TGD9 ianuarie

CURS 13: INSTITUŢII JUDICIARE

I. PRINCIPII ALE INSTITUŢIILOR JUDICIARE. TEORIA JUSTIŢIEI CA SERVICIU PUBLIC

A. PRINCIPII DE ORGANIZARE

1. Principiul separaţiei

Principiul separației are două coordonate:

→ separaţiajurisdicţiilor→ separaţia organelor care funcţionează în cadrul fiecărei jurisdicţii

Prima coordonată semnifică separaţia între jurisdicţia de drept comun (instanţele judiciare) şi cea administrativă (instanţele administrative). În interiorul jurisdicţiei de drept comun trebuie, din nou, făcută o distincţie între instanţele civileşiinstanţele penale pentru că există judecători cu specializări diferite, deci această distincţie este firească întrucât un singur judecător nu se poate pronunţaşi pe civil şi pe penal.

În sistemul românesc de drept se aplică a doua coordonată, şi anume, separaţia în privinţa personalului judiciar, mai exact a magistraţilor, în sensul că se face o distincţie între magistraţii-judecători şimagistraţii-procurori. În dreptul occidental există o polemică referitoare la faptul că procurorii nu sunt magistraţi.

2. Principiul ierarhiei jurisdicţiilor

În cazul oricărui litigiu, dacă una dintre părţi este nemulțumită, poate cere o nouă judecare a litigiului său, la jurisdicţia ierarhic superioară, exercitând căile de atac (apel sau recurs). Ierarhizarea jurisdicţiilor depinde de natura litigiului şi faza procesuală a litigiului.

Acest principiu se mai numesteşi principiul dublului grad de jurisdicţie, considera o garanţie a justiţiei. Este un principiu general de drept în toate statele. Se observă o tendinţă de atenuare a celor trei grade de jurisdicţie în statele care prevăd acest sistem conform jurisprudenţei emise de CEDO.

3. Principiul independenţei şi a imparţialităţii

Principiul îşi are izvorul în art. 6 al Conveţiei europene a drepturilor omului fiind preluat, treptat, în constituţiilemajorităţii statelor. Conform acestui principiu, fiecare are dreptul ca procesul său să fie judecat de un tribunal independent şiimparţial. În Constituţia noastră, în urma revizuirii din 2003, a

1

TGD9 ianuarie

fost inclus acest principiu. Astfel, în art. 124 alin. (2) şi (3) se prevede că: „(2) Justişia este unică, imparţialăşi egală pentru toţi. (3) Judecătorii sunt independenţişi se supun legii”.

Imparţialitate înseamnă detaşarefaţă de părţi, interpreţi, experţi. Independenţaînsemană supunerea la legea pronunţată de către judecător.

4. Prinicpiul colegialităţii

Acest principiu înseamnă că litigiul este soluţionat de un complet de judecători (un colegiu), şi nu de un judecător unic. Colegialitatea arată că jurisdicţia este omogenă, adică instanţa este compusă fie numai dintre magistraţi de carieră, fie numai din particulari.Tendinţa la ora actuală este de simplificare a judecăţii, iar colegialitatea pare să piardă din amploare: dacă tradiţiaeste în favoarea colegialităţii, tendinţa contemporană este cea a judecătorului unic.

B. PRINCIPII DE FUNCŢIONARE

1. Principiul egalităţii

Principiul egalităţii, în general, este un principiu de rang constituţional, fiind vorba despre egalitatea în faţa legii. Aici este vorba despre egaltatea în faţa judecătorului, principiu rezultat din CEDO. Egalitatea în faţainstanţei a dus la cristalizarea concepţieidreptului natural la un judecător considerat ca un drept fundamental al omului.

2. Principiul gratuităţii

Acest principiu are în vedere gratuitatea acesului la tribunal (serviciu public al administrării justiţiei trebuie să fie gratuit), dar şi faptul că accesul la concursul personalului auxiliar de justiţie trebuie să fie gratuit. Pe de altă parte, este avut în vedere şi accesul gratuit la serviciile avocaţilor.

În penal se desemnează, de obicei, un avocat din oficiu.

S-a reglementat astfel şiasistenţa judiciară gratuită pentru persoanele lipsite de venituri.

Este principiul gratuităţii compatibil cu taxele de timbru?

3. Principiul neutralităţii

Neutralitatea trebuie analizată pe două coordonate: o coordonată tehnicăşi alta socială şi politică. Neutralitatea tehnică diferă după cum este vorba despre sistemul acuzatorial sau sistemul inchiziţional. În sistemul acuzatorial, rolul esenţial revine părţilor în administrarea probelor.

2

TGD9 ianuarie

În sistemul inchizitorial, judecătorul are un rol determinat în administrarea probelor, putând lua orice măsuri necesare pentru soluţionarea cauzei. El are rol activ, judecând după intima sa convingere.

Neutralitatea socială şi politică a judecătorului semnifică faptul că judecătorul trebuie să fie independent de orice itnervenţie politică, de presiunile sindicale, de grupurile de presiune etc.

Pe de altă parte, independenţa nu trebuie să fie numai politică sau socială, ci şifaţă de propria persoană. Judecătorul trebuie să fie independent de el însuşi, în sensul că nu trebuie să se îndepărteze de textele legale, aplicând propria lui concepţie despre noţiunile juridice.

4. Principiul continuităţii

Continuitatea presupune o funcţionare fără întrerupere a instituţiilor judiciare, deoarece continuitatea este o trăsătură a seriviciului public al justiţiei.

Justiţia este un serviciu public al statului – s-a spus că reprezintă un monopol al acestuia, fiind un atribut esenţial al suveranităţii. Astfel, chiar dacă justiţiaaparţine celei de-a 3-a puteri, puterea judecătorească, ea este un serviciu public, precum alte servicii publice din cadrul puterii executive: educaţianaţională, afacerile externe etc. Numai statul are puterea de a spune dreptul, adică jurisdictio, dar el are şi o putere de comandament, adică imperium, în sensul că hotărârile pronunţate de judecătorii statului sunt executori.

Consiliul Constituţional francez a statuat în mod expres printr-o decizie din 1998 că justiţia este un serviciu public, expresia fiind preluată, apoi, şi de către Consiliul de Stat al Franţei. Dar, regimul juridic al acestui serviciu public deosebit, cum este justişia, nu este identic cu cel al oricăruio serviciu public al puterii executive, pentru că justiţia trebuie să ofere protecţie judecătorilor şijustiţiabililor. Spre deosebire de funcţionarii altor servicii publice, cei care asigură justiţia, judecătorii, nu sunt funcţionari, ei sunt subordonaţi ierarhic, dimpotrivă, principiul de bază al serviciului public al justiţiei este independenţamagistraţilor. Puterea legislativă şi cea executivă nu au dreptul să se amestece îin putere judecătorească şi nici judecătoruii nu au dreptul să intervină în funcţia legislativă sau executivă.

Legat de justiţie, ca serviciu public, a existat o controversă în literatura de specialitate şi anume: dacă în epoca actuală, justiţia este o veritabilă putere a statului, cu adevărat o a treia putere, sau este o autoritate investită cu putere de a judeca, din partea statului, adică o aturotaiteaşa cum sunt autorităţile publice în cadrul puterii executiv. Această controversă a fost adâncită în literatura

3

TGD9 ianuarie

occidentală în special din cauza existenţeijurisdicţiilor separate, judiciare şi administrative. Astfel, în FR, judecătorii de drept administrativ, nefăcând parte din ordinul judiciar şi din corpul magistraţilor din jurisdicţiile civile şi penale au fost văzuţi ca fiind funcţionari ai statului învestiţi cu funcţia de a judeca litigiile administraţiei, deci au fost consideraţi mai mult o autoritate. Judecătorii din ordinul judiciar au fost consideraţi, însă o adevărată putere, puterea judiciară.

Cu timpul, concepţia s-a schimbat, astfel că unii autori francezi susţin că funcţia de a judecat este încredinţată unei autorităţi judiciare care, însă, este protejată de Constituţie.

În RO, după căderea Comunismului, noua Constituţie nu a reglementat expres cele 3 puteri ale statului, ci direct autorităţile care le-au exercitat. Prin urmare, a fost reglementată puterea judecătorească. Ulterior, în 2003, s-a simţit nevoia revenirii la consacrarea celor 3 puteri ale statului. Astfel, s-a reglementat expres noţiunea de putere judecătorească, în locul celei de autoritate judecătorească, care fusese preluată în 1991 duăî modelul francez tocmai pentru a întări ideea că în RO există trei puteri ale statului, exercitate prin autorităţi. Aceste puteri sunt separate fiecare având misiuni distincte de unde rezultă că judecătorii exercită o putere şi nu o autoritate.

În schimb, autoritatea judecătorească este organizată după modelul francez şi are 3 componente:

- Instanţelejudecătoreşti- Ministerul Public- CSM

II. JURISDICŢII NAŢIONALE ŞI INTERNAŢIONALE

A. JURISDICŢIILE ORDINARE (de drept comun)

Jurisdicţiile ordinare cuprind sistemul instanţelorjudecătoreştiobişnuite, adică judecătorii, tribunale, curţi de apel. La fiecare în parte vom urmări aspecte legate de organizare, competenţă, compunerea şi conducerea acestora.

Judecătoriile

a) Organizarea: judecătoriile sunt instanţe fără personalitate juridică, fiind organizate în fiecare judeţ

b) Competenţă: trebuie făcută o distincţie între litigiile de drept privat şi cele de drept penal. În materie civilă, de regulă, judecătoriile judecă în primă instanţă toate litigiile prin lege în competenţa lor.

4

TGD9 ianuarie

în materie penală, judecătoriile judecă în primă instanţă toate infracţiunile, cu excepţia celor de competenţa altor instanţe, precum şi alte cazuri prevăzute de lege.

c) Compunere: compunerea în prima instanţă, în toate statele, este dominată de principiul colegialităţii, principiu de la care există excepţia judecătorului unic pentru toate cauzele date în competenţa judecătoriei, cu excepţia acelora privitoare la conflicte de muncă şi asigurări sociale;

d) Conducerea: fiecare instanţă este condusă de un preşedinte, care are şiatribuţii de administrare a instanţei. Fiecare secţie este condusă de un preşedinte de secţie. În funcţie de volumul de activitate, pe lângă preşedinte poate fi ales şi un vicepreşedinte. Conducerea este şi ea fondată pe principiul colegialităţii, deoarece la fiecare instanţăfuncţionează două structuri colegiale, Colegiul de conducere şi Adunarea generală a judecătorilor;

Tribunalele

a) Organizare: tribunalele au personalitate juridică, sunt organizate în fiecare judeţşi în muncipiulBucureşti. Fiecare tribunal are secţii sau complete specializate pentru cauze civile, penale, comerciale, cauze cu minori şi de familie, contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale, societăţi, registrul comerţului, insolvenţă, concurenţă neloială, maritime şi fluviale sau pentru alte materii;

b) Competenţa: mai întâi, trebuie să facem o distincţie între tribunalele ca primă instanţă, tribunalele ca instanţă de apel şi tribunalele ca instanţe de recurs.

În materie civilă, tribunalele judecă în primă instanţă procesele date prin lege în competenţa lor, de exemplu conflicte de muncă, procese de contencios administrativ privind administraţia publică până la nivel judeţean, creaţie intelectuală şi proprietate industrială etc.

În materie penală judecă infracţiunile prevăzute expres în CPP (omor, infracţiunilesăvârşite cu inteţie care au avut ca urmare moartea unei persoane etc,)=

Ca instanţe de apel, tribunalele judecă apelurile formulate împotrivit hotărârilor pronunțate de judecătorii.

c) Compunerea: are la bază aceleaşi reguli ca în cazul judecătorilor, în primă instanţă fiind complet unic, singura prezicare fiind aceea că atuncio

5

TGD9 ianuarie

când se judecă apeluri, compunerea tribunalului este de 2 judecători şi în recursuri de 3 judecători;

d) Conducerea: este exercitată ca şi la judecători, de preşedinteşi Colegiul de conducere. Adunarea generală a magistraţilor are aceleași atribuții pentru toate jurisdicțiile de drept comun. Particularitatea constă în faptul că președintele tribunalului are atribuţii de coordonare şi control al tribunalului, dar şi ale instanțelor din circumscripţie;

Curţile de apel

a) Organizare: au, de asemenea, personalitate juridică, în circumscripţia lor funcţionând mai multe tribunale;

b) Competenţa: în primă instanţă, curţile de apel judecă toate litigiile date de lege în competenţa lor. În materia dreptului administrativ judecă litigii de contencios administrativ prinvid actele autorităţilor centrale. În materie penală judecă infracţiunileprevăzute de CPP (printre ele infracţiunilesăvârşite de judecătorii de la judecătorii şi tribunale, de procurorii de la parchete acestor instanţe, de notraii publici etc.)

Ca instanţp de apel judecă apelurile împotriva hot tribunalelor din primă instanţă; ca instanţe de recurs judecă recursurile împotriva hot triunalelor date în apel sau în instanţă….

c) Compunerea: urmează aceleaşi reguli ca în cazul tribunalelord) Conducere: exercitată de preşedinte, care are calitatea de coordonator de

credite, de vicepreşedinţişi de Colegiul de conducere care are aceeaşi compunere ca în cazul tribunalului;

Jurisdicţii specializate

- Tribunale specializate pentru cauze cum ar fi: cauze cu minori şi de familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale, societăți, registrul comerţului, insolvenţă, concurenţă neloială etc. Tribunalele nu au personalitate juridică și pot fi create în fiecare judeţşi în Municipiul Bucureşti.

- Instanţe militare: sunt tribunale militare şi Curtea Militară de Apel Bucureşi care au statut de unitate militară. Ceea ce este specific acestor instanţe este faptul că pot judeca şi pe teritoriul altor state militari români, membri ai unei forţemultinaţionale, dacă există o convenţie;

6

TGD9 ianuarie

B. SISTEMUL ÎNALTELOR JURISDICŢII

1. Înalta Curte de CasaţieşiJustiţie

a) Organizare şi rol: are 4 secţii (penală, de contencios administrativ şi fiscal, precum şi două secţii civile), 4 complete de 5 judecători, completul pentru soluţionarea recursurilor în itneresul legii, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şiSecţiile Unite;

b) Competenţa: cele două secţii civile şi cea de contenctions administrativ şi fiscal ale instanţei supreme judecă recursurile împotriva hotărârilor curților de apel şi a altor hotărâri în cazurile prevăzute de lege, recursurile împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti care nu pot fi atacate, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţaCurţilor de apel.În materie penală, instanţa supremă are rolul nu numai de instanţă de casaţie, ci şi de primă instanţă (se pronunţă asupra calitatea persoanei, de exemplu cei care au avut funcţie de autoritate publică, fapte comise în timpul mandatului lor) şi de instanţă de apel deoarece judecă infracţiunile date de lege exclusiv în competentţa sa; judecă apelurile împotriva hotărârilor nedefinitive; recursurile în casaţie contra hotărârilor definitive, precum şi alte contestaţiişi cereri prevăzute de lege;

c) Compunerea: completele de judecată sunt formate din 3 judecători din aceeaşisecţie. Completul de 5 judecători este prezidat de Preşedinte sau de vicepreşedinte;

d) Conducerea: se exercită de Preşedinte, vicepreşedinţişi Colegiul de conducere;

C. ÎNALTE JURISDICŢII INTERNAŢIONALE

1. Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga (CIJ)

a) Organizare şi compunere: curtea soluţionează diferendele dintre state, dacă statele consimt expres să se supună jurisdicţiei acesteia, Curtea este compusă de 15 judecători, aleşi pentru 9 ani, pentru a se asigura o continuitate a jurisprudenţei. Membrii sunt aleşi cu majoritatea absolută de Adunarea Generală şi Consiliului de Securitate al ONU;

7

TGD9 ianuarie

b) Competenţă: trebuie făcută o distincţie între compenteţa consultativă şicompetenţa contencioasă. În cadrul competenţei consultative, Curtea dă avize, în acest caz fiind vorba de o simplă consultaţie juridică. Competenţa contencioasă pune problema competenţei materiale şi a competenţeipersoanle. Competenţa materială cuprinde toate afacerile pe care părţile i le supun. Competenţa personală semnifică faptul că numai statele şi ONU pot apărea în faţaCurţii;

2. Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourgâ

a) Organizare şi compunere: CEDO este o instanţă a Consiliului Europei. Fiecare stat membru al Convenţieidesemează un judecător la Curte şi se supune jurisdicţieiCurţii în litigiile privind respectarea drepturilor omului;

b) Competenţă:soluţioneazăspeţe concrete privitoare la drepturile omului, în urma sesizării unei părţi dintr-un statu membru al Convenţiei, după epuizarea căilor de atac interne;

3. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene de la Luxembourg (CJUE)

a) Organizare şi compunere: CJUE este compusă din trei instanţe: CJ, Tribunalul şi Tribunalul Funcţiei Publice. Rolul CJUE este de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a dreptului european;

b) Competenţă: CJUE este competentă să judece litigii privind interpretarea dreptului european prin mecanismul întrebării preliminare adresate de statele membre, precum şi litigii prinvid principiile dreptului UE. Tribunalul judecă litigii privind marca comunitară şi dreptul european ai concurenţei. Tribunalul Funcţiei Publice soluționează litigii privitoare la funcționarii europeni;

8

TGD9 ianuarie

PROBA DREPTULUI

SECŢIUNEA 1: NOŢIUNE

1. Definiţia probei

Termenul „probă” provine de la latinescul probatio, probus care înseamnă bun, onest. În literatura de specialitate nu există o unitate de opinii în prinviţanoţiunii de probă.

În ceea ce ne priveşte, considerăm că trebuie în primul rând făcută o distincție între sensul noţiunii de probă în dreptul privat şi în dreptul penal. Dacă în acesta din urmă găsim o definiţie legală a probei, şi anume, în CPP (art. 97), în dreptul privat nu există o astfel de definiţie, rolul determinant revenind doctrinei.

Probele pot fi definite ca mijlocul de stabilire a existenţei dreptului subiectiv, de prezentare în justiţie a mijloacelor de probă, precum şi rezultatul obţinut din folosirea acestora în scopul aflării adevărului.

2. Importanţa probelor

Probele se află în strânsă legătură cu adevărul, iar stabilirea adevărului este estenţială în formarea intimei convingeri a judecătorului. De altfel, importanţa probelor a fost reliefată încă din dreptul roman, consacrându-se principiul idem est non esse et non proban, adică a nu avea drept sau a nu-l proba este acelaşi lucru.

3. Clasificarea probelor

După caracterul lor originar, primar sau caracterul derivat, probele pot fi

- Imediate (sau primare): provin direct de la sursă, dovedind adevărul fără internveţia unei persoane sau a unui fapt (de exemplu, declaraţia unui martor ocular, un înscris original);

- Mediate (sau secundare): sunt rezultatul unor verigi intermediare, nefiind în legătură directă cu adevărul (ex: declaraţia unui martor privitore la un fapt relatat de un martor ocular, proba unui înscris).

Aceste probe nu trebuie confundate cu altă categorie asemănătoare din dreptul penal, şi anume: probele principale, secundare şi incidentale, clasficate după obiectul lor.

Poti fi probe directe sau indirecte:

9

TGD9 ianuarie

- Cele directe dovedesc în mod nemijlocit obiectul probaţiunii (ex: în drept civil un înscris privind actul a cărui anulare se cere; în dreptul penal, flagrantul delict, reţinerea unui alibi etc.);

- Probele indirecte dovedesc o împrejurare ce are legătură cu obiectul probaţiunii „un fapt vecin şi conex”;

După cum sunt constituite sau nu în faţa organelor judiciare, probele pot fi:

- Judiciare: sunt cele care se constituie în faţa organelor judiciare, de exemplu mărturisirea, declaraţiile martorilor, cercetarea la faţa locului, reconstituirea;

- Extrajudiciare: sunt constituite în afara organelor judiciare (înscrisul care constată existenţa unui contract);

După natura lor pot fi:

- Materiale: dovedesc obiectul probaţiunii prin intermediul unui fapt material

- Personale: prin intermediul oamenilor;

Există şiprobe speciale, întâlnite numai în dreptul penal. Astfel, sunt probele în apărareşiprobele în acuzare. Probele în apărare dovedesc un element în favoarea inculpatului şise referă la stabilirea unui element care incriminează inculpatul, dovedindvinovăţia lui.

O altă categorie de probe speciale o reprezintă probele preexistenteşiprobele survenite. Prima categorie se referă la o împrejurare de fapt anterioară săvârşiriiinfracţiunii. Probele sunt survenite „dacă se materializează într-o faptă produsă sau percepută în momentul comiterii infracţiunii sau chiar ulterior.

Într-o altă opinie, exprimată tot în literatura de drept penal, probele pot fi perfecteşiimperfecte. Primele arată în mod cert vinovăţia unei persoane, iar cele imperfecte au caracter îndoielnic, neînlăturând posibiltiateanevinovăţiei persoanei cercetate.

SECŢIUNEA A 2-A: SISTEME PROBATORII

Există două tipuri de sisteme:

- Sistemul acuzatorial: mai este denumit şisistemul probei morale. În acest sistem, părţile au sarcina probei şi exclusivitatea iniţierii procesului. Acest sistem este întâlnit, în special, în dreptul privat;

10

TGD9 ianuarie

- Sistemul inchizitorial: denumit şisistemul probei legale. Treptat, s-a conturat un alt sistem care tinde să ia locul sistemului inchizitorial, şi anume, sistemul intimei convingeri a judecătorului.Administrarea probelor este lăsată în sarcina instanţei. Este întâlnit, în special, în dreptul penal sau administrativ. Rolul probelor este stabilit precis de legiuitor care prevede condiţiile de admisibilitate a probelor şi face o ierarhie a acestora.

În dreptul civil trebuie făcută distincția între proba faptului juridic şi proba actului juridic. Faptului juridic i se aplică sistemul probei morale sau al probei libere, iar actul juridic este supus unui regim mixt, fiindu-i aplicabil sistemul probei libere, dar şi sistemul probei legale. În dreptul penal, în mod tradiţional, s-a aplicat sistemul intimei convingeri a judecătorului.

În ceea ce ne priveşte, apreciem că, de fapt, la noi în dreptul penal, în materia probelor este un sistem hibrid. Acest sistem cuprinde sistemul probei legale, dar care permite principiul libertăţii probelor, şi deci, sistemul probei morale sau libere sau sistemul ultimei convingeri, prin teza I a art. 103 alin. (1) CPP, conform căreia „Probele nu au o valoare dinainte stabilită de lege”.

SECŢIUNEA A 3-A: OBIECTUL PROBEI

1. Definiţia obiectului probei

„Ansamblul de împrejurări – acte şi fapte juridice – pentru care legea prevede producerea de consecinţe juridice”.

2. Faptele care constituie obiectul probei

În dreptul civil, faptele care trebuie dovedite pot fi materiale sau psihologice (dolul, reaua-credinţă a unei persoane), pozitivie sau negative (acestea din urmă se dovedesc prin probarea faptelor contrare).

11