Lect. univ. dr. CARMEN LAZAR

TEORIA GENERALA A DREPTULUI1.Introducere în teoria generala a dreptului2.Dreptul în sistemul reglementarilor sociale3.Norma juridicã4.Izvoarele dreptului5.Raportul juridic6.Sistemul dreptului; elaborarea lui si aplicarea lui7.Interpretarea normelor juridice8.Statul si dreptul

Dreptul în sistemul reglementărilor sociale

1. Sistemul normelor din societate: norme tehnice şi norme sociale.   2. Clasificări ale normei sociale.A. ObiceiulB. Normele de convieţuire.C. Morala şi normele morale.D. Normele organizaţiilor nestatale.

1. Sistemul normelor din societate:   norme tehnice   şi   norme sociale

În afară de normele juridice care vor constitui obiectul unui alt curs, asupra relaţiilor sociale, deci asupra conduitei oamenilor, acţionează o mare varietate de norme, în cele mai variate forme şi modalităţi.

Societatea umană funcţionează după nişte norme şi principii şi orientează comportamentul oamenilor.

Termenul de “normă” este o categorie generală folosită de diferite ştiinţe: juridice, economice, politice, sociologice, tehnice.

De la început trebuie să facem o distincţie între normele sociale şi normele tehnice.

(1) Norma socială este o regulă sau standard de comportament împărtăşită de două sau mai multe persoane cu privire la conduita ce trebuie considerată ca social acceptabilă. Normele sociale sunt deci creaţii ale omului, sunt o expresie a voinţei acestuia.

(2) Norma tehnică are în vedere cerinţa comportamentului uman faţă de natură. Normele tehnice se întemeiază pe legile naturii şi au un caracter obiectiv, deci nu depind de voinţa omului. Omul nu le poate schimba, dar le poate şi trebuie să le cunoască pentru a le folosi în mod corect. Un exemplu de normă tehnică este prelucrarea pământului în conformitate cu normele agrozootehnice; sau normele de folosire a unei maşini, a unui agregat sau utilaj tehnic. Fără respectarea normelor tehnice nu se poate obţine rezultatul dorit. În societatea modernă industrializată şi computerizată folosirea şi respectarea normelor tehnice cu mare cuprindere este foarte importantă pentru ca activitatea umană să se  poată

desfăşura normal şi cu un randament deosebit. De aceea, multe norme tehnice au devenit obiect de reglementare juridică, devenind prin aceasta şi norme sociale juridice. De exemplu, domeniul ecologic, cel al circulaţiei, al transportului şi telecomunicaţiilor etc.

Normele sociale sunt create de oameni şi stabilesc conduita umană în cele mai diverse domenii ale vieţii sociale. Existenţa normelor sociale este obiectiv necesară, nici o societate neputându-se lipsi de ele, o societate anomică, adică fără norme de comportare, fiind de neînchipuit.

Sistemul normelor sociale a crescut şi s-a dezvoltat pe măsura evoluţiei şi dezvoltării societăţii, crescând deosebit de mult mai ales rolul normelor juridice în societatea contemporană. Dar normele sociale nu li se impun oamenilor în mod mecanic,  în mod automat, ci trebuie să treacă prin conştiinţa lor, prin liberul lor arbitru. Această libertate, acest liber arbitru al oamenilor, este relativ în sensul kantian, adică este libertatea de a permite manifestarea concomitentă şi a libertăţii celorlalţi. După filozoful german Kant, norma supremă a dreptului cere să te porţi în aşa fel încât libertatea ta (expresie a voinţei autonome) să se împace cu libertatea fiecăruia.

Dreptul este acela care prin normele sale asigură o limitare reciprocă a voinţelor libere ale oamenilor. Pe de altă parte, tot dreptul este acela care face corectivul necesar, care aplică sanţiunea atunci când individul a ales o conduită contrară normei sociale.

2.Clasificări ale normei sociale.

La baza clasificării normelor sociale stau mai multe criterii

a) după sfera de reglementare distingem -norme generale sau universale (ex. normele dreptului internaţional) şi -norme particulare

b) după modul de apariţie distingem -norme cu apariţie spontană, neorganizată şi -norme elaborate conştient şi în mod organizat de către un organism social (ex. normele unei organizaţii sociale)

c) după sancţiunea pe care o impun distingem -norme care permit aplicarea unei coerciţiuni fizice -norme dotate cu sancţiuni de altă natură

d) după conţinutul lor distingem: norme juridice, norme politice, norme religioase, norme economice, dar şi reguli morale, reguli de convieţuire socială etc.

e) după mediul pe care îl vizează avem regulile sociale, dar şi reguli propriu-zis tehnice.

În continuare vom discuta normele sociale nejuridice grupate în: obiceiuri, norme de convieţuire, norme morale şi norme ale unor organizaţii nestatale.Normele juridice vor face obiectul unui alt curs.

                A. Obiceiul

     Moravurile şi datinile sau cu un cuvânt obiceiurile sunt o categorie foarte vastă de reguli sociale. Ele sunt tot atât de vechi cât şi existenţa omului şi au constituit primele reglementări în colectivităţile umane. Obiceiul se formează şi apare în mod spontan, ca urmare a aplicării repetate şi prelungite a unei conduite. Obiceiul devine regulă intrată în viaţa şi tradiţia colectivităţii, pe care oamenii o respectă din obişnuinţă sau din deprindere. Obiceiul are, într-un anume sens, un caracter conservator. Pe cât de încet se formează obiceiul, pe atât de greu sau chiar mai greu încetează el de a mai acţiona, prin procesul de ieşire din uz, de cădere în desuetudine.

 În societăţile primitive, arhaice, dar şi mai târziu: în antichitate şi feudalism, obiceiul avea un câmp de acţiune foarte extins: el reglementa viaţa de familie, gradul de rudenie, uzurile alimentare şi vestimentare, dar şi producţia şi schimbul de bunuri. Aşa se explică de ce numeroase obiceiuri au căpătat caracter juridic, societatea fiind interesată în consolidarea lor cu ajutorul puterii publice. Obiceiul recunoscut ca normă juridică devine izvor de drept. Obiceiul devine normă juridică sau cutumă în momentul în care este recunoscut de puterea publică. În acel moment el devine alături de celelalte norme juridice obligatoriu, iar încălcarea sa atrage după sine aplicarea sancţiunii organizate a statului. Ceea ce distinge obiceiul (datina sau tradiţia) de morală şi drept este natura sa mai puţin raţională, mai puţin conştientă, natură ce decurge din chiar procesul său de formare spontană, pe când dreptul şi morala implică un proiect conştient, raţional urmărit a fi realizat. Obiceiul continuă să existe şi în societatea modernă şi contemporană, însă ia formă juridică într-o măsură foarte restrânsă.

                B. Normele de convieţuire

Normele de convieţuire sunt apropiate de obiceiuri şi de normele morale. În normele de convieţuire sunt incluse normele de bună cuviinţă, normele protocolare, de politeţe, de curtoazie, toate fiind foarte numeroase şi prezente în viaţa de zi cu zi. Astfel, calitatea sau trăsătura distinctă a acestor norme este dată de aprecierea sau preţuirea reciprocă a persoanelor, preţuire exprimată prin “stima”, “consideraţia” sau “respectul” ce şi-l datoresc una alteia. Aceste norme pot contribui la întreţinerea raporturilor interumane, a convieţuirii, dar aportul lor este redus, uneori numai formal, dacă nu sunt dublate de motivaţii morale puternice.

Tot în categoria acestor norme de convieţuire sunt incluse şi diferite reguli de cultură, igienă, de bunăcuviinţă şi comportament “civilizat”, formate sub presiunea grupului. Un segment important al normelor de convieţuire socială este cel al deontologiei profesionale (ex. în lumea medicală sau în mediul cadrelor didactice). Specificul comun al acestor norme este faptul că ele depind mai mult de uzaje

decât de morală sau drept, ele se formează treptat, spontan şi nu sunt creaţia imediată a unei organizaţii. Însă la un moment dat, ele pot fi colectate şi înscrise într-un statut. În anumite condiţii poate interveni o reglementare juridică, printr-un act normativ, astfel încât norma de convieţuire socială capătă şi forţă juridică şi devine astfel şi o normă juridică.

                C.Morala şi normele morale

Definiţie: morala reprezintă un ansamblu de idei, precepte, reguli cu privire la bine şi rău, la corect şi incorect, cu privire la just şi injust. Morala, ca sistem de norme, se bazează pe convingerea intimă şi pe conştiinţa personală a fiecărui individ în comportamentul său. Mobilul regulii morale este datoria persoanei faţă de sine însăşi. Oamenii îşi raportează comportarea la valorile morale de bine sau rău, din care decurge şi definirea acestui comportament ca moral sau imoral. Morala are deci ca valori fundamentale principiile binelui, dreptăţii, justiţiei şi adevărului, valori promovate şi apărate de drept. Normele morale sunt dotate cu sancţiuni de aceeaşi natură, sancţiuni care pot fi exterioare subiectului, ca de exemplu oprobiul public, sau pot fi interioare, adică din sfera conştiinţei subiectului, putând enumera aici forme ca: păreri de rău, regrete, mustrări de cuget, scrupule de conştiinţă ş.a.

     Vechimea moralei este tot atât de mare cât şi societatea, pentru că ea a jucat şi joacă un rol deosebit de important în reglementarea relaţiilor sociale şi în asigurarea ordinii sociale.

     Raportul dintre morală şi drept este o problemă mult discutată de-a lungul timpului, pentru că în multe privinţe normele morale erau confundate cu normele juridice. Încă din antichitate, gândirea juridico-politică a fost preocupată de raportul dintre drept şi morală. Dacă în Grecia antică nu se făcea o distincţie bine precizată între cele două categorii de norme sociale, doctrina juridică romană a făcut paşi însemnaţi în sensul conceperii dreptului independent de morală.  Ch. Thomasius (1655-1728) a separtat pentru prima dată, din punct de vedere teoretic, dreptul de morală. La analiza acestui raport şi-a adus o mare contribuţie filozoful german Kant, care a relevat caracterul absolut, aprioric al legii morale. Unii filozofi au mers până la identificarea naturii normelor juridice şi morale, iar alţii au considerat că ştiinţa dreptului trebuie să facă abstracţie de influenţa moralei ca şi a politicii şi a altor factori extrajuridici asupra dreptului. Juriştii în cvasitotalitatea lor, sunt de părere că între drept şi morală există o corelaţie organică deoarece principiile morale ale binelui, dreptăţii, justiţiei şi adevărului sunt apărate şi promovate şi de drept. Dar fiecare din cele două categorii, respectiv dreptul şi morala, îşi păstrează identitatea.

 Asemănări şi deosebiri între morală şi drept

a) Atât dreptul cât şi morala reprezintă un ansamblu de norme de conduită. b) Normele morale dintr-o societate nu sunt neapărat unitare. Ele variază în funcţie de grupul social, de colectivitatea naţională, socială, religioasă. Nu există valori morale absolute, întrucât se schimbă după epocă, după clase (chiar în aceeaşi

epocă), după categorii sociale sau profesionale. c) Dreptul în schimb este şi trebuie să fie unitar, asigurând o ordine juridică unică în societate într-o ţară dată. d) Normele morale au un caracter spontan în apariţia lor – normele de drept sunt rezultatul unei creaţii conştiente şi organizate. e) Legătură strânsă există între morală şi religie, căci religia a sacralizat preceptele etice şi unele instituţii sociale. Dezvoltarea dreptului a dus la desacralizarea şi laicizarea instituţiilor, dar procesul este diferenţiat de la o religie la alta. Sistemul juridic islamic, de exemplu, este şi azi puternic influenţat de morala religioasă. Coranul este atât “cartea sfântă”, cât şi “codul” popoarelor islamice. f) Din punct de vedere al sancţiunii, deosebirea dintre drept şi morală este foarte mare. Normele de drept pot fi asigurate prin forţa coercitivă a statului, normele morale au ca sancţiune: oprobiul public, marginalizarea, desconsiderarea, regretul, mustrarea de conştiinţă. Eficienţa sancţiunilor morale depinde de profilul moral al persoanei respective. g) Numeroase norme cu un conţinut identic au atât o natură morală cât şi una juridică. De exemplu, normele penale care cer persoanelor să aibă o comportare de respect faţă de viaţa, demnitatea şi proprietatea altora sunt în acelaşi timp şi norme cu un puternic conţinut moral. Forţa dreptului se găseşte atât în justificarea sa logică, raţională, cât şi în aprobarea şi susţinerea sa morală. Sau: orice injustiţie este implicit imorală. h) Există însă şi norme morale care n-au relevanţă juridică (de pildă relaţiile de prietenie sau relaţiile dintre soţi până la un anumit punct), precum şi invers (de pildă unele norme cu caracter procedural, cele tehnice sau cele organizatorice).

În general, sfera de acţiune şi cuprindere a moralei este mai extinsă decât cea a dreptului, dar reglementarea este mai puţin concretă. În concluzie, este obligatoriu să subliniem că dreptul ajută la promovarea principiilor morale, dar şi morala îşi exercită influenţa asupra elaborării dreptului, cât şi asupra aplicării sale.

                D. Normele organizaţiilor nestatale

Astfel de organizaţii sunt: partidele politice, asociaţiile civile, organizaţiile apolitice, organizaţiile fără scop lucrativ sau cu scop lucrativ, firmele comerciale, societăţile mixte, organizaţiile de tip cooperatist, uniunile profesionale, ligile, asociaţiile, cluburile sportive sau de petrecere a timpului liber, organizaţiile ştiinţifice, culturale etc. Normele acestor organizaţii sunt tot nejuridice, dar totodată foarte importante, deoarece prin ele se stabileşte cadrul de organizare şi funcţionare, raporturile dintre membri. Organizaţiile mai sus amintite îşi elaborează norme cu caracter statutar, instituţional şi convenţional (sunt adunate în statute, convenţii, acte de instituire). O categorie de norme nejuridice, dar asemănătoare acestora, sunt normele sau regulile jocurilor sportive care se conduc după principiul corectitudinii, fair-play-ului, cu arbitri judecători în aplicarea lor etc.

Normele organizaţiilor nestatale sunt asemănătoare celor juridice, atrăgând chiar sancţiuni pentru nerespectarea lor, însă nu pot fi confundate cu normele juridice, pentru că le lipseşte ceea ce este esenţial şi anume: apărarea şi garantarea lor cu ajutorul puterii publice, a forţei coercitive a statului. Unii autori le denumesc norme

cvasi-juridice. Activitatea organismelor sociale nestatale şi actele lor trebuie să fie conforme cu legile ţării, să se înscrie în ordinea de drept existentă.

Iată deci că societatea cunoaşte numeroase categorii de norme care contribuie la reglementarea relaţiilor sociale complexe.

Introducere în teoria generală a dreptului

În sistemul ştiinţelor juridice se pot distinge, în funcţie de sfera şi modul de abordare a studiului dreptului, trei grupe şi anume:a) ştiinţele juridice teoretice globaleb) ştiinţele juridice de ramură şic) ştiinţele juridice istorice

Teoria generală a dreptului se înscrie în prima grupă din cele trei amintite. Teoria generală a dreptului, ca ramură distinctă a ştiinţelor juridice, s-a constituit în secolul al XX-lea, în prima jumătate a acestui secol şi mai pronunţat după al doilea război mondial, deşi au existat şi preocupări mai vechi de abordare teoretică generală a studiului dreptului.

(1) Teoria generală a dreptului are ca obiect de studiu abordarea teoretică, generală, a dreptului în întregul său, studiul global al dreptului ca fenomen social, cu funcţiile şi formele sale de manifestare. Deoarece teoria generală a dreptului studiază dreptul în ansamblul său, în generalitatea şi integralitatea sa, studiază ordinea juridică în globalitatea sa, ea formulează definiţia dreptului, conceptele şi categoriile specifice dreptului şi cu care operează toate ştiinţele juridice. De asemenea, ea formulează o serie de principii generale valabile pentru toate ştiinţele juridice. De exemplu: principiile legalităţii, ale supremaţiei legii, neretroactivităţii legii, prezumţiei de cunoaştere a legii: “nimeni nu se poate scuza că nu cunoaşte legea”. Teoria generală a dreptului studiază, de asemenea, metodologia de cercetare folosită de ştiinţa dreptului, precum şi corelaţia dintre drept şi putere, dintre drept şi stat.

(2) Teoria generală a dreptului este, evident, o ştiinţă, întrucât ea operează cu concepte, teorii, principii şi legităţi, dar are şi o importanţă practică, căci serveşte nemijlocit procesul de elaborare şi aplicare a dreptului.

(3) Teoria generală a dreptului este, evident, şi o disciplină de învăţământ, având un caracter de introducere în studierea ştiinţelor juridice. Această disciplină “introduce” studentul în lumea “dreptului”, îi deschide porţile universului juridic, al justiţiei, are rolul de a-l înarma cu o serie de noţiuni, concepte şi definiţii inerente şi în studierea Dreptului Comunităţii Europene, în înţelegerea noţiunii de stat de drept şi de făurire a democraţiei. Mai mult ca oricând, dreptul are o importanţă covârşitoare pentru dezvoltarea societăţii noastre.

Conceptul de drept. Definiţia dreptului.

Pentru a răspunde la întrebările ce este dreptul şi care este esenţa şi care sunt particularităţile sale, adică prin ce se deosebeşte de alte fenomene sociale cu rol şi funcţii asemănătoare în societate, trebuie să ne însuşim o terminologie adecvată.

(1) Cuvântul drept şi corespondentele sale din alte limbi: droit, diritto, dereche, dereito, Recht derivă din latinescul directus care evocă sensul de direct, rectiliniu, adică o regulă de conduită

fără specificarea conţinutului. În limba română, ca de altfel şi în numeroase alte limbi, termenul drept este folosit în două sensuri şi anume: (a) ca ansamblu de reguli juridice de conduită sau normele juridice din societate, denumit şi drept obiectiv şi (b) dreptul ce aparţine unei persoane (fizice sau juridice) în temeiul normei juridice, pe care-l denumim drept subiectiv. Dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv nu sunt două noţiuni antinomice, aşa cum poate părea la prima vedere. Dreptul obiectiv nu vrea să însemne că ansamblul de norme juridice cuprinse în legi au o existenţă independentă de voinţa, interesul şi conştiinţa oamenilor, aşa cum au legile şi fenomenele naturii. Dimpotrivă, dreptul obiectiv exprimă voinţa şi interesele societăţii sau ale unor grupuri sau categorii sociale, interese fixate şi obiectivate în norme juridice sub formă de legi sau alte acte apărate de puterea publică. Deci, când avem în vedere ansamblul normelor juridice, indiferent de forma pe care au îmbrăcat-o de-a lungul timpului (legi, obiceiuri, acte), avem în vederedreptul obiectiv. Dacă vorbim însă de drepturile unei persoane (fie o persoană fizică, fie o persoană juridică), cum ar fi dreptul de proprietate asupra casei, terenului, asupra firmei comerciale, dreptul la vot, dreptul la salariu etc., atunci vorbim de dreptul subiectiv pe care persoana fizicã îl foloseste si îl exercitã. Evident, drepturile subiective sînt legate organic de dreptul obiectiv, cãci drepturile su- biective nu există fără a fi prevăzute în norme juridice. Evident că şi existenţa dreptului obiectiv ar rămâne fără sens, dacă prescripţiile normelor sale nu s-ar realiza prin drepturi subiective în relaţii interumane. Prin urmare, drept obiectiv şi drept subiectiv ca noţiuni fundamentale de drept, nu numai că nu sunt antinomice, dar se condiţionează reciproc, adică: drepturilor subiective le corespund obligaţiile juridice.

Trebuie să remarcăm însă că dreptul obiectiv sau ansamblul normelor juridice formează pilonul central, deoarece spre el sau de la el iradiază toate celelalte manifestări ale fenomenului juridic cum ar fi: teoriile, ideile, relaţiile şi drepturile subiective.

În unele limbi, pentru cele două ipostaze ale dreptului se utilizează chiar noţiuni diferite: law (drept obiectiv) şi right (drept subiectiv).

Romanii distingeau între norma agendi (drept obiectiv) şi facultas agendi (drept subiectiv).

(2) Un alt termen ce evocă domeniul dreptului este şi adjectivul “juridic”. Etimologia cuvântului este latinescul “jus” (drept). Cuvântul “juridic” este absolut indispensabil pentru a putea desemna ipostaze ale existenţei şi manifestării dreptului în viaţa socială. Astfel, vorbim de acte juridice, raporturi juridice, conştiinţă juridică, norme juridice, reglementare juridică, doctrină juridică, ştiinţe juridice, limbaj juridic ş.a.

(3) Ce este prin urmare dreptul?

Dreptul este un ansamblu de norme sau reguli de conduită obligatorii destinate a reglementa comportarea oamenilor în societate. Ele consfinţesc drepturi, libertăţi şi obligaţii ale oamenilor în relaţiile lor reciproce, a căror respectare este asigurată la nevoie de către forţa publică.

Specificul acestor norme faţă de alte norme sociale, finalitatea sau scopul acestor norme, mecanismul lor de acţionare în societate, legăturile dreptului cu statul, cu puterea publică, toate aceste aspecte se constituie în tot atâtea ramuri şi capitole de drept. Omul nu poate trăi decât în societate şi orice societate umană are nevoie de organizare, ordine şi disciplină. Regulile şi normele menite a organiza convieţuirea oamenilor, a le armoniza şi orienta interesele constituie normele de drept. Evoluţia societăţii umane a confirmat dictonul “ubi societas, ibi jus” (unde este societate, acole este drept). Aristotel spunea că omul este o fiinţă politică, “zoon politikon”. Omul, ca fiinţă socială, trăieşte într-o colectivitate în care se formează anumite norme de conduită care la început au fost mai simple, mai rudimentare, dar care s-au constituit încă din vechime în adevărate momente legislative. Aşa sunt de exemplu: legile lui Manu, în India, Codul lui Hammurabi la evrei, Legea celor 12 table la romani, Legile lui Solon la greci etc. Cu aceasta trecem la capitolul următor şi anume la “Apariţia şi dezvoltarea istorică a dreptului”.

Primele norme de drept sau juridice, ce s-au impus mai întâi ca deprinderi, obiceiuri şi tradiţii, apar în epoca primitivă. Erau impregnate de aspectul mistic, religios. Dar normele de conduită au evoluat şi ele, adaptându-se vieţii sociale. Exemple de sancţiuni atunci când erau violate normele de convieţuire:răzbunarea sângelui şi treptat expulzarea din gintă sau trib: răscumpărarea materială etc. Apariţia şi formarea dreptului era, bineînţeles, un proces complex, dar primele norme erau difuze şi împletite cu o mulţime de obiceiuri, datini, practici religioase etc.

Constituirea dreptului ca entitate conturată se poate spune că are loc în ţările orientului antic şi în antichitatea greco-romană, o dată cu constituirea puterii publice ca putere de stat. Ca fenomen social, dreptul este în evoluţie istorică şi poartă amprenta epocilor şi a particularităţilor spirituale ale popoarelor. Clasificarea dreptului după criteriul istoric este convenţională, acest criteriu având în vedere mai ales evoluţia societăţii. Dar evoluţia dreptului nu este aceeaşi în toate ţările, iar în cadrul unei societăţi dintr-o ţară putem întâlni elemente aparţinătoare altui tip. În dezvoltarea sa, dreptul păstrează elemente de continuitate. Aşa se explică, de exemplu, existenţa în dreptul contemporan a unor categorii juridice apărute în dreptul roman sau influenţa dreptului islamic într-o serie de ţări afro-asiatice. Dezvoltarea puternică a relaţiilor internaţionale şi a colaborării internaţionale face posibilă şi necesară apropierea şi influenţa reciprocă a sistemelor de drept din toate ţările existente pe glob. Cu atât mai mult are loc o apropiere ce merge până la unificare între sistemele de drept ale ţărilor cuprinse în diferite forme de colaborare internaţională cum ar fi CEE, care a dus şi la naşterea unui sistem propriu de drept denumit dreptul comunitar pe care îl veţi studia şi voi în acest an începând cu semestrul II.

Deşi abordarea studiului dreptului i-a preocupat pe oamenii de ştiinţă încă din antichitate, încercările de elaborare a unei teorii generale sau enciclopedice datează din Evul mediu: în 1275, Wilhelm Duvantis concepe lucrarea “Speculum juris”, în care autorul şi-a propus să armonizeze dreptul laic cu cel canonic. Până la începutul secolului al XIX-lea, teoria dreptului a fost considerată o subdiviziune a filozofiei, a religiei, a eticii sau a politicii. Marii gânditori ai dreptului au fost înainte de toate filozofi, oameni ai bisericii sau politicieni. Influenţa spiritului enciclopedic de la sfârşitul secolului al XVIII-lea are efect şi pe tărâmul ştiinţelor juridice: ideile filozofice ale lui Schelling şi Hegel au creat un fundament mai robust Teoriei generale a dreptului, care-şi propune să înlocuiască Filozofia dreptului şi Dreptul natural, care orientaseră gândirea juridică de până atunci pe o cale speculativă. În acest sens, un rol de seamă îi revine Şcolii istorice reprezentate de Friederich Karl von Savigni şi de Rudolf von Ihering care au studiat atât originile dreptului cât şi esenţa şi legităţile ce-l guvernează. Alţi autori importanţi, care au contribuit la dezvoltarea Teoriei generale a dreptului ca ştiinţă autonomă, se pot cita: Adolf Merkel, Victor Cousin, François Geny, Rudolf Stammler, John Austin etc.

Mircea Djuvara, jurist român de recunoaştere europeană (deceniul III al secolului nostru) considera că enciclopedia dreptului studiază permanenţele juridice, adică “ceea ce este constant în orice relaţiune juridică”.

Ca disciplină de învăţământ, Teoria generală a dreptului sau Enciclopedia juridică este întâlnită în toate planurile de învăţământ din ţările europene, uneori sub denumirea de “Introducere în ştiinţa dreptului”, iar în sistemul anglo-american “Jurisprudenţă” sau “Jurisprudenţă generală”.

Învăţământul juridic românesc este în România destul de vechi. Vodă Caragea reorganizează prin 1816 Şcoala Domnească unde îl numeşte profesor de drept pe logofătul Nestor, cărturar al vremii. Regulamentul Organic înfiinţează un curs de legi cu şase discipline predate de Costache Moroiu. Primul curs de drept tipărit în limba română şi păstrat a fost “Istoria dreptului românesc sau a pravilelor româneşti” şi a fost ţinut ca lecţie de deschidere în 1830 în Moldova, unde îşi va ţine în 1843 şi M. Kogălniceanu magistrala lecţie intitulată “Cuvânt introductiv în istoria naţională” (la Academia Mihăileană).

În Moldova, facultatea de drept s-a înfiinţat în 1836 la Iaşi, datorită lui Grigore Ghica Vodă. La această facultate va preda între 1856-1864 un curs de “Drept natural şi al ginţilor” Simion Bărnuţiu, marele învăţat ardelean, spirit enciclopedic şi jurist de mare valoare.

Un curs de Enciclopedia dreptului şi unul de Filozofia dreptului este predat şi la Facultatea de drept din Cernăuţi. În Transilvania, Filozofia dreptului este predată încă înainte de Unire, la Cluj, de către Felix Şomulo şi tot astfel la Oradea. Catedra a fost onorată de nume de prestigiu ca: Iorgu Radu, Cassiu Maniu şi Eugeniu Speranţia, jurist, poet, filozof. Catedra din Bucureşti a beneficiat în cursul timpului de nume ca: G. Mironescu, Basilescu, S. Longinescu, Mircea Djuvara şi D. Vălimărescu.

Dreptul în sistemul reglementărilor sociale

1. Sistemul normelor din societate: norme tehnice şi norme sociale.   2. Clasificări ale normei sociale.A. ObiceiulB. Normele de convieţuire.C. Morala şi normele morale.D. Normele organizaţiilor nestatale.

1. Sistemul normelor din societate:   norme tehnice   şi   norme sociale

În afară de normele juridice care vor constitui obiectul unui alt curs, asupra relaţiilor sociale, deci asupra conduitei oamenilor, acţionează o mare varietate de norme, în cele mai variate forme şi modalităţi.

Societatea umană funcţionează după nişte norme şi principii şi orientează comportamentul oamenilor.

Termenul de “normă” este o categorie generală folosită de diferite ştiinţe: juridice, economice, politice, sociologice, tehnice.

De la început trebuie să facem o distincţie între normele sociale şi normele tehnice.

(1) Norma socială este o regulă sau standard de comportament împărtăşită de două sau mai multe persoane cu privire la conduita ce trebuie considerată ca social acceptabilă. Normele sociale sunt deci creaţii ale omului, sunt o expresie a voinţei acestuia.

(2) Norma tehnică are în vedere cerinţa comportamentului uman faţă de natură. Normele tehnice se întemeiază pe legile naturii şi au un caracter obiectiv, deci nu depind de voinţa omului. Omul nu le poate schimba, dar le poate şi trebuie să le cunoască pentru a le folosi în mod corect. Un exemplu de normă tehnică este prelucrarea pământului în conformitate cu normele agrozootehnice; sau normele de folosire a unei maşini, a unui agregat sau utilaj tehnic. Fără respectarea normelor tehnice nu se poate obţine rezultatul dorit. În societatea modernă industrializată şi computerizată folosirea şi respectarea normelor tehnice cu mare cuprindere este foarte importantă pentru ca activitatea umană să se  poată desfăşura normal şi cu un randament deosebit. De aceea, multe norme tehnice au devenit obiect de reglementare juridică, devenind prin aceasta şi norme sociale juridice. De exemplu, domeniul ecologic, cel al circulaţiei, al transportului şi telecomunicaţiilor etc.

Normele sociale sunt create de oameni şi stabilesc conduita umană în cele mai diverse domenii ale vieţii sociale. Existenţa normelor sociale este obiectiv necesară, nici o societate neputându-se lipsi de ele, o societate anomică, adică fără norme de comportare, fiind de neînchipuit.

Sistemul normelor sociale a crescut şi s-a dezvoltat pe măsura evoluţiei şi dezvoltării societăţii, crescând deosebit de mult mai ales rolul normelor juridice în societatea contemporană. Dar normele sociale nu li se impun oamenilor în mod mecanic,  în mod automat, ci trebuie să treacă

prin conştiinţa lor, prin liberul lor arbitru. Această libertate, acest liber arbitru al oamenilor, este relativ în sensul kantian, adică este libertatea de a permite manifestarea concomitentă şi a libertăţii celorlalţi. După filozoful german Kant, norma supremă a dreptului cere să te porţi în aşa fel încât libertatea ta (expresie a voinţei autonome) să se împace cu libertatea fiecăruia.

Dreptul este acela care prin normele sale asigură o limitare reciprocă a voinţelor libere ale oamenilor. Pe de altă parte, tot dreptul este acela care face corectivul necesar, care aplică sanţiunea atunci când individul a ales o conduită contrară normei sociale.

2.Clasificări ale normei sociale.

La baza clasificării normelor sociale stau mai multe criterii

a) după sfera de reglementare distingem -norme generale sau universale (ex. normele dreptului internaţional) şi -norme particulare

b) după modul de apariţie distingem -norme cu apariţie spontană, neorganizată şi -norme elaborate conştient şi în mod organizat de către un organism social (ex. normele unei organizaţii sociale)

c) după sancţiunea pe care o impun distingem -norme care permit aplicarea unei coerciţiuni fizice -norme dotate cu sancţiuni de altă natură

d) după conţinutul lor distingem: norme juridice, norme politice, norme religioase, norme economice, dar şi reguli morale, reguli de convieţuire socială etc.

e) după mediul pe care îl vizează avem regulile sociale, dar şi reguli propriu-zis tehnice.

În continuare vom discuta normele sociale nejuridice grupate în: obiceiuri, norme de convieţuire, norme morale şi norme ale unor organizaţii nestatale.Normele juridice vor face obiectul unui alt curs.

                A. Obiceiul

     Moravurile şi datinile sau cu un cuvânt obiceiurile sunt o categorie foarte vastă de reguli sociale. Ele sunt tot atât de vechi cât şi existenţa omului şi au constituit primele reglementări în colectivităţile umane. Obiceiul se formează şi apare în mod spontan, ca urmare a aplicării repetate şi prelungite a unei conduite. Obiceiul devine regulă intrată în viaţa şi tradiţia colectivităţii, pe care oamenii o respectă din obişnuinţă sau din deprindere. Obiceiul are, într-un anume sens, un caracter conservator. Pe cât de încet se formează obiceiul, pe atât de greu sau chiar mai greu încetează el de a mai acţiona, prin procesul de ieşire din uz, de cădere în desuetudine.

 În societăţile primitive, arhaice, dar şi mai târziu: în antichitate şi feudalism, obiceiul avea un câmp de acţiune foarte extins: el reglementa viaţa de familie, gradul de rudenie, uzurile alimentare şi vestimentare, dar şi producţia şi schimbul de bunuri. Aşa se explică de ce numeroase obiceiuri au căpătat caracter juridic, societatea fiind interesată în consolidarea lor cu ajutorul puterii publice. Obiceiul recunoscut ca normă juridică devine izvor de drept. Obiceiul devine normă juridică sau cutumă în momentul în care este recunoscut de puterea publică. În acel moment el devine alături de celelalte norme juridice obligatoriu, iar încălcarea sa atrage după sine aplicarea sancţiunii organizate a statului. Ceea ce distinge obiceiul (datina sau tradiţia) de morală şi drept este natura sa mai puţin raţională, mai puţin conştientă, natură ce decurge din

chiar procesul său de formare spontană, pe când dreptul şi morala implică un proiect conştient, raţional urmărit a fi realizat. Obiceiul continuă să existe şi în societatea modernă şi contemporană, însă ia formă juridică într-o măsură foarte restrânsă.

                B. Normele de convieţuire

Normele de convieţuire sunt apropiate de obiceiuri şi de normele morale. În normele de convieţuire sunt incluse normele de bună cuviinţă, normele protocolare, de politeţe, de curtoazie, toate fiind foarte numeroase şi prezente în viaţa de zi cu zi. Astfel, calitatea sau trăsătura distinctă a acestor norme este dată de aprecierea sau preţuirea reciprocă a persoanelor, preţuire exprimată prin “stima”, “consideraţia” sau “respectul” ce şi-l datoresc una alteia. Aceste norme pot contribui la întreţinerea raporturilor interumane, a convieţuirii, dar aportul lor este redus, uneori numai formal, dacă nu sunt dublate de motivaţii morale puternice.

Tot în categoria acestor norme de convieţuire sunt incluse şi diferite reguli de cultură, igienă, de bunăcuviinţă şi comportament “civilizat”, formate sub presiunea grupului. Un segment important al normelor de convieţuire socială este cel al deontologiei profesionale (ex. în lumea medicală sau în mediul cadrelor didactice). Specificul comun al acestor norme este faptul că ele depind mai mult de uzaje decât de morală sau drept, ele se formează treptat, spontan şi nu sunt creaţia imediată a unei organizaţii. Însă la un moment dat, ele pot fi colectate şi înscrise într-un statut. În anumite condiţii poate interveni o reglementare juridică, printr-un act normativ, astfel încât norma de convieţuire socială capătă şi forţă juridică şi devine astfel şi o normă juridică.

                C.Morala şi normele morale

Definiţie: morala reprezintă un ansamblu de idei, precepte, reguli cu privire la bine şi rău, la corect şi incorect, cu privire la just şi injust. Morala, ca sistem de norme, se bazează pe convingerea intimă şi pe conştiinţa personală a fiecărui individ în comportamentul său. Mobilul regulii morale este datoria persoanei faţă de sine însăşi. Oamenii îşi raportează comportarea la valorile morale de bine sau rău, din care decurge şi definirea acestui comportament ca moral sau imoral. Morala are deci ca valori fundamentale principiile binelui, dreptăţii, justiţiei şi adevărului, valori promovate şi apărate de drept. Normele morale sunt dotate cu sancţiuni de aceeaşi natură, sancţiuni care pot fi exterioare subiectului, ca de exemplu oprobiul public, sau pot fi interioare, adică din sfera conştiinţei subiectului, putând enumera aici forme ca: păreri de rău, regrete, mustrări de cuget, scrupule de conştiinţă ş.a.

     Vechimea moralei este tot atât de mare cât şi societatea, pentru că ea a jucat şi joacă un rol deosebit de important în reglementarea relaţiilor sociale şi în asigurarea ordinii sociale.

     Raportul dintre morală şi drept este o problemă mult discutată de-a lungul timpului, pentru că în multe privinţe normele morale erau confundate cu normele juridice. Încă din antichitate, gândirea juridico-politică a fost preocupată de raportul dintre drept şi morală. Dacă în Grecia antică nu se făcea o distincţie bine precizată între cele două categorii de norme sociale, doctrina juridică romană a făcut paşi însemnaţi în sensul conceperii dreptului independent de morală.  Ch. Thomasius (1655-1728) a separtat pentru prima dată, din punct de vedere teoretic, dreptul de morală. La analiza acestui raport şi-a adus o mare contribuţie filozoful german Kant, care a relevat caracterul absolut, aprioric al legii morale. Unii filozofi au mers până la identificarea naturii normelor juridice şi morale, iar alţii au considerat că ştiinţa dreptului trebuie să facă abstracţie de influenţa moralei ca şi a politicii şi a altor factori extrajuridici asupra dreptului. Juriştii în cvasitotalitatea lor, sunt de părere că între drept şi morală există o corelaţie organică deoarece principiile morale ale binelui, dreptăţii, justiţiei şi adevărului sunt apărate şi promovate şi de drept. Dar fiecare din cele două categorii, respectiv dreptul şi morala, îşi păstrează identitatea.

 Asemănări şi deosebiri între morală şi drept

a) Atât dreptul cât şi morala reprezintă un ansamblu de norme de conduită. b) Normele morale dintr-o societate nu sunt neapărat unitare. Ele variază în funcţie de grupul social, de colectivitatea naţională, socială, religioasă. Nu există valori morale absolute, întrucât se schimbă după epocă, după clase (chiar în aceeaşi epocă), după categorii sociale sau profesionale. c) Dreptul în schimb este şi trebuie să fie unitar, asigurând o ordine juridică unică în societate într-o ţară dată. d) Normele morale au un caracter spontan în apariţia lor – normele de drept sunt rezultatul unei creaţii conştiente şi organizate. e) Legătură strânsă există între morală şi religie, căci religia a sacralizat preceptele etice şi unele instituţii sociale. Dezvoltarea dreptului a dus la desacralizarea şi laicizarea instituţiilor, dar procesul este diferenţiat de la o religie la alta. Sistemul juridic islamic, de exemplu, este şi azi puternic influenţat de morala religioasă. Coranul este atât “cartea sfântă”, cât şi “codul” popoarelor islamice. f) Din punct de vedere al sancţiunii, deosebirea dintre drept şi morală este foarte mare. Normele de drept pot fi asigurate prin forţa coercitivă a statului, normele morale au ca sancţiune: oprobiul public, marginalizarea, desconsiderarea, regretul, mustrarea de conştiinţă. Eficienţa sancţiunilor morale depinde de profilul moral al persoanei respective. g) Numeroase norme cu un conţinut identic au atât o natură morală cât şi una juridică. De exemplu, normele penale care cer persoanelor să aibă o comportare de respect faţă de viaţa, demnitatea şi proprietatea altora sunt în acelaşi timp şi norme cu un puternic conţinut moral. Forţa dreptului se găseşte atât în justificarea sa logică, raţională, cât şi în aprobarea şi susţinerea sa morală. Sau: orice injustiţie este implicit imorală. h) Există însă şi norme morale care n-au relevanţă juridică (de pildă relaţiile de prietenie sau relaţiile dintre soţi până la un anumit punct), precum şi invers (de pildă unele norme cu caracter procedural, cele tehnice sau cele organizatorice).

În general, sfera de acţiune şi cuprindere a moralei este mai extinsă decât cea a dreptului, dar reglementarea este mai puţin concretă. În concluzie, este obligatoriu să subliniem că dreptul ajută la promovarea principiilor morale, dar şi morala îşi exercită influenţa asupra elaborării dreptului, cât şi asupra aplicării sale.

                D. Normele organizaţiilor nestatale

Astfel de organizaţii sunt: partidele politice, asociaţiile civile, organizaţiile apolitice, organizaţiile fără scop lucrativ sau cu scop lucrativ, firmele comerciale, societăţile mixte, organizaţiile de tip cooperatist, uniunile profesionale, ligile, asociaţiile, cluburile sportive sau de petrecere a timpului liber, organizaţiile ştiinţifice, culturale etc. Normele acestor organizaţii sunt tot nejuridice, dar totodată foarte importante, deoarece prin ele se stabileşte cadrul de organizare şi funcţionare, raporturile dintre membri. Organizaţiile mai sus amintite îşi elaborează norme cu caracter statutar, instituţional şi convenţional (sunt adunate în statute, convenţii, acte de instituire). O categorie de norme nejuridice, dar asemănătoare acestora, sunt normele sau regulile jocurilor sportive care se conduc după principiul corectitudinii, fair-play-ului, cu arbitri judecători în aplicarea lor etc.

Normele organizaţiilor nestatale sunt asemănătoare celor juridice, atrăgând chiar sancţiuni pentru nerespectarea lor, însă nu pot fi confundate cu normele juridice, pentru că le lipseşte ceea ce este esenţial şi anume: apărarea şi garantarea lor cu ajutorul puterii publice, a forţei coercitive a statului. Unii autori le denumesc norme cvasi-juridice. Activitatea organismelor sociale nestatale şi actele lor trebuie să fie conforme cu legile ţării, să se înscrie în ordinea de drept existentă.

Iată deci că societatea cunoaşte numeroase categorii de norme care contribuie la reglementarea relaţiilor sociale complexe.

Norma juridică

1. Conceptul de normă juridică şi trăsăturile acesteia.2. Norma juridică şi dispoziţiile individuale.3. Structura normei juridice.

4. Acţiunea actelor normative în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor5. Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor

Conceptul de normă juridică şi trăsăturile acesteia.

Norma juridică este un element constitutiv al dreptului. Ea este o regulă de conduită instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului. Scopul normei juridice este acela de a asigura convieţuirea socială în direcţia promovării şi consolidării relaţiilor sociale potrivit idealurilor şi valorilor ce guvernează societatea respectivă. Prin intermediul normelor juridice se reglementează în forme specifice dreptului relaţiile interumane. Norma juridică este elementul constitutiv sau "celula de bază" a dreptului. Prin natura sa, norma juridică are următoarea structură sau următoarele trăsături:

a) Un caracter general din care decurge şi conduita tipică. Norma juridică devine un criteriu unic de îndrumare şi apreciere a conduitei oamenilor, un veritabiletalon sau standard în funcţie de care o anumită conduită este definită ca fiind licită sau ilicită. Acest criteriu nu are un caracter abstract, ci el reprezintă o unitate de măsură stabilită în conformitate cu concepţiile despre justiţie, dreptate, ordine, disciplină din societatea dată. Dar cu tot conţinutul stabil şi peren, norma juridică cunoaşte o evoluţie, se poate schimba de la o epocă la alta într-o legătură organică cu procesul dezvoltării istorice a ţării respective. Datorită caracterului său general, norma juridică se aplică la un număr nelimitat de cazuri. Conduita prescrisă de norma juridică trebuie urmată şi respectată ori de câte ori sunt prezente condiţiile şi împrejurările pe care le are în vedere, iar dacă asemenea condiţii nu apar, ea nu se aplică.

b) Norma juridică este impersonală, ceea ce înseamnă că ea nu se adresează unor persoane anume, ci îi vizează pe toţi oamenii sau o categorie de persoane, cum ar fi de exemplu funcţionarii publici, chiriaşii, pensionarii etc.

Normele constituţionale care privesc drepturile omului şi libertăţile fundamentale se adresează tuturor persoanelor fizice care trăiesc pe teritoriul unei ţări, atât autohtonilor cât şi străinilor sau apatrizilor. Există norme juridice care se adresează unor categorii de cetăţeni în funcţie de statutul lor civil. De pildă Codul familiei, Codul muncii sau normele care reglementează situaţia pensionarilor. Prin urmare există grade diferite de generalitate a normelor juridice.

Un caracter general şi impersonal îl au de exemplu normele juridice care reglementează activitatea şi structura organelor statului şi prevăd anumite competenţe pentru preşedintele ţării, pentru parlament şi guvern, preşedinţii celor două camere sau pentru primul ministru. Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul sunt reglementate de Constituţie, ca instituţii, indiferent de alcătuirea lor nominală.

c) Normele juridice sunt obligatorii. Normele juridice nu sunt simple doleanţe sau indicaţii, ci reprezintă o poruncă, un ordin, o dispoziţie obligatorie. Ele sunt un comandament impus de puterea publică, a cărui putere devine obligatorie, ele fiind prescriptive şi nu descriptive. Ele asigură trecerea de la indicativ la imperativ, de la "sein", adică de la ceea ce este, la "sollen", adică la ceea ce trebuie să fie. Fără caracterul general obligatoriu, norma juridică şi-ar pierde chiar sensul existenţei sale ca normă socială distinctă, în varietatea şi multitudinea normelor sociale. "Modul indicativ nu există în drept – scrie prof. G. del Vecchio – şi când este folosit în coduri sau legi, el are în realitate un sens imperativ"

Norma juridică şi dispoziţiile individuale.

Pentru o mai bună înţelegere a conceptului de normă juridică este necesar să facem distincţia între norma juridică şi actul juridic individual sau concret. Spre deosebire de norma juridică care are un caracter general şi impersonal, actul juridic concret se referă la conduita într-o situaţie dată a unei anume persoane fizice sau juridice identificate sau nominalizate. Exemplul cel mai elocvent de act juridic concret îl constituie hotărârea judecătorească dată în soluţionarea unei cauze. De asemenea actul de numire într-o funcţie a unei persoane sau actul prin care se acordă o autorizaţie de construcţie sunt tot acte concrete sau individuale. Actul juridic este obligatoriu şi garantat, la nevoie, de forţa coercitivă a statului. Hotărârile guvernului, de exemplu, pot fi atât generale (stabilesc reguli cu caracter general), cât şi concrete (cum ar fi numirea cuiva într-o funcţie). Actele juridice concrete sunt date în baza şi în executarea actelor normative. Actele juridice concrete se deosebesc calitativ de actele normative, dar sunt legate organic de acestea, deoarece prin ele se realizează şi se traduc în viaţă prevederile normelor juridice. Actele juridice concrete sunt modalităţi de aplicare a actelor normative, un fel de prelungire şi realizare a acestora în viaţa socială.

În concluzie: norma juridică poate fi definită ca o regulă de conduită generală şi impersonală instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare obligatorie este asigurată la nevoie de forţa coercitivă a statului.

Structura normei juridice.

Norma juridică are o structură internă şi o structură externă. Structura internă este de fapt structura logico-juridică normei, iar structura externă este structuratehnico-juridică a normei.

a) Structura internă sau logico-juridică este dată de cele trei elemente obligatorii prin care se organizează în mod logic o normă juridică. Aceste elemente sunt: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.

Sintetic vorbind, orice normă juridică prescrie în mod necesar o conduită (dispoziţia) care trebuie să arate în acelaşi timp împrejurarea (ipoteza) în care se aplică acea conduită precum şi consecinţele nerespectării acestei conduite (sancţiunea). Un exemplu concret va fi edificator pentru înţelegerea acestei componenţe trihotomice şi anume articolul 33 din Legea 50/1991 care prevede că:

"Persoanele fizice şi juridice care beneficiază de teren în condiţiile prezentei legi (ipoteza) sunt obligate să solicite emiterea autorizaţiei de construire şi să înceapă construcţia în termen de cel mult 1 an de la data deţinerii actului de concesionare a terenului (dispoziţia). În caz de încălcare a obligaţiei prevăzute la alin. 1, concesiunea îşi pierde valabilitatea (sancţiunea)."

Prin urmare: ipoteza stabileşte condiţiile, împrejurările sau faptele în prezenţa cărora se cere o anumită conduită, precum şi categoria subiecţilor la care se referă prevederile dispoziţiei. Dispoziţia este acel element al normei juridice care prevede conduita ce trebuie urmată în prezenţa ipotezei date, mai precis care sunt drepturile şi obligaţiile corespunzătoare ale subiectelor vizate de norma juridică respectivă. Sancţiunea indică urmările nerespectării dispoziţiei normei juridice. Sancţiunea este adusă la îndeplinire, la nevoie, cu ajutorul puterii de stat. Sancţiunile sunt: penale, administrative, disciplinare şi civile. Există şi alte clasificări, după alte criterii, ale sancţiunii, dar nu e cazul să le discutăm aici. De subliniat rămâne faptul că sancţiunea este o latură foarte importantă a normei juridice, ea fiind aceea care asigură în ultimă instanţă respectarea normei juridice, restabilirea ordinii juridice. Sancţiunea ţine de domeniul general al constrângerii, dar ea nu trebuie identificată cu constrângerea statală. Aplicarea sancţiunilor reprezintă un act de putere de mare răspundere şi într-un stat de drept ea trebuie făcută de organele competente cu stricta respectare a prevederilor legale, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

b) Structura tehnico-juridică, spre deosebire de structura logică, se referă la forma exterioară de exprimare a normei juridice, la redactarea ei care trebuie să fie clară, concisă, concretă. Aşadar,

structura tehnico-juridică are în vedere aspectul normativ, modul cum sunt enunţate normele juridice în cadrul actelor normative!

Acţiunea actelor normative în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor

Stabilirea cadrului de acţiune în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor este deosebit de importantă.

În privinţa acţiunii normative în timp este deosebit de importantă stabilirea datei exacte a intrării în vigoare şi a încetării sau ieşirii din vigoare a actului normativ. Existenţa actului normativ nu coincide cu durata acţiunii sau cu faptul de a fi în vigoare, adică de a avea eficienţă juridică. Anunţarea intrării   actului normativ în vigoare se face prin publicarea acestuia într-o publicaţie oficială, cum este în ţara noastră Monitorul Oficial. Dar actul normativ poate intra în vigoare şi din momentul adoptării lui, dacă organul emitent prevede expres acest lucru. Un principiu fundamental al acţiunii legilor şi al altor acte normative în timp este cel alneretroactivităţii lor. Acest principiu decurge din faptul că legea reglementează pentru viitor, că ea se aplică conduitei şi relaţiilor sociale de la data intrării sale în vigoare, statul neputând pretinde cetăţenilor să se supună unei legi ale cărei reglementări nu se cunosc, întrucât legea nu există. "Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă", prevede Codul civil român în art. 1.

În legătură cu încetarea acţiunii legii sau a altor acte normative, ceea ce echivalează cu ieşirea lor din vigoare, menţionăm că legea şi celelalte acte normative se adoptă pe o perioadă nedeterminată, urmând ca ulterior să se decidă asupra încetării acţiunii lor. Conceptul prin care se exprimă încetarea acţiunii actului normativ, scoaterea sa din vigoare, poartă denumirea de abrogare. Sunt cunoscute mai multe forme de abrogare, ca de ex.: abrogarea expresă, abrogarea tacită sau implicită etc., fără a intra însă în detalii privitoare la aceste aspecte ale aspectului temporal. Abrogarea este totdeauna opera organului emitent.

Abrogarea nu se confundã cu urmãtoarele modalitãti de încetare a aplicãrii normelor:

a) Derogarea reprezintă o reglementare diferită, o abatere sau o excepţie de la reglementarea existentă pe care însă nu o abrogă, ci îi îngustează sfera de aplicare.

b) Căderea în desuetudine. Stările de lucruri care au determinat necesitatea adoptării unor acte normative au încetat să mai existe, astfel încât acţiunea lor nu-şi mai are nici o justificare şi nici nu mai poate fi susţinută, fiind depăşită de noile realităţi ale vieţii. Ea are loc şi nu poate fi evitată şi ignorată în perioada revoluţionară de trecere de la dictatură la democraţie, pentru acele acte normative şi reglementări ale vechiului regim, care fără să fi fost abrogate în mod expres, nu mai corespund nevoilor realităţii.

Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor

Acţiunea actelor normative în spaţiu este condiţionată de competenţa teritorială a organului de stat emitent. În ţara noastră, legea şi actele normative ale organelor centrale ale administraţiei de stat acţionează în principiu pe întreg teritoriul statului. Prin teritoriul statului se are în vedere conceptul general acceptat de teritoriu în ştiinţa juridică şi mai ales în dreptul internaţional. Codul penal român arată că prin "teritoriul României" sau prin "teritoriul ţării" se înţelege întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian al acesteia. De asemenea, se consideră ca săvârşită pe teritoriul ţării şi orice infracţiune comisă pe o navă ori aeronavă română. Deosebit de complexă este acţiunea actelor normative în spaţiu şi cu privire la persoane sub aspect internaţional. Locul încheierii unui act sau locul săvârşirii unei infracţiuni, calitatea persoanei (străin, reprezentant diplomatic etc.) ridică probleme în legătură cu stabilirea legii care se aplică: română sau străină.

           Principiul teritorialităţii nu este însă unul absolut. Nevoia de a menţine şi dezvolta relaţii politice, economice şi social-culturale între state a creat cu timpul anumite excepţii de la acest

principiu, pe care le numim excepţiile extrateritorialităţii, excepţii care nu afectează cu nimic principiul suveranităţii de stat şi sunt menite să asigure dezvoltarea multilaterală a relaţiilor internaţionale contemporane. Se impune însă condiţia ca aceste excepţii să se aplice cu respectarea principiilor democratice ale dreptului internaţional şi al egalităţii suverane a statelor, al reciprocităţii şi al liberului lor consimţământ. Între excepţiile extrateritorialităţii găsim următoarele situaţii:

           a) imunitatea diplomatică şi regimul juridic al consulilor; b) regimul juridic al străinilor şi al persoanelor fără cetăţenie; c) regimul juridic al cetăţeanului aflat în străinătate; d) recunoaşterea efectului juridic al unor acte săvârşite pe teritoriul unui alt stat sau aplicarea legii unor fapte săvârşite în străinătate.

           Imunitatea diplomatică constă în exceptarea personalului diplomatic şi a persoanelor asimilate de la jurisdicţia statului de reşedinţă, constând în inviolabilitatea personală, inviolabilitatea clădirilor reprezentanţei diplomatice şi a mijloacelor de transport. În cazul încălcării legilor ţării de reşedinţă, reprezentantul diplomatic poate fi declarat persona non-grata, lucru care atrage după sine rechemarea sa sau expulzarea.

           Reprezentanţii consulari ai statelor străine sunt scutiţi de unele impozite, prestaţii, sau li se aplică jurisdicţia instanţelor judecătoreşti a ţării de origine în cauzele privind infracţiunile lor de serviciu etc., iar regimul juridic este stabilit pe bază de reciprocitate şi în conformitate cu normele dreptului internaţional.

           Cetăţenii străini beneficiază de trei forme de regim: regimul special, regimul naţional şi regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate. În România, cetăţenii străini şi apatrizii au drepturile fundamentale ale cetăţenilor români (excepţie: drepturi politice şi drepturi civile), precum şi orice alte drepturi prevăzute prin lege sau prin acorduri internaţionale în care România este parte.

Izvoarele dreptului

1. Conceptul de izvor al dreptului2. Obiceiul juridic sau cutuma.3. Legea şi celelalte acte juridice normative.4. Alte izvoare ale dreptuluiBibliografie

1.Conceptul de izvor al dreptului este folosit într-un sens strict juridic, sens prin care se au în vedere formele de exprimare a normelor juridice: acte normative (legi, decrete), obicei juridic, practică judiciară etc. Prin termenul de izvor sunt denumite sursele, originea, factorii de determinare şi creare ai dreptului. Noţiunea de izvoare ale dreptului are două abordări, făcându-se distincţia între: a) izvoare materiale, denumite uneori şi “reale” sau “sociale” şi b) izvoare formale. Această noţiune are în vedere forma pe care o îmbracă dreptul în ansamblul normelor sale. Aşadar, prin izvoare ale dreptului (în sens juridic), ştiinţa juridică are în vedere, într-o formulare foarte generală, formele de exprimare ale normelor juridice în cadrul unui sistem de drept în diferite epoci şi ţări.

O împărţire a izvoarelor formale dreptului este aceea în: a) izvoare directe şi b) izvoare indirecte.

a) Izvoare directe sunt considerate a fi actele normative ca legea, decretul, hotărârea, deoarece sunt elaborate nemijlocit de către organele de stat.

b) Izvoare indirecte sunt considerate a fi obiceiul şi actele organizaţiilor nestatale. Acestea au nevoie şi de recunoaşterea sau sancţionarea lor de către autoritatea publică, pentru a căpăta forţă juridică şi a deveni izvoare de drept. Astfel, norma obişnuielnică are valoare juridică numai indirect, prin intermediul unui act de stat care o recunoaşte (sancţionează) ca atare. Deci, izvorul

este indirect şi complex, deoarece el este alcătuit atât din norma obişnuielnică, cât şi din actul juridic al organului de stat care-i recunoaşte forţa juridică.

O altă împărţire este cea de: a) izvoare scrise şi b) izvoare nescrise.

Clasificarea izvoarelor dreptului. Dezvoltarea dreptului de-a lungul istoriei ne demonstrează existenţa pluralităţii izvoarelor în sistemul de drept al fiecărei ţări. Explicaţia acestui fapt trebuie căutată în complexitatea relaţiilor sociale supuse reglementării juridice şi totodată în varietatea formelor de organizare şi guvernare a societăţii, a organizării activităţii şi competenţei organelor de stat, a autorităţii publice

2. Obiceiul juridic sau cutuma

După cum se ştie, obiceiul este o regulă de conduită ce se formează spontan ca urmare a aplicării ei repetate într-o perioadă de timp relativ îndelungată într-o colectivitate umană. Obiceiul, sub forma unor datini, tradiţii şi practici cu caracter moral sau religios, a reprezentat modalitatea principală de ordonare a relaţiilor sociale şi de influenţare a acţiunii umane în comuna primitivă. Obiceiul a continuat să aibă un rol social şi ulterior, de fapt în toate epocile istorice, ponderea sa variind de la o epocă la alta. Puterea de stat are faţă de obiceiurile existente următoarele atitudini:

a) de recunoaştere, consacrare şi sancţionare, dându-le forţă juridică acelora pe care le consideră utile consolidării ordinii de drept.

b) de receptare şi tolerare a acelora care prin semnificaţia şi importanţa lor nu reclamă transformarea lor în norme cu caracter juridic, iar prin prevederile lor nu contravin ordinii de drept.

c) de interzicere a acelora care contravin ordinii instituite şi apărate de puterea de stat.

Obiceiurile recunoscute de puterea de stat şi dotate de aceasta cu forţă juridică devin obiceiuri juridice şi sunt cunoscute şi sub denumirea de cutume. Ele devin izvoare de drept. Modul de sancţionare a obiceiului şi de transformare a sa în obicei juridic s-a realizat în practica aplicării dreptului, prin recunoaşterea sa de către instanţele judecătoreşti cu prilejul rezolvării diferitelor cauze. În epoca modernă şi contemporană, actele normative al căror rol a crescut au prevăzut situaţiile în care se recunoaşte forţa juridică a regulilor obişnuielnice. Începând cu epoca modernă, rolul obiceiului juridic scade, ajungându-se aproape la dispariţia sa în dreptul european continental. Cronologic vorbind, cutuma a fost prima formă de manifestare a dreptului. Primele norme juridice nu au fost altceva decât chiar transformarea unor obiceiuri în norme obligatorii garantate de puterea publică. Asemenea obiceiuri au fost: răzbunarea sângelui, “legea” talionului şi răscumpărarea. De altfel, primele acte normative scrise ale societăţii în stadiul ei iniţial erau culegeri ale obiceiurilor preluate şi transformate potrivit intereselor conducerii noii societăţi.

Cutuma a rămas un izvor principal al dreptului de-a lungul antichităţii şi evului mediu. Chiar dacă în epoca modernă rolul obiceiului juridic s-a redus, el se menţine într-o măsură considerabilă în sistemul dreptului anglo-saxon şi în foste colonii, astăzi state independente. Cutuma continuă, de exemplu, să fie un izvor al dreptului maritim datorită specificului formării normelor comerţului maritim, în special ale activităţilor portuare. Cutuma continuă să fie un izvor al dreptului internaţional, deşi în epoca contemporană s-a dezvoltat puternic tendinţa de reglementare scrisă şi de codificare a acestuia.

Pentru a uşura cunoaşterea obiceiului au apărut în special în evul mediu diferite categorii scrise ale cutumelor, fie sub forma unor acte cu caracter oficial, fie ca opere ale unor jurişti, având un caracter privat. Exemple de culegeri: “Oglinda saxonă” (Sachsenspiegel) din 1230 şi “Oglinda svabă” (Schwabenspiegel) din 1273-1282 denumită şi “Kaiserrecht”, “Aşezămintele lui Ludovic cel sfânt” din 1270, “Pravila rusă” din secolele IX-XIII ş.a. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea au fost adunate în Franţa cutumele locale, din ordinul M.I. Pentru recunoaşterea prevederilor

cutumelor, în Elveţia s-a statornicit tradiţia ca acestea să fie citite anual în adunările ţinuturilor (Landesgemeinde) sau ale parohiilor.

Istoria dreptului românesc cunoaşte obiceiul ca izvor al dreptului geto-dac, care s-a menţinut în anumite limite şi după cucerirea romană (cutuma, suos maiorum). Un rol deosebit de important l-a avut cutuma în perioada timpurie şi apoi de-a lungul feudalismului. Este cunoscut sub acest aspect jus valachicumsau obiceiul jus valachorum, adică dreptul românesc (valah) sau dreptul românilor (valahilor) ca reglementare obişnuielnică recunoscută în rândul populaţiei româneşti atât în ţările române, cât şi la românii din statele din jur (Polonia, Serbia, Ungaria, Bulgaria). O dată cu formarea statelor româneşti feudale, jus valachicum este recunoscut drept obiceiul pământului, ceea ce consfinţeşte legătura acestui drept cu populaţia românească şi cu terioriul pe care era ea aşezată. Într-un document din vremea lui Ştefan al II-lea din Moldova (1445) se arată că un rob tătar va  urma să trăiască după legea valahă. Obiceiul pământului a devenit apoi una din sursele de inspiraţie pentru “Pravilniceasca condică” (1780), pentru “Codul Calimachi” (1817) şi pentru “Legiuirea lui Caragea” (1818).

Încetarea aplicării unei cutume se produce prin non-uzajul ei treptat şi repetat, ceea ce în limbaj juridic se numeşte desuetudine. În general, cutuma ca izvor de drept este inferioară dreptului scris, ea nu prezintă certitudinea acestuia, fiind imprecisă, nesigură, mai greu de constatat şi cunoscut. Ea cere prin natura sa un caracter conservator, deoarece consfinţeşte comportamente rezultate dintr-o practică îndelungată. Ele consacră valori morale şi spirituale, dar unele dintre ele au avut şi un caracter retrograd, consfinţind inegalitatea dintre sexe, intoleranţa religioasă, discriminări naţionale şi rasiale.

În măsura în care este recunoscută, cutuma se aplică şi în epoca modernă în dreptul privat (civil, comercial) şi în dreptul comercial. Dar în dreptul penal s-a pus capăt cutumei ca izvor de drept, pentru că s-a instaurat principiul legalităţii incriminării şi al pedepsei.

3.Legea şi celelalte acte juridice normative.

 Legea şi actele normative, în general, reprezintă categoria foarte importantă a izvoarelor dreptului în toate sistemele de drept, căpătând un caracter predominant mai ales în epoca modernă şi contemporană. Dreptul cutumiar nu a putut şi nu poate singur să asigure reglementarea, consacrarea şi apărarea relaţiilor sociale, de aceea apar actele juridice normative, dreptul scris (jus scriptum) cum i se mai spune, în opoziţie cu dreptul cutumiar nescris.

În toate ţările şi în toate sistemele de drept unde există mai multe categorii de acte juridice normative, locul principal îl ocupă legea. Sub denumirea de act juridic normativ apar toate normele juridice edictate de organele statului: lege, decret, hotărâre, cod, regulament, constituţie ş.a. În limbajul juridico-politic, termenul de lege se foloseşte într-un sens foarte larg, acela de drept scris, cuprinzând orice formă a actelor normative. În principiu, denumirea de lege este dată pentru a desemna actul normativ cu forţă juridică superioară adoptat de organul suprem al puterii de stat. În categoria legii intră şi Constituţia ca lege fundamentală şi Codul. De aici decurge şi cea mai generală clasificare a actelor normative în legi şi acte normative subordonate legii.

Acte legislative adoptate în antichitate: Legea lui Bokoris (sec. VIII î.e.n.) în Egipt, Codul lui Hammurabi în Babilon (sec. XVIII î.e.n.), Legile lui Manu în India (sec. III î.e.n.), Legile lui Moise la evrei, legea Mu în China, Legea celor 12 table în Roma antică (sec. V î.e.n.), Legea lui Solon (sec. VII î.e.n.) şi a lui Dracon (sec. V î.e.n.) în Grecia antică. În dreptul roman sunt cunoscute, în afară de legi, consulatele şi constituţiile imperiale. Codificarea lui Justinian începută în 528 e.n. intră în istoria dreptului sub denumirea de “Codicele Dreptului Civil”, care reprezintă o culegere a dreptului roman pus de acord cu realităţile social-politice din acea epocă. Acte legislative adoptate în evul mediu: “Codul Penal Carolina” din 1532 în Germania; Codul comercial (1681) şi Codul maritim (1643) în Franţa; Pravilniceasca condică (1780); Codul Calimachi (1817) şi Codul Caragea (1818).

Epoca modernă proclamă principiul legalităţii şi supremaţiei legii în cadrul reglementărilor şi actelor normative. După victoria revoluţiilor burgheze, a fost creat un sistem al actelor normative, făcându-se distincţia între lege ca act normativ adoptat de organul suprem al puterii, parlamentul, şi actele normative subordonate, de regulă regulamente adoptate de organele administrative. Apar primele Constituţii adoptate de un organ suprem special, constituant. Legea capătă un rol predominant între izvoarele dreptului în toate statele. Principiile legalităţii, supremaţiei legilor şi a Constituţiei nu au fost consecvent respectate, iar în perioada de regimuri autoritare, dictatoriale au fost brutal încălcate, legea devenind un act arbitrar al dictatorului şi al clicii sale. În Declaraţia Omului şi Cetăţeanului din 1789 se arată că legea este “expresia voinţei generale” şi că “toţi cetăţenii au dreptul să concureze personal sau prin reprezentanţii lor la elaborarea sa” (artic. 6).

Din cele expuse până aici avem toate datele pentru a defini legea ca fiind “actul normativ cu valoare juridică superioară, cel mai important izvor al dreptului, ce emană de la Parlament, organul suprem al puterii de stat, exponent al puterii suverane a poporului”.

Clasificarea legilor: a) constituţionale sau fundamentale; b) ordinare – celelalte legi

Conţinutul tuturor legilor trebuie să fie conform cu Constituţia, cu prevederile acesteia. Nici o dispoziţie dintr-o lege sau din alte acte normative sau izvoare de drept nu poate contraveni în nici un fel Constituţiei.

Noua Constituţie a României prevede că parlamentul adoptă trei categorii de legi: constituţionale, organice şi ordinare. Cele ordinare se adoptă cu votul membrilor prezenţi ai majorităţii fiecărei camere. Legea, în general vorbind, se adoptă după o anumită procedură precis stabilită şi a cărei respectare este obligatorie.

O altă clasificare: legi generale, legi speciale, legi excepţionale.

Ca izvor al dreptului de acelaşi nivel cu legea sunt considerate a fi şi unele acte internaţionale semnate şi ratificate. Actele internaţionale: tratate, convenţii, acorduri etc. se încheie şi se adoptă potrivit procedurii şi competenţei specifice organului emitent, în multe privinţe deosebite de normele juridice interne. Urmare a creării CEE, este considerat izvor de drept în statele membre aşa-numitul drept comunitar, care are chiar prioritate faţă de ansamblul dreptului naţional al fiecărei ţări. În dreptul comunitar intră tratatele internaţionale de înfiinţare, reorganizare şi lărgire a Comunităţii Europene, normele juridice elaborate de instituţiile comunitare (regulamente, decizii, recomandări), precum şi deciziile Curţii de Justiţie. Evident că în aprecierea dreptului comunitar ca izvor de drept, atât pentru statele membre, cât şi pentru cetăţenii lor, trebuie avut în vedere caracterul suprastatal al CEE şi prevederile constituţiilor statelor membre referitoare la posibilitatea transferării unei părţi a suveranităţii unor organizaţii internaţionale. Tot de nivelul legii sunt şi ordonanţele de guvern, deşi sunt fie emise în baza unei legi de abilitare date de Parlament, fie supuse aprobării ulterioare prin lege (fie ambele). Actele normative subordonate legii sunt: decretele (acte ale şefului statului), hotărârile (se emit pentru executarea legii) regulamentele, ordinele, instrucţiunile, deciziile (acte ale organelor centrale executive sau ale organelor locale).

4.Alte izvoare ale dreptului:

a) precedentul judiciar şi practica judiciară

b) contractul normativ. Exprimă raportul de forţe între părţile semnatare. În acest sens poate fi amintită în Anglia Magna Charta Libertatum încheiată între baronii, cavalerii şi orăşenii răsculaţi şi Regele Ioan fără de ţară la 15 iunie 1215. Contractul colectiv este un izvor al dreptului muncii. Alte forme: convenţia, tratatul, acordul.

c) doctrina sau ştiinţa juridică

d) actele normative ale unor organizaţii nestatale. Ex. dreptul canonic, instituit de biserica catolică; dreptul musulman (în ţările arabe şi islamice).

BIBLIOGRAFIE:

1. Gh.Boboş  - Teoria generalã a dreptului, Ed. Argonaut, Cluj, 1999

2. N. Popa - Teoria generalã a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1999

3. D. Mazilu   - Teoria generalã a dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti,1999

4. I. Ceterchi şi I.Craiovan  - Introducere în teoria generalã a dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1998  

5. L. Barac - Teoria generalã a dreptului, Ed. Maria, Reşiţa, 1994

6. I. Dogaru , D.C.Dãnişor şi Gh.Dãnişor – Teoria generalã a dreptului, Ed. Štiinţificã, Bucureşti, 1999

7. R.P.Vonica  - Introducere generalã în drept, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2000

Raportul juridic

1. Noţiunea de raport juridic.   2. Subiectele raportului juridic.3. Conţinutul raportului juridic.   4. Obiectul raportului juridic.5. Faptele juridice.

1. Noţiunea de raport juridic.

Normele juridice despre care am vorbit în cursurile anterioare se realizează în viaţă prin raporturi

juridice. Premisele fundamentale ale apariţiei raportului juridic sunt: existenţa normei juridice,

subiectele de drept şi faptele juridice. Orice raport juridic înseamnă în acelaşi timp o conexiune

între planul general şi impersonal al normei juridice şi planul concret al realităţii în care părţile

sunt determinate şi au anumite drepturi şi obligaţii bine individualizate. Trăsăturile definitorii ale

raportului juridic sunt următoarele:

            (1) Raportul juridic este un raport social, stabilindu-se de fiecare dată între oameni. Este

de esenţa dreptului alteritatea, existenţa altei persoane. Omul nu poate trăi decât în relaţie cu alţi

oameni. Aceste relaţii sunt foarte diverse: de la simplul contact la relaţii care au la bază trăsături

sau interese comune, nevoi de schimb şi mai departe la cele menite să asigure conservarea şi

dezvoltarea sa ca fiinţă umană. Relaţiile se pot stabili între persoane individuale sau între subiecţi

colectivi. Din punct de vedere al obiectului putem distinge relaţii sociale care vizează valori

economice sau extraeconomice; după plasarea în spaţiuavem relaţii sociale interne, private sau

publice (în cadrul unui stat) şi relaţii internaţionale înglobând relaţii private sau publice care

depăşesc frontierele unui stat. Aceste relaţii multiple care constituie realitatea socială sunt

reglementate de reguli morale, de reguli de convieţuire socială, dar şi de reguli de drept ce

cuprind norme de constrângere.

            (2)Raportul juridic este un raport de voinţă. Caracterul voliţional al raportului juridic este

dat de faptul că aici intervine atât voinţa statală exprimată în normele juridice, cât şi voinţa

subiecţilor participanţi la raportul juridic. Dublul caracter voliţional poate fi caracterizat prin

aspecte concordante sau de confruntare, simetrie sau asimetrie, în funcţie de ramura de drept şi

de situaţia concretă.

            (3)Istoricitatea este o altă trăsătură a raportului juridic, fizionomia sa fiind puternic marcată

de istoria societăţii, variabilitatea elementelor constitutive putându-se constata cu uşurinţă de la o

etapă la alta, de la o ţară la alta.

            Părţile constitutive ale raportului juridic sunt obiective şi subiective în sensul că noţiunea de raport juridic evocă ideea că acesta nu poate exista ca atare decât în măsura în care relaţia socială este reglementată de către drept; totodată, raportul juridic este vizat ca o relaţie de la persoană la persoană.

            (4)Raportul juridic are un caracter normativ. Aceasta înseamnă că aprecierea nu are ca

obiect ceea ce există, ci cum trebuie să fie o activitate. În virtutea acestei normativităţi, un debitor

(în exemplul în care A îi împrumută lui B o sumă de bani cu obligaţia s-o înapoieze într-o zi

anume, ziua scadenţei; debitorul face rău dacă nu împrumută suma la timp) trebuie să înapoieze

suma de bani la scadenţă.  În cazul invocat, aprecierea normativă este un comandament, un

ordin, adică debitorul este supus ordinului de a plăti suma de bani. Acest ordin care se dă în

numele ideii de justiţie implică ideea de obligaţiune, pentru că atunci când spunem că cineva nu

trebuie să facă o faptă că ar fi nedreaptă, prin aceasta înţelegem că are o obligaţiune. Dar ideea

de obligaţiune consacră implicit o valoare. Aceasta înseamnă că datornicul trebuie să plătească

la scadenţă suma de bani cuvenită. Suntem în faţa a două interese: datornicul are tot interesul să

nu plătească, iar creditorul are tot interesul să încaseze suma. Ideea de obligaţiune

subordonează un interes altuia, declarând că unul are o valoare mai mare decât altul, că

interesul datornicului trebuie să cedeze în faţa interesului creditorului. Ca o consecinţă, creditorul

are dreptul să-şi urmărească datornicul. Prin urmare, între drept şi obligaţiune există o corelaţie

absolută. Oriunde există un drept, înţelegem că trebuie să existe şi o obligaţiune, şi invers.

Totodată, aceasta înseamnă că există o normă generală pe baza căreia se stabilesc drepturile şi

obligaţiile între părţi, iar acestea sunt asigurate la nevoie prin intervenţia sancţiunii juridice.

Putem conchide că raportul juridic este un raport social, concret istoric, voliţional, reglementat de

norma juridică, în cadrul căreia participanţii se manifestă ca titulari de drepturi şi obligaţii prin

exercitarea cărora se realizează finalitatea normei juridice.

2 .Subiectele raportului juridic.

            Numai oamenii pot fi subiecte ale raportului juridic fie ca persoane fizice (deci individual),

fie ca subiecte colective de drept. Persoana fizică trebuie să aibă capacitate juridică. Aceasta

desemnează aptitudinea generală şi abstractă a persoanei de a avea drepturi şi obligaţii în cadrul

raportului juridic. Capacitatea juridică e reglementată de normele juridice în cadrul fiecărei ramuri

de drept. Putem deci distinge o capacitate juridică civilă, penală, administrativă etc.

            Capacitatea juridică este generală (nu vizează un anumit domeniu) şi specială (se referă

la un anumit domeniu, ramură, instituţie etc.). O capacitate juridică specială au de regulă

organizaţiile, deoarece ele sunt create pentru un anumit scop, ea fiind tocmai competenţa

instituţiei. În general, capacitatea juridică este unică. În dreptul civil, distingem: capacitatea

juridică de folosinţă şi capacitatea juridică de exerciţiu.

            Capacitatea de folosinţă se defineşte drept capacitate de folosinţă de a avea drepturi şi

obligaţii, acestea începând de la naşterea persoanei şi încetând o dată cu moartea acesteia.

Drepturile copilului sunt recunoscute din momentul concepţiei sale, însă numai dacă se naşte viu.

            Capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi

asuma obligaţiile, săvârşind personal acte juridice. Capacitatea deplină de exerciţiu începe de la

data când persoana devine majoră. Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitate de

exerciţiu restrânsă, prezumându-se că el nu are nici suficientă experienţă de viaţă şi nici suficient

discernământ. Nu are capacitate de exerciţiu: a) minorul care nu a împlinit 14 ani, b) persoana

pusă sub interdicţie.

            Prin urmare, capacitatea juridică deplină de exerciţiu implică încheierea unor acte juridice

în nume propriu. Astfel, un minor poate fi proprietar al unui bun, dar nu îl poate înstrăina prin acte

proprii.

            Subiecte colective de drept sunt diversele organizaţii: societăţi comerciale, ministere,

parlament, dar şi statul. În dreptul civil, subiectul colectiv este definit sub forma persoanei juridice,

care presupune o serie de condiţii speciale referitoare la organizare, conducere, patrimoniu,

răspundere, firmă etc. Trebuie precizat că există numeroase subiecte colective de drept care nu

sunt persoane juridice, de exemplu instanţele judecătoreşti, diverse asociaţii etc.

3. Conţinutul raportului juridic

            Conţinutul raportului juridic este format din drepturile şi obligaţiile subiecţilor între care se

desfăşoară o relaţie socială. Drepturile şi obligaţiile sunt prevăzute de norma juridică. O distincţie

trebuie făcută între dreptul obiectiv ca ansamblu de norme şi dreptul subiectiv ca posibilitate. În

cadrul raportului juridic, dreptul subiectiv apare ca o posibilitate conferită de norma juridică

titularului dreptului (persoană fizică sau subiect colectiv de drept) de a pretinde subiectului pasiv

să facă sau să nu facă ceva, realizarea acestei posibilităţi fiind garantată de forţa de

constrângere statală la care poate recurge titularul dreptului, în caz de nevoie.

            Drepturile subiective se clasifică în trei mari categorii: a) drepturi fundamentale (drept la

viaţă, demnitate, libertate etc.), b) drepturi care decurg din inserţia individului în viaţa socială

(dreptul la nume, la domiciliu etc.), c) drepturi care derivă din însăşi voinţa indivizilor (ex. dreptul

de a încheia contracte).

            A. După gradul de opozabilitate distingem: a) drepturi absolute (dreptul la viaţă), b)

drepturi relative (dreptul cumpărătorului de a primi bunul este opozabil faţă de vânzător, căruia i-a

achitat preţul bunului).

            B. După conţinutul lor distingem: a) drepturi patrimoniale şi b) drepturi nepatrimoniale. La

rândul lor, drepturile patrimoniale sunt: drepturi reale şi drepturi de creanţă. Dreptul real este acel

drept patrimonial în virtutea căruia titularul său îşi poate exercita prerogativele asupra unui bun

fără concursul altcuiva. Dreptul de creanţă este acel drept patrimonial în temeiul căruia subiectul

activ, numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, să dea sau să facă sau să nu

facă ceva, creditorul neputîndu-si realiza dreptul fără concursul debitorului; drepturile

nepatrimoniale sunt: a) drepturi care privesc existenţa şi integritatea persoanei, b) drepturi care

privesc identificarea persoanei, c) drepturi care decurg din creaţia intelectuală.

            Obligaţia juridică, ca terminologie, are o semnificaţie multiplă. Astfel, în dreptul civil se

distinge: a) un sens larg care configurează raportul juridic de obligaţie; b) un sens restrâns pentru

a desemna obligaţia subiectului pasiv şi c) sensul de înscris constatator. Ca element corelativ al

raportului juridic, obligaţia juridică poate fi definită ca îndatorire a subiectului pasiv al unui raport

juridic, pretinsă de subiectul activ, de a da, de a face, sau de a nu face ceva, conduită care poate

fi impusă, după caz, prin forţa coercitivă a statului.

            Remarcând forţa explicativă a conceptului de obligaţie în teoria dreptului, dar şi specificul

acestui concept în cadrul problematicii raportului juridic, M. Djuvara arăta că ideea de obligaţie ne

poate ajuta să construim tot dreptul. Astfel, considerând cazul simplu, A are obligaţia să  întoarcă

suma pe care o datorează lui B, aceasta înseamnă că există cel puţin două persoane libere şi că

există şi un obiect al obligaţiei. Aceasta mai înseamnă că persoanele intră în contact între ele şi

că activitatea uneia are ca limită obligaţia sa şi activitatea celeilalte are iarăşi o limită, dreptul

celei dintâi. De aici putem trage concluzia că o caracteristică definitorie a conţinutului raportului

juridic o reprezintă faptul că drepturile şi obligaţiile nu sunt rupte unele de altele, ele se suprapun

şi se coordonează reciproc; mai mult, ceea ce poate pretinde subiectul activ este exact ceea ce

constituie îndatorirea subiectului pasiv. Deci, drepturile şi obligaţiile în cadrul raportului juridic

sunt corelative. Astfel, în cazul vânzării-cumpărării, vânzătorul are dreptul de a primi preţul dacă

dă bunul vândut, iar cumpărătorul are obligaţia de a plăti preţul dacă cumpără bunul respectiv şi

invers, cumpărătorul are dreptul de a primi bunul dacă a achitat preţul, iar vânzătorul are obligaţia

de a da bunul dacă a primit preţul. În ceea ce priveşte fundamentele psiho-sociale ale dreptului

subiectiv şi ale obligaţiei juridice şi în ceea ce priveşte natura şi conţinutul corelaţiei dintre ele, în

literatura juridică s-au emis diverse puncte de vedere. S-a considerat astfel că la baza dreptului

subiectiv stă voinţa individuală (Zittelman), interesul legalmente protejat (von Ihering) sau atât

voinţa individuală cât şi interesul (Jelinek), cea din urmă opinie fiind considerată de majoritatea

autorilor mai adecvată explicării realităţii. S-a impus de asemenea opinia care subliniază

importanţa ambelor componente ale relaţiei atât a dreptului subiectiv, cât şi a obligaţiei juridice,

ignorarea primei componente conducând la legislaţii fasciste, totalitariste, iar a celei de a doua

spre voluntarism social. Ansamblul drepturilor şi obligaţiilor pe care le are cetăţeanul conform

legilor în vigoare formează statutul juridic al persoanei.

4. Obiectul raportului juridic

            Conduita umană ce se realizează de către subiecţii raportului juridic ca urmare a

exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor constituie obiectul raportului juridic. Acesta este

rezultatul realizării drepturilor şi obligaţiilor, cu care nu se confundă.

5. Faptele juridice.

Între regulile de drept şi faptele sociale există relaţii complexe. Dreptul se naşte din fapte şi se aplică acestora. Se instituie astfel un du-te-vino între drept şi fapte, faptele având vocaţia de a fi reglementate prin drept, iar dreptul este destinat prin definiţie să reglementeze faptele. Un fapt nu produce efecte în drept prin calităţile sale intrinseci. Trebuie ca o normă juridică să îi atribuie o anumită semnificaţie la care ataşează consecinţe juridice. Faptul prim este acţiunea umană la care se ataşează efecte în drept care pot fi căutate în mod deliberat, dorite sau dimpotrivă, suportate fără a fi dorite. Deci prin fapte juridice înţelegem acele împrejurări care potrivit normelor juridice atrag după sine apariţia, modificarea sau stingerea de raporturi juridice şi provoacă prin aceasta anumite consecinţe juridice (ex. încheierea unei căsătorii, naşterea unui copil etc.). Acţiunile umane pot fi Sistemul dreptului; elaborarea lui şi aplicarea lui

1. Conceptul sistemului dreptului2. Componentele de sistem ale dreptului3. Diviziunile generale ale dreptului4. Elaborarea dreptului5. Elementele şi structura internă a actelor normative6. Realizarea dreptului

1. Conceptul sistemului dreptului

Normele juridice alcătuiesc un tot unitar, fiind foarte strâns unite între ele, chiar dacă sunt deosebite prin conţinut. Ele formează un ansamblu coerent şi logic, prin urmare se constituie într-un sistem. Dreptul unui stat ni se înfăţişează nu ca o sumă aritmetică dată de totalitatea normelor juridice, ci ca un ansamblu al acestora, organizate, structurate într-un sistem pe baza anumitor principii, urmărind o anumită finalitate. Studierea sistemului dreptului are o mare importanţă teoretică şi practică şi anume: ajută organele de stat în procesul de elaborare şi perfecţionare a dreptului pentru a descoperi şi completa anumite lacune ale dreptului pozitiv, pentru eliminarea reglementărilor perimate şi asigurarea concordanţei între normele juridice. Sistemul dreptului stă la baza sistematizării legislaţiei, contribuie la perfecţionarea aplicării şi interpretării dreptului şi stă la baza clasificării ştiinţelor juridice.

2. Componentele de sistem ale dreptului

Majoritatea autorilor operează cu distincţia ramuri de drept şi instituţii juridice.a) Ramura de drept

este definită ca un ansamblu distinct de norme juridice, legate organic între ele, care reglementează relaţii sociale ce au acelaşi specific, folosesc aceeaşi  metodă sau acelaşi complex de metode. Ramurile de drept nu sunt izolate unele de altele, ci se găsesc într-o strânsă interdependenţă. În general, ramura de drept reprezintă unitatea mai multor instituţii juridice legate strâns între ele prin obiectul lor şi prin anumite principii şi metode comune.

b) Instituţia juridică

cuprinde normele juridice care reglementează o anumită grupă unitară de relaţii sociale, instaurând astfel o categorie aparte de raporturi juridice. Mai multe instituţii juridice se pot grupa ca o subramură care poate face obiectul unui cod, al unui regulament etc. Aşa, de exemplu, dreptul maritim, ca subramură a dreptului civil, grupează totalitatea normelor juridice care

reglementează relaţiile sociale din domeniul transportului maritim. Principalul izvor al acestei subramuri este codul maritim. Un alt exemplu îl constituie codul justiţiei militare, care este în afara Codului Penal; codul justiţiei militare reglementează o categorie aparte de infracţiuni săvârşite de militari în legătură cu activitatea lor.

            Complexitatea dreptului a condus şi la alte distincţii care să releve mai pregnant unitatea conceptuală a dreptului, interdependenţele sale de sistem, relaţiile de interferenţă etc. Astfel, în acest sens se disting în mod necesar: categorii juridice, instituţii juridice şi ordini juridice.

            Categoriile juridice exprimă ansamble de drepturi, lucruri, persoane, fapte. Ele formează materia elementară a dreptului. Categoria juridică permite individualizarea fenomenelor juridice, stabilirea relaţiilor dintre ele. Datorită sistemului categoriilor juridice, multiplele trăsături ale faptelor sociale vin să se încadreze în reguli bine definite, fiind cooptate de drept şi primind trăsăturile simplicităţii şi ordinii. Categoriile juridice trebuie să fie net distinse de instituţiile juridice. Toate instituţiile juridice pot fi considerate ca formând tot atâtea categorii juridice, dar reciproca nu este valabilă, nu orice categorie juridică constituie însă o instituţie juridică. Instituţiile juridice vizează un complex organic care corespunde unui fascicol de norme de drept. În literatura de specialitate, instituţia juridică a fost abordată ca o entitate juridică care  îşi are originea sa în persoană, pe care o depăşeşte însă în durată, continuitate, permanenţă, ca de pildă: familia, biserica, naţiunea. Deci, instituţia juridică este un ansamblu organic care conţine reglementarea unui dat concret şi durabil al vieţii sociale şi care este constituit dintr-o încrengătură de reguli juridice dirijate spre un scop comun.

            Ordinea juridică reprezintă un nou complex în cadrul normativităţii juridice, complex format dintr-un ansamblu de instituţii juridice. P. Roubier distinge diferite ordini juridice:

            a) după materia vizată: drept penal, drept comercial, dreptul muncii etc.

            b) după teritoriul în care acţionează: drept provincial, drept naţional, drept internaţional, drept francez, drept german etc.

            c) după grupul social vizat: dreptul economic, dreptul corporaţiilor etc.

            d) care vizează o anumită epocă: dreptul Romei antice, dreptul vechi francez etc.

            e) după sursa de la care emană regulile: drept legislativ, drept jurisprudenţial, drept cutumier etc.

3. Diviziunile generale ale dreptului

M. Djuvara distinge între dreptul intern (norme ce se aplică numai statelor ce le-au elaborat) şi dreptul extern (cuprinde norme de drept care se referă la raporturile dintre state sau dintre cetăţenii unor state diferite). Acelaşi autor distinge între dreptul determinator (determină ce trebuie să facă persoanele) şidreptul sancţionator (cel care organizează sancţiunile). A treia diviziune abordată de M. Djuvara este aceea care împarte dreptul în drept public şi drept privat. Deosebirea între dreptul public şi dreptul privat este foarte veche. Ea este formulată chiar în dreptul roman: “publicum jus est quod ad statum rei romanae spectat, privatum quod ad singulorum utilitatem pertinet”. Conform acestei concepţii, “utilitatea s-ar părea a fi un criteriu al distincţiei”. După cum interesul unei norme juridice priveşte statul sau un particular, după cum scopul urmărit de o dispoziţie legală este acela de a satisface o nevoie a statului sau una a particularilor, ne vom afla în faţa unei norme de drept privat sau în faţa unei norme de drept public. Organizarea puterilor publice sau a serviciilor publice ar interesa mai mult statul, pe când normele referitoare la familie, la contracte şi la responsabilitatea obişnuită între particulari ar fi de drept privat. Potrivit acestei diviziuni, din dreptul de stat sau dreptul public fac parte: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul procesual (penal  şi civil), dreptul internaţional public; din grupa dreptului privat celelalte ramuri: dreptul civil, dreptul

comercial, dreptul internaţional privat etc. Însă respectarea dreptului sub toate formele sale interesează în primul rând întreaga societate căci întreaga societate nu ar putea să existe, dacă respectul dreptului nu ar exista. Datorită evoluţiei de ansamblu a societăţii, statul intervine în raporturile persoanelor şi organizaţiilor particulare în scopul apărării intereselor generale ale societăţii. Ca urmare, se nasc o serie de norme şi instituţii care după concepţia ulpiană aparţin dreptului privat, dar din punct de vedere al scopului urmărit ele au un caracter public. Nu pot fi ignorate însă interdependenţele existente între cele două domenii. Se remarcă faptul că dreptul public domină tot mai mult dreptul privat. Pe de altă parte, dreptul privat la rândul său exercită o influenţă mare asupra dreptului public. Chiar şi în interiorul dreptului privat se resimt influenţe reciproce între diferite ramuri. Există şi concepţii care atenuează diviziunea clasică drept public – drept privat, împărţirea făcându-se pe alte criterii. Sunt şi autori care nu recunosc distincţia (Kelsen, Duguit), înlocuind-o cu ierarhia între norme. Se vorbeşte despre o “publicizare” a dreptului, considerându-se că toate legile interesează mai mult societatea decât persoana. În doctrina contemporană, în orice caz, se porneşte nu de la criteriul interesului apărat ci de la cel al formei, al modului în care se asigură apărarea drepturilor subiective; organele statului apără drepturile din oficiu în cadrul dreptului public, respectiv la cerere în cadrul dreptului privat; la aceasta se adaugă criteriul clasic, organic, după care dreptul public interesează statul şi organele sale, iar dreptul privat pe cetăţeni în raporturile dintre ei.

            Dreptul civil este dreptul comun faţă de dreptul comercial sau faţă de orice ramură de drept privat. Pe de altă parte, dreptul comercial a ajuns la formule mai flexibile decât cele ale dreptului civil, iar în anumite materii şi aceste forme îşi extind influenţa asupra dreptului civil. Ramurile dreptului nu se influenţează numai reciproc, ci depind din punct de vedere juridic unele de altele. Creatorul legislaţiei întregi este statul. Dreptul privat nu este decât o excrescenţă a dreptului public. Ce ar fi, de exemplu, sancţiunea dreptului privat dacă nu ar fi statul care îi asigură execuţia? Ce am putea înţelege din dreptul privat sau din dreptul civil, dacă nu ar exista legea pe care se întemeiază, lege care este un produs al dreptului public, pentru că este produsă de stat? Dacă statul nu poate, sau este împiedicat să funcţioneze, atunci nu mai există nici drept privat şi nici drept intern.

            Există, deci, o anumită ierarhie între ramurile de drept, chiar dacă e relativă. După unii, dreptul internaţional ar sta la baza dreptului intern: statele se nasc şi funcţionează – în relaţiile dintre ele – pe baza principiilor de drept internaţional (suveranitatea, autodeterminarea), iar dreptul intern este expresia suveranităţii. Alţii susţin că dreptul internaţional este creaţia statelor, manifestarea de voinţă a acestora; deci, baza o constituie dreptul intern. Din punct de vedere cronologic dreptul intern precede dreptul internaţional; în Antichitate, Evul Mediu şi epoca modernă existau de altfel puţine reguli în acest domeniu – diplomaţia – iar statele se creau exclusiv în funcţie de raporturi de forţă, interne sau externe, fiind admise de celelalte tot în funcţie de aceasta. E adevărat însă că astăzi ele se condiţionează reciproc: noile state se nasc pe baza voinţei poporului – sau popoarelor – care îl compune, dar această voinţă este ea însăşi un principiu de drept internaţional şi trebuie să fie conformă cu alte principii (de exemplu respectarea integrităţii teritoriale a altora); pe de altă parte, e exact că principiile respective – ca şi alte reguli – sunt tot creaţia statelor suverane, multe dintre acestea luând naştere în afara lor. E inexact însă că nerecunoaşterea sau boicotul unui stat ar face ca dreptul intern să nu existe: recunoaşterea ca instituţie a dreptului intern nu are valoare juridică ci pur politică, de cele mai multe ori neinfluenţând nici măcar de facto viaţa unui stat; oricum, crearea dreptului intern depinde de alţi factori, în primul rând de voinţa membrilor societăţii respective în acest sens sau cel puţin de acceptarea lui de către ei (fie ea şi forţată), deci finalmente de autoritatea pe care acel stat o exercită asupra lor.

            În plan intern dreptul public ar fi baza dreptului privat. În fine, în cadrul dreptului public dreptul constituţional ar fi axa în jurul căreia gravitează celelalte ramuri iar în dreptul privat dreptul civil.

  Ramurile dreptului contemporan românesc

            În cadrul dreptului public avem: dreptul constituţional, dreptul administrativ, financiar, penal, procesual (penal şi civil), internaţional public, iar în cadrul dreptului privat avem: dreptul civil, comercial, internaţional privat etc. S-a conturat şi un drept mixt: familiei, muncii, social, rural etc. În epoca noastră se manifestă o tendinţă de reaşezare dar şi de apariţie a noi ramuri de drept, consecinţă a nevoilor de dezvoltare a societăţii: dreptul social, bancar, ecologic sau al mediului, al mării, agrar (rural), cooperatist, familiei etc.

            Dreptul constituţional

Stabileşte principiile fundamentale ale structurii social-economice şi ale organizării puterii de stat, reglementează relaţiile dintre diferitele componente ale statului, precum şi cele dintre stat şi cetăţeni, relaţii materializate în drepturile şi îndatoririle fundamentale ale acestora. Raporturile de drept constituţional apar deci în procesul organizării şi exercitării puterii de stat. Principalul izvor îl formează Constituţia, dar şi legile (organice sau ordinare) sau alte acte cu putere de lege ce conţin norme de natură constituţională.

            Dreptul administrativ

Reglementează relaţiile sociale ce apar în activitatea administraţiei de stat – sau în legătură cu aceasta –, adică relaţiile între organele administrative şi între ele şi alte organe de stat, cele dintre administraţie şi cetăţeni; principiile organizării şi funcţionării administraţiei. Ca şi normele de drept constituţional, normele de drept administrativ au un caracter imperativ; idem, în aceste raporturi organele statului se situează pe poziţii de putere faţă de cetăţean, iar raporturile pot să nu se nască prin consimţământul ambelor părţi. Răspunderea pentru violarea unei norme administrative atrage după ea o sancţiune de drept administrativ (contravenţională pentru cetăţean).

            Dreptul financiar

Reglementează activitatea financiară a organelor statului, relaţiile care apar între diferite organe de stat sau între ele şi cetăţeni în legătură cu  întocmirea bugetului, perceperea impozitelor şi taxelor, modul de cheltuire a veniturilor statului, asigurările obligatorii de stat etc.

            Dreptul civil

Reglementează relaţii în care, spre deosebire de cele demai sus, părţile se află pe poziţie de egalitate juridică – chiar când una din părţi este statul (ca persoană privată şi nu ca autoritate publică). Aceasta este o caracteristică a tuturor ramurilor de drept privat, desprinse de fapt din dreptul civil şi pe care le vom analiza mai jos. Raporturile juridice civile pot fi patrimoniale – cele mai multe – şi nepatrimoniale. Normele au în majoritatea cazurilor un caracter dispozitiv.

            Dreptul muncii

Reglementează relaţiile sociale de muncă, apărute în legătură cu exerciţiul dreptului la muncă, condiţiile de muncă, salarizarea, angajarea, concedierea, organizarea şi protecţia muncii, jurisdicţia muncii etc. Deşi la origine raporturile de muncă erau raporturi de drept civil şi deci marcate de caracteristicile acestuia – norme dispozitive, egalitatea părţilor la încheierea contractului şi în ce priveşte desfacerea lui -, între timp ele au evoluat înspre o “socializare” a lor, o apropiere de domeniul dreptului public; fără a se înlătura necesitatea consimţământului ambelor părţi la încheierea contractului şi posibilitatea de principiu pentru fiecare de a-l desface unilateral, această  posibilitate este îngrădită pentru angajator şi în prezent s-au legiferat şi cazuri în care un contract produce efecte şi pentru cel care n-a participat la încheierea lui: de exemplu, contractul colectiv de muncă. Acesta se încheie între sindicatul cel mai reprezentativ şi organizaţia de patronat cea mai reprezentativă – la nivel naţional, de ramură şi de unitate, fiind însă obligatoriu şi pentru celelalte, ca  şi pentru salariaţii nesindicalizaţi sau care se angajează

ulterior, de asemenea pentru angajatorii neafiliaţi sau care se înfiinţează ulterior. De asemenea, normele de dreptul muncii sunt în mare măsură imperative, neputându-se stabili prin voinţa părţilor drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin lege, respectiv prin contractul colectiv, în ce-i priveşte pe salariaţi.

            Dreptul familiei

Reglementează relaţiile dintre soţi şi cele de rudenie şi afinitate, relaţii care sunt deopotrivă patrimoniale şi nepatrimoniale. Instituţiile principale sunt: căsătoria, rudenia şi afinitatea, adopţia, filiaţia, ocrotirea minorilor şi a majorilor incapabili. Importanţa socială a unor aspecte din acest domeniu a făcut să apară şi raporturi care se nasc prin voinţa legii, fără consimţământul părţilor, sau raporturi al căror conţinut este stabilit prin lege, dreptul familiei îndepărtându-se astfel de sfera dreptului civil căruia îi aparţinea.

            Dreptul penal

Reglementează faptele ce sunt considerate infracţiuni şi sancţiunile aplicabile lor, precum şi principiile ce guvernează raporturile născute în legătură cu săvârşirea de infracţiuni între individ şi societate.

            Dreptul procesual penal

Reglementează desfăşurarea urmăririi penale, a judecăţii penale şi a executării pedepselor, activităţi care sunt consecinţa săvârşirii de infracţiuni. Raporturile de drept procesual penal reprezintă o materializare în plan organizatoric a raporturilor de drept penal. Ca în orice ramură de drept public, normele sunt aproape în totalitate imperative.

            Dreptul procesual civil

Reglementează desfăşurarea judecăţii civile şi a executării silite, raporturile de acest tip reprezentând materializarea în plan organizatoric a raporturilor de drept civil în sens larg.

            Dreptul internaţional public

Reglementează relaţiile dintre state, organizaţii guvernamentale, state şi organizaţii guvernamentale, precum şi dintre acestea şi naţiuni care îşi constituie un stat propriu. În aceste raporturi părţile apar pe poziţii de egalitate juridică iar nerespectarea normelor atrage constrângeri specifice, organizate individual sau colectiv. Spre deosebire de normele interne care nu sunt totdeauna creaţia părţilor sau a ambelor părţi, ci a legii, deci a statului (direct sau indirect), cele internaţionale exprimă voinţa statelor părţi şi sunt obligatorii numai pentru cele ce au participat la elaborarea lor. Deşi individul nu e un subiect tradiţional al dreptului internaţional public, totuşi se constată în prezent o evoluţie sub acest aspect: normele care reglementează drepturile şi libertăţile fundamentale sunt elaborate în beneficiul său; în anumite sisteme de drept le poate invoca direct, fără a aştepta legi naţionale de transpunere; de asemenea, el are acces – chiar dacă limitat – la mecanismele internaţionale de control şi sancţionare a  încălcărilor produse în legătură cu drepturile sale. Astfel, el devine, direct sau indirect, subiect de drept internaţional public, domeniu rezervat până nu demult exlusiv statelor.

            Normele internaţionale pot fi cuprinse în acte sau în cutume internaţionale.

            Dreptul internaţional privat

Reglementează raporturile de drept privat – în care părţi pot fi şi statele dar ca persoane juridice private, precum şi organizaţiile neguvernamentale – cu elemente de extraneitate. Astfel de

elemente pot fi: cetăţenia, domiciliul, locul situării imobilului etc. Normele sale sunt deopotrivă de sorginte internă şi internaţională, în acest din urmă caz de drept scris sau cutumiar.

            Elaborarea dreptului

Acesta este un proces de mare complexitate care trebuie să ia în calcul diverşi factori (politici, economici, sociali, morali, naţionali şi internaţionali), manifestând de fapt conştiinţa juridică a societăţii şi tendinţele de evoluţie ale acesteia. El trebuie să ţină cont de nişte principii.

            a) Fundamentarea ştiinţifică a activităţii de elaborare a dreptului; ceea ce înseamnă că legiuitorul trebuie să surprindă realităţile sociale care necesită o legiferare, să le raporteze la scara contemporană de valori, să estimeze efectele sociale posibile. Toate acestea necesită cunoştinţe interdisciplinare, de aceea la procesul de elaborare a actelor normative participă alături de jurişti şi specialişti din diverse domenii, în cadrul unor organisme specializate.

            b) Respectarea unităţii de sistem a dreptului. Un act normativ nu se va adăuga pur şi simplu unei colecţii de norme juridice alcătuite “la grămadă”. Am văzut că normele unui stat formează un complex unitar – chiar dacă alcătuit din ramuri şi instituţii -, un sistem în care există între ele relaţii de ierarhie, corelare, interdependenţă. Prin urmare, trebuie avută în vedere supremaţia Constituţiei, a altor acte faţă de legi şi actele cu valoare de lege, corelarea cu acestea. De asemenea, trebuie păstrat un raport optim între schimbare şi conservare, pentru a da un anumit grad de stabilitate, de certitudine, a relaţiilor sociale. Altfel dreptul nu-şi va putea îndeplini funcţia de orientare a comportamentului uman.

            c) Accesibilitatea actelor normative. Mesajul acestora trebuie să fie clar, pe înţelesul destinatarilor. În caz contrar ele vor stârni confuzie, interpretări contradictorii, sau alte reacţii sociale negative, riscându-se până la urmă neaplicarea lor. Acest principiu nu ţine numai de limbajul utilizat, ci şi de alţi factori: specificul domeniului ce va fi reglementat, obiectivele urmărite, subiecţii vizaţi, conţinutul etc.

            Elaborarea unui act normativ parcurge de regulă următoarele etape:

-iniţierea proiectului

-dezbaterea lui

-adoptarea

-publicarea (dacă e cazul).

            Dacă ne referim la lege, actul normativ cu valoarea cea mai mare, iniţiativa aparţine unor organe ale statului (Guvern, Preşedinţie, parlamentari) şi, în anumite condiţii de reprezentativitate şi de obiect, cetăţenilor. Astfel, nu pot fi obiectul iniţiativei cetăţeneşti problemele fiscale şi cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea. Dezbaterea are loc într-o primă fază în comisiile permanente ale Parlamentului, la lucrările lor  participând şi specialişti din domeniul vizat de lege. Comisiile au rolul de a da un aviz sau a elabora un raport asupra proiectului, o poziţie defavorabilă neîmpiedicând dezbaterea în plen. Aceasta reprezintă o a doua fază, votarea făcându-se de regulă pe articole şi apoi global. Dacă se întruneşte quorumul de vot cerut de Constituţie sau Regulamentele Camerelor, proiectul se consideră adoptat. Dacă există contradicţie între legea aşa cum e ea adoptată de o Cameră şi de către cealaltă, se creează o comisie de mediere care încearcă să ajungă la un text comun. Acesta e din nou pus la votul ambelor Camere. Respingerea lui într-una din ele, precum şi neadoptarea unui text comun duc la supunerea textelor divergente votului în şedinţa comună a celor două Camere. Legile sunt supuse fie sancţionării, fie promulgării, ambele din partea şefului statului. În sistemele în care există sancţionarea este discreţionară şi echivalează cu o aprobare, ceea ce face din şeful

statului un factor legiuitor, un participant la puterea legislativă. Promulgarea – existentă în România – are doar rolul de a certifica autenticitatea legii, faptul că ea provine într-adevăr de la Parlament şi a fost votată conform procedurii. Ea nu echivalează cu o aprobare, lipsa semnăturii şefului statului în termenul prevăzut de Constituţie neîmpiedicând intrarea ei în vigoare. Prin ea se dă dispoziţia de a fi publicată în Monitorul Oficial. Chiar dacă, cu ocazia promulgării, preşedintele poate să ceară legislativului o reexaminare a legii iar Parlamentul este obligat s-o reia în discuţie, el poate s-o menţină în aceeaşi formă, promulgarea devenind astfel obligatorie într-un alt termen.

            Publicarea în Monitorul Oficial e necesară pentru a o face opozabilă cetăţenilor, numai din acest moment putându-li-se pretinde respectarea legii. Intrarea în vigoare poate avea loc de la această dată sau de la una ulterioară, în nici un caz de la una anterioară.

            În România legile constituţionale necesită şi referendum, acesta având valoare obligatorie.

            Elementele şi structura internă a actelor normative

            În elaborarea actelor normative este necesar să se aibă în vedere structura lor, din motive de tehnică legislativă. În practică s-a statornicit un anumit model de act normativ, model care nu trebuie însă absolutizat; el e adaptabil în funcţie de caracterul actului, de întinderea lui, de obiectul pe care-l reglementează. Elementele unui astfel de act sunt următoarele:

-titlul

-preambulul şi introducerea

-principii generale

-dispoziţii de conţinut

-dispoziţii finale şi tranzitorii.

Proiectul de lege este însoţit de o expunere de motive din partea celui care l-a iniţiat: prezentare pe scurt a actului, considerentele intervenţiei legislative, se fac referiri la reglementările existente şi la insuficienţa lor, la scopul reglementării propuse, la efectele sale asupra domeniului respectiv şi a sistemului în general, evidenţiind ceea ce e nou. Titlul e un element de identificare. El trebuie să fie concis şi să exprime clar obiectul actului.

Preambulul reprezintă partea în care se arată considerentele de natură economică, politică, socială, juridică care stau la baza elaborării actului. El poate lipsi din conţinutul actului, dar ajută la înţelegerea acestuia, fiind un rezumat al expunerii de motive.

Introducerea arată temeiul legal, respectiv constituţional pe baza căruia e dată reglementarea.

Principiile generale sunt dispoziţii care privesc actul în totalitatea lui; ele constituie baza dispoziţiilor de conţinut propriu-zise. Uneori sunt trecute într-un capitol sau o secţiune destinată intitulată ca atare.

Conţinutul este mai mult sau mai puţin întins, în funcţie de problematica tratată. El se împarte în articole, titluri, capitole, secţiuni, paragrafe, părţi, cărţi etc. Dispoziţiile finale fac menţiune despre data intrării în vigoare a actului. Cele tranzitorii reglementează concursul de legi în timp, deci situaţii care cad atât sub incidenţa legii vechi cât şi sub a celei noi. De regulă ele sunt cuprinse împreună cu dispoziţiile finale.

Elementul de bază al actului normativ îl constituie articolul. Acesta cuprinde o dispoziţie de sine stătătoare şi poate fi alcătuit din unul sau mai multe alineate, dacă problema tratată conţine mai multe idei. Dacă articolul cuprinde o enumerare, aceasta se face prin numerotare cu cifre arabe, cu cifre romane, cu litere sau prin liniuţe, recomandându-se însă prima variantă. Pe marginea articolului se fac câteodată adnotări de către legiuitor, exprimând instituţia sau problema tratată. Când într-un act se introduc articole noi, fie se dă o altă numerotare întregului, fie se numerotează cu indice respectivele articole.

Un act normativ poate fi modificat de un altul cu aceeaşi valoare şi forţă juridică sau eventual cu valoare şi forţă superioare. La fel, dacă se doreşte să se deroge de la o normă generală printr-o normă specială, aceasta se poate face numai dacă norma specială e superioară sau egală cu cealaltă. Modificarea expresă poate fi arătată chiar în titlu sau în conţinut, în acest din urmă caz indicându-se concret articolele din legea veche supuse modificării şi cum se modifică. Ea poate fi însă şi implicită, rezultând din diferenţele de reglementare ale celor două acte.

Realizarea dreptului

Elaborarea dreptului nu reprezintă un scop în sine, ea vizează reglementarea relaţiilor sociale, orientarea comportamentului uman. Realizarea dreptului înseamnă de fapt realizarea acestui scop, traducerea în viaţă a prescripţiilor normelor, a drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de ele. Ea depinde de tipul sistemului social, de natura organizării statale, de gradul de civilizaţie şi cultură – conştiinţa juridică a societăţii -, de condiţiile interne şi internaţionale. După cum afirma M. Djuvara, “libertatea este fundamentul dreptului”; ca să putem spune că fapta cuiva este dreaptă sau nedreaptă, licită sau ilicită, trebuie ca cel care a făcut-o să fi fost liber (adică să fi avut discernământ şi să nu fi fost supus unei constrângeri care i-a anihilat voinţa). Pe de altă parte, realizarea dreptului depinde nu numai de forţa de constrângere a statului, ci şi de moralitatea sau raţionalitatea sa; el (actul) trebuie să răspundă unei necesităţi morale a societăţii, să exprime (să reflecte) valorile acesteia, altfel este lipsit de legitimitate şi, deci, e sortit să rămână literă moartă.

Un alt autor (Dabin) considera că un act trebuie să fie astfel definit încât să nu genereze controverse şi ezitări, condiţiile sale de aplicare să fie riguros precizate, materia (conţinutul) să fie redusă şi concentrată şi să cuprindă atât ipoteza şi dispoziţia, cât şi sancţiunea.

Realizarea dreptului nu poate fi perfectă în nici o societate: numeroşi delincvenţi sau contravenienţi rămân nedescoperiţi. În unele cazuri chiar dreptul legitimează, validează nerespectarea lui dacă ea n-a fost “sancţionată” o perioadă de timp: de exemplu, prescripţia răspunderii penale sau a executării pedepsei în penal, prescripţia achizitivă în civil.

1. Formele de realizare a dreptului

a) Realizarea normelor imperative prohibitive; aceasta are loc prin abţinerea persoanelor

vizate de a săvârşi faptele interzise, nefiind deci necesară îndeplinirea vreunei  operaţiuni sau

naşterea unor raporturi juridice concrete. Respectarea dreptului se poate face din convingere,

din teama de pedeapsă sau de blamul public. În orice caz, sancţiunile organizate de stat

trebuie să fie de natură să descurajeze tendinţele de încălcare a normelor, putând fi foarte

variate (închisoare, amendă, nulitate, prescripţie, decădere, despăgubiri etc.). Efectele lor

depind de: probabilitatea de a fi aplicate, gradul de raţionalitate al subiectului implicat,

ponderea avantajelor presupuse a fi obţinute prin încălcarea normei.

b) Realizarea normelor imperative onerative şi a celor dispozitive (permisive şi supletive); aceasta are loc prin desfăşurarea unor activităţi, operaţiuni, prin  încheierea unor acte juridice etc. din partea cetăţenilor. Ea poate fi obligatorie (norme imperative) sau facultativă (norme dispozitive).

c) Realizarea normelor de orice fel prin implicarea organelor de stat are loc prin elaborarea de acte de aplicare.

2. Fazele realizării dreptului de către organele de stat.

Realizarea dreptului de către organele de stat se numeşte aplicare a dreptului. Ea constă în

elaborarea unor acte specifice, după o anumită procedură, de către organul competent.

Aplicarea dreptului poate avea caracter general sau concret, individual. În primul caz ea se

face prin acte date într-o situaţie particulară; spre deosebire de normă care are caracter

repetitiv, actul individual se consumă o dată cu soluţionarea speţei respective. El constituie

temeiul pentru naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice concrete, în timp ce

norma creează raporturi abstracte. În fine, spre deosebire de  norma care trebuie publicată în

Monitorul Oficial deoarece intrarea ei în vigoare depinde de aceasta, actul individual se

comunică doar subiectului vizat.

Parlamentul, deşi elaborează în primul rând norme juridice – calitatea lui principală fiind cea de legiuitor -, totuşi emite şi acte individuale: de exemplu, investirea guvernului şi aprobarea programului acestuia; suspendarea din functie a sefului statului; înscrierea pe ordinea de zi a unui proiect de lege etc.

 Guvernul face în primul rând acte de aplicare, ca şi ministerele şi organele locale ale administraţiei de stat: hotãrîri de guvern., circulare, ordine, instrucţiuni, hotărâri, decizii etc.

Instanţele judecătoreşti emit acte de aplicare numite sentinţe, decizii, încheieri; asimilate lor sunt şi actele emise de alte organe cu atribuţii jurisdicţionale (de exemplu organe administrative, Curtea de Conturi, Curtea Constituţională).

Actele de aplicare pot avea o natură foarte variată: ele pot impune sancţiuni de orice fel, pot consta în încheierea unui contract, numirea într-o funcţie, înfiinţarea unei persoane juridice, participarea la încheierea de acte juridice de către cetăţeni (de exemplu autentificarea lor), acceptarea unei succesiuni vacante etc.

În principiu, elaborarea actelor de aplicare individuale cunoaşte următoarele faze:

-stabilirea stării de fapt; prin aceasta se cercetează situaţia concretă, împrejurările care se prezintă organului de aplicare şi care trebuie să fie soluţionate prin actul de aplicare. Cauza trebuie să fie lămurită sub toate aspectele, spre a fi soluţionată cât mai bine, independent de faptul că avem de-a face cu o faptă licită sau ilicită.

            -alegerea normei de drept incidente (aplicabile) în speţa dată; ea va fi cu atât mai bună cu cât va fi mai temeinic cunoscută împrejurarea de fapt la care trebuie aplicată. Astfel se poate asigura o calificare juridică adecvată şi temeinicia actului de aplicare. În afară de determinarea normei care se va aplica, e necesar să se verifice autenticitatea acesteia – dacă provine de la organul competent, a fost adoptată cu procedura cerută, este publicată  în Monitorul Oficial,

promulgată etc. – dacă nu a fost abrogată expres sau implicit,  dacă nu contravine actelor normative superioare (indiferent că organul respectiv este sau nu competent să rezolve eventuala contradicţie), în fine dacă e aplicabilă în spaţiu şi cu privire la persoane.

            -interpretarea normei juridice reţinute; este o operaţiune prin care se determină “adevăratul” ei înţeles, folosindu-se anumite metode şi procedee; ea poate fi atât anterioară fazei de selecţionare a normei – de sensul acesteia poate depinde tocmai selecţionarea – cât şi posterioară.

            -elaborarea actului de aplicare, în concret ea putând varia de la o categorie de norme la alta, de la o ramură la alta

            -comunicarea lui celor interesaţi

Ex.: În penal avem următoarele faze în concret:

            -descoperirea faptelor penale şi a autorilor lor

            -stabilirea faptului dacă avem de-a face cu o infracţiune sau nu (în funcţie de conţinutul faptei, de discernământul şi libertatea de voinţă a autorului) şi dacă nu există un impediment la tragerea la răspundere; această fază se poate descompune la rândul ei în urmărire şi  judecată, ultima putând lipsi

            -stabilirea pedepsei – numai în faza de judecată

            -executarea pedepsei (în penitenciar, în libertate, la locul de muncă, plata amenzii)

3. Aplicarea dreptului prin analogie

            În situaţiile în care nu există normă care să reglementeze expres domeniul în care se încadrează speţa supusă soluţionării, în principiu se poate recurge la analogie. Uneori chiar recurgerea la ea e obligatorie, Codul civil prevăzând că judecătorul se face vinovat de denegare de dreptate dacă refuză să judece pe motiv că există un vid legislativ sau că legea e incompletă, neclară etc. Analogia poate consta în recurgerea la o normă ce reglementează situaţii asemănătoare, dacă ea există, sau la principiile generale ale dreptului în caz contrar.

            În dreptul penal, funcţionarea principiului “nullum crimen sine lege” şi “nulla poena sine lege” împiedică recurgerea la analogie în ambele sale forme.

licite (când respectă normele juridice) sau ilicite (când le încalcă).

Interpretarea normelor juridice

1. Tipuri de interpretare.   2. Metodele de interpretare.   3. Rezultatele interpretării.   4. Spiritul şi litera legii. Abuzul de drept şi frauda la lege.  

            Interpretarea desemnează operaţiunea intelectuală de stabilire a sensului exact al normelor juridice, în vederea aplicării lor şi, deci, a soluţionării unor cauze. Problematica este complexă, ridicând întrebări de genul: În ce ipoteze ale normelor se încadrează o situaţie de fapt? Care este intenţia legiuitorului exprimată în normă? Ce înţeles au termenii şi expresiile folosite? Este necesară recurgerea şi la alte norme aparţinând unor instituţii sau categorii diferite? În ce măsură situaţii nereglementate expres se încadrează în reglementările existente? Aplicarea dreptului nu poate fi o activitate mecanică, ea necesită inevitabil o interpretare; aceasta decurge din caracterul general, abstract şi impersonal al unei norme, din apartenenţa normelor la un sistem unitar în care există diverse relaţii, din modul de redactare a actelor normative, limbajul şi stilul lor (care poate fi confuz, imprecis, contradictoriu). Deşi interpretarea este într-un anumit fel o alterare a sensului normelor, uneori violentă, aşa cum remarca M. Djuvara, ea este necesară tocmai pentru că o normă este un rezumat al unor cazuri individuale preexistente ei, or, cazul nou pentru care se pune problema nu poate fi niciodată identic cu ele. Ea este operaţiunea prin care se stabileşte o legătură logică între dreptul pozitiv şi aplicarea lui. Dar, spre deosebire de ştiinţele exacte care sunt riguroase, în acest domeniu ea nu poate fi decât un demers relativ: se pleacă de la premisa că legiuitorul a dorit să respecte principiul echităţii, al bunei credinţe şi necesităţile practice ale vieţii.

            Interpretul, altul decât legiuitorul însuşi, nu trebuie considerat o unealtă oarbă care aplică litera legii nesocotindu-i spiritul, nici cineva care se substituie voinţei legiuitorului. El trebuie să promoveze unitatea dintre literă şi spirit, în scopul realizării dreptăţii. Aşa cum o lege nedreaptă nu e bună, o interpretare care duce la nedreptate nu e nici ea bună.

        Tipuri de interpretare

            La activitatea de interpretare participă mai multe subiecte cu rol diferit, soluţiile la care ele ajung neavând însă aceeaşi forţă şi valoare juridică. Pe baza acestui criteriu interpretarea poate fi oficială – obligatorie – şi neoficială. Interpretarea oficială este cea făcută de organele de stat competente (Parlamentul, instanţe judecătoreşti etc.); ea poate fi la rândul ei generală, deci cu valoare pentru orice fel de situaţii care se încadrează în normă, şi cauzală concretă, obligatorie numai în cazul concret cu ocazia soluţionării căruia este dată. Cea generală este făcută printr-un act normativ, emis fie de organul care este şi autorul normei interpretative – regula – fie de un altul. În acest caz actul interpretativ face corp comun cu cel interpretat.

            Interpretarea concretă poate fi făcută de orice organ care aplică dreptul, rezultatul ei fiind cuprins în conţinutul actului de aplicare. În timp ce interpretarea generală are o valoare de sine stătătoare, în sensul că nu e condiţionată de soluţionarea vreunui caz, cea cauzală este un mijloc de a soluţiona o speţă concretă. De aceea nici nu avem aici un act distinct. Interpretarea neoficială – doctrinară – nu este obligatorie, ea fiind făcută de persoane neoficiale care îşi exprimă astfel o opinie asupra normei. De aceea ea nici nu se concretizează într-un act, fie el normativ sau de aplicare, ci în scrieri de specialitate. Valoarea ei este dată de puterea de convingere a argumentelor ştiinţifice folosite, deci este una pur ştiinţifică. Ea mai poate fi cuprinsă şi în expuneri ale parlamentarilor cu ocazia dezbaterii proiectelor de legi. Deşi lipsită de valoare juridică, interpretarea neoficială nu este mai puţin utilă, făcând lumină asupra necesităţii reglementării respective, asupra finalităţii ei. Deşi nu face parte din procesul de aplicare a dreptului, ea poate ajuta acest proces.

        Metodele de interpretare

            Metodologia interpretării nu se reduce doar la enumerarea diverselor tehnici utilizate în procesul de interpretare, ea oferă o concenpţie unitară, de concertare (combinare) a unor metode şi tehnici pe baza unor principii, astfel încât să se asigure finalitatea interpretării, să devină mai eficace. Atitudinea faţă de interpretare şi de metodologia ei a evoluat în funcţie de condiţiile social-istorice şi de studiul doctrinei.

            Concepţia exegetică reduce obligaţia juristului la comentariul legii articol cu articol, dreptul fiind considerat că e cuprins exclusiv în legea scrisă. Juristul trebuie doar să caute şi să extragă voinţa legiuitorului. Deşi se admite necesitatea interpretării – când legea e neclară, ambiguă, contradictorie, cînd nu cuprinde toate situaţiile posibile -, totuşi se consideră că e suficient să faci exegeza textului pentru a-i descoperi semnificaţia, deci intenţia autorului.

            O altă concepţie, cea a liberei cercetări ştiinţifice, a contestat fetişismul legii scrise, considerând că voinţa legiuitorului trebuie şi poate fi căutată mai întâi în documentele preparatorii: expuneri de motive, rapoarte, consemnări ale dezbaterilor parlamentare. Fr. Gény a afirmat că ideea după care textul prevede totul este artificială, frânând dinamismul dreptului. În măsura în care legea e demodată sau insuficientă, adepţii acestei concepţii preconizau o liberă căutare a soluţiei de către interpret dacă se vrea depăşirea dificultăţilor de aplicare a respectivului text.

            Această concepţie a stârnit serioase obiecţii pentru cazul în care legea nu prevedea nimic într-o situaţie dată (spre deosebire de cazul în care situaţia este vizată de lege în principiu dar în concret are particularităţi neprevăzute), remarcându-se că judecătorul s-ar substitui astfel legiuitorului.

            Deşi în procesul interpretării nu pot exista reguli foarte stricte, care să asigure corectitudinea, ea se bazează totuşi pe nişte principii care se intercondiţionează şi se presupun reciproc, fără a fi infailibile.

            1. Respectarea unităţii dintre litera şi spiritul legii, exagerările de o parte şi de alta putând conduce la soluţii dogmatice, injuste sau la abuz şi arbitrar.

            2. Respectarea voinţei legiuitorului: Când legea e clară, sarcina interpretului e foarte simplă: el trebuie doar s-o aplice; dictonul: cea mai bună lege e aceea care lasă cât mai puţin la aprecierea judecătorului şi cel mai bun judecător e acela care, în hotărârea pe carea o dă, se întemeiază în aşa fel pe lege încât arbitrariul să fie cât mai redus. Aceasta nu înseamnă că trebuie să facem o interpretare iudaică, adică bazată exclusiv pe un text lacunar, confuz sau contradictoriu, ci trebuie luat în considerare spiritul sau scopul legii, el exprimând intenţia reală în opoziţie cu cea literală.

            3. În legătură cu cele spuse mai sus, intenţia legiuitorului trebuie dedusă – când legea nu e clară – din întreg textul legii – dacă e vorba de un articol -, respectiv din instituţia sau ramura de drept în care se încadrează legea – dacă e vorba de întreaga lege.

            4. Unde legea nu distinge nici interpretul nu treguie să distingă, aceasta semnificând că noi nu putem adăuga sau exclude cazuri care n-au fost adăugate sau excluse de legiuitorul însuşi.

            5. Excepţiile sunt de strictă interpretare, ceea ce înseamnă că ele nu pot fi extinse la cazuri neprevăzute expres de legiuitor. Aceasta se mai exprima şi în adagiile: norma specială derogă de la cea generală; norma generală nu derogă de la cea specială.

            6. Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a drepturilor omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte – principiu înscris în Constituţie.

            7. Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale – principiu înscris în Constituţie.

            Reguli în materie contractuală:

-prioritatea voinţei reale a părţilor faţă de cea literală

-Contractul produce pe lângă efectele expres arătate şi alte efecte ce ţin de natura însăşi a contractului (Codul civil: Contractele obligă nu numai la ceea ce este prevăzut expres într-însele ci şi la ceea ce legea, obiceiul sau echitatea obligă).

-interpretarea coordonată a clauzelor contractului (Codul civil: Toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg).

-interpretarea clauzelor îndoielnice (Codul civil: Ele se interpretează în sensul în care pot produce un efect şi nu în acela în care nu produc nici unul; ele se interpretează după obiceiul locului; ele se interpretează întotdeauna în favoarea debitorului).

-alte reguli de interpretare (Codul civil: Oricât de generali ar fi termenii întrebuinţaţi de părţi, obiectul contractului se reduce numai la lucrurile în care se pare că părţile şi-au propus a contracta; când părţile, pentru a explicita înţelesul unor clauze, apelează la un exemplu, nu trebuie să se reducă întinderea obligaţiei la cuprinsul exemplului).

            Cele mai importante metode de interpretare folosite sunt următoarele:

a) Interpretarea gramaticală sau literală; ea se bazează pe procedeele de analiză morfologică şi sintactică a textului, pornind de la sensul gramatical al cuvintelor folosite. Aceasta presupune clarificarea în prealabil a problemei terminologiei juridice, înţelesul unor termeni şi expresii utilizate într-un text juridic poate fi acelaşi cu cel din limbajul obişnuit sau poate fi diferit. Uneori legiuitorul însuşi explică în text sensul unor termeni pentru a asigura înţelegerea lor corectă şi uniformă. În lipsa unei astfel de explicaţii organele de aplicare a dreptului se folosesc de interpretarea dată de practică sau de doctrină, pornind de la înţelesul curent al acelor termeni.

b) Interpretarea sistemică/ sistematică. Ea se bazează în stabilirea înţelesului unor norme pe coroborarea lor cu alte norme, fie aparţinând aceleiaşi instituţii juridice sau ramuri de drept, fie aparţinând unor instituţii sau ramuri diferite. Necesitatea aplicării metodei sistemice decurge din caracterul de sistem al dreptului dintr-un stat, el constituind nu o simplă însumare de norme, ci o unitate alcătuită din părţi interdependente. Astfel, normele din partea specială a unui cod nu pot fi înţelese dacă sunt rupte de normele din partea generală a aceluiaşi cod, normele obişnuite nu pot fi rupte de principiile generale de drept, normele tuturor ramurilor de normele dreptului constituţional. Utilitatea acestei metode este mai evidentă în cazul normelor  incomplete (norme de trimitere, de referire şi în alb), care îşi întregesc conţinutul cu ajutorul interpretării sistematice.

c) Interpretarea istorică. Ea se bazează pe cercetarea condiţiilor istorice, social-politice etc. care au determinat adoptarea unui act normativ (occasio legis) şi în funcţie de aceste condiţii pe determinarea scopurilor urmărite de legiuitor (ratio legis). Aceasta presupune studiul izvoarelor de documentare, al materialelor pregătitoare ale adoptării actului, al expunerii de motive, al discuţiilor care s-au purtat cu ocazia dezbaterii respectivului act în parlament, presă, lucrări de specialitate. Dacă actul normativ are un preambul şi o introducere, acestea oferă ele însele informaţiile necesare pentru stabilirea cauzelor şi scopurilor elaborării actului.

d) Interpretarea logică. Se bazează pe aplicarea regulilor logicii formale. Ea nu poate fi separată de celelalte metode de interpretare, deoarece chiar interpretarea istorică sau sistemică se sprijină pe utilizarea de raţionamente şi judecăţi. Vom exemplifica cu câteva dintre aceste raţionamente logice:

-raţionamentul “a pari” permite deducerea unor consecinţe în urma analogiei care se face între două situaţii asemănătoare, în absenţa unei reguli exprese care s-o reglementeze pe una dintre ele.

-rationamentul “per a contrario” permite deducerea din opoziţia unei ipoteze a opoziţiei unor consecinţe: dacă o regulă este subordonată întrunirii unor condiţii, regula inversă trebuie să se aplice dacă aceste condiţii nu sunt reunite.

-raţionamentul “a fortiori” are la bază postulatul că cine poate mai mult poate şi mai puţin.

-raţionamentul “ad absurdum” porneşte de la demonstrarea imposibilităţii logice a unei situaţii, consecinţa fiind că numai o altă soluţie este posibilă

e) Interpretarea teleologică sau după scop se bazează pe finalitatea actului normativ interpretat. Aceasta solicită creativitatea interpretului. Prin natura ei, metoda teleologică reclamă utilizarea ei în paralel cu celelalte, căci intenţia legiuitorului poate fi găsită şi din coroborarea normei în cauză cu alte norme, şi cercetându-se contextul adoptării ei şi raportându-ne la litera ei.

Aşa cum afirmă M. Djuvara, creativitatea juristului trebuie să fi temperată: el trebuie să recurgă la înţelesul raţional al legii, la tradiţia istorică, la lucrările preparatorii, la principiile dreptului, la sentimentul de echitate prezumat şi la nevoile vieţii.

Rezultatele interpretării.

 Interpretarea normei juridice poate genera trei soluţii:

a) Textul descrie exact sfera cazurilor la care se referă ipoteza normei, nefiind deci motive de a restrânge sau de a extinde aplicarea lui. Avem de a face cu o interpretare literală utilizată în cazul textelor clare, precis redactate sau care conţin enumerări limitative. Ex.: articolul 21 din Constituţie prevede că “orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor sale legitime”; textul reclamă o interpretare ad literam, neputând fi aduse argumente care să conducă la restrângerea sferei persoanelor ce se pot adresa justiţiei.

b) Textul urmează să fie aplicat în mod extensiv, deoarece se ajunge la concluzia că sfera cazurilor la care el se referă este în realitate mai largă decât rezultă din modul său de redactare. Avem de a face deci cu o interpretare sistemică, istorică, logică sau teleologică. Ex.: articolul 51 din Constituţie prevede că “respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. Fără îndoială că în realitate cetăţenii sunt obligaţi să respecte toate actele normative, noţiunea de lege trebuind luată aici în sensul  ei larg.

c) Textul urmează să fie aplicat în mod restrictiv, deoarece se ajunge la concluzia că sfera cazurilor la care se referă este mai restrânsă decât rezultă din modul său de redactare. Ca şi mai sus, avem de a face cu o interpretare istorică, sistemică, logică sau teleologică. Ex.: Codul familiei prevede că “copiii sunt obligaţi să îngrijească părinţii aflaţi în nevoie”. În realitate, nu toţi copiii au această obligaţie deoarece unii sunt minori, incapabili, ei înşişi în nevoie etc. În general se ajunge la o interpretare restrictivă atunci cînd textele legale conţin enumerări limitate sau excepţii, respectiv când instituie prezumţii legale.

Spiritul şi litera legii. Abuzul de drept şi frauda la lege.

 Acestea sunt probleme conexe cu interpretarea normei  juridice. Abuzul de drept constă în exercitarea drepturilor conferite de lege cu rea credinţă, cu încălcarea scopului pentru care ele au fost instituite, de fapt în scopul de a produce consecinţe vătămătoare pentru altcineva. Litera legii este folosită în mod nelegitim. Mobilul acestui comportament nociv poate fi dorinţa de şicană, răzbunare etc. De exemplu introducerea unei acţiuni în justiţie cu scopul de a-l şicana pe cel reclamat, cel care reclamă ştiind foarte bine că nu are dreptate, un funcţionar care în exerciţiul atribuţiilor sale nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte defectuos pentru a cauza o vătămare drepturilor sau intereselor legale ale unei persoane.

Frauda la lege constă într-o manevră nelegitimă făcută cu scopul de a eluda aplicarea unor

norme care  sunt în mod normal aplicabile, pentru a promova ilegal  unele interese sau a ocoli

consecinţe legale care nu convin. Şi aici avem de a face cu utilizarea literei legii şi cu

încălcarea spiritului ei. De exemplu, în cazul unui contract de vânzare-cumpărare se trece în

înscris un preţ mai mic decât cel real pentru a evita aplicarea integrală a taxelor fiscale. Sau:

două persoane încheie o căsătorie nu pentru a întemeia o familie, ci pentru a obţine, să zicem,

cetăţenia unei ţări.

În cazul fraudei la lege, nu întotdeauna scopul în sine urmărit este ilegal, ci metoda de atingere a lui, de aceea sancţiunea nu este neapărat una penală.

Statul şi dreptul

1. Structură.2. Forma de stat.3. Corelaţia stat-drept4. Statul de drept

Ca fenomen social complex, statul este studiat de mai multe discipline, din mai multe perspective. El este indisolubil legat de fenomenul social numit drept, de aceea şi problematica statului interferează cu cea juridică. După cum afirma Djuvara, realitatea cea mai pasionantă de studiat în ştiinţa juridică este statul. Înainte de a studia corelaţia stat – drept, este absolut necesară studierea unor aspecte referitoare la stat.

În accepţiunea sa curentă, statul reprezintă forma normală de organizare a societăţii politice, el este puterea politică instituţionalizată (deoarece există în societate şi alte tipuri de puteri, precum există şi putere politică neinstituţionalizată). În alte accepţiuni, statul reprezintă puterea centrală în opoziţie cu cea locală, după cum el desemnează guvernanţii în opoziţie cu cei guvernaţi, adică ansamblul puterilor publice (în opoziţie cu societatea civilă). Sintetizând toate aceste accepţiuni, statul este puterea politică organizată (instituţionalizată) asupra unei populaţii pe un anumit teritoriu. Puterea, populaţia şi teritoriul sunt elemente determinante pentru existenţa statului.

Putem remarca următoarele trăsături caracteristice ale puterii de stat:

-ea decurge din autoritate, adică din posibilitatea legitimă de a comanda şi a transmite ordine corelată cu obligaţia celui guvernat de a se supune comenzilor. Am spus că în societate pot exista – şi există – şi alte tipuri de puteri decât cea de stat, deci şi alte tipuri de autoritate. De fapt puterea de stat a apărut ultima în ordine cronologică. La început a luat fiinţă autoritatea părintească, exercitată asupra celorlalţi membri ai familiei de către tată. De asemenea s-a manifestat autoritatea stăpânului asupra sclavului, cea a patronului asupra salariatului etc. Apare şi puterea politică personificată – şeful de clan, gintă, trib etc. Cu timpul autoritatea se desprinde de persoana care o exercita – şi a cărei  legitimitate, în sens juridic, decurgea din meritele sale personale -, constituindu-se ca o realitate distinctă de ea şi abstractă; ea constă acum într-un aparat complex, o “maşinărie”, un ansamblu de organe şi instituţii. Statul este astfel o instituţie; deşi realitatea pe care o acoperă a apărut în Antichitate, noţiunea de stat a început să fie folosită începând cu secolul al XVI-lea.

-aa este o putere politică; politica este ştiinţa guvernării statelor; ceea ce interesează aici este distincţia guvernanţi – guvernaţi, adică între cei ce comandă şi cei ce se supun; cât priveşte caracterul acestei puteri politice (despotic, democratic, liberal, monarhic, republican etc.), el rezultă din modul de dobândire şi de exercitare a ei şi depinde de factori multipli.

-ea este o putere organizată, instituţionalizată.

-ea este o putere de comandă, instituind dispoziţii obligatorii fie sub formă de norme, fie concrete.

-ea este unică   în sensul că deţine monopolul violenţei legitime   (constrângerii); şi alte puteri pot dispune la un moment dat de constrângere în sens juridic dar, dacă ea nu este permisă şi delegată de puterea de stat, nu este legitimă, este o putere de facto.

-ea este suverană: unică în interiorul graniţelor, necunoscând nici o altă putere care s-o concureze pe plan politic (supremă) şi independentă faţă de alte puteri exercitate pe teritoriul altor ţări; aspectul exterior al suveranităţii nu este însă absolut, orice stat putându-se supune, voluntar sau nu, unor norme emanând de la comunitatea internaţională; mai ales în zilele noastre se afirmă din ce în ce mai mult autoritatea dreptului internaţional asupra celui intern.

-ea are vocaţia globalităţii, care decurge din unicitatea ei: ea este supremă în toate domeniile şi sub toate aspectele.

Statul nu poate fi conceput fără o populaţie, puterea exercitându-se asupra oamenilor şi nu asupra lucrurilor. Populaţia este de regulă alcătuită din cetăţeni – persoane legate de puterea respectivă printr-un anumit statut care este un ansamblu de drepturi şi obligaţii specifice -, străini – cetăţeni ai altei ţări – şi apatrizi – fără cetăţenie. De asemenea puterea nu s-ar putea exercita fără să existe un teritoriu bine delimitat, delimitarea făcându-se prin frontiere trasate de comun acord cu ţările vecine (din punct de vedere juridic).

Structură.

Statul este alcătuit dintr-un ansamblu de organe şi instituţii prin intermediul cărora îşi exercită funcţiile în societate. Acest mecanism s-a constituit – şi se constituie – în funcţie de realităţile economice, social-politice, ideologice din ţara respectivă. În epoca modernă, în lupta împotriva arbitrariului feudal, diferiţii gânditori s-au străduit să conceapă o formă de stat care să prevină exercitarea abuzivă a puterii guvernanţilor. Astfel, a apărut teoria separaţiei puterilor – în Anglia, J. Locke, sec. XVII,   în Franţa, Montesquieu -, concepţie potrivit căreia într-un stat diferitele sale funcţii trebuie să fie separate: după Locke ar exista numai puterea legilor şi executivă, Montesquieu a adăugat-o şi pe cea judecătorească. Este faimoasă afirmaţia lui că “…puterea să oprească puterea”. Pe de altă parte, separaţia nu exclude colaborarea şi controlul reciproc al puterilor, ci dimpotrivă, le presupune, altminteri funcţionarea statului ar fi imposibilă.

Într-un regim democratico-liberal, puterea legislativă (compusă din reprezentanţi ai poporului, aleşi într-o ţară democratică) are ca rol edictarea legilor, normele supreme într-un stat. Puterea executivă, incluzând guvernul şi eventual şeful statului, la vârf, este însărcinată cu traducerea în practică a legilor. În sfârşit, puterea judecătorească este investită cu soluţionarea conflictelor ce apar în societate. Aceasta e o viziune schematică, în epoca modernă adăugându-se şi alte sarcini pentru fiecare putere, după cum se pot adăuga şi alte puteri: de exemplu, executivul poate fi abilitat cu adoptarea de acte cu valoare legislativă sau chiar însărcinat cu rezolvarea unor litigii specifice (prin organele sale specializate), puterea judecătorească poate să aibă ca rol adoptarea de măsuri de protecţie pentru diverse categorii (minori, bolnavi psihic etc.). Cum se controlează puterile una pe alta? Legislativul investeşte în funcţie executivul (care e, din punct de vedere politic, o emanaţie a lui) şi îl poate destitui; poate participa la numirea membrilor puterii judecătoreşti. Executivul poate dizolva legislativul; el numeşte membrii puterii judecătoreşti, deşi nu îi mai poate destitui, exercită un control pur administrativ asupra lor. În fine, justiţia controlează actele executivului (inclusiv cele jurisdicţionale) pe calea contenciosului administrativ şi pe cele

ale legislativului pe calea controlului de constituţionalitate. După cum se observă, nu există o perfectă egalitate între cele trei puteri principale – din punct de vedere al atribuţiilor şi al controlului – ci un echilibru necesar. Acesta poate fi mai mult sau mai puţin strict, de exemplu în SUA avem de-a face cu o separaţie mai rigidă, în ţările continentale cu una mai suplă, dar şi între ele sunt diferenţe după cum regimul e parlamentar – în sens restrâns – sau semi-prezidenţial.

Principiul separaţiei a fost negat, expres sau implicit, de regimurile totalitare şi autoritare.

Executivul este dezvoltat într-o mulţime de organe la nivel central şi local, un aparat de specialitate menit să asigure realizarea activităţii de stat. El mai este denumit şi administraţia de stat. Un loc aparte în acest aparat îl ocupă Ministerul Public (Parchetul), cu rol de a investiga infracţiunile comise şi de a-i trimite în judecată pe autorii lor, membrii săi nefiind nişte funcţionari oarecare dar nici având independenţa judecătorilor. Apoi există Poliţia, însărcinată cu menţinerea ordinii publice şi care, atunci când investighează infracţiuni, se află sub autoritatea Parchetului; cu ajutorul ei se asigură, de fapt, aplicarea forţei de constrângere a statului. În fine, avem Armata care are rolul de a apăra integritatea teritorială şi suveranitatea statului şi, în cazuri excepţionale, de a contribui la menţinerea ordinii publice. În epoca noastră s-au adăugat şi misiuni noi: cele umanitare, cele de menţinere a păcii într-un alt stat etc.

În administraţia de stat sunt atraşi din ce în ce mai mulţi experţi, specialişti în diverse domenii numiţi tehnocraţi (ceea ce face ca şi aparatul administrativ să fie numit tehnocratic).

Şi puterea judecătorească e structurată într-un sistem piramidal, funcţionând instanţe la nivel de localitate, judeţ, eventual regiuni geografice şi având în vârf o instanţă supremă. Doar legislativul este unic.

Funcţiile statului. Statul nu e un scop în sine, el este un instrument pentru organizarea şi conducerea societăţii în serviciul acesteia, în conformitate cu orientarea majoritară la un moment dat. Rolul statului diferă de la epocă la epocă şi de la societate la societate în funcţie de valorile specifice. Democraţia liberală presupune că statul serveşte individul – libertăţile şi drepturile lui – şi comunitatea în ansamblul ei.

Se pot distinge funcţii interne şi funcţii externe. În cadrul funcţiilor interne avem funcţia politico-

juridică ce constă în elaborarea şi aplicarea de norme juridice şi cea social-economică, cu

rolul de a proteja anumite categorii sociale, de a reglementa relaţiile din domeniul economic în

scopul prevenirii tensiunilor sociale, precum şi cu un rol cultural, educativ, sportiv etc. Această

din urmă funcţie e percepută diferit după cum avem de-a face cu o societate liberală, aceasta

promovând ideea de economie de piaţă liberă fără imixtiuni statale şi în care ajutorul acordat

celor defavorizaţi se bazează pe iniţiativa individuală, sau cu una de tip “social-democrat” care

promovează ideea de economie socială de piaţă, statul urmând să intervină atât legislativ cât

şi material pentru asigurarea bunăstării pentru toţi (statul providenţă). Funcţia externă implică

participarea statului  pe plan internaţional, în relaţiile cu alte state sau cu organizaţii

internaţionale, atât pentru rezolvarea unor probleme proprii cât şi generale ale umanităţii sau

ale unei regiuni geografice.

Forma de stat.

Ea desemnează, general vorbind, modul în care e organizată puterea de stat. După un criteriu încetăţenit în literatura de specialitate ea se poate prezenta sub trei aspectee:

a) Structura de stat se referă la organizarea în teritoriu a puterii, din acest punct de vedere existând statele unitare (simple) şi federative (compuse). În cazul primului puterea e structurată pe un singur palier, având o singură Constituţie, un singur rând de organe supreme şi o singură cetăţenie; aşadar, descentralizarea teritorială nu contrazice ideea de stat unitar, ea presupunând doar (aşa cum am mai arătat) dezvoltarea administraţiei în plan central şi local. Statul federativ – constituit din două sau mai multe entităţi - are o Constituţie a federaţiei şi câte una pentru fiecare entitate, o legislaţie comună şi una la nivelul entităţilor, două rânduri de organe supreme şi două cetăţenii pentru fiecare persoană; entităţile îşi împart atribuţiile cu statul compus, păstrându-şi suveranitatea internă dar nu şi pe cea externă.

Statul compus nu se confundă cu asociaţiile de state: în timp ce primul reprezintă un stat nou, născut din fuziunea mai multora, ultimele nu sunt aşa ceva. Ele presupun doar anumite organe comune şi, eventual, o legislaţie armonizată, iar statele componente îşi păstrează integral personalitatea juridică (calitatea de subiecte de drept internaţional), asociaţia putând avea sau nu propria personalitate. Ex.: confederaţia, uniunea personală, uniunea reală.

b) Forma de guvernământ. În acest sens Aristotel distingea între monarhie – când conducerea o deţine o singură persoană -, oligarhie – un grup de persoane – şi democraţie – conducerea de către popor. În epoca noastră unele din aceste noţiuni au un sens diferit; astfel, Montesquieu împarte statele în monarhii şi republici, ambele forme putând cunoaşte deopotrivă democraţia – ca regim politic – şi despotismul (idem). Monarhia presupune un şef de stat ereditar (rege, împărat), republica un şef ales pe o perioadă limitată.

c) Regimul politic desemnează ansamblul de instituţii, mijloace şi metode prin care se

realizează puterea. În linii mari distingem între regimuri democratice şi regimuri autoritare/

totalitare. Primele se caracterizează prin exercitarea puterii de către persoane alese de către

popor prin vot universal direct, pluralism politic (şi în alte domenii, de altfel), principiul

majorităţii, promovarea drepturilor fundamentale ale omului etc. Cele din a doua categorie se

bazează pe existenţa unui singur partid sau pot să nici nu aibă partide, neagă – pe faţă sau  în

fapt – pluralismul şi drepturile omului, iar statul caută să controleze cât mai mult din aspectele

vieţii sociale. Regimurile democratice pot avea diverse variante, acestea fiind în linii mari

următoarele: cel parlamentar în sens restrâns, cel prezidenţial şi cel semi-prezidenţial.

Corelaţia stat-drept

Statul  este cel care edictează o parte a normelor juridice, desigur ţinând cont de o mulţime de factori. Cele pe care nu le elaborează el îşi trag forţa juridică tot de la stat, validitatea lor – efectul obligatoriu – depinzând de recunoaşterea acestuia. Statul le “dotează”, aşadar, cu forţa sa de constrângere. Aceasta rezultă din faptul că, aşa cum am mai arătat, puterea de stat este unică în societate, deţinând monopolul constrângerii legitime. Aşadar, specificul normelor de drept în raport cu alte tipuri de norme existente într-o societate este conferit de originea sau recunoaşterea statală.

Pe de altă parte, dreptul îi este necesar statului în acţiunea sa de conducere şi organizare a societăţii. Prin norme juridice se stabilesc organele statului şi competenţele lor, relaţiile dintre ele şi cu cetăţenii, drepturile şi libertăţile acestora. Dreptul este cel care-i conferă puterii de stat legitimitate şi capacitatea de a conduce sistemul social, de a asigura ceea ce în ultimă instanţă a fost şi este scopul creării statului – pacea socială.

Statul de drept

Această sintagmă reflectă interdependenţa dintre cele două fenomene sociale, fiecare având tendinţe opuse: statul (puterea) de dominaţie şi supunere, dreptul de ordonare şi frânare. Un renumit jurist francez, L. Duguit, spunea că “dreptul fără forţă e neputincios dar forţa fără drept este o barbarie”. Statul de drept presupune armonizarea, echilibrarea raporturilor celor două componente, în sensul domniei legii, adică a supremaţiei ei absolute în scopul prezervării drepturilor şi libertăţilor individuale. El a apărut în secolele XVII-XVIII, în cadrul revoluţiilor din ţările occidentale îndreptate împotriva arbitrariului feudal. În epoca noastră conceptul a fost reactualizat, în urma experienţelor totalitare din mai multe ţări europene.

Prin trăsăturile sale, vom observa că, de fapt, statul de drept se identifică cu statul liberal-democratic. Oricum, reprezintă stadiul cel mai avansat de organizare social-politică, validat de experienţa istorică, ceea ce nu înseamnă că nu este perfectibil.