activităţilor de anchetă, de administrare şi examinare a probatoriului, cum sunt: cercetarea

locului faptei, reconstituirea, identificarea autorului şi a victimei, ascultarea persoanelor,

confruntarea, prezentarea pentru recunoaştere a potenţialilor autori, percheziţia, ridicarea de

obiecte şi înscrisuri, etc.;

Metodologia criminalisticii, se ocupă cu stabilirea de mijloace specifice de cercetare a

infracţiunilor, în funcţie de natura lor, respectiv: furt, vătămări corporale, omor, tâlhărie, viol,

9

înşelăciune, fals, accidente de muncă sau de circulaţie, accidente aeriene sau navale, incendii,

explozii, mărturii mincinoase, infracţiuni economice, de crimă organizată şi corupţie, etc.;

Tactica şi metodologia criminalistică se întrepătrund reciproc, sub aspectul finalităţii, ele

constituindu-se astfel, ca „tactică generală” şi „tactică specială”, de cercetare şi probare a

infracţiunilor şi a vinovăţiei autorilor acestora, în toate formele de participaţie infracţională.


Având în vedere obiectul propriu de cercetare, criminalistica

utilizează metode specifice de cunoaştere, unele dintre ele tipice ştiinţei

respective, altele comune mai multor ştiinţe, dar aplicate în mod particular,

potrivit obiectului său de activitate.

La baza Metodologiei Criminalistice, se situează modalităţi generale

de cunoaştere, cum sunt: observaţia, analiza şi sinteza, deducţia şi inducţia,

comparaţia, fiecare din ele adaptate, la specificul obiectului criminalisticii. Metoda comparaţiei

este fundamentală în procesul de identificare a persoanelor şi obiectelor, ea constituind baza

metodologică a activităţii de constatare tehnico-ştiinţifică sau de expertiză criminalistică.

Metodele adaptate la specificul Criminalisticii, din alte domenii ştiinţifice, pot fi cele

referitoare la:

metode de analiză fizico-chimică, a urmelor şi microurmelor;

metode biologice de examinare, a urmelor biologice, de secreţii şi de ţesuturi moi;

metode antropologice;

metode de examinare optică, în radiaţii vizibile sau invizibile, etc.;

Metode de examinare proprii Criminalisticii, care ţin de particularităţile obiectului său de

cercetare, respectiv:

metode destinate descoperirii şi examinării urmelor sau mijloacelor de probă;

metode de identificare a persoanelor şi cadavrelor, după semnalmente exterioare ori

după resturi osoase, după caz;

metode de cercetare a înscrisurilor, a diverselor valori falsificate sau contrafăcute, etc.;

Procedee tactice, de efectuare a unor acte de urmărire penală, elaborate atât pe baza

generalizării experienţei organelor judiciare, cât şi prin adaptarea unor elemente de cunoaştere

aparţinând psihologiei.

Metode tehnice, de prevenire a infracţiunilor, cum sunt cele vizând prevenirea falsului, a

furtului, etc.

1.3. Principiile fundamentale ale Criminalisticii

A analiza principiile fundamentale ale criminalisticii, presupune,

în primul rând, să se aibă în vedere specificul obiectului Criminalisticii

şi, în al doilea rând, rolul pe care îl joacă această ştiinţă în stabilirea

adevarului.

Activitatea de Criminalistică se bazează, în principal, pe

următoarele principii fundamentale:

a. principiul legalităţii, principiu fundamental pentru sistemul de

drept, stipulat atât în legea fundamentală, cât şi în normele procesual penale. In acest sens,

dispoziţiile Codului de procedură penală, prevăd că: „întreaga activitate procesual penală, se

desfăşoara în strictă conformitate cu prevederile legii” (în consecinţă, şi aceea proprie

investigării infracţiunilor, prin mijloace criminalistice)..

b. principiul aflării adevărului, rezultat din dispoziţiile art. 3 din Codul de procedură

penală, conform căruia: „în desfăşurarea procesului penal, trebuie să se asigure aflarea

adevărului, cu privire la faptele cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului”..

10

c. principiul prezumţiei de nevinovăţie, reprezintă un principiu fundamental de drept, ce

guvernează desfăşurarea procesului penal. Astfel, orice persoană împotriva căreia a fost pornit

un proces penal, este prezumată nevinovată, numai organelor judiciare revenindu-le obligaţia

de a administra probele necesare dovedirii vinovăţiei..

d. principiul conform căruia, comiterea unei infracţiuni determină modificări materiale în

mediul înconjurător. Potrivit acestui principiu, toate faptele ilicite, ilegale, infracţionale ale

omului, ca de altfel toate activităţile sale, produc modificări care, din punct de vedere

criminalistic, se obiectivează în urme ale infracţiunii.

e. principiul identităţii. Printre activităţile pe care organele judiciare le desfăşoară, în cadrul

procesului penal, este şi activitatea de identificare a persoanelor, obiectelor sau fenomenelor,

aflate în legătură directă şi cauzală, cu faptele încriminate de legea penală.

Trăsăturile caracteristice ale criminalisticii Raportată la alte ştiinţe, implicate în activitatea judiciară, cum ar fi:

medicina legală, dreptul penal şi procesual penal, dreptul civil, etc.,

criminalisticii îi sunt specifice anumite trăsături caracteristice, respectiv:

caracterul judiciar al criminalisticii,

caracterul autonom al criminalisticii, caracterul unitar,;

caracterul pluridisciplinar al criminalisticii

Testul de autoevaluare nr.1

1. Enumeraţi principiile fundamentale ale Criminalisticii

2. Precizaţi metodele de identificare criminalistică

BIBLIOGRAFIE: 1. Constantin Aioniţoaie; I. E. Sandu; V. Bercheşan; I.N. Dumitraşcu Tratat

de metodica şi tactica criminalistică Ed. Carpaţi 1994 ;

2. S. Alămureanu Criminalistică , Editura Risoprint, 2000 – Note de curs ;

3. Emilian Stancu - Tratat de criminalistică, Ed.Universul Juridic,

Bucureşti 2007;

11

CAPITOLUL 2 IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA

CUPRINS:








După studiul acestui capitol studenţi vor fi capabili să demonstreze că

au dobîndit suficiente cunoştinţe pentru a şti

- etapele identificării criminalistice:

- fazele identificării criminalistice;


Stabilirea adevărului în cauzele supuse justiţiei, se realizează prin intermediul

administrării de probe. Una din modalităţile de probaţiune o constituie şi

identificarea criminalistică, fără însă a se confunda cu aceasta şi fără să se

reducă la ea.

Procesul de identificare criminalistică, se bazează pe „posibilitatea

recunoaşterii obiectelor lumii materiale, prin fixarea în procesul nostru de

gândire, a caracteristicilor acestora şi datorită neschimbării relative a lor,

cel puţin pentru un anumit timp”6. Conţinutul principal al probaţiunii, cu ajutorul identificării

criminalistice, constă în găsirea, desprinderea obiectului sau a persoanei implicate, dintr-un

ansamblu nedeterminat de obiecte sau persoane posibile.

Identificarea, ca proces psihic, realizat prin compararea caracteristicilor, urmată de judecata

privind identitatea sau neidentitatea acestora, se bazează în toate domeniile pe aceleaşi principii,

dar aplicarea şi modul de realizare a procesului de identificare, poartă o amprentă specifică, pentru

fiecare activitate în parte.

Identificarea criminalistică are specificul său, constând în aceea că: prin acest proces

complex se urmăreşte să se stabilească, atât identitatea cât şi neidentitatea, iar concluziile au în

consecinţa formulării lor, aceeaşi forţă probantă. Criminalistul merge, în principiu, cu

identificarea până la nivelul unui obiect sau individ, nu rămâne la nivelul generic al grupului de

obiecte, categorie de indivizi, etc., în funcţie de măsura în care, mijloacele de examinare şi

metodologia de care se dipune, la un moment dat, permit o identificare individuală.

Într-o definire succintă, realizată de specialişii din domeniu, „identificarea criminalistică

reprezintă un proces de stabilire, cu ajutorul mijloacelor şi metodelor

proprii ştiinţei criminalistice, a factorului creator al urmei, pe baza caracteristicilor acestuia,

într-un sistem unitar şi individualizat”.

12


a. Identificarea după descrierea trăsăturilor esenţiale, este o

metodă prin care sunt folosite percepţiile anterioare, ale altor persoane,

privind aspectul, locul, modul de acţiune al unui fenomen, obiect,

instrument sau persoană. În acest mod sunt identificaţi infractori, obiecte

ori persoane dispărute, sustrase, răpite, printr-o comparare a descrierilor

cu elementele de care se dispune;

b. Identificarera după memorie, este o altă modalitate de identificare, bazată pe

valorificarea percepţiilor anterioare, ale unor persoane, în funcţie de calitatea percepţiei şi

memorării, realizate în anumite conditii de timp, loc, stare psihica, etc. La reîntâlnirea cu obiectul,

persoana sau fenomenul perceput, se recurge la memoria percepţiei respectiv pentru a putea

efectua o comparare.

c. Identificarea după urmele lăsate, va utiliza alături de impresiunile de la faţa locului şi

altele, create în mod artificial, prin intermediul obiectului sau a fiinţei bănuite a le fi creat (de

exemplu urme de tăiere cu un topor, cu un ferăstrău, create cu o cheie falsă, amprente).


Dat fiind caracterul ştiinţific al metodelor utilizate de

criminalişti, activitatea de identificare trebuie să se fundamenteze

în mod necesar pe anumite principii generale:

a. Obiectele supuse examinării sunt: obiecte scop (de

identificat) şi obiecte mijloc (care servesc la identificare). Acest principiu este, practic, o

consecinţă a modului în care se realizeaza compararea. Are o deosebită importanţă, înţelegerea

corectă a noţiunilor de „identitate” şi „asemănare”, noţiuni care, destul de frecvent, sunt

confundate chiar de practicienii şi specialiştii în domeniu.

b. Obiectele supuse identificării cuprind elemente relativ stabile şi elemente variabile.

Dinamica existenţei, continua mişcare a realităţii, sunt fapte de necontestat, astfel încât,

schimbarea se manifestă la nivelul tuturor obiectelor, fenomenelor, persoanelor, etc., prin uzuri,

alterări, îmbătrânire fizică, etc., dar aceste schimbări nu sunt fundamentale, altfel procesul

identificării nu ar fi posibil. Stabilitatea trăsăturilor nu este de interpretare simplă, fixistă, în

sensul imobilităţii totale.

c. Examinarea analitică şi sintetică a elementelor caracteristice. Acesta este un principiu

al stabilirii identităţii, generat de către caracterul dinamic, unitar dar şi contradictoriu, al realităţii.

Examinarea analitică, presupune o abordare atentă, amănunţită, în detaliu şi de

profunzime, de natură a duce la o clară surprindere a elementelor caracteristice ale obiectului spus

examinării (Ex: toate elementele de relief papilar ale unei urme papilare, ridicate de la faţa

locului, toate caracteristicile micro-reliefului de pe un tub cartuş, etc.);

Examinarea sintetică, se realizează pentru surprinderea, în dinamică, a specificităţii

elementelor (Ex: înţelegerea şi observarea variabilităţii unor scrisuri, semnături, variaţia

modelelor de pe suprafaţa de rulare a unei anvelope prin uzură, etc.);

d. Interdependenţa cauzală şi dinamicitatea. In activitatea concretă de cercetare a cauzelor,

organele judiciare sunt chemate să observe atributul fundamental al existenţei: mişcarea şi să

privească realitatea prin prisma existenţei cauzalităţii, ca un factor necesar al mişcării.


Prin stabilirea fazelor procesului de identificare criminalistică, se

marchează momentele cheie ale desprinderii caracteristicilor esenţiale, ale

obiectului scop şi obiectului mijloc. Procesul merge în mod firesc, de la

general la particular, dar el impune în acelaşi timp minuţiozitate şi

rapiditate, precizie şi capacitate de diferenţiere. Aplicarea cerinţei

13

operativităţii, nu înseamnă superficialitate, iar prezenţa cât mai multor detalii individualizante,

este semnul acurateţii cu care a fost îndeplinit procesul de identificare.

Proces unic, de identificare criminalistică, parcurge două faze succesive, în care prima se

constituie ca premisa logică a celeilalte. Aceste două faze succesive sunt: „identificarea

generică” şi „identificarea individuală”.

a. Identificarea generică, constă în stabilirea, pe baza caracteristicilor generale, a ceea ce

reprezintă în sine obiectul sau urma sa, adică natura sa, ce loc ocupă în sistemul lucrurilor, cărui

gen sau specie ori subspecie îi aparţine.

b. Identificarea individuală. A individualiza un obiect concret, respectiv obiectul care a

produs urma incriminată, înseamnă a determina şi a găsi caracteristicile proprii acelui obiect,

caracteristici prin care el diferă de toate celelate obiecte de acelaşi gen, caracteristici care,

evident, se reflectă în urmă. Pornind de la categoriile de „necesitate” şi „întâmplare”, prin

identificarea individuală se valorifică legatura complexă dintre acestea..


1. Precizaţi care sunt etapele identificării criminalistice

2. Enumeraţi fazele identificării criminalistice

BIBLIOGRAFIE: 1. Constantin Aioniţoaie; I. E. Sandu; V. Bercheşan; I.N. Dumitraşcu Tratat

de metodica şi tactica criminalistică Ed. Carpaţi 1994 ;

2. S. Alămureanu Criminalistică , Editura Risoprint, 2000 – Note de curs ;

3. Nita Nelu – Criminalistica , Note de curs 2010;

14

CAPITOLUL 3 CERCETAREA CRIMINALISTICA A URMELOR

CUPRINS:




3.3. Cercetarea criminalistică a urmelor papilare, de picioare, dinţi,

buze, etc.

3.4. Cercetarea criminalistică a urmelor biologice


Obiectivele capitolului 3` După studiul acestui capitol studenţi vor fi capabili să demonstreze că au

dobîndit suficiente cunoştinţe pentru a şti:

- să dea noţiunea urmelor;

- să facă clasificarea urmelor


Interacţiunea în mediu a diferitelor obiecte, persoane, animale,

fenomene, etc., duce la crearea de urme. Prin intermediul intepretării

urmelor, se poate ajunge la obţinerea unui tablou dinamic al desfăşurării

anumitor fapte, a declanşării şi evoluţiei diferitelor procese.

Literatura de specialitate defineşte noţiunea de urmă, atât în sens larg

cât şi în sens restrâns.

în sens larg, urma apare ca o modificare materială, produsa la locul faptei şi care este

utilă, din punct de vedere criminalistic;

în sens restrâns, urma este reproducerea construcţiei exterioare a unui obiect, pe

suprafaţa unui alt obiect, cu care a venit în contact;

Dezvoltarea tehnicii criminalisticii impune şi o revizuire a noţiunii, în sensul că, urma

poate fi definită ca fiind: „modificarea creată la locul faptei şi în procesul săvârşirii ei, prin

mişcările şi acţiunea persoanei implicate, ori generate de alte fiinţe, de obiecte sau fenomene, care

prin aspect, caracteristici, poziţie şi conţinut, este utilă cercetării criminalistice a persoanelor

implicate în producerea faptei, în calitate de: victime, infractori, martori, etc.

Urmele pot fi:

urme produse de obiecte. Ex: urme de pneuri, de instrumente contondente, tăietoare,

ascuţite, etc.;

urme produse de animale. Ex: muşcături, urme de copite, etc.;

urme produse de oameni. Ex: miros (urme olfactive), urme de tălpi, urme de

încălţăminte, urme de paşi, urme papilare, urme de muşcătură, etc.;

urme produse de fenomene. Ex: urme de incendiu, trăznet, apă;

urme biologice. Ex: sânge, salivă, etc.;

15


Clasificarea urmelor Există diverse criterii şi modalitatăţi de clasificare a urmelor, din

care o reţinem pe aceea prin care se disting trei categorii de urme:

urme de reproducere;

urme formate de obiecte şi substanţe;

urme rezultate din explozii, incendii;

a. Urmele de reproducere, sunt rezultatul contactului nemijlocit a

două sau mai multe obiecte, unul lăsând pe suprafaţa celuilalt urme care indică caracteristicile sale

(Ex: urmele în cazul unui accident auto). În cazul acestei categorii de urme, există două tipuri de

obiecte, care trebuie să fie avute în vedere la analiza urmei:

un obiect creator de urmă,

un obiect primitor de urmă,

Clasificarea urmelor de reproducere: După modul de acţiune, în realizarea urmei:

urme statice,

urme dinamice, După gradul de plasticitate, al obiectelor aflate în contact:

urme de adâncime,

urme de suprafaţă sau de stratificare urme de destratificare,

b. Urmele formate de obiecte şi substanţe Acest tip de urme este întâlnit frecvent, în diverse infracţiuni contra patrimoniului (furt,

tâlhărie, etc.), dar şi în infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii (vătămare corporală, omor, etc.), ele

fiind, după caz:

urme ale instrumentelor de spargere. In cercetarea infracţiunilor se întâlnesc, adesea,

urme rezultate din folosirea diferitelor instrumente, cu care s-a forţat un sistem de închidere, s-a

perforat un zid, s-a deschis o casă de bani, etc

Clasificarea urmelor create de instrumentele de spargere, se poate face după modul lor de

formare în:

urme statice;

urme dinamice;

urme de adâncime, care sunt mai frecvent întâlnite în unele cazuri de forţare, accidente,

etc.;

urme de suprafaţă;

urme de tăiere,

urme de apăsare,

urme de frecare,

urme de lovire, p

urme de forţare a sigiliilor.

urme create de mijloacele de transport.

c. Urmele rezultate din explozii, incendii Acest tip de urme pot fi întâlnite, în cele mai diverse infracţiuni, cât şi în cazul producerii

unor evenimente naturale, accidente, etc. In funcţie de cauza, de locul şi de natura incendiului,

urmele produse de acesta, pot apărea sub diferite forme, constând în:

urme de afumare;

urme de carbonizare;

urme de distrugere, parţială sau totală, a diferite obiecte şi materiale;

urme de ardere, parţială sau integrală;

De cele mai multe ori, intervenţia pentru stingerea incendiului, duce la distrugerea urmelor

şi la alterarea lor, după caz. Obiectele sunt mutate de la loc, astfel încât este greu de făcut

cercetarea locului faptei în cazul unor incendii.

16

Clasificarea urmelor de incendiu, se face în funcţie de cauza care le-a determinat,

respectiv:

incendii generate de cauze naturale. Acestea sunt, în general, produse de electricitatea

atmosferică, de razele solare, sau de autoaprinderi, astfel:

electricitatea atmosferică,

razele solare

autoaprinderile,

incendii generate accidental.

incendii create intenţionat

3.3. Cercetarea criminalistică a urmelor papillare, de picioare, dinţi, buze, etc.

Cercetarea criminalistică a urmelor, atât la faţa locului cât şi în

laborator, constituie obiectul de studiu al traseologiei judiciare. Denumirea de „traseologie” provine din combinarea cuvintelor „trace”, de

origine franceză, care se traduce prin urmă, dâră şi „logos”, de origine greacă,

care se traduce prin ordine, idee.

Traseologia poate fi definită ca fiind „o ramură a tehnicii criminalistice,

care studiază urmele ca impresiuni ale structurii exterioare a obiectelor, ca resturi detaşate din

obiect, ori ca modificări produse de fenomene, în vederea identificării persoanei sau a

obiectului creator, a lămuririi împrejurărilor legate de formarea acestor urme şi aflarea

adevărului”.

Cercetarea urmelor papilare Urmele papilare reprezintă o categorie specifică de urme, care sunt create ca urmare a

activităţii umane, respectiv a contactului mâinii omului, cu anumite obiecte. Astfel, asemenea

urme se produc prin contactul mâinii, cu diferitele obiecte din mediu, atunci când persoana

apelează la manevre de sprijinire, de apucare, de împingere, etc. Ele apar, în general, ca urme de

suprafaţă, de stratificare, pe obiecte cu suprafaţe netede, de pe mâini cu transpiraţie, cu noroi, cu

ulei, cu sânge, cu vopsea, dar şi de destratificare, prin mâini puse pe obiecte acoperite de praf.

Acest tip de urme, este reprezentat de „desenul papilar”, specific pielii corpului omenesc, aflat la

nivelul degetelor, palmei şi tălpii piciorului, cunoscut sub denumirea de dermatoglife, fiind format

din sistemul liniilor paralele ale crestelor papilare, separate între ele de şanţuri papilare.

Relieful papilar, caracteristic fiecărei persoane, este unic, deoarece se caracterizează prin:

Longevitate, deoarece relieful papilar apare, aproximativ, în luna a VI-a de viaţă intra-

uterină şi va continua să existe, până la distrugerea dermei;

Fixitate, în sensul că pe parcursul vieţii persoanei, nu are loc nici o modificare

naturală, substanţială a reliefului papilar. Relieful papilar al oricărei persoane, creşte odată cu

descuamarea pielii, ca proces biologic, dar rămâne neschimbată forma şi structura acestuia;

Unicitate, prin care fiecărei persoane, îi este propriu un anumit relief, iar posibilitatea

de repetare a aceluiaşi tip de relief papilar, este extrem de redusă, aproape imposibilă;

Inalterabilitate, care este determinată de fixitate. Practic, dispariţia reliefului papilar,

presupune distrugerea stratului dermic, respectiv o cicatrice de tip scleros, cheloidian inform, şi,

de aici, scăderea sensibilităţii tegumentare, care oferă posibilitatea de identificare după aceste

cicatrice;

Clasificarea desenului papilar Desenele papilare sunt caracterizate de forme foarte variate, ceea ce a impus împărţirea lor

pe categorii, grupe sau tipuri, astfel că:

după regiunea anatomică a corpului pe care o ocupă desenul papilar, respectiv:

regiunea digitală sau palmară, desenele papilare ale mâinii sunt împărţite astfel:

regiunea digitală, este împărţită în trei zone, respectiv: falangeta, falangina şi falanga,

despărţite de şanţurile flexorale;

regiunea palmară, are tot patru zone, respectiv: zona digitală, zona digitopalmară, zona

tenară şi zona hipotenară;

17

Crestele papilare, formeaza de regula trei zone:

zona bazală, dispusă între şanţul flexoral şi centrul desenului;

zona centrală, zonă ce deţine ponderea cea mai mare în clasificare;

zona marginală, alcătuită din crestele aflate la exteriorul desenului papilar;

Locul de întâlnire al celor trei zone, poartă denumirea convenţionala de delta.

Cercetarea locului faptei pentru relevarea şi ridicarea urmelor de mâini Urmele de mâini, reprezintă una din categoriile foarte importante de urme, ce trebuie

căutate şi ridicate de la locul faptei. Căutarea acestor urme, implică atenţie, implică utilizarea de

mijloace optice şi de iluminat, precum şi instrumentar adecvat de relevare, ridicare şi păstrare.

Întotdeauna trebuie să se ţină seama, de posibilităţile de formare a urmele, mai ales a celor latente

şi de natura obiectelor pe care pot fi prezente: mobilă, sticlă, textile, hârtie, frunze, etc., în raport

de ipotezele formulate, referitor la modul de operare folosit de către infractor.

Urmele de mâini, pot fi prezente ca:

urme de adâncime: în pământ, noroi, aluat, etc.;

urme de suprafaţă, formate prin:

destratificare, pe obiecte prăfuite sau pe suprafeţe vâscoase, cum ar fi: praful de pe

mobilă, locuri mânjite cu sânge şi apoi atinse;

stratificare, cum ar fi urma palmară lăsată pe un perete, atins cu palma mânjită de

sânge;

Cercetarea locului faptei presupune organizarea şi desfăşurarea, în mod metodic, de

activităţi cuprinse în două faze, astfel:

în faza statică, se execută deplasarea şi căutarea conform traseului stabilit, pentru a se

realiza descoperirea şi înregistrarea urmelor. Căutarea urmelor de mâini se face, utilizând la

descoperirea lor, mijloace de iluminat şi radiaţie UV

în faza dinamică, se vor releva şi ridica urmele. Evidenţierea şi relevarea se face,

utilizând diferite substanţe chimice, care se vor alege, în funcţie de natura urmei (vizibilă sau

latentă) şi în funcţie de suprafaţa pe care se află, respectiv: roşu sudan, argintorat, negru de fum,

pulbere magnetică, cărbune, etc.

Fixarea urmelor de mâini Din punct de vedere procedural, principalul mijloc de fixare a urmelor, îl reprezintă

procesul-verbal de cercetare la faţa locului. Fixarea în acest document, presupune consemnarea

exactă, precisă şi detaliată, a metodelor de relevare întrebuinţate, a locului în care au fost

descoperite şi a raportului de poziţie faţă de obiectele principale, aflate în acelaşi areal.

Din punct de vedere tehnic-criminalistic, fixarea urmelor presupune, în primul rând,

fotografierea urmelor, atât în cadrul general a locului faptei, cât şi în calitatea lor de obiecte

principale.

Printre procedeele de fixare a urmelor, se mai numără schiţele şi desenele întocmite la faţa

locului şi care se anexeaza procesului-verbal.

Ridicarea urmelor de mâini Se poate realiza fie prin transferarea pe pelicula adeziva speciala, fie prin efectuarea unui

mulaj, astfel:

transferarea pe peliculă adezivă, denumită „folie adezivă”, se face numai după

relevarea şi fotografierea urmelor. Foliile adezive pot fi transparente, albe sau negre, alegerea lor

fiind în funcţie de culoarea urmei;

ridicarea urmelor cu ajutorul mulajelor, se realizeaza în cazul urmelor de adâncime,

dupa fotografierea prealabilă a lor;

transportarea obiectelor purtătoare de urmă, impune respectarea unor cerinţe de

manipulare şi ambalare, vizând prevenirea distrugerii sau alterării urmelor;

Expertiza criminalistica a urmelor de mâini Constatarea tehnico-ştiinţifică dactiloscopică sau, după caz, expertiza dactiloscopică,

reprezintă etapa finală a activităţii, de clarificare a aspectelor legate de formarea urmelor de mâini

la faţa locului, pentru obţinerea de informaţii privind persoana, precum şi de precizare a raportului

dintre urmă şi activitatea infracţională.

Un aspect particular al identificării pe baza amprentelor digitale, îl reprezintă posibilitatea

identificării unor cadavre necunoscute.

18

Scopul principal al expertizei dactiloscopice, este acela al identificării persoanei ce a lasat

urme în câmpul infracţional, după ce s-a efectuat excluderea celor care, în mod normal, au avut

acces, anterior, în arealul ce formează câmpul infracţional. Pentru efectuarea expertizei

dactiloscopice, este necesară, ulterior, amprentarea persoanelor aflate în sfera de interes a

inestigaţiilor.

Cercetarea criminalistică a urmelor lăsate de alte părţi ale corpului

Cercetarea criminalistică a urmelor lăsate de picioare Urmele lăsate de picioare, sunt folosite destul de rar în activitatea de identificare

criminalistică, considerându-se că acestea au mai puţine posibilităţi de individualizare, datorită

numărului relativ redus de elemente caracteristice, cu excepţia celor specifice crestelor papilare de

pe talpa piciorului.

Din categoria urmelor de picioare fac parte:

urmele plantei piciorului,;

urmele piciorului semi-încălţat sau ale ciorapilor,

urmele de încălţăminte, criminalistică a urmelor create de dinţi

Urmele create de dinţi, fac parte din categoria acelor urme, care pot oferi o bază de

identificare, atât sub raport criminalistic, cât şi medico-legal, datorită unor caractersitici ale

formei, dispunerii şi particularităţilor prezentate de fiecare dinte, îndeosebi după vârsta de 25 de

ani, când întreaga dantură este formată şi dezvoltată.

Fixarea urmelor de dinţi, se face prin consemnarea lor în procesul-verbal şi prin

fotografiere, insistându-se numai asupra detaliilor şi asupra corpurilor purtătoare de urmă, faţă de

celelalte obiecte principale.

Expertiza urmelor de dinţi sau „expertiza odontologică”, poate răspunde la întrebări privind

natura umană sau animală a urmei identificate, sexul, vârsta, tipul antropologic al persoanei care

le-a creat, mecanismul de formare şi caracteristicile dinţilor reflectate în urmă.

Cercetare urmelor de buze Urmele de buze, se formează la contactul acestora cu diverse obiecte, prin depuneri de

natura biologică, de salivă, precum şi prin depuneri de natură alimentară şi cosmetică, după caz.

Urmele se prezintă sub formă statică sau dinamică. Pentru succes în identificare, însă, sunt

realmente utile, urmele statice. Se pot prezenta sub formă vizibilă sau latentă şi, în majoritatea

cazurilor, numai ca urme de suprafaţă.

3.4. Cercetarea criminalistică a urmelor biologice Din categoria urmelor biologice, face parte marea masă a urmelor de

materie biologică umană, îndeosebi produsele de secreţie, excreţie şi ţesuturi

umane moi sau dure, după caz.

secreţiile, principale sunt: saliva, secreţia nazală, laptele matern;

excreţiile, includ: urina, fecalele, sperma, vomismentele, etc.;

ţesuturile moi, sunt reprezentate de: sânge, piele, ţesut muscular,

masă cerebrală;

ţesuturile dure, sunt cele referitoare la: oase şi unghii;

Cercetarea criminalistică a urmelor de sange Urmele de sânge deţin o pondere particulară, însemnată, în cadrul investigării

criminalistice. Sângele deţine aproape 1/13 din greutatea unei persoane, şi se compune din două

părţi principale: plasma şi elementele celulare, formate din globule roşii, denumite hematii,

globule albe, denumite leucocite, precum şi din trombocite.

La faţa locului, urmele de sânge se prezintă sub formă de picături de sânge, stropi de

sânge, dâre de sânge, şi sunt consecinţa unei acţiuni violente, exercitate asupra corpului

persoanei, de natură să determine, direct sau indirect, leziuni ale vaselor sanguine.

Culoarea urmelor de sânge, diferă în funcţie de vechimea, cantitatea, natura suportului şi

factorii care acţionează asupra lor, respectiv: temperatura, lumina, agenţi fizici şi chimici. O urmă

proaspătă are o culoare roşu-stacojiu şi un luciu caracteristic. Cu timpul luciul dispare, iar

culoarea se transformă în maroniu şi negru.

19

Expertiza urmelor de sânge, încadrată în categoria mai largă a expertizelor bio-

criminalistice, este destinată să ofere clarificări la numeroasele întrebări, formulate de organele

judiciare, şi anume:

dacă urma este sau nu este de sânge;

dacă este de natură umană sau animală;

căror grupe din sistemul ABO, serice, enzimatice sau limfocitare, aparţine sângele;

care este organul din care provine;

dacă conţine alcool sau elemente de natură toxică;

dacă sângele aparţine unui bărbat sau unei femei;

care este vechimea aproximativă a urmei, etc.;


1. Definiţi noţiunea de urmă:

2. Prezentaţi clasificarea urmelor:

BIBLIOGRAFIE: 1. A. Ciopraga Criminalistica – Ed. Junimea Iasi, 2001 ;

2. Mocuta Gheorghe, Criminalitatea organizată şi spălarea banilor, Editura

Noul Orfeu, Bucureşti, 2004 ;

3. Emilian Stancu - Tratat de criminalistică, Ed.Universul Juridic, Bucureşti

2007;

20

CAPITOLUL 4 FOTOGRAFIA JUDICIARA

CUPRINS:




4.3. Fotografia judiciară de examinare



După studiul acestui capitol studenţi vor fi capabili să demonstreze că au


- necesitatea şi importanţa fotografiei judiciare;

- categorii de fotografii care se execută la faţa locului;


Fotografia judiciară stă la baza majorităţii activităţilor criminalistice

specifice, deoarece principalele avantaje ale acesteia constă în:

evidenta funcţie probatorie a fotografiei cât şi a imaginilor video;

fidelitatea fotografiei judiciare, în fixarea şi redarea imaginii

locului faptei, a urmelor infracţiunii, etc.;

obiectivitatea fotografiei judiciare, în prezentarea datelor

obţinute, prin mijloace criminalistice, în ceea ce priveşte fapta şi persoana infractorului;

rapiditatea şi simplitatea executării fotografiilor judiciare, care permit rezolvarea

urgentă şi eficace a anchetei;

influenţa psihologică pe care o poate avea, asupra persoanelor şi părţilor implicare în

proces. Se afirmă, deseori, în literatura de specialitate, că “un proces-verbal sau un raport scris,

oricât de documentate ar fi, nu vor putea reda, niciodată, oroarea unui asasinat ca o

fotografie” ;

Fotografia judiciară, reprezintă un ansamblu de procedee tehnico-ştiinţifice, necesare

investigării, fixării, şi redării rezultatelor cercetărilor criminalistice, sub forma imaginilor

fotografice.

Fotografia judiciară se realizează prin două categotii de metode, şi anume :

fotografia judiciară operativă, din care fac parte: fotografiile executate la locul faptei,

începând cu fotografia de ansamblu, de orientare şi continuând cu procedee speciale de

fotografiere a obiectelor şi urmelor, fotografiile semnalmentelor şi de identificare a persoanelor,

precum şi alte tipuri de fotografii, care sunt destinate fixării rezultatelor unor activităţi de urmărire

penală;

fotografia judiciară de examinare, care include fotografiile executate în laboratoarele

criminalistice, şi anume: fotografia de ilustrare, fotografia în radiaţii invizibile, etc.;

21


Fotografierea la faţa locului, reprezintă un procedeu important, de fixare a

rezultatelor cercetării. Fotografierii la fata locului i se adaugă, în cazul săvârşirii

unor infracţiuni de omor, accidente de circulaţie rutiere, navale sau aeriene, dar

şi în cazul unor explozii, soldate cu victime omeneşti, tâlhării, etc., filmarea sau

înregistrarea video, a câmpului infracţional şi, după caz, chiar a activităţilor desfăşurate la faţa

locului. Procedeele de fotografiere la faţa locului, includ: fotografia de orientare sau de ansamblu,

fotografia schiţă, fotografia obiectelor principale, fotografia cadavrelor, fotografia de detaliu şi a

urmelor, astfel:

Fotografia de orientare sau de ansamblu. Serveşte la fixarea imaginii întregului loc al

faptei, în scopul identificării zonei în care a fost săvârşită infracţiunea.

Fotografia schiţă. Este executată în vederea redării, în exclusivitate, a întregului loc al

faptei, cu toate caracteristicile lui, sub următoarele forme :

fotografia schiţă unitară, unde se redă totalitatea locului faptei, într-un singur cadru;

fotografia schiţă panoramică, care este executată în situaţia în care, locul faptei ocupă

o suprafaţă mai mare şi este imposibil de redat, într-o singură fotografie. La randul ei aceasta

poate fi : fotografie panoramică liniară, unde aparatul foto se deplasează paralel cu locul faptei şi

fotografie panoramică circulară, care se realizeaza prin luarea de imagini, prin rotirea aparatului

foto, aparat care este situat într-un punct central;

fotografia schiţă pe sectoare, în care se redă, pe porţiuni, locul faptei. Se execută,

acolo unde nu se poate executa o fotografie unită, cum ar fi în apartamente.

fotografia schiţă încrucişată, pentru care aparatul este situat, succesiv, în puncte

diferite, în scopul evitării aşa-numitelor “zone oarbe”;

Fotografia obiectelor principale. Modalitatea fotografierii obiectelor principale, constă

în fixarea imaginilor acelor obiecte, care sunt în legătură sau care reflectă urmele şi rezultatele

actului infracţional. Din grupa obiectelor importante, pot face parte: corpul victimei, armele şi

instrumentele folosite la săvârşirea infracţiunii, obiectele care poartă urme, urmele ca atare, etc.

Fotografia cadavrelor. Indiferent de cauza morţii, respectiv: omucidere, sinucidere sau

accident, este necesar să se efectueze fotografii, pentru redarea poziţiei corpului, a stării

îmbrăcămintei, a tuturor leziunilor vizibile în acel moment, a distanţei şi raportului cadavrului cu

obiectele din apropiere.

cadavrele dezmembrate

cadavrele înecaţilor,;

cadavrele spânzurate sau în poziţia şezând, vot fi fotografiate din faţă, din spate şi din

lateral;

cadavrele carbonizate,;

cadavrele îngheţate,;

Fotografia de detaliu şi a urmelor. Este specifică fazei dinamice a cercetării la faţa

locului, când este permisă deplasarea şi modificarea poziţiei obiectelor, în vederea punerii în

evidenţă a detaliilor caracteristice, a urmelor şi a identificării lor pe suprafaţa obiectului. În acest

caz, detaliile sunt fotografiate din apropiere, la scară mare, cu surse de lumină laterale.;

b. Fotografia semnalmentelor şi de identificare a persoanelor. Reprezintă un ansamblu de

procedee fotografice, în vederea înregistrării imaginii persoanelor care au săvârşit infracţiuni ori

alte fapte antisociale, precum şi a cadavrelor necunoscute, în vederea identificării lor ulterioare.

Fotografia de identificare a persoanelor.

Fotografia de identificare a cadavrelor necunoscute.

Fotografia de urmărire.

c. Fotografia destinată fixării rezultatelor unor activităţi de urmărire penală. In vederea

fixării rezultatelor unor acte de urmărire penală, şi anume: a percheziţiilor, a reconstituirilor, a

prezentărilor pentru recunoaştere, este necesară efectuarea de fotografii, care vor ilustra

constatările cuprinse în procesul-verbal, astfel:

Fotografia de fixare a rezultatelor percheziţiei.

Fotografia de fixare a rezultatelor reconstituirii.

Fotografia de fixare a rezultatelor prezentării pentru recunoaştere.

22

4.3. Fotografia judiciară de examinare Fotografia judiciară de examinare, reprezintă un ansamblu de procedee,

destinate cercetării în condiţii de laborator, a mijloacelor materiale de probă,

precum şi fixării rezultatelor investigării tehnico-ştiinţifice, a corpurilor delicte

sau a urmelor ridicate de la faţa locului.

Fotografia judiciară de examinare, se poate clasifica în:

fotografia de examinare în radiaţii vizibile, respectiv: fotografia de ilustrare, de

comparare, de umbre, de reflexe, de contrast, de separare a culorilor şi microfotografia;

fotografia de examinare în radiaţii invizibile, respectiv: ultraviolete, infraroşii,

roentgen, gamma şi beta, radiaţii neutronice şi holografia;

a. Fotografia judiciară de examinare în radiaţii vizibile, cuprinde:

Fotografia de ilustrare,

Fotografia de comparare,

fotografia de comparare prin confruntare,;

fotografia de comparare prin suprapunere,

fotografia de comparare prin stabilirea continuităţii liniare sau numai prin

juxtapunere, s

Fotografia de umbre, spargere;

Fotografia de reflexe,

Fotografia separatoare de culori, s.;

Fotografia de contrast,


1. Definiţi fotografia judiciară:

;

2. Enumeraţi categoriile de fotografii care se execută la faţa locului:

BIBLIOGRAFIE: 1. A. Ciopraga Criminalistica – Ed. Junimea Iasi, 2001 ;

2. Mocuta Gheorghe, Criminalitatea organizată şi spălarea banilor, Editura

Noul Orfeu, Bucureşti, 2004 ;

3. Nita Nelu – Criminalistica , Note de curs 2010;

23

CAPITOLUL 5 CERCETAREA CRIMINALISTICA A DOCUMENTELOR

CUPRINS:






Obiectivele capitolului 5 După studiul acestui capitol studenţi vor fi capabili să


- cine şi în ce situaţii solicită efectuarea unei expertize

criminalistice a scrisului;

- întrebări care se adresează expertului criminalist pentru

lămurirea cauzei;


Cercetarea criminalistică a dcumentelor, a înscrisurilor în general,

ca domeniu distinct al tehnicii criminalistice, are următoarele obiective

principale:

cercetarea tehnică a actelor scrise, destinată, în special,

descoperirii falsului ori a contrafacerilor de documente, inclusiv a

înscrisurilor dactilografiate;

cercetarea criminalistică a scrisului de mână, care are drept

scop, stabilirea autenticităţii scrisului unei persoane ori identificarea persoanei scriptorului,

inclusiv a unor falsuri, de tipul imitării sau deghizării;

cercetarea falsului, la monede, bancnote, timbre, cecuri, opere de artă, picturi, etc.;

Spre deosebire de dreptul civil, în dreptul penal şi în dreptul procesual penal, noţiunea de

înscris este privită, atât în calitatea sa de mijloc de probă, cât şi de obiect material al infracţiunii.

Regulile minime de precauţie, necesare păstrării şi conservării înscrisului, care ar putea

conţine sau purta o urmă a unei infracţiuni, sunt următoarele:

înscrisurile, presupus a fi purtătoare de urme de mâini, ale persoanei care le-a redactat

sau folosit, sunt prinse de colţuri, cu o pensetă, o clemă sau cu mâna înmănuşată;

înscrisurile trebuie protejate, de acţiunea factorilor care le-ar putea altera, cum ar fi:

umezeală, căldură, lumină puternică, lumină solară, etc;

pe respectivele înscrisuri, nu se fac nici un fel de însemnări, sublinieri, menţiuni şi nu

se pliază, decât în situaţia în care este absolut necesar;

pentru protejare şi prindere la dosar, înscrisurile se introduce în plicuri sau în mape

speciale;

Refacerea documentelor deteriorate, cum sunt cele arse ori rupte, este adeseori absolut

necesară soluţionării unei cauze penale sau civile.

24

Reconstituirea înscrisurilor, pe baza metodelor criminalistice, are în vedere înscrisurile

degradate sau distruse parţial, respectiv numai pe acelea la care este posibilă refacerea.

Refacerea înscrisurilor rupte sau tăiate, este o operaţie ce se efectuează în mai multe

etape. Refacerea propriu-zisă, se face de la colţurile şi marginile actului, continuându-se cu

celelalte fragmente, pe baza formei marginilor acestora, a direcţiei rândurilor, a urmelor de pliere,

a conţinutului ori a altor elemente grafice, care permit stabilirea succesiunii fragmentelor de

hârtie. Fragmentele de hârtie, se fixează între două plăci de sticlă sau două coperţi de plastic

transparent, care se lipesc pe margini cu o bandă adezivă. Nu este permisă lipirea directă a

bucăţilor de hartie, sau folosirea benzilor adezive.

Refacerea documentelor arse, necesita procedee laborioase şi o atenţie deosebită, pentru

prevenirea distrugerii definitive. Transportarea înscrisurilor carbonizate, se face în cutii cu vată,

care să nu preseze hârtia arsă şi să nu permită lovirea acesteia, de pereţii cutiei. Examinarea în

laborator, necesită asigurarea elasticităţii hârtiei, prin pulverizarea cu vapori de apă şi ulei de

ricin..

Refacerea înscrisurilor supuse la acţiunea apei, este posibilă în funcţie de mai multi

factori, şi anume: calitatea hârtiei şi calitatea cernelii, timpul cât înscrisul a stat în apă, vechimea

actului, compoziţia apei, gradul de poluare, aciditate, etc.

Stabilirea autenticităţii unui înscris. În mod frecvent, se solicită stabilirea autenticităţii

documentelor sau actelor de identitate, a legitimaţiilor de serviciu şi de călătorie, a permiselor de

acces în diverse locuri, a actelor de stare civilă, a certificatelor şi documentelor contabile, precum

şi a bancnotelor de hârtie, a diverselor titluri, cecuri şi alte documente de valoare, etc.

Deosebirea dintre falsificare şi contrafacere, este aceea că prima se realizează prin

modificarea, în forme variate, a conţinutului unui înscris sau document, iar cea de a doua

reprezintă confecţionarea întregului act, astfel încât el să semene cu unul original.

Stabilirea vechimii unui înscris, se poate cere, în situaţia în care data reală ori momentul

redactării înscrisului, nu corespunde cu data indicată în act, sau, atunci când anumite părţi din

înscris, sunt redactate în perioade diferite de timp, contrar aparenţelor, multe din acestea fiind

tipice pentru falsul prin adăugare de text.


Obiectul principal expertizei scrisului de mână, îl constituie identificarea

persoanei după scris şi stabilirea autenticităţii scrisului, ori a semnăturii unei

persoane, precum şi depistarea falsurilor prin deghizare, imitare, etc. Scrisul,

care este definit ca fiind, un sistem de comunicare, de reproducere prin semne

grafice, a gândurilor şi a vorbirii, constituie un complex de reflexe condiţionate,

format printr-un proces de învăţare.

Identificarea după scrisul de mână, are ca fundament ştiinţific, existenţa

unor elemente particulare, prezente în scrisul fiecărei persoane, elemente dependente de specificul

activităţii nervoase, la nivelul scoarţei cerebrale.

Scrisul are o proprietate fundamentală, şi anume, individualitatea sa, proprietate care se

manifestă atât în formă cât şi în conţinut. O altă proprietate a scrisului o constituie, stabilitatea

caracteristicilor grafice, stabilitate relativă, datorită modificărilor ulterioare, mai mult sau mai

puţin semnificative.

Individualitatea scrisului, constă în aceea că scrisul, ca activitate exclusiv umană,

constituie o deprindere intelectuală, care cointeresează un lanţ psiho-somatic complex. În cadrul

procesului, îndelungat, de învăţare şi fixare, prin repetare, are loc constituirea unor legături la

nivelul cortexului, care permit transpunerea grafică a cuvintelor şi simbolurilor percepute prin

citire, ascultare, pronunţie, sau rezultate din procesul reflexiei şi idealizării.., se produce în

apropierea vârstei de 20-22 de ani, când are loc cristalizarea grafismului, caracteristicile generale

şi formele scripturale rămânând constante, pentru tot restul vieţii.

modificări determinate de evoluţia scrierii, în sensul că după formarea şi cristalizarea

scrierii, la unele persoane, evoluţia grafismului stagnează, însă la alte

25

persoane aceasta trece printr-un proces lent de evoluţie, chiar aproape neevident pentru

perioade relativ scurte;

modificări determinate de necesitatea scrierii, mai mult sau mai puţin rapide;

modificări datorate stării psiho-somatice, situaţie în care, paleta extrem de largă de

stări, ce se abat de la normalitatea psihică şi fiziologică, cât şi legătura de netăgăduit, dintre starea

psihică şi cea fizică, fac ca scrisul să sufere „alterări”, generate de stări ca: oboseală, depresie,

surmenaj, ingestie de toxice, etc.

modificări rezultate din conducerea mâinii, de către o altă persoană, a mâinii unor

persoane bolnave sau analfabete, pentru executarea unor semnături pe documente, cum ar fi:

testamente, contracte, etc.;

modificări produse de stări de intoxicaţie, în mod special cu alcool, droguri,

medicamente, intoxicaţii cu ciuperci, auto-otrăviri suicidiare, etc., implicate în scriere;

modificări cauzate de incapacităţi fizice ale organelor implicate în scris, cum ar fi:

accidentări sau amputări ale degetelor, mâinilor, precum şi pierderea sau afectarea vederii;

modificări generate de alţi factori aleatorii, rezultat al unor influenţe de moment, care

afectează numai câte un specimen de scris sau de semnătură, numai datorită acelor condiţii

speciale, care ţin de:

Efectuarea expertizei grafice, propriu-zise, consacrată identificării persoanei, parcurge

toate fazele oricărui proces de identificare criminalistică, respectiv:

cercetarea prealabilă a materialelor, necesară cunoaşterii obiectului expertizei şi

stabilirii calităţii şi cantităţii modelelor de comparative, urmată de analiza separată a scrisului în

litigiu şi a scrisurilor de referinţă;

examinarea comparativă, care conduce la stabilirea asemănărilor şi, după caz, a

deosebirilor, dintre scrisul în litigiu şi cel de comparaţie;

Rezultatul unei expertize grafice, reprezintă rodul unei examinări calitative, a

caracteristicilor cu valoare de identificare, prin care s-a ajuns fie la o concluzie certă, privind

identitatea sau neidentitatea persoanei, fie la o concluzie de probabilitate.


Falsul intelectual, constă în falsificarea unui înscris oficial cu prilejul

întocmirii acestuia, de către un funcţionar ori alt salariat, aflat în exerciţiul

atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări neadevărate, în

înscrisul astfel întocmit.

Principalele procedee de realizare a falsului în înscrisuri, le reprezintă:

înlăturarea sau acoperirea unui text;

adăugarea de text;

modificarea unui semn grafic;

imitarea unui scris sau semnături;

deghizarea propriului scris;

În falsificarea unui înscris, poate fi folosită numai una dintre aceste modalităţi, după cum

pot fi întrebuinţate, concomitent, mai multe procedee, cum ar fi înlăturarea unui text, urmată de

adăugarea altuia, în care s-a imitat scrisul iniţial.

Caracteristicile generale ale scrisului unei persoane Caracteristicile generale ale scrisului unei persoane, sunt constituite din „dominantele

grafice”, care prin ansamblul combinaţiilor lor, determină aspectul general al scrisului unei

persoane, ceea ce poate conduce la identificarea sau excluderea unei persoane determinate, ca

fiind autor al unui anumit scris. Aceste caracteristici se referă la:

Dimensiunea scrisului, care poate fi:

după înălţime,;

după aspectul continuităţii înălţimii,

după lăţime,

26

Dinamica şi viteza scrierii, situaţie în care aprecierea acestor caracteristici ale scrisului,

se poate face într-un context mai complex. Un scris evoluat, are o dinamică superioară, putând fi

executat cu viteză. În cazul imitaţiilor sau a modelelor fanteziste, va lipsi spontaneitatea, dinamica

fiind alterată, iar viteza mai redusă;

Caracteristicile speciale ale scrisului

Detaliile de construcţie literală ale scrisului Detaliile de construcţie literală ale scrisului, reprezintă modul particular, personl, în care un

anumit autor execută construcţia semnelor grafice, a literelor, a cifrelor, precum şi modul în care

el realizează legarea şi atacul execuţiei semnului grafic, precum şi finalizarea acestuia. Pentru

analizarea detaliilor particulare, de construcţie literală ale scrisului, se au în vedere elemente

caracteristice, referitoare la:

structura semnelor grafice, având în vedere faptul că un anumit autor, execută un

anumit model de semn grafic sau mai multe modele specifice;

numărul elementelor constructive, ale semnului grafic, cum ar fi numărul de mişcări şi

de trăsături, prin care se realizează semnul grafic respectiv;

forma elementelor constructive, ale semnului grafic, cum ar fi:

trăsături drepte: verticale, oblice, orizontale;

trăsături circulare: închise, semicirculare, spiralate;

Modificarea scrisului în mod intenţionat Deghizarea scrisului, constituie o schimbare voluntară a scrisului, în scopul de a

ascunde identitatea autorului. Cu toate acestea, în scrisul respectiv, se menţin elemente din scrisul

obişnuit al autorului, întrucât, chiar şi deghizarea, menţine reflexe ale grafismului original al

scriptorului..

denaturarea caracterelor grafice, care are loc prin schimbarea înclinării şi

dimensiunilor scrisului, prin schimbarea modului de formare şi legare a unor litere. În general, se

dă o altă înclinare întregului scris, alteori se scrie chiar cu mâna stângă, şi se încearcă, a se da

aparenţa unui nivel grafic inferior, celui real al autorului.;

scrierea cu litere asemănătoare celor de tipar, în general cu majuscule, situaţie în care

autorul execută modele personale ale literelor majuscule, identificarea fiind relativ simplă.

Probele de scris trebuie să fie luate şi cu acest gen de caractere;

scrierea cu mâna stângă, situaţie în care scrisul este mai greoi, unghiular şi cu axele

literelor răsturnate spre stânga;

Contrafacerea scrisului, prin copiere şi prin imitare, modalităţi specifice falsificării

semnăturilor. Ele apar rar pentru texte, iar textele mai lungi vor avea un aspect forţat, artificial.

Presiunea va fi în general constantă, se vor putea găsi urme ale folosirii iniţiale a unor trasee cu

creion, urme de prindere cu ace a actului copiat, etc.

27


1. În ce situaţii se solicită efectuarea unei expertize criminalistice a

scrisului?

2. Formulaţi întrebările pentru o expertiză criminalistică a scrisului.

BIBLIOGRAFIE: 1. Mocuta Gheorghe Metodologia investigării infracţiunii de spălare a

banilor, Editura Noul Orfeu, Bucureşti, 2004 ;

2. Cirjan L.- Tratat de criminalistică, Ed.Penguin Book Bucureşti 2005;

3. Emilian Stancu - Tratat de criminalistică, Ed.Universul Juridic, Bucureşti

2007;

28

CAPITOLUL 6

BALISTICA JUDICIARA

CUPRINS:



6.2 Date tehnice privind armele de foc di munitia


6.4 Expertiza criminalistică balistică a armelor de foc şi a urmelor

acestora





- date tehnice privind armele de foc;

- care sunt urmele principale ale împuşcături ;


Apariţia “balisticii judiciare”, ca domeniu al tehnicii

criminalistice, s-a impus datorită frecvenţei folosirii armelor

de foc, în comiterea de infracţiuni, precum şi datorită

particularităţilor referitoare la cercetarea la faţa locului şi la

examinările specifice de laborator.

Balistica judiciară, reprezintă o ramură distinctă a tehnicii criminalisticii, destinată

examinării armelor de foc şi urmelor acestora, prin metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice,

specializate, în scopul determinării împrejurărilor în care a fost folosită o armă la comiterea

unei infracţiuni şi al identificării sale.

6.2 Date tehnice privind armele de foc si munitia

Noţiuni tehnice despre armele de foc Elementele de construcţie ale armelor de foc, sunt: ţeava, mecanismul

de închidere, mecanismul de percuţie sau de dare a focului,

mecanismul de scoatere a tubului tras, patul armei şi sistemul de

ochire. Din punct de vedere al examinării criminalistice interesează, în

special, ţeava şi ansamblul mecanismelor, menţionate mai sus.

Ţeava armei, este formată din camera cartuşului sau camera de detonare, conul de forţare

sau racordare, care asigură pătrunderea glonţului cartuşului, în ultima zonă a ţevii, respectiv în

zona ghintuită. Ţevile ghintuite imprimă o mişcare de rotaţie proiectilului, necesară stabilităţii

traiectoriei acestuia. Ţevile armelor se diferenţiază după calibru, numărul şi sensul de rotaţie a

ghinturilor, lăţimea şi pasul acestora.

Ansamblul mecanismelor armei, de închidere, de percuţie şi de scoatere a tubului tras,

serveşte procesului de identificare a armei, datorită particularităţilor de construcţie şi de prelucrare

a pieselor componente, ce vin în contact nemijlocit cu tubul cartuşului. În acest sens, este de

29

menţionat, că percutorul, pragul aruncător, etc., lasă urme specifice, apte să servească la

identificarea armei.

Clasificarea armelor Criteriile de clasificare urmăresc, în principal, stabilirea celor mai adecvate repere, care pot

facilita identificarea de grup şi individuală a armelor de foc, astfel:

După destinaţie, armele se împart în:

După modul de funcţionare,

După construcţia canalului ţevii,

După calibru,

După lungimea ţevii,

Muniţia armelor de foc Simpla examinare, a caracteristicilor generale ale unui glonţ ori proiectil, poate conduce la

stabilirea tipului de armă folosit de infractor.

Elementele principale ale unui cartuş, indiferent de destinaţie şi de modul de fabricaţie,

sunt:

tubul cartuşului, care este confecţionat din metal, precum şi din material plastic sau

carton, în cazul armelor de vânătoare. El conţine încărcătura de pulbere, capsa şi proiectilul;

capsa detonatoare, care este destinată aprinderii încărcăturii şi care conţine un exploziv

puternic şi sensibil la acţiunile mecanice. Aprinderea încărcăturii de azvârlire din tubul cartuşului,

are loc în momentul lovirii capsei, de către percutor;

proiectilul sau glonţul, care se prezintă sub forma gloanţelor, alicelor sau mitraliilor.

Un glonţ, se compune dintr-un miez de oţel, de plumb ori oţel acoperit cu plumb şi dintr-o cămaţă

metalică. Forma şi compoziţia gloanţelor, este foarte diferită, în funcţie de destinaţie sau de tipul

de armă folosit;

încărcătura de pulbere, a unui cartuş se compune, din substanţe explozive de azvârlire,

a căror combustie, foarte rapidă, este însoţită de degajarea unei cantităţi mari de gaze, capabilă să

propulseze proiectilul cu o anumită viteză. Această încărcătură, se poate prezenta sub două forme,

şi anume: pulbere coloidală fără fum şi pulbere neagră sau cu fum, ultima întâlnită, în prezent,

foarte rar, în special la muniţia fabricată artizanal, pentru armele de vânătoare;

Elemente imediate de identificare, sunt oferite de cifrele poansonate pe rozeta cartuşului.

Primele două cifre reprezintă codul uzinei de fabricaţie, iar ultimile două anul de fabricaţie.

Elementele tragerii Principalele elemente ale tragerii, cu semnificaţie în soluţionarea cauzelor penale, sunt

următoarele:

Viteza proiectilului, care este în funcţie de tipul şi de cantitatea de pulbere din tubul

cartuşului, de greutatea proiectilului şi de lungimea ţevii;

Traiectoria proiectilului, reprezentată de linia curbă, descrisă de centrul de greutate al

proiectilului, în drumul parcurs de acesta, de la ieşirea din ţeava armei şi până la ţintă. Este

definită printr-o serie de elemente, cum sunt: unghiul şi linia de tragere, punctul de incidenţă, etc.;

Bătaia armei, reprezintă distanţa maximă, la care poate să ajungă un proiectil. Sub

raport balistico-judiciar, interesează bătaia eficace, şi anume, distanţa la care proiectilul îşi

menţine precizia şi forţa distructivă. Aceasta depinde de viteza iniţială a glonţului;


A. Urmele formate de armă pe cartuş

La tragerile executate cu o armă de foc, indiferent de tipul

acesteia, se formează, invariabil, urme pe tubul cartuşului. De

asemenea, în cazul armelor cu ţeavă ghintuită, se formează, pe glonţ,

urme caracteristice reliefului ţevii.

30

Urmele de pe tubul cartuşului, se formeaza în trei etape, succesive, astfel:

la încărcarea cartuşului în armă, când se formează urme dinamice longitudinale, pe

pereţii laterali ai tubului, prin impingerea cartuşului în camera de detonare;

în momentul tragerii sau al declanşării focului, când apar, în primul rând, urmele

percutorului şi ale peretelui frontal al închizătorului, pe fundul cartuşului;

la extragerea şi aruncarea din armă a tubului tras, când se imprimă pe marginea

anterioara a rozetei tubului, urmele ghearei extractoare, iar pe fundul tubului urmele pragului

aruncător, a ejectorului;

Urmele de pe glonţ, au un caracter dinamic şi reflectă caracteristicile construcţiei interioare

a ţevii ghintuite.

B. Urmele de împuşcare

Prin urme de împuşcare, se înţeleg, în primul rând, urmele specifice formate de proiectil,

urme care sunt denumite şi „factori primari” sau „urme principale ale tragerii”. De asemenea, în

cazul împuşcăturilor există şi „urme secundare” sau „factori suplimentari ai tragerii”, formate,

în special, în cazul tragerilor de la o anumită distanţă.

Urmele principale ale tragerii, sunt rezultatul acţiunii directe, exercitate de către proiectil şi

se întâlnesc sub trei forme, respectiv:

urme de perforare, existente în situaţia în care, proiectilul a traversat întreg corpul,

fiindu-le specifice trei elemente, respectiv: orificiul de intrare, canalul şi orificiul de ieşire.

Orificiile de intrare şi de ieşire, se deosebesc între ele prin anumite caracteristici, pe baza cărora se

stabileşte direcţia din care a pătruns proiectilul, direcţie ce nu coincide în toate cazurile cu direcţia

de tragere, traiectoria glonţului putând fi influenţată de diverşi factori. Pe corpul uman, orificiul

de intrare se caracterizează prin lipsă de ţesut, iar diametrul său este apropiat de cel al

proiectilului.

urme de pătrundere sau canale oarbe, când glonţul pătrunde în corp, fără a mai ieşi;

urme de ricoşare, când glonţul este deviat de către un obiect dur, în funcţie de

densitatea obiectului respectiv şi de unghiul de lovire a acestuia. Acest tip de urme constau din

adâncituri sau zgârieturi, în funcţie de unghiul de lovire şi de natura obstacolului, aflat pe

traiectoria glonţului. Ricoşeul determină o modificare a traiectoriei glonţului, concomitent cu o

reducere a forţei sale cinetice;

Urmele secundare ale tragerii, sunt rezultatul acţiunii unor factori suplimentari ai tragerii,

alţii decât cei specifici proiectilului. Urmele secundare pot fi împărţite în două mari categorii,

respectiv:

urme secundare formate indiferent de distanţa de tragere, cum sunt:

inelul de frecare, creat prin depunerea pe marginea orificiului de intrare, a unor

particule de unsoare, praf, rugină sau oricare altă substanţă, aflată pe suprafaţa proiectilului;

inelul de metalizare, care constă din depuneri de particule metalice, desprinse de pe

suprafaţa proiectilului, în momentul perforării unor obiecte, cu un anumit grad de densitate, cum

ar fi oasele plate ale corpului uman;

urme secundare formate la tragerile cu ţeava armei lipită de corp sau de la mică

distanţă, şi anume:

rupturile, provocate de gaze, care apar la tragerile efectuate de la distanţe mai mici de

10 cm;

urmele gurii ţevii armei, care se formează prin lipirea acesteia de corp;

urmele de unsoare, existente pe ţeava armei, care apar sub formă de stropi, depuşi în

jurul orificiului de intrare, etc.;

Sub raport tehnic, criminalistic, examinarea urmelor secundare se face numai în condiţii de

laborator, descoperirea lor necesitând folosirea radiaţiilor invizibile, infraroşii, precum şi analize

spectrale şi chimice, analize prin activare cu neuroni, etc.

31

6.4 Expertiza criminalistică balistică a armelor de foc şi a urmelor

acestora

Expertiza balistică judiciară, este una dintre cele mai complexe

examinări, la care sunt supuse armele de foc, muniţia şi urmele

acestora.

Problemele curente, care se cer a fi rezolvate, vizează: modelul,

seria şi calibrul armei, starea tehnică, posibilitatea de autodeclanşare,

tipul de muniţie folosită, distanţa şi direcţia de tragere, etc.

Expertiza criminalistică a urmelor principale ale tragerii, constă din examinarea orificiilor

de intrare şi de iesire, a canalelor formate, atât pe corpul uman, cât şi pe obiectele cu care glonţul

a venit în contact. De asemenea, sunt supuse examinării şi urmele de ricoşare.

Expertiza criminalistică a urmelor secundare ale tragerii, este destinată descoperirii şi

examinării urmelor aparţinând factorilor secundari ai tragerii cu o armă de foc, formaţi în jurul sau

în interiorul orificiului de intrare a proiectilului, ca şi a urmelor specifice de tragere, formate pe

mâna persoanei care s-a folosit de armă.


1. Precizaţi care sunt urmele principale ale împuşcături.

2. Prezentaţi care sunt urmele secundare ale împuşcături.

BIBLIOGRAFIE:

1. Mocuta Gheorghe Metodologia investigării infracţiunii de spălare a


2. Cirjan L.- Tratat de criminalistică, Ed.Penguin Book Bucureşti 2005;

32

CAPITOLUL 7 CERCETAREA LA FATA LOCULUI

CUPRINS:




7.3. Efectuarea cercetarii la fata locului





- în ce constă pregătirea pentru efectuarea cercetării la faţa locului;

- activităţile care se execută la faţa locului;


Cercetarea la faţa locului, ca procedeu probator, reprezintă actul de

debut al investigaţiilor criminalistice, în cazul faptelor cu o periculozitate

deosebită, respectiv: infracţiuni de omor, violuri sau tâlhării urmate

uneori de moartea victimei, accidente rutiere, feroviare sau aeriene,

catastrofe, distrugeri, unele infracţiuni din domeniul crimei organizate,

etc. Ca act iniţial de urmărire penală, autorii de specialitate sunt unanimi în a aprecia că,

cercetarea la faţa locului presupune cunoaşterea imediată, directă şi completă, a locului în care s-a

comis fapta penală9.

Legiuitorul român, reglementează cercetarea la faţa locului, în cadrul art. 129 din Codul de

Procedură Penală, ca fiind „activitatea desfăşurată de către organul de urmărire penală sau

instanţa de judecată, atunci când este necesar să se facă constatări, cu privire la situaţia locului

săvârşirii infracţiunii, să se descopere şi să se fixeze urmele infracţiunii, să se stabilească

poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă şi împrejurările în care a fost săvârşită

infracţiunea”. Analizând definiţia legală, se poate constata că, ceea ce ţine de esenţa acestei

activităţi, este complexitatea conferită de mai multe laturi acţionale, care se îmbină, în scopul de a

oferi cât mai multe informaţii anchetei penale.

Conform prevederilor legale enunţate mai sus, se poate observa că, cercetarea la faţa locului

se efectuează, întotdeauna, atunci când sunt necesare:

constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii;

descoperirea şi fixarea urmelor infracţiunii;

stabilirea poziţiei şi a stării mijloacelor materiale de probă, precum şi a împrejurărilor

în care a fost comisă infracţiunea;

În doctrină, având în vedere prevederile art. 129 din Codul de Procedură Penală şi practica

în materie a organelor judiciare, au fost elaborate mai multe variante de definiţie pentru cercetarea

la faţa locului, astfel:

33

„Cercetarea la faţa locului, reprezintă o activitate procedurală, al cărei obiect îl constituie

percepţia nemijlocită, de către organele judiciare, a locului unde s-a săvârşit activitatea

infracţională, descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor şi a mijloacelor materiale de probă, în

vederea stabilirii naturii şi împrejurărilor comiterii infracţiunilor, a elementelor care să conducă la

identificarea făptuitorului”10. „Cercetarea la faţa locului, este activitatea procedurală şi de tactică

criminalistică, al cărei obiect îl constituie perceperea nemijlocită a locului unde s-a săvârşit o

faptă de natură penală, căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea şi examinarea

mijloacelor de probă, inclusiv precizarea poziţiei şi stării acestora”

Delimitarea limitelor, în care se poate desfăşura activitatea de cercetare la faţa locului,

teoretic, trebuie să răspundă la două imperative:

în primul rând, suprafaţa de cercetat, din considerente de ordin practic, trebuie să fie

cât mai vastă, astfel încât să se poată concluziona, atât de către organul judiciar, cât şi de către

persoanele interesate, că, cel puţin sub acest aspect, au fost epuizate toate posibilităţile de

cercetare;

în al doile rând, ţinându-se cont de garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale,

perimetrul de cercetat trebuie restrâns, ori de câte ori s-ar putea aprecia că extinderea este

abuzivă, fiind astfel puse în pericol, în mod neîntemeiat, drepturile şi libertăţile fundamentale,

garantate persoanelor; .

Necesitatea şi scopul efectuării cercetării la faţa locului Analizând considerentele ce ţin de utilitatea, necesitatea şi oportunitatea efectuării cercetării

la faţa locului, organele judiciare pot decide să se deplaseze la faţa locului, în vederea desfăşurării

următoarelor activităţi14:

perceperea directă, nemijlocită şi fixarea ambianţei locului faptei;

descoperirea, fixarea şi examinarea, precum şi ridicarea urmelor şi obiectelor, ca

mijloace materiale de probă, în vederea valorificării lor ulterioare, în cadrul constatărilor şi

expertizelor ce se vor dispune;

culegerea datelor necesare şi cunoaşterea împrejurărilor concrete, pe baza cărora să se

poată stabili, cât mai operativ, dacă s-a comis o infracţiune ori este vorba despre o faptă, care nu

atrage răspunderea penală a vreunei persoane;

obţinerea primelor date, cu privire la modul în care a acţionat făptuitorul sau făptuitorii,

cum a pătruns şi cum s-a retras acesta sau aceştia, din spaţiul numit loc al faptei;

determinarea locului, de unde este posibil, ca anumite persoane să perceapă acţiunile

făptuitorului sau făptuitorilor, ori numai o parte a acestora, obiectul cu care a acţionat, alte

persoane care au legătură cu fapta;

adunarea unor date, care privesc obiectul probaţiunii, iar în cazul săvârşirii unei fapte

cu caracter penal, culegerea de date care pot defini elementele infracţiunii comise;

identificarea martorilor, care vor putea furniza date, despre împrejurările în care s-a

comis fapta, despre persoana făptuitorilor şi, eventual, despre alţi participanţi, dacă se consideră

necesar, urmând a se proceda la audierea acestor martori;

examinarea şi interpretarea urmelor, a altor obiecte, mijloace materiale de probă, pentru

ca, pe baza celor constatate, precum şi a împrejurărilor stabilite, să se ia măsuri operative de

efectuare a unor operaţiuni, care nu suportă amânare: urmărirea şi prinderea infractorilor,

percheziţii, ridicări de obiecte şi înscrisuri, etc.;

De asemenea, la faţa locului, organele judiciare trebuie să mai desfăşoare următoarele

sarcini:

întocmirea şi fixarea prin proces-verbal a urmelor şi obiectelor descoperite şi ridicate

de la faţa locului;

elaborarea şi verificarea de versiuni, cu privire la natura infracţiunii comise, la numărul

şi identitatea făptuitorilor, precum şi la aspecte ce ţin de loc, timp, natura activităţilor desfăşurate

de făptuitori, metode şi mijloace folosite, mobil, scop, urmările survenite, ca rezultat al săvârşirii

infracţiunilor, etc.;

luarea unor măsuri de limitare a pagubelor, precum şi de determinare a cauzelor,

condiţiilor şi împrejurărilor ce au determinat sau favorizat săvârşirea infracţiunii şi a măsurilor de

prevenire care se impun, atât în legătură cu fapta, cât şi cu privire la apariţia de noi consecinţe.

34

momentul de la sesizare şi până la sosirea echipei de cercetare la faţa locului, în care

primele persoane ajunse la faţa locului sunt, de regulă, agenţi ai poliţiei sau ai jandarmeriei, aflaţi

în executarea sarcinilor de serviciu specifice.

momentul sosirii echipei şi începerea cercetării la faţa locului;

Măsurile care se impun a fi luate de primele persoane ajunse la faţa locului Datorită urgenţei cu care este necesar să se acţioneze, persoanele ajunse primele la locul

săvârşirii unei infracţiuni, indiferent de calitatea acestora, până la sosirea echipei competente să

efectueze cercetarea la faţa locului, trebuie să efectueze unele activităţi urgente, impuse atât din

considerente de ordin umanitar, cum este salvarea victimelor unor infracţiuni săvârşite cu

violenţă, cât şi de raţiuni ce ţin de limitarea efectelor săvârşirii infracţiunii sau de necesitatea de a

păstra nemodificat aspectul locului ori de nevoia de a identifica toate sursele, ce ar putea oferi

informaţii cu privire la infracţiunea săvârşită sau la autorul acesteia.

În condiţiile menţionate mai sus, activităţile urgente ce trebuie efectuate de către persoanele

ajunse primele la faţa locului, pot fi grupate astfel:

activităţi destinate salvării victimelor şi acordării primului ajutor medical, în situaţia

în care activitatea infracţională, a avut ca rezultat vătămarea sănătăţii corporale a persoanelor.

Este de menţionat că, salvarea vieţii victimelor şi acordarea primelor îngrijiri medicale, sunt

activităţi prioritare, ce trebuie efectuate, chiar şi în condiţiile în care, prin manoperele efectuate, se

produce modificarea aspectului iniţial al locului faptei

activităţi ce au ca scop conservarea locului ce urmează a fi cercetat, în sensul că

persoanele, ajunse primele la faţa locului, trebuie să se preocupe, în ordinea priorităţilor, de paza

locului unde a fost săvârşită infracţiunea, de protejarea şi conservarea urmelor şi a mijloacelor

materiale de probă, deoarece activitatea de cercetare la faţa locului depinde, în cea mai mare

măsură, de modul în care a fost păstrată configuraţia iniţială a locului faptei, de starea urmelor şi

mijloacelor materiale de probă, create ca urmare a săvârşirii infracţiunii. Practic, locul pe care

urmează să se efectueze cercetarea la faţa locului, până la sosirea echipei de cercetare competente,

este supus unor degradări, provocate de intervenţia a două categorii de factori: unul de natură

obiectivă, altul de natură subiectivă, astfel:

factorii de natură obiectivă, care pot acţiona asupra locului săvârşirii infracţiunii,

degradând sau distrugând urmele, sunt:

condiţiile atmosferice, respectiv: ploaie, ninsoare, vânt puternic, etc.;

natura unor categorii de urme, cum sunt cele de miros, situaţie în care, existenţa sau

posibilitatea de exploatare a acestora, sunt condiţionate de factorul timp;

Până la sosirea echipei de cercetare, acţiunea acestor factori poate fi diminuată, prin

folosirea mijloacelor tehnico-criminalistice ori prin folosirea, în mod adecvat, a unor mijloace

improvizate de protecţie.

factorii de natură subiectivă, care pot influenţa locul săvârşirii unei infracţiuni sunt

circumscrişi, în mod esenţial, acţiunii oamenilor, în special a „valului de curioşi”, în principiu,

persoane neinteresate, atrase la locul săvârşirii infracţiunii, în mod instinctual, de ineditul şi

spectaculozitatea situaţiei. De asemenea, se poate manifesta acţiunea persoanelor interesate, cum

ar fi făptuitorii sau apropiaţi ai acestora, interesaţi în distrugerea de urme sau în crearea de urme,

în mod artificial, pentru îngreunarea cercetărilor;

activităţi ce urmăresc identificarea martorilor oculari şi a persoanelor suspecte,

prinderea şi reţinerea făptuitorilor, în sensul că persoanele ajunse primele la faţa locului, poliţişti

sau jandarmi, trebuie să acţioneze pentru identificarea acelor persoane, care au perceput, prin

propriile simţuri, întreaga activitate infracţională sau fragmente ale acesteia. Trebuie să se noteze

datele de identificare ale acestora, respectiv: nume, prenume, domiciliu, loc de muncă, etc. În

acelaşi timp, trebuie să fie luate măsuri, pentru a se împiedica influenţarea acestor persoane, de

către alte persoane interesate ori, chiar, de a se influenţa între ele, cunoscută fiind tendinţa unor

persoane de a-şi impune opinia, ca o manifestare a personalităţii.

activităţi privind încunoştinţarea organului competent a efectua cercetarea la faţa

locului, în sensul că persoanele ajunse primele la faţa locului, indiferent de calitatea lor, au

obligaţia de a anunţa organul judiciar competent să efectueze cercetarea, cu privire la: natura

faptei săvârşite, situaţia persoanei vătămate, întinderea suprafeţei de teren pe care sunt întinse

35

urmele şi mijloacele materiale de probă, natura acestora, făptuitori, alte date, ce au legătură cu

săvârşirea infracţiunii.


Activităţile pregătitoare care se efectuează înaintea

deplasării echipei de cercetare la faţa locului Principalele activităţi pregătitoare, care se efectuează de

către organul competent cu cercetarea locului faptei, înaintea de a

se realiza deplasarea la faţa locului, sunt următoarele:

primirea, consemnarea şi verificarea sesizării, conform

art. 221 din Codul de procedură penală. Indiferent de forma pe care

o îmbracă sesizarea, respectiv: plângere, denunţ sau sesizare din

oficiu, ori de persoana care o face, este necesar să se depună toată diligenţele, pentru obţinerea cât

mai multor date despre natura faptei, locul şi timpul când a fost săvârşită.

pregătirea echipei de cercetare la faţa locului, care va fi condusă de o persoană,

poliţist sau procuror, în funcţie de competenţa materială de cercetare a infracţiunii, ce s-a săvârşit.

În funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, echipa de cercetare la faţa locului, trebuie să

cuprindă:

o grupă de specialişti, care vor asigura partea cu caracter tehnic a activităţii de

cercetare la faţa locului, respectiv: căutarea, relevarea, fixarea, ridicarea, examinarea la faţa

locului a urmelor şi mijloacelor de probă.

o grupă de anchetatori, care, prin desfăşurarea unor activităţi specifice de investigare,

concură la realizarea scopului activităţii de cercetare la faţa locului. Conlucrarea, între cele două

componente ale echipei de cercetare, este necesar să tindă către perfecţiune, practica demonstrând

că, efectiv, activităţile se completează reciproc, rezultatele uneia determinând efectuarea alteia,

până în momentul epuizării tuturor posibilităţilor;

pregătirea mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice, ce vor fi folosite pe parcursul

cercetării la faţa locului, după caz, respectiv:

trusa criminalistică universală, cu instrumentarul complet, pentru executarea

marcajelor şi măsurătorilor, pentru descoperirea, relevarea, fixarea şi ridicarea urmelor, pentru

executarea desenelor şi schiţelor;

trusa fotografică, cu aparate operative şi materiale fotosensibile, inclusiv dispozitive

de iluminare adecvate împrejurărilor;

truse criminalistice specializate, pentru cercetarea urmelor latente, pentru identificarea

substanţelor stupefiante, pentru cercetarea urmelor biologice, pentru cercetarea incendiilor şi

exploziilor, a accidentelor de circulaţie sau de muncă, etc.;

laboratoare criminalistice mobile, în cazul efectuării unor cercetări, cu un grad de

complexitate mai mare, laboratoare care dispun de trusele criminalistice menţionate mai sus,

precum şi de alte mijloace tehnico-ştiinţifice, cum sunt:

aparatură foto şi video, pentru înregistrarea imaginilor de la cercetarea la faţa locului,

precum şi a declaraţiilor victimelor, martorilor şi a persoanelor suspecte, după caz;

aparatură diversă de detecţie, cum sunt: detectoarele de metale, detectoarele de

cadavre, detectoarele de substanţe explozive şi de substanţe radioactive, detectoare cu radiaţii

invizibile, cum sunt cele cu raze infraroşii, cu ultraviolete şi cu raze röetgen, precum şi detectoare

pentru diverse substanţe toxice şi stupefiante, etc.;

luarea măsurilor de protecţie, a membrilor echipei de cercetare la faţa locului, implică

o pregătire detaliată, anterioară prezentării la faţa locului. In funcţie de informaţiile pe care le

deţine, organul de cercetare trebuie sa ia toate masurile, necesare şi suficiente, astfel încât viaţa,

sănătatea sau integritatea corporală, a echipei de la faţa locului, să nu fie lezată sub nici o formă

asigurarea deplasării cu operativitate a echipei de cercetare la faţa locului, pentru

prevenirea distrugerii urmelor, pentru a nu se ajunge la plecarea sau influenţarea martorilor

36

oculari, precum şi, după caz, pentru a se preveni denaturarea poziţiei urmelor şi mijloacelor

materiale de probă.

7.3. Efectuarea cercetarii la fata locului Acest tip de activităţi, efectuate de către membrii echipei de

cercetare ajunşi la faţa locului, sunt menite a completa pe cele de la

sediul organului judiciar şi a aduce corecţiile necesare, în cazul măsurilor

luate de către primii ajunşi la faţa locului. În acest sens, şeful echipei de

cercetare are un rol hotărâtor în organizarea şi desfăşurarea activităţilor

de cercetare la faţa locului, de calităţile sale manageriale depinzând, în

bună măsură, condiţiile în care se va efectua activitatea propriu-zisă.

O dată ajuns la faţa locului, şeful echipei de cercetare la faţa locului se informează, cu

operativitate, despre:

situaţia persoanelor vătămate, modul în care s-a acţionat pentru salvarea victimelor,

precum şi dacă mai sunt persoane care necesită prim-ajutor;

dacă şi cum s-a asigurat paza locului faptei;

modul în care s-a acţionat pentru conservarea urmelor şi a mijloacelor materiale de

probă;

dacă au fost identificaţi şi reţinuţi la faţa locului făptuitorii, locul unde se găsesc

aceştia, dacă au fost atacaţi, molestaţi, precum şi dacă există riscul unor asemenea acţiuni

împotriva făptuitorilor;

dacă există martori oculari, datele de identitate a acestora şi locul unde se află aceştia;

dacă se cunoaşte întinderea pagubelor;

dacă, urmare, a săvârşirii infracţiunii au fost puse în pericol sau a fost împiedicată

activitatea unor puncte de lucru;

dacă există pericol iminent de incendiu, explozie, inundaţii, etc.;

dacă au fost întrerupte căi de comunicaţie, dacă au fost anunţaţi conducătorii

obiectivelor economice pe teritoriul cărora se întinde perimetrul de cercetat;

De asemenea, verifică starea de fapt şi ia măsurile necesare pentru completarea şi corectarea

celor întreprinse de primii ajunşi la faţa locului, evitarea oricăror pericole şi pentru crearea celor

mai bune condiţii, în care să se efectueze cercetarea la faţa locului.

Organizarea şi executarea activităţii de cercetare la faţa locului Activitatea de organizare a activităţii de cercetare la faţa locului, trebuie privită sub dublu

aspect, astfel:

fiecare membru al echipei de cercetare, are de îndeplinit sarcini concrete şi precise,

potrivit atribuţiilor sale

organizarea activităţilor de investigare trebuie să se facă într-o ordine bine stabilită.

Sarcinile membrilor echipei de cercetare la faţa locului Modul concret, în care sunt repartizate sarcinile membrilor echipei, este guvernat de unele

considerente, precum: pregătirea şi specializarea personalului, calităţile şi interesele fiecărui

membru, experienţa şi concepţia privind gestionarea situaţiilor de criză, relaţiile dintre membri,

starea de sănătate a acestora, alţi factori de natură psihosomatică, ce pot influenţa comportamentul

acestora, etc.

Sarcinile şefului echipei de cercetare asigură siguranţa personalului din subordine şi securitatea locului consumării

infracţiunii;

organizează, atunci când mai este cazul, verificarea stării victimelor, iar în caz de

necesitate, dispune măsuri adecvate pentru acordarea primului ajutor medical şi pentru

transportarea acestora la cea mai apropiată unitate spitalicească;

ia măsuri, pentru a interzice pătrunderea la locul săvârşirii infracţiunii, pe timpul

desfăşurării activităţii, a oricăror persoane, indiferent de calitate, funcţie sau grad, care nu au

sarcini în legătură cu cercetarea la faţa locului sau cu salvarea victimelor;

37

conduce prima inspecţie a locului faptei, pentru:

evaluarea eventualelor urme existente;

marcarea drumului de acces, pentru alte persoane care participă la cercetare, respectiv:

medic legist, conductor câine de urmărire, martori asistenţi, etc.;

stabilirea necesităţii de dotare şi echipare a membrilor echipei;

determinarea modului de desfăşurare a cercetării, precum şi a sarcinilor, adecvate şi

oportune, pentru fiecare membru al echipei;

stabilirea necesităţii de participare, a unor alte categorii de specialişti, decât cei care fac

parte deja din echipă;

pregătirea unei descrieri preliminare a locului faptei, pentru redactarea procesului-

verbal, de fixare a rezultatelor cercetării la faţa locului;

asigură schimbul de informaţii, între cei care cercetează câmpul infracţional şi cei care

investighează în teren;

reevaluează continuu eficienţa cercetării, pe tot parcursul activităţii;

coordonează activitatea de întocmire a procesului-verbal de cercetare la faţa locului;

asigură relaţia cu mass-media sau desemnează un membru al echipei pentru aceasta;

Sarcinile specialiştilor criminalişti efectuează activităţi de căutare, descoperire, relevare, fixare, ridicare, ambalare, etc., a

urmelor şi mijloacelor materiale de probă;

realizează măsurătorile de la locul faptei;

descriu urmele şi mijloacele materiale de probă, locul unde au fost găsite, metodele şi

mijloacele folosite pentru căutare, descoperire, relevare, fixare, ridicare, ambalare;

semnează şi datează urmele şi mijloacele materiale de probă, ţinând evidenţa acestora;

ridică şi ambalează urmele, în mod adecvat, pentru a le păstra integritatea materială, pe

timpul transportului;

efectuează înregistrări foto ale întregii zone, înainte de a se intra în perimetrul de

cercetat;

efectuează înregistrări foto ale urmelor şi mijloacelor materiale de probă, în momentul

descoperirii, înainte de a fi ridicate;

interpretează, din punct de vedere ştiinţific, alături de ceilalţi membri ai echipei, în

funcţie de competenţele profesionale ale fiecăruia, urmele şi mijloacele materiale de probă

descoperite la faţa locului, în scopul refacerii tabloului infracţiunii şi al obţinerii cât mai multor

date despre făptuitori;

prin constatările făcute, se pronunţă cu privire la originea şi modul de creare a unor

urme, pronunţându-se cu privire la calităţile şi posibilităţile de valorificare a lor, prin expertize;

urmăresc folosirea terminologiei criminalistice adecvate, pentru consemnarea

corespunzătoare în procesul-verbal de cercetare la faţa locului, a stărilor de fapt şi a urmelor

existente;

întocmesc schiţa locului faptei, stabilind pe schiţă urmele importante;

Sarcinile investigatorilor şi anchetatorilor Membrii echipei, cu sarcini de investigaţie şi cercetare, trebuie să desfăşoare activităţi

investigative şi de cercetare, referitoare la:

identificarea martorilor oculari şi a făptuitorilor;

efectuarea de investigaţii printre rude, vecini sau alte persoane, care au cunoscut sau au

avut relaţii cu victima, cu privire la starea sănătăţii, obiceiurile şi modul de viaţă ale acesteia,

relaţiile sale cu alte persoane, etc.;

verificarea activităţii persoanelor suspecte, care ar fi putut săvârşi fapta, îndeosebi

modul în care şi-au petrecut timpul, în perioada critică, corespunzătoare cu perioada în care s-a

săvârşit fapta;

participarea la acţiuni de căutare, în diverse locuri, în scopul găsirii unor obiecte

purtătoare de urme sau corpuri delicte;

efectuarea, în funcţie de necesităţi, de: audieri, confruntări, percheziţii, recunoaşteri din

grup de persoane şi obiecte, etc., întocmind actele procedurale prevăzute de lege;

38

culegerea de informaţii în legătură cu fapta săvârşită, persoanele, valorile şi obiectele

implicate, alte elemente de natură a ajuta la lămurirea tuturor împrejurărilor, ce caracterizează

săvârşirea infracţiunii; Sarcinile altor specialişti

Specialiştii, la serviciile cărora se poate apela, pot fi, în funcţie de caz: medici legişti,

antropologi, biologi, stomatologi, armurieri, specialişti în explozibili, toxice şi stupefiante, după

caz, ingineri de diferite specialităţi, conductori ai diferitelor animale, ce se folosesc în practica

curentă, pentru prelucrarea urmei de miros şi identificarea, pe această bază, a persoanelor

suspecte, a drogurilor, a explozibililor, etc.

Medicul legist, are ca sarcini la faţa locului, examinarea cadavrului şi toaletarea acestuia,

după caz. În colaborare cu specialistul criminalist, medicul legist cercetează obiectele purtătoare

de urme, îmbrăcămintea, încălţămintea şi obiectele personale ale victimei, în vederea stabilirii

legăturii acestora cu leziunile constatate.

Agentul de poliţie, conductor al câinelui de urmărire, are ca sarcini să acceadă, cu câinele

de urmă, pe drumul care i-a fost indicat, la locul săvârşirii infracţiunii, în vederea preluării şi

prelucrării urmei de miros. În continuare, trebuie să parcurgă cu câinele de urmă, traseul de

prelucrare a urmei de miros, pentru descoperirea şi ridicarea de obiecte ascunse ori abandonate,

fiind, după caz, însoţit de un membru al echipei de cercetare. La finalul activităţii desfăşurate,

trebuie să întocmească procesul-verbal de folosire a câinelui de urmărire şi a schiţei traseului

parcurs de acesta.

Efectuarea cercetării la faţa locului Cercetarea la faţa locului parcurge două faze, şi anume: faza statică şi faza dinamică.

Această distincţie are un caracter convenţional, util din punct de vedere ştiinţific, însă nu trebuie

acceptat ca ceva rigid şi absolut.

Cercetarea la faţa locului în faza statică Faza statică, constituie debutul cercetării la faţa locului, este momentul în care echipa ia

contact nemijlocit cu locul faptei. Prin activităţile desfăşurate în această fază, se formează o

imagine generală asupra locului faptei, asupra naturii activităţii cercetate şi a principalelor repere,

care pot avea relevanţă pentru anchetă, se înlătură orice posibilitate de distrugere sau dispariţie a

urmelor şi a mijloacelor materiale de probă.

Pe parcursul desfăşurării activităţilor, constatările făcute se notează provizoriu, într-o

agendă destinată special acestui scop, urmând ca aceste date să fie folosite, ulterior, după

terminarea activităţii, la întocmirea procesului verbal de cercetare la faţa locului.

Cercetarea la faţa locului în faza dinamică

Faza dinamică se distinge prin complexitate, presupunând participarea tuturor membrilor

echipei la efectuarea investigaţiilor şi la folosirea integrală a mijloacelor tehnico-ştiinţifice

criminalistice, aflate la dispoziţia lor. După efectuarea activităţilor specifice fazei statice, se

procedează la examinarea minuţioasă a tuturor urmelor şi mijloacelor materiale de probă,

descoperite în perimetrul cercetat, cu privire la care se apreciază că au legătură cu săvârşirea

infracţiunii, existând posibilitatea mişcării obiectelor purtătoare de urme, în funcţie de

posibilităţile tehnice din dotare.

Ţinând seama de finalitatea ei, de rolul şi locul activităţii de cercetare la faţa locului, în

economia anchetei penale, conducătorul echipei de cercetare are obligaţia de a coordona eforturile

echipei, în direcţia explicării fiecărei acţiuni sau fenomen, în urma căruia s-au produs modificări

în starea sistemului de referinţă, devenit loc al faptei. În acest sens, trebuie ţinut cont de faptul că:

permanenta căutare, descoperire şi examinare de urme şi mijloace materiale de probă, la faţa

locului, nu trebuie acceptată ca un scop în sine. Simpla existenţă a unei urme, descoperite în

perimetrul în care s-a săvârşit o infracţiune, nu înseamnă nimic sau înseamnă foarte puţin, dacă ea

nu este relaţionată cu activitatea infracţională şi identitatea făptuitorilor.

39


1. Precizaţi în ce constă pregătirea pentru efectuarea cercetării la faţa

locului .

2. Prezentaţi care sunt momentele cercetării la faţa locului.

BIBLIOGRAFIE: 1. Nita Nelu – Criminalistica , Note de curs 2010;

2. I. Mircea Criminalistica, Ed. Lumina Lex Bucuresti, 2010.

40

CAPITOLUL 8 TACTICA EFECTUARII PERCHEZITIEI

CUPRINS:




8.3 Reguli tactice folosite la efectuarea percheziţiei şi ridicării de obiecte

şi înscrisuri


Obiectivele capitolului 8 După studiul acestui capitol studenţi vor fi capabili să demonstreze

că au dobîndit suficiente cunoştinţe pentru a şti:

- situaţiile în care se impune efectuarea percheziţiei domiciliare;

- regulile tactice care trebuiesc respectate la efectuarea

percheziţiei domiciliare;


Pentru a putea fi folosite ca mijloc de probă, în procesul penal,

obiectele ce conţin în structura lor sau poartă urme pe suprafaţa lor, în

legătură cu infracţiunea săvârşită, înscrisurile ori valorile de orice fel,

trebuie să intre în posesia organului judiciar, printr-un mijloc procesual

legal. Printre activităţile prevăzute de legea procesual penală se numără şi

percheziţia şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri.

Percheziţia, poate fi definită ca fiind „activitatea procesual penală

şi de tactică criminalistică, de căutare, asupra persoanelor, în mijloace

de transport ori în alte spaţii, închise sau deschise, a obiectelor, valorilor sau înscrisurilor, a

căror existenţă sau deţinere este tăgăduită, ori nu se cunoaşte despre prezenţa lor, în vederea

descoperirii şi ridicării lor, pentru a le administra ca mijloc de probă în procesul penal”.

Obiectivele percheziţiei, sunt următoarele:

descoperirea de obiecte sau înscrisuri, ce conţin sau poartă urmele infracţiunii;

descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori, care au fost folosite ori au fost destinate

să servească la comiterea faptei sau sunt produs al infracţiunii;

identificarea şi ridicarea bunurilor provenite din infracţiune;

descoperirea persoanelor care se sustrag de la urmărirea penală sau executarea

pedepsei;

descoperirea unor obiecte, înscrisuri sau valori, a căror deţinere este ilegală, cum ar fi:

arme, muniţii, explozivi, substanţe toxice, documente etc.;

identificarea bunurilor sau valorilor, aflate în proprietatea învinuitului sau inculpatului

ori a persoanei responsabile civilmente, în vederea luării măsurilor asiguratorii, pentru

recuperarea prejudiciului sau garantarea executării pedepsei amenzii ori a măsurii confiscării

speciale sau a confiscării averii;

Percheziţia are o reglementare legală foarte clară, astfel că nu se poate efectua decât,

strict, în limitele dispoziţiilor legale.

41


Percheziţia domiciliară poate fi dispusă, numai de către judecător,

prin încheiere motivată, în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului

sau în cursul judecăţii. În aceste condiţii, organul de cercetare penală al

poliţiei, se adresează cu cerere procurorului şi acesta, dacă consideră

necesară şi oportună şi sunt îndeplinite condiţiile legale, inclusiv urmărirea

penală să fie începută, se adresează cu cerere judecătorului. Percheziţia

corporală, poate fi dispusă, după caz, de către organul de cercetare penală,

de procuror sau de judecător17.

Ridicarea de obiecte şi înscrisuri, constituie o obligaţie pentru organul de urmărire penală

şi instanţa de judecată (art. 96 C.p.p). De asemenea, orice persoană este obligată, să predea un

obiect sau înscris, ce poate servi ca mijloc de probă (art. 97 C.p.p.), în caz contrar acesta va fi

ridicat, în mod silit, prin organul de cercetare penală, conform art. 99 C.p.p.

Clasificarea percheziţiei

a. din punct de vedere procesual-penal, corespunzător dispoziţiilor Codului de procedură

penală, percheziţia poate fi de două feluri:

percheziţia domiciliară, care include toate locurile în care se pot efectua percheziţii,

respectiv:

în locuinţă;

în camere de hotel;

la locul de muncă;

în incinta sediilor instituţiilor sau agenţilor economici;

în localuri publice;

mijloace de transport;

în orice alte locuri;

percheziţia corporală, care include şi percheziţia asupra bagajelor;

Pregătirea percheziţiei Pentru asigurarea reuşitei, oricărui act de urmărire penală, este necesară o temeinică şi

serioasă pregătire, astfel că nici percheziţia nu poate fi lăsată la voia întâmplării. Fără o organizare

atentă şi fără a fi riguros pregătită, orice percheziţie poate fi sortită eşecului.

Etapele care trebuie parcurse în pregătirea unei percheziţii, sunt următoarele:

a. Stabilirea obiectivelor şi scopului percheziţiei

Obiectivele unei percheziţii, depind de natura infracţiunii investigate. În funcţie de

infracţiune, se poate stabili natura obiectelor ce vor fi căutate sau efectiv, un anumit obiect,

document, înscris, etc., care trebuie să fie căutate şi găsite. Cunoscând categoria obiectelor sau

înscrisurilor, care vor fi căutate, se pot emite şi ipoteze cu privire la modul de ascundere. Deja, în

această fază, pot fi prevăzute şi eventualele mijloace tehnice, necesare pentru căutare.

Este necesar, de asemenea, analizarea oportunităţii efectuării percheziţiei, dacă sunt indicii

suficient de temeinice, de natură să creeze presupuneri întemeiate, că se vor descoperi mijloacele

materiale de probă căutate.

b. Cunoaşterea locului unde urmează a se efectua percheziţia

Cunoaşterea locului unde urmează a fi efectuată percheziţia, este obligatorie şi vizează, în

general, următoarele aspecte:

adresa unde este situat locul în care se va efectua percheziţia;

caracteristicile topografice ale locului;

caracteristicile de construcţie ale clădirii, respectiv: numărul de nivele, toate intrările şi

ieşirile posibile, spaţiile auxiliare, spaţii comune cu alţi locatari, etc.;

planul interior al spaţiului care urmează a fi percheziţionat;

căile de acces către clădire sau teren;

posibilităţi de comunicare cu exteriorul;

42

existenţa unor locuri periculoase, respectiv: ochiuri de apă, mlaştină, puţuri

neacoperite, etc.;

date despre imobilele învecinate şi modalităţile de delimitare faţă de acestea;

date privind proprietarii sau deţinătorii spaţiilor respective, etc.; .

c. Cunoaşterea persoanelor la care se va efectua percheziţia

Cunoaşterea persoanelor, la care urmează a se efectua percheziţia, ajută organul judiciar să-

şi formeze o imagine, cu privire la posibilele riscuri, pe care le presupune efectuarea percheziţiei,

în vederea organizării minuţioase, înclusiv în ceea ce priveşte forţele participante, pentru a nu se

transforma totul într-un eşec de mari proporţii, cu consecinţele de rigoare.

d. Stabilirea momentului efectuării percheziţiei

Acest aspect, al pregătirii percheziţiei, presupune luarea în considerare a unor factori cum ar

fi:

necesitatea asigurării elementului surpriză, pentru persoanele aflate la locul

percheziţiei;

necesitatea efectuării neîntârziate, pentru a nu dispărea obiectele sau persoanele

căutate;

stabilirea acelor limite de timp, care oferă condiţii optime de pătrundere, la locul de

percheziţionat, etc.

Sunt şi situaţii, în care percheziţia trebuie amânată, în scop tactic, deşi se deţin date sigure

cu privire la existenţa obiectelor şi chiar a locului de ascundere, însă, descoperirea lor, prin natura

împrejurărilor, este foarte dificilă. Amânarea are rolul de a linişti persoana suspectă, de a-i da

impresia că nu va mai fi percheziţionată şi, astfel, să fie determinată să renunţe la ascunderea

obiectelor, mai ales dacă are nevoie de ele sau încearcă să le vândă.

e. Organizarea şi formarea echipei care va efectua percheziţia

Organizarea activităţii, în vederea efectuării unei percheziţii, se realizează pe baza datelor şi

informaţiilor obţinute în etapele anterioare şi are în vedere, obţinerea autorizaţiei sau a tuturor

autorizaţiilor necesare, după caz, pentru efectuarea percheziţiilor, precum şi formarea echipei sau

echipelor, care vor efectua percheziţiile. .

De regulă la percheziţie participă:

organul de urmărire penală, respectiv: ofiţerul de poliţie sau procurorul, care

instrumentează cauza;

specialişti criminalişti;

specialişti din domeniul în care s-a comis infracţiunea;

În funcţie de necesităţi, în echipă pot fi cooptaţi şi alţi lucrători de poliţie, de la formaţiunile

arme şi muniţii, poliţie criminală, poliţie rutieră, ordine publică, inclusiv din cadrul

detaşamentelor de intervenţie rapidă, după caz,

f. Pregătirea mijloacelor tehnice necesare

În general, mijloacele tehnice necesare la efectuarea unei percheziţii, se găsesc în trusa

criminalistică. Ele diferă în funcţie de obiectele căutate şi de locul unde urmează a se efectua

percheziţia, genul infracţiunii cercetate, persoana percheziţionată, etc.

Din categoria acestor mijloace, pot face parte următoarele:

surse de iluminare;

unelte pentru desfăcut încuietori sau pentru săpat, cum sunt: ciocane, şurubelniţe, dălţi,

cleşti, cazma, târnăcop, etc.;

sonde metalice electromagnetice;

magneţi puternici, detector cu raze ultraviolete;

aparate de filmat şi de fotografiat;

materiale pentru ambalare, etc.; .

43

8.3 Reguli tactice folosite la efectuarea percheziţiei şi ridicării de obiecte şi înscrisuri

a. Aspecte privind psihologia persoanei percheziţionate

Pentru orice persoană, indiferent de gradul de cultură, poziţie socială,

profesie etc., efectuarea la domiciliul său a unei percheziţii, îi provoacă o stare

emoţională deosebită, pentru că, percheziţia în sine este un eveniment deosebit. Această stare o

traversează, chiar şi persoane recidiviste, care nu sunt pentru prima dată percheziţionate.

b. Psihologia persoanelor care efectuează percheziţia

Lucrătorii de poliţie sau procurorul, care participă la efectuarea percheziţiei, trebuie să

manifeste un simţ de observaţie deosebit, bine dezvoltat, o putere mare de concentrare şi o foarte

bună atenţie, o intuiţie rapidă, capacitate de analiză şi de sinteză.

La efectuarea percheziţiei, trebuie să ţină seama de câteva reguli, respectiv:

examinarea minuţioasă şi observarea permanentă a comportamentului persoanei

percheziţionate, a celorlalte persoane existente la locul respectiv, cât şi particularităţilor locului

percheziţionat. Este indicat, ca un lucrător din cadrul echipei, să fie însărcinat numai cu efectuarea

acestor supravegheri;

menţinerea stabilităţii atenţiei, prin evitarea monotoniei în cercetare şi chiar, prin luarea

unor pauze pentru odihnă, în situaţii de activitate prelungită;

adaptarea rapidă, la situaţii concrete întâlnite la faţa locului, mobilitatea gândirii, pentru

a lua cele mai adecvate măsuri;

percheziţia necesită multă perseverenţă, calm şi răbdare, fiind incompatibilă cu

superficialitatea, nervozitatea, graba ori repulsia faţă de anumite obiecte;

c. Deplasarea şi intrarea la locul percheziţiei

Modul de deplasare, diferă de la cauză la cauză, fiind condiţionat de particularităţile cauzei

şi ale locului de percheziţionat. Ceea ce este important, este faptul ca, deplasarea să aibă în vedere

elementul surpriză, pentru a evita situaţii de distrugeri de mijloace de probă, aruncarea acestora

afară din locuinţă etc., ori dispariţia persoanei de la domiciliu.

Există şi cazuri deosebite, respectiv în cazul infracţiunilor flagrante şi a unor indivizi

periculoşi cercetaţi pentru infracţiuni grave, când se poate pătrunde direct, prin forţarea uşilor de

acces.

d. Primele măsuri luate, după pătrunderea la locul percheziţiei, sunt următoarele:

prezentarea legitimaţiei şi a autorizaţiei de percheziţie;

adunarea tuturor persoanelor, existente la faţa locului, într-o singură încăpere şi

stabilirea lucrătorului care le va supraveghea, pe tot parcursul percheziţiei;

percheziţionarea corporală, a tuturor persoanelor existente la faţa locului, care se

efectuează, inclusiv pentru a contracara eventuale acţiuni violente, prin folosirea unor arme, aflate

asupra lor;

inspectarea întregului loc care va fi percheziţionat, prin: verificarea rapidă a WC-

urilor, a sobelor, a maşinilor de gătit, a tuburilor de aruncat gunoiul, a ferestrelor, a telefoanelor

fixe sau mobile, (telefoanele mobile, existente asupra persoanelor, vor fi oprite şi puse într-un

anumit loc, ca să nu poată fi folosite), sau a altor aparaturi de înregistrare sau comunicare.

blocarea intrărilor şi ieşirilor, astfel încât, nici o persoană să nu poată părăsi locul

percheziţionat şi, nici o altă persoană să nu pătrundă din afară;

căutarea şi identificarea martorilor asistenţi. Aceştia, în situaţiile deosebite de

pătrundere, arătate mai sus, trebuie deja să existe, pentru a asista la operaţiunile făcute de echipă.

Reguli tactice aplicate în efectuarea percheziţiei domiciliare propriu-zise Percheziţia domiciliară, se poate efectua în locuri închise sau deschise, însă, indiferent unde

se face, trebuie îndeplinite un set de reguli generale, respectiv:

percheziţia trebuie efectuată, în strictă conformitate cu legea;

44

percheziţia se desfăşoară metodic, sistematic, ceea ce presupune o cercetare şi căutare

detaliată şi într-o anumită ordine, direcţie, respectiv: în paralel, prin cercetarea concomitentă a mai

multor încăperi, sau succesiv, începând de la intrare şi apoi stânga-dreapta şi spre centrul locului;

observarea, în permanenţă, a comportamentului persoanei percheziţionate;

efectuarea percheziţiei cu minuţiozitate, calm şi cu răbdare;

Percheziţia trebuie să urmărească depistarea ascunzătorilor, sens în care, în practica

organelor de urmărire penală, s-au format deprinderi practice, cu valoare de reguli, privind modul

de cercetare a diferitelor locuri, a obiectelor de mobilier, pereţi, tablouri, îmbrăcăminte, duşumele,

scări, grupuri sanitare, etc.

Fixarea rezultatelor percheziţiei Toate activităţile desfăşurate, cu ocazia efectuării percheziţiei propriu-zise, se consemnează,

conform art. 108 din Codul de procedură penală, într-un proces-verbal, care constituie principalul

mijloc de fixare a rezultatelor percheziţiei. Acesta trebuie să cuprindă, datele prevăzute în art. 91

şi 108 din Codul de procedură penală, precum şi menţiuni referitoare la locul, timpul şi condiţiile,

în care au fost descoperite şi ridicate obiectele şi înscrisurile, enumerarea şi descrierea lor.

În acelaşi proces-verbal, se vor face menţiuni şi despre obiectele care nu au fost ridicate,

dacă au fost menţionate în cuprinsul procesului verbal şi despre acelea care au fost lăsate în

păstrare sau predate în custodie.

Alte mijloace de fixare, care sunt anexe la procesul-verbal de percheziţie, sunt fotografiile,

filmul judiciar şi desenul schiţă, după caz.


1. Prezentaţi care sunt situaţiile în care se impune efectuarea

percheziţiei.

2. Precizaţi care sunt regulile tactice care trebuiesc respectat la

efectuarea percheziţiei.



2. Cirjan L.- Tratat de criminalistică, Ed.Penguin Book Bucureşti 2005.

45

CAPITOLUL 9 TACTICA ASCULTARII DE PERSOANE

CUPRINS:






9.5 Tactica ascultarii a minorilor





- care sunt regulile tactice folosite la ascultarea învinuitului;

- care sunt regulile tactice folosite la ascultarea minorului;


Prin intermediul criminalisticii, sunt elaborate metodele ştiinţifice şi

tactice de investigare a infracţiunilor, asigurându-se, astfel, o bună şi

eficientă organizare a etapelor de cercetare, a modurilor în care trebuie

desfăşurate, cu cât mai multă eficacitate şi eficienţă, diferitele activităţi din

cursul anchetei, după un plan stabilit.

Probele obţinute, într-o anumită cauză, vor putea fi verificate, prin

intermediul ascultării părţilor, respectiv: învinuit, părţi vătămate, martori.

Tot cu această ocazie şi pe această cale, vor putea fi completate, elementele existente cu privire la

cauză. Prin intermediul probelor, se realizează principiul aflării adevărului în cauză.

Noţiunea de probă, vizează toate faptele şi împrejurările, ce trebuie dovedite, în rezolvarea

cauzei. Faptele şi împrejurările, din cuprinsul probaţiunii sunt de două feluri:

fapte principale;

fapte probatorii, care se referă la împrejurări de fapt, care nu sunt cuprinse în faptul

principal, dar, a căror demonstrare, permite să se tragă concluzii, cu privire la faptul principal;

Un procedeu probator, esenţial, este cel al audierii persoanelor.


Audierea sau ascultarea învinuitului/inculpatului, este o activitate

procesuală şi de tactică criminalistică, efectuată de către organul de

urmărire penală, în scopul stabilirii unor date cu valoare probantă,

necesare aflării adevărului în cauză. Cu această ocazie,

învinuitul/inculpatul poate face mărturisri complete sau doar parţiale, cu

privire la infracţiunea săvârşită, precum şi la circumstanţele legate de

comiterea ei. Există, însă, şi posibilitatea ca acesta, să manifeste un

46

comportament simulat, încercând să se sustragă de la răspunderea penală, recunoscând alte roluri

sau alte acţiuni, pe care le-ar fi executat, dar care nu s-ar încadra într-o participaţie penală, prin

lipsa laturii subiective a infracţiunii.

Etapele audierii învinuitului/inculpatului, pot fi cuprinse în:

Studierea dosarului cauzei Pe această bază, vor fi stabilite:

persoanele care urmează a fi audiate în cauză, în calitate de învinuit sau inculpat;

faptele care au fost reţinute în cauză;

împrejurările comiterii faptelor;

participaţia, calitatea şi contribuţia fiecăruia la comiterea faptei;

modurile de operare folosite;

problemele ce urmează a fi lămurite, prin intermeiul audierii fiecărei persoane;

Studiul materialului documentar, de la dosarul cauzei, trebuie făcut cu obiectivitate, atât cu

observarea probelor în acuzare, cât şi a celor în apărare, precum şi a circumstanţelor atenuante sau

agravante, după caz, referitoare la fiecare participant.

Cunoaşterea învinuitului sau inculpatului O bună stăpânire a datelor cauzei presupune, pe lângă cunoaşterea faptelor concrete comise,

de către autorul faptei şi preocuparea pentru cunoaşterea trăsăturilor personalităţii şi a profilului

psihic a acestuia. Date de acest gen, se pot obţine pe mai multe căi, atât directe, cât şi indirecte.

Pe cale directă, se pot obţine date, prin intermediul unor percheziţii, prin aplicare de

sechestre, reţinere şi conducere în faţa organului de urmărire penală, precum şi prin audiere;

Activităţile de informare indirectă, cu privire la învinuit/inculpat, pot să cuprindă, după caz:

investigaţii cu privire la persoana învinuitului/inculpatului;

date rezultate din cercetarea la faţa locului;

verificări la cazierul judiciar şi în evidenţele operative ale poliţiei;

audieri ale altor martori sau învinuiţi;

studierea unor înscrisuri, ce emană de la învinuit sau inculpat;

Pregătirea audierii În această etapă, având în vedere datele şi informaţiile din etapele anterioare, se vor stabili,

mental sau în scris, după caz, următoarele:

problemele care urmează a fi lămurite cu ocazia ascultării;

tactica folosită la audiere, ţinând cont de personalitatea şi psihologia persoanelor

audiate, în calitate de învinuit/inculpat;

materialul probator ce urmează a fi folosit, în cursul audierii, având în vedere

particularităţile fiecărei infracţiuni în parte şi împrejurările comiterii faptei;

.

Întocmirea planului de audiere Urmare a activităţii de pregătire a audierii, din etapa anterioară, în funcţie de experienţa

anchetatorului, în mod obligatoriu, se va întocmi un plan de ascultare, pentru fiecare învinuit sau

inculpat, în parte, care va avea în vedere următoarele aspecte principale:

problemele ce urmează a fi lămurite, cu ocazia ascultării, cu fiecare învinuit sau

inculpat, în parte;

materialul probator, ce va fi utilizat în cursul ascultării, cu fiecare învinuit sau

inculpat;

forţa probatorie a materialului existent la dosar, cum sunt: probele directe, probele

indirecte şi orice alte mijloace materiale de probă, precum şi, în funcţie de

aceasta, ordinea în care pot fi administrate probele, pentru ca succesul audierii să fie deplin;

momentele operative oportune, pentru utilizarea şi administrarea fiecărei categorii

de probe, având în vedere forţa probantă a acestora. Probele esenţiale, cheie, vor fi folosite numai

în ultimă instanţă, după ce au fost epuizate, pe rând, celelalte probe, prin aceasta urmărind:

obţinerea de probe pertinente şi obiective, atât în acuzarea, cât şi în apărarea persoanei

audiate, în calitate de învinuit/inculpat;

47

obţinerea de informaţii directe, privind buna sau reaua-credinţă, a

învinuitului/inculpatului şi, implicit, privind colaborarea acestuia în anchetă şi încrederea ce îi

poate fi acordată;

stabilirea existenţei circumstanţelor personale, atenuante sau agravante, după caz;

Asigurarea prezenţei apărătorului Prezenţa apărătorului, este obligatorie în situaţiile prevăzute de lege, după începerea

urmăririi penale în cauză, însă nu se va permite apărătorului să intervină în desfăşurarea ascultării,

deoarece orice intervenţie a acestuia poate conduce la obstrucţionarea relatărilor.

Etapele ascultarii invinuitului sau inculpatului Conform prevederilor art. 7o din Codul de procedură penală, ascultarea învinuitului sau

inculpatului parcurge trei etape, astfel:

a. verificarea identităţii învinuitului/inculpatului, pe baza documentelor de legitimare,

urmată de punerea în vederea acestuia, a învinuirii şi garantarea dreptului la apărare. Privitor la

verificarea identităţii, trebuie precizat că această activitate, este de natură să ducă la evitarea

greşelilor şi neînţelegerilor, privind datele de identitate ale persoanei ce va fi ascultată.

b. ascultarea relatării libere, făcute de învinuit sau inculpat, cu privire la fapta de care este

acuzat şi împrejurările comiterii acesteia. Odată cu trecerea în aceasta fază, a relatării libere, se va

cere celui ascultat, să relateze, despre faptele care fac obiectul cauzei, cât mai pe larg posibil şi în

detaliu, fără a omite nimic, cu referire la probele pe care le consideră necesare, în apărarea sa. În

timpul relatărilor libere, trebuie să fie respectate, cu stricteţe, următoarele reguli tactice:

se va proceda la ascultarea cu atenţie, fără întreruperi, a învinuitului sau

inculpatului, menţinând contactul vizual permanent cu acesta, fără a avea alte preocupări, oferind

feedback afirmativ, de ascultare şi înţelegere a mesajului transmis, prin limbaj nonverbal;

nu se va încerca obţinerea recunoaşterii cu orice preţ a săvârşirii faptei, deoarece,

recunoaşterea faptei, de către învinuit, nu este „regina probelor” şi are aceeaşi valoare probatorie,

cu celelalte probe, cu care se coroborează;

nu se va întrerupe firul relatărilor, prin formularea de întrebări, sau prin darea unor

replici, nici chiar atunci când se observă elemente de nesinceritate, învinuitul fiind lăsat să termine

relatarea liberă. Din contra, elementele de nesinceritate vor fi avute în vedere, ulterior, cu ocazia

ascultării dirijate, când se vor stabili şi momentele operative pentru utilizarea şi administrarea

probelor, pe rând, în funcţie de valoarea probantă a acestora;

discuţia va fi reorientată, cu tact, spre subiectul iniţial, atunci când se constată, că

relatarea liberă a învinuitului se îndepărtează de subiect şi include alte aspecte, care nu au legatură

cu cauza;

ascultarea liberă a învinuitului trebuie să privească fiecare împrejurare în parte, în

cazul în care, fapta pentru care este cercetat, este susceptibilă de încadrări juridice diferite sau

dacă este vorba de mai multe fapte. învinuit/inculpat, reprezintă un moment deosebit de important

al ascultării.

Această etapă, dă măsura calităţilor anchetatorului, a modului în care a pregătit ascultarea şi

pune în evidenţă profesionalismul acestuia, rezultat din spiritul de observaţie, din creativitatea,

iniţiativa şi perspicacitatea sa.

Principalele procedee tactice de audiere a învinuitului, sunt următoarele:

prezentarea progresivă a probelor, care se bazează pe prezentarea

graduală a probatoriului cauzei, pe timpul audierii dirijate. Mai întâi, vor fi prezentate

probele de mai puţină importanţă, respectiv, pe acelea care privesc amănunte secundare ale

infracţiunii şi apoi pe cele mai importante, care privesc faptele principale.;

prezentarea frontală a probelor cheie, care se realizează prin, prezentarea succesivă şi

neaşteptată, în momente diferite, oportune, a celor mai puternice probe. Această abordare directă,

frontală, este menită să spargă verigile fragile ale apărării învinuitului, urmărind determinarea

acestuia la declaraţii sincere;

Pe parcursul audierii, anchetatorul trebuie să menţină o atitudine sobră şi politicoasă dar, în

acelaşi timp, rezervată şi profesională, prin ţinuta şi vocabularul anchetatorului.

48


Conform prevederilor art. 78 din Codul de procedură penală,

„martorul, este persoana care are cunoştinţă, despre vreo faptă sau vreo

împrejurare, de natură a servi la aflarea adevarului, în procesul penal”.

Deşi legea prevede că, orice persoană poate fiă ca martor, conform

art. 79 şi art. 80 din Codul de procedură penală, există unele excepţii, în

sensul că: persoana obligată să ţină secretul profesional, precum şi soţul ori

rudele apropiate ale învinuitului, nu sunt obligate să depună ca martori.

La ascultarea martorilor, trebuie să fie avute în vedere câteva elemente importante, care pot

influenţa, atât obiectivitatea relatărilor, cât şi acurateţea lor. În acest sens, pentru a putea aprecia

obiectivitatea declaraţiilor martorilor, pe lângă regulile tactice de ascultare, anchetatorul trebuie

să cunoască şi să înţeleagă legile psihice, pe care se fundamentează procesele de cunoaştere a

realităţii obiective, respectiv cele referitoare la: percepţie şi memorare.

Percepţia, este definită ca fiind, „complexul senzaţiilor primite de la diferitele calităţi ale

obiectelor, proceselor şi fenomenelor lumii exterioare şi care sunt reflectate sub forma unor

imagini concrete”.

Deosebit de importante pentru calitatea percepţiilor sunt „reprezentările”, bazate pe

experienţa acumulată, în cursul existenţei umane. Astfel, lucrurile şi fenomenele cunoscute

anterior, în urma contactului cu acestea, vor fi percepute mai uşor şi mai exact.

Memorarea, care are la bază plasticitatea sistemului nervos, constă în „capacitatea unei

persoane de a-şi întipări în memorie, obiectele şi fenomenele percepute din lumea exterioară şi

de a le reproduce în conştiinţa sa”. Datorită stimulilor externi, au loc procese nervoase de

excitaţie sau de inhibiţie, a unor părţi ale scoarţei cerebrale.

Etapele ascultării martorilor În primul rând, este necesară studierea atentă a dosarului, pentru cunoaşterea şi

înţelegerea, corectă şi completă, a relaţiilor dintre martor şi învinuit, precum şi, în general,

înţelegerea poziţiei martorului în cauza respectivă, desprinderea caracteristicilor de bază ale

martorului, din punct de vedere psihologic şi afectiv, etc.

De asemenea, trebuie stabilite corect şi complet, problemele care urmează a fi lămurite cu

fiecare martor în parte, întrebările care vor fi puse şi ordinea acestora.

Pentru cauzele complexe şi, mai ales, pentru anchetatorii aflaţi la începutul activităţii, se

recomandă întocmirea unui plan de ascultare, cu indicarea tuturor aspectelor şi problemelor ce

trebuie lămurite.

Ascultarea martorului parcurge trei etape, astfel:

Identificarea persoanei martorului, pe baza documentelor de legitimare, şi

clarificarea diferitelor aspecte, cum ar fi:

dacă este rudă cu vreuna dintre părţi, gradul de rudenie şi în ce relaţii se află cu

acestea, aducându-le la cunoştinţă, totodată, că au dreptul să nu depună declaraţii în calitate de

martori, atunci când trebuie îndeplinită această condiţie legală, obligatorie;

dacă a suferit vreo pagubă, în urma infracţiunii;

Pot fi purtate şi unele discuţii prealabile, apte a aduce încrederea martorului în anchetator.

Tot în acestă primă etapă, are loc depunerea jurământului de către martor. Este necesar să se

acorde importanţa cuvenită acestui moment, pentru a face ca martorul să simtă importanţa celor ce

urmează a fi declarate, conferind solemnitate momentului. Se vor evita atitudinile

„funcţionăreşti”, faţă de aceste momente.

Ascultarea relatărilor libere, asupra împrejurărilor cunoscute, cu privire la cauză. Ca şi

în cazul învinuitului, este recomandat ca, cel care relatează liber să nu fie întrerupt, decât atunci

când se constată că se îndepărtează de la obiectul cauzei. Prin relatarea liberă, există posibilitatea

ca martorul să dezvolte noi aspecte, necunoscute de anchetator şi care, chiar au scăpat, într-o

primă fază. Aceste date noi, vor fi însă privite cu reticenţa necesară, urmând a fi verificate şi

coroborate ulterior, cu întreg materialul probator existent la dosar.

Adresarea de întrebări, conform celor stabilite în planul de ascultare, dar şi rezultate

din relatarea liberă, în vederea lămuririi tuturor problemelor şi împrejurărilor legate de săvârşirea

faptei.

49

O mare importanţă o are, observarea comportamentului celui ascultat pe timpul

relatărilor, deoarece permite anchetatorului, alegerea şi adaptarea procedeelor de audiere.

Ascultarea martorilor nu trebuie să fie făcută ca o formalitate, pasiv, impunându-se

permanent o atitudine activă a anchetatorului, în scopul aflării adevărului obiectiv.


Declaraţiile părţilor vătămate au o deosebită importanţă, deoarece

acestea sunt, în general, purtătorul unui bagaj de informaţii deosebit de

preţioase, privind autorul şi împrejurările faptei, întinderea pagubelor,

suferinţele fizice şi psihice, etc.

Victimele infracţiunilor, datorită componentei subiective care

intervine, pot să denatureze voluntar relatările despre starea de fapt, fie pentru a nu evidenţia

contribuţia lor la geneza conflictului, fie pentru a putea obţine despăgubiri mai mari, etc.

Cunoaşterea acestor posibilităţi, nu trebuie, însă, să genereze o atitudine de neîncredere în

sinceritatea declaraţiilor victimei. Victima infracţiunii, este în măsură să identifice pe autorul

faptei, bunurile sustrase, instrumentele vulnerante folosite la comiterea infracţiunii, eventuali

martori, etc.

Ascultarea victimei, va fi şi ea precedată, de activităţi de identificare, pe baza

documentelor de legitimare, precum şi de unele discuţii prealabile, de natură să completeze datele

obţinute, în prealabil, despre aceasta şi să aducă o atmosferă de încredere şi sinceritate.

Relatarile libere, vor fi urmate de adresarea de întrebări, care vor putea privi:

raporturile anterioare cu infractorul. Dacă îl cunoştea sau nu pe infractor, de când, în

ce condiţii, evoluţia relaţiilor dintre ei, după caz, precum şi conduita în momentele anterioare

faptei;

momentele efective ale comiterii faptei. Întrebările puse în acest caz, trebuie să

completeze datele din relatarea liberă, privind locul, timpul şi modul comiterii faptei. Se vor putea

detalia, numărul de participanţi, date care să ajute la identificarea acestora, modul de operare,

contribuţia fiecăruia, fraze sau cuvinte surprinse în discuţiile acestora, alte elemente semnificative,

care pot fi scăpate într-o primă relatare. Se vor cere, de asemenea, detalii de identificare a

bunurilor furate, distruse, etc.;

aspecte ulterioare comiterii faptei.

După clarificarea tuturor aspectelor arătate, se cere părţii vătămate, să-şi precizeze

eventuale pretenţii, precum şi dacă mai are ceva de declarat.

9. 5 Tactica ascultarii a minorilor

Dată fiind situaţia deosebită, sub aspectul dezvoltării psihice şi

fizice a persoanelor minore, aflate în faza conturării personalităţii, a

acumulării unor cunoştinţe minime de viaţă şi profesionale, ascultarea

acestora comportă unele elemente de dificultate suplimentare.

În acest sens, este de precizat că ascultarea minorilor, presupune

o şi mai atentă pregătire, cerută de situaţia oarecum specială, de

necesitatea cunoaşterii personalităţii minorului, sub multiplele ei

aspecte, pentru a putea adopta o tactică de ascultare corespunzătoare vârstei acestuia. Pentru

aceasta, trebuie să fie:

cunoscute şi înţelese particularităţile de psihologie, specifice fiecărei vârste, din cadrul

minoratului;

obţinute date prealabile, din mediul familial, şcolar şi de la locul de muncă, după caz;

50

obţinute date cu privire la preocupările, cercul de prieteni şi activităţile preferate de

minor, etc.;

În aprecierea declaraţiilor minorului, trebuie să se ţină seama de specificul vârstei

acestuia, de influenţele posibile ale „teribilismului” adolescenţei, de limitele experienţei de viaţă,

precum şi ale bagajului său intelectual.

Ascultarea minorului, trebuie să fie precedată de desfăşurarea unor discuţii prealabile,

menite să uşureze stabilirea unor relaţii de încredere, între minor şi anchetator. Discuţiile ar putea

fi orientate, spre dezvăluirea preocupărilor minorului, făcându-se apoi o trecere, treptată, spre

ascultarea unei relatări libere.

Relatarea liberă, a minorului, trebuie să fie precedată de prezentarea calităţii în care este

ascultat, cu prezentarea învinuirii, atunci când este cazul, solicitându-i-se să redacteze o declaraţie

scrisă asupra acesteia. Vor fi respectate aceleaşi reguli de sobrietate şi tact, în ascultarea relatărilor

libere, fără intervenţii inutile sau mimică sugestivă, care, mai ales în cazul minorilor, pot să aducă

rezultate nedorite, respectiv: fabulaţie copilărească, negarea oricăror fapte, refugiul în mutism, etc.

Faza de ascultare dirijată, presupune orientarea în punerea întrebărilor, în funcţie de natura

faptei, de modul şi condiţiile săvârşirii, de poziţia procesuală, precum şi de trăsăturile de

personalitate ale minorului, desprinse în cursul pregătirii şi al realizării ascultării. Pot fi adresate,

în funcţie de ansamblul problemelor ce trebuie lămurite:

întrebări privind momente şi relaţii anterioare comiterii faptei;

întrebări privind aspecte din timpul comiterii faptei;

întrebări privind anumite evenimente, atitudini, discuţii, care au avut loc după

comiterea faptei;

Întrebarile puse, trebuie să fie clare, fără tentă sugestivă şi fără mai multe înţelesuri.


1.Intocmiţi un chestionar pentru audierea unui învinuit cercetat pentru

comiterea unei infracţiuni de furt.

2. Precizaţi care sunt cerinţele audierii minorilor.



2. Cirjan L.- Tratat de criminalistică, Ed.Penguin Book Bucureşti 2005

3. Elena-Ana Nechita, Criminalistica,Ed. Pro Universitaria Bucureşti 2009;

51

CAPITOLUL 10 CONFRUNTAREA SI PREZENTAREA PENTRU RECUNOASTERE

CUPRINS:


10.1 Pregătirea în vederea efectuării confruntării

10.2 Reguli tactice de efectuare a confruntării propriu-zise



10.5 Prezentarea cadavrelor pentru recunoastere





- care sunt regulile tactice de efectuare a confruntării;

- să precizeze cazurile în care se impune efectuarea

prezentării pentru recunoaştere;

10.1 Pregătirea în vederea efectuării confruntării

Pe parcursul ascultărilor într-o cauză penală, între declaraţiile

învinuiţilor, părţilor vătămate şi martorilor, pot să apară nepotriviri şi chiar

contraziceri, unele dintre acestea fiind esenţiale, situaţie în care este absolut

necesară lămurirea lor. Cauzele contrazicerilor pot fi diferite, de la probleme

în procesul de percepere a faptelor, până la reaua-credinţă sau chiar la

coruperea martorilor.

Confruntarea, este o soluţie la care se poate recurge, în situaţiile în care, între

declaraţiile diferitelor persoane există contradicţii esenţiale, motiv pentru care se impune

clarificarea contrazicerilor şi completarea anumitor probe sau depoziţii. Scopul principal al confruntării, îl constituie înlăturarea contrazicerilor esenţiale, dintre

declaraţiile celor două persoane care sunt confruntate. În acelaşi timp, confruntarea prezintă

importanţă, chiar şi pentru faptul că „poate ajuta organul de urmărire penală să realizeze şi alte

obiective: obţinerea unor indicii sau probe noi, precizarea unor afirmaţii şi verificarea

veridicităţii, aducerea unui plus de informaţii şi cu privire la personalitatea persoanelor

confruntate, poate realiza stimularea memoriei, etc.”.

Reglementarea legală a confruntării se regăseşte în Codul de procedură penală, art. 87-88.

Cu privire la modalitatea de confruntare, de regulă, se confruntă două persoane şi, foarte

rar, trei sau mai multe persoane. Se poate confrunta aceeaşi persoană cu altele, mai multe, dar

numai câte două. Din practica organelor de urmărire penală rezultă că, de regulă, confruntarea se

efectuează: între doi învinuiţi sau inculpaţi, între doi martori, între învinuiţi şi martori, între

învinuiţi şi persoanele vătămate, între martori şi persoanele vătămate.

Pregătirea în vederea efectuării confruntării Ca orice activitate procedurală şi confruntarea presupune o pregătire minuţioasă, aceasta

fiind, în unele privinţe, mai dificilă decât o ascultare propriu-zisă, deoarece se ascultă concomitent

52

două persoane care, în mod normal, se situează pe poziţii procesuale diferite sau pe aceeaşi

poziţie, dar cu o atitudine diferită, faţă de activitatea de urmărire penală, respectiv de recunoaştere

sau nerecunoaştere a faptei.

Regulile după care se conduce pregătirea confruntării sunt, în esenţă, următoarele21:

a. studierea materialelor din dosarul cauzei

Studierea materialelor aflate la dosarul cauzei, asigură posibilitatea organului de urmărire

penală, să stabilească:

scopul confruntării, respectiv contrazicerile esenţiale care trebuie înlăturate sau

declaraţiile, pentru a căror verificare şi precizare, se organizează confruntarea;

persoanele care urmează a fi confruntate;

întrebările esenţiale, care vor fi adresate;

Cea mai mare atenţie trebuie acordată, studierii declaraţiilor persoanelor, care urmează a fi

confruntate.

Cu ocazia studierii materialelor, anchetatorul îşi poate formula o imagine, cu privire la

persoana care a fost sinceră şi care nu, având în vedere şi celelalte mijloace de probă existente.

b. stabilirea şi cunoaşterea persoanelor care urmează a fi confruntate

Stabilirea persoanelor, care urmează a fi confruntate, se face în funcţie de natura

contrazicerilor şi de gradul de sinceritate, a persoanelor audiate în cauză. Cel mai important lucru de stabilit, îl constituie relaţiile care există, între persoanele ce

urmează a fi confruntate: rudenie, simpatie, prietenie, duşmănie, de interes în legătură cu unele

afaceri, etc.

Foarte important este să se poată stabili, care dintre persoane este mai sinceră şi mai

emotivă, ori mai puţin hotărâtă, având în vedere climatul tensional, pe care-l creează confruntarea

şi, în acest context, ordinea punerii întrebărilor, respectiv: căreia dintre persoanele confruntate, i

se va adresa prima întrebare.

c. ascultarea din nou a persoanelor care urmează a fi confruntate

Repetarea ascultării, persoanelor care urmează a fi confruntate, are menirea de a verifica

poziţia pe care se situează persoanele, dacă îşi menţin declaraţiile date iniţial sau dacă revin

asupra lor. Practic, se verifică încă o dată, oportunitatea confruntării. La reascultare apar două

aspecte, pentru că, în general, confruntarea se face între o persoană prezumată a fi sinceră şi una

nesinceră în declaraţii.

Persoana considerată sinceră, va fi întrebată:

dacă îşi menţine declaraţiile, precum şi:

dacă îşi menţine aceste declaraţii şi în condiţiile în care va fi confruntată cu altă

persoană, putându-se chiar indica concret persoana respectivă. În acest fel, practic, se realizează şi

o pregătire psihologică, a acestei persoane. Dacă persoana ezită, în mod evident sau chiar refuză

să fie confruntată, atunci nu se mai recomandă a se efectua confruntarea;

Persoana considerată nesinceră, la fel, este întrebată dacă îşi menţine declaraţiile întru-

totul. Dacă la reaudiere, persoana revine asupra declaraţiilor şi recunoaşte adevărul, nu se mai

impune efectuarea confruntării.

Acestei persoane, nesincere, nu i se va aduce la cunoştinţă faptul că va fi confruntată,

mizându-se şi pe factorul psihologic, al surprizei.

d. organizarea confruntării

Activitatea de organizare a confruntării, în special în situaţiile complexe, dificile, se

realizează pe baza unui „plan de realizare a confruntării”, care presupune următoarele:

alegerea momentului oportun şi a locului, pentru efectuarea confruntării, de regulă la

sediul organului de urmărire penală;

stabilirea succesiunii, în care persoanele vor fi confruntate, precum şi a măsurilor

necesare, pentru evitarea unor posibile înţelegeri între cei confruntaţi. În acest sens, persoanele

53

invitate pentru a fi confruntate, trebuie să aştepte în încăperi diferite, fără a lua contact unele cu

altele.

stabilirea întrebărilor şi a succesiunii acestora, precum şi a întrebărilor de rezervă, în

funcţie de problemele care trebuie să fie clarificate, prin confruntare;

Structura întrebărilor, care trebuie să fie puse persoanelor confruntate, se referă la:

întrebări de natură a stabili, dacă persoanele confruntate se cunosc, de când se cunosc,

în ce condiţii s-au cunoscut, precum şi evoluţia relaţiilor dintre ele;

întrebări formulate în raport cu scopul urmărit, pentru înlăturarea contrazicerilor, din

declaraţiile persoanelor confruntate;

întrebări în raport de problemele ce trebuie să fie clarificate, în funcţie de noile date

rezultate în urma confruntării;

întrebări prin care se oferă posibilitatea, persoanelor confruntate, să facă şi alte

precizări, completări, în afara răspunsurilor ce le-au dat, respectiv, dacă mai au ceva de declarat;

10.2 Reguli tactice de efectuare a confruntării propriu-zise

Unele aspecte privind psihologia confruntării. Pentru obţinerea

succesului, în activitatea de confruntare, trebuie cunoscute, înţelese şi

utilizate diverse tactici de efectuare a confruntării, dar aplicate în funcţie de

cunoaşterea şi identificarea factorilor psihologici specifici confruntării. În

acest sens, este cert faptul că, în general, confruntarea creează un climat

tensional, pentru persoanele confruntate. Pe lângă tensiunea psihică, deja

existentă, la persoanele ascultate în cauză, în funcţie de calitatea lor

procesuală şi de trăsăturile lor de personalitate, în timpul confruntării pot apare, factori noi de

tensiune, datoraţi, în principal, următoarelor cauze22:

teama faţă de reacţiile celui cu care este confruntat;

sentimentele, de milă sau de prietenie, faţă de persoana cu care este confruntată;

complexul de vinovăţie sau preocuparea de a nu fi învinuit, pe nedrept, datorită

declaraţiilor celuilalt;

teama de a nu se descoperi adevărul, în cazul celor nesinceri, etc.;

Din punct de vedere tactic, cunoscând şi analizând factorii psihologici dominanţi,

caracteristici persoanelor confruntate, pentru a spori şansele de succes ale confruntării,

organizatorii acestei activităţi, trebuie să aibă în vedere realizarea următoarelor aspecte:

asigurarea unei atmosfere de calm, linişte şi confort psihic, pentru atenuarea stărilor

emotive, specifice acestui gen de activitate;

manifestarea unei atitudini obiective, de către organul judiciar care efectuează

confruntarea, pentru ca niciuna dintre persoanele confruntate, să nu se considere defavorizată;

interzicerea, cu tact şi fermitate, a gesturilor de intimidare şi de ameninţare, între

persoanele confruntate;

urmărirea, cu atenţie, a comportării persoanelor confruntate, una faţă de alta, pentru

a nu le permite încercările de influenţare sau de intimidare, prin poziţia socială, prin relaţiile

avute, prin pregătirea superioară, etc.;

b. Efectuarea confruntării propriu-zise

Confruntarea propriu-zisă parcurge, din punct de vedere tactic şi practic, o serie de etape,

astfel:

prima persoană, care se introduce în încăperea unde se efectuează confruntarea, este

persoana considerată sinceră sau de bună credinţă, iar după aceasta va fi introdusă persoana

considerată nesinceră;

persoanele confruntate vor fi aşezate, cu faţa către organul judiciar, care conduce

confruntarea, pentru a se asigura posibilitatea unei mai bune observări a acestora şi, în acest fel,

sesizarea eventualelor încercări de comunicare nonverbală;

se pune în vedere persoanelor confruntate, de la început, că nu au voie să-şi adreseze

ameninţări, să-şi facă semne şi să vorbească între ele, precum şi faptul că, atât întrebările cât şi

54

răspunsurile lor, vor fi adresate numai prin intermediul organului judiciar, care conduce

confruntarea;

dacă, vreuna din persoanele confruntate, are calitatea de martor, i se va cere să depună

jurământul, conform art. 85 din Codul de procedură penală;

se pun primele întrebări, referitoare la faptul, dacă persoanele confruntate se cunosc şi

ce relaţii există între ele, urmate de răspunsurile corespunzătoare;

urmează adresarea întrebărilor, destinate rezolvării scopului principal al confruntării,

respectiv înlăturarea contrazicerilor şi obţinerea răspunsurilor;

în continuare, se poate permite persoanelor confruntate, să-şi adreseze întrebări, dar tot

numai prin intermediul organului judiciar, pentru a mări şansele de a obţine elemente noi şi utile,

în vederea stabilirii adevărului în cauză;

la sfârşit, persoanele confruntate vor fi întrebate, dacă mai au ceva de declarat în cauză;

Pe toata durată confruntării, în funcţie de situaţie, vor fi aplicate procedee tactice, specifice

ascultării inculpatului sau martorilor.

Organul judiciar care conduce confruntarea şi ceilalţi lucrători, nu vor înceta, nici o clipă, să

supravegheze reacţiile persoanelor confruntate, în special a aceleia care neagă în totalitate sau

parţial afirmaţiile celeilalte. Rezultatul acestor observaţii nu vor fi consemnate în procesul-verbal,

dar pot fi valorificate, ulterior, prin desfăşurarea altor activităţi de urmărire penală.


Rezultatele confruntării, se consemnează într-un proces-verbal, care

constituie mijloc de probă, conform dispoziţiilor art. 91 din Codul de

procedură penală.

În partea introductivă a procesului-verbal de confruntare, vor fi

consemnate datele generale privind: data şi locul desfăşurării, organul judiciar

care a efectuat-o, persoanele confruntate, cu datele de identificare şi calitatea

lor procesuală, precum şi temeiul legal şi motivele confruntării.

În continuarea acestor date, vor fi menţionate, în ordinea în care au fost

puse, întrebările şi răspunsurile date, de către fiecare dintre persoanele confruntate, precum şi

declaraţiile suplimentare ale acestora, dacă au fost. Atunci când este cazul, în procesul-verbal de

confruntare, se fac menţiuni şi despre: depunerea jurământului de către martori, despre prezenţa

apărătorului persoanelor confruntate, a interpretului sau a reprezentantului legal, în funcţie de

situaţie.

Ca şi în cazul ascultării propriu-zise şi confruntarea poate fi înregistrată, pe bandă audio

sau video-magnetică. Acest mod de fixare se utilizează, în special, în cauzele complexe, cu un

grad mare de dificultate şi care privesc infracţiuni grave sau deosebit de grave.

Înrgistrarea pe bandă audio-video, are şi avantajul că oferă posibilitatea, nu numai a fixării

integrale şi obiective a întrebărilor şi răspunsurilor, date de fiecare din persoanele confruntate, ci

şi a comportamentului şi, mai ales, a reacţiilor acestora, cu rol foarte important în interpretarea şi

coroborarea probelor în cauză.

În cazul acestor înregistrări, trebuie respectate aceleaşi reguli de procedură, ca şi în cazul

înregistrărilor audio-video ale ascultării martorilor şi învinuiţilor.


Organizarea prezentării pentru recunoaştere

Prezentarea pentru recunoaştere trebuie să se facă, în condiţii

asemănătoare celor, care au existat în momentul percepţiei.

Organizarea prezentării pentru recunoaştere, presupune parcurgerea următoarelor momente:

55

a) Constituirea grupului din care urmează a fi recunoscută persoana

Practic, prezentarea persoanelor pentru recunoaştere, se face dintr-un grup compact,

constituit special în acest scop.

Constituirea grupului şi prezentarea pentru recunoaştere a persoanelor, se face numai în

prezenţa martorilor asistenţi, care vor atesta, obiectivitatea întregii acţiuni, prin semnarea

procesului-verbal şi prin declaraţii ulterioare, dacă este cazul.

Pentru constituirea grupului de recunoaştere, trebuie avute în vedere câteva reguli, în

sensul că persoanele din grup:

nu trebuie să fie cunoscute, de către cel chemat să facă recunoaşterea;

trebuie să fie străine de cauză;

trebuie să fie cât mai asemănătoare, cu persoana care trebuie identificată, evitându-se

orice element de contrast;

inculpaţii arestaţi, care urmează să fie prezentaţi pentru recunoaştere, trebuie să aibă o

înfăţişare îngrijită, asemănătoare persoanelor care formează grupul;

Persoanele prezente pentru recunoaştere, nu trebuie să fie văzute de cel care face

recunoaşterea, pentru a nu crea condiţii de influenţare a acestuia;

b) Stabilirea locului, unde se va desfăşura prezentarea pentru recunoaştere

Prezentarea pentru recunoaştere, se poate desfăşura, după caz:

la sediul poliţiei;

la sediul parchetului;

la sediul serviciului medico-legal;

în locul în care martorul a perceput persoana;

în locuri cu caracteristici asemănătoare, locului în care s-a realizat percepţia, păstrându-

se anumite limite;

Nu trebuie să se piardă din vedere că, prezentarea pentru recunoaştere trebuie să se

desfăşoare într-un cadru liniştit, pentru a nu se distrage atenţia persoanei care face recunoaşterea.

c) Stabilirea condiţiilor de iluminare, a locului unde se desfăşoară prezentarea pentru

recunoaştere

Condiţiile de iluminare, în care martorul a perceput ceea ce trebuie recunoscut, trebuie, de

asemenea, să fie avute în vedere, la pregătirea activităţii de prezentare pentru recunoaştere. În

acest sens, se va avea în vedere:

folosirea aceluiaşi tip de iluminare, corespunzător celui sub care, persoana, care

urmează a fi recunoscută, a fost văzută de martor, respectiv lumină de zi sau lumină artificială;

lumina, pentru recunoaşterea din grup a persoanelor, trebuie să fie puternică, pentru a

da posibilitatea persoanelor, să observe în condiţii optime, semnalmentele ori caracteristicile după

care se face identificarea;

d) Stabilirea persoanelor care vor participa la prezentarea pentru recunoaştere

La prezentarea pentru recunoaştere, trebuie să participe cel puţin două organe judiciare,

dintre care, unul are sarcina să conducă această activitate, iar celălalt să supravegheze persoanele,

în timpul desfăşurării ei.

Trebuie să se asigure prezenţa, în ziua şi la ora stabilită, a persoanelor care urmează să facă

recunoaşterea, a celei a cărei identitate trebuie stabilită, precum şi a martorilor asistenţi.

Odată încheiate toate pregătirile pentru recunoaştere, se trece la efectuarea propriu-zisă a

acestei acţiuni, în funcţie de natura obiectivului recunoaşterii, urmând să se aplice, alături de

regulile procedurale incidente şi o serie de reguli tactice criminalistice.

Particularităţi tactice privind efectuarea prezentării pentru recunoaştere a persoanelor

Recunoaşterea persoanelor după semnalmente În această situaţie, în încăperea în care se va desfăşura activitatea, vor fi invitate, de către

organul judiciar care conduce activitatea:

persoana a cărei identitate urmează a fi stabilită;

persoanele din grup, respectiv 3-5 persoane, din rândul cărora se va face recunoaşterea;

56

martorii asistenţi;

În această fază, a activităţii de prezentare pentru recunoaştere, persoana care trebuie să

facă recunoaşterea nu este invitată, aceasta aflându-se într-o altă încăpere, pentru realizarea

fazelor următoare.

Organul judiciar, cu rol în coordonarea întregii activităţi, va proceda, în continuare, la

următoarele activităţi:

va explica persoanelor prezente, precum şi martorilor asistenţi, activitatea ce urmează a

fi desfăşurată, precum şi scopul acesteia, fără a pronunţa numele persoanei a cărei identitate

urmează să fie stabilită;

va atrage atenţia persoanelor din grupul de recunoaştere, să fie liniştite, să nu-şi facă

semne, să nu vorbească între ele, să facă numai ce li se solicită, iar dacă au ceva de spus, să o facă

în final;

va adresa persoanei prezentate pentru recunoaştere, invitaţia de a ocupa locul pe care îl

doreşte, între persoanele din grup. Alegerea locului între persoanele din grup, de către cel

prezentat pentru recunoaştere, se impune pentru a înlătura orice suspiciune, cu privire la

obiectivitatea rezultatului obţinut, în urma acestei activităţi;

va invita persoana care urmează să facă recunoaşterea şi care, până în acest moment,

a aşteptat într-o încăpere alăturată, astfel încât să nu aibă posibilitatea să vadă, dinainte, pe cei ce

formează grupul;

va cere, persoanei care urmează să facă recunoaşterea, să declare dacă, din grupul ce i

se prezintă, recunoaşte vreo persoană şi să o indice. În situaţia în care martorul solicită, pentru

înlăturarea unor dubii, ca persoanele din grup să execute anumite mişcări, care îi pot facilita

recunoaşterea, organul judiciar care conduce activitatea de recunoaştere, va indica persoanelor

respective să facă aceste mişcări, cum ar fi: schiţarea unor gesturi, întoarcerea capului, efectuarea

unor paşi etc.;

va veghea la evitarea oricăror gesturi sau discuţii, care ar putea sugestiona persoana ce

urmează a face recunoaşterea;

va supraveghea, în mod constant, atât persoana care efectuează recunoaşterea, cât şi pe

cea care urmează a fi recunoscută;

Este posibil ca, persoana cu ajutorul căreia urmează să se stabilească identitatea, să declare

că nu recunoaşte vreo persoană din grupul prezent. În această situaţie, modul de desfăşurare a

activităţii şi rezultatul la care s-a ajuns, se consemnează în procesul-verbal de prezentare pentru

recunoaştere.

Dacă uneia şi aceleiaşi persoane, urmează să i se prezinte pentru recunoaştere mai multe

persoane, pentru a se asigura obiectivitatea rezultatului obţinut, este necesar ca grupul să fie

schimbat de fiecare dată, adică fiecare persoană să fie prezentată pentru recunoaştere, în alt grup.

Recunoaşterea unei persoane după fotografii Această metodă este folosită frecvent, în practica organelor de urmărire penală.

Pentru ca recunoaşterea persoanelor după fotografii, să ducă la rezultatul scontat, se

procedează după cum urmează:

se procură 3-5 fotografii, care să reprezinte persoane cu fizionomii asemănătoare;

între aceste fotografii, se aşează fotografia persoanei suspecte;

pe spatele fiecărei fotografii, se scrie numele celui din fotografie;

fotografiile se lipesc pe un carton alb, se ştampilează şi se numerotează;

persoanei i se prezintă planşa cu fotografii, solicitându-i-se să arate, dacă recunoaşte

vreo persoană şi să indice numărul fotografiei, în care este reprezentată persoana recunoscută.

Modul de desfăşurare a acestei activităţi şi rezultatul obţinut, se consemnează într-un

proces-verbal, la el ataşându-se planşa cu fotografii, pentru a se arăta, cât de asemănătoare au fost

persoanele, ale căror fotografii au fost folosite, împreună cu cea a suspectului. Întreaga activitate

se desfăşoară, numai, în prezenţa martorilor asistenţi şi a apărătorului, daca situaţia impune acest

lucru.

Recunoaşterea persoanelor după voce şi vorbire Acest tip de recunoaştere, mai redusă în activitatea de urmărire penală, se particularizează

prin, aceea că:

trebuie create condiţii de audibilitate, similare celor în care s-a făcut percepţia iniţială;

57

persoanele chemate să facă recunoaşterea, vor fi separate de grupul alcătuit pentru

această activitate;

se va avea în vedere ca, persoanele din grup, să nu încerce a-şi modifica tonalitatea

vocii, sens în care, se va insista asupra discuţiei cu acestea, încercându-se a se orienta convorbirea

spre utilizarea acelor expresii, pe baza cărora s-ar putea realiza identificarea;

martorilor asistenţi, li se va explica procedura de ascultare, la începutul activităţii;

Recunoaşterea persoanelor după mers Această activitate se efectuează, în condiţiile prezentate, de către persoana chemată să facă

recunoaşterea, în prezenţa martorilor asistenţi şi a apărătorului

Fixarea rezultatelor prezentării pentru recunoaştere Modul de desfăşurare şi rezultatul prezentării pentru recunoaştere, a persoanelor, obiectelor,

animalelor şi cadavrelor, se consemnează într-un proces-verbal, care constituie mijloc de probă.

În cuprinsul procesului-verbal de prezentare pentru recunoaştere, trebuie să se regăsească

următoarele date:

titlul actului, respectiv: proces-verbal de prezentare pentru recunoaştere;

anul, luna, ziua şi locul unde a fost încheiat;

numele, prenumele şi calitatea celor care au participat la această acţiune;

motivele ce au determinat prezentarea pentru recunoaştere;

datele de identificare ale apărătorului, dacă participă la această activitate;

persoana suspectă, prezentată pentru recunoaştere;

persoana chemată să facă recunoaşterea;

numele, prenumele, vârsta, ocupaţia, domiciliul şi actul de identitate al martorilor

asistenţi;

condiţiile de loc, timp şi iluminare în care s-a făcut prezentarea pentru recunoaştere;

menţiunea că, persoana suspectă, prezentată pentru recunoaştere, a fost invitată să-şi

aleagă locul pe care îl doreşte, între persoanele din grup;

numele, prenumele, domiciliul şi actul de identitate, a persoanelor din care s-a alcătuit

grupul folosit la prezentarea pentru recunoaştere;

numele, prenumele şi domiciliul persoanei, cu ajutorul căreia sa făcut recunoaşterea, cu

indicarea actului de identitate şi a organului emitent;

menţiunea că martorului, care a făcut recunoaşterea, i s-a pus în vedere obligaţia de a

declara adevărul şi că a fost prevenit despre faptul că, în caz contrar, va fi tras la răspundere,

pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă;

modul în care a decurs recunoaşterea, respectiv: imediat, cu ezitări sau fără nici o

ezitare, etc.;

faptul că, persoana recunoscută a fost legitimată, în prezenţa celorlalţi participanţi la

prezentarea pentru recunoaştere;

declaraţia persoanei care a făcut recunoaşterea, cu privire la semnalmentele sau

caracteristicile după care a recunoscut, consemnată la persoana întâi singular;

menţionarea, în acelaşi mod, a declaraţiei persoanei suspecte recunoscute, cu privire la

recunoaşterea sa;

menţiune despre fotografii executate, cu ocazia activităţii de prezentare pentru

recunoaştere;

menţiune cu privire la existenţa sau lipsa observaţiilor, persoanelor din grup, a

martorilor asistenţi, a persoanei care a făcut recunoaşterea şi a obiecţiilor celei recunoscute;

formula de încheiere;

semnătura organelor judiciare şi a celorlalte persoane, care au participat la prezentarea

pentru recunoaştere;

La procesul-verbal de prezentare pentru recunoaştere, se ataşează planşa cu fotografiile

executate cu aceasta ocazie.

Pe baza rezultatelor prezentării pentru recunoaştere, se impune efectuarea altor acte de

urmărire penală, în funcţie de necesităţile cauzei. Astfel, rezultatul prezentării pentru recunoaştere

poate constitui, temeiul reascultării învinuitului sau inculpatului, a efectuării unor percheziţii, al

ridicării de obiecte şi înscrisuri, etc.

58

10.5 Prezentarea cadavrelor pentru recunoastere

Prezentarea pentru recunoaştere a cadavrelor, se poate face atât la locul

faptei, cât şi la serviciul medico-legal.

Această activitate se efectuează cu unele dificultăţi de identificare,

datorate modificărilor naturale, consecutive morţii şi prezentării cadavrului în

poziţie orizontală, astfel încât aspectul său diferă de cel al persoanei în viaţă.

Toaletarea cadavrului, se poate realiza şi la faţa locului şi presupune,

efectuarea unor operaţiuni simple, ca de exemplu: spălarea feţei de sânge sau

noroi, înroşirea buzelor, bărbieritul feţei, pieptănarea părului, pudrarea feţei, etc.

Spre deosebire de toaletare, restaurarea, presupune operaţii mai complexe, ce au în vedere

“refacerea” unor organe sau ţesuturi deformate, distruse sau lipsă. Aceste operaţii se pot face,

numai, de către medical legist antropolog şi, numai, în unităţile medico-legale.

Refacerea înfăţişării cadavrului are şi o semnificaţie psihologică, în sensul că ea contribuie

la reducerea emoţiei, celui care îi este înfăţişat cadavrul spre recunoaştere.

Cadavrele se prezintă pentru recunoaştere, numai individual.

Persoanele care urmează să identifice cadavrul, trebuie să fie ascultate în prealabil,

ocazie cu care trebuie să fie descrise, caracteristicile generale şi mai ales cele individuale, după

care ar putea să-l recunoască, similar prezentării pentru recunoaştere a persoanelor. În acest scop,

li se solicită să arate, pe ce părţi ale corpului se află particularităţile, care ar putea ajuta la

identificare şi de ce natură sunt ele.

În cazul recunoaşterii cadavrului, persoana care a efectuat recunoaşterea trebuie să

precizeze, după ce semnalmente l-a recunoscut. De asemenea, se compară semnalmentele

descoperite, cu cele pe care persoana le-a descris anterior, înainte de a i se prezenta cadavrul.

Pentru recunoaşterea cadavrelor, se folosesc frecvent fotografiile, care trebuie să fie executate

înainte de autopsie, după regulile fotografiei de semnalmente.Recunoaşterea unui cadavru se

poate face şi după fotografiile bust ale acestuia.

Prezentarea pentru recunoaştere a unui cadavru, trebuie să decurgă în faţa a doi martori

asistenţi, care vor semna procesul-verbal.


1.Precizaţi în ce constă pregătirea pentru confruntare

2. Prezentaţi în ce documente se materializează prezentarea pentru

recunoaştere

BIBLIOGRAFIE: 1. Elena-Ana Nechita, Criminalistica,Ed. Pro Universitaria Bucureşti 2009;

2. Nita Nelu –Criminalistica , Note de curs 2010;

3. I. Mircea Criminalistica, Ed. Lumina Lex Bucuresti, 2010.

59

BIBLIOGRAFIE:

1. CONSTANTIN AIONIŢOAIE; I. E. SANDU; V. BERCHEŞAN; I.N. DUMITRAŞCU

Tratat de metodica şi tactica criminalistică Ed. Carpaţi 1994 ;

2. S. ALĂMUREANU Criminalistică , Note de curs, Editura Risoprint, 2000 ;

3. A. CIOPRAGA Criminalistica – Ed. Junimea Iasi, 2001 ;

4. MOCUTA GHEORGHE, Criminalitatea organizată şi spălarea banilor, Editura Noul

Orfeu, Bucureşti, 2004 ;

5. MOCUTA GHEORGHE Metodologia investigării infracţiunii de spălare a banilor,

Editura Noul Orfeu, Bucureşti, 2004 ;

6. BUTOI T.,ZARNESCU C., NICOLAE LUMINITA ,BUTOI IOANA-TEODORA, Cuplul-

penal victima agresor in investigarea criminalistica a locului faptei,Bucuresti 2004,

7. CIRJAN L.- Tratat de criminalistică, Ed.Penguin Book Bucureşti 2005;

8. EMILIAN STANCU - Tratat de criminalistică, Ed.Universul Juridic, Bucureşti 2007;

9. FLORIN IONESCU– Criminalistica, Ed. Universitară – Bucureşti 2008;

10. ELENA-ANA NECHITA, Criminalistica,Ed. Pro Universitaria Bucureşti 2009;

11. NITA NELU – Criminalistica , Note de curs 2010;

12. I. MIRCEA Criminalistica, Ed. Lumina Lex Bucuresti, 2010.

curs criminalistica

Documents