Teste control TGD

1. Explicati etimologia termenului „drept” si respectiv acceptiunile filosofica si juridica a acestuia dobandite inca din antichitate.

RASPUNS :Explicarea noţiunii de „drept” înseamnă, de fapt, a răspunde la întrebarea: Ce este dreptul? Răspunsul la această întrebare poate fi dat din numeroase optici şi puncte de vedere, aceasta datorită complexităţii, importanţei şi implicaţiilor dreptului asupra relaţiilor sociale, a conduitei şi intereselor individului uman şi al colectivităţilor socio-umane. Indiferent de varietatea răspunsurilor posibile la această întrebare, cel puţin două aspecte ale problemei sunt necesare şi inevitabile, şi anume: explicarea etimologiei şi originii, ale sensurilor şi accepţiunilor termenului „drept”1) în limbajul juridic şi, respectiv, explicarea conceptului sau a categoriei de „drept”, a definiţiei dreptului. Cunoaşterea şi explicarea fenomenului „drept” a constituit din cele mai vechi timpuri şi până în prezent o preocupare legitimă nu numai a erudiţilor sau specialiştilor ci şi a omului simplu, a cetăţeanului. Aceasta pentru că dreptul a avut şi are cele mai complexe interferenţe cu libertatea şi interesele omului în societatea organizată ca stat. De aceea, primele reflecţii şi elaborări teoretico-explicative asupra fenomenului „drept” au apărut încă în antichitate, în operele şi scrierile unor filosofi, împăraţi sau „jurişti” ei epocii - cu deosebire ai antichităţii romane. Ele au fost continuate apoi în operele filosofice şi politico-juridice ale Evului Mediu - mai cu seamă în perioadele renascentistă, iluministă şi a revoluţiilor burgheze, ca în epoca modernă şi contemporană cunoaşterea dreptului să se dezvolte considerabil, constituindu-se complexul sistem al ştiinţelor juridice, ca o ramură distinctă a ştiinţelor socioumaniste.Până în secolul al XIX-lea când ştiinţa dreptului se va delimita într-o ramură distinctă a ştiinţelor, explicaţia fenomenului „drept” era realizată din perspectiva filosofiei, moralei, eticii, a politicii, istoriei etc., de unde şi marea diversitate de înţelesuri şi definiţii date dreptului. În acest proces istoric-evolutiv multimilenar s-a decantat şi cristalizat concomitant atât forma semantică a termenului drept cât şi diversele sale accepţiuni sau sensuri în care a fost şi este utilizat.Sub aspect etimologic termenul sau cuvântul „drept” îşi are originile în cuvântul latinesc „directum”– „directus” al cărui sens originar, exprima însă ideea de rectiliniu, în înţeles material sau fizic de „linie dreaptă”, unghi drept”, de ceva „direct” etc. O asemenea accepţiune a cuvântului „drept” este şi în prezent utilizată atât în vorbirea curentă cât şi în limbajul unor specialităţi cum ar fi tehnica, matematica, fizica etc. Totodată, la originile termenului „drept” a stat şi cuvântul latinesc „dirigo” care însemna a cârmui, a dirija sau orienta, a conduce. Prin evoluţie şi combinarea acestor termeni, cuvântul „drept” a început a exprima ideea de „conducere” sau „cârmuire dreaptă” a oamenilor, de a-i dirija pe linia dreaptă a conduitei sau faptelor stabilite prin norme sau legi, de “a decide” în mod corect, “drept” în baza legilor.De la acest înţeles originar, termenul drept a primit încă din antichitate şi alte două accepţiuni: una filosofică şi cealaltă juridică.În accepţiunea filosofică termenul a fost utilizat încă de Aristotel, Platon şi alţi filosofi antici pentru a exprima ideea de echitate, de justeţe, de dreptate, în înţeles preponderent

1

etic (drept-nedrept, just-injust, a da fiecăruia ceea ce i se cuvine, de a fi corect etc.).

În accepţiunea juridică termenul a fost consacrat pentru a exprima un alt conţinut: Prin „drept” a început a se înţelege ansamblul de legi şi norme considerate “drepte”, “juste”, “corecte” care guvernau viaţa şi activitatea de stat a unei societăţi, norme sau legi instituite şi aplicate de autorităţile puterii statale avand caracter obligatori, fiind asigurate in aplicarea lor prin forta de constrangere a statului.Totodata termenul „drept” a mai fost utilizat si pentru a exprima activitatea de aplicare a legilor in intelesul de „ a face dreptate”, de „a infaptui justitia, dreptatea”.În această accepţiune generică (juridico-filosofică) termenul „drept” s-a răspândit apoi treptat şi în alte limbi, cu adaptările semantico-fonetice corespunzătoare, ca de exemplu: în limba italiană - diritto, în limba franceză – droit ; în germană - Recht, în engleză - Right şi Law, în limba română – drept ş.a. Trebuie observat în acelaşi timp faptul că în antichitate Romanii au creat un corespondent semantic al termenului „drept”, şi anume, termenul „jus” - „jusum” (care la origini însemna „poruncă”, „a porunci”) şi care, în diferite formulări şi asocieri cu alţi termeni, putea exprima existenţe distincte din sfera dreptului, ca de exemplu : un ansamblu de norme sau legi dintr-un anumit domeniu – („jus gentium” = “dreptul ginţilor” sau „jus publicae” = “drept public” sau „jus privatum” = “dreptul privat” etc.); sau, putea exprima activitatea de înfăptuire a dreptului („justiţia”, „jurisprudentia” etc.); sau, exprima denumirea unor instituţii sau persoane legate de aplicarea sau interpretarea dreptului - „jurisconsult”, „juris”, „justiţia” etc. (Tot de la Romani vine şi cuvântul Lex = lege, în înţelesul ei de normă supremă de drept.

2. Care sunt acceptiunile mai larg utilizate ale termenului „drept” in limbaj juridic? Explicati acceptiunile termenului „drept” in expresiile: drept obiectiv, drept subiectiv, drept pozitiv, drept substantial sau material, drept procesual sau procedural, drept national, drept international, drept comunitar, : stiinta dreptului sau stiintele juridice s.a.

RASPUNS: În limba română termenii „drept” şi respectiv „juridic” (de origine latină) au dobândit mai multe accepţiuni sau sensuri, după cum sunt utilizaţi în limbaj curent, de nespecialitate sau de specialitate juridică.În limbajul juridic de specialitate termenul „drept” este utilizat fie singular, de sine stătător, fie în corelaţie cu alţi termeni sau atribute exprimând astfel conţinuturi diferite. În acest fel, termenul „drept” are mai multe accepţiuni, din care mai uzitate sunt: drept obiectiv, drept subiectiv, drept pozitiv, drept material sau substanţial, drept procesual sau procedural, stat de drept, ordine de drept, ramură a dreptului, sistem al dreptului, ştiinţă a dreptului, drept intern – drept internaţional, drept public, drept privat etc.

— O altă accepţiune, cu totul diferită de prima, este exprimată prin termenul sau expresia de „drept subiectiv”. Prin „drept subiectiv” se înţelege prerogativa (îndreptăţirea, îndrituirea) unei persoane, subiect al unui raport juridic concret de a deţine un bun, a săvârşi un fapt sau acţiune, de a pretinde unui alt subiect să dea, să facă sau să nu facă

2

ceva, în virtutea normelor dreptului obiectiv. Cu alte cuvinte, prin drept subiectiv se exprimă dreptul sau prerogativa ce aparţine unui titular sau subiect concret al unui raport social determinat (De exemplu, toate drepturile civile: de proprietate, succesiune, drepturile de creanţă etc. sunt drepturi subiective; sau drepturi constituţionale cum sunt: dreptul la viaţă, la muncă, învăţătură, la vot etc. sunt drepturi subiective ale persoanei umane). De remarcat că în limbajul juridic englez se face o delimitare şi mai netă între dreptul obiectiv şi cel subiectiv în sensul că pentru dreptul obiectiv se utilizează termenul „Law” iar pentru dreptul subiectiv - termenul „Right”.Un alt sens al termenului „drept” este cel de „drept pozitiv”. Prin "drept pozitiv” se înţelege totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat. Prin această expresie sau termen se operează distincţia în sfera dreptului obiectiv dintre categoriile de norme care au ieşit din vigoare, care nu se mai aplică fiind trecute în „arhiva” istorică a dreptului şi, respectiv, categoria normelor care sunt în acţiune. Expresiile de „drept substanţial” sau „drept material” şi respectiv de „drept procesual” sau „drept procedural” au următoarele accepţiuni: Prin drept substanţial sau material se înţelege ansamblul acelor categorii de norme juridice care au un conţinut normativ propriu-zis, adică „normează”, stabilesc conduite, fapte, acţiuni ale subiecţilor într-un raport juridic, în timp ce prin expresia "drept procesual" (sau procedural) se exprimă categoria normelor juridice care cuprind în conţinutul lor proceduri, modalităţi, mijloace prin care se aplică normele dreptului substanţial sau material. De exemplu, Codul civil sau Codul penal cuprind norme ale dreptului material sau substanţial, în timp ce Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală cuprind norme de drept procesual. În unele acte normative mai ample (Legi, Ordonanţe guvernamentale, Hotărâri ale guvernului sau în Hotărâri ori Decizii ale organelor locale) normele de drept material (substanţial) şi cele de drept procesual sunt cuprinse în corpul aceluiaşi act normativ. În acest caz normele de drept procesual (de procedură) sunt formulate de regulă în partea finală a acelui act normativ sau sunt elaborate în acte separate ce poartă, în mod frecvent, denumirea de „instrucţiuni” sau acte de aplicare”.

3. Explicati pe scurt procesul istoric de aparitie al stiintei dreptului, principalele caracteristici ale acestei stiinte si metodele sale de cercetare.

RASPUNS: Prin ştiinţa dreptului se înţelege acea ramură a ştiinţelor socio-umaniste care are ca obiect cercetarea, explicarea şi interpretarea ansamblului de norme juridice precum şi ale activităţii legate de elaborare şi aplicarea dreptului. În mod frecvent pentru expresia „ştiinţa dreptului” se utilizează şi sinonimul: „ştiinţe juridice”. Ele exprimă în esenţă acelaşi conţinut, dar sfera lor de cuprindere este diferită. Astfel, ţinând seama de distincţia făcută mai sus între normele dreptului substanţial şi a dreptului procesual, în limbajul de specialitate juridică se consideră uneori că prin termenul „ştiinţa dreptului” s-ar avea în vedere doar ramura ştiinţei ce are ca obiect sfera sau categoria normelor dreptului substanţial (material) iar prin termenul de „ştiinţe juridice” s-ar avea în vedere ştiinţa fenomenului juridic în ansamblul său avînd ca obiect de studiu atât ansamblul normelor dreptului material cât şi al dreptului procesual, precum şi ansamblul de activităţi şi instituţii din sfera dreptului cum ar fi, de exemplu, ansamblul instituţiilor şi activităţilor legate de elaborarea şi aplicarea sau

3

realizarea dreptului. Rezultă că spre deosebire de termenul „drept”, termenul „juridic” are în acest context, dar şi în general vorbind, un înţeles şi o sferă mai largă de cuprindere. În acelaşi mod trebuie înţelese, în limbaj juridic, şi expresiile frecvent utilizate ca alternative sau sinonime cum sunt: normă de drept - normă juridică, raport de drept – raport juridic, „fapt” sau „act” de drept - „fapt” sau „act” juridic, răspundere juridică etc.Ştiinţa dreptului sau ştiinţele juridice— Ştiinţa dreptului are o istorie proprie a cărei particularitate principală constă în aceea că este o istorie integrată şi nu doar conexă istoriei statului; ştiinţa despre drept şi ştiinţa despre stat nu pot fi separate, tot aşa cum statul şi dreptul, nu pot fi concepute decât în organică legătură sau interdependenţă;— Ştiinţa dreptului având ca principal obiect de studiu ansamblul normelor juridice (dreptul obiectiv), ştiinţa acestui obiect va avea în mod virtual un pronunţat caracter normativ, fiind în esenţă o „ştiinţă a normelor”;

4. De ce stiinta dreptului sau stiintele juridice constituie un „sistem” si care sunt componentele de structura ale acestuia?

RASPUNS: Stiintele care delimiteaza lumea dominata de norme, obligatii si atributii care studiaza aspectele normative ale activitatii umane –stiintele juridice, etica etc constituie un sistem.Componentele acestui sistem:- norma juridică – elementul de structură fundamental al oricărui sistm de drept; este regula de conduită cu caracter obligatoriu, instituită sau recunoscută de puterea publică, a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului;

- instituţia juridică – o grupare relativ distinctă de norme prin care se reglementează o anumită categorie de raporturi sociale;

- ramura de drept – un ansamblu mai larg de norme şi instituţii juridice delimitate, pe baza anumitor criterii, într-o entitate structurală relativ distinctă;

5. Din enuturile de mai jos, notati cu X varianta corecta care exprima acceptiunea termenului de „drept obiectiv” si cu XX pe cea care corespunde acceptiunii de „ drept material sau substantial”:

( ) ansamblul normelor juridice cu continut procedural;( ) ansamblul normelor juridice care reglementeaza raporturi din sfera existentei materiale;( ) ansamblul normelor existente in societate;

4

( ) ansamblul normelor care reglementeaza raporturi patrimoniale;( xx ) ansamblul normelor juridice cu continut normativ propriu-zis;(x ) ansamblul normelor instituite si aplicate de organele statului.

6. Din enunturile de mai jos, notati cu x varianta corecta care exprima acceptiunea termenului de drept subiectiv si respectiv cu xx pe cea care corespunde acceptiuni de drept procesual sau procedural:

( ) ansamblul normelor juridice care reglementeaza raporturile dintre subiectii umani (persoane fizice);(x ) dreptul subiectiv este prerogativa (indreptatirea) unui subiect concret intr-un raport juridic determinat;( ) ansamblul normelor juridice in vigoare;( ) dreptul ce apartine unei persoane in virtutea prevederilor normei de drept;( )ansamblul normelor care au continut normativ propriu-zis privind raporturi sau relatii sociale;(xx) ansamblul normelor care cuprind in continutul lor modalitati, mijloace sau proceduri de aplicare ale normelor dreptului material.

7. Care sunt elementele fundamentale ale limbajului si care este intelesul notiunii de „concept”?

RASPUNS:  Este foarte greu de făcut diferenţa dintre noţiune şi concept. Cele două acoperă, cel mai adesea, referinţe comune. Criteriul cel mai pertinent de diferenţiere este cel al abstractizării: conceptul este cu mult mai general şi mai abstract decât noţiunea, aceasta din urmă tinzând spre o anume concreteţe şi particularitate.

Un concept este un semnificant lingvistic, un ansamblu de caracteristici modale gândite unitar. Este o formă elementară a gândirii, o idee generală. Diferă de imaginea mentală prin faptul că aceasta este individuală. Conceptele sunt abstracte. Termenul 'concept' este compatibil cu mai multe interpretări, începând de la semnificaţia minimală a unui cuvânt izolat, trecând la semnificaţia contextuală a unui cuvânt înglobat într-un mesaj, apoi la semnificaţia unui şir de cuvinte şi sfârşind cu semnificaţia unitară a unui discurs specific, tratând un anume subiect.În tehnologie avem conceptele: materie primă, unealtă, meserie, funcţie, maşină, unealtă programabilă, lanţ tehnologic, produs finit, etc. În informatică avem conceptele: limbaj de programare, algoritm, operând, funcţie, variabilă, procedură. În cultură putem trata diferite tipuri de creaţii drept concepte culturale particulare sau generalizate, avem astfel conceptele distincte: roman, poezie, dramă (aparţinând conceptului de literatură), de asemeni avem diferitele creaţii muzicale, plastice, teatrale - toate aparţinând conceptului de obiect cultural. Exemplul clasic de concept filozofic este substanţa sau materia, semnificare generică ce include în dimensiunea ei diversitatea stărilor materiei şi a manifestărilor ei fenomenale.

5

8. Normativitatea juridica, respectiv, reglementarea prin norme de drept a raporturilor sociale are un specific al ei. Explicati acest specific.

RASPUNS: Societatea este o existenţă supusă unei mari complexităţi de norme: morale, etice, estetice, religioase, economice, politice, ecologice, sanitare, sportive etc., inclusiv cele juridice. In cadrul acestei complexe “normativităţi sociale”, normativitatea juridică (adică reglementarea prin drept a raporturilor sociale) ocupă un loc aparte şi are un specific al ei care constă cel puţin în următoarele:

a) prin drept sunt reglementate doar acele raporturi sau relaţii din societate pe care “legiuitorul” (adică organul de stat competent) le consideră a fi importante sau prioritare. Totodată, normativitatea juridică are în vedere doar raporturile “de alteritate” (ad alterum), adică raporturile omului cu semenii săi, cu “altul” sau cu “alţii”. De aceea, subiecţii (subiectele) unui raport juridic (raport reglementat prin norme de drept) sunt întotdeauna cel puţin doi sau mai mulţi şi nu pot fi decât oamenii, luaţi individual sau în forme organizate.

b) Normativitatea juridică are, în principiu, un caracter imperativ, general obligatoriu, în sensul că “toţi” cei cărora li se adresează norma de drept au obligaţia să respecte dispoziţiile ei.

c) Conţinutul şi forma normelor de drept este distinctă, diferită de cea a celorlalte norme sociale.

9. Enuntati si explicati pe scurt factorii mai relevanti care determina existenta si evolutia dreptului.

RASPUNS: Factorii de determinare ai dreptului cei mai importanţi sunt:1. Cadrul natural de existenţă şi evoluţie istorică a comunităţii respective;2. Contextul istoric de evoluţie şi specificul etnic-naţional3. Cadrul sau factorul economic4. Particularităţile sistemului politic5. Cadrul sau factorul cultural-spiritual şi ideologic6. Contextul internaţional7. Cadrul de valori ale culturii şi civilizaţiei comunităţii respective.

10. Dreptul este un fenomen social-istoric doar determinat sau si determinant asupra unor sfere ale existentei sociale? Exemplificati procesul invers de determinare a dreptului asupra evolutiei unor factori, conditii sau relatii social-istorice.RASPUNS: In analiza fenomenului juridic sunt identificabili si alti factori, conditii sau procese cu relevanta diferentiata. Importanta este aici concluzia potrivit careia dreptul nu poate fi inteles si explicat decat in contextul interferentei sale cu ceilalti factori si conditii ale existentei, in care context , dreptul apare ca un factor determinat

6

dar si determinant-in anumite limite-asupra ansamblului factorilor existentei social-istorice, ale culturii si civilizatiei societatii. De aici si importanta problema a intelegerii conexiunilor dreptului cu valorile sociale in general si cu valorile morale, in special.

Determinismul dreptului poate fi pus in corelatie si cu valorile culturii si civilizatiei acelei societati si a celor universale, in general. Prin specificul imperativitatii si al originii sale subiective, dreptul a fost si este determinat, influentat de valorile epocilor in care a fost creeat si aplicat dar, la randul sau a avut si are capacitatea fie de a consolida, apara, consacra sau stimula creatia de valori fie, dimpotriva, de a frana sau suprima-fie si temporar-evolutia unor categorii de valori.

11.Precizati notiunile de „cultura”, „civilizatie”, „valori” si explicati legatura dintre „drept” si „valori”, cu deosebire corelatia care exista intre „valorile morale” si „valorile juridice”.

RASPUNS: Intelegerea raportului de reciproca determinare dintre drept si valori, specificul acestui raport presupune cunoasterea, fie si in mod succint, a continutul de baza al notiunilor corelative de „cultura”-„civilizatie”-„valori”.

Prin cultura, se intelege totalitatea valorilor materiale si spirituale create de omenire in procesul practicii social-istorice, precum si a institutiilor necesare pentru crearea si comunicarea acestor valori.

Notiunea de civilizatie, exprima nivelul de dezvoltare materiala si spirituala al unei societati intr-o etapa sau epoca istorica data.

Notiunea de valoare: definirea si analiza valorii, apartine in primul rand axiologiei, filosofiei in general. In esenta, prin valoare, se intelge insusirea sau calitatea unor lucruri, fapte, idei, obiecte, fenomene etc. De a corespunde unor trebuinte sau idealuri sociale generate de existenta sociala.

Pornind de la continutul celor doua notiuni sau categorii- „drept si valori”- corelatiile dintre ele apar ca organice, firesti, logice, ca legaturi bivalente sir eciproc determinante. Dreptul se afla direct sau indirect sub influenta determinanta a valorilor. Direct, ins ensul ca, pe de o parte, anumite norme-valori din sfera valorilor sociale (a normativitatii sociale nejuridice) sunt preluate si transpusein sfera normativitatii juridice, devenind astfel norme de drept si implicit valori juridice si, pe de alta parte, ins ensul ca anumite valori sau categorii de valori sunt luate sub protectia expresa, nemijlocita a unor norme de drept. Si indirect, dreptul se afla sub influenta valorilor in sensul ca intregul spirit al dreptului-nu doar litera sa-inrteaga activitate de legiferare, de interpretare si aplicare a dreptului nu pot ignora, ocoli sau incalca mesajul valorilor fara riscul de a afecta, mai devreme sau mai tarziu, finalitatea dreptului insusi, ratiunea lui de a fi.

Legatura drept-valori, constituie de fapt o corelatie reciproc translativa de elemente specifice valorilor, translatie in care pe de o parte, dreptul preia, consacra si apara valorile sociale si pe de alta parte, valorizarea si sistemul de valori sociale, integreaza valorile din perimetrul juridicului.

7

Din categoria valorilor sociale, valorile morale se gasesc in cea mai stransa conexiune cu dreptul. Aceasta pentru ca atat dreptul cat si morala au afinitati si functii normative, reglementand sau stabilind prin normele lor raporturi, conduite,a ctiuni si atitudini comportamentale. Din acest punctd e vedere, dreptul si morala au un centru comun, o origine si destinatie comuna.

In relatia drept-valori morale, fortele sau imperativele specifice care le garanteaza existenta si aplicarea se dubleaza in mod reciproc, devenind complementare. In nici o alta corelatie dintre drept si celelalte categorii de valori, aceasta nu apare atat de directa ca intre drept si valorile morale. Cu alte cuvinte, toate celelalte categorii de valori din diferite sfere ale existentei sociale, inclusiv valorile juridice au, sau ar trebui sa aiba, ca numitor camun valorile morale.

12.Care sunt principalele orientari in definirea dreptului si care este definitia mai larg acceptata a conceptului de „drept”?

RASPUNS: Stiinta dreptului are printre altele si rolul de a defini diferitele existente, procese sau fenomene din sfera dreptului, implicit a dreptului insusi ca un concept de sine-statator. Se stie ca definitiile in general si deci, sid efinitia dreptului, este un produs al demersului de cunaostere prin care se stabileste o anume identitate intre continutul pew care il exprima denumirea unui semn sau termen si descriptia (descrierea) acelui continut. Cu alte cuvintem definitia este expresia logico-semantica, sintactica si morfologica, cocnentrata prin care se fixeaza si se transmit caracteristicile cele mai esentiale si generale, prorpii fenomenului denumit supus analizei si descrierii. Nu intotdeauna o definitie este sinonima sau identica cu denumirea, cu semnul sau termenul care denumeste acel proces sau fenomen. Aceasta, deoarece semnul sau termenul, adica denumirea are valoarea unui instrument primordial, elementar al cunoasterii iar definitia este expresia superioara, sintetica de cunoastere a trasaturilor esentiale, caracteristice ale procesului sau fenomenului definit.

Intr-o incercare de a cuprinde cat mai numeroase si mai relevante elemente definitorii ale dreptului, urmatoarea definitie ni se pare mai cuprinzatoare: „ Dreptul este sistemul normelor elaborate si/sau consacrate (preluate) de catre puterea de stat, norme care orienteaza comportamentul uman in conformitate cu valorile societatii respective, stabilind drepturi si obligatii, principii si definitii, structuri si relatii de organizare si activitate sociala a caror respectare este obligatorie, fiind asigurate la nevoie de forta coercitiva a puterii publice”.

13.Pentru definirea dreptului, unii autori utilizeaza conceptul de „constante” sau „permanente” ale dreptului. Ce se intelege in acest context prin „constante” sau „permanente” si care sunt aceste constante in : sfera continutului normelor de drept, in asa-numitul „dat” al dreptului si, respectiv, in sfera aparatului conceptual al limbajului juridic.

8

RASPUNS: Dificultatea formularii unei definitii complete sau general-acceptate a dreptului a determinat pe unii autori sa insiste nu atat pe elaborarea unor definitii clasice, ci sa identifice si sa stabileasca elementele sau trasaturile definitorii ale acestuia. Dintr-o asemenea perspectiva aceste trasaturi sau elemnte, au fost denumite prin termenul generic „constante” sau „permanente” ale dreptului si exprima, in esenta, ceea ce este mereu, intotdeauna, permanent prezent in existenta si evolutia fenomenului juridic.

In planul sau sfera asa numitului „dat: al dreotului sunt, de asemenea, identificabile o serie de constante ale dreptului. Prin dat sau date ale dreptului, unii autori inteleg realitatile date, adica ansamblul unor premise si conditii care, dincolo de variabilitaeta lor concret istorica se manifesta ca permanente sau constante ale dreptului, indiferent de diversitatea sistemelor concrete ale acestuia.

Asemenea „date: si prin urmare, constante ale dreptului sunt considerate a fi in principal:

-relatiile sociale;-omul;-legitatile obiective ale existentei.

O semnificativa categorie de constante ale dreptului pot fi identificate in planul aparatului logic-conceptual, in limbajul juridic perpetuat de-a lungul istoriei diferitelor sisteme de drept.. De exemplu, concepte sau notiuni cum sunt: lege, raport juridic, pedeapsa, inchisoare, contract, familie, obligatie, drept, stat etc au avut de-a lungul mileniilor si paba astazi relativ aceeasi semnificatie informationala, acelasi inteles.

Conceptualizarea si definirea dreptului poate fi realizata si din perspectiva unor asemenea „constante”, adica elemnte definitorii de maxima stabilitate, de perenitate in existenta si evolutia dreptului.

14.Explicati notiunea generica de „sistem” si retineti cateva din definitiile acestuia.RASPUNS: Sistemul este : „un set de obiecte interconectate” ; „un tot organizat de cunostinte, conceptii, marimi” ; „un mod ordonat de actiune, organizare, clasificare” ; „un ansamblu de elemente asezate intr-o anumita ordine intre care exista conexiuni determinate prin care interactioneaza conform anumitor reguli in vederea realizarii unui obiectiv” ; „un grup de fenomene interdependente care actioneaza unul asupra altuia ca un intreg unificat sau ca un ansamblu de elemente care „asculta  de un ansamblu de reguli de functionare bine definite in vederea indeplinirii unui anumit scop” ; „multime de elemente ce alcatuiesc o anumita formatiune integrala” ; si seria exemplificarilor ar putea continua, observand diversitatea opticilor si ale domeniilor din perspectiva carora este incercata definirea. Pentru conciziunea si generalitatea ei este relevanta definitia formulata de insasi intemeietorul „Teoriei generale a sistemelor” — Levi von Bertalanffy (in General System Theory, in vol.”General Systemes”, 1956, I, p.1) potrivit caruia „sistemele sunt complexe de elemente aflate in

9

interactiune”, iar definitia lui S.L.Optner pare mai edificatoare prin detalierea ei, astfel: „Sistemul este un ansamblu de obiecte si un ansamblu de relatiiintre aceste obiecte si atributele lor. Obiectele sunt parametrii sistemelor, adica datele, procesul, rezultatele, controlul prin reactie si constrangere; Atributele sunt proprietatile obiectelor. O proprietate este manifestarea exterioara a procesulu 545f51f i prin care un obiect este cunoscut, observat sau introdus in procesul sistemului ; Relatiile sunt legaturile care conexeaza obiectele si atributele in interiorul sistemului. Ele sunt prezente in toate elementele sistemului, intre sistem si subsistemele din care se compune si intre doua sau mai multe subsisteme. Atunci cand anumite relatii sunt functional necesare pentru celelalte relatii ele se numesc relatii de prim ordin”2).

Definitia conceptului sau a categoriei de „sistem” nu este unitar formulata. Ca si majoritatea definitiilor si aceea a „sistemului” a ramas inca in sfera controverselor doctrinare sau ale unghiurilor diferite de abordare si formulare. Sistemul este: „un set de obiecte interconectate’; „un tot organizat de cunsotinte, conceptii, marimi”; „ un mod ordonat de actiune, organizare, clasificare”; „ un ansamblu de elemente asezate intr-o anumita ordine intre care exista conexiuni determinate prin care interactioneaza conform anumitor reguli in vederea realizarii unui obiectiv”; „ un grup de fenomene interdependente care actioneaza unul asupra altuia ca un intreg unificat sau ca un ansamblu de elemente care „ asculta de un ansamblu de reguli de funtionare bine definite in vederea indeplinirii unui anumit scop” si seria exemplificarilor ar putea continua.

15.Care sunt principalele proprietati (caracteristici) ale sistemului?RASPUNS: Fara a stabili o dispunere valorica sau exhausiva a lor, proprietatile generice ale sistemului pot fi relevate ilustrativ si din perspectiva catorva asemenea proprietati considerate a fi principale, esentiale sau fundamentale.

a). – una din cele mai generale si incontestabile proprietati ale oricarui sistem este aceea de a exista ca un intreg (obiect, fenomen, proces) integrator de elemente sau parti componente.

b). -Elementele sau partile care compun sistemul sunt entitati specifice integrate a caror individualizare trebuie facuta si conceputa in limitele sistemului respectiv. In acelasi timp, in functie de complexitatea structurii sale interne, partea, elementul sau componentul unui sistem poate fi in acelasi timp „subsistem:-in raport cu sistemul in care se integreaza-si „sistem” in raport cu propria-i structura si componenta.

c). –Structuralitatea-ca proprietate universala a existentei-constituie implicit si una din proprietatile generice ale oricarui sistem.

d).- o alta proprietate este aceea ca fiecare sistem si in cadrul sau fiecare componenta structurala(subsistem), indeplineste anumite functii caracteristice prin realizarea unor categoprii specifice de conexiuni, dependente sau interdependente, de roluri sau finalitati determinate.

10

e). Orice sistem are calitatea si capacitatea specifica de organizare si, in anumite limite, de auto-organizare interna, de reglare, adica de adaptare la impulsurile exterioare.

f). In orice sistem este inevitabila prezenta conexiunii dintre element-structura-functie, conexiune ce se constituie ca o veritabila axa coordonatoare a intelegerii conceptului de sistem.

16.Ce se intelege in limbaj sistemic prin:a. intreg – parte sau element; b. element –structura;c. structura-functie;d. autoreglare sistemica.

RASPUNS: Una din cele mai generale si incontestabile proprietati ale oricarui sistem este aceea de a exista ca un intreg (obiect, fenomen, proces) integrator de elemente sau parti componente. Daca asupra acestei proprietati sau caracteristici generice al oricarui sistem (de a fi inainte de toate „un intreg”) exista un qvasi-consens, intelegerea notiunii de „intreg” comporta insa notabile nuantari de la un autor la altul.

Asa bunaoara, prin „intreg” se inteleg „complexe de elemente”, „multime integrala de elemente”, „unitatea dintre obiect-insusire-relatie”, „ansamblu de elemente” sau „ansamblu organizat” etc. Cert este ca in orice abordare sistemica punctul de plecare il constituie prioritatea intregului asupra partilor sale componente iar in explicarea raportului dintre intreg si parti sunt astazi depasite opticile unilateralizatoare, reductioniste, sumative ale partilor la intreg sau invers, de „topire” a individualitatii acestora in intreg. Aceasta inseamna ca sistemul ca intreg nu preia prin simplu transfer cumulativ insusirile partilor care il compun, el avand propriile insusiri si caracteristici ce rezulta nu din suma ci din sinteza caracteristicilor partilor care il compun si din modalitatea de alcatuire (de structurare) ale acestora in sistem. La randul lor, partile, fara a-si pierde propriile caracteristici, dobandesc insusiri specifice sistemului in care se integreaza, insusiri ce nu le au in individualitatea lor, in afara sistemului. Deci, „intregul” nu este o simpla suma de elemente si insusiri ale „partilor” deoarece „intregul” are propriile insusiri pe care partile nu le au daca sunt luate in mod separat.

            b) Elementele sau partile care compun sistemul sunt entitati specifice integrate a caror individualizare trebuie facuta si conceputa in limitele sistemului respectiv. Aceasta deoarece, luate in sine, individualizate prin detasare sau desprindere din intreg, partile sau elementele sistemului devin altceva pierzandu-si total sau partial insusirile initiale. Deci, „partile” unui sistem au anumite insusiri numai in cadrul sau limitele sistemului. De aceea, partile sau elementele sistemului au calitatea specifica de a fi entitati integrate ale unui „intreg integrator”. Remarca lui Goethe conform careia partile sunt inseparabile de intreg intr-o asemenea masura incat pot fi intelese numai impreuna cu intregul si ca parte a acestuia este plastica si relevanta in acest sens. In acelasi timp, in functie de complexitatea structurii sale interne, partea, elementul sau componentul unui sistem poate fi in acelasi timp 'subsistem' — in raport cu sistemul in care se integreaza — si 'sistem' in raport cu propria-i structura si componenta.

            c) Structuralitatea — ca proprietate universala a existentei — constituie implicit si una din proprietatile generice ale oricarui sistem. Notiunea de structura insa este, nu de putine ori, eronat inteleasa si utilizata. In mod frecvent, ea este inteleasa ca sinonima cu elementul sau partea unei totalitati, al unui intreg, exprimand ceea ce este direct perceptibil si nemijlocit

11

aparent in compunerea acelui intreg, oferind imaginea statica a distributiei partilor in acel intreg. In acceptiunea moderna5) (avand ca punct de pornire conceptia lui Levi-Strauss in etnologie si a lui Saussure in lingvistica) structuradesemneaza modalitatea de alcatuire, de constituire a sistemului exprimand nu configuratia in sine a sistemului ci raporturile de dispunere sau alcatuire a partilor in sistem, adica imaginea dinamica a acestora. Daca dispunerea sau alcatuirea elementelor intr-o anume configuratie a acestora este perceptibila cunoasterii in mod nemijlocit pentru ca ne ofera imaginea statica a elementelor, „modalitatea” de dispunere a acestora este o chestiune de intelegere, de reflectare abstracta a legaturilor, a raporturilor sau relatiilor in functie de care se alcatuieste configuratia acelui sistem. Cu alte cuvinte „structura” nu este direct perceptibila ci inteligibila ; structura nu este obiect sau element ci relatie sau raport dintre elementele unui intreg in functie de careelementul respectiv ocupa un loc si indeplineste o anumita functie in componenta acelui sistem. Desigur, in viziunea structurala, elementul nu poate fi disociat de relatia in si prin care exista ; nici relatia nu poate fi conceputa fara elementul care constituie suportul de existenta al acelei relatii. Din aceasta indestructibila unitate ce exista intre element si relatia pe care o dezvolta apar si frecventele erori fie de confundare, de identificare a elementului cu structura, fie de concepere izolata a acestora. Dintr-o asemenea optica este ilustrativa definitia lui A.Lalande6) potrivit careia prin structura se intelege „o asezare de elemente ce alcatuiesc un tot, format din fenomene solidare care nu pot fi ceea ce sunt decat in legatura cu ele si prin legatura cu ele”.

            Ca si in cazul conceptului de sistem, si conceptul sau categoria de „structura” este neunitar definita. Cu toate acestea, conceptul de structura este de natura a conduce la depasirea dificultatilor teoretice prin care intregul (sistemul) era explicat din perspectiva componentelor sale statice, ale „totalitatii” elementelor constitutive, relatiasistemica sau „modalitatea” de dispunere a elementelor fiind mai mult sau mai putin relevanta. Din optica structuralismului contemporan sistemul nu este — cum s-a mai mentionat — suma sau totalitatea componentelor sale ci rezultanta calitativa a relatiilor adica a modului de dispunere in sistem a elementelor respective. Ramane in acest sens perfect valabila reflectia lui Aristotel potrivit careia „suma partilor este mai mica decat intregul”. Cu ce este insa mai mare un „intreg” decat suma partilor sale? El este mai mare tocmai prin relatiile care se dezvolta intre parti in cadrul intregului.

            De observat in acest context insa si faptul ca notiunea generica de relatie in cadrul analizei structurii sistemice dobandeste un continut propriu, altul decat cel pe care il are in limbajul curent si care se exprima mai adecvat prin termenul de relatie sistemica. (Este lesne de constatat ca in chiar limbajul de specialitate notiunea de relatie are o multime de expresii sinonime : raport, legatura, interactiune, conexiune etc., acestea exprimand un anumit continut in functie de contextul in care sunt utilizati. Aceasta mai ales pentru ca nevoia de exprimare cursiva face de multe ori concesii rigorii conceptuale a termenilor fara ca prin aceasta sa se altereze esenta ideii transmise). Relatia sistemica sau de tip structural are un specific al sau, determinat de insusirile proprii ale partilor sistemului si ale sistemului ca intreg. Principala caracteristica a acestei relatii consta in aceea ca indica, pe de o parte, starea de inseparabilitate a elementelor unui intreg si, pe de alta parte, ca o asemenea relatie este intotdeauna purtatoarea unui anumit tip de functie ce rezulta din configuratia sau dispunerea elementelor in acel sistem. Prin urmare, nu orice relatie (raport, legatura, conexiune etc.) este implicit o relatie sistemica de tip structural. Aceasta pentru simplul fapt ca nu toate relatiile (raporturi, legaturi, conexiuni etc.) sunt implicit si sistemice, ele putand fi si de alta natura, nesistemica. (De exemplu, pot fi relatii sumative sau cumulative, de respingere sau disociere, relatii aleatorii etc.). Deci, prin notiunea de relatie sistemica se exprima acea stare calitativa specifica unei relatii (raport, legatura, conexiune etc.) de a exprima inseparabilitatea

12

componentelor din intregul lor, de a fi o relatie stabila, invariabila, purtatoarea unei categorii determinate de roluri sau functii in configuratia data a sistemului respectiv. Caracterul stabil, invariabil al relatiei sistemice si ale functiilor pe care le dezvolta confera stabilitatea sistemului insusi, al existentei sale ca un intreg.

            d) Din cele de mai sus se poate contura si desprinde si o alta proprietate generala al oricarui sistem, si anume aceea ca fiecare sistem si in cadrul sau fiecare componenta structurala (subsistem) indeplineste anumite functii caracteristice prin realizarea unor categorii specifice de conexiuni, dependente sau interdependente, de roluri sau finalitati determinate. In esenta lor, functiile sistemice apar ca raporturi de o anumita ordine care pot fi: de subordonare si/sau de coordonare functionala, adica de realizare a functiilor respective atat pe verticala cat si pe orizontala configuratiei sistemului respectiv.

            e) Orice sistem are calitatea si capacitatea specifica de organizare si — in anumite limite — de auto-organizare interna, de reglare si auto-reglare, adica de adaptare la impulsurile exterioare. Prin aceasta proprietate a sa, sistemul se autoconserva asigurandu-si stabilitatea si functionalitatea, se adapteaza in mod specific dinamicii factorilor evolutivi din interiorul si din afara sa.

            f) In fine, dincolo de controversele sau insuficientele elaborarilor conceptualizatoare, ale definitiilor sau intelesurilor sub care sunt utilizati termenii si notiunile in analiza, devine limpede si cert ca in orice sistem este inevitabila prezenta conexiunii dintre element — structura — functie, conexiune ce se constituie ca o veritabila axa coordonatoare a intelegerii conceptului de sistem.

            Sintetizarea si formularea fie si numai a catorva proprietati generice ale sistemului (in legatura cu care controversele sunt deschise) este de natura a incadra abordarea sistemica concreta (in cazul de fata a „dreptului”) in parametrii cunoasterii generalizate a fenomenului „sistem”, stiut fiind ca in existenta si manifestarea sa concreta orice sistem imbina cele doua categorii de proprietati sau caracteristici : generale si specifice.

17.Dreptul-ca drept obiectiv-este considerat „sistem” De ce?RASPUNS: Dreptul ca „sistem” nu este si nu poate fi conceput ca o simpla transpunere mecanica a proprietatilor generice ale sistemului la sistemul concret al dreptului. In acest context prin sistem al dreptului se are in vedere intelesul conceptului de drept ca drept obiectiv. Un asemenea demers poate oferi notabile argumente in sustinerea ideii de sistem al dreptului si al specificului sau. Totodata, intelegerea dreptului ca sistem nu trebuie sa conduca la confundarea acestuia cu „sistematizarea” dreptului prin care se intelege operatiunea metodologica si de „tehnica juridica”, de ordonare, grupare, clasificare, inventariere etc. A normelor juridice dupa anumite criterii logico-formale si de cunoastere a acestora.

18.Enuntati si explicati componentele de structura ale dreptului ca „sistem”RASPUNS: Un sistem este supra sistem pentru partile sale si subsistem in componenta altor sisteme. El este totodata o totalitate constitutiva, dar nesumativa de elemente, intrucat nu se reduce la suma partilor componente. Prin structura intelegem o asezare

13

de elemente ce alcatuiesc un tot, format din elemente solidare care nu poate fi ce este decat in legatura cu ele.

Structuralitatea este proprietatea pe care o au obiectele si fenomenele in general de a se constitui in formatiuni complexe, structurate ca totalitati omogene sir elativ stabile.

Conceptul de structură a dreptului reflectă în mod sintetic proprietăţile normelor, instituţiilor şi ramurile de drept şi a relaţiilor dintre acestea. Sistemul de drept trebuie conceput ca un întreg în strânsă dependenţă cu părţile, ca o totalitate omogenă în care normele, instituţiile şi ramurile de drept dintr-o anumită ţară, se întrepătrund atât între ele cât si cu sistemul in intregul sau.

Sistemul de drept este aşadar unitatea dreptului şi diviziunea lui în părţi independente, ramuri de drept şi instituţii juridice. Dreptul este un sistem complex şi deschis care interacţionează nu numai cu mediul social (exterior lui) dar şi fiecare dintre părţile lui constitutive. Sistemul de drept se autoorganizeaza adaptându-se permanent la schimbările mediului, astfel asistăm la apariţia unor noi ramuri de drept şi la dispariţia altora (de exemplu reapariţia dreptului comercial sau a formării unei subramuri a dreptului afacerilor).Ca o concluzie putem spune că norma juridică este elementul de baza a sistemului de drept, elementele componente ale ei si interactiunile dintre acestea le imprima attribute de system, respective de subsisteme ale ansamblului.

Sistemul de drept este deci unitatea dreptului şi diviziunea lui în anumite părţi interdependente - ramuri de drept şi instituţii juridice.

19.Ce este norma juridica?

RASPUNS: Norma juridica este celula de baza a dreptului, expresia materiala a acestuia. Dreptul nu ar putea fi conceput în lipsa normei juridice, nu ar avea niciun fel de finalitate practica.

          În doctrina¹, norma juridica a fost definita astfel: o regula generala si obligatorie de conduita, al carei scop este acela de a asigura ordinea sociala si care poate fi adusa la îndeplinire pe cale statala, în caz de nevoie prin constrângere.

20.Ce este institutia juridica?RASPUNS: Instituțiile juridice reprezintă un ansamblu unitar de norme juridice legate între ele prin obiectul reglementării și finalitatea lor.

21.Ce este ramura de drept?RASPUNS: O grupare mai larga de norme si institutii juridice care sunt legate intre ele prin obiectul lor comun (un anumit complex de relatii sociale pe care le reglementeaza),

14

prin anumite principii comune care stau la baza lor, precum si prin unitatea de metoda folosita in reglementarea relatiilor sociale respective, potrivit intereselor din societatea respectiva.

22.Care sunt principalele criterii de delimitare a ramurilor dreptului si care sunt principalele ramuri ale sistemului dreptului romanesc? Explicati pe scurt continutul acestora.

RASPUNS:    Particularitatile sistemului drept sunt cel mai frecvent abordate din perspectiva componentelor structurale, a conexiunii sistemice a acestor elemente, adica a configuratiei structurale si functionale a sistemului. In acest sens, o qvasi-majoritate de opinii accepta ca sistemul dreptului este constituit din elementele structurale: norma juridica — institutia juridica — ramura de drept, criteriile7) principale ale delimitarii acestor componente fiind obiectul de reglementare si metoda de reglementare. In acelasi timp, exista si alte viziuni asupra configuratiei sistemului, elementele structurale ale acestuia fiind delimitate din perspectiva unor alte criterii. Asa de exemplu, sistemul dreptului este conceput pe structura urmatoarelor componente: categoriile juridice — institutiile juridice — ordinile juridice8). In acelasi context, profesorul roman Mircea Djuvara, pornind de la entitatea fundamentala a sistemului — norma juridica — propune prin ale sale „Diviziuni generale ale dreptului”9) o originala configurare a sistemului dreptului constituit din categoriile-perechi de elemente structurale: drept intern – drept extern, drept determinator – drept sanctionator, drept public – drept privat. In alte variante de configurare a sistemului dreptului (pornite de la conexiunea diviziunilor sale in drept public – drept privat) intalnim structurarea sa in: drept mixt concret si drept mixt abstract10), in timp ce autori ca L.Duguit sau H.Kelsen11) abandoneaza sau neaga diviziunea dreptului in drept public si drept privat considerand ca prin natura sa intregul drept — indiferent de obiectul de reglementare (raporturi publice sau private) — are caracterul de a fi public deoarece toate normele juridice sunt o emanatie a autoritatii publice si sunt garantate prin forta coercitiva a acesteia.            Admiterea configuratiei sistemului dreptului pe structura componentelor norma – institutie – ramura de drept este – credem – de natura a permite o mai nuantata evidentiere a particularitatilor structural-functionale ale dreptului ca tip distinct de sistem in care proprietatile generice ale sistemului isi gasesc, in esenta lor, o reflectare adecvata. In acest sens insa trebuie evitata o prima eroare posibila ce consta in aceea de a concepe aceasta alcatuire sistemica intr-o imagine statica, mecanicista si nu intr-una dinamica. Cu alte cuvinte, ansamblul de norme care se structureaza in institutii si ramuri de drept nu poate fi conceput ca un bloc ermetic de norme date sau existente la un moment dat in care nimic nu intra si nu iese, nimic nu se modifica ci, dimpotriva, ca un organism unitar de norme deschis in care se asimileaza, se elimina si se modifica in mod continuu elementele si structurile specifice sistemului. Prin aceasta, sistemul dreptului pune in evidenta unul din importantele trasaturi generice ale oricarui sistem — acela de a se adapta, de a se autoregla si deci, de a-si conserva existenta. De altfel, istoria dreptului, evolutia

15

sistemelor nationale sau ale marilor sisteme de drept12) atesta cu pregnanta aceasta particularitate sau specific al sistemului drept.

23.Ce intelegeti prin notiunea generica de „principiu” sau „principii”?Raspuns: Etimologic, cuvântul „principiu” este de origine latină derivând din termenul „principium” care avea înţelesul de „izvor primordial”, de „început”, de „cauză primară sau punct de plecare”. Prin evoluţie cuvântul „principiu” dobândeşte şi accepţiunea de „element fundamental”, de „temei”, de „idee”, „lege” sau „normă de bază” a unei existenţe.

În esenţa lor „principiile” sunt abstractizări şi generalizări ale cunoaşterii şi experienţei umane prin care se reflectă „spiritul” şi orientarea gândirii umane într-un anumit domeniu.

24.Delimitati intelesul notiunii de „principiu” de celelalte categorii asemanatoare dar nu si identice, ca de exemplu, fata de: „concepte si categorii”, „norme generale”, „axiome” sau „postulate”.Principiile sunt expresia cea mai generală, mai sintetică a cunoştinţelor şi experienţelor umane decantate într-un domeniu pe care se întemeiază existenţa şi evoluţia acestora. De aceea, principiile se afirmă ca nişte percepte, idei directoare, reguli sau norme generale călăuzitoare ale manifestării omului ca fiinţă raţională, conştientă. Principiile au la bază şi se fundamentează pe adevăruri, indiferent dacă ele sunt axiome sau teoreme, absolute sau relative.

25.Explicati notiunea de „principii ale dreptului” si particularitatea formelor acestora precum si imperativitatea (sau forta de obligativitate) ale acestora.

Ca orice principii, principiile dreptului sunt percepte sau idei generale, directoare care stau la baza sistemului dreptului, a fenomenului juridic în general, orientând şi încadrând în limitele determinărilor pe care le enunţă întregul proces de înţelegere, de elaborare şi aplicare a dreptului. Ele sunt abstractizări şi generalizări ale cunoaşterii şi experienţei în sfera de existenţă şi evoluţie istorică a dreptului, a sistemului acestuia.Problematica imperativităţii sau a forţei de obligativitate juridică a principiilor dreptului presupune o înţelegere şi explicaţie mai nuanţată. Aceasta mai ales pentru că nu întotdeauna şi nu toate principiile dreptului îşi găsesc o conscarare expresă, directă într-un izvor de drept (constituţie, legi sau alte forme pe care le îmbracă o normă de drept) pentru a dobândi astfel forţa juridică a acelui izvor de drept. Aşadar, atunci când un principiu de drept este cuprins şi reflectat într-o normă juridică el va dobândi forţa juridică, imperativitatea acelei norme. De exemplu, în Constituţia României, sunt consacrate o serie de principii ca : principiul supremaţiei legii (art.16 pct.2, art.51) ; principiul neretroactivităţii legii (art.15) ; principiul „nulla poena sine lege” (art.23, pct.9) ; principiul „pacta sunt servanda” şi principiul „bunei credinţe” în îndeplinirea obligaţiilor şi al exercitării drepturilor (art.41 şi 54) ş.a. Asemenea principii (şi altele) consacrate prin

16

Constituţie vor avea forţa legii supreme în stat, vor fi „fundamentale” chiar dacă nu toate dintre ele au o referinţă generală asupra întregului sistem al dreptului ci doar asupra unora sau altora din ramurile sale — penal, civil, administrativ, internaţional etc.

26.Ce delimitari si clasificari ale categoriilor de principii ale dreptului sunt posibile? Exemplificati aceste delimitari si clasificari.

În doctrină nu s-a ajuns la un consens asupra formulării şi al criteriilor de delimitare (de clasificare) a categoriilor de principii ale dreptului. Sistematizările sau clasificările realizate în teoria dreptului intern sau a celui internaţional sunt nu numai utile pentru înţelegerea şi explicarea lor dar şi relevante pentru complexitatea şi dificultatea unui asemenea demers. Cert este că nu există o clasificare unitară, un „cod” al acestor principii, în ciuda recunoaşterii unanime a existenţei, rolului şi funcţiilor constructive ale principiilor în sfera juridicului.

Încercând o sumară şi aproximativă enunţare şi ordonare a principiilor dreptului, ele s-ar putea încadra, în linii mari, în următoarele categorii, făcând delimitarea lor în cele două planuri: ale sistemului dreptului intern şi, respectiv în planul sistemelor de drept internaţional.

a) În planul sistemului intern al dreptului :— Categoria principiilor generale sau fundamentale,

acestea fiind cele cu sfera de cuprindere la nivelul întregului sistem al dreptului, a tuturor ramurilor acestuia precum şi cele consacrate prin Constituţie ;

— Categoria principiilor comune pentru mai multe ramuri ale dreptului ; şi

— Categoria principiilor de ramură.Dacă o asemenea schemă de sistematizare pare uşor acceptabilă, dificultatea apare

abia în momentul nominalizării şi delimitării principiilor respective în aceste categorii. Aceasta în principal pentru că unele din ele sunt în acelaşi timp şi fundamentale (prin consacrare constituţională), dar şi de ramură sau grup de ramuri (prin referinţa lor directă). De asemenea, unele din principiile generale sau fundamentale ale dreptului precum: cel al libertăţii, al egalităţii, al responsabilităţii, al proprietăţii etc. sunt nu numai principii generale ale dreptului ci şi al altor sfere sau domenii ale existenţei (morală, etică, filosofie, religie, economie etc.) suprapunându-se în acelaşi timp cu valorile sociale respective. Sau, principii fundamentale (constituţionale) precum: cel al exercitării suverane a puterii de către popor, cel al pluralismului politic, al separaţiei puterilor în stat etc. sunt principii şi valori de origine şi natură politică, dar asimilate şi consacrate ca principii ale dreptului.

Cu titlu exemplificativ, ar putea fi nominalizate ca aparţinând celor trei categorii de principii ale dreptului următoarele (cu menţiunea că explicarea şi detalierea conţinutului lor se va realiza în cadrul studiului fiecărei discipline de ramură) :

17

— În categoria principiilor generale sau fundamentale (constituţionale) sunt cuprinse — pe lângă cele amintite mai sus — principii cum sunt : al supremaţiei legii ; al răspunderii juridice ; principiul garantării libertăţii, a vieţii şi integrităţii persoanei, al proprietăţii, principiul bunei credinţe în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor etc. ;

— În categoria principiilor comune pentru mai multe ramuri ale dreptului, ca de exemplu, pentru ramurile dreptului procesual civil şi al dreptului procesual penal, pot fi cuprinse următoarele principii : al prezumţiei de nevinovăţiei ; al dreptului la apărare ; al egalităţii părţilor în faţa instanţei ; al autorităţii lucrului judecat ; principiul conform căruia legea specială derogă de la cea generală ş.a. ;

— În categoria principiilor de ramură — am aminti, exemplificativ: în ramura dreptului penal — principiul legalităţii incriminării şi al pedepsei (nullum crimen sine lege) sau, în ramura dreptului civil — principiul libertăţii contractuale, principiul analogiei ş.a.

b) În planul dreptului internaţional, cu referire directă la sistemul Dreptului European (al Comunităţilor Europene), principiile generale ale acestui sistem de drept ar putea fi enunţate şi clasificate în mai multe categorii, dintre care mai relevantă este considerată a fi următoarea delimitare tripartită8) :

a — Principii inerente oricărui sistem juridic - în care sunt identificate, la rândul lor, alte trei categorii de principii: principiile generale de procedură, în care cel mai relevant este amintit „principiul dreptului la apărare ; principiul general al securităţii juridice - în care sunt cuprinse : principiul neretroactivităţii actelor administrative, cel al bunei credinţe, cel al respectării drepturilor dobândite, cel al încrederii legitime ; şi, în fine, principiul echităţii.

b — Principii generale comune sistemelor juridice ale statelor membre ale Comunităţii.

În seria acestei categorii de principii, mai semnificative sunt considerate a fi: principiul egalităţii persoanelor supuse unei autorităţi - acesta implică excluderea discriminării care ar putea consta fie în stabilirea sau exercitarea de către autorităţi a unui tratament identic, dar pentru situaţii diferite, fie un tratament diferit pentru situaţii identice ; apoi, principiul respectării drepturilor dobândite ; principiul îmbogăţirii fără justă cauză ; principiul revocabilităţii actelor administrative ilegale ; principiul securităţii juridice (asociat în mod frecvent cu principiul încrederii legitime) ; principiul proporţionalităţii - care presupune în contextul aplicat ca „actele instituţiilor comunitare să nu depăşească limita a ceea ce este necesar şi corespunzător pentru atingerea scopului urmărit”9) ; principiul legitimei apărări ; principiul forţei majore ; principiul dreptului la apărare.

Această categorie de principii generale comune sistemelor juridice ale statelor membre constituie principala sursă şi izvor de inspiraţie pentru Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene.

c — Principii deduse din natura Comunităţilor, sau, în alţi termeni, „Principii de drept comunitar”. În această categorie de principii sunt delimitate două subcategorii : principii de ordin instituţional - în care sunt amintite principiul general al solidarităţii care leagă statele membre şi principiul general al echilibrului instituţional ; şi, principii

18

inerente noţiunii de piaţă şi ale filosofiei liberale pe care se întemeiază — în care sunt menţionate : principiul nediscriminării şi al egalităţii de tratament, principiul proporţionalităţii, principiul preferinţei comunitare. La nivelul Dreptului comunitar, ca un sistem relativ distinct al dreptului internaţional, se consideră a fi deductibile cel puţin următoarele patru principii cu gradul cel mai înalt de generalitate: principiul egalităţii, al libertăţii, al unităţii şi al solidarităţii. Aceste percepte generale se prezintă şi ca „principii de drept” comunitar în măsura în care ele îşi găsesc o aplicare sistematică în special ca metode de interpretare a normelor la nivel comunitar.

În ce priveşte forţa juridică sau locul principiilor generale ale Dreptului comunitar în ierarhia normelor comunitare este de remarcat şi aici faptul că ele, se situează, ca „reguli superioare” deasupra acestora din urmă având o autoritate egală cu cea a dispoziţiilor din tratatele constitutive ale Comunităţii10).

Asemenea posibile clasificări sau delimitări ale principiilor dreptului – chiar şi numai schematic şi enunţiativ – fie în planul sistemului intern al dreptului, fie în cel internaţional – sunt sugestive şi relevante pentru înţelegerea şi desluşirea complexităţii sistemelor de principii care guvernează sistemul (sau sistemele) dreptului, pentru adâncirea studiului şi dezbaterilor pe această temă.

27.Explicati etimologia si acceptiunile sau sensurile temenului „stat”.RASPUNS: Cuvantul „stat: provine din latina ‚status”, semnificand ideea de ceva stabil, permanent. In functie de criteriile avute in vedere si perspectivele din care a fost studiat, termenului „stat” i s-a dat mai multe acceptiuni. Termenului ‚stat” poate fi inteles si explicat in doua mari sensuri sau acceptiuni si anume: ins ens istorico-geografic si in sens politico-juridic.

In acceptiunea sau sensul istorico-geografic, prin stat se intelege populatia organizata pe un anumit teritoriu, delimitat prin frontiere, precum si relatiile economice, politice, culturale ale acesteia.

Sensul politico-juridic al termenului „stat”, este mai restrans ca sfera, dar mai relevant pentru continutul pe care il exprima. In acest sens, prin stat, se intelege organizatia politica de pe un anumit teritoriu, formata din totalitatea organelor, mecanismelor sau institutiilor autoritatii publice prin itnermediul carora se realizeaza organizarea si conducerea fgenerala a societatii.

28.Comentati problematica definitiei notiunii de „stat” si formualti definitia (definitiile) mai larg acceptate a statului.

RASPUNS: Ca organizatie politica a puterii, statul apare ca un ansamblu sau sistem articulat de isntitutii sau organisme, ca un mecanismd e organe si institutii investite cu autoritate, prin care se realizeaza organizarea si conducerea societatii, ordinea sociala. Intr-o asemenea acceptiune, statul poate fi inteles ca mecanismul sau sistemul institutionalizat al puterii politice care are la baza constituirea fortei publice- adica al unui

19

aparat specializat in asigurarea ordinii sociale care dispune de posibilitatea aplicarii la nevoie a constrangerii. De aici si frecventa identificare a statului cu „forta publica”.

Pornind de la cele doua sensuri sau acceptiuni ale termenului „stat”, o posibila definriea a cestuia ar putea fi totusi formulata astfel:” Statul este o organizatie politica formata din reprezentati ai populatiei de pe un anumit teritoriu, care sunt investiti cu atributii de putere care constau in posibilitatea de a lua decizii obligatorii, in numele intregii populatii, decizii concretizate in norme de drept sau in acte de aplicare a dreptului care, daca nu sunt respectate de buna voie, sunt aduse la indeplinire prin forta de constrangere”.

In mod sintetic, statul ar mai putea fi definit „ ca o putere organizata asupra unei populatii, pe un anumit teritoriu” sau „ Statulr eprezinta...suveranitatea unei populatii numita natiune, asezata pe un teritoriu” sau „ autoritatea pe care o organizatie publica od etine si care-i da libera facultate de organizare si de creeare a dreptului pe teritoriul respectiv”.

29.-Ce se intelege prin constantele statului si explicati continutul acestor constante in cele doua mari acceptiuni ale notiunii de stat: in acceptiunea istorico-geografica si respectiv, in acceptiunea politico-juridica.

RASPUNS: Numerosi autori in materie de teorie a statului sid reptului formuleaza nu atat definitii in intelesul clasic al termenului cat insista pe elementele sau trasaturile definitorii caracteristice ale statului care asa ca si in cazul dreptului au fost exprimate prin termenul generic de constante sau permanente ale statului adica, trasaturi de maxima perenitate, de stabilitate ine xistenta si evolutia istorica a fenomenului „stat”.

Asemenea constante sunt identificate in ambele acceptiuni ale notiunii de stat:a). Constantele statului in sensul istorico-geografic sunt considerate a fi: teritoriul,

popualtia (natiunea) si puterea politica.Teritoriul, conditie naturala de existenta a unei populatii, este o constanta

definitoriu a statului, fie si numai pentru faptul ca nu a fost si nu este de conceput un stat fara teritoriu propriu.

Populatia, reprezinta un alt element de constanta a statului, in sens istorico-geografic, desemnand factorul uman atat sub aspectul totalitatii membrilor acelei comunitati statale, cat si ale raporturilor economice, politice, cultural-spirituale, etnice etc, care stau la baza comunitatii respective.

Puterea politica, este acea constanta a definirii statului prin care se exprima in mod concentrat esenta statului insusi, adica organizarea politica a puterii care cuprinde intreaga populatie existenta pe un anumitteritoriu si care poate aplica la nevoie constrangerea.

b). –Constantele statului in sensul politico-juridic, pot fi urmarite la randul lor pe mai multe planuri, completand sau itnregind trasaturile sau constantele istorico-georgrafice, oferind un ansamblu mair elevant de elemente definitorii ale fenomenului „stat”. Intre aceste constante politico-juridice, mai importante sunt:

20

- constituirea si exercitarea puterii, a autoritatii ca „putere” sau „autoritatea publica”, ca putere oficiala, institutionalizata si exercitata asupra intregii populatii din teritoriu.

- constituriea si functionarea organelor statului s principiul”separatiei puterilor”.

- formele de guvernamant de baza ale tuturor statelor se concentreaza in ultima instanta, in jurul a doua categorii: forma de guvernamant republicana si forma de guvernamant monarhica;

- in toate categoriile sau formelede organizare statala, structura fundamentala a organelor statului cuprinde cele trei categorii de organe: legislative, executive (administrative), si judecatoresti, indiferent de particularitatile modului si formele lor de constituire si functionare;

-constantele politico-juridice ale statului pot di dientificate si in aparatul conceptual logic si in cel al unei terminologii prin care se exprimaun continut asemanator sau identic.

30.- Explicati notiunea generica de „norma”- „norma sociala”.RASPUNS: Notiunea generica de „norma” are in acest context acceptiunea de regula obligatorie sau recomandabila, de „standard” sau ordine de respectat, de urmat. Notiunea de norma este folosita deopotriva in limbajul cunoasterii teoretice ( in diferitele stiinte- cu deosebire a stiintelor sociale si a celor tehnice) cat si in cel al practicii sociale.

Normele sociale sunt prin continutul si forma lor destinate a reglementa in mod direct sau indirect relatiile interumane, fiind prin originea si natura lor produse sau creeatii ale trafitiei, experoenteim constiintei si vointei umanem pe cand normele tehnice vizeaza raporturile dintre om-natura (mediu, obiecte, lucruri, vietuitoare, masini, materiale etc.).

31.- Enuntati si explicati principalele caracteristici ale normelor sociale-posibilele clasificari ale acestora.RASPUNS: Normele sociale, ca norme ale relatiilor interumane, indiferent de avrietatea categoriilor, in care se pot delimita, rpezinta cateva caracteristici generale comune, astfel:

- norma sociala are ca principal scop sau destinatie sa incadreze actiunea,a titudinea sau conduita umana in anumite limite prin acea actiune sau conduita umana in anumite limiteprin care acea conduita sau actiune sa nu contravina intereselor si valorilor celorlalti membrii ai comunitatii ori a societatii in ansamblul sau, sa asigure astfel o anumita stabilitate si ordine in desfasurarea relatiilor interumane, ca suport unitar al coeziunii acelei societati;

-principalul continut al normelor sociale vizeaza cu deosebire actiunea si/sau conduita umana, stabilind modalitatile in care acestea pot, trebuie sau nu sa se desfasoare.

-normele sociale, prin continutul sau, fie sintetizeaza o experientatrecuta, acumulata, fie exprima o necesitate prezenta, fie proiecteaza un comportament viitor subordonat unui scop sau ideal.

21

-normele sociale se adreseaza in mod imeprsonal, la modul generic, unor subiecti sociali potentiali prescriind fie actiuni sau conduite obligatorii, fie permise. Fie prohibitem fie recomanda sau stimuleaza anumite conduite sau actiuni din care decurg drepturi si obligatiiale subiectilor potentiali carora li se adreseaza.

Clasificari ale normelor sociale:- in functie de criteriul domeniului de referinte: morale, religioase, etnice,

economcie, stiintifice, ecoogice, juridice etc;-in functie de criteriul sferei lor de cuprindere: interne, externe ( norme

cucaracter general-universale) si norme cu caracter particular;-in functie de criteriul istoric: norme nescrise (cutumiare) si norme scrise,

norme aparute si cristalizate spontan in evolutia istorica si norme create, elaborate s.a.

32.- Explicati si definiti notiunea de norma juridica.RASPUNS: Normele juridice, reprezinta reguli de conduita, instituite sau sanctionate de stat, a caror aplicare este asigurata prin constiintajuridica, iar la nevoie prin forta coercitiva a statului.

Normele juridice reprezinta acea categorie a normelor sociale instituite sau recunoscute de stat, obligatorii in raporturile dintre subiectele de drept si aplicate sub garantia fortei de constrangere a statului, in cazul incalcarii lor.

Prin continutul si finalitatea lor, normele juridice constituie suportul normativ al ordinii de drept in societate care la randul ei, se constituie ca element central, cel mai eficient al „ordinii sociale” in ansamblul ei.

33.- Care sunt principalele caracteristici ale normelor juridice prin care se delimiteaza de celelalte categorii de norme sociale?

Raspuns: Ca parte constitutivă a normelor sociale, normele juridice au aceleaşi caracteristici generice, acelaşi scop sau finalitate ca şi normele sociale dar, forma şi mecanismele de instituire şi aplicare, implicaţiile şi consecinţele sociale şi individuale directe ale normelor juridice sunt diferite. Aşadar, spre deosebire de celelalte categorii de norme sociale, normele juridice au o serie de trăsături caracteristice proprii. (Ele rezultă, în parte, şi din delimitările făcute la începutul Capitolului II între „normativitatea juridică” şi „normativitatea socială”).

Dintre aceste caracteristici mai relevante ar fi16) :a) Normele juridice sunt norme instituite şi aplicate de organe competente ale

puterii de stat, norme care au un caracter general şi impersonal. Prin acest caracter „general” sau „generic” şi „impersonal” al normei se înţelege că prin conţinutul ei ea se adresează nu doar unui singur subiect sau caz concret, determinat ci, tuturor subiecţilor posibili ai acelei conduite, acţiuni, raport etc. şi deci, tuturor „cazurilor” de acest fel. De aceea regula de conduită prescrisă de norma juridică este regula tipică, un model sau standard al unui „tip” generic de conduită în care dispoziţiile, drepturile şi obligaţiile

22

prescrise de normă au aplicabilitate repetată, la un număr nelimitat de persoane şi pentru toate situaţiile de acelaşi gen. În acest fel, norma juridică devine etalon, un criteriu unic de îndrumare şi apreciere a conduitei cetăţenilor, în funcţie de care o anumită conduită este considerată ca fiind licită sau ilicită. Acest model sau tip de comportament este stabilit în conformitate cu concepţiile despre justiţie, dreptate, ordine, disciplină, cu valorile din societatea respectivă, „valori al căror conţinut, oricât de stabil ar fi, evoluează şi se modifică totuşi de la o societate la alta, de la o epocă la alta”17), de unde şi dinamica normelor şi al sistemului de drept respectiv.

Prin caracterul general şi impersonal al normelor juridice se mai înţelege că norma de drept se constituie o ca unitate de măsură egală pentru „toţi”, subiecţii acelei conduite, chiar dacă aceştia sunt diferiţi ca indivizi.

Caracterul impersonal al normei juridice, la rândul său, poate avea mai multe aspecte decurgând din gradul de generalitate al acestei norme. Astfel :

— unele norme se adresează tuturor cetăţenilor de pe teritoriul statului, indiferent de funcţia acestora, domiciliu, stare civilă ş.a., prin expresii cum sunt : „toţi”, „nimeni”, acela care” ... etc., sau, acest caracter rezultând din contextul formulării acelei norme. De exemplu, normele constituţionale privind dreptul la viaţă, la integritate fizică şi psihică, inviolabilitatea persoanei, a domiciliului etc., vizează prin conţinutul lor toate fiinţele umane, având astfel un caracter impersonal şi general de maximă cuprindere ;

— anumite norme juridice se adresează numai anumitor categorii de persoane (tineret, minorităţi naţionale, pensionari, studenţi, militari, funcţionari de stat etc.), gradul lor de generalitate fiind însă mai restrâns în timp ce caracterul impersonal al lor a rămas acelaşi ;

— anumite norme se referă numai la organele de stat sau organele obşteşti (legile organice). Ele îşi păstrează caracterul general şi impersonal deoarece nu nominalizează persoane sau indivizi ci structuri de organizare socială ;

— există şi norme care se adresează chiar unor organe unipersonale (ministru, procuror general, preşedinte de republică, prim-ministru etc.). Asemenea norme deşi vizează anumite organe sau funcţii ale unei singure persoane, nu-şi pierd totuşi caracterul general şi impersonal, întrucât ele nu vizează persoana fizică concretă, determinată, ci funcţia, instituţia, indiferent de individul concret care o deţine (preşedinte, prim-ministru, procuror general etc.).

b. Normele juridice au un caracter volitiv, la originea elaborării lor găsindu-se voinţa umană. Aceasta, spre deosebire de legile naturii, care au un caracter obiectiv, manifestându-se independent de voinţa şi acţiunea oamenilor. Caracterul volitiv al normelor juridice nu înseamnă că ele reprezintă bunul plac al legiuitorului sau că ele ar fi rezultatul arbitrarului acestuia. Dimpotrivă, caracterul volitiv al normelor juridice exprimă faptul că ele sunt elaborate sau consacrate de oameni investiţi cu puterea de a emite norme obligatorii, ţinând totodată seama de existenţa şi cerinţele legilor obiective ale naturii şi societăţii, de realităţile existenţei sociale, contribuind în acest fel la crearea ordinii şi a unui echilibru în societate.

c. Normele juridice cuprind în sfera lor de reglementare nu numai raporturi sau relaţii sociale existente deja sau care se formează în practica activităţii sau existenţei

23

sociale ci, în anumite situaţii ele pot crea sau determina apariţia unor raporturi sau relaţii sociale care nu ar apare altfel în sfera relaţiilor sociale. De exemplu, raporturile obligaţionale ce apar în temeiul normelor de drept financiar sau administrativ : impozite, taxe, reguli de circulaţie etc., apar numai în măsura în care le creează normele juridice în vigoare.

d. În anumite situaţii, normele juridice pot să prevadă şi să reglementeze apariţia, stingerea sau modificarea unor raporturi sau efecte juridice, care sunt consecinţa unor evenimente ce se produc independent sau relativ independent de voinţa oamenilor, cum sunt de exemplu, decesul, naşterea, accidentele, calamităţi naturale, împlinirea unui termen etc. Fiind prevăzute în normele de drept, apariţia unor asemenea evenimente vor produce efectele juridice stabilite prin normele respective. Trebuie reţinut însă faptul că în unele din aceste situaţii realizarea efectelor juridice nu este în mod absolut independentă de manifestarea de voinţă din partea oamenilor în producerea sau desfăşurarea evenimentului respectiv (de exemplu, în evenimente ca accidentele, naşterea, suicidul, stabilirea scadenţei unui termen etc. Este implicată într-o măsură mai mare sau mai mică şi voinţa subiectivă a omului).

e. În viaţa practică, normele juridice se pot realiza numai trecând prin conştiinţa oamenilor. Aceasta în sensul că norma juridică deşi se adresează fiinţei umane în general, ea produce efecte directe şi depline numai faţă de persoanele cu capacitate juridică. Aceasta presupune în primul rând ca persoana vizată de norma juridică să dispună de discernământ, adică de conştiinţă, raţiune şi voinţă, neafectate sau viciate de cauze independente de persoana respectivă. Conduita umană este subordonată voinţei, iar voinţa este un fapt de conştiinţă. Când voinţa unei persoane urmează să se concretizeze într-o anumită conduită, persoana respectivă trece prin filtrul propriei conştiinţe fapta şi trebuie să prevadă consecinţele săvârşirii acesteia. De aceea, răspunderea juridică pe care o prevede norma nu operează în raport cu persoanele lipsite de discernământ, fie din cauza vârstei (minorii sub 14 ani), fie al altor cauze care îi fac iresponsabili pentru încălcarea normelor juridice (boală mintală sau alte cauze ale iresponsabilităţii). (De exemplu, art.48 şi 50 Cod penal).

f. Normele juridice au un caracter general obligatoriu. Prin aceasta se înţelege că prevederile normei juridice nu sunt lăsate la liberul arbitru al subiectului social ci, trebuie respectate de „toţi” cei cărora li se adresează. Obligativitatea sau comandamentul juridic al normei de drept trebuie înţeleasă ca manifestându-se între limitele imperativităţii (a dispoziţiilor onerative — care obligă — sau a celor prohibitive — care interzic — specifice dreptului penal, administrativ, financiar etc.) şi limita permisivului (specifice dreptului civil, comercial, dreptul familiei etc.), norme care deşi nu „impun” ci permit acele conduite, caracterul lor nu este totuşi facultativ, ci, obligatoriu în sensul necesităţii respectării lor în acele raporturi sociale.

Garantarea obligativităţii normelor juridice nu trebuie identificată sau înţeleasă ca decurgând în mod exclusiv din posibilitatea intervenţiei şi exercitării constrângerii statale în aplicarea ei. Constrângerea exercitată prin sancţiunea prevăzută de normă constituie fără îndoială una din dimensiunile cele mai relevante ale obligativităţii, dar o "obligaţie" poate fi realizată şi fără acţiunea efectivă a unei constrângeri, ea îndeplinindu-se prin

24

voinţa şi conştiinţa liberă a subiectului obligat. Prin această caracteristică a ei, obligativitatea normei juridice se delimitează de „obligativitatea” celorlalte categorii de norme sociale al căror garanţie nu constă în constrângerea statală ci în conştiinţa morală, etică şi de echitate a subiectului uman.

g). Normele juridice au o aplicabilitate imediată, directă, continuă şi necondiţionată,18) în înţelesul că ele acţionează (se aplică) între limitele de timp ale intrării lor în vigoare şi cel al ieşirii lor din vigoare, şi ori de câte ori sunt întrunite condiţiile prevăzute în ipoteza lor. Această caracteristică a normelor juridice este consacrată şi de principiul acţiunii în timp a normei juridice potrivit căreia norma de drept acţionează atâta timp cât este în vigoare.

h). Normele juridice reglementează, în esenţa lor, raporturi de alteritate în care subiecţii acelor raporturi sunt numai oamenii – ca persoane fizice sau colectivităţi de persoane ori ca persoane juridice, care în raporturile lor concrete sunt reprezentate de persoane fizice.

34.- Ce intelegeti prin „structura logico-juridica interna: a normei juridice si care sunt aceste elemente de structura. Explicati situatiile in care unul sau altul din aceste elemente de structura pot sau nu pot sa lipseasca din alcatuirea unei norme de drept elaborata sub forma unui text-articol singular sau al unui grupaj de texte-articol.Raspuns: Ca expresie sintetică, concentrată a unei reglementări, norma juridică apare sub aspectul conţinutului şi al formei sale ca un text normativ (articol sau grupaj de articole) concis redactate sau formulate având atât o alcătuire logico-internă cât şi o anumită formă exterioară prin care îşi face perceptibilă existenţa şi conţinutul pe care îl exprimă. Înţelegând prin structură, în acest context, modul de alcătuire, de existenţă specifică a conţinutului şi a formei normei juridice, structura acesteia poate fi identificată în două planuri ale analizei19): Prima, având în vedere structura (alcătuirea) internă a normei — denumită şi „structura logico-juridică” în care sunt conexate trei elemente: ipoteza - dispoziţia - sancţiunea şi celălalt plan, al alcătuirii sau formulării propriu-zise, exterioare, denumită şi formulare „tehnico-juridică”, adică modul sau forma de elaborare a ei. (Problematica elaborării tehnico-juridice a normei face obiectul separat al temei imediat următoare).

Structura logico-juridică a normei este formată din cele trei elemente ale acesteia, şi-anume:- Ipoteza – formulează împrejurările sau condiţiile conduitei

sau faptei supuse normării ;- Dispoziţia – formulează conduita propriu-zisă ce trebuie

urmată (obligatorie, interzisă, permisă etc.) ;- Sancţiunea – formulează consecinţa încălcării dispoziţiei, a

conduitei prescrise, în ipoteza dată.

25

35.- Detaliati explicarea „ipotezei”- ca element al structurii unei norme juridice.Raspuns: ipoteza, este acea parte componenta a normei juridice care precizeaza conditiile, imprejurarile sau faptele in raport cu care se aplica dispozitia normei de drept, precum si categoria subiectelor la care trimite continutul dispozitiei.

In funtie de numarul imprejurarilor luate in considerare pentru aplicarea normei, ipoteza poate fi unica sau alternativa.

Ipoteza este unica, adica ea prevede numai o singura imprejurare de natura sa declanseze incidenta legii.

Ipoteza este alternativa, implicit mai multe modalitati de realizare a incidentei legii.

Dupa gradul de complexitate a imprejurarilor luate in considerare, ipotezele pot fi simple sau complexe.

Ipotezele se diferentiaza su dupa modul de enuntare a conditiilor de aplicare. In acest sens, ipotezele pot fi generice ( intrucat precizeaza un anumit tip de imprejurare prin a carei producere se plica norma) si cauzale ( cand ele enunta limitativ sau exemplificativ imprejurarile la care se plica norma).

36.- Ce se Intelege prin „dispozitie”- ca element al normei juridice si care sunt principalele categorii de dispozitii din cuprinsul normelor de drept?Raspuns: Dispozitia se refera la conduita ca atare pe care trebuie sa o realizeze cei carora lise adreseaza; ea ofera raspuns la intrebarea: „ ce trebuie sa se faca” ori „ sa nu se faca” sau „ ce este indreptatita persoana aflata in situatia prevazuta de norma:. Dispozitia prevede fie obligatia de a infaptui anumite actiuni, fie obligatia abtinerii de la „ infaptuirea unor actiuni, dupa cum poate numai sa permita, sa recomande sau sa stimuleze o arie de actiuni umane dezirabile.

Dupa criteriul conduitei prescrise, dispozitiile normelor juridice se diferentiaza dupa cum urmeaza: dispozitii onerative, dispozitii prohibitive, dispozitii permisive.

In functie de sfera aplicarii lor, a gradului lor de generalitate, dispozitiile normelor juridice se diferentiaza in: dispozitii generale speciale si de exceptie.

37.- Explicati sanctiunea ca element de structura al unei norme juridice si clasificarea acestora.Raspuns: Sanctiunea reprezinta acel element al normei juridice care fizeaa urmarile incalcarii dispozitiei; ea da raspuns intrebarii:” care sunt consecintele incalcarii dispozitiei?” sanctiunea constituie masura luata impotriva dorintei sau vointei aceluia care nesocoteste dispozitiile normelor juridice.

38.-Care sunt principalele criterii de clasificare a normelor juridice si clasificarea acestora dupa criteriile enuntate?

26

Raspuns: Dupa scopul pe care il urmaresc, sanctiunile sunt: reparatorii-vizand repararea ori dezdaunarea pentru paguba produsa, expiratorii- urmarind ispasirea pentru fapta antisociala comisa si de anulare a actului lovit de nulitate.

In functie de continutul lor, sanctiunile sunt patrimoniale (pecuniare) si nepatrimoniale (personale).

In conformitate cu modul lor de determinare, distingem sanctiuni absolut determinate si sanctiuni relativ determinate.

Dupa numarul lor, sanctiunile pot fi unice su multiple (alternative sau cumulative).

39.-Notati cu X care din caracteristicile normelor mai jos enuntate sunt specifice numai normelor juridice:(x ) au un caracter generic, impersonal, adresandu-se unor subiecti potentiali;( ) au o dinamica specifica-evolueaza in fuctie de evolutia generala a societatii;( ) se adreseaza si actioneaza numai in raport cu persoanele cu discernamant;( ) nerespectarea lor atrage constrangerea statala;( ) urmaresc incurajarea, stimularea, prohibirea, prevenirea, etc. a unor conduite umane;( ) pot creea sau determina aparitia unor raporturi juridice;( ) actioneaza atata timp cat sunt in vigoare;( ) pot sa reglementeze si sa prevada consecintele (efectele) unor evenimente care se produc independent sau relativ independent de vointa oamenilor.

40.-Notati cu X variantele enunturilor de mai jos pe care le considerati corecte:( ) ipoteza subinteleasa ( relativ determinata) a normei juridice arata probabilitatea sau posibilitatea conduitei sau a faptei;( ) ipoteza concret determinata a normei juridice poate lipsi din structura unui text-articol concret;(x ) ipoteza normei juridice arata conduita, actiunea, inactiunea, etc. ce trebuie respectate.( x ) ipoteza normei juridice arata circumstantele faptei, actiunii, inactiunii etc si ale starii subiective ale autorului in momentul savarsirii faptei;( ) ipoteza normei juridice poate constitui o circumstanta agravanta sau atenuanta in aplicarea acelei norme;( ) ipoteza normei juridice nu vizeaza calitati juridice ale subiectilor conduitei sau faptei prevazute in dispozitia ei, calitatile speciale ale acestora.

40.-Notati cu X variantele enunturilor de mai jos pe care le considerati corecte:Dispozitia ca element de structura al normei juridice, indica:(x ) masura luata de organul de aplicare;( ) poate lipsi din structura unui text articol concret;(x ) este actul juridic prin care se dispune solutionarea unui caz de incalcare a normei de drept;( ) arata conduita, fapta, actiunea, inactiunea, dreptul, obligatia etc, prevazute de norma juridica;

27

(x ) nu poate lipsi din continutul unei reglementari juridice sub forma unor texte-articol normative;( ) indica sanctiunea prevazuta de acea norma juridica.

41.-Notati cu X variantele enunturilor de mai jos pe care le considerati corecte:

Sanctiunea- ca elemnt al normei juridice este sau reprezinta:( ) actul de dispozitie emis in vederea solutionarii unui fapt ilicit’( ) este faza finala a procesului de aplicare a normei juridice;(x ) este consecinta nerespectarii sau incalcarii dispozitiei prevazuta in acea norma de drept;( x ) este masura prevazuta de norma si luata de organul de stat competent impotriva vointei celui vinovat de savarsirea faltului ilicit;(sanctiunile sunt specifice doar normelor cu dispozitii imperative (onerative sau prohibitive).

42.-Tinand seama de structura trinomică (cele trei elemente) ale normei juridice, notati cu (x) variantele corecte ale enunturilor de mai jos:( ) o normă juridică poate fi elaborată printr-un singur text-articol;( ) o normă juridică poate fi elaborată printr-un grupaj de textearticole;( ) fiecare text-articol dintr-un act normativ reprezintă intotdeauna onormă juridică;( ) nu intotdeauna un text-articol dintr-un act normativ reprezintă onormă juridică;( ) toate normele juridice sunt elaborate pe structura cumulativă acelor trei elemente de structură;( ) sunt norme juridice care nu cuprind in mod cumulativ toate celetrei elemente de structură;( ) din structura unei norme juridice poate lipsi ipoteza;(x ) din structura unei norme juridice nu poate lipsi ipoteza;( ) din structura unei norme juridice poate lipsi dispozitia;( ) din structura unui text-articol al unei reglementări juridice poatelipsi dispozitia;(x ) din structura unei norme juridice (fie că este elaborată printr-unsingur text-articol, fie printr-un grupaj de texte-articol) nu poate lipsidispozitia;łinand seama de categoriile de dispozitii cuprinse in structuranormelor juridice (vezi clasificarea dispozitiilor):(x ) toate normele juridice sunt onerative sau prohibitive;( ) toate normele juridice prescriu sanctiuni;( ) nu toate normele juridice prevăd implicit si sanctiuni.

43.-Alegeti si analizati din perspectiva elementelor de structură ale

28

normei juridice cel putin cate trei norme din:- Codul penal- Constitutie;- Codul rutier;- Alte legi sau acte normative publicate in Monitorul oficial.

Raspuns: In acest sens, câteva exemple sunt ilustrative Aşa bunăoară, art.174 Cod penal, formulează infractiunea de omor astfel: „Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi”. În această normă lipseşte ipoteza cuprinzând doar dispozitia — „uciderea unei persoane” — şi sanctiunea — „se pedepseşte cu ...”. Articolele următoare însă (art.175 şi 176 C.pen.) pun accentul tocmai pe ipoteza conduitei incriminate, prezentând împrejurările şi conditiile care constituie circumstanŃe agravante ale săvârşirii infractiunii de omor. Astfel, art.175 Cod penal privind „omorul calificat”, prevede: „Omorul săvârşit în vreuna din următoarele împrejurări: a) cu premeditare; b) din interes material; c) asupra sotului sau unei rude apropiate; d) profitând de starea de neputintă a victimei de a se apăra; e) prin mijloace ce pun în pericol viata mai multor persoane; ... se pedepseşte cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi”. În acelaşi mod, art.176 Cod penal detaliază ipoteza pentru infractiunea de „omor deosebit de grav”: „Omorul săvârşit în vreuna din următoarele împrejurări: a) prin cruzimi; b) asupra a două sau mai multor persoane; c) de către o persoană care a mai săvârşit un omor; d) pentru a săvârşi sau a ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii; e) asupra unei femei gravide, se pedepseşte cu detentiune pe viată sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi”. Un alt exemplu de formulare al unui text normativ din care poate lipsi un element de structură, în acest caz este vorba de „dispozitie”, îl constituie art.183 Cod penal, privind lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, articol care cuprinde în textul său doar ipoteza şi sanctiunea, în timp ce dispozitia — fapta sau conduita săvârşită — este formulată în alte articole, la care se face trimitere expresă: „Dacă vreuna dintre faptele prevăzute în art.180-182 a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoare de la 5 la 15 ani”. Pentru a identifica dispozitia sau conduita ce trebuie urmată trebuie consultate articolele la care se face trimitere (Astfel, art.180 Cod penal, privind lovirea sau alte violente prevede : „Lovirea sau orice acte de violentă cauzatoare de suferinte fizice se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă ...”; Art.181 Cod penal, privind vătămarea corporală, prevede: „Fapta prin care s-a pricinuit integritătii corporale sau sănătătii o vătămare care necesită pentru vindecare, îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani ...”; Iar art.182 Cod penal, privind vătămarea corporală gravă, prevede : „Fapta prin care s-a pricinuit integritătii corporale sau sănătătii o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile, ..., se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani ...”).

29

Deci, dispoziŃia art. 183 este formulată în articolele la care se face trimitere. În fine, există situatii când dispozitia şi ipoteza unei norme juridice sunt cuprinse într-un articol, iar sanctiunea este formulată într-un alt articol. Astfel, în art.4, 5, 6 din Codul familiei sunt prevăzute o serie de conduite, conditii şi împrejurări care trebuie respectate la încheierea căsătoriei (vârsta legală, viitorii soti să nu fie căsătoriti, să nu fie rude în linie dreaptă sau în linie colaterală până la gradul al patrulea inclusiv), fără să fie indicată sanctiunea pentru nerespectarea acestor dispozitii. Abia în art.19 al aceluiaşi cod, adică în grupajul de texte – articol prin care se reglementează raportul juridic al căsătoriei este formulată sanctiunea: „Este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea dispozitiilor prevăzute în art.4, 5, 6, ...”. Asemenea exemple pot fi întâlnite în numeroase alte acte normative. Este de subliniat faptul că din punctul de vedere al prezentei celor trei elemente ale normei juridice într-un singur articol, normele dreptului penal se pretează cel mai uşor unei asemenea structurări, fată de normele celorlalte ramuri ale dreptului, unde desluşirea şi dezvăluirea acestora este mai dificilă şi complicată (de exemplu, normele dreptului constitutional, majoritatea normelor dreptului civil, normele dreptului procesual, normele dreptului international etc.).

44. - Ce se intelege prin notiunea de “elaborare” a normelor juridice?Explicati continutul acestei notiuni.Rspuns: orice norma rpezinta continut si forma, fiecare avand o anumita modalitate de exprimare: continutul- prin structura logicva interna, forma prin structura exterioara a acesteia, prin stilul formal-juridic de redactare a continutului respectiv ce apare ca un articol, grupaj de articole sau una ct normativ determinat. Primul aspect de la care pornim, este acela ca normele juridice nu sunt o existenta apriorica a ontisului socio-istoric; prin oricinea lor normele juridice sunt:

-fie preluate din norme sau reguli sociale constituite in afara dreptului,deci consacrandu-le ca norme juridice (din nevoi practice);

-fie creeate sau elaborate prin vointa expresa a organelor de putere publica competente, in vederea reglementarilor de raporturi sociale in corespondenta cu interesele si vointa puterii de stat.

45. - Precizati continutul principiilor care trebuie să stea la baza elaborării unui act normativ (a normelor juridice) si ale etapelor procesului de elaborare a acestora.Raspuns: 1. Principiul dupa care activitatea de normare trebuie fundamentata stiintific. Cunoasterea profunda a relatiilor sociale ce impun reglemntarea juridica se realizeaza cu ajutorul stiintelor juridice si in special prin stiinta dreptului. In doctrina se considera ca, un proiect legislativ fundamentat stiintific trebuie sa cuprinda urmatoarele elemnte:

-descrierea situatiilor de fapt ce vor fi transformate in situatii de drept;-stabilirea valorilor sociale ce urmeaza a fi transfoemate in valori juridice.

30

2. Principiul accesibilitatii actului normativ. Pentru ca norma juridica sa fie respectata de catre destinatari, ea trebuie facuta publica intr-un limbaj, stil si mijloace potrivite, astfel incat, nimeni sa nu poata invoca scuza necunoasterii ei.

Limbajul actelor normative este institutionalizat si supus pemanent unui proces de specializare. Se urmareste ca la redactarea textului sa se utilizeze o terminologie simpla fara multe intelesuri, constanta si uniforma, in scopul receptarii fara echivoc de catre destinatari.

Actul normativ cuprinde doua categorii de elemente constitutive: elemente facultative si elemente necesare;

46.- Care sunt părtile constitutive ale unui act normativ? Precizati in acest context acceptiunea notiunii de “act normativ” si respectiv, acela de “articol normativ”.

Raspuns: Actul normativ cuprinde două categorii de elemente constitutive:- elemente facultative:expunerea de motive, preambulul,formula introductivă şi dispoziţiile tranzitorii;- elemente necesare:titlul actului normativ, dispoziţiilegenerale, dispoziţiile de conţinut şi dispoziţiile finale.a)Expunerea de  mot ive- es te un e lem ent facul ta t ivce se întâlneşte la cele mai importante acte normative. Înexpunerea de motive se face o prezentare succintă a actuluinormativ şi a considerentelor ce au impus elaborarea,publicarea, precum şi scopul urmărit prin adoptarea lui.b)Preambulul actului normativ- este o introducere,o punere în temă asupra motivaţiei social-politice aapariţiei actului normativ. Preambulul este un elementfacultativ ce face consideraţii extrajuridice, deargumentare a actului normativ de redare a scopului sautemeiurilor sale legale. Conţinutul său nu are forţă juridică, ci doar justificativă, iar existenţa sa este o decizie alegiuitorului.c)Formula introductivă- este elementul facultativ ceprecizează temeiul juridic constituţional sau legal care stăla baza reglementărilor respective şi conferă competenţăorganului ce adoptă acel act normativ (De exemplu: Întemeiul prevederilor art.107 din Constituţie şi ale O.U.nr.226/2000 privind circulaţia juridică a terenurilor cudestinaţie forestieră, Guvernul României adoptă prezentahotărâre.d ) T i t l u l   a c t u l u i   n o r m a t i v - e s t e e l e m e n t u l   d e identificare al acestuia, absolut, necesar, care trebuie să îndeplinească în principiu următoarele cerinţe: să fie scurt,sugestiv şi clar exprimat. Titlul actului normativ exprimăobiectul reglementării (de exemplu: “Legea fondului funciar”, “Legea privind protecţia mediului înconjurător”etc.”).e ) D i s p o z i ţ i i l e   g e n e r a l e - d e n u m i t e   ş i   p r i n c i p i i generale, reprezintă prima parte a actelor normative. Elecuprind norme prin care se determină obiectul, scopul,sfera relaţiilor reglementate, se fac definiţii, clasificări şi sestabilesc principiile pe care se întemeiază actele normative.De exemplu, art.1. din Codul familiei prevede că:

31

“ÎnRomânia statul ocroteşte căsătoria şi familia….” după careurmează dispoziţii legate de scopul reglementării, definireanoţiunii de familie, de căsătorie etc.f ) D i s p o z i ţ i i l e   d e   c o n ţ i n u t - f o r m e a z ă c o n ţ i n u t u l propriu-zis al actului normativ, alcătuit din norme juridiceorganizate în articole ce exprimă regulile stabilite delegiuitor (drepturi şi obligaţii, conduită, consecinţelenerespectării conduitei impuse).g ) D i s p o z i ţ i i l e   f i n a l e - s e   r e f e r ă   d e   r e g u l ă , l a   d a t a intrării în vigoare a actului normativ, la aspecte legate deretroactivitatea lui, la modificarea sau abrogarea altor actenormative.h)Dispozi ţ i i l e t ranz i tor i i - sun t e lemente facul ta t iveşi se înserează atunci când noua reglementare antreneazăconsecinţe asupra reglementărilor vechi, determinândastfel o situaţie tranzitorie. Uneori, dispoziţiile tranzitorii secuprind într-un titlu unic cu dispoziţiilefinale, alteori celedouă componente sunt prezentate separat.Actele normative mai pot cuprinde pe lângă acesteelemente constitutive şi Anexe care fac parte integrantă dinacestea şi au aceeaşi forţă juridică cu cea a actuluinormativ la care sunt ataşate.

47.- Ce intelegeti prin “limbajul” si “stilul” procesului de elaborare a normei juridice?Rspuns: În privinţa elaborării şi redactării textului unuiactnormativ trebuie precizat că limbajul şi stilul juridictrebuie să răspundă unui dublu imperativ:- asigurarea rigorii şi exactităţii aparatului conceptualde specialitate şi- formularea accesibilă a conţinutului informaţionalpentru ca individul uman comun să poată înţelegeconţinutul dispoziţiei textului. În acest sens, este necesarărespectarea unor reguli ale limbajului:- textele trebuie redactate prin folosirea termenilorliterari uzuali, cu înţelesul curent pe care îlau în limbaromână, evitându-se pe cât posibil, neologismele;- dacă sunt utilizaţi termeni cu înţelesuri d i f e r i t e , pentru evitarea neclarităţilor este bine ca în cuprinsulacelui act normativ să se precizeze accepţiunea în care este utilizat acel termen; la fel, sunt necesare precizările pentru termenii juridici care au sens diferit comparativ cu cei utilizaţi în limbajul cotidian;-   t e x t u l   t r e b u i e   s ă   f i e   n e r e d u n d a n t , s i m p l u ,   f ă r ă cuvinte care se repetă, fără metafore. Aliniatul reprezintă o parte din articol şi poate fiformat, după caz, dintr-o propoziţie, o frază sau mai multe fraze. Făcând parte din structura articolului, alineatul nupoate avea o poziţie independentă decât în contextulacestuia. De regulă articolele sunt formate dindouă sau mai multe alineate .Alineatul este constituit, de regulă, dintr-o singură propoziţie sau frază care dă expresie normativă unei ipoteze juridice specifice ansamblului articolului. Dacă dispoziţia nu poate fi exprimată într-o singură propoziţie sau frază, se pot adăuga noi propoziţii sau fraze, separate prin punct şi virgulă. Dacă un articol are două sau maimulte alineate, acestea se numerotează la începutul fiecăruia cu cifre arabe cuprinse în paranteză.

32

Totuşi,exigenţa clarităţii şi conciziei actului normativ presupune ca un articol să nu cuprindă prea multe alineate. Dacă textul unui articol sau alineat conţine enumerări prezentate distinct acestea se identifică prin utilizarea literelor alfabetului.

48.- Din perspectiva limbajului si a stilului de elaborare a normelor juridice, al tehnicii juridice, notiunea de “fictiune” si respectiv, cea de “prezumtie” au un inteles propriu limbajului juridic. Explicati continutul acestor notiuni.Raspuns: Un loc distinct în limbajul şi stilul de elaborare a normei juridice îl ocupă artificiile de tehnică juridică dintre care mai relevante sunt cele ale „ficţiunilor” şi „prezumţiilor” în drept18).

Cu toate imperativele privitoare la accesibilitatea limbajului şi acurateţea stilului, elaborarea normei juridice nu poate evita formulările stilistice figurative sau exceptările de la exprimarea directă a conţinutului prescripţiei. Totodată, aşa cum s-a mai amintit, prin elaborarea unei norme sau al unui act normativ se realizează nu numai o simplă reflectare a existenţei unor raporturi sociale ci, de multe ori, prin norma creată se creează o „realitate juridică”, adică raporturi ce nu ar exista altfel în realitatea socială decât ca o consecinţă a prescrierii lor în normele de drept. M. Djuvara16) arăta în acest sens că dreptul nu este o oglindă pură a realităţii (a existenţei), că el porneşte de la realităţi, dar le preface în conformitate cu firea sa proprie ... „că întregul drept nu este decât o operaţiune a spiritului”. De aici concluzia că dreptul are o relativă autonomie faţă de realitatea socială concretă.

Pornind de la această caracteristică a dreptului în raport cu realitatea socială, în procesul de creare şi elaborare a dreptului au fost consacrate câteva procedee sau „tehnici” specifice cum sunt, de exemplu, ficţiunea şi prezumţia juridică.

Ficţiunea juridică : Sensul literar al termenului „ficţiune” exprimă o "plăsmuire", o reprezentare imaginară care nu are un corespondent în realitatea de fapt, exprimă o existenţă care este convenţional acceptată ca adevărată. Din perspectiva dreptului, ficţiunea juridică este un artificiu creat în şi prin construcţia sau tehnica legislativă în şi prin care „realitatea juridică” exprimată şi consacrată în textul normativ nu există în realitatea de fapt, în existenţa reală.

— Prezumţiile juridice. În sens terminologic prezumţia exprimă o presupunere, o supoziţie întemeiată pe aparenţe, pe ipoteze, pe deducţii sau, o recunoaştere a unui fapt ca autentic până la proba contrară. Din perspectiva dreptului, prezumţiile juridice19) (ca şi ficţiunile juridice) sunt artificii create în construcţia legislativă, prin care se acceptă sau se impune ceva ca fiind existent şi adevărat fără a fi necesară întotdeauna demonstrarea sau proba ei.

49.- Explicati intelesul specific al notiunii de “izvor de drept”. Ce sunt“izvoarele directe”, “izvoarele indirecte”, “izvoarele scrise”, “izvoarele

33

nescrise” ale dreptului?Raspuns: În limbajul juridic termenul sau expresia de „izvor de drept” are un înţeles oarecum diferit de cel pe care îl exprimă sensul etimologic al termenului de „izvor”. Observăm deci, că şi în acest caz terminologia juridică nu coincide întru-totul cu sensul etimologic al termenului. Etimologic, termenul de „izvor” sau „izvoare”, în asociere cu termenul drept sugerează ideea de sursă sau de origine a dreptului, ideea de factori care determină originea şi existenţa dreptului, ideea de condiţii şi factori din care decurge dreptul. Pentru a delimita acest înţeles de inspiraţie etimologică de înţelesul termenului în limbaj juridic, în teoria dreptului se face distincţie între expresiile : „izvoare materiale”, „sociale” sau „izvoare reale” şi respectiv, expresia „izvoare formale” ale dreptului.

Astfel, prin „izvor formal al dreptului” (sau, exprimat mai direct — „izvor de drept”) se înţelege forma pe care o îmbracă norma juridică elaborată de un anumit factor competent al puterii, respectiv, forma în care este exprimată norma juridică respectivă, ştiut fiind că în elaborarea lor, normele juridice nu apar ca acte normative sub o singură formă (uniforme) ci sub forme diferite (poliforme sau multiforme), acestea fiind în funcţie de mai mulţi factori, ca de exemplu: organul de stat care o emite şi competenţa acestuia, domeniul pe care îl reglementează, ierarhia forţei juridice a actului normativ respectiv, procedura sau tehnica legislativă prin care este elaborată etc.

Cel de-al doilea sens reprezinta forma pe care o imbraca sau prin care se exteriorizeaza vointa sociala generala pentru a deveni obligatorie pentru un individ si colectivitate. La randul ei, forma dreptului poate fi interna, adica ceea ce si cum se exprima reglementarea juridica si forma externa, adica prin ce se exprima reglementarea juridica ( respectiv prin lege, decret, hotarare etc.).

Izvoarele directe (imediate) ale dreptului sunt forme de exprimare nemijlocita din care deriva norma, asa cum sunt de exemplu actele normative.

Izvoarele indirecte (mediate) sunt cele necuprinse in acte normative, dar la care acestea din urma fac trimitere incluzandu-le intr-o forma mijlocita in continutul lor asa cum sunt, de exemplu, obiceiul, regulile de convietuire sociala etc.

Izvoarele scrise sunt documentele, inscriptiile etc;Izvoarele necrise, sunt alte date arheologice, diferite traditii orale etc.Izvoarele dreptului se mai clasifica de asemenea in izvoare potentiale (ce exprima

posibilitatea de a elabora, modifica sau abroga norme juridice) si în izvoare actuale (eficiente, determinate, operând pe relatii sociale concrete constând în toate actele normative în vigoare), dar si în izvoare de constituire si de calificare.Izvorul de drept poate fi definit ca forma specifica pe care o imbraca la un moment dat vointa sociala generala pentru a impune ca obligatorii anumite reguli in modul de desfasurare a raporturilor sociale, determinata de modul de exprimare (exteriorizare) a regulilor juridice.

50.- Care este principalul criteriu de clasificare a izvoarelor dreptului insistemul juridic romanesc si care este această clasificare?

34

Raspuns: Izvoarele formale ale dreptului consacrate de evolutia sa pâna în prezent sunt urmatoarele: obicei juridic, doctrina, practica judecatoreasca si precedentul judiciar, contractul normativ si actul normativ.

Obiceiul juridic (cutuma)

Obiceiul juridic este cel mai vechi izvor de drept. Alcatuit din reguli de conduita aplicata vreme îndelungata in temeiul convingerii privind necesitatea lor, aduse la îndeplinire prin puterea autoritatii publice neformalizate a întregii comunitati, obiceiul juridic ramâne izvorul de drept cu cea mai îndelungata viata.

Cutuma, obiceiul juridic, sau, cum s-a numit în trecutul nostru, obiceiul pamântului, se naste prin repetarea aplicarii unei aceleiasi idei juridice într-un numar de cazuri individuale succesive, prin crearea de precedente.

Cutuma presupune asadar pe de o parte un uz, o practica a justitiabililor, veche si incontestabila dar pe de alta parte ea reprezinta si idea ca norma pe care o implica nu poate fi serios contrazisa de cei interesati, ca prin urmare în recunostinta lor sta în mod normal recunoasterea unui adevarat drept care se poate revendica ca atare, sub sanctiunea juridica.

51.- Explicati principalele caracteristici ale izvoarelor dreptului care au putere de lege. Ce este “legea” si care sunt actele normative cu putere de lege?Raspuns: În fiecare sistem juridic national denumirea şi ierarhia izvoarelor dreptului este concret determinată, existând atât asemănări cât şi deosebiri între categoriile respective de izvoare. În sistemul dreptului nostru doctrina adoptă diverse criterii declasificare a principalelor izvoare ale dreptului între care cel mai relevant şimai larg utilizat este criteriul ierarhiei sau al formei juridice al actelor normative. Din perspectiva acestui criteriu clasificarea izvoarelor dreptuluiar consta în : a) izvoare sau acte normative cu caracter de lege ; b) izvoare sau acte normative subordonate legii ; c) izvoare cu caracter subsidiar.

Din perspectiva ierarhiei organelor  de stat emitente izvoarele dreptului pot fi clasificate în: a) izvoare sau acte normative ale puterii legislative; b) ale puterii executive, centrale;c) respectiv, ale organelor de stat locale

Legea, în sens restrâns, în limbaj juridic, reprezintă izvorul de drept de cea mai înaltă forţă juridică, actul juridic normativ adoptat de către organul legislativ suprem- Parlamentul.

În categoria legii sunt incluse ca forme:-         Constituţia- şi/sau legile fundamentale;

35

-         legile şi/sau codurile de legi;-         actele cu putere de lege: decretele-legi, ordonanţele guvernului, unele acte internaţionale ratificate de Parlament (tratate, convenţii, acorduri).

Art. 72 Constituţia României prezintă ca structură:-         legi organice;-         legi ordinare.

Deosebirile dintre aceste elemente structurale sunt date de poziţia lor ierarhică şi de modalitatea lor de adoptare.

Constituţia (implicit legile prin care se modifică) constituie categoria de legi "supreme", cu forţă juridică supremă faţă de celelalte acte normative

Caracterul "suprem" al Constituţiei provine şi din obiectul reglementării: organele puterii de stat, drepturile şi libertăţile fundamentale ale acestora, stabilirea principiilor juridico-politice ce fundamentează exercitarea puterii în stat.

Forţa juridică superioară a legilor constituţionale sau fundamentale decurge şi din faptul că ele se adoptă şi se modifică în cadrul unor proceduri speciale, deosebite faţă de celelalte legi, necesitând, de regulă, întrunirea la vot a majorităţii calificate (2/3 sau 3/4 din numărul parlamentarilor).

Legile organice

Constituie acea categorie de legi cu caracter intermediar -între legile constituţionale şi cele ordinare, în sensul că ele reglementează organizarea, funcţionarea şi structura organelor statului sau domenii majore ale vieţii sociale. Procedura de elaborare a acestora este stipulată în art.74 al Constituţiei: legile organice se adoptă cu votul majorităţii membrilor din fiecare cameră - deci o procedură specială.

Legile ordinare

Sunt toate celelalte legi elaborate de organul legislativ suprem (Parlament) în procedura obişnuită de legiferare având ca obiect reglementarea diverselor domenii şi raporturi sociale ce nu sunt de domeniul Constituţiei sau legilor organice. Procedura de adoptare: jumătate din numărul parlamentarilor prezenţi.

Tot în categoria de legi, ca izvor de drept, sunt cuprinse "codurile" de legi; ele reglementează domenii largi ale vieţii sociale; poartă denumirea şi de "drept comun" (ex: Codul Civil- drept comun  sau legea generală în raport cu o lege adoptată mai recent în materie de drept civil şi care, spre deosebire de Cod este şi poartă denumirea de "lege specială"). În cazul concursului de legi: între legea specială şi cea generală, acţionează principiul "lex speciali derogat generali".

36

Tot în categoria de lege, în accepţiune restrânsă pot fi considerate a fi incluse şi unele acte normative (cu denumiri diferite) dar cu putere de lege (forţă juridică echivalentă): decretele-legi, ordonanţele guvernamentale, unele acte internaţionale ratificate de parlament.

Decretul-lege este emis de puterea executivă (permanentizarea acestora este o practică curentă a regimurilor totalitare). Ordonanţele au suport în delegarea legislativă făcută de către parlament; de regulă, ele trebuie aprobate de parlament.

Actele normative subordonate legii

Caracteristica lor generală decurge din următoarele trăsături :-         să fie compatibile cu Constituţia şi legile (să nu conţină dispoziţii contrare); -         să nu aibă în obiectul de reglementare domenii sau raporturi "primare", care sunt de domeniul legii;-         să fie emise în limitele competenţei materiale şi teritoriale ale organului de stat respectiv; -         să respecte ierarhia forţei juridice a actelor normative superioare;-         să respecte procedura legală a adoptării şi elaborării lor.

Fac parte din această categorie: decretele prezidenţiale cu caracter normativ, hotărârile, Ordonanţele Guvernului, ordinele şi instrucţiunile cu caracter normativ ale miniştrilor, actele cu caracter normativ ale organelor administraţiei locale (decizii, dispoziţii).

Nu fac parte din această categorie actele cu aplicare individuală ci doar cele care reglementează raporturi cu caracter generic.

Alte izvoare ale dreptului sunt: cutuma, contractul normativ cu caracter generic (ex: contractul colectiv de muncă); unele acte normative ale organelor sau organizaţiilor nestatale (statute, regulamente); practica judiciară, doctrina (ştiinţa dreptului).

52.- Care sunt principalele caracteristici ale izvoarelor (actelor normative) subordonate legii si care este denumirea lor – cu titlu de exemplificare ?Raspuns: : Actele normative subordonate legiiFac parte din aceasta categorie de izvoare de drept: decretele prezidentiale, hotararile de guvern, ordonantele de guvern, regulamentele, instructiunile, ordinarele ministrilor si ale altor conducatori ale organelor centrale de specialitate ale administratiei de stat, actele normative ale organelor locale ale administratiei locale.Trasaturile actelor normative subordonate legii:

37

-sunt conform legilor si nu pot prevedea reglementari care sa contravina in vreun fel actelor normativve cu fota juridica superioara;- nu pot fi emise pentru domeniile de reglementare rezervate legii fundamentale;- trebuie sa se circumscrie competentei materiale si teritoriale ale organului emitent;- se edicteaza dupa o procedura prevazuta pentru fiecare tip de act normativ in parte;- au denumiri diferite.

Decretele prezidentiale, sunt izvoare de drept, daca au carater normativ si nu sunt, daca nu au acest caracter. De regula, seful statului, la noi Presedintele Romaniei, emite acte individuale Cuma r fi: numiri in functie, acordarea de grade militare, avansari, rechemari de ambasadori etc. In afara acestor acte fara caracter normativ, Constitutia a prevazut posibilitatea Presedintelui tarii de a edica si acte cu caracter normativ: pentru declansarea starii de urgenta, de razboi, de mobilizare etc.

Aceste acte normative sunt izvoare de drept, ele sunt semnate de presedinte si contrasemnate de primul ministru.

Hotararile de guvern sunt emise de organul suprem executiv, pe baza si in vederea executarii legilor, in domenii de activitate prevazute de Constitutie si de legile tarii.

Ordonantele de Guvern sunt edictate, in baza unei imputerniciri exprese ( delegare legislativa) in domenii ce tin de legile ordinare. Aceste ordonante sunt supuse aprobarii lor ulterioare prun lege. Ordinele cu caracter normativ, instructiunile ministrilor si ale altor conducatori ale organelor centrale de specialitate ale administratiei de stat ( de exp Academia Romana, Comisia Nationala de Statistica, Banca nationala etc) se emit in conditiile in care actul la nivel superior, reclama prin natura si continutul sau, existenta unui act de forta juridica inferioara, care sa-i asigure o baza absolut unitarad e executare.

Actele normative ale organelor locale ale administratiei locale:- hotararile normative ale consiliilor locale (orasenesti, comunale;- hotararilr normative ale consiliilor judetene;- ordinele prefectilor;- dispozitiile normative ale primarilor.Aceste acte sunt edictate in baza legii si in scopul aplicarii legilor, hotararilor de

guvern, reglementarilor etc. Ele sunt obligatorii in unitatea administrativ-teritoriala ( judet, municipiu, oras, comuna) in care functioneaza, pentru toti subiectii de drept, fie ele persoane fizice sau juridice.

53.- Care sunt alte posibile izvoare ale dreptului. Prezentati pe scurt denumirea, particularitătile si conditiile in care acele norme sau acte normative pot constitui „izvoare de drept”.Raspuns: Unele acte normative ale organismelor sau organizatiilor nestatale:

38

Este vorba şi în acest caz de actele cu caracter normativ,generice, emise de organisme sau organizatii nestatale cum sunt:cooperativele, asociatiile, societătile, băncile, cultele etc. Organizarea şiactivitatea acestora se desfăşoară de regulă în temeiul unor acte normativeproprii — statute, regulamente etc. — emise în baza şi cu respectarea unor legi sau alte acte normative statale. Prin aceasta, asemenea statute sauregulamente ori alte acte cu caracter normativ ale acestor organismedobândesc în mod subsidiar calitatea sau valoarea unor izvoare de dreptlimitate, şi deci, secundare.

54.- Precizati intelesul notiunii de “actiune” a normei juridice in timp, in spatiu si asupra persoanei.Raspuns: Elaborarea normelor juridice nu are, evident, un scop în sine, ele fiind destinate să actioneze efectiv asupra raporturilor sociale pe care le reglementează. Expresia „actiune a normei” are în acest context Intelesul juridic de „a produce efecte de drept” sau acela de „a fi aplicabilă”.Problema actiunii, adică a aplicabilitătii lor concrete este legată de câteva conditii şi anume: de determinarea momentului de la care începe să-şiproducă efectele acea normă; de determinarea duratei în timp a acestor efecte; de determinarea limitelor teritorial-administrative (adică „spatiul”) încare îşi produc efectele şi, respectiv, determinarea categoriilor de persoane care intră sub incidenta lor sau, după caz, sunt exceptate de la efectele acestora.

De aceea, norma juridica elaborata, trebuie evaluata si din perspectiva celor trei situatii sau ipostaze ale actiunii sale: in timp, spatiu si asupra persoanei.

55.- Care este principiul de bază si cele două principii conexe pentruactiunea in timp a normei juridice? Explicati continutul acestora.Raspuns: Actiunea normei juridice în timp este guvernată de principiul general potrivit căruia norma juridică actionează atâta timp cât este în vigoare. La rândul său, acest principiu trebuie înteles din perspectiva altor douăprincipii conexe şi anume: principiul aplicării imediate a normei intrată învigoare şi, principiul neretroactivitătii legii (a normei juridice).Principiul aplicării imediate — înseamnă că de la data stabilită ca moment de intrare în vigoare, acea normă (lege) începe să-şi producă efectele pentru prezent şi viitor, adică se aplică faptelor săvârşite imediat după intrarea sa în vigoare. Dar, în realitatea practică sunt numeroase situatiile în care unele raporturi sau fapte juridice s-au săvârşit sub vechea lege şi îşi continuăefectele şi sub noua lege. De exemplu, un contract de închiriere sau de locatiune, încheiat sub actiunea vechii legi dar care continuă şi sub actiunea noii legi, sau, o căsătorie încheiată înainte de modificareadispozitiilor privitoare la divort, iar divortul se desface în conditiile unor noi reglementări ş.a. ridică problema modului de întelegere mai nuantată aacestui principiu, şi anume:

 În asemenea situatii principiul aplicării imediate presupune căt pentru faptele şi consecintele lor produse sub vechea lege se va aplicatlegea veche, respectiv, efectele

39

produse de către aceasta raporturile juridice încheiate sau drepturile câştigate sub imperiul ei) rămân valabile,iar pentru faptele sau consecintele acestora produse sub noua lege se vor aplica prevederile noii legi, de la data intrării acesteia în vigoare.Principiul neretroactivitătii legii   Acest principiu stabileşte ca regulătgenerală că noua lege intrată în vigoare nu se aplică faptelor săvârşiteanterior acestui moment, adică Nu retroactivează şi nici nu ultraactivează , adică nu se aplică după ieşirea ei din vigoare (art.15 p. 2din ConstituŃie, Cod civil art.1, Cod penal art.10).De la prevederile acestui principiu sunt totuşi câteva situatii de exceptie care pot fi întâlnite în diferitele sisteme juridice, cu reglementări concrete diferite, inclusiv în legislatia statului nostru. Astfel, este admisă în mod limitativ atât exceptia de retroactivitate cât şi cea de ultraactivitate a legii.

56.- Ce se intelege prin “intrarea in vigoare” a unei norme juridice si care sunt regulile posibile potrivit cărora este reglementată intrarea in vigoare a normelor de drept in diferitele sisteme juridice?Raspuns: Intrarea în vigoareEste momentul initial de la care începe actiunea în timp (aplicarea) a respectivei norme juridice. Acest moment nu este unitar reglementat întoate sistemele juridice nationale. Chiar şi în cadrul aceluiaşi sistem juridica cest moment diferă în functie de categoria actelor normative respective şide voinra organului de stat emitent. În practica juridică şi în doctrină s-au cristalizat însă trei reguli generale sau principii posibile în functe de care se stabileşte momentul de intrare în vigoare a unei norme de drept, astfel:

— O primă regulă posibilă constă în stabilirea expresă, de principiu,a acestui moment de către însăşi Constitutie sau legi speciale, fiecare stat având latitudinea de a reglementa cum crede de cuviintă acest aspect al jurisdictiei sale;

 În acest sens, art. 78 al Constitutiei României arată că legea intră în vigoare la 3 zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial sau la data prevăzută în textul ei;— O a doua regulă posibilă este aceea potrivit căreia norma intră învigoare la data

mentionată în textul ei (de obicei această dată este mentionată în cuprinsul dispozitiilor finale ale actului normativ respectiv. De exemplu, Legea nr. 8/1996 cu privire la drepturile de autor cuprinde mentiunea că intră în vigoare la 90 de zile de la data publicării ei înMonitorul Oficial);

— — O a treia regulă posibilă constă în aceea că se consideră ca dată a intrării în vigoare, data publicării ei în organul de publicitate oficial al statului (la noi, la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial). Aici însă,trebuie evitate unele confuzii posibile deoarece actul normativ respectiv –bunăoară o lege – cuprinde mai multe datări : De exemplu, data adoptării ei de către Parlament ; data promulgării şi respectiv, data în care este publicată în Monitorul Oficial.

40

57.- Cum este reglementată in sistemul nostru juridic intrarea in vigoare a normelor de drept?

Rspuns: În România, legile intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial, dacă în noua lege nu este mentionată în mod expres, o altă dată a intrării sale în vigoare. De observat că aceste reguli se aplică în mod combinat în cadrul aceluiaşi sistem juridic.De exemplu, în tara noastră actele normative centrale din categorialegilor, hotărârilor sau ordonantelor guvernamentale, intră în vigoare, de principiu, la 3 zile de la data publicării lor în Monitorul Oficial sau la data prevăzută în însuşi actul normativ respectiv. În acelaşi timp, actele departamentale (ministere sau alte organe centrale) şi actele autoritătilor locale, intra de regula in vigoare la data mentionata in continutul lor.

58.- Explicati problema duratei de valabilitate (de aplicare) a normei juridice.Raspuns: Această perioadă, de regulă, nu este prestabilită, de la momentul intrării în vigoare. Cele mai multe acte normative intră în vigoare pentru o durată nedeterminată. Cu toate acestea, există şi aşa-numitele „legi cu termen” al căror actiune în timp este expres determinată încă de la momentul intrării lor învigoare — câteva săptămâni, luni, ani etc., precum şi legile temporare sauexceptionale care sunt adoptate pentru situarii deosebite cum ar fi: stare de necesitate, calamităti naturale, epidemii, invazii militare etc. şi al căror actiune în timp se extinde pentru durata acelei perioade exceptionale.

59.- Explicati problema incetării actiunii in timp a normei juridice (iesirea din vigoare). Ce este abrogarea si care sunt formele acesteia?Raspuns: Ieşirea din vigoare sau abrogarea .Reprezintă momentul de încetare a actiunii în timp a normei juridice. Cea mai frecventă, mai uzuală formă de încetare a actiunii normei juridice in timp (de ieşire din vigoare) o constituie abrogarea. Sub aspectul continutului ei, abrogarea poate fi:- Totală - când integral actul normativ respectiv îşi încetează efectele şi,- Partială - când numai o parte din acel act normativ încetează a maitproduce efecte de drept. Abrogarea poate avea mai multe forme:— Abrogarea expresă directă — este atunci când noul act normativce intră în vigoare arată în mod expres, nominalizează actul normativ carese abrogă sau părtile din acest act care îşi încetează valabilitatea;

— Abrogarea expresă indirectă — este atunci când noul act normativ ce intră în vigoare se limitează să specifice doar faptul că:„dispozitiile anterioare, contrare prezentei legi se abrogă”;

— Abrogarea tacită — este atunci când noul act normativ nu abrogă în mod expres acte normative anterioare dar reglementează în alt fel acele raporturi sociale. Deci,

41

noile prevederi sunt incompatibile cu vechile reglementări, fără ca această schimbare de reglementare să fie enuntată în mod expres în noua normă ce intră în vigoare. Dintre aceste forme de abrogare prima este cea mai eficientă, mai clară şi neîndoielnică, şi de aceea este mai agreată de practica juridică. Aceasta, fată de abrogarea tacită care este neagreată de practică datorită sesizării mai dificile a actului de abrogare. 

Abrogarea — ca formă de încetare a actiunii în timp a normei juridice   este un act de dispozitie care poate fi realizat numai de către organul de stat care a emis actul supus abrogării sau de către un organ ierarhic superior acestuia, şi

Numai printr-un act de aceeaşi valoare juridică. Deci, o lege nu va putea fi abrogată printr-o hotărâre de guvern sau decret, o hotărâre guvernamentală printr-un ordin ministerial, sau hotărâre a unui organ local.

60.- Ce alte forme de incetare a actiunii in timp a normei sunt posibile?Raspuns: În fine, fără a constitui un act de abrogare propriu-zisă, încetarea actiunii în timp a unei norme juridice poate avea loc şi prin împlinirea termenului ei de valabilitate (este cazul legilor temporare amintite mai inainte) si respectiv , prin asa-numita „cadere in desuetudine”).Desuetudinea este situatia în care normele, fără să fi fost abrogate într-o formă sau alta, nu-şi mai găsesc teren de aplicare, nu mai au obiect,devenind depăşite, desuete prin evolutia realitătilor sociale. (Este situatia numeroaselor norme dinainte de 1989 prin care se reglementau situatii astăzi inexistente: planul national unic, rolul conducător al P.C.R., legislatia C.A.P.-urilor etc).

61.- Care sunt exceptiile de la principiul de bază al actiunii normei juridice in timp? Explicati ce se intelege prin retroactivitate si care sunt situatiile de retroactivitate? Ce intelegeti prin ultraactivitate si care sunt situatiile de exceptie ale ultraactivitătii?Raspuns: De la prevederile acestui principiu sunt totuşi câteva situatii de exceptie care pot fi întâlnite în diferitele sisteme juridice, cu reglementări concrete diferite, inclusiv în legislatia statului nostru. Astfel, este admisă în mod limitativ atât exceptia de retroactivitate cât şi cea de ultraactivitate  a legii. RetroactivitateaEste situatia de exceptie prin care se admite ca anumite legi să se aplice totuşi şi asupra unor fapte care s-au petrecut înainte de intrarea lor în vigoare.Situatiile de retroactivitate pot fi in general urmatoarele: a) Retroactivitatea legii penale sau contraventionale mai blânde sau mai favorabile, adică, legea cu o sanctiune mai uşoară. Această exceptiede la principiul neretroactivitătii are în sistemul nostru juridic actual o consacrare constitutională (art. 15, paragr. 2) şi reflectă umanismul legiuitorului. Ea constă în situatia în care noua lege penală sau

42

contraventională mai blândă se aplică unor fapte săvârşite anterior intrăriiei în vigoare când actiona o lege penală mai aspră. Noua lege penală saucontraventională mai blândă se va aplica acelei fapte indiferent de stadiul sau faza de procedură în care se  găseşte, şi anume: nu este încă pusă suburmărire; s-a pornit urmărirea penală; este în curs de judecare; este judecată definitiv dar în curs de executare a pedepsei.b) Retroactivitatea legilor interpretative: este situatia de exceptie în care legiuitorul poate emite acte normative prin care însă nu reglementează conduite sau raporturi sociale ci realizează o interpretare a unor acte normative emise anterior, cu scopul de a clarifica sau preciza continutul ori modul lor de aplicare. Legile sau normele interpretative sunt prin destinatia lor retroactive deoarece se referă la acte normative anterioare şi deci produc efecte retroactive. Asemenea acte normative sunt — în sistemul nostru juridic actual — mai frecvente în sfera activitătii executive (guvernamentale) când acest organ emite acte normative cuprinzând precizări, instructiuni, metodologii de aplicare a legii,lămuriri, detalii etc. privind întelegerea şi aplicarea unor acte normativeemise anterior.c)Prevederea expresă a legii  Pot exista în diferite sisteme juridice (şi au existat şi în sistemul nostru juridic anterior anului 1989) situatii încare legiuitorul putea să decidă ca anumite norme să se aplice în mod retroactiv (aceasta dacă Constitutia nu-i interzice acest lucru). O asemenea posibilitate însă trebuie admisă numai în mod exceptional deoarece poate genera grave dereglări ale justitiei (o insecuritate juridică) sau abuzuri în înfăptuire a justitiei. De aceea, în legislatia noastră actuală, prin prevedere constitutională expresă (art.15) legile nu pot fi retroactive — exceptând legea penală sau contraventională mai blândă.Ultraactivitatea. Exceptie de la principiul incetarii actiunii unui act normative prin abrogare sau expirarea termenului, in sensul ca, desi nu mai este in vigoare, actul normativ poate fi totusi aplicat pentru solutionarea ulterioara a unor cazuri. Astfel, in materie penala, legea mai favorabila, mai blanda, mitior lex, se aplica si dupa inlocuirea ei cu o lege mai aspra, pentru faptele petrecute cand cea dintai era inca in vigoare. In materie civila, legea veche supravietuieste pentru rezolvarea situatiilor juridice pendinte, care raman deci guvernate de legea sub imperiul careia s-au nascut.Situatiile de exceptie ale ultraactivitătii legiiIn legislatia noastră sunt şi ele limitativ stabilite la două :a) ultraactivitatea legii penale mai blânde : este situatia în care legea penală mai blândă deşi abrogată si înlocuită cu o lege mai aspră, „supravietuieşte” abrogării aplicându-se faptei săvârşite dar nesolutionate cât era în vigoare; b) ultraactivitatea legilor penale temporare (art. 16 Cod penal).Efectele acestor legi se extind şi după împlinirea termenului lor de actiune în timp, aplicându-se faptelor săvârşite dar nesolutionate cât timp au fost în vigoare.

62.- Ce se intelege prin actiunea normelor juridice in spatiu (in teritoriu) si care este principiul care stă la baza acestei actiuni?

43

Raspuns:  Actiunea normei juridice asupra spatiului.Efectele spatiale ale normei juridice sunt strans legate de principiul suveranitatii puterii de stat, care se manifesta in special sub aspectul suveranitatii teritoriale.In dreptul intern efectele spatiale depind de competenta teritoriala a organelor care emit norme juridice, cat si de organizarea unitara sau federala a statului.Norma juridica este teritoriala, in sensul ca ea actioneaza, in principiu, asupra teritoriului statului care a adoptat-o. Notiunea juridica de teritoriu etatic semnifica mai mult decat ceea ce se cuprinde inlauntrul acestor granite, adica se refera si la suprafata navelor si aeronavelor unui stat. Acestea nu fac parte din teritoriu "stricto sensu" dar pe ele se aplica legea statului caruia apartin, ca urmare a extinderii efectelor spatiale ale dreptului intern, nu ca largire a teritoriului, astfel de efecte au normele constitutionale, civile, penale, etc.

Actiunea normelor juridice in spatiu este guvernata de principiul teritorialitatii, potrivit caruia, norrmele juridice edictate de un anumit stat actioneaza pe teritoriul acelui stat, determinand conduita tuturor subiectelor de drept aflate pe acel teritoriu.Aceasta implica excluderea aplicarii pe teritoriul unui stat a legilor altor state.Cercetarea actiunii normei juridice in spatiu presupune definirea notiunii de "teritoriu". Astfel, potrivit Art.142 din Codul Penal Roman, prin teritoriul tarii se intelege "intinderea de pamant si apele cuprinse intre frontiere, cu subsolul si spatiul aerian, precum si marea teritoriala cu solul, subsolul si spatiul aerian al acesteia". Prin Art. 143 din Codul Penal Roman notiunea de "teritoriu" dobandeste un sens extensiv, in sensul ca, infractiunile comise pe o nava sau o aeronava romana sunt considerate a fi savarsite pe teritoriul Romaniei.Efectele spatiale ale normei juridice interne depind si de competenta teritoriala a organului de stat emitent; de pilda, daca organul emitent este central, avident ca norma lui are efecte pe intreg teritoriul etatic, daca provine de la autoritati administrativ-locale, atunci efectele ei se limiteaza la unitatea administrativ-teritoriala respectiva - judet, municipiu, oras sau comuna.Desigur, organul legiuitor sau celelalte organe emitente pot stabili norme cu efecte spatiale pentru anumite zone (unde s-au produs calamitati naturale, in regiuni de frontiera, etc).Pentru statele care au o structura federala efectele spatiale ale normelor juridice depind de solitionarea problemei raportului dintre competenta tritoriala a organelor federale si aceea a organelor statelor membre ale federatiei.Teritorialitatea normei juridice nu este absoluta. De la acest principiu exista exceptii, impuse de necesitatea mentinerii si dezvoltarii unor relatii politice, economice, social-culturale intre state.O prima categorie de exceptii are in vedere raporturile juridice cu element de extraneitate, din Dreptul International Privat.Elementul de extraneitate (element strain) consta in imrejurarea de fapt, in legatura cu un raport juridic, datorita caruia acest raport are legatura cu mai multe sisteme de drept (exemplu: un contract incheiat de persoane cu cetatenie diferita). Practic, cu privire la acelasi raport juridic sunt susceptibile de a fi aplicate mai multe norme juridice ce apartin unor state diefrite, aflandu-ne in prezenta unui conflict de legi (exemplu: un cetatean

44

german incheie un contract in Romania, se pune problema: capacitatea cetateanului german de a incheia acel contract se stabileste potrivit legii din Romania sau se aplica legea germana?). Solutionarea conflictului de legi se realizeaza prin intermediul normei juridice conflictuale care stabileste legea interna competenta sa carmuiasca raportul juridic cu element strain. Astfel, in cazul exemplului de mai sus se observa existenta unui conflict de legi ( se poate aplica atat legea germana, intrucat cel ce incheie contractul este cetatean german, cat si legea romana, deoarece contractul respectiv se incheie pe teritoriul Romaniei). Insa portivit normei conflictuale, capacitatea persoanei este guvernata de legea statului al carui cetatean este persoana respectiva (lex personalis).Asadar, capacitatea cetateanului german ce incheie un contract pe teritoriul Romaniei se stabileste potrivit legii germane.In cadrul Dreptului International Privat exista un numar important de norme conflictuale dintre care mentionam: lex fori (legea instantei); lex loci actus (legea locului incheierii actului); lex rei sitae (legea locului unde este situat bunul); lex personalis (legea personala), etc.O alta exceptie de la principiul teritorialitatii are in vedere misiunile diplomatice ale statelor pe teritoriul altor state (ambasada, legtie). In temeiul conventiilor internationale a unor acorduri bilaterale asupra sediului misiunii diplomatice, precum si asupra personalului diplomatic nu au incidenta normele statului de resedinta ( se bucura de imunitate diplomatica).Imunitatea diplomatica are in vedere exceptarea personalului corpului diplomatic de la jurisdictia statului de resedinta, consta in: . inovabilitatea personala;. inovabilitatea cladirilor, reprezentantei diplomatice si a mijloacelor de transport.In cazul incalcarii legilor tarii de resedinta, reprezentantul diplomatic poate fi declarat persona non grata (persoana neagreata), fapt ce atrage dupa sine rechemarea sau expulzarea acestuia.Misiunile consulare au sarcina de a ocroti interesele economice si culturale ale statului care le numeste, ale cetatenilor acestuia aflati pe teritoriul statului de resedinta. Functionarii consulari se bucura de privilegii si imunitati cum ar fi: inviolabilitatea personala; imunitatea de jurisdictie penala; scutire fiscala, vamala, etc.Trebuie precizat ca, aceste exceptii de la principiul teritorialitatii nu afecteaza suveranitatea de stat; ele se aplica potrivit principiilor egalitatii suverane a statelor, al reciprocitatii, al liberului lor consimtamant, fiind menite sa asigure dezvoltarea multilaterala a relatiilor internationale contemporane."Nemo censetur ignorare legem!"- "Nimeni nu poate invoca necunoasterea legii ca scuza!" 

45

63.- Care sunt si in ce constau exceptiile de extrateritorialitate (de neaplicare a normelor interne asupra unor categorii de persoane aflate in teritoriul statului)?Raspuns: Aceste excepţii indică faptul că principiul teritorialităţii nu este absolut.Excepţiile de la principiul teritorialităţii se aplică atunci când pe teritoriul unui stat sunt persoane şi locuri asupra cărora nu se aplică normele juridice ale statului respectiv, sau când aplicarea normelor juridice ale unui stat se recunoaşte pe teritoriul altui stat.

Aceste excepţii, nu afectează principiul suveranităţii statului, ci dimpotrivă, asigură dezvoltarea multilaterală a relaţiilor dintre state, dacă se aplică cu respectarea principiilor democratice internaţionale (principiul egalităţii şi suveranităţii statelor, al reciprocităţii, al liberului consimţământ, al neamestecului în treburile interne, al respectării hotarelor încheiate etc.).Excepţiile de extrateritorialitate, vizează:a) imunitatea diplomatică; b) regimul juridic al consulilor;c) regimul juridic al străinilor şi al persoanelor fără cetăţenie;d) regimul juridic al cetăţeanului aflat în străinătate;

65. In sistemul nostru juridic, momentul de intrare in vigoare a actelor normative este reglementat astfel: (notaŃi cu (x) variantele considerate corecte):(x ) toate actele normative intră in vigoare la data publicării lor;( ) toate actele normative intră in vigoare la data prevăzută in textullor;(x) actele normative publicate in Monitorul Oficial intră in vigoare ladata de apariŃie a Monitorului Oficial;(x ) actele normative publicate in Monitorul Oficial intră in vigoare la3 zile de la data publicării in Monitorului Oficial dacă in textul actuluinormativ respectiv nu este prevăzută o altă dată ulterioară;( ) actele normative locale intră in vigoare la data publicării,comunicării sau afisării lor;( ) actele normative care nu se publică in Monitorul Oficial intră invigoare la data prevăzută in textul lor.

66. Enuntati principiul de bază al actiunii in timp a normei juridice si exceptiile de la acest principiu.In continuare, enuntati si explicati, pe scurt, care sunt situatiile de exceptie ale retroactivitătii si ultraactivitătii legii.Raspuns: Prin actiunea normei juridice în timp se întelege perioada (durata) în timp în care norma respectivă produce efecte de drept, adică este aplicabilă. Unul din principiile fundamentale ale dreptului stabileşte că norma juridică produce efecte de drept atâta timp cât este în vigoare. De aici concluzia că, în principiu, normele

46

juridice nu sunt nici retroactive — adică nu se aplică unor fapte săvârşite înainte de intrarea lor în vigoare, şi, nu sunt nici ultraactive — adică nu se aplică faptelor săvârşite după ieşirea lor din vigoare. Deci, normele juridice produc efecte nu pentru trecut ci pentru viitor. Pentru actiunea normei juridice în timp sunt importante trei momente ale existentei sale : intrarea în vigoare ; perioada de aplicare; iesirea din vigoare sau abrogarea.De la prevederile acestui principiu sunt totuşi câteva situatii de exceptie care pot fi întâlnite în diferitele sisteme juridice, cu reglementări concrete diferite, inclusiv în legislatia statului nostru. Astfel, este admisă în mod limitativ atât exceptia de retroactivitate cât şi cea de ultraactivitatea legii.Retroactivitatea: Este situatia de exceptie prin care se admite ca anumite legi să se aplice totuşi şi asupra unor fapte care s-au petrecut înainte de intrarea lor în vigoare. Situatiile de retroactivitate pot fi în general următoarele: a) Retroactivitatea legii penale sau contraventionale mai blânde sau mai favorabile, adică, legea cu o sanctiune mai uşoară. Această exceptie de la principiul neretroactivitătii are în sistemul nostru juridic actual o consacrare constitutională (art. 15, paragr. 2) şi reflectă umanismul legiuitorului. Ea constă în situatia în care noua lege penală sau contraventională mai blândă se aplică unor fapte săvârşite anterior intrării ei în vigoare când actiona o lege penală mai aspră. Noua lege penală sau contraventională mai blândă se va aplica acelei fapte indiferent de stadiul sau faza de procedură în care se găseşte, şi anume: nu este încă pusă sub urmărire; s-a pornit urmărirea penală; este în curs de judecare; este judecată definitiv dar în curs de executare a pedepsei. b) Retroactivitatea legilor interpretative: Este situatia de exceptie în care legiuitorul poate emite acte normative prin care însă nu reglementează conduite sau raporturi sociale ci realizează o interpretare a unor acte normative emise anterior, cu scopul de a clarifica sau preciza continutul ori modul lor de aplicare. Legile sau normele interpretative sunt prin destinatia lor retroactive deoarece se referă la acte normative anterioare şi deci produc efecte retroactive. Asemenea acte normative sunt — în sistemul nostru juridic actual — mai frecvente în sfera activitătii executive (guvernamentale) când acest organ emite acte normative cuprinzând precizări, instructiuni, metodologii de aplicare a legii, lămuriri, detalii etc. privind întelegerea şi aplicarea unor acte normative emise anterior. c) Prevederea expresă a legii. Pot exista în diferite sisteme juridice (şi au existat şi în sistemul nostru juridic anterior anului 1989) situatii în care legiuitorul putea să decidă ca anumite norme să se aplice în mod retroactiv (Aceasta dacă Constitutia nu-i interzice acest lucru). O asemenea posibilitate însă trebuie admisă numai în mod exceptional deoarece poate genera grave dereglări ale justitiei (o insecuritate juridică) sau abuzuri în înfăptuirea justitiei. De aceea, în legislatia noastră actuală, prin prevedere constitutională expresă (art.15) legile nu pot fi retroactive — exceptând legea penală sau contraventională mai blândă. Situatiile de exceptie ale ultraactivitătii legii — în legislatia noastră sunt şi ele limitativ stabilite la două : a) ultraactivitatea legii penale mai blânde :

47

Este situatia în care legea penală mai blândă deşi abrogată şi înlocuită cu o lege mai aspră, „supravietuieşte” abrogării aplicându-se faptei săvârşite dar nesolutionate cât era în vigoare ; b) ultraactivitatea legilor penale temporare (art. 16 Cod penal). Efectele acestor legi se extind şi după împlinirea termenului lor de actiune în timp, aplicându-se faptelor săvârşite dar nesolutionate cât timp au fost în vigoare.

68.Aplicarea normelor juridice in spatiu si asupra persoanelor este subordonată principiului teritorialitătii. Acest principiu presupune (notati cu (x) variantele corecte din enunturile de mai jos):(x ) toate actele normative ale organelor de stat au o aplicabilitate efectivă pe intreg teritoriul statului;( ) nu toate actele normative ale organelor de stat se aplică efectiv pe intregul teritoriu al statului;( ) principiul teritorialitătii este de strictă sau absolută aplicare.

69.Regimul juridic actual aplicat străinilor aflati pe teritoriul Romanieieste:(x ) regimul national;( ) regimul special;( ) regimul clauzei natiunii celei mai favorizate.

70.- Delimitati continutul notiunilor de “realizare”, respectiv, de “aplicare” a dreptului (a normelor juridice) si care sunt principalele căi de realizare a dreptului.

Raspuns:  Notiunea de „realizarea”3) dreptului implica doua cai sau aspecte ale infaptuirii ei :

            a) Transpunerea in practica a normelor juridice prin respectarea de buna-voie, fara interventia sau prezenta nemijlocita a organelor statului a prevederilor acestora de catre subiectii sociali — persoane fizice si/sau juridice, publice sau private, organe de stat, organizatii sau organisme nestatale, ceilalti subiecti sociali vizati. Aceasta cale de realizare a dreptului este expresia nivelului de constiinta juridica a membrilor societatii, a civilizatiei democratice din acea societate. Ea este totodata si expresia nivelului calitativ al dreptului insusi, adica al concordantei normelor acestuia cu cerintele, interesele si valorile membrilor acelei societati. De aceea, masura sau gradul de realizare a dreptului pe calea respectarii de buna-voie, liber asumate a normelor juridice trebuie inteleasa ca fiind determinata de un ansamblu de factori si conditii complexe de ordin subiectiv, obiectiv, istorici, economici, politici, culturali, educationali, psihologici, de interese, trebuinte etc.4). Tocmai datorita acestei complexitati de factori si conditii care actioneaza asupra procesului de transpunere in practica a dreptului pe calea respectarii lui de buna-voie, problematica explicarii si analizei acestui proces nu apartine in exclusivitate stiintelor juridice ci, deopotriva si celorlalte stiinte conexe, cu deosebire sociologiei,

48

antropologiei, filosofiei, economiei, politologiei, psihologiei, pedagogiei etc., din perspectiva carora devine mai relevant posibilul raspuns la intrebarea simpla: de ce sunt sau nu sunt respectate de buna-voie normele dreptului?

            Respectarea de buna-voie a normelor juridice constituie principala si cea mai relevanta cale de realizare a dreptului intr-o societate democratica, civilizata.

            b) Cea de a doua cale de realizare a dreptului o constituie transpunerea normelor juridice in practica vietii sociale prin interventia, intr-o forma sau alta, a organelor statului in acest proces. Aceasta cale a primit si denumirea de „aplicare”5) a dreptului, exprimand acceptiunea sau sensul restrans al notiunii de „realizare”. Ea apare ca o activitate specializata a aparatului de stat, desfasurata in limitele unor competente stabilite de lege adica, al unor drepturi, obligatii, proceduri, forme si mijloace de interventie menite sa asigure respectarea normelor de drept. Activitatea de „aplicare” este corolarul functiei puterii de stat de a „reglementa” sau a „legifera” in viata sociala, legiferarea fara aplicarea normelor elaborate ar fi un non sens.

            Cele doua cai sau directii de realizare a dreptului (realizarea de buna-voie si aplicarea de catre organele de stat) trebuie intelese ca fiind complementare, chiar daca prima este „nejuridica” — adica, fara implicarea sau interventia factorilor statali — iar cealalta cale este prin excelenta juridica — adica, se desfasoara prin intermediul factorilor de stat competenti. Desigur, la realizarea dreptului concura in mod indirect si alti factori prin cai si modalitati nejuridice: activitatea culturala, instruirea scolara, dezvoltarea economica, activitatea politica, mass-media etc.

71.- Ce se intelege prin “act de aplicare”, si care sunt asemănările si respectiv, deosebirile dintre actul juridic normativ si actul juridic de aplicare. Raspuns: Ca modalitate sau cale specific juridica de realizare a dreptului, „aplicarea” imbraca — la randul ei — diverse forme, mijloace, proceduri, faze etc. prin care organele de stat traduc in fapt dispozitiile normelor juridice. Aceste mijloace, forme, proceduri etc. sunt, la randul lor, reglementate, in principal, prin normele juridice procedurale specifice ramurilor de drept in care se aplica. In literatura juridica notiunea de „aplicare” a dreptului (sau a normelor juridice) a fost controversata6), fiind inteleasa si utilizata sub doua acceptiuni sau forme : ca aplicare normativa si respectiv ca aplicare individuala. In majoritatea lor, autorii in materie considera ca acceptiunea propriu-zisa a notiunii de aplicare consta in aceea de aplicare individuala.

Intre cele doua categorii de acte: „normative” si „de aplicare” exista atat asemanari cat si deosebiri8).

            Elementele care ilustreaza asemanarea, esenta lor comuna, constau, in principal, in urmatoarele: ambele forme constau in acte cu caracter juridic emanand de la organe

49

competente ale statului; ambele urmaresc realizarea aceluiasi scop: infaptuirea legalitatii in viata sociala; ambele au temei juridic ordinea constitutionala si legile.

            Deosebirile dintre cele doua categorii de acte constau, in principal, in urmatoarele:

            — In timp ce actul normativ, are un anumit grad de generalitate, actul de aplicare individuala este prin excelenta un act concret, vizand o situatie sau stare de fapt data, un caz si determina intotdeauna nasterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic concret;

            — Dupa efectul lor in timp, actele normative produc efecte in timp, sunt deci aplicabile, intre limitele momentului de intrare si cel al iesirii lor din vigoare, in timp ce actele de aplicare individuala isi produc efectele odata cu momentul in care au fost transpuse in practica sub diversele ei forme: comunicare, instiintare, pronuntare, luarea masurii sau a sanctiunii respective, solutionarea cazului etc.;

            — Deosebiri exista si in ceea ce privesc conditiile formal-juridice si procedurile cerute pentru valabilitatea lor. De exemplu, sunt diferite conditiile si procedurile necesare pentru intocmirea si valabilitatea unei legi, hotarari, sau ordonante guvernamentale si, respectiv, pronuntarea unei sentinte judecatoresti ori, intocmirea unui act contraventional etc.;

            — Deosebiri exista si in privinta principiilor si formelor cailor de atac sau de contestare a acestor acte, astfel: Actele normative pot fi modificate sau  anulate, de regula, numai de catre organul emitent si in anumite situatii numai de organele ierarhice (De exemplu, Parlamentul poate invalida o ordonanta sau hotarare guvernamentala), in timp ce actele de aplicare individuala pot fi atacate, modificate sau anulate pe alte cai cum ar fi: recursul, apelul, sesizarea, plangerea etc., adresate de regula organelor ierarhice;

            — In fine, actele de aplicare individuala se subordoneaza actelor normative si impreuna se subordoneaza, potrivit principiului suprematiei legii, ordinii constitutionale si a legilor statului.

72.- Enuntati si explicati continutul principalelor faze de aplicareindividuală a normelor juridice.

Raspuns: Aplicarea individuala este prin continutul si finalitatea ei un proces complex dar unitar in care pot fi delimitate cateva faze relativ distincte dar inseparabile9). Delimitarea si stabilirea succesiunii acestora este un demers mai mult didactic decat de procedura

50

propriu-zisa, deoarece fazele respective se intrepatrund si se deruleaza uneori in mod simultan sau paralel.

            Asadar, in procedura de aplicare individuala pot fi delimitate urmatoarele faze conexe interdependente: stabilirea starii de fapt, stabilirea elementelor juridice si interpretarea normelor si, in fine, elaborarea solutiei sau a dispozitiei de aplicare.

            Stabilirea starii de fapt — este operatiunea juridica initiala prin care se realizeaza culegerea, consemnarea si retinerea faptelor, conditiilor si imprejurarilor relevante pentru cunoasterea situatiei sau a cauzei la care se impune aplicarea dreptului. Prin stabilirea starii de fapt trebuie sa ajunga la concordanta dintre faptele aparente, considerate prin ipoteza ca adevarate, cu realitatea obiectiva a desfasurarii lor. Realizarea acestei concordante conduce spre ceea ce se intelege in limbaj juridic”adevar obiectiv”. Aici trebuie observata si facuta distinctia, pe de o parte, dintre „adevarul subiectiv” — adica, cel care apare ca o realitate stabilita la nivelul simtului comun, al subiectului cunoscator si care reflecta in mod obisnuit aparenta faptelor ce sunt acceptate subiectiv ca adevarate — si, pe de alta parte, „adevarul obiectiv”, adica reflectarea faptelor in deplina lor concordanta cu realitatea derularii sau savarsirii lor. De aceea, pentru stabilirea starii de fapt care sa corespunda realitatii obiective, organul de aplicare va trebui sa se detaseze de componenta subiectiva a evaluarilor si sa retina realitatea obiectiva a acelei stari de fapt. De aici si necesitatea adunarii, selectarii si retinerii probelor relevante, a utilizarii diverselor procedee de reconstituire a faptelor, a constatarilor la fata locului etc.

            De masura obiectivitatii stabilirii starii de fapt depinde in mod decisiv corecta aplicare a normei, de unde si importanta deosebita a acestei faze.

            Stabilirea elementelor juridice — este operatiunea juridica ce porneste de la stabilirea starii de fapt si consta in selectarea sau identificarea grupajului de norme juridice care corespund starii de fapt respective si in care s-ar incadra acea stare de fapt. Aceasta faza mai poarta si denumirea de „critica” a normelor de referinta si presupune, printre altele, cel putin urmatoarele demersuri de cunoastere : stabilirea faptului daca normele de referinta identificate si selectate sunt sau nu in vigoare ; daca au aplicabilitate in spatiu si asupra persoanelor respective ; daca sunt sau nu in concordanta cu actele normative superioare in vigoare; daca exista sau nu coliziune (conflicte sau discordante) intre normele selectate si celelalte prevederi normative etc.

            Aceasta faza implica prin logica lucrurilor si operatiunea de „interpretare” a normelor juridice respective. (In anumite opinii se considera ca „interpretarea” ar constitui chiar o faza10) distincta a aplicarii,  ca fiind un demers distinct, de sine statator. Cert este — indiferent de asemenea opinii — ca aplicarea dreptului fara interpretare nu este posibila.)

            Elaborarea solutiei sau a dispozitiei de aplicare. Este faza in care se finalizeaza aplicarea individuala propriu-zisa. Ea implica, la randul ei, doua etape : cea de

51

individualizare, de concretizare sau nominalizare a normelor (articolelor) in care se incadreaza in mod efectiv starea de fapt respectiva. Cu alte cuvinte, in aceasta etapa a acestei faze se face ceea ce se numeste incadrarea juridica a faptei. Cea de-a doua etapa a acestei faze consta in elaborarea solutiei prin stabilirea dispozitiei de aplicarea prevederilor normei in care a fost incadrata starea de fapt respectiva. La randul ei,dispozitia de aplicare are doua intelesuri sau acceptiuni :

            — Dispozitie – in sensul sau acceptiunea ca prin solutia stabilita se indica actiunea, inactiunea, conduita, dreptul sau obligatia ce trebuie urmata si respectata in conformitate cu prevederile normei aplicate si,

            — Dispozitie – in sensul sau acceptiunea de „sanctiune” stabilita in temeiul normelor de drept aplicate si a modalitatii concrete de executare a acesteia.

            In procesul de elaborare a solutiei, ca faza a aplicarii individuale, mai trebuie retinuta observatia ca prin continutul si forma ei, elaborarea solutiei sau a dispozitiei de aplicare prezinta particularitati notabile de la o ramura a dreptului la alta. In acest sens, continutul si forma unei dispozitii sau solutii de aplicare este diferita, bunaoara, in dreptul civil, in dreptul penal, in dreptul familiei etc.

            Toate aceste faze trebuie intelese ca fiind conexe, unitare si relativ succesiv

73.-Ce intelegeti prin “analogie” in drept si care sunt acceptiunile si domeniile (ramurile de drept) in care poate fi aplicata.

Raspuns: In mai multe sisteme de drept este cunoscuta institutia analogiei, aceasta ofera organului de aplicare a dreptului ca dupa constatarea stari de fapt si a adevarului obiectiv sa gaseasca solutie juridica chiar daca nu se gasesc norme care sa se refere la cauza data. Se recurge astfel la doua forme de analogie:

1.Analogia legii  este procedeul la care se recurge atunci cand se constata lipsa normei juridice, in cazul ce urmeaza a fi solutionat. In dreptul nostru procedeul analogiei legii nu are, in principiu, aplicare, deoarece legislatia nu are lacune. Cerintele legalitatii impun rezolvarea cauzelor supuse reglementarii juridice numai pe baza normelor juridice.

2. Analogia dreptului constituie o alta forma a analogiei, la care se recurge atunci cand in solutionarea unei cauze lipseste norma juridica si nici nu se pot gasi norme sau texte juridice care sa reglementeze cauze asemanatoare.

74. -Notati cu (x) care din cele două notiuni are o acceptiune mai largă:(x ) realizarea dreptului;( ) aplicarea dreptului.

52

75.-In continuare:a) Enuntati care sunt căile de realizare a dreptului:- transpunerea in practica a normelor juridice prin respectarea de buna-voie, fara interventia sau prezenta nemijlocita a organelor statului a prevederilor acestora de catre subiectii sociali — persoane fizice si/sau juridice, publice sau private, organe de stat, organizatii sau organisme nestatale, ceilalti subiecti sociali vizati.- transpunerea normelor juridice in practica vietii sociale prin interventia, intr-o forma sau alta, a organelor statului in acest proces.

b) Denumiti care sunt si explicati, pe scurt, in ce constau fazele deaplicare individuală a normei juridice:Raspuns:Stabilirea stării de fapt - este operatiunea juridică initială prin care se realizează culegerea, consemnarea şi retinerea faptelor, conditiilor şi împrejurărilor relevante pentru cunoaşterea situatiei sau a cauzei la care se impune aplicarea dreptului. Prin stabilirea stării de fapt trebuie să ajungă la concordanta dintre faptele aparente, considerate prin ipoteză ca adevărate, cu realitatea obiectivă a desfăşurării lor. Realizarea acesteiconcordante conduce spre ceea ce se întelege în limbaj juridic ”adevăr obiectiv” .Aici trebuie observată şi făcută distinctia, pe de o parte, dintre „adevărul subiectiv” — adică, cel care apare ca o realitate stabilită la nivelul simtului comun, al subiectului cunoscător şi care reflectă în mod obişnuit aparenta faptelor ce sunt acceptate subiectiv ca adevărate — şi, pe de altăparte, „adevărul obiectiv”, adică reflectarea faptelor în deplina lor concordantă cu realitatea derulării sau săvârşirii lor. De aceea, pentru stabilirea stării de fapt care să corespundă realitătii obiective, organul deaplicare va trebui să se detaşeze de componenta subiectivă a evaluărilor şisă retină realitatea obiectivă a acelei stări de fapt. De aici şi necesitatea adunării, selectării şi retinerii probelor relevante, a utilizării diverselor procedee de reconstituire a faptelor, a constatărilor la fata locului etc. De măsura obiectivitătii stabilirii stării de fapt depinde în mod decisivcorecta aplicare a normei, de unde şi importanta deosebită a acestei faze.Stabilirea elementelor juridice - este operatiunea juridică ceporneşte de la stabilirea stării de fapt şi constă în selectarea sau identificarea grupajului de norme juridice care corespund stării de faptrespective şi în care s-ar încadra acea stare de fapt. Această fază ma ipoartă şi denumirea de „critică” a normelor de referintă şi presupune,printre altele, cel putin următoarele demersuri de cunoaştere : stabilirea faptului dacă normele de referintă identificate şi selectate sunt sau nu învigoare ; dacă au aplicabilitate în spatiu şi asupra persoanelor respective ; dacă sunt sau nu în concordantă cu actele normative superioare în vigoare; dacă există sau nu coliziune (conflicte sau discordante) între normeleselectate şi celelalte prevederi normative etc. Această fază implică prin logica lucrurilor şi operatiunea de„interpretare” a normelor juridice respective. (În anumite opinii se considerăcă „interpretarea” ar constitui chiar o fază distinctă a aplicării, ca fiind un demers distinct, de sine stătător. Cert este — indiferent de asemenea opinii— că aplicarea dreptului fără interpretare nu este posibilă.)

53

Elaborarea solutiei  sau a dispozitiei de aplicare este faza în care se finalizează aplicarea individuală propriu-zisă. Ea implică, la rând ei, două etape : cea de individualizare, de concretizare sau nominalizare anormelor (articolelor) în care se încadrează în mod efectiv starea de fapt respectivă. Cu alte cuvinte, în această etapă a acestei faze se face ceea cese numeşte încadrarea juridică a faptei. Cea de-a doua etapă a acestei faze constă în elaborarea solutiei prin stabilirea dispozitiei de aplicare aprevederilor normei în care a fost încadrată starea de fapt respectivă. Larândul ei, dispozitia de aplicare are două întelesuri sau acceptiuni :

- Dispozitie – în sensul sau acceptiunea că prin solutia stabilită se indică actiunea, inactiunea, conduita, dreptul sau obligatia ce trebuie urmată şi respectată în conformitate cu prevederile normei aplicate şi,

- Dispozitie – în sensul sau acceptiunea de „sanctiune” stabilită întemeiul normelor de drept aplicate şi a modalitătii concrete de executare aacesteia. În procesul de elaborare a solutiei, ca fază a aplicării individuale,mai trebuie retinută observatia că prin continutul şi forma ei, elaborarea solutiei sau a dispozitiei de aplicare prezintă particularităti notabile de la o ramură a dreptului la alta. În acest sens, continutul şi forma unei dispozitiisau solutii de aplicare este diferită, bunăoară, în dreptul civil, în dreptulpenal, în dreptul familiei etc.Toate aceste faze trebuie întelese ca fiind conexe, unitare şi relativ succesive in derularea lor.

76.-Notati cu (x) care din următoarele demersuri de aplicare a normeijuridice apartine fazei denumite “stabilirea elementelor juridice”:(x ) culegerea, consemnarea si retinerea datelor, faptelor,imprejurărilor relevante pentru aplicarea normei juridice;( ) delimitarea, prin individualizarea normei aplicabile stării de faptrespective si individualizarea sancŃiunii;( ) elaborarea dispoziŃiei de aplicare;( ) delimitarea grupajului de norme aplicabile acelei stări de fapt, invederea incadrării juridice a faptei.

77.-Actul juridic de aplicare individuală si respectiv, actul normativ aucateva caracteristici comune. Notati cu (x) care din caracteristicile de maijos sunt proprii actului de aplicare individuală:( ) produce efecte in timp intre limitele momentului de intrare in vigoare si cel al abrogării;( ) este emis de organele competente ale statului pentru cazuri sau situatii concrete, determinate;( ) este emis de organele competente ale statului pentru a reglementa in mod generic anumite raporturi sociale;( ) are intotdeauna ca efect nasterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic concret;

54

( ) modificarea, anularea, contestarea sau atacarea lui se fac numai la nivelul unui organ ierarhic;( ) isi incetează efectele prin abrogare.

78.-Dispozitia de aplicare sau solutionare a unui fapt juridic este (notaticu (x) răspunsurile corecte):(x ) element al normei juridice;( ) act cu caracter de aplicare normativă;( ) act cu caracter de aplicare individuală;(x ) fază de transpunere in practică, de aplicare a normei juridice.79.-Notati cu (x) care din enunturile de mai jos sunt caracteristice actuluijuridic individual, de aplicare:( ) pot fi emise de organele puterii legislative, executive sijudecătoresti;( ) produc efecte juridice in timp intre limitele intrării si a iesirii lordin vigoare;( ) produc efecte juridice in timp odată cu momentul aplicării lor la ocauză sau situatie dată;( ) au un caracter generic si impersonal;( ) se adresează unui caz sau situaŃii concrete;( ) pot fi “atacate” sau contestate numai la nivelul organului de statemitent.80-Notati cu (x) variantele considerate corecte:Analogia este:( ) principiu general al dreptului;( ) o exceptie de la conditiile necesare nasterii sau aparitiei unuiraport juridic;( ) presupune aplicarea unei norme asemănătoare;( ) presupune aplicarea unei norme de la un caz sau situatieasemănătoare;( ) “analogia dreptului” presupune aplicarea unei legi de la un cazasemănător;(x ) “analogia legii” presupune solutionarea cauzei pentru care nuexistă o lege expresă prin aplicarea principiilor generale ale dreptului.

81.- Răspundeti la următoarele intrebări: Care este intelesul notiunii de “interpretare” a normei juridice? De ce este necesară interpretarea ei? Care este obiectul interpretării normei?Raspuns: Interpretarea normelor juridice consta intr-o operatie rationala si logica de lamurire si intelegere a continutului si sensului normelor in scopul justei aplicari a acestora la situatiile de fapt.O norma juridica (o lege civila), oricat de perfecta ar fi, nu poate cuprinde toate cazurile la care sa se aplice, dat fiind varietatea si complexitatea faptelor ce pot cadea sub

55

incidenta dispozitiilor sale.Interpretarea este necesara uneori pentru a lamuri eventualele contradictii aparente ce se pot ivi intre diferite acte normative sau chiar intre dispozitiile aceluiasi act nomativ. interpretarea are ca obiect norma juridică în întregul ei structural: atât structura ei internă adică,ipoteza-dispozitia-sanctiunea cât şi forma ei propriu-zisă de redactare tehnico-juridica.

82- Se stie că procesul de interpretare nu este reglementat prin norme de drept adică, nu este supus unor reglementări juridice exprese. Cu toate acestea procesul de interpretare se desfăsoară totusi după anumite principii si reguli. Care sunt aceste principii si reguli generale după care se face interpretare?Raspuns: Dacă principiile şi regulile care stau la baza interpretării îi conferă uncaracter unitar, propriu unităŃii sistemice a dreptului, forma acesteia sau felurile (genurile) interpretării pot fi delimitate în functie de cel putin două criterii: cel al subiectilor care fac interpretarea şi cel al fortei deobligativitate a interpretării. Din perspectiva acestor criterii interpretareapoate avea două forme : interpretareaoficială şi interpretarea neoficială. a).Interpretarea oficială este interpretarea realizată de cătreorganele de stat cu competente sau atributii fie în elaborarea, fie înaplicarea normelor juridice. Principala caracteristică a acestei interpretăriconstă în aceea că ea este obligatorie, fiind o interpretare investită cu „fortă juridică”. În functie de sfera ei de obligativitate interpretarea oficială poate fi,la rândul ei, de două forme : interpretarea generală şi interpretarea cauzală sau de caz.Interpretarea generală este forma interpretării oficiale făcută de organul care a emis acea normă juridică şi se realizează prin emiterea sau elaborarea de acte normative de interpretare cu caracter obligatoriu. Prin asemenea norme sau legi de interpretare se urmăreşte clarificarea de către însuşi factorul emitent al unor aspecte mai putin clare ale normei saleemise anterior. Aceasta în virtutea faptului că cel care a emis norma opoate şi interpreta. O asemenea interpretare se numeşte a fi „autentică” şi este situatia cea mai frecventă a interpretării generale. Normele interpretative emise de organul care a emis norma supusă interpretării au forta obligatorie egală cu cea a normei interpretate. Ele au totodată şi uncaracter retroactiv deoarece obiectul lor de interpretare îl constituie norme apărute anterior. În situatia interpretării general-obligatorii este de principiu admis caşi organele superioare să poată interpreta cu caracter obligatoriu actelenormative ale organelor inferioare. Aceasta în temeiul competentelor ierarhice potrivit cărora un organ ierarhic superior poate controla şi chiar modifica — în anumite limite — actele organului inferior şi cu atât mai multde a-l interpreta. Situatia inversă însă, ca un organ inferior să poatăinterpreta cu caracter general-obligatoriu o normă a organului superior estede principiu neadmisă.Pentru continutul notiunii de interpretare generală se mai utilizează destul de frecvent şi expresia de „interpretare legală”. Această expresie trebuie înteleasă în functie de contextul utilizat, fie ca sinonim cu interpretarea generală a normei juridice,

56

indiferent de forma ei ca izvor dedrept, fie în sensul propriu al interpretării unei legi, în întelesul ei de izvor de drept.Interpretarea cazuală (de caz) — este forma interpretării oficiale realizată de organul de aplicare a dreptului (instantă judecătorească sauorgane competente ale administratiei de stat etc.) în legătură cu o situatieconcretă, sau caz. Interpretarea dată de organele de aplicare are fortă juridică (este obligatorie) numai pentru cauza sau situatia respectivă şi numai fată de subiectii acelei cauze. În functie de organul competent careface interpretarea şi aplicarea, interpretarea cazuală se mai denumeşte şi interpretare judiciară — atunci când aceasta este făcută de organe judecătoreşti. Expresia de „interpretare judiciară” nu cuprinde, în sensul strict al termenului, întreaga sferă a interpretării cazuale deoarece interpretarea este făcută nu numai de către organele judecătoreşti ci şi de către organele competente ale administratiei publice care nu sunt organe„judiciare” în întelesul strict al termenului.b) Interpretarea neoficială: este acea formă de interpretare realizată către alti subiecti care nu au calitate de organe competente, oficiale cuatributii de aplicare şi interpretare a normelor iar interpretarea realizată decătre aceştia nu are fortă juridică (nu este obligatorie). O asemenea formăde interpretare este realizată de exemplu, în planul teoriei sau a doctrinei juridice sub forma lucrărilor ştiintifice, studiilor, comunicărilor, conferintelor,dezbaterilor teoretice etc. Interpretarea în această formă îmbracă cel mai adesea aspectul opiniilor, concluziilor, propunerilor etc. în legătură cu continutul general al normei sau cu aplicarea ei de caz.Dacă în prezent, în sistemul nostru juridic o asemenea formă deinterpretare nu are caracter obligatoriu (nu constituie izvor de drept), nu sepoate spune că ea nu are nici un fel de influentă asupra elaborării,interpretării şi aplicării normelor juridice. Dimpotrivă, dezvoltarea şi perfectionarea în dinamică a dreptului are şi trebuie să aibă la bază ştiinta dreptului, adică interpretarea făcută de pe aceste temeiuri ale cunoaşterii fenomenului juridic. Cu alte cuvinte, o asemenea interpretare chiar dacă nuare o fortă de obligativitate directă, ea influentează perfectionarea dreptului în elaborarea şi aplicarea sa concretă. Totodată, trebuie mentionat că în anumite perioade istorice şi înanumite sisteme de drept interpretarea neoficială (realizată de marii juriştiai diferitelor epoci — mai ales în perioada dreptului roman antic — sau operele acestora) au constituit izvoare de drept având fortă juridică obligatorie. Forma interpretării neoficiale apare şi în alte situatii ca de exemplu în sustinerile formulate de părti în fata instantei, interpretări care însă nu sunt obligatorii pentru instantă dar de care trebuie să tină seama în propria interpretare oficială pe care o face solutionând cazul respectiv

83.- Enuntati si explicati care sunt formele de interpretare a normeijuridice.Raspuns: Interpretarea dreptului constituie o activitate la care participa diferite subiecte,

avand fiecare un rol deosebit, solutiile de interpretare la care se ajunge neavand aceeas

57

importanta si forta juridica. Astfel s-a ajuns la cea mai cunoscuta forma de interpretare si

anume : interpretarea oficiala si interpretarea neoficiala.

a. Interpretarea oficiala  sau obligatorie provine de la un organ de stat competent,

ea se subdivide in :

- Interpretarea generala  ce se caracterizeaza prin faptul ca este data in forma unui

act normativ, este de principiu ca atunci cand o dispozitie sau un act normativ apare

neclara sau confuza, organul emitent al actului normativ da acelei dispozitii interpretarea

autentica printr-un nou act normativ.

-Inerpretarea cauzala  -denumita si cauzala sau judiciara - este acea forma

interpretarii oficiale care este facuta de organele de aplicare a dreptului cu prilejul

solutionari unei cauze concrete. Subiectele acestei interpretari sunt organele de stat care

aplica dreptul

b.Interpretarea neoficiala  poarta si denumirea de interpretarea facultativa sau

stiintifica sau doctrinara, in functie de faptul daca se au in vedere natura sau sudiectele

interpretari.

84.- Enuntati si explicati care sunt metodele de interpretare a normei juridice.Raspuns: În realizarea interpretării, organul de aplicare întrebuinţează o serie de metode, prin intermediul cărora el reuşeşte să stabilească, în interesul soluţionării cauzei, sensul exact al normei, efectele şi scopul regulii.Metodele de interpretare constau în construcţii logice, metode de lucru şi principii generale,care au fost acceptate, în practica organelor de aplicare a legii, ca mijloace pentru identificarea voinţei legislatorului, cît priveşte conţinutul şi finalitatea normei juridice interpretate.Ele sunt de obicei, denumite metode

58

sau procedee de interpretare. Teoria juridică este demultă vreme preocupată de stabilirea şi clasificarea metodelor de interpretare.În general se admite existenţa următoarelor metode:A. Metoda gramaticală (interpretarea ad. literam).B. Metoda sistematică (interpretarea în sistem, adică prin plasarea normei în cadrul sistemului de reglementare respectiv).C. Metoda istorică (interpretarea istorică, sau prin raport la contextul istoric în care norma a fost adoptată).D. Metoda logică (interpretarea logică relevă raţio logis şi mens legis).E. Metoda teleologică (interpretarea după scop, urmăreşte găsirea sensului actului normativ prin desprinderea finalităţii actului respectiv, a interesului protejat, urmăreşte să pună în lumină scopul legii). A. Metoda gramaticală (interpret area ad   literam). Metoda gramaticală, are ca obiect stabilirea sensului comandamentului cuprinsîn norma juridică prin analiza gramaticală (sintactică şi morfologică) a textului normei juridice.Interpretul trebuie să stabilească sensul cuvintelor, modul de folosire a acestora în text. De multe ori legislatorul defineste chiar în conţinutul actului normativ sensul unor cuvinte sau expresii, dă definiţii unor instituţii, cazuri în care sarcina interpretului este sensibil uşurata. În interpretarea gramaticală organul de aplicare urmăreşte şi modul de îmbinare a cuvintelor în propoziţii şiin fraze precum şi sensul unor conjuncţii. Spre exemplu, o anumita concluzie trage interpretul din faptul că în textul normei juridice legislatorul utilizează conjuncţia " şi", o altă concluzie dacă legea foloseşte conjuncţia "sau". Dacă textul spune că o faptă se pedepseşte cu inchisoare de la...la....şi confiscarea averii, ori că o faptă se pedepseşte cu închisoare sau amendă penală. Vom fi într-un asemenea caz în faţa unei pedepse cumulative sau a unei pedepse alternative. Interpretarea gramaticală este angajată şi în clasificarea terminologiei juridice folosite, în legătură cu care se disting trei categorii de noţiuni: 1. cele care au înţelesul propriu limbajului şi care alcătuiesc fondul de bază al lexicului textelor normative (noţiuni precum soţ, copil, minor, ascendent, descendent, etc.);2. noţiunile care au un înţeles deosebit în limbajul juridic cu toate că apar ţin limbajului comun (de exemplu, noţiunea de "teritoriu", desemnînd în limbajul obişnuit o suprafaţă a uscatului, are în accepţiunea juridică a teritoriului naţional o sferă mai largă, incluzînd, pe lîngă sol şi subsol, şi apele interioare, marea teritorială şi spaţiul aerian);3. noţiunile care primesc sensuri diferite de la o ramură de drept la alta (precum noţiunea de"familie"), desemnînd în dreptul familiei soţii sau părinţii şi copiii lor minori, iar în legislaţia civilă locativă , pe lîngă acestea, şi persoanele care convieţuiesc ori se află în întreţinere sau îngrijire .Untrucat orice interpretare a normei juridice incepe cu lectura textului, in care aceasta a fost exprimata, se poate afirma ca procesul de interpretare, oricat de complex ar fi el, incepe intotdeauna cu interpretarea ad literam. Mai mult este de presupus, ca in maera

59

majoritate a cazurilor, interpretarea normelor juridice, este redusa la acest p;rocedeu de interpretare, in special cand juristii nu participa la acest proces.

B. Metoda sistematicaAceasta metoda de interpretare nu se rezuma la examinarea normei juridice numai

in contextul actului normativ in care este cuprinsa. Ea cere ca norma sa fie interpretata in intregul context al ramurii de drept careia ii apartine sau chiar intregului sistem de drept din care face parte actul normativ respectiv.

Necesitatea aplicarii procedeelor sistematice de interpretare decurge din legatura indisolubila, sistematica dintre elementele componenete ale dreptului dintr-un stat care, cum s-a mai aratat, nu constituie o simpla insumare de norme si o unitate alcatuita din aprti interdependente.

Utilitatea acestei metode este si mai evidenta in cazul normelor incomplete, adica a normelor de trimitere, de referire si in alb, care isi capata continutul deplin numai prrin adaugarea realizata pe calea interpretarii

C. Metoda istorica.Interpretarea istorica, consta in stabilirea sensului adevarat si deplin al normelor

juridice, recurgandu-se la cercetarea conditiilor istorice, social-politice, care au determinat adoptarea unui act normativ si in functie de aceste conditii, prin determinarea scopurilor urmarite de acest act.

D. Metoda logicaMetoda logica de interpretare consta in utilizarewa regulilor logicii formale si a

sistemului de argumente pe care se sprijina pentru stabilirea intelesului unei norme. Metoda logica nu este o metoda adaugata celorlalte. Scopul ei este altul. Ea nu se

pronunta nemijlocit asupra valorii de adevar si, deci, asupra continutului, ci asupra corectitudinii logice a desfasurarii argumentatiei, de aici, asupra coerentei formale a gandirii care sta la baza actului normativ.

E. Metoda teleologica sau dupa scop urmareste gasirea sensului actului normativ prin desprinderea finalitatii actului respectiv, a interesului protejat.

F. Analogia (Rezolvarea unei cauze pe baza de analogie) Atunci cand organul de aplicare, solutionand o cauza, nu gaseste o noima

corespunzatoare, el face apel la o norma asemanatoare ( analogia legis) fie la principiile de drept (analogia juris).

Analogia legii reprezinta procedeul prin care, atunci cand lipseste norma care sa reglementeze cazul dat, se utilizeaza acea norma care priveste un caz asemanator.

85.- Rezultatul interpretării poate fi: literal sau declarativ, extensiv si restrictiv. Explicati continutul acestor rezultate posibile ale interpretării.Raspuns: După rezultatele produse, poate fi de trei feluri: literală, extensivă şi restrictivă.

a. Interpretarea literală (ad literam) sau declarativă - este operaţiunea ce are ca rezultat constatarea de către interpret că, textul normei juridice este clar şi corespunzător

60

conţinutului raporturilor sociale reglementate. Această situaţie se întâlneşte în cazul textelor clare, precis şi corect formulate, când textul corespunde conţinutului normei juridice şi voinţei legiuitorului, organului de aplicare revenindu-i sarcina să aplice dispoziţiile acesteia. 

În cazul interpretăii declarative  se constată că între intuiţia legiuitorului şi modul de exprimare al dispoziţiei juridice există un acord, o concordanţă, în sensul că „lex dixit quam volerit”.

De exemplu28, art.21 din Constituţie prevede că “Orice persoană se poate adresa justiţiei…..”; în urma interpretării “ad literam” rezultă că, organul de aplicare are obligaţia de a nu restrânge sfera persoanelor ce se pot adresa justiţiei.

b. Interpretarea extensivă – este operaţiunea ce are ca rezultat constatarea de către organul de aplicare că, conţinutul normei juridice este mai larg decât formularea ei textuală, deci se extinde sfera situaţiilor juridice cărora li se aplică legea, faţă de cea care rezultă din termenii folosiţi de legiuitor. În această situaţie există discordanţă între textul legii şi voinţa legiuitorului, în sensul că textul spune mai puţin decât a voit legiuitorul, urmând ca acesta să se extindă şi la alte situaţii.

De exemplu, în art.51 din Constituţie se prevede că: “Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie” Termenul de lege se interpretează extensiv, în sensul că, fiecare cetăţean al ţării este obligat să respecte toate actele normative.

c. Interpretarea restrictivă – este operaţiunea ce are ca rezultat constatarea că, formularea textuală a legii litera legii este mai largă decât conţinutul său real. În aceste situaţii, voinţa legiuitorului este mai largă decât litera legii. Prin interpretare restrictivă se ajunge la aplicarea legii la o sferă de situaţii juridice mai restrânsă decât cea care rezultă din termenii folosiţi de legiuitor. De exemplu, prin interpretarea dispoziţiilor din Codul familiei care prevede că: “Copiii sunt obligaţi să îngrijească părinţii aflaţi la nevoie”, se ajunge la restrângerea textului respectiv în sensul că, în categoria copiilor cu astfel de obligaţii, intră numai copiii majori şi capabili.

În concluzie, în cazul în care, rezultatul interpretării este extensiv sau restrictiv există deci, o nepotrivire relativă între textul normei juridice şi conţinutul său raportat la sfera relaţiilor sociale pe care le vizează. 

Interpretarea juridică nu înseamnă că interpretul se poate substitui organului de normare pentru a schimba conţinutul, substanţa unei norme juridice. Acesta poate completa anumite lacune, poate elimina contradicţiile din actul sau actele normative, poate îndrepta dispoziţiile care cuprind erori materiale vădite sau inadvertenţe privind forma unei dispoziţii de drept, cu stricta respectare a regulilor de interpretare. Aşadar, interpretarea

61

actului juridic trebuie făcută în anumite limite, date de elementele formale şi materiale ale acestuia.

86.-Ce se intelege prin “abuzul de drept” si prin “frauda de lege”?Raspuns: ABUZ DE DREPT - constituie o fapta ilicita si angajeaza raspunderea civila delictuala a celui in culpa, in masura in care sunt intrunite conditiile legii.Se socoteste frauda la lege, cand anumite norme legale sunt folosite nu in scopul in care au fost edictate ci pentru eludarea altor norme legale imperative, cu alte cuvinte o nesocotire oculta a legii, prin abaterea unor dispozitii legale de la sensul si spiritul lor.

87.-Interpretarea normei juridice se numeste a fi “autentică” in cazul in care (notati cu (x) răspunsul considerat corect):( ) dezvăluie integral vointa legiuitorului exprimată in acea normă;(x) corespunde stării de fapt obiective;( ) este realizată de organul de stat care a emis norma supusăinterpretării.

88.-Interpretarea normelor juridice are mai multe forme si metode.Notati cu (x) care din variantele enunturilor de mai jos sunt sau corespund“formelor” de interpretare:( ) interpretarea cazuală (de caz);(x ) interpretarea logică;( ) interpretarea oficială;(x ) interpretarea sistematică;( ) interpretarea generală;( ) interpretarea neoficială;(x ) interpretarea istorică;(x ) interpretarea gramaticală.

93.- Ce este un raport juridic fată de celelalte raporturi sau relatii sociale nejuridice?Raspuns:   Raportul juridic este un raport reglementat de norma de drept, raport in care subiectii umani sau partile se manifesta ca titulare de drepturi si obligatii prin exercitarea carora serealizeaza finalitatea normei, al carei respectare este asigurata ori prin vointa partilor,ori prin forta coercitiva a statului. In realitatea existentei sale raportul juridic existanumai ca raport juridic concret:civil, penal, administrative, de dreptul muncii, financiar,de dreptul familiei, etc.Trebuie subliniat faptul ca, nu orice raport sau relatie sociala este si una juridica, sunt juridice nu mai acele raporturi sau relatii care sunt cuprinse in sfera unor reglementari ale dreptului. Asadar prin cuprinderea acestora in prevederile unor norme de drept, relatiile sau raporturile sociale dobandesc un contur specific, devenind mai apoi un“raport

62

juridic”.In concluzie, raportul juridic este un raport sau o relatie sociala reglementata prinnorma juridicaIntre norma juridica si raportul juridic pot exista trei situatii de determinare, si anume:a) – norma judica poate transforma raporturile sociale nejuridice in raporturi juridice;b) –poate creea un raport juridic a carui aparitie nu a fost una spontana in viatasociala decat in virtutea aparitiei si a prevederii normei juridice ( acest lucru estevalabil in cadrul raporturilor de drept administrative si financiar);c) –nu creeaza in mod direct anumite rapoarte juridice, ba mai mult, unele normeimpiedica aparitia unor noi raporturi juridice

94.- Explicati legătura de determinare dintre norma juridică si raportul juridic.Raspuns: Raportul juridic poate fi definit ca fiind un raport social, concret-istoric voliţional reglementat de norma juridică în cadrul căruia participanţii se manifestă ca titulari de drepturi şi obligaţii prin exercitarea cărora se realizează finalitatea normei juridice.

 Intre norma juridica si raportul juridic pot exista urmatoarele situatii sau ipostaze de determinare :

a) Norma juridica poate reglementa sau cuprinde in sfera sa de reglementare raporturi sociale care se formeaza in mod virtual, spontan in practica sociala, adica, sa transforme raporturi sociale nejuridice in raporturi juridice ;

b) Norma juridica poate determina nasterea sau crearea unui raport juridic ce nu apare spontan in viata si activitatea sociala decat in virtutea aparitiei si a prevederii normei juridice ; este cazul numeroaselor raporturi de drept administrativ sau financiar, in general a raporturilor de drept public, care apar numai in urma unor dispozitii (legi, hotarari, ordine etc.) ale organelor de stat: (Plata unui impozit, obligatiile fata de organele administrative locale, prestarea unei obligatii, a serviciului militar etc.) ;

c) Norma juridica nu creeaza in mod direct anumite raporturi juridice — de exemplu normele-principii sau normele-definitii — sau mai mult chiar, unele din norme impiedica, blocheaza aparitia unor raporturi juridice. De exemplu, normele prohibitive care interzic aparitia unor raporturi sociale.

63

95.- Enuntati si explicati caracteristicile raportului juridic care il delimitează dte celelalte raporturi sociale nejuridice.

Raspuns:   Raporturile juridice constituie deci o categorie speciala a raporturilor sociale. Spre deosebire de celelalte raporturi sociale, raporturile juridice au cateva trasaturi proprii, caracteristice2)  :

            a) Asa cum am mai mentionat, principala caracteristica a raportului juridic este aceea ca este un raport sau relatie sociala cuprinsa in sfera unei reglementari de drept, a unei norme juridice.

            b) Raportul juridic se desfasoara numai intre subiectii umani, intre persoanele umane. Deci, partile sau subiectele unui raport juridic nu pot fi decat oamenii — in mod individual (ca persoane fizice) sau in colectivitati — (uneori constituite sau organizate ca persoane juridice).

            Desigur, in viata si activitatea sociala oamenii stabilesc si intra intr-o mare diversitate de raporturi: raporturi om-tehnica, om-natura, om-obiecte, lucruri, vietuitoare, valori etc. Normele juridice pot, desigur, sa reglementeze si anumite aspecte ale acestor raporturi dar, din punct de vedere juridic obiectele, lucrurile, vietuitoarele, natura, mediul etc., nu sunt subiecte ale raportului juridic ci, existente sau fenomene in legatura cu care oamenii trebuie sa aiba o anumita conduita, anumite drepturi sau obligatii stabilite prin normele juridice. De exemplu, raporturile juridice de dreptul mediului nu au ca subie 828j99i cti omul si elementele mediului — atmosfera, sol, ape, vegetatie, animale etc. — ci conduitele umane, adica oamenii, in legatura cu aceste elemente ; sau, raporturile juridice de proprietate asupra unui bun, obiect, valoare etc. este un raport juridic ce nu are ca subiecti pe proprietar si obiectul respectiv, ci pe proprietar si „toti ceilalti” indivizi umani care sunt obligati sa respecte acel drept asupra obiectului, lucrului sau valorii ce apartine persoanei. In acest caz, lucrul sau bunul respectiv nu este subiectul ci obiect al acelui raport juridic.

c) Raporturile juridice, ca raporturi socio-umane, reglementate de normele de drept sunt raporturi cu un continut volitional. Aceasta deoarece in majoritatea situatiilor oamenii intra in raporturi juridice in mod voit, deliberat, urmarind realizarea anumitor scopuri sau interese. In acelasi timp, pot sa apara situatii sau imprejurari in care oamenii devin subiecti ai unor raporturi juridice fara voia sau dorinta lor. De exemplu, in cazuri de accidente, calamitati naturale, deces, implinirea unui termen, aparitia unor norme sau dispozitii imperative ale autoritatilor etc.

d) Raportul juridic este un raport social istoriceste determinat. Aceasta in sensul ca atat norma juridica prin care este reglementat acel raport cat si actiunile, faptele, conduitele etc. prin care se materializeaza, poarta amprenta etapei sau epocii in care se formeaza.   

64

 e) Raportul juridic este un raport social al carui structura este data de existenta a trei elemente esentiale: subiectele sau partile acelui raport, continutul — care este dat de drepturile si obligatiile care leaga partile in acel raport — si obiectul raportului juridic respectiv, — adica acel element in legatura cu care se stabilesc drepturile si obligatiile partilor sau subiectilor respectivi. Existenta acestor structuri luate in sine nu sunt prin insele generatoare ale raportului juridic. Generatorul sau declansatorul raportului juridic il constituie faptul juridic — adica actiunea omeneasca sau evenimentul prin care partile se manifesta efectiv ca titulare de drepturi si obligatii in legatura cu un obiect determinat al acelui raport. Deci, nasterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic este conditionata de existenta „faptului juridic”.

96.- Explicati conditiile care sunt necesare pentru aparitia sau crearea unui raport juridic.

Raspuns:  Aparitia sau nasterea unui raport juridic are loc intotdeauna in contextul unor premise si/sau conditii. In literatura noastra juridica nu exista un punct de vedere unitar nici cu privire la numarul, nici la denumirea sau delimitarea acestora in categoriile de „premise”, respectiv, de „conditii”. Astfel, unii4) considera ca „premisele” raportului juridic il constituie: normele juridice, subiectele raportului juridic si faptele juridice, in timp ce altii5) considera norma juridica si faptul juridic drept conditii ale raportului juridic. (Controversa nu o consideram totusi ca afectand esenta problemei deoarece fie le intelegem ca „premise”, fie ca si „conditii”, elementele respective actioneaza ca factori anteriori si determinatori ai nasterii raportului juridic. In ce priveste premisa sau conditia „subiect”, ea este de la sine inteleasa, deoarece acceptiunea ei cea mai directa „fapta juridica” (nu evenimentul) este fapta unui subiect uman, adica actiunea sau inactiunea subiectului. Cu alte cuvinte, fapta juridica in intelesul ei de actiune sau inactiune implica sau presupune un mod logic si necesar si premisa sau conditia existentei subiectului acelui fapt.).

            Asadar, pentru aparitia si existenta unui raport juridic sunt necesare cel putin urmatoarele conditii5) (sau premise) : a) Sa existe norma juridica prin care sa se reglementeze acel raport si, sa existe faptul juridic.

 a) Norma juridica : Este acea conditie sau premisa care face ca un raport social sa devina din raport nejuridic sau extrajuridic un raport juridic sau sa creeze ea insasi un asemenea raport. Rolul determinant al normei juridice in aparitia raportului juridic consta in aceea ca: stabileste conduita, actiunea, inactiunea, drepturile, obligatiile etc. in cadrul acelei relatii ; stabileste calitatea subiectelor sau ale partilor in acel raport (calitatea, de exemplu,

65

de : reclamant, parat, debitor, succesor, rudenie etc.) ; stabileste faptele si imprejurarile care au relevanta juridica in acel raport ; stabileste raspunderea si sanctiunea pentru nerespectarea prevederilor dispozitiei din acea norma.

 b) Faptele juridice : reprezinta a doua conditie esentiala pentru aparitia unui raport juridic.

            Faptele juridice7) sunt acele imprejurari — actiuni omenesti sau evenimente — care, potrivit normelor juridice, atrag dupa ele sau determina aparitia, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice. Este vorba asadar, numai de acele imprejurari de care normele juridice leaga anumite consecinte juridice.

            Aceste imprejurari sunt cuprinse, de regula, in ipoteza normei juridice. Anumite imprejurari sunt ocrotite si incurajate de norma de drept, altele sunt prohibite.

Daca norma de drept reprezinta in acest context o conditie general-abstractaa existentei raportului juridic, faptul juridic reprezinta o conditie concreta pentru nasterea raportului juridic.

97.- Ce este “faptul” sau “faptele” juridice si explicati clasificarea acestora in “evenimente” si “actiuni”?

Raspuns: Raporturile juridice concrete iau nastere ca rezultat al producerii unor imprejurari de fapt prevazute in normele de drept. Normele juridice — prin ele insele — nu creeaza decat in mod virtual posibilitatea aparitiei unui raport juridic concret. Ele nu declanseaza raporturi juridice daca nu intervin si situatiile de faptprescrise de normele respective. Odata cu aparitia unei situatii de fapt  se concretizeaza si subiectele, continutul si obiectul raportului juridic respectiv. Un exemplu in acest sens ar putea fi un raport juridic de munca, care, desi are o serie de reglementari in Codul muncii sau legislatia muncii, totusi el va lua nastere numai in conditiile in care se materializeaza o actiune din partea celui care intentioneaza sa se angajeze in munca, materializare care consta in depunerea unei cereri de angajare la subiectul care doreste sa angajeze. Asadar, chiar daca exista norme juridice care reglementeaza un raport de munca, acest raport nu va lua nastere fara existenta cererii de angajare si, bineinteles, fara acceptarea acesteia de catre cel care angajeaza, potrivit normelor care reglementeaza incheierea contractului de munca, adica fara „actiunea” sau „fapta” subiectilor.

            Pornind de la criteriul prezentei sau a lipsei vointei omului in realizarea faptului juridic, cea mai simpla clasificare a faptelor juridice poate fi realizata in: evenimente si actiuni.

66

            a) Evenimentele : sunt acele fapte generatoare de raporturi juridice care nu depind de vointa omului, producandu-se independent sau relativ independent de aceasta, dar ale caror rezultate produc consecinte juridice, consecinte pe care insa norma juridica le prevede in mod expres. In aceasta categorie sunt incluse fenomenele naturale ca de exemplu : nasterea, moartea, accidentele, implinirea unui termen, calamitatile naturale (inundatii, trasnet, incendii, cutremur) s.a., „evenimente” care devin „fapte juridice” in masura in care consecintele lor sunt supuse unor reglementari juridice.

            Unul si acelasi eveniment poate fi generator de diferite raporturi juridice diferite sau sa determine fie aparitia unor raporturi, fie stingerea sau modificarea altora. Un asemenea exemplu ar fi decesul unei persoane: un asemenea eveniment stinge toate raporturile juridice in care defunctul era subiect, pe de o parte, iar pe de alta parte, deschide raporturile de succesiune.

            Trebuie retinut insa faptul ca nu orice eveniment intra in categoria „faptelor juridice” intrucat nu orice eveniment produce efecte juridice, adica efecte sau consecinte reglementate prin norme de drept. Legea selectioneaza doar un numar limitat de evenimente sau consecinte ale acestora, in special pe acelea care, prin amploarea sau implicatiile consecintelor lor au legatura cu ordinea juridica, efectul juridic al acestor evenimente fiind „filtrat de un interes social”).

            b) Spre deosebire de evenimente, actiunile  reprezinta manifestari de vointa ale oamenilor care produc efecte juridice (dau nastere, modifica sau sting raporturi juridice) ca urmare a reglementarii lor prin normele de drept. In masura in care actiunile sunt sau nu conforme normelor de drept, spunem ca sunt licite sau ilicite. De asemenea, actiunile pot fi savarsite sub forma faptelor omisive sau comisive. Fapta omisiva sau omisiunea consta in abtinerea subiectului de a face ceea ce trebuia sa faca in virtutea prevederilor normei iar „comisiunea” sau fapta comisiva este conduita materializata in mod direct, orientata spre o anume finalitate.

98.- Explicati intelesul notiunii de “eveniment” ca formă a faptului juridic.Raspuns: Unul si acelasi eveniment poate fi generator de diferite raporturi juridice diferite sau sa determine fie aparitia unor raporturi, fie stingerea sau modificarea altora. Un asemenea exemplu ar fi decesul unei persoane: un asemenea eveniment stinge toate raporturile juridice in care defunctul era subiect, pe de o parte, iar pe de alta parte, deschide raporturile de succesiune.

99.- Ce se intelege prin “actiuni” ca forme ale faptului juridic?Raspuns: actiunile reprezinta manifestari de vointa ale oamenilor care produc efecte juridice (dau nastere, modifica sau sting raporturi juridice) ca urmare a reglementarii lor prin normele de drept. In masura in care actiunile sunt sau nu conforme normelor de drept, spunem ca sunt licite sau ilicite.

67

100.- Care este intelesul notiunii generice de “act” si a celui de “act juridic”? Care sunt sensurile notiunii de “act juridic”.Raspuns: Actiunile juridice licite care sunt savarsite in conformitate cu normele de drept si cu scopul direct, manifest de a produce efecte juridice mai poarta si denumirea de acte juridice. 

 — Intelesul concret al termenului „act” decurge din contextul in care este utilizat si de atributul sau atributele cu care este asociat in expresia respectiva;

            — Luat ca termen de sine statator, termenul „act” poate avea in limbajul juridic mai multe intelesuri, astfel:

                        — In cel mai larg sens al sau, el este inteles ca „manifestare de vointa” materializata sub forme diferite: ca un inscris sau document, ca o actiune sau inactiune sau, intr-o expresie mai larga, ca „fapta umana”. Actiunile sau faptele omenesti pot fijuridice sau nejuridice dupa cum sunt sau nu cuprinse in sfera unor reglementari ale normelor de drept. De aici si o prima posibila delimitare intre „actele” omenesti ca „acte juridice” si „acte nejuridice” (morale, etice, culturale etc.);

  Notiunea de „act juridic” in acceptiunea sa de „fapt juridic” licit, poate fi inteles in doua mari sensuri10) :

            — primul, este cel de inscris probator, doveditor. In acest sens, „actuljuridic” este orice inscris prin care se poate dovedi un fapt juridic: un contract scris de imprumut sau de vanzare-cumparare, o diploma de absolvire a unei institutii de invatamant, un certificat prin care se atesta absolvirea unui curs de calificare intr-o meserie, o chitanta, o decizie de numire intr-o functie, o sentinta etc. si,

            — al doilea sens al notiunii de „act juridic” este cel pe care il avem in vedere in cadrul raportului juridic — ca o varietate a faptelor juridice. In acest sens, intelegem prin act juridic o manifestare de vointa, indiferent daca este exprimata intr-o forma scrisa, orala sau alta forma, facuta cu intentia de a da nastere, a modifica sau a stinge un raport juridic.

101.- Formulati o clasificare posibilă a actelor juridice enuntand criteriile acestei clasificări.Raspuns:

 Actele juridice, datorita marii lor diversitati, pot fi clasificate dupa mai multe criterii. De exemplu :

            a. Dupa numarul de vointe cuprinse in acel act, sunt: actele juridice unilaterale(in care se manifesta o singura vointa — de exemplu, un ordin sau un testament, o oferta publica de recompensa etc.) ; actele juridice bilaterale (in care sunt

68

prezente doua vointe - de exemplu, un contract, un imprumut etc.) , actele multilaterale (in care sunt intrunite mai multe vointe — act de asociere, contract colectiv etc.) ,

            b. Dupa scopul sau interesul patrimonial urmarit in acel raport, actele juridice pot fi : actele juridice oneroase (sunt cele in care interesele sunt urmarite in mod reciproc de catre parti) ; actele juridice gratuite (in care nu se urmareste obtinerea unui echivalent patrimonial - donatia, gratuitatea etc.) ;

            c. Dupa calitatea subiectelor care isi manifesta vointa, actele juridice pot fi : actele oficiale [cele emise de catre organele puterii de stat, denumite si acte publice , actele juridice neoficiale - toate celelalte acte incheiate in temeiul normelor juridice intre subiectele de drept privat (numite si acte private).

            d. Dupa modul formelor cerute de lege pentru incheierea lor, actele juridice pot fi: consensuale — cand se nasc prin simplul acord de vointa al partilor, fara alta formalitate; formale sau solemne — cand legea cere pentru validitatea lor forma scrisa sau uneori si forma autentica, iar pentru unele acte chiar, forma solemna (casatoria, tratatele internationale etc.).

            e. Dupa criteriul efectelor, actele juridice pot fi: constitutive — cand prin incheierea lor se creeaza o situatie juridica noua sau se modifica situatia anterioara; sideclarative — cand prin incheierea lor nu se constituie sau modifica drepturi ci, se recunoaste sau constata existenta unei situatii (drepturi sau obligatii).

            Clasificarea actelor juridice poate fi realizata — si dupa alte criterii intalnite in ramurile de drept respective, cu deosebire in Dreptul civil, Dreptul administrativ etc.

102.- Enuntati si explicati elementele de structură ale raportului juridic: subiectele, continutul, obiectul raportului juridic.

Raspuns:  In configuratia oricarui raport juridic este identificabila o anume structura constituita din conexiunea sistemica a trei elemente: subiectele — ca parti ai acelui raport; continutul raportului — constituit din drepturile si obligatiile ce leaga subiectele sau partile in acel raport; si obiectul raportului — adica elementul in legatura cu care subiectele isi stabilesc acele drepturi si obligatii.

 1. Subiectele raportului juridic11)

         Raportul juridic este un raport cu  caracter social, interuman. De acea, subiecte ale raportului juridic, pot fi numai oamenii, fie ca persoane fizice (luati in mod individual), fie ca subiecte colective de drept (organizati in diverse organisme, organizatii, colectivitati de indivizi sau constituiti ca persoane juridice). Statul recunoaste oamenilor

69

calitatea de subiect de drept si, la nevoie, le apara drepturile si obligatiile corelative specifice variatelor raporturi juridice intervenind prin constrangere.

            (Trebuie subliniat faptul ca in literatura de specialitate sunt intalnite expresiile de „subiect al raportului juridic” si „subiect de drept”, expresii pe care unii autori le considera ca fiind sinonime, fara a sesiza totusi unele posibile deosebiri dintre ele. Asa de exemplu, prin „subiect de drept” se intelege sensul larg al notiunii de „subiect”, fiind expresia generica a oricarui titular de drepturi, obligatii, calitati, atributii, investituri etc. la care norma de drept face referinta, in timp ce prin „subiect al raportului juridic” se intelege sensul restrans al notiunii de „subiect” prin care se exprima categoria determinata de subiecte ce au calitatea de parti intr-un raport juridic concret. Spre deosebire de subiectul raportului juridic, subiectul de drept este un subiect virtual, posibil al unui raport juridic, el fiind titularul prerogativelor care ii permit sa intre sau participe — atunci cand isi manifesta vointa sau este obligat — ca parte intr-un raport juridic concret. Deci, „subiectul de drept” nu este intotdeauna si in mod obligatoriu si subiect al unui raport juridic concret, in timp ce subiectul unui raport juridic este intotdeauna si implicit si „subiect de drept”. De exemplu, persoana „x” este titulara drepturilor electorale sau a prerogativei de a dona, a vinde ceva etc., adica are calitatea de subiect de drept, dar nu actioneaza, nu-si exercita aceste prerogative, in calitate de subiect al unui raport juridic concret.

            Pentru existenta si desfasurarea unui raport juridic sunt necesare cel putin doua subiecte in calitatea lor de parti ale acelui raport juridic. Existenta mai multor subiecte in cadrul raportului juridic nu schimba insa natura legaturilor specifice dintre ele.

            In toate cazurile, unele dintre subiecte vor fi titulare de drepturi, altele — de obligatii, sau deopotriva,  pot avea atat drepturi cat si obligatii corelative. Exemple din acest ultim caz intalnim mai ales in sfera dreptului civil, cum ar fi, de exemplu, un contract de vanzare-cumparare, in care ambii subiecti sunt titulari atat de drepturi cat si de obligatii corelative: vanzatorul este obligat sa predea obiectul si are dreptul sa primeasca pretul stabilit, iar cumparatorul are obligatia de a plati pretul si dreptul de a primi obiectul cumparat.

            In functie de continutul drepturilor si obligatiilor subiectele primesc uneori denumiri specifice. De exemplu, subiectul care are dreptul de a pretinde ceva se mai numeste si subiect activ sau creditor iar subiectul obligatiei de „a da” corespunzator pretentiei se mai numeste subiect pasiv sau debitor.

            Pentru a determina concret sau identifica subiectele raportului juridic, trebuie avuta in vedere natura raportului juridic la care acestea participa. De cele mai multe ori, determinarea subiectelor se poate face in mod individual, adica atat subiectul titular de drepturi, cat si cel titular de obligatii sunt cunoscuti sau determinati in mod concret, individual. Exista insa si raporturi juridice in care numai unul dintre subiecte este individual determinat, celalalt fiind colectiv (grup sau „toate” celelalte persoane), deci

70

nedeterminat in mod concret. Astfel, este cazul raportului juridic de proprietate, in care subiectul titular al dreptului de proprietate este intotdeauna concret determinat, pe cand subiectii obligatiei de a respecta proprietatea titularului sunt toate celelalte persoane fizice sau juridice, adica subiecti nedeterminati. In acest caz, titularul obligatiei de a respecta proprietatea nu este individualizat decat in cazul in care persona sau persoanele respective isi asuma ori li se impun anumite obligatii privitoare la acel drept sau incalca aceasta obligatie printr-o fapta ilicita si pentru care urmeaza sa fie trase la raspundere. Un exemplu similar il constituie subiectele drepturilor fundamentale ale omului: dreptul la viata, la sanatate, la integritate fizica si morala, la libertate etc., subiecte ce sunt concret determinate prin faptul ca aceste drepturi apartin fiecarui individ uman in parte, in timp ce titularii obligatiei de a respecta aceste drepturi sunt „toti ceilalti” in intelesul de toti ceilalti indivizi umani ori structuri de organizare sociala — publice sau private din societate.

            Pentru ca o persoana (fizica sau colectivitate de persoane fizice) sa devina subiect al unui raport juridic trebuie sa indeplineasca anumite conditii sau cerinte pe care legea insasi le stabileste, si care, poarta denumirea generica de „capacitatejuridica”. Tot legea stabileste momentul dobandirii sau pierderii, respectiv, intinderea sau sfera acestei capacitati, adica sfera si natura drepturilor si obligatiilor pe care le poate detine si exercita subiectul acelui raport juridic.

            Capacitatea juridica apare deci ca o premisa a calitatii de subiect al raportului juridic. Ea se defineste ca fiind aptitudinea generala si abstracta, stabilita de lege in functie de varsta si discernamantul persoanei de a dobandi sau exercita drepturi si obligatii intr-un raport juridic, adica de a fi titulara de drepturi si obligatii.

            In functie de institutia juridica sau ramura de drept, capacitatea juridica a persoanelor are diferite acceptiuni sau denumiri : capacitate de folosinta, capacitate de exercitiu, capacitate de a mosteni, capacitate de a testa, capacitate de a raspunde, capacitate electorala etc. Ea este diferita si in functie de natura „persoanei” careia legea ii recunoaste calitatea de subiect al raportului juridic.

            In legatura cu termenii sau expresiile de „persoana” si respectiv de „subiect”, in acest context se impun cateva precizari si nuantari, si anume:

            In primul rand, in limbajul juridic uzual cei doi termeni sunt utilizati in mod frecvent ca sinonimii, fara a afecta continutul de idei ce este astfel transmis. Totusi, o anume delimitare intre continuturile lor este posibila si necesara, astfel: „Persoanele” sunt purtatoarele calitatii de „subiect” al raportului juridic sau, invers, calitatea de subiect o au persoanele; Cuvantul „persoana” denumeste la modul generic fiinta umana singulara cu capacitatea si calitatea de a fi „subiect de drept”, adica titulara de drepturi si obligatii juridice. „Personalitatea” este inteleasa ca fiind „aptitudinea de a deveni subiect de drepturi si obligatii”11a) in sfera juridicului.

71

            In al doilea rand, dupa natura lor, „persoanele” se pot clasifica in urmatoarele categorii:

            — persoana fizica — are intelesul de individ uman cu calitatea generica de subiect de drept;

            — colectivitatile de persoane fizice (grupurile sau „persoana colectiva) (subl.ns.) care participa sau intra in acest mod in diferite raporturi juridice pot dobandi, potrivit reglementarilor juridice, calitatea de subiecte ale unor anumite raporturi juridice, avand consacrata denumirea de „subiecte colective”;

            — persoana juridica (sau morala este — prin natura sa si spre deosebire de persoana fizica sau colectivitatile acestora — o „creatie” a dreptului. Aceasta in sensul ca „persoana juridica” ia fiinta si dobandeste calitatea de subiect sau de „parte” a unui raport juridic nu prin nastere (precum persoana fizica) ci, numai prin forta si limitele prevederilor normelor de drept. Ea poate fi constituita sau infiintata avand la baza fie persoana fizica, singulara, fie colectivitatile de persoane fizice. (A se vedea mai pe larg in cele ce urmeaza).

            In al treilea rand, in functie de aceasta natura a „persoanei” se delimiteaza si capacitatea juridica a acestora in cele doua mari categorii: capacitatea juridica a persoanelor fizice sau ale colectivitatilor de persoane fizice si, respectiv, capacitatea juridica a persoanelor juridice (A se vedea in cele ce urmeaza).

            Totodata, in functie de acest criteriu al „naturii” persoanei si al clasificarii acestora se poate realiza si o clasificare a „subiectelor raportului juridic” in: subiecte — persoane fizice, subiecte colective si subiecte — persoane juridice. Intr-o alta clasificare11b) subiectele raportului juridic sunt considerate a fi: persoana fizica, persoana juridica (sau morala), organele de stat si, respectiv statul suveran si organizatiile internationale.

            In fine, in functie de criteriul modalitatilor de desfasurare a raporturilor juridice — modalitatea actiunilor individuale sau a modalitatilor de actiune colectiva — subiectele raportului juridic se clasifica in: subiecte individuale (persoana fizica) si subiecte colective. In aceasta ultima categorie, majoritatea autorilor includ atat colectivitatile de persoane fizice cat si persoanele juridice.

            a) Persoana fizica — are cea mai larga raza de participare ca subiect in sfera raporturilor juridice si  se refera la : cetatenii statului, la straini si la apatrizi, ca indivizi umani.

            Pentru persoana fizica – subiect al raportului juridic – legea stabileste ca aceasta dobandeste capacitatea juridica in functie de doua criterii corelative : o anumita limita

72

minima de varsta si, respectiv, criteriul discernamantului normal, neafectat de imaturitate sau de vreo boala mintala.

            Capacitatea juridica a persoanei fizice nu este aceeasi in toate ramurile dreptului. De exemplu, in ramura dreptului constitutional capacitatea persoanei este recunoscuta de la varsta de 18 ani (a „majoratului”) in timp ce in ramura dreptului muncii capacitatea persoanei de a intra in raporturi juridice de munca este recunoscuta de la varsta de 15 ani (cf. Art. 45 pct. 4 al Constitutiei).

            In anumite ramuri ale dreptului, cum este dreptul civil, se face distinctia intre capacitatea de folosinta si capacitatea de exercitiu. (Aceasta „capacitate” este definita in Decretul nr. 31/1954 si modificarile ulterioare ale acestuia privind atat persoanele fizice cat si persoanele juridice).

            Capacitatea de folosinta este aptitudinea generala recunoscuta de lege pentru orice fiinta umana — indiferent de varsta sau discernamant — de a dobandi si a avea drepturi si obligatii in sfera dreptului civil. Capacitatea de folosinta o au toate fiintele umane de la nastere si pana la deces, indiferent de puterea lor de discernamant.

            Capacitatea de exercitiu este aptitudinea stabilita de lege pentru persoanele cu discernamant de a-si exercita singure, in nume propriu, drepturile si obligatiile pe care le au sau si le asuma. De aceea, sunt lipsite de aceasta forma de capacitate minorii sub 14 ani precum si persoanele puse sub interdictie din lipsa discernamantului lor (debilitate mintala, boala psihica etc.), drepturile si obligatiile acestora ce rezulta din capacitatea lor de folosinta  fiind exercitate de reprezentantii lor legali sau judecatoresti.

            Capacitatea deplina de exercitiu se dobandeste in sistemul nostru juridic la varsta de 18 ani. Intre 14-18 ani persoana fizica are o capacitate de exercitiu restransa sau limitata. (Aceasta inseamna ca ea poate exercita in nume propriu si/sau cu incuviintarea parintilor ori a tutorelui numai anumite drepturi si obligatii stabilite de lege).

            Rezulta ca persoana fizica poate avea capacitatea de folosinta fara sa o aiba si pe cea de exercitiu. Se intelege ca persoana care are capacitatea de exercitiu o are implicit si pe cea de folosinta.

            b) Subiectele colective si/sau persoanele juridice: Acestea dobandesc calitatea de subiecte ale raportului juridic numai in temeiul si limitele stabilite de lege. Astfel, subiectele colective sau colectivitatile de persoane fizice pot deveni parti sau subiecti ai unui raport juridic, de exemplu, prin asociere simpla, contract colectiv de munca, raspundere solidara etc. a doua sau mai multe persoane fizice. In mod frecvent insa subiectele colective se constituie ca „persoane juridice”. De mentionat insa ca nu doar colectivitatile de persoane se pot constitui ca persoane juridice. In anumite situatii legea admite ca si persoana fizica singulara sa se constituie ca „persoana juridica” (de exemplu, Societatea comerciala cu asociat unic). Totodata, calitatea de persoana juridica o pot

73

dobandi si anumite structuri ale organelor statului sau ale societatii civile (organisme, organizatii etc. nestatale). Indiferent de natura acestor subiecte sau de numarul persoanelor pe care le cuprind, calitatea de „persoana juridica” se dobandeste potrivit anumitor conditii si cerinte ale legii. In acest sens, in sistemul nostru juridic actual Decretul nr. 31/1954 si modificarile sale ulterioare, cu deosebire dupa 1989, stabilesc ca principalele elemente constitutive ale persoanei juridice urmatoarele: sa aiba organizare de sine statatoare; sa dispuna de un patrimoniu propriu, distinct de cel al persoanelor care o compun; sa aiba un scop si activitate licita (cf. art. 26). Pe langa  aceste conditii generale cerute de lege, constituirea persoanei juridice presupune si cerinta procedurala a existentei, intr-o forma sau alta, a acordului organelor de stat competente pentru infiintarea lor, acord care poate fi, dupa caz: al organelor de stat superioare care au competenta de a le constitui; al organelor de stat investite cu competenta de a le autoriza sau recunoaste (instantele judecatoresti); al organelor de stat cu competenta de a le inregistra in evidentele publice (Camere de comert, Administratii financiare etc.).  

            Prin urmare, nu orice persoana fizica, colectivitate de persoane, ori structuri de organizare statala sau nestatala dobandesc automat si calitatea de persoane juridice. Persoana juridica este deci, prin natura ei — asa cum am mai mentionat mai sus — o „creatie” a legii, luand nastere in temeiul prevederilor ei. De aici si o alta distinctie sau particularitate a acestei persoane fata de persoana fizica: capacitatea ei juridica este distincta, in sensul ca persoana fizica are o capacitate juridica generala, pe cand persoana juridica dispune de o capacitate juridica specializata sau limitata, adica poate dobandi si exercita numai acele drepturi si obligatii care corespund actului de constituire sau infiintare, scopului pentru care a fost creata. 

            De retinut ca persoana juridica actioneaza ca subiect al unui raport juridic concret numai prin intermediul persoanei fizice care o reprezinta potrivit actului de infiintare a acelei persoane juridice.

            Dupa caracterul lor, persoanele juridice — ca subiecte ale raportului juridic — se pot clasifica in doua mari categorii: persoane juridice publice (de drept public) si, respectiv, persoane juridice private (de drept privat).

            Dintre aceste principale categorii de persoane juridice, mai relevante sunt :

            — Statul — ca persoana juridica sui generis — si respectiv, organele de stat participa in aceasta calitate la o categorie larga de raporturi juridice: de drept constitutional, administrativ, financiar, penal, international etc., inclusiv in anumite raporturi de drept civil. 14)

            — Institutiile de stat: sunt acele unitati infiintate prin lege sau hotarare de guvern, in scopul desfasurarii unei anumite forme a activitatii de stat in domenii distincte (cultura, invatamant, sanatate, stiinta s.a.), fara ca activitatea lor sa aiba un caracter economic si care functioneaza prin finantare de la bugetul statului;

74

            — Regiile autonome, societatile comerciale cu capital de stat sau privat,companiile, bancile etc., sunt persoane juridice si participa, in calitate de subiecte de drept in raporturile de drept privat sau public;

            — Organizatiile obstesti cu caracter nepatrimonial, cum ar fi: sindicatele, organizatiile de tineret, asociatiile si fundatiile, uniunile de creatie etc. se constituie de regula ca persoane juridice si participa, la randul lor, in calitate de subiecte de drept in diverse raporturi de drept civil, potrivit scopului pentru care au fost infiintate. Tot in aceasta categorie ar intra si organizatiile cooperatiste infiintate in conditiile prevazute de lege s.a.

  

103.- Ce este “capacitatea juridică” a subiectului raportului juridic?Raspuns:

Capacitatea juridică = aptitudinea unei persoane (fizice sau juridice) de a fi titulară de drepturi şi obligaţii şi de a le exercita

Capacitatea juridică (civilă) este de două feluri:

a) de folosinţă = aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţiib) de exerciţiu = aptitudinea de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma

obligaţiile, săvârşind acte juridice.În ţara noastră capacitatea de folosinţă este recunoscută tuturor persoanelor fizice,

fără ca sexul, rasa, naţionalitatea, religia, originea, averea sau altele să aibă vreo înrâurire asupra acesteia (art. 4 din Decretul 31/1954). De aceea, ea este generală şi egală pentru toţi În conformitate cu art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia.

În ceea ce priveşte capacitatea de exerciţiu pentru persoanele fizice, aceasta este de două feluri: a) deplină (începe de la 18 ani, când persoana devine majoră; prin excepţie poate fi dobândită mai devreme în cazul femeii ce se poate căsători de la 16 ani, iar cu dispensă chiar de la 15 ani); b) restrânsă (pentru minorii între 14 şi 18 ani).

Minorii până în 14 ani nu au deci capacitate de exerciţiu (la fel şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească prin hotărâre definitivă – debilii şi alienaţii mintali). Exercitarea drepturilor lor şi asumarea de obligaţii pentru ei va fi făcută , în locul lor, de reprezentanţii lor legali (părinţii sau tutorele).

Minorii între 14 şi 18 ani au capacitate de exerciţiu restrânsă. Ei pot încheia singuri acte juridice prin care îşi exercită drepturile şi îşi asumă obligaţii, dar au nevoie, în condiţiile legii, de încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui, iar uneori şi a autorităţii tutelare (primarul, printr-un serviciu din cadrul primăriei). Prin excepţie, unele acte pot fi încheiate şi fără încuviinţarea prealabilă a părinţilor: achiziţionarea de obiecte de la magazin sau încheierea unui contract de muncă pentru minorul de peste 16 ani.

Persoanele cu capacitate de exerciţiu deplină (peste 18 ani) îşi exercită singure drepturile şi îşi asumă, la fel, obligaţiile.

*Şi persoanele juridice au o capacitate de folosinţă şi una de exerciţiu.

75

Spre deosebire de persoanele fizice, capacitatea de folosinţă a persoanelor juridice, nu este egală şi generală pentru toate persoanele juridice, ci este specială fiecăreia dintre ele. Potrivit art. 34 din Decretul 31/1954, persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut. Cu alte cuvinte, fiecare persoană juridică poate avea numai acele drepturi (şi obligaţii) ce se încadrează în specificul activităţii pe care o desfăşoară şi în care scop a fost creată. Acest principiu cu caracter general este denumit principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice. Sancţiunea încălcării acestui principiu este nulitatea absolută a oricărui act juridic.

Capacitatea de folosinţă deplină a persoanelor juridice începe, în principiu, din momentul înfiinţării lor legale şi durează până când aceasta încetează a mai exista.

Cât priveşte capacitatea de exerciţiu a persoanelor juridice, aceasta constă în încheierea de acte juridice generatoare de drepturi şi obligaţii de către organele de conducere ale acestora. Ea se dobândeşte odată cu desemnarea (delegarea, numirea) organelor de conducere ale persoanei juridice. Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de conducere.

104.- Ce este “persoana fizică” si care este capacitatea juridică a acesteia?Raspuns: — persoana fizica — are intelesul de individ uman cu calitatea generica de subiect de drept;Calitatea de persoana fizica, este recunoscuta prin lege, tuturor fiintelor umane,luate fiecare in parte, ca membre ale societatii, care se bucura de posibilitatea de a participa la raporturi juridice.Capacitatea de folosinta exprima aptitudinea perosnaei de a avea drepturi si obligatii.Capacitatea de exercitiu reprezinta aptitudinea persoanei de a-si asuma obligatii savarsind acte juridice:

-Legalitatea. Aceasta capacitate este reglementata prin lege. Persoana fizica are capacitate de folosinta siin afara cazurilor prevazute de lege.

-Generalitate. Toate persoanele fizice au capacitate de folosinta.-Inelienabilitatea. Capacitatea de folosinta nu poate constitui obiect al actelor

juridice. Nu se poate renunta nici in tot si nici in parte la capacitatea de folosinta. Asemenea acte sunt lovite de nulitate. Capacitatea de folosinta inceteaza numai prin moarte.

-Intangibilitatea. Nici o fiinta umana nu poate fi ingradita in aceasta capacitate decat in cazurile prevazute de lege.

-Egalitatea. Aceasta capacitate este egala pentru toate fiintele umane carora li se aplica legea romana. Nu se fac privilegii si nici discriminari.

-Universalitatea. Cetatenii beneficiaza de drepturile consacrate prin constitutie si prin alte legi.

76

105.- Ce este “colectivitatea de persoane fizice” si care este capacitatea juridică a acesteia?Raspuns: - colectivitatile de persoane fizice (grupurile sau „persoana colectiva) (subl.ns.) care participa sau intra in acest mod in diferite raporturi juridice pot dobandi, potrivit reglementarilor juridice, calitatea de subiecte ale unor anumite raporturi juridice, avand consacrata denumirea de „subiecte colective”

106.- Ce este persoana juridică si care este specificul capacitătii juridice a acesteia? Care sunt condiŃiile sau elementele constitutive pentru “nasterea” sau constituirea unei persoane juridice?Raspuns:  — persoana juridica (sau morala este — prin natura sa si spre deosebire de persoana fizica sau colectivitatile acestora — o „creatie” a dreptului. Aceasta in sensul ca „persoana juridica” ia fiinta si dobandeste calitatea de subiect sau de „parte” a unui raport juridic nu prin nastere (precum persoana fizica) ci, numai prin forta si limitele prevederilor normelor de drept. Ea poate fi constituita sau infiintata avand la baza fie persoana fizica, singulara, fie colectivitatile de persoane fizice. Subiectele colective si/sau persoanele juridice: Acestea dobandesc calitatea de subiecte ale raportului juridic numai in temeiul si limitele stabilite de lege. Astfel, subiectele colective sau colectivitatile de persoane fizice pot deveni parti sau subiecti ai unui raport juridic, de exemplu, prin asociere simpla, contract colectiv de munca, raspundere solidara etc. a doua sau mai multe persoane fizice. In mod frecvent insa subiectele colective se constituie ca „persoane juridice”. De mentionat insa ca nu doar colectivitatile de persoane se pot constitui ca persoane juridice. In anumite situatii legea admite ca si persoana fizica singulara sa se constituie ca „persoana juridica” (de exemplu, Societatea comerciala cu asociat unic). Totodata, calitatea de persoana juridica o pot dobandi si anumite structuri ale organelor statului sau ale societatii civile (organisme, organizatii etc. nestatale). Indiferent de natura acestor subiecte sau de numarul persoanelor pe care le cuprind, calitatea de „persoana juridica” se dobandeste potrivit anumitor conditii si cerinte ale legii. In acest sens, in sistemul nostru juridic actual Decretul nr. 31/1954 si modificarile sale ulterioare, cu deosebire dupa 1989, stabilesc ca principalele elemente constitutive ale persoanei juridice urmatoarele: sa aiba organizare de sine statatoare; sa dispuna de un patrimoniu propriu, distinct de cel al persoanelor care o compun; sa aiba un scop si activitate licita (cf. art. 26). Pe langa  aceste conditii generale cerute de lege, constituirea persoanei juridice presupune si cerinta procedurala a existentei, intr-o forma sau alta, a acordului organelor de stat competente pentru infiintarea lor, acord care poate fi, dupa caz: al organelor de stat superioare care au competenta de a le constitui; al organelor de stat investite cu competenta de a le autoriza sau recunoaste (instantele judecatoresti); al organelor de stat cu competenta de a le inregistra in evidentele publice (Camere de comert, Administratii financiare etc.).  

107.-Enuntati principalele categorii de persoane juridice.

Raspuns: principale categorii de persoane juridice, mai relevante sunt :77

            — Statul — ca persoana juridica sui generis — si respectiv, organele de stat participa in aceasta calitate la o categorie larga de raporturi juridice: de drept constitutional, administrativ, financiar, penal, international etc., inclusiv in anumite raporturi de drept civil. 14)

            — Institutiile de stat: sunt acele unitati infiintate prin lege sau hotarare de guvern, in scopul desfasurarii unei anumite forme a activitatii de stat in domenii distincte (cultura, invatamant, sanatate, stiinta s.a.), fara ca activitatea lor sa aiba un caracter economic si care functioneaza prin finantare de la bugetul statului;

            — Regiile autonome, societatile comerciale cu capital de stat sau privat,companiile, bancile etc., sunt persoane juridice si participa, in calitate de subiecte de drept in raporturile de drept privat sau public;

            — Organizatiile obstesti cu caracter nepatrimonial, cum ar fi: sindicatele, organizatiile de tineret, asociatiile si fundatiile, uniunile de creatie etc. se constituie de regula ca persoane juridice si participa, la randul lor, in calitate de subiecte de drept in diverse raporturi de drept civil, potrivit scopului pentru care au fost infiintate. Tot in aceasta categorie ar intra si organizatiile cooperatiste infiintate in conditiile prevazute de lege s.a.

108.- In ce constă continutul unui raport juridic? Explicati intelesul notiunilor de “drepturi” si “obligatii” care formează continutul unui raport juridic.

Raspuns: Continutul raportului juridic este format din ansamblul drepturilor si obligatiilor ce revin subiectelor din relatia data, drepturi si obligatii prevazute de norma juridica. Cu alte cuvinte, subiectele unui raport sunt legate intre ele prin drepturi si obligatii care formeaza continutul acelui raport.

            In functie de titularii de drepturi si titularii de obligatii, avem raporturi juridicesimple — cand una din partile raportului este numai titular de drepturi, iar cealalta parte numai titular de obligatii — si, raporturi juridice complexe, cand fiecare din partile participante la raport sunt atat titulari de drepturi, cat si de obligatii. In continutul raportului juridic acceptiunea notiunii de „drept” sau „drepturi” este acela de „drept subiectiv”. In acest context trebuie reamintita distinctia dintre dreptul obiectiv — ca ansamblul normelor juridice impuse indivizilor si colectivitatilor din societate — si dreptul subiectiv — ca o prerogativa sau posibilitate a unei persoane de a actiona in temeiul dreptului obiectiv si de a apela la forta de constrangere a statului, pentru respectarea dreptului sau sau pentru restabilirea dreptului incalcat.

            — Drepturile subiective din cadrul raportului juridic sunt drepturile concrete ale subiectelor participante la raportul juridic respectiv. Ele reprezinta posibilitatea (conferita

78

de norma juridica) subiectelor participante (persoana fizica sau subiect colectiv de drept), in calitate de titulare ale dreptului respectiv, de a actiona intr-un anumit fel si de a pretinde din partea celorlalti subiecti o conduita corespunzatoare  : a da, a face sau a nu face ceva.

            (Dreptul obiectiv este — asa cum s-a aratat — independent fata de subiectele raportului juridic concret. Drepturile subiective decurg din dreptul obiectiv.)

            In literatura de specialitate16) s-au formulat mai multe clasificari ale drepturilor subiective, pornind de la diferite criterii. Astfel, de exemplu, dupa gradul de opozabilitate distingem: drepturi absolute - sunt cele carora le corespunde obligatia tuturor subiectilor de a le respecta (de exemplu, dreptul la viata, la proprietate, la libertate etc.) si, drepturi relative — sunt cele care sunt opozabile numai unei anumite persoane (dreptul cumparatorului de a primi bunul care a fost platit, drept ce este opozabil doar fata de vanzator).

            Dupa criteriul continutul lor, drepturile subiective pot fi clasificate in drepturipatrimoniale si drepturi nepatrimoniale : Drepturile patrimoniale — sunt cele care au un caracter economic si care, la randul lor, pot fi impartite in drepturi  reale si drepturi de creanta ; Drepturile nepatrimoniale - sunt cele care nu au un caracter economic, neputand fi exprimate, in general, in bani. La randul lor, acestea pot fi impartite in: drepturi care privesc existenta si integritatea persoanei ; drepturi care privesc identitatea persoanei ; drepturi care decurg din creatia intelectuala s.a..

            De asemenea, dupa natura raporturilor in cadrul carora se nasc, aceste drepturi subiective pot fi impartite in: drepturi de natura civila, penala, administrativa, financiara, de munca) etc. (In domeniul dreptului civil clasificarea acestora este mult mai detaliata).

            — Obligatia — este corelativul dreptului in cadrul raportului juridic, constituind celalalt element al acestuia. In sens juridic, prin obligatie intelegem acea indatorire pe care o are subiectul pasiv, pretinsa de subiectul activ al unui raport juridic, indatorire care poate sa constea in a da, a face sau a nu face ceva, si care, in caz de nerespectare, poate fi impusa prin forta coercitiva a statului.

            Se intelege ca atat drepturile subiective, cat si obligatiile — ca elemente ale continutului unui raport juridic — reprezinta o concretizare a prevederilor normelor de drept.

            Drepturile si obligatiile in cadrul raportului juridic sunt corelative, se presupun si se conditioneaza reciproc. De exemplu, in cazul vanzarii-cumpararii : vanzatorul are dreptul sa primeasca pretul si, are obligatia de a da bunul vandut cumparatorului, iar cumparatorul are obligatia de a plati pretul vanzatorului si are dreptul sa primeasca bunul cumparat.

79

            Ansamblul drepturilor si obligatiilor pe care le are un cetatean conform legilor in vigoare constituie statutul juridic al persoanei.

109.- Explicati in ce constă obiectul unui raport juridic.Raspuns:

Raporturile juridice presupun, pe langa subiecte si continut (drepturi si obligatii) si un obiect determinat al raportului si care este, de regula, elementul sau fenomenul in legatura cu care se naste raportul juridic respectiv. Obiectul raportului juridic desemneaza scopul, interesul sau finalitatea realizarii acelor drepturi si obligatii, si care constau, de cele mai multe ori, in dobandirea sau instrainarea unor bunuri, obtinerea unor servicii, garantii, avantaje s.a.

            Obiectul raportului juridic il constituie in general si ultima instanta „conduita” umana realizata de catre subiectii raportului juridic, ca urmare a exercitarii drepturilor si indeplinirii obligatiilor corelative.

110.- Explicati in ce constă specificul raporturilor juridice de constrangere din perspectiva specificului subiectilor, al continutului si al obiectului acestui gen de raporturi juridice denumite “de constrangere”.Raspuns: Raporturile juridice de constrângere sunt o categorie specială deraporturi care se formează ca urmare a săvârşirii unor fapte ilicite şi careantrenează răspunderea juridică şi aplicarea sanctiunii. Deci, orice încălcare a unei norme juridice poate da naştere unui raport deconstrângere care se stabileşte între stat, pe de o parte, şi autorul faptului licit, pe de altă parte. Specificul raporturilor juridice de constrângere decurge din specificul sau particularitatea elementelor acestui raport, adică din: calitatea specială a subiectilor acestui raport; din continutul raportului de constrângere; din obiectul acestuia.

Subiectele raportului juridic de constrângereîl constituie înprimul rând, statul — ca reprezentant al autoritătii publice care prin organele sau aparatul specializat al acestuia are competenta de a exercita tragerea la răspundere şi, respectiv, constrângerea şi, în al doilea rând,celălalt subiect esteautorul încălcării normei, al faptului ilicit. Organele de stat competente - ca subiecte ale raportului juridic deconstrângere reprezintă ordinea de drept şi interesul social general.Ca subiect al raportului de constrângere statul - în calitatea sa dereprezentant al ordinii şi autoritătii publice - intervine în apărarea şi garantarea atât ale intereselor de ordin general-social cât şi a celor deordin individual sau personal ale membrilor societătii.

80

Această interventie comportă însă o anumită nuantare, şi anume: În primul rând, statul intervine şi deci declanşează raportul deconstrângere în mod automat, din oficiu, ori de câte ori este încălcat uninteres general sau individual protejat de lege, încălcare ce reprezintă unanumit grad de pericol social. În acelaşi timp însă, în situatia încălcării unor interese de ordin personal sau individual, statul nu intervine întotdeaunasau în toate cazurile în mod automat, din oficiu ci, numai la solicitarea părtii vătămate. În acest caz raportul juridic de constrângere există doar în modvirtual, el constituindu-se sau declanşându-se numai dacă partea vătămatăsolicită interventia statului fată de autorul faptului ilicit. În această situatie,raportul juridic de constrângere ia naştere prin faptul că statul se substituie părtii vătămate devenind astfel subiectul exercitării constrângerii fată de autorul faptului ilicit. Aceasta în virtutea principiului general al dreptului potrivit căruia „nimeni nu-şi poate face singur dreptate”. Deci, raportul juridic de constrângere are ca subiecti nu partea vătămată şi autorul faptei ilicite ci statul şi acel autor.-Continutul raportului juridic de constrângere are şi el unspecific al său, fiind constituit din anumite drepturi şi obligatii corelative specifice. Astfel, statul are nu numai dreptul de a exercita constrângerea prin sanctiunile aplicate, ci şi obligatia de a aplica numai sanctiunile prevăzute de norma juridică; iar, autorul faptului ilicit are nu numai obligatia  de a suporta sanctiunea, ci şi dreptul de a i se aplica numai sanctiunea prevăzută de norma juridică.-Obiectul raportului juridic de constrângere este şi el specific şi constă în sanctiunea ce se aplică de către subiectul „stat” subiectului „autor al faptului ilicit”. Sanctiunea este consecinta încălcării sau nerespectăriinormei şi constă în măsura luată şi aplicată autorului faptului ilicit peste vointa sau dorinta acestuia, fiind obligat prin constrângere să repare daunele sau să suporte consecintele faptelor sale ilicite. Sanctiunea poatesă se refere la: persoana autorului sau la bunurile acestuia ori, lavalabilitatea unor acte juridice. Ea are un multiplu rol: preventiv-educativ,represiv şi reparator. În toate ipostazele sanctiunea juridică indiferent de natura ei: civila, penala, disciplinara, contraventionala etc, reprezinta infaptuirea autoritatii de stat.

111.-Norma juridică si raportul juridic au ca o trăsătură comună caracterul lor volitional. Care dintre ele are insă un caracter dublu volitional? (notati-o cu (x))( ) norma juridică;(x ) raportul juridic.

112.-Explicati, pe scurt, in ce constă acest caracter dublu volitional:Raspuns: Raporturile juridice au caracter dublu volitional, intrucat sunt relatii bazate pe lege, decurgand in desfasurarea lor din vointa legiuitorului, dar si din vointa partilor aflate in relatia de drept concreta.

81

113.- Explicati continutul notiunii generice de “răspundere” socială.Raspuns: Notiunea de răspundere socială este expresia teoretică, abstractă aformelor concrete de existentă ale răspunderii sociale. Cu alte cuvinte,răspunderea socială există numai prin una din formele sale concrete demanifestare ca, de exemplu : răspundere morală, politică, etică,economică, civică etc., inclusiv juridică, fiecare din aceste forme având atâttrăsături generale, comune, cât şi trăsături sau caracteristici proprii.

114.- In raport cu celelalte forme ale răspunderii sociale, răspunderea juridică are o serie de caracteristici proprii. Prezentati aceste caracteristici si in final formulati o posibilă definitie a răspunderii juridice.Raspuns:  În raport cu celelalte forme ale răspunderii sociale, răspunderea juridică are câteva caracteristici proprii, astfel :— Are întotdeauna ca temei nerespectarea sau încălcarea uneinorme de drept ;— Este întotdeauna legată de activitatea exclusivă a unor organede stat care au competenta de a constata în mod oficial nerespectarea sau încălcarea normei de drept ; de a aprecia gradul de vinovătie şi de a stabilişi aplica sanctiunea prevăzută de norma juridică ;— Este o răspundere general-obligatorie, mai promptă şi maieficientă decât celelalte forme ale răspunderii sociale deoarece are la bază imperativitatea dreptului şi, respectiv, capacitatea coercitivă a aparatului destat de a interveni şi aplica, la nevoie, constrângerea juridică;— Consecintele răspunderii juridice sunt deosebit de grave însensul că pot antrena uneori chiar sanctiuni privative de libertate saupedeapsa capitală ;— Stabilirea concretă a răspunderii juridice nu este un act saudemers strict juridic ci, cu valoare multiplă. Aceasta în sensul că în actul detragere la răspundere juridică se concentrează evaluări nu doar de ordinstrict juridic ci, implicit de ordin moral, social, etic, economic, de echitate, deumanism, de oportunitate etc. Asemenea evaluări nejuridice care însotesc actul juridic de stabilire a răspunderii actionează ca factori de circumstantiere a formei şi a gradului de răspundere juridică concretizată în sanctiunea ce se aplică. Rezultă din cele de mai sus o posibilă definire a răspunderii juridice: Răspunderea juridică reprezintă un complex de drepturi şi obligatii conexe, prevăzute de normele juridice, drepturi şi obligatii care iau naştere caurmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare aconstrângerii de stat, adică de aplicare a sanctiunii.2)Sunt drepturi ale părtii vătămate sau societătii lezate de a-i fi reparate daunele, ori de a fi restabilit dreptul încălcat şi, sunt obligatii ale celui vinovat de a suportaconsecintele faptelor sale, adică de a se supune sanctiunilor prevăzute de norma juridica incalcata.

115.- Delimitati continutul notiunilor corelative: “răspundere” - “sanctiune”; “răspundere” – “responsabilitate”.

82

Raspuns:  În literatura juridică notiunea de răspundere juridică nu este definităşi explicată în mod unitar 3). Cele mai multe sinteze definitorii sunt realizatedin perspectiva dreptului civil şi al dreptului penal în sensul întelesului de„obligatie” de a suporta sanctiunea civilă, respectiv penală. În acelaşi timp,unii autori atrag atentia asupra faptului că răspunderea juridică nu este şi nu poate fi privită doar ca o simplă „obligatie de a suporta o sanctiune” ci, într- înteles mai larg, ca o „modalitate de realizare a constrângerii destat”, ca un raport juridic de constrângere care are ca obiect sanctiunea. De aici şi concluzia că notiunea de „răspundere juridică” şi respectiv cea de„sanctiune” nu sunt identice sau sinonime. Ele sunt corelative şi sepresupun în mod reciproc, în sensul căRăspunderea juridică implică deregulă şi sanctiunea (adică măsura coercitivă fată de fapta ilicită şi autorulei) sanctiunea fiind în acest context materializarea concretă a răspunderii.„Răspunderea” constituie deci cadrul juridic pentru aplicarea sanctiunii iar „sanctiunea” este măsura de constrângere concretă aplicată pentru încălcarea sau nerespectarea normei juridice. Totodată, din perspectivă filosofico-juridică unii autori fac ointeresantă şi utilă delimitare între notiunile deResponsabilitate şi răspundere — folosite în mod obişnuit ca sinonime. Această delimitare seface în sensul că prin responsabilitate s-ar întelege raportul ce sedesfăşoară în planul intern al subiectivitătii individului în care consecinta faptei sale, fie că este pozitivă sau negativă, este supusă evaluării şi reactiei propriei conştiinte şi atitudini, în timp ce prin răspundere s-ar  întelege raportul exterior  ce se desfăşoară între colectivitate sau autoritătile acesteia şi autorul sau subiectul faptei negative. Cu alte cuvinte,„instanta” în fata căreia se stabileşte şi operează „ responsabilitatea ” este forul interior al conştiintei individului, în timp ce „instanta” în fata căreia sestabileşte şi operează „ răspunderea ” este forul conştiintei publice reprezentat prin structurile de autoritate statale şi civice.

Răspunderea este înteleasă ca având drept cauză, sau ca fiind consecinta unui fapt negativ, ilicit. În cazul răspunderii juridice acest raport apare ca unul special, deconstrângere, ce se stabileşte între autoritătile statului şi autorul faptulu iilicit, raport ce are ca obiect aplicarea unei sanctiuni prevăzută de norma încălcată Răspunderea juridică — ca şi răspunderea socială — este o notiune abstractă. În realitatea existentei sale ea îmbracă formele concrete aleramurii de drept în care intervine. De aceea, răspunderea juridică apare cao formă a răspunderii civile, penale, administrative, disciplinare, financiare,internationale etc. Indiferent de formele concrete pe care le îmbracărăspunderea juridică are o serie de principii sau reguli generale comune.

116.- Ca relatie socială specifică răspunderea juridică are la bază o serie de principii. Care sunt si in ce constau aceste principii ale răspunderii juridice?Raspuns: Deşi răspunderea juridică cunoaşte o multitudine de forme, ea are totuşi un fond comun de reguli aplicabile acestei diversităţi numite principii ale răspunderii şi care se află în

83

strânsă legătură cu unele principii fundamentale ale dreptului, cât şi cu principii ale unor ramuri de drept.1. Principiul legalităţii răspunderii constă în aceea că răspunderea juridică nu poate opera decât în condiţiile sau în cazurile prevăzute de lege, în forma şi limitele stabilite de aceasta, conform unei anumite proceduri desfăşurate de organe special investite în acest sens.Dacă ar fi să ne limităm doar la răspunderea penală, aceasta regulă enunţată își găsește expresia în principiile legalității, incriminării, adică a consacrării numai prin lege a faptelor infracţionale şi în legalitatea pedepsei, adică a aplicării numai a sancţiunii cuprinse în normele juridice.2. Principiul răspunderii pentru fapta săvârşită cu vinovăţie are la bază concepţia juridică a răspunderii subiective conform căreia autorul faptei răspunde numai atunci când şi-a dat seama sau trebuia să-şi dea seama de rezultatele faptei sale şi de semnificaţiile ei social – juridice periculoase, fiind sancţionat pentru comportamentul său antisocial.Fără vinovăţie, nu există răspundere juridică, chiar dacă sunt întrunite toate celelalte condiţii de bază, iar aceasta trebuie de cele mai multe ori dovedită ca, de pildă, în dreptul penal, unde operează prezumţia nevinovăţiei învinuitului sau inculpatului, ceea ce obligă organele de stat la dovedirea ei, fiind cu totul excepţională şi limitată prezumţia de vinovăţie ca, de pildă, în cazul părinţilor pentru faptele copiilor minori, dar, şi în această ipoteză, prezumţia poate fi combătută, înlăturată.3. Principiul răspunderii personale, conform căruia răspunderea revine numai celui efectiv vinovat de comiterea faptei ilicite, regulă cu caracter absolut în cazul formelor sancţionării sau represive datorită pericolului social al conduitei ce incubă atitudinea represivă a societăţii.În cazul răspunderii reparatorii există, uneori în condiţiile legii, şi răspunderea pentru fapta altuia cu caracter limitat, dar posibil de înlăturat (răspunderea părinţilor pentru copiii minori, a persoanei juridice pentru faptele membrilor) sau răspunderea solidară ori împreună cu alţii.4. Principiul unicităţii răspunderii conform căruia pentru fapta ilicită există o singură răspundere sau nu se poate aplica decât o singură sancţiune şi nu mai multe (“non bis in idem”), având aceeaşi natură juridică ca şi norma încălcată. Excepţie fac cazurile de cumul deja prezentate şi care derivă din scopurile diferite ale răspunderii.5. Principiul justeţei sau proporţionalităţii răspunderii în conformitate cu care se impune corelarea răspunderii sau a pericolului ei social sau a întinderii pagubei, a formei de vinovăţie cu care a fost săvârşită, printr-o corectă şi concretă individualitate sau proporţionalizare, ca, de pildă, a sancţiunii sau pedepsei penale unde se ţine seama de toate împrejurările legate de comiterea faptei, de circumstanţele atenuante sau agravante, ca şi de persoana făptuitorului etc.6. Principiul umanismului răspunderii în conformitate cu care sancţiunea aplicată şi constrângerea exercitată au un rol reeducativ şi de reintegrare socială, netrebuind să provoace suferinţe inutile celui sancţionat şi să nu-i înjosească demnitatea şi personalitatea.

84

7. Principiul perseverenţei prin răspundere, conform căruia sancţiunea are rolul de a preveni atât pe cel vinovat, cât şi pe alţii de a mai săvârşi în viitor alte fapte sau fapte de acelaşi gen în care sens există o prevenţie specială şi una generală prin răspunderea declanşată.8. Principiul celerităţii sau operativităţii tragerii la răspundere în baza căruia momentul aplicării sancţiunii, reprezentând reacţia socială, trebuie să fie cât mai aproape de cel al comiterii faptei, fără amânări sau tergiversări deosebite şi nenecesare soluţionării cauzei, pentru ca rezonanţa socială a sancţiunii să fie maximă eliminând starea de insecuritate din raporturile sociale şi neîncrederea în drept, sporind, astfel, efectul preventiv al aplicării acestuia.

117.- Pentru ca răspunderea juridică să devină operatională, adică să fie pusă in actiune sunt necesare intrunirea cumulativă a catorva elemente si conditii. Enuntati si apoi explicati in detaliu fiecare din aceste elemente si conditii.Raspuns:  În teoria generală a dreptului aceste principii ale răspunderii juridice sunt considerate a fi în principal următoarele : principiul răspunderii pentru fapte săvârşite cu vinovătie ; principiul justetei sanctiunii ; principiul răspunderii personale ; principiul celeritătii tragerii la răspundere juridică. Pe lângă aceste principii unii autori mai enuntă ca principii distincte: principiul legalitătii răspunderii , principiul proportionalitătii , principiul unicitătii răspunderii etc., principii care îşi găsesc însă reflectarea, într-o măsură sau alta, în primele patru principii enuntate ; De aceea alti autori  nu le delimitează ca principii distincte din contextul analizei problematiciirăspunderii juridice.a.a. Principiul răspunderii pentru fapte săvârşită cu vinovătie. În baza acestui principiu, orice subiect de drept poate fi tras larăspundere juridică şi i se poate aplica o sanctiune numai atunci când este vinovat de nerespectarea unei norme juridice şi numai în limitele vinovătieisale. Vinovatia constă în faptul că subiectul nu respectă cu bună ştiintă conduita prescrisă, prin care încalcă interesele generale ocrotite prinnormele de drept, ştiind, sau trebuind să ştie că prin comportamentul săucontravine acestor intereseb.Principiul răspunderii personale Conform acestui principiu, răspunderea juridică actionează în mod direct numai fată de persoana vinovată de săvârşirea faptei ilicite, iar  întinderea răspunderii juridice este stabilită în functie de circumstantele personale ale autorului şi ale faptei. În general, răspunderea se stabileşte numai pentru fapta săvârşită de autor şi în limitele faptei sale, luându-se în considerare poate împrejurările obiective şi subiective ale autorului faptei ilicite, atât înmomentul săvârşirii faptei, cât şi în momentul stabilirii sanctiunii. In sfera acestui principiu functionează regula potrivit căreia numai cel care a comis o încălcare a legii este pasibil de răspundere (fiecare  răspunde doar pentru fapta sa), iar pentru o singură faptă ilicită se poate aplica o singură pedeapsă şi o singură dată (Non bis in idem). De la prevederea acestui principiu, există totuşi şi situatii de exceptie, ca de

85

exemplu : răspunderea în mod solidar cu altul sau răspunderea pentru fapta altuia (de exemplu, art. 1000 Cod civil : „Suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligati a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră”;sau, răspunderea părintilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minoricare locuiesc cu dânşii ; sau, răspunderea comitentilor pentru faptele prepuşilor lor ; sau, răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru prejudiciile cauzate de elevii, respectiv, de ucenicii care se află subsupravegherea lor ş.a.).c.Principiul justetei sanctiunii  Pentru respectarea acestui principiu este necesară o justă apreciere şi corelare a gravitătii faptei cu sanctiunea aplicată astfel încât întreacestea să existe o corectă proportionalitate. În acest sens, este necesarăcorecta alegere şi aplicare a normei juridice sub incidenta căreia se află fapta ilicită şi care, de altfel, constituie unicul temei în virtutea căruiaintervine tragerea la răspundere De asemenea, tot un aspect al acestui principiu îl constituie şi necesitatea unei corecte individualizări şi aplicări a sanctiunilor prevăzute de norma juridică.d.Principiul celeritătii tragerii la răspundere  În virtutea acestui principiu, persoanelor care se fac vinovate desăvârşirea unor fapte ilicite trebuie să li se aplice sanctiunile cât mai rapid posibil după săvârşirea faptelor respective, astfel încât aplicarea acestor sanctiuni să-şi atingă scopul urmărit, atât fată de făptuitor, fată de cel lezatcât şi fată de societate (scopul reparatoriu, educativ şi preventiv). Scurgerea unei perioade prea îndelungate de timp între săvârşireafaptei ilicite şi aplicarea sanctiunii poate crea sentimentul de insecuritate şiclimatul de neîncredere în capacitatea organelor abilitate să asigurerespectarea ordinii de drept, poate afecta calitatea şi conservarea probelor etc.Toate aceste principii trebuie întelese ca fiind conexe,complementare, ca un tot unitar în procesul de stabilire şi de tragere la raspundere juridica.

118- Detaliati explicatia problemei “subiectilor răspunderii juridice”.Raspuns: Răspunderea juridică nu este o pură abstractizare juridică sau orăspundere general-abstractă. Ea are în vedere înainte de toate faptul căeste o răspundere a unor subiecte juridic determinate.De aceea, întelegerea şi explicarea acestui raport trebuie să pornească de latelementul fundamental al acestuia — subiectul răspunderii — fără de carestabilirea conditiilor acestui raport ar fi un demers fără adresă. Subiecte ale răspunderii juridice pot fi persoanele fizice şi subiectelecolective şi/sau persoanele juridice.

1.Persoana fizicăPentru ca o persoană fizică să devină subiect alrăspunderii juridice, trebuie să îndeplinească două conditii, şi anume: să aibă capacitatea de a răspunde şi să actioneze în mod liber.

86

Capacitatea de a răspunde exprimă aptitudinea persoanei fizicede a fi chemată a da seamă, a răspunde, în fata organelor jurisdictionale pentru faptele ilicite săvârşite de ea şi de a suporta consecintele juridice pecare le implică aplicarea constrângerii de stat, sub forma sanctiunilor  juridice necesare şi inevitabile.Capacitatea de a răspunde implică în primul rând discernământul, respectiv capacitatea persoanei de a întelege şi de a voi, adică un complexde atribute sau facultăti naturale, normale, cu care este înzestrat individul uman major şi sănătos din punct de vedere mental şi psihic. Deci, nu aucapacitate de a răspunde din punct de vedere juridic minorii şi cei lipsiti dediscernământ din cauza unor boli mintale. Capacitatea de a răspunde maipresupune totodată şi un complex de atribute juridice, adică existenta unor drepturi si, mai ales, de obligatii stabilitae prin normele de drept, pentru a fi dobandite sau impuse celor care incalca normele de drept.Aşadar, capacitatea de a răspunde apare ca un complex de atribute naturale şi juridice, în cadrul cărora, cele naturale şi în primul rând capacitatea de discernământ, condtŃionează pe cele juridice.Libertatea de a actiona — ca o conditie a răspunderii juridice — înseamnă a actiona în cunoştintă de cauză, de a decide neviciat şi neobligat de nimeni şi nimic, asupra alegerii căii de urmat sau a modului de actiune în directia scopului ilicit propus, urmărit şi realizat. Deci, actiunea sau fapta pentru care se stabileşte răspunderea juridică să nu fi fostrealizată prin constrângerea fizică sau morală a autorului ei (a subiectului).2.Subiectele colective şi/sau persoanele juridice

Răspunderea juridică a acestor categorii de subiecte comportă câteva nuantări: Aşa cum s-a mentionat ,subiectele colective şi/sau persoanele juridice dobândesc, potrivit legii de constituire o capacitate juridică mai restrânsă, mai limitată sau “specializată” fată de persoana fizică ce are ocapacitate juridică “generală”. Prin consecintă şi capacitatea de a răspunde juridic a acestor subiecte este diferită de cea a persoanelor fizice. De aceea, ca regulă generală, persoanele juridice sau colectivitătile de persoane fizice pot fi subiecte ale răspunderii civile, administrative(contraventionale), financiare, contractuale, etc. şi de a suporta sanctiunide ordin patrimonial, în timp ce răspunderea lor penală este doar în curs deinstituire (prin noile modificări ale Codului Penal prevăzute în Legea nr. 301din 2004, lege însă neintrată în vigoare până în prezent - septembrie 2007)

119- Ce este conduita ilicită? Precizati in prealabil intelesul notiunii generice de “conduită” sau “conduită umană” care poate fi: licită sau ilicită si poate să constea intr-o “actiune” sau “inactiune” si care, in limbaj juridic se exprimă in mod frecvent prin expresia de “fapt juridic” (licit sau ilicit).Spre deosebire de notiunea generică de “conduită” (licită sau ilicită) notiunea de “fapt juridic” cuprinde două elemente definitorii. Care sunt acestea?Raspuns:

87

Prin conduită umană se întelege în general — un ansamblu defapte concrete ale individului, aflate sub controlul vointei şi a ratiunii sale. Sensul cel mai larg şi mai general al notiunii de conduită este acela de vointă şi conştiintă, exteriorizate, materializate, obiectivizate ale omului. În conduita şi actiunea umană se împletesc însă nu numai manifestările rationalitătii, ale conştiintei şi vointei controlate de capacitatea de a gândi şi rationa ale subiectului ci, deopotrivă o serie de stări afectiv - emotionale,ale psihologiei sale. Luate în sine, sentimentele, emotiile sau stările afective, cuprinse în asemenea manifestări sau chiar reactiile intertionale apărute pe plan mental dar neexteriorizate sau materializate nu au o semnificatie sau relevantă din punctul de vedere al dreptului, decât în măsura în care nu s-au materializat într-o formă sau alta în faptarespectivă. În cazul materializării lor în fapta concretă ele se constituie ca ocircumstantă subiectivă a autorului faptei.Conduita umană poate fi licită sau ilicită, după cum este sau nu înconformitate cu prevederile normei de drept.Conduita ilicită poate să constea într-o actiune sau într-o inactiune  contrare prevederilor normelor juridice, şi care sunt săvârşite de opersoană care are capacitatea de a răspunde pentru faptele sale. Conduita ilicită reprezintă întotdeauna împrejurarea ce determină naşterea raportului juridic de aplicare a sanctiunii, respectiv a raportului juridic deconstrângere. Faptul juridic ilicit este sinteza a două elemente :Conduita  sau fapta ilicită propriu-zisă a unui subiect şi norma juridică încălcată prin acea conduită, iar modalitătile săvârşirii faptei ilicite sunt: actiunea şi inactiunea. Actiunea reprezintă modalitatea cea mai frecventă de realizare aconduitei ilicite. Ea constă dintr-o manifestare efectivă de conduită şipresupune o serie de acte materiale care, raportate la normele juridice, se dovedesc a fi contrare prevederilor lor. În sensul care ne interesează aici,prin actiune se întelege vointa obiectivizată, exteriorizată a subiectului, aomului, mişcarea lui voluntară, îndreptată spre un scop determinat. Desigur, normele juridice nu enumeră în mod limitativ şi expres toate actiunile concrete pe care le impun sau interzic indivizilor, fapt care, dealtfel, ar fi imposibil, dacă avem în vedere varietatea infinită în care acesteapot fi realizate. Normele juridice prescriu actiunea la modul generic alrealizării ei fiind concretizată în dispozitia acelei norme.Inactiunea constă într-o abtinere a persoanei de a face ceva,retinerea de la o actiune la care ar fi fost obligată. Ea constă într-o neîndeplinire a unor fapte pozitive stabilite de lege. Inactiunea reprezintă ostare de pasivitate a persoanei căreia legea îi impune o anumită activitate. Omisiunea – ca formă a inactiunii – este, în acest caz, un act conştient şivoluntar de a nu face ceva ce trebuia să facă, în virtutea cerintelor stabilite în norma juridică. În acelaşi timp, omisiunea mai poate fi înteleasă şi ca o conduita dirijata spre atingerea unui anumit scop, acela de a nu infaptui cerinta prescrisa de norma juridica.

120.- Explicati ce se intelege prin “actiune” si “inactiune” ca modalităti de realizare a faptului ilicit.Raspuns: Actiunea reprezintă modalitatea cea mai frecventă de realizare a conduitei ilicite. Ea constă dintr-o manifestare efectivă de conduită şi presupune o serie de acte

88

materiale care, raportate la normele juridice, se dovedesc a fi contrare prevederilor lor. În sensul care ne interesează aici,prin actiune se întelege vointa obiectivizată, exteriorizată a subiectului, aomului, mişcarea lui voluntară, îndreptată spre un scop determinat. Desigur, normele juridice nu enumeră în mod limitativ şi expres toate actiunile concrete pe care le impun sau interzic indivizilor, fapt care, dealtfel, ar fi imposibil, dacă avem în vedere varietatea infinită în care acesteapot fi realizate. Normele juridice prescriu actiunea la modul generic alrealizării ei fiind concretizată în dispozitia acelei norme.Inactiunea — constă într-o abtinere a persoanei de a face ceva, retinerea de la o actiune la care ar fi fost obligată. Ea constă într-oneîndeplinire a unor fapte pozitive stabilite de lege. Inactiunea reprezintă ostare de pasivitate a persoanei căreia legea îi impune o anumită activitate. Omisiunea – ca formă a inactiunii – este, în acest caz, un act conştient şivoluntar de a nu face ceva ce trebuia să facă, în virtutea cerintelor stabilite în norma juridică. În acelaşi timp, omisiunea mai poate fi înteleasă şi ca o conduită dirijată spre atingerea unui anumit scop, acela de a nu înfăptui cerinta prescrisa a normei juridice.

121.- Ce se intelege prin notiunea de “vinovătie” si cum se conturează ea ca o conditie pentru răspunderea juridică?Raspuns: Vinovătia este starea subiectivă ce caracterizează pe autorul faptei ilicite în momentul încălcării normelor de drept. Ea constă în atitudinea psihică şi de conştiintă negative fată de interesele şi valorile sociale protejate de normele de drept.Vinovătia se conturează initial în interiorul, în laboratorul subiectivitătii omului — în cel al reflectării mentale, rationale a faptului doritsau urmărit, apoi în cel al voint ei de a-l înfăptui şi, în fine, în cel al  exteriorizării sau materializării printr-o atitudine sau actiune, ştiind sau trebuind să ştie că fapta sa este contrară prevederilor unei norme de dreptsau a ordinii sociale în general. Ea apare aşadar, ca o manifestare, ca o înlăntuire a manifestărilor de conştiintă — vointă — actiune, în raport cu urmările unei fapte prin care s-a încălcat în mod intentionat sau din culpă un drept, o obligatie, o prevedere sau o interdictie prescrisă în norma juridică. Cu alte cuvinte, vinovătia apare pe traseul dintre conştiinta subiectului, libertatea lui de a alege conduita şi urmările faptei sale. Individul, aflat în deplinătatea facultătilor sale mintale este în măsură sătconceapă şi să aprecieze, sau cel putin să presupună ori să prevadătcaracterul ilicit al actiunii sale, precum şi urmările aferente acesteia. Întacest context subiectiv se conturează de fapt şi vinovătia sa. 122.- Explicati cele două mari forme sub care se constituie vinovătia: intentia (dolul) si culpa.Raspuns: Vinovatia este definita ca fiind atitudinea psihica a autorului faptei ilicite si pagubitoare la momentul savarsirii faptei sau la momentul imediat anterior savarsirii acesteia fata de fapta respectiva si fata de urmarile acestei fapte.Fapta ilicita presupune ca antecedent un proces psihic complex ,de constiinta si de vointa , proces care se sfarseste prin manifestarea in exterior, prin obiectivarea sub forma actiunii ori inactiunii.

89

 Dolul presupune intotdeauna, intentia actuala sau numai eventuala de a pagubi. El poate fi direct sau indirect. Daca pagubitorul prevedea urmarile faptei sale ilicite si desi cunostea semnificatia lor sociala negativa, voia ca aceste urmari sa se produca, suntem in prezenta unui dol propriu-zis sau a unui dol direct. Dolul direct este, in intelesul pe care dreptul roman il dadea notiunii de "dolus”, intentia malitioasa, dorinta actuala de a pagubi pe altul. Dolul direct poate fi, asadar, numai daca pagubirea altuia este unul din scopurile faptei ilicite. Nu se cere insa ca intentia malitioasa sa fie singurul sau principalul scop al actiunii ori inactiunii savirsite. Este conceptia despre greseala intentionala, despre dol, care era indeobste admisa in dreptul nostru prerevolutionar.

Culpa — este forma vinovatiei in care autorul faptei ilicite nu prevede consecinta faptelor sale, desi trebuia sa le prevada sau, prevazandu-le spera in mod superficial, usuratic, ca ele nu se vor produce. Deci, in forma de vinovatie a culpei nu este prezenta dorinta sau scopul nemijlocit ilicit ci, acceptarea posibilitatii sau al riscului producerii lui. Modalitatile culpei sunt foarte numeroase si posibil de a fi prezente in orice domeniu al conduitei sau actiunii umane supusa reglementarilor de drept. Cele mai relevante dintre aceste modalitati ale culpei sunt, de exemplu, neatentia, neglijenta, neprevederea, nepriceperea, superficialitatea etc.

            In cazul raspunderii juridice pentru fapte din culpa sanctiunile sunt mai usoare fata de categoria faptelor savarsite cu intentie. Deci, culpa actioneaza ca o circumstanta atenuanta a raspunderii juridice.

123.- Explicati legătura cauzală dintre fapta ilicită si rezultatul dăunător – ca o conditie pentru existenta răspunderii juridice.

Raspuns: Legatura cauzala14) dintre fapta ilicita si rezultatul daunator este una din conditiile fundamentale ale raspunderii juridice. Fara aceasta legatura nu poate opera raspunderea juridica, indiferent daca aceasta legatura este una mijlocita sau nemijlocita. Aceasta legatura ne apare ca un raport cauzal, ca o legatura dintre cauza si efect.

            Cauza este fenomenul care genereaza efectul. Efectul este deci determinat de cauza.

            Cauza trebuie deosebita, delimitata de conditie.

            Conditia reprezinta complexul de imprejurari care favorizeaza sau franeaza evolutia cauzei spre efect.

            Spre deosebire de conditie, cauza are un rol si un caracter activ in producerea efectului. Distinctia intre cauza si conditie se poate face numai in procesul concret al analizei raportului juridic respectiv. Aceasta deoarece una si aceeasi imprejurare sau fapta

90

poate sa constituie in anumite situatii „cauza” iar in alte situatii sa apara drept „conditie”. De aceea, pentru a stabili raspunderea juridica este intotdeauna necesara determinarea si delimitarea cauzei si a conditiilor care au produs acel efect.

124.- Care sunt principalele forme ale răspunderii juridice si in ce constă particularitatea acestora?Raspuns: În funcţie de valorile sociale lezate, de tipul normelor juridice încălcate, de gradul de pericol social al faptei ilicite, de vinovăţia făptuitorului se pot distinge mai multe forme ale răspunderii juridice. De asemenea, în domeniul fiecărei ramuri de drept s-au conturat forme specifice ale răspunderii juridice, după cum urmează:

a. Răspunderea penală este definită ca fiind raportul juridic penal deconstrângere născut ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, între stat, pe de o parte, şi infractor, pe de altă parte, raport al cărui conţinut îl formează dreptul statului ca reprezentant al societăţii de a trage la răspundere pe infractor prin aplicarea unei infracţiuni penale şi obligarea la executarea acesteia, respectiv obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate.

b.Răspunderea civilă conţine două forme: răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală. Răspunderea civilă delictuală constă în obligaţia civilă de a repara prejudiciul cauzat printr-o faptă ilicită. Răspunderea civilă contractuală are faţă de răspunderea civilă delictuală, dreptul comun al răspunderii civile, un caracter special, derogator. Răspunderea civilă contractuală intervine ca urmare a încălcării de către o parte contractantă a unei obligaţii concrete rezultând dintr-un contract legal încheiat, în scopul reparării prejudiciului cauzat.

c.Răspunderea contravenţională este atrasă în cazul săvârşirii unei faptecontravenţionale, definită ca fiind fapta ce prezintă un pericol social mai redus decât infracţiunea, este prevăzută de lege şi este sancţionată ca atare printr-un act normativ.

b. Răspunderea disciplinară, aparţine dreptului muncii şi constă într-unansamblu de norme legale şi contractuale privind sancţionarea faptelor de încălcare cu vinovăţie de către orice persoană salariată a obligaţiilor asumate prin contractul individual de muncă. Aceste fapte sunt abateri disciplinare şi atrag sancţiuni ca mustrarea, avertismentul, reduceri de salariu, desfacerea contractului de muncă.

125.- Care sunt si in ce constau cauzele care inlătură răspunderea juridică?Raspuns: Sunt situatii cand legea prevede ca, desi sunt intrunite toate elementele si conditiile raspunderii juridice, aceasta totusi nu opereaza.Asemenea cauze sunt mai ales de domeniul dreptului penal, ca de exemplu:a) Legitima aparare (art. 44 Cod penal). Este situatia cand persoana constransa sa actioneze pentru a inlatura un atac material, direct, imediat si injust, indreptat impotriva sa, a altuia, sau impotriva unui interes public si care pune in pericol grav acea persoana sau drepturile sale, ori interesul public.

91

Conditiile care concretizeaza legitima aparare sunt:- sa existe un atac provenit din partea unei personae fizice;- atacul sa fie material, adica concretizat in acte efective de violenta fizica sau verbala evidente;- atacul sa fie imediat, adica dezlantuit ori pe punctual de a se declansa;- atacul sa fie injust, adica fara temei legal;- atacul sa fie indreptat impotriva persoanei sau bunurilor celui care riposteaza ori impotriva unui interes public;- riposte sa fie necedara, adica sa urmareasca nemijlocit inlaturarea atacului;- riposta sa fie proportionala - prin natura si gravitatea consecintelor - cu atacul.b) Starea de necesitate (art. 45 Cod penal)- este imprejurarea in care persoana savarseste fapta pentru a se salva de la un pericol imminent, care nu poate fi inlaturat altfel, fiindu-I amenintata viata, integritatea corporala sau sanatatea sa sau a altuia, ori un bun important al sau sau al altuia, un interes obstesc.Pentru a fi in stare de necesitate, trebuie indeplinite urmatoarele conditii:- sa existe un pericol care ameninta grav persoana sau bunurile;- pericolul sa fie in dezlantuire, imminent si fortuit. Pericolul este fortuit cand declansarea san u se datoreaza nici intentiei, nici culpei aflat in stare de necesitate;- evitarea pericolului san u fi fost posibila decat prin savarsirea unei fapte ilicite;- cel amenintat cu pericolul imminent si fortuit sa nu aiba obligatia de a-l infrunta;- cand este vorba despre salvarea unor bunuri cu pretul sacrificarii altora, bunul sacrificat san u fie mai important decat cel salvat. c) Constrangerea fizica si constrangerea morala (art.47 Cod penal)- consta in presiunea de neinvins exercitata de o forta asupra unei personae care astfel este determinate sa comita o fapta ilicita.Savarsirea faptei ca urmare a constrangerii fizice este independenta de vointa autorului ei si deci, il exonereaza de raspundere. Consrtangerea morala este presiunea exercitata asupra psihicului unei personae sa produca efecte ilicite.d) Cazul fortuit (forta majora) (art. 47 Cod penal)- este imprejurare de fapt, neasteptata, imprevizibila si de neinlaturat, care face ca o actiune sau inactiune a unei personae sa produca efecte ilicite.Forta majora este constituie deci o cauza care exonereaza de raspundere. Pentru aceasta insa , atat forta majora, cat si imposibilitatea de a o inlatura trebuie sa fie cu totul independente de orice conduita culpabila a persoanei care urmeaza sa fie angajata in raspunderea juridica respectiva.e) Iresponsabilitatea (art. 48 Cod penal) - consta in situatia in care persoana care savarseste actul illicit, in momentul savarsirii ei, nu-si poate da seama de actiunile sau inactiunile sale, ori nu poate fi stapana pee le, fie din cauza alienarii mintale, fie din alte cause, care il fac incapabil de a rationa si de actiona in consecinta.f) Betia involuntara (art. 49 Cod penal). Betia consta in intoxicarea cu alcool sau alte substante, care conduc la tulburari neuropsihice si fizice ale comportamentului uman. Numai starea de betie care afecteaza in totalitate facultatile psihice (betia completa) si

92

care este produsa de imprejurari cu totul independente de vointa faptuitorului ( betia involuntara) inlatura raspunderea penala.Starea de betie care este rezultatul uniu consum voit si constient de substante susceptibile de a produce (betia voluntara), chiar daca este completa, nu inlatura raspunderea penala. Starea de betie in acest caz poate constitui o circumstanta agravanta, daca este provocata inadins.g) Eroarea de fapt - consta in reprezentarea falsa de catre o persoana , cu prilejul incheierii unui act juridic ori a savarsirii unei actiuni. Daca reprezentarea gresita, falsa, se refera la situatii sau imprejurari obiective, eroarea se numeste a fi "de fapt",iar daca se refera la existenta, inexistenta sau intelesul unei norme juridice , ea se numeste "eroare de drept".Cu privire la actele civile , se face deosebire intre "eroare obstacol" si "eroare viciu de consimtamant".Eroarea obstacol priveste natura insasi a actului ce urmeaza a fi incheiat. De exemplu, o parte considera ca incheie un act de vanzare-cumparare,iar cealalta parte considera ca este un act de donatie. Intrucat in nici una din aceste situatii nu s-a putut forma acordul de vointa, actul respectiv este lovit de nulitate absoluta.Eroarea viciu de consimtamant vizeaza substanta obiectului conventiei respective sao persoana. Prin substanta obiectului se intelege totalitatea insusirilor considerate de parti ca avand un rol determinant pentru incheierea actului. Daca eroarea se refera la valoarea obiectului , acea eroare este viciu de consimtamant numai in cazul in care actul este anulabil pentru leziune.f) Exercitarea unui drept sau obligatii legale .

126. Ce este dreptul privat si prin ce se caracterizeaza? Enumerati ramurile de drept cuprinse in sfera dreptului privat.Raspuns: Prin Drept privat se întelege ansamblul normelor şi ramurilor dreptului prin care se reglementează raporturile dintre subiectii privati (persoane fizice sau juridice private), raporturi în care subiectii respectivi intră prin libera lor vointă situându-se pe o pozitie de egalitate juridică, adică de nesubordonare (ca în Dreptul public). Din sfera Dreptului privat fac parte normele de drept civil, de drept comercial, de dreptul familiei, de dreptul muncii etc.

127. Ce este dreptul public si prin ce se caracterizeaza? Enumerati ramurile de drept cuprinse in sfera dreptului public.Raspuns: Prin Drept public se întelege ansamblul normelor şi ramurilor dreptului prin care se reglementează raporturile dintre subiectii puterii de stat şi subiectii privati (persoane fizice sau juridice private), precum şi cele dintre subiectii puterii în raporturile lor de subordonare sau de coordonare. Caracteristic Dreptului public este că normele sale sunt imperative (obligatorii) exprimând, în esenta lor, relatia de subordonare. Din sfera Dreptului public fac parte, de

93

exemplu: normele de drept constitutional, de drept administrativ, de drept penal, de drept financiar, de drept international public etc.

128. Dreptul pozitiv, reprezinta totalitatea normelor care se aplica la un moment dat in societate. Reprezinta ansamblul normelor juridice in vigoare la un moment dat.

129. Dreptul subiectiv, reprezinta posibilitaeta unui subeict de drept de a detine un bun, de a avea o anumita conduita sau de a rpetinde celuilalt subiect de drept sa aiba o anumita conduita, in temeiul normelor dreptului obiectiv.

130. Dreptul material, stabileste conduita prorpiu-zisa ale subiectilor de drept din cadrul unui raport juridic.Este facultatea unui subiect de drept de a-si exercita drepturile patrimoniale.

131. Clasificati marile sisteme de drept si arati particualritatile acestora.Raspuns: Admiterea configuratiei sistemului dreptului pe structura componentelor normă – institutie – ramură de drept este – credem – de natură a permite o mai nuantată evidentiere a particularitătilor structural functionale ale dreptului ca tip distinct de sistem în care proprietătile generice ale sistemului îşi găsesc, în esenta lor, o reflectare adecvată. În acest sens însă trebuie evitată o primă eroare posibilă ce constă în aceea de a concepe această alcătuire sistemică într-o imagine statică, mecanicistă şi nu într-una dinamică. Cu alte cuvinte, ansamblul de norme care se structurează în instituŃii şi ramuri de drept nu poate fi conceput ca un bloc ermetic de norme date sau existente la un moment dat în care nimic nu intră şi nu iese, nimic nu se modifică ci, dimpotrivă, ca un organism unitar de norme deschis în care se asimilează, se elimină şi se modifică în mod continuu elementele şi structurile specifice sistemului. Prin aceasta, sistemul dreptului pune în evidentă unul din importantele trăsături generice ale oricărui sistem — acela de a se adapta, de a se autoregla şi deci, de a-şi conserva existenta. De altfel, istoria dreptului, evolutia sistemelor nationale sau ale marilor sisteme de drept atestă cu pregnantă această particularitate sau specific al sistemului drept. Specificul sau particularitatea sistemului drept este posibil a fi reflectată în modul cel mai adecvat în functie de continutul specific al elementelor sale structurale : norma juridică — institutia juridică — ramura de drept.

132. Normativitatea juridica se prezinta sub aspect formal la fel ca celelalte domenii ale normativitatii sociale. Impune, in principiu, un caracter impertaiv, obligatori reglementarilor sale.

133. Explicati notiunea generica de „sistem” si retineti cateva din definitiile acestuia.

Raspuns: Ştiinta dreptului ca un sistem unitar de cunoaştere a fenomenului juridic nu este o existentă în sine ci, strâns legată de practica social-istorică a elaborării şi

94

aplicării dreptului. De aceea, sistemul ştiintelor juridice are rolul de a dezvolta şi perfectiona sistemul dreptului în ansamblul său, precum şi practica juridică în general. În acelaşi timp, practica juridică serveşte ştiintelor juridice drept criteriu de verificare a tezelor, ideilor şi conceptiilor pe care le elaboreaza.Dreptul ca "sistem" nu este şi nu poate fi conceput ca o simplă transpunere mecanică a proprietătilor generice ale sistemului la sistemul concret al dreptului. (În acest context prin „sistem al dreptului” se are în vedere întelesul conceptului de drept ca „drept obiectiv”). Deşi ferit de simplism, un asemenea demers poate oferi notabile argumente în sustinerea ideii de sistem al dreptului şi al specificului său. Aceste proprietăti sau caracteristici generice se regăsesc în mod firesc şi în sistemul dreptului dar numai în ceea ce au ele esential. Acest „esential” îmbracă forme specifice de existentă şi manifestare. Dacă acceptăm că prin sistem se întelege, în general, un ansamblu de elemente sau componente structurate într-un întreg în care însuşirile şi functiile părtilor, pe de o parte, şi ale întregului, pe de altă parte, nu sunt de ordin sumativ, cumulativ, ci, de ordin reciproc integrativ, iar dacă prin „drept” acceptăm că se întelege, în general, ansamblul normelor juridice dintr-o societate organizată ca stat, problema care se pune este, în esentă, aceea de a stabili în primul rând dacă în acest ansamblu normativ există sau nu elemente structurale, proprietăti şi functii de tip sistemic.

134. Dreptul, ca drept obiectiv este considerat sistem. De ce?Raspuns:  Dreptul ca 'sistem' nu este si nu poate fi conceput ca o simpla transpunere mecanica a proprietatilor generice ale sistemului la sistemul concret al dreptului. (In acest context prin „sistem al dreptului” se are in vedere intelesul conceptului de drept ca „drept obiectiv”).

135. Sistemul dreptului este format din urmatoarele elemente:Raspuns: ansamblul normelor, institutiilor si ramurilor de drept.

136. Explicati etimologia si acceptiunile sau sensurile termenului „stat”.Raspuns:

Cuvântul „stat” provine din latinescul „status” care initial nu avea un înteles sau sens strict determinat, exprimând ideea generică de ceva „stabil” — „stabilitate”, în înteles de pozitie, stare, situatie stabilă, fel de a fi etc. Cu timpul, prin asociere cu alti termeni sau atribute cuvântul „status” primeşte treptat în limbajul roman antic şi o semnificatie politică în expresii ca, de exemplu, „status civitas” (care desemna starea sau felul de a fi a guvernării cetătii) sau,”status rei romanae” (în întelesul de „stat”, „stare”, situatie a lucrurilor, a „treburilor” romane), sau „status rei publicae” („situatia” treburilor publice) etc. Prin evolutie, cuvântul „status” a dobândit valoarea unei expresii de sine stătătoare. Sensul pe care îl dăm astăzi acestui termen, a fost fundamentat în secolul al XVI-lea de către Nicolo Machiavelli – părintele ştiintei politice moderne – odată cu publicarea lucrării „Il Principe” , în care spune că „toate stăpânirile care au avut putere asupra

95

oamenilor sunt state, sunt Republici sau principate” (Tutti sono stati e sono o Republiche o Principati). Una dintre insuficientele doctrinei lui Machiavelli constă în aceea că nu detaşează notiunea de „stat” de realitatea oamenilor care îl constituie. Astfel, Machiavelli a legat statul de persoana „Principelui”, personalizând statul. Important este că începând cu Machiavelli cuvântul „stat” începe să desemneze institutia autoritătii într-o formă de organizare socială a societătii. Din limba italiană termenul a fost preluat şi transpus şi în celelalte limbi europene : în engleză — state ; în germană — staat ; în franceză —'Etat ; în română — stat etc. Până la generalizarea termenului „stat” şi utilizarea lui ca un concept abstract, de sine stătător, diversele forme de organizare „statală” erau denumite prin expresii mai concrete ca, de exemplu, „principate”, „regate”, „republici”, „imperiu”, „Ńară” etc. În functie de criteriile avute în vedere şi din perspectivele din care a fost studiat, termenului „stat” i s-au dat mai multe acceptiuni. Astfel, de exemplu, termenul sau cuvântul „stat” poate fi înteles şi explicat în două mari sensuri sau acceptiuni, şi anume : în sens istorico-geografic şi în sens politico-juridic. În acceptiunea sau sensul istorico-geografic, prin stat se înelege populatia organizată pe un anumit teritoriu, delimitat prin frontiere, precum şi relatiile economice, politice, culturale ale acesteia. În această acceptiune notiunea „stat” are înteles larg, fiind sinonimă cu aceea de „Ńară” sau „patrie”. În această acceptiune statul are ca elemente definitorii: -populatia, organizarea politică a populatiei şi, respectiv, teritoriul (delimitat prin frontiere), adică limitele geografice ale extinderii organizării politice a acelei populatii. Sensul politico-juridic al termenului „stat” este mai restrâns ca sferă, dar mai relevant pentru continutul pe care îl exprimă. În acest sens, prin stat se întelege organizatia politică de pe un anumit teritoriu, formată din totalitatea organelor, mecanismelor sau institutiilor autoritătii publice prin intermediul cărora se realizează organizarea şi conducerea generală a societătii. Aşadar, în acceptiune sau sens politico-juridic prin „stat” se întelege doar una din laturile sensului istorico-geografic. Pentru sensul politico-juridic al notiunii sau termenului „stat” se utilizează în mod curent termeni diferiti , ca de exemplu „putere de stat”, „putere publică”, „autoritate publică”, „fortă publică”, „aparat de stat”, „organe de stat”, „mecanism de stat” etc. În limbaj curent, utilizarea lor ca sinonime nu deformează esenta ideii pe care o exprimă. În limbajul de specialitate însă între continutul acestor termeni se poate face o oarecare distinctie realizându-se o mai mare rigoare în exprimarea continutului respectiv. De exemplu, prin notiunea de „stat” se exprimă întregul fenomen statal, fiind termenul de maximă generalitate, în timp ce prin termenul „aparat”, „mecanism”, „organ” etc. se exprimă aspectul structural şi functional al „statului”, iar prin „putere”, „autoritate” de stat sau „publică” se exprimă însuşirea sau calitatea acestui aparat, mecanism etc. de a exercita autoritatea, adică de a organiza şi la nevoie de a impune în temeiul normelor de drept organizarea, conducerea şi dirijarea acelei societăti prin aplicarea constrângerii juridice. Totodată, prin conceptul de „putere” de stat se mai întelege „continutul” sau „esenta” statului în

96

timp ce prin „forma” statului se întelege modul de detinere, organizare şi exercitare a puterii, modul de functionare a mecanismului sau organelor de stat, structurarea lor institutionala.

137. Comentati problematica definitiei notiunii de „stat” si formulati definitia (definitiile) mai alrg acceptate ale statului.Raspuns:

a) Definirea statului Ca organizatie politică a puterii, statul apare ca un ansamblu sau sistem articulat de institutii sau organisme, ca un mecanism de organe şi institutii investite cu autoritate, prin care se realizează organizarea şi conducerea societătii, ordinea socială. Într-o asemenea acceptiune, statul poate fi înteles ca mecanismul sau sistemul institutionalizat al puterii politice care are la bază constituirea fortei publice — adică al unui aparat specializat în asigurarea ordinii sociale care dispune de posibilitatea aplicării la nevoie a constrângerii. De aici şi frecventa identificare a statului cu „forta publică”. Încercările de a elabora o definitie atotcuprinzătoare a fenomenului „stat” nu au condus până în prezent la o formulă unanim acceptată. O asemenea definitie probabil nu va putea fi elaborată niciodată, din cauza complexităŃii problemelor şi aspectelor pe care le ridică un asemenea fenomen şi care nu pot fi concentrate în limitele şi rigorile unei definitii clasice. Pornind de la cele două sensuri sau acceptiuni ale termenului „stat”, o posibilă definire a acestuia ar putea fi totuşi formulată astfel: „Statul este o organizatie politică formată din reprezentanti ai populatiei de pe un anumit teritoriu, care sunt investiti cu atributii de putere care constau în posibilitatea de a lua decizii obligatorii, în numele întregii populatii, decizii concretizate în norme de drept sau în acte de aplicare a dreptului care, dacă nu sunt respectate de bună-voie, sunt aduse la îndeplinire prin forta de constrângere” . În mod sintetic, statul ar mai putea fi definit „ca o putere organizată asupra unei populatii, pe un anumit teritoriu”, sau, într-o altă definitie care a fost dată statului, bazată pe teoria clasică, este aceea formulată de prof. Mircea Djuvara, conform căreia „Statul reprezintă ... suveranitatea unei populatii numită natiune, aşezată pe un teritoriu” sau, „autoritatea pe care o organizatie publică o detine şi care-i dă liberă facultate de organizare şi de creare a dreptului pe teritoriul respectiv”. Uneori statul este definit ca fiind „organizatia politică cea mai largă(subl.ns.), mai cuprinzătoare din societate subliniindu-se prin aceasta că nici o altă formă de organizare politică din societate nu are calitatea sau capacitatea de a cuprinde în structurile sale de autoritate întreaga populatie din acel teritoriu (cetateni si straini) decat statul.

138.Demersurile de aplicare a normei juridice apartine fazei denumite „stabilirea starii de fapt, si anume culegerea, consemnarea si retinerea datelor, faptelor, imprejurarilor relevante pentru aplicarea normei juridice.

97

139. Demersurile de aplicare a normei juridice apartine fazei denumite „elaborarea solutiei, si anume delimitarea, prin individualizarea normei aplicabile starii de fapt respective si eliberarea dispozitiei de aplicare.

140.Se stie ca procesul de interpretare nu este reglementat prin norme de drept adica, nu este supus unor reglementari juridice exprese. Cu toate acestea procesul de interpretare se desfasoara dupa anumite principii si reguli. Care sunt aceste principii si reguli generale dupa care se face interpretarea?

Enuntati si explicati care sunt formele de interpretare a normei juridice?Enuntati si explicati care sunt metodele de interpretare a normei juridice?Raspuns: Prin „interpretare a normelor juridice” se întelege operatiunea logico-ratională care se face după anumite metode şi reguli specifice dreptului având ca scop stabilirea adevăratului sau deplinului sens al normei juridice în aplicarea sa concretă. Notiunea de interpretare este întâlnită şi în alte domenii ale activitătii intelectuale: ştiintă, artă, filosofie etc. mai ales cu sensul sau acceptiunea de „a explica”, „a reda un anumit continut”, „a da un anumit înteles” etc. În sfera dreptului interpretarea normei juridice are o acceptiune proprie pe care i-o conferă scopul însuşi sau menirea acestei interpretări, aceea de a dezvălui continutul şi dimensiunea reală a vointei legiuitorului cuprinsă în acea normă, de a desluşi sensul, scopul sau finalitatea acelei norme. Cu alte cuvinte, interpretarea trebuie să conducă la clarificarea deplină a întelesului normei atât din perspectiva structurii sale logico-juridice interne cât şi al formei sale exterioare, a stilului şi limbajului ei de elaborare, toate acestea urmărind să dezvăluie intentia legiuitorului, adică ceea ce a vrut acesta să reglementeze prin acea normă. Ratiunea practică a unui asemenea demers este, în ultimă instantă, aceea de a asigura o corectă selectare şi individualizare a normei aplicabile la o situatie de fapt dată, respectiv, de a asigura o corectă încadrare a faptei în prevederile normei. Dintr-o asemenea optică legătura dintre „interpretare” şi „aplicare” nu este univocă ci bivalentă. Dacă interpretarea constituie temeiul cunoaşterii teoretice a normei în aplicarea ei practică, procesul practic de aplicare a ei va oferi cunoaşterii şi interpretării concluzii şi situatii pe care legiuitorul sau organul de aplicare nu le-a putut prevedea, având astfel un rol important şi asupra procesului de perfectionare şi dezvoltare a dreptului. Necesitatea sau ratiunea interpretării ar putea fi, sintetic, exprimată prin cel putin următoarele considerente : — Norma juridică fiind elaborată la modul generic, cu referiri la situatii ipotetice, aplicarea ei la un caz concret determinat presupune în mod necesar procesul de interpretare prin care se stabileşte dacă acel continut generic, ipotetic al normei este aplicabil acelui caz sau, dacă acel caz concret se înscrie sau nu în prevederile generice ale normei ;

98

— Normele juridice fiind redactate sub forma unor texte concise este necesar ca prin interpretare să se dezvăluie continutul integral şi real al intentiei legiuitorului cuprinsă în acea normă, respectiv seria sau gama de situatii pe care le-a avut acesta în vedere prin formularea acelui text normativ. De aceea, cu cât o normă juridică este elaborată mai în detaliu cu atât dificultatea interpretării este mai mică şi invers, cu cât norma este mai concisă, mai lapidar formulată cu atât necesitatea şi dificultatea interpretării este mai mare ; — Necesitatea interpretării este determinată şi de faptul că pe parcursul cât este în vigoare acea normă pot să apară situatii noi, neprevăzute de legiuitor dar care se pot înscrie în sfera raporturilor sociale deja reglementate. În acest caz interpretarea va trebui să clarifice încadrarea sau neîncadrarea noilor situatii în vechile prevederi ; — De asemenea, necesitatea interpretării apare şi în situatiile în care pe parcursul timpului apar reglementări succesive, adiacente, conexe, paralele sau chiar în coliziune (cu continuturi contrare) privitoare la aceeaşi categorie de raporturi. În asemenea împrejurări interpretarea trebuie să clarifice prin analiză comparativă care din normele respective sunt aplicabile în timp şi asupra stării de fapt respective; — Interpretarea apare ca necesară nu numai din perspectiva continutului structurii sale logico-juridice interne ci şi a stilului şi limbajului de redactare, a formei gramaticale a textului respectiv, procedându-se la o riguroasă analiză şi interpretare morfologică, sintactică, a punctuatiei, a ordinii cuvintelor şi propozitiilor în fraze, a topicii, a întelesului unor termeni etc. (Nu de putine ori legiuitorul însuşi precizează sensul termenilor pe care îi utilizează tocmai pentru a evita interpretarea şi aplicarea diferită a întelesului lor. De exemplu, Codul penal, titlul VIII, art.140-154 sau, în anumite texte ale unor tratate, conventii ori alte documente internationale cu caracter normativ, se fac precizări exprese asupra întelesului unor termeni sau expresii tocmai pentru a evita interpretarea lor diferită prin traducere în alte limbi); — Necesitatea interpretării se impune nu numai în legătură cu întelesul continutului şi al formei unei norme ci şi în contextul existentei unei norme clare dar aplicabilă la situatie complexă. În asemenea situatii în practica judiciară s-a recurs şi se recurge la solicitarea unor instante judiciare supreme (curti, tribunale etc.) pentru a da o interpretare cu valoare de orientare pentru jurisprudentă. Din seria unor asemenea cerinte determinative ale interpretării se deduce şi obiectul acesteia. Aşa cum s-a văzut, interpretarea are ca obiect norma juridică în întregul ei structural: atât structura ei internă adică, ipoteza-dispozitia-sanctiunea cât şi forma ei propriu-zisă de redactare tehnico-juridică. Ca activitate relativ distinctă dar implicită procesului de aplicare, interpretarea normelor juridice ridică şi problema dacă ea este sau nu supusă unor reglementări juridice. În acest sens trebuie observat că dreptul pozitiv nu contine norme exprese cu privire la modul cum să se desfăşoare interpretarea, ceea ce nu înseamnă însă că acest demers ar fi în afara oricărei reglementări şi deci la discretia organului de aplicare. Dimpotrivă, ca şi procesul de elaborare şi aplicare şi cel de interpretare se înscrie în limitele anumitor principii şi reguli generale ale sistemului dreptului. Aşadar, o primă

99

categorie de reglementări ale interpretării pot fi deduse din principiile generale ale dreptului în sensul că nici interpretarea (ca de altfel nici elaborarea sau aplicarea normelor juridice) nu poate ignora, contraveni sau ieşi din limitele prevederilor sau orientărilor acestor principii generale. În al doilea rând, activitatea de interpretare are la bază principiile şi regulile generale ale logicii ; În al treilea rând, principiile generale care guvernează reglementările diferitelor ramuri ale dreptului constituie în acelaşi timp şi principii ale interpretării în acele ramuri de drept, aceasta în sensul că prin interpretare nu se poate deroga de la principiile generale care au stat şi stau la baza reglementărilor acelei ramuri. În al patrulea rând, pe lângă acest cadru de principii de reglementare, interpretarea poate fi realizată şi prin posibilitatea legiuitorului de a emite, la nevoie, legi sau norme cu destinatie expresă de interpretare a unor acte normative emise anterior (legi sau acte normative interpretative) sau de a interpreta elemente ale normei emise în chiar cuprinsul acelui act normativ. Şi, în fine, pentru ramura Dreptului civil sunt şi câteva prevederi exprese cu privire la reglementarea interpretării — art. 977 - 985 — care se referă la „interpretarea convenŃiilor”, reglementări care sunt considerate ca având o referintă şi aplicabilitate mai largă decât cel strict al conventiilor din domeniul dreptului civil. Aşadar, reglementarea juridică (prin norme de drept) a interpretării este practic foarte limitată, aceasta tocmai pentru a nu limita sau îngrădi libertatea şi posibilitatea cunoaşterii realitătii dreptului de către organele de aplicare a acestuia. Toate aceste principii, reguli sau reglementări conferă interpretării un cadru general de reglementare unitar, chiar dacă în procesul concret de realizare al ei apar şi unele diferentieri în functie de ramura de drept. Aşa de exemplu, în ramura dreptului civil este admisă (limitat) aplicarea şiinterpretarea prin analogie, în timp ce în ramura dreptului penal, administrativ, financiar etc. aceasta nu este admisă. Sau, diferentierile care apar în interpretarea realizată în ramura dreptului international public în ceea ce privesc subiectii care fac interpretarea (statele prin organele lor reprezentative, sau instantele internationale, spre deosebire de dreptul intern unde interpretarea este realizată de către organele de aplicare a acelei categorii de norme) sau, în ceea ce priveşte obiectul interpretării care, în acest domeniu îl constituie prevederile unor tratate, conventii, documente la care statele respective au devenit părti.Dacă principiile şi regulile care stau la baza interpretării îi conferă un caracter unitar, propriu unitătii sistemice a dreptului, forma acesteia sau felurile (genurile) interpretării pot fi delimitate în functie de cel putin două criterii: cel al subiectilor care fac interpretarea şi cel al fortei de obligativitate a interpretării. Din perspectiva acestor criterii interpretarea poate avea două forme : interpretarea oficială şi interpretarea neoficială. a). Interpretarea oficială: este interpretarea realizată de către organele de stat cu competente sau atributii fie în elaborarea, fie în aplicarea normelor juridice. Principala caracteristică a acestei interpretări constă în aceea că ea este obligatorie, fiind o interpretare investită cu „fortă juridică”. În functie de sfera ei de obligativitate interpretarea oficială poate fi, la rândul ei, de două forme : interpretarea generală şi interpretarea cauzală sau de caz.

100

Interpretarea generală — este forma interpretării oficiale făcută de organul care a emis acea normă juridică şi se realizează prin emiterea sau elaborarea de acte normative de interpretare cu caracter obligatoriu. Prin asemenea norme sau legi de interpretare se urmăreşte clarificarea de către însuşi factorul emitent al unor aspecte mai putin clare ale normei sale emise anterior. Aceasta în virtutea faptului că cel care a emis norma o poate şi interpreta. O asemenea interpretare se numeşte a fi „autentică” şi este situatia cea mai frecventă a interpretării generale. Normele interpretative emise de organul care a emis norma supusă interpretării au forta obligatorie egală cu cea a normei interpretate. Ele au totodată şi un caracter retroactiv deoarece obiectul lor de interpretare îl constituie norme apărute anterior. În situatia interpretării general-obligatorii este de principiu admis ca şi organele superioare să poată interpreta cu caracter obligatoriu actele normative ale organelor inferioare. Aceasta în temeiul competentelor ierarhice potrivit cărora un organ ierarhic superior poate controla şi chiar modifica — în anumite limite — actele organului inferior şi cu atât mai mult de a-l interpreta. Situatia inversă însă, ca un organ inferior să poată interpreta cu caracter general-obligatoriu o normă a organului superior este de principiu neadmisă. Pentru continutul notiunii de interpretare generală se mai utilizează destul de frecvent şi expresia de „interpretare legală”. Această expresie trebuie înteleasă în functie de contextul utilizat, fie ca sinonim cu interpretarea generală a normei juridice, indiferent de forma ei ca izvor de drept, fie în sensul propriu al interpretării unei legi, în întelesul ei de izvor de drept. Interpretarea cazuală (de caz) — este forma interpretării oficiale realizată de organul de aplicare a dreptului (instantă judecătorească sau organe competente ale administraŃiei de stat etc.) în legătură cu o situatie concretă, sau caz. Interpretarea dată de organele de aplicare are fortă juridică (este obligatorie) numai pentru cauza sau situatia respectivă şi numai fată de subiectii acelei cauze. În functie de organul competent care face interpretarea şi aplicarea, interpretarea cazuală se mai denumeşte şi interpretare judiciară — atunci când aceasta este făcută de organe judecătoreşti. Expresia de „interpretare judiciară” nu cuprinde, în sensul strict al termenului, întreaga sferă a interpretării cazuale deoarece interpretarea este făcută nu numai de către organele judecătoreşti ci şi de către organele competente ale administratiei publice care nu sunt organe „judiciare” în întelesul strict al termenului. b) Interpretarea neoficială: este acea formă de interpretare realizată către alti subiecti care nu au calitate de organe competente, oficiale cu atributii de aplicare şi interpretare a normelor iar interpretarea realizată de către aceştia nu are fortă juridică (nu este obligatorie). O asemenea formă de interpretare este realizată de exemplu, în planul teoriei sau a doctrinei juridice sub forma lucrărilor ştiintifice, studiilor, comunicărilor, conferintelor, dezbaterilor teoretice etc. Interpretarea în această formă îmbracă cel mai adesea aspectul opiniilor, concluziilor, propunerilor etc. în legătură cu continutul general al normei sau cu aplicarea ei de caz.

Dacă în prezent, în sistemul nostru juridic o asemenea formă de interpretare nu are caracter obligatoriu (nu constituie izvor de drept), nu se poate spune că ea nu are nici

101

un fel de influentă asupra elaborării, interpretării şi aplicării normelor juridice. Dimpotrivă, dezvoltarea şi perfectionarea în dinamică a dreptului are şi trebuie să aibă la bază ştiinta dreptului, adică interpretarea făcută de pe aceste temeiuri ale cunoaşterii fenomenului juridic. Cu alte cuvinte, o asemenea interpretare chiar dacă nu are o fortă de obligativitate directă, ea influentează perfectionarea dreptului în elaborarea şi aplicarea sa concretă. Totodată, trebuie mentionat că în anumite perioade istorice şi în anumite sisteme de drept interpretarea neoficială (realizată de marii jurişti ai diferitelor epoci — mai ales în perioada dreptului roman antic — sau operele acestora) au constituit izvoare de drept având fortă juridică obligatorie. Forma interpretării neoficiale apare şi în alte situatii ca de exemplu in sustinerile formulate de părti în fata instantei, interpretări care însă nu sunt obligatorii pentru instantă dar de care trebuie să tină seama în propria interpretare oficială pe care o face solutionând cazul respectiv.Faptul că obiectivele interpretării, adică ale clarificării continutului şi formei normei juridice sau al actului normativ sunt complexe, procesul de interpretare trebuie să aibă la bază şi metodele adecvate de cunoaştere ale acestora. În înteles larg, prin metode de interpretare se întelege ansamblul de procedee folosite pentru dezvăluirea continutului prevederilor normelor juridice în vederea aplicării lor în practică. Există şi opinia că, de fapt, nu există „metode” diferite de interpretare, ci diferite activităti, adică elemente ale interpretării care trebuie aplicare împreună în procesul de interpretare. Teoria şi practica în materie de interpretare a condus totuşi la delimitarea unor diverse astfel de metode a căror clasificare sau grupare este destul de diferită la diferitii autori. Cu toată diversitatea lor, metodele de interpretare utilizate au totuşi un caracter esentialmente unitar, caracter ce decurge din cel putin următoarele determinări: toate au la bază principiile şi legitătile specifice cunoaşterii ştiintifice; au la bază principiile generale ale sistemului dreptului; au la bază principiile şi regulile unitare ale logicii, adică ale ştiintei rationamentului corect. În literatura de specialitate sunt mai frecvent admise următoarele grupări sau clasificări ale metodelor de interpretare: metoda gramaticală, istorică, sistematică, logică; sau: metoda sistematică, istorică, gramaticală; sau, metoda literară, logică, istorico-juridică, sistematică, prin analogie; sau, în fine: metoda gramaticală, sistematică, istorică, logică etc. Din categoria acestor metode cele mai utilizate şi mai larg acceptate sunt : — Metoda gramaticală: presupune cercetarea textului supus interpretării aplicând regulile gramaticale, analiza morfologică, sintactică, sensul cuvintelor, propoziŃia, topica, punctuaŃia etc. O asemenea metodă este necesară cu deosebire atunci când forma de redactare a normei juridice este susceptibilă de clarificări tehnico-redacŃionale, ştiut fiind că până şi o simplă conjuncŃie sau element de punctuaŃie (o virgulă, de exemplu) poate conferi unui text un sens diferit. O asemenea metodă de interpretare conduce spre ceea ce se numeşte a fi înŃelegerea „literei legii”. 174O alternativă a acestei metode este metoda teleologică, prin care se caută

102

desluşirea scopului, a finalităŃii acelei norme, adică al conŃinutului acelei norme din perspectiva intenŃiei legiuitorului, ceea ce conduce la înŃelegerea (prin interpretare) a „spiritului legii”. Cu alte cuvinte, cele două expresii: „în litera legii” şi, respectiv, „în spiritul legii” denumesc de fapt consecinŃele la care se ajunge prin cele două metode de interpretare: gramaticală şi, respectiv, teleologică. — Metoda sistematică: presupune determinarea conŃinutului normei prin stabilirea locului pe care îl ocupă în sistemul normativ al dreptului respectiv. Aceasta se realizează prin studiul comparat şi al conexiunii acelei norme cu alte norme în cadrul acelei instituŃii sau ramuri de drept ori cu norme din alte ramuri ale dreptului. În această metodă apare ceea ce se numeşte „coroborare”, adică legătura sau corelaŃia dintre norme în aplicarea lor concretă precum şi a stabilirii ierarhiei lor în această conexiune. — Metoda istorică: constă în examinarea condiŃiilor şi împrejurărilor de timp şi context social-istoric în care a fost elaborată acea normă pentru a dezvălui cât mai deplin intenŃia legiuitorului în momentul elaborării normei. Aceasta şi pentru că prin trecerea timpului apar uneori şi notabile modificări ale sensului unor noŃiuni sau concepte utilizate la un moment dat. Cu alte cuvinte, prin această metodă se tinde a dezvălui amprenta contextului istoric asupra acelei norme şi măsura în care conŃinutul acelor reglementări îşi păstrează sau nu actualitatea. (De exemplu, termenii utilizaŃi în elaborarea Codului civil în a doua jumătate a sec. XIX presupun o asemenea interpretare sau, termeni ori denumiri desuete întâlnite în legislaŃia încă în vigoare — ca de exemplu, stat socialist român, proprietate socialistă de stat, Tribunalul Suprem etc.). — Metoda logică : se realizează prin utilizarea şi aplicarea principiilor şi regulilor logicii la analiza conŃinutului şi a formei textului normativ. Unii autori consideră că metoda logică nu ar fi o metodă distinctă deoarece principiile şi regulile logicii sunt presupuse de fiecare metodă în parte. Cu toate acestea, există opinia majoritară că ea este o metodă distinctă deoarece poate fi aplicată ca atare, fără să fie condiŃionată de celelalte metode. În legătură cu rezultatul interpretării, acesta se consideră că poate fi: literal, extensiv şi/sau restrictiv. Interpretarea literală sau declarativă apare atunci când organul de aplicare şi de interpretare constată că formularea textului normei exprimă în mod complet, fidel, întregul continut al raporturilor supuse reglementării şi, respectiv, vointa legiuitorului cuprinsă în acea normă ; Este deci rezultatul „literal” sau „declarativ” al interpretării atunci când rezultatul acelei interpretări coincide cu continutul şi forma textului supus interpretării. — Interpretarea este extensivă atunci când în urma interpretării se stabileşte că prin continutul ei norma este de fapt mai largă decât o exprimă formularea ei textuală.

103

În acest caz se constată că vointa legiuitorului are un caracter mai general, mai cuprinzător decât apare la simpla receptare a textului formulat ; — Interpretarea este restrictivă atunci când prin interpretare se constată că textul legii este mai amplu, mai larg decât continutul real pe care îl exprimă. Cu alte cuvinte, prin interpretare se constată că prin continutul ei norma are un înteles mai restrâns decât îl sugerează formularea textului ei. În ambele sale ipostaze (extensivă sau restrictivă) rezultatul interpretării are în vedere nepotrivirea, nesuprapunerea integrală dintre continutul normei şi forma sa de exprimare prin textul normativ respectiv. În procesul de interpretare şi aplicare a normelor juridice pot să apară şi situatiile de ilicit ale acestui demers. De exemplu, abuzul de drept şi frauda la lege. — Abuzul de drept, constă în esentă, în situatia în care subiectii care interpretează şi aplică norma nu-şi exercită competentele în acest domeniu cu bună credintă. Aceasta în sensul că interpretează şi aplică în mod deliberat „litera” legii în mod restrictiv încălcând intentionat „spiritul” ei, adică scopul sau intentia legiuitorului, producând astfel consecinte nedrepte sau vătămătoare celui căruia i se aplică acea normă. Sunt în situatiile abuzului de drept, de exemplu, acele persoane, functionari publici din organele de stat care, fie îşi depăşesc competentele, fie nu-şi îndeplinesc atributiile cauzând vătămări ale intereselor legale sau ale drepturilor unor alte persoane. În sfera abuzului de drept se constituie şi o serie de infractiuni concrete prevăzute în Codul penal, art. 213, 246, 247, 248. Tot o formă sau exemplu al abuzului de drept îl poate constitui şi utilizarea excesivă, abuzivă a unui drept al unei persoane. De exemplu, utilizarea dreptului de a se adresa instantei nu însă pentru a obtine o solutie dreaptă, reparatorie ci cu scopul de a şicana pe cel reclamat, reclamantul având de partea sa „litera legii” dar nu şi „spiritul” ei. Caracterul ilicit al abuzului de drept îşi are temeiul în art. 54 al Constitutiei conform căruia, „cetătenii români, cetătenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertătile constitutionale cu bună credintă, fără să încalce drepturile şi libertătile celorlalti”, principiile dreptului şi exigentele statului de drept. — Frauda la lege : Constituie şi aceasta o deformare a procesului de interpretare şi

aplicare a normei juridice. Ea constă în manevra nelegitimă de a ocoli (a eluda) prin artificii aparent permise, consecintele unor prevederi legale care nu convin. De exemplu, simulatia pretului în materie de contracte. În fapt, în acest caz, părtile întocmesc două contracte: unul cu pretul simulat, mai scăzut pentru a evita taxele fiscale corespunzătoare şi, unul cu pretul real, care este „secret”. Se întelege că un asemenea act încheiat prin fraudă la lege este ilicit şi anulabil. Formele „fraudei la lege” sunt foarte numeroase dar în esentă urmăresc acelaşi scop : eludarea, ocolirea prevederilor legale care nu convin, prin crearea unei aparente de drept, de respectare aparentă a normelor juridice dar prin care, în realitate, se încalcă dispozitiile de continut ale normelor juridice.

141.In ce consta continutul unui raport juridic? Explicati intelesul notiunilor de „drepturi” si „obligatii” care formeaza continutul unui raport juridic.

104

Raspuns: Continutul raportului juridic este format din ansamblul drepturilor şi obligatiilor ce revin subiectelor din relatia dată, drepturi şi obligatii prevăzute de norma juridică. Cu alte cuvinte, subiectele unui raport sunt legate între ele prin drepturi şi obligatii care formează continutul acelui raport. În functie de titularii de drepturi şi titularii de obligatii, avem raporturi juridice simple — când una din părtile raportului este numai titular de drepturi, iar cealaltă parte numai titular de obligatii — şi, raporturi juridice complexe, când fiecare din părtile participante la raport sunt atât titulari de drepturi, cât şi de obligatii. În continutul raportului juridic acceptiunea notiunii de „drept” sau „drepturi” este acela de „drept subiectiv”. În acest context trebuie reamintită distinctia dintre dreptul obiectiv — ca ansamblul normelor juridice impuse indivizilor şi colectivitătilor din societate — şi dreptul subiectiv — ca o prerogativă sau posibilitate a unei persoane de a actiona în temeiul dreptului obiectiv şi de a apela la forta de constrângere a statului, pentru respectarea dreptului său sau pentru restabilirea dreptului încălcat. — Drepturile subiective din cadrul raportului juridic sunt drepturile concrete ale subiectelor participante la raportul juridic respectiv. Ele reprezintă posibilitatea (conferită de norma juridică) subiectelor participante (persoana fizică sau subiect colectiv de drept), în calitate de titulare ale dreptului respectiv, de a actiona într-un anumit fel şi de a pretinde din partea celorlalti subiecti o conduită corespunzătoare : a da, a face sau a nu face ceva. (Dreptul obiectiv este — aşa cum s-a arătat — independent fată de subiectele raportului juridic concret. Drepturile subiective decurg din dreptul obiectiv.) În literatura de specialitate s-au formulat mai multe clasificări ale drepturilor subiective, pornind de la diferite criterii. Astfel, de exemplu, după gradul de opozabilitate distingem: drepturi absolute - sunt cele cărora le corespunde obligatia tuturor subiectilor de a le respecta (de exemplu, dreptul la viată, la proprietate, la libertate etc.) şi, drepturi relative — sunt cele care sunt opozabile numai unei anumite persoane (dreptul cumpărătorului de a primi bunul care a fost plătit, drept ce este opozabil doar fată de vânzător). După criteriul continutul lor, drepturile subiective pot fi clasificate în drepturi patrimoniale şi drepturi nepatrimoniale : Drepturile patrimoniale — sunt cele care au un caracter economic şi care, la rândul lor, pot fi împărtite în drepturi reale şi drepturi de creantă ; Drepturile nepatrimoniale - sunt cele care nu au un caracter economic, neputând fi exprimate, în general, în bani. La rândul lor, acestea pot fi împărtite în: drepturi care privesc existenta şi integritatea persoanei ; drepturi care privesc identitatea persoanei ; drepturi care decurg din creatia intelectuală ş.a.. De asemenea, după natura raporturilor în cadrul cărora se nasc, aceste drepturi subiective pot fi împărtite în: drepturi de natură civilă, penală, administrativă, financiară, de muncă) etc. (În domeniul dreptului civil clasificarea acestora este mult mai detaliată).

105

— Obligatia — este corelativul dreptului în cadrul raportului juridic, constituind celălalt element al acestuia. În sens juridic, prin obligatie întelegem acea îndatorire pe care o are subiectul pasiv, pretinsă de subiectul activ al unui raport juridic, îndatorire care poate să constea în a da, a face sau a nu face ceva, şi care, în caz de nerespectare, poate fi impusă prin forta coercitivă a statului. Se întelege că atât drepturile subiective, cât şi obligatiile — ca elemente ale continutului unui raport juridic — reprezintă o concretizare a prevederilor normelor de drept. Drepturile şi obligatiile în cadrul raportului juridic sunt corelative, se presupun şi se conditionează reciproc. De exemplu, în cazul vânzării-cumpărării : vânzătorul are dreptul să primească pretul şi, are obligatia de a da bunul vândut cumpărătorului, iar cumpărătorul are obligatia de a plăti pretul vânzătorului şi are dreptul să primească bunul cumpărat. Ansamblul drepturilor şi obligatiilor pe care le are un cetătean conform legilor în vigoare constituie statutul juridic al persoanei .

106