Teorii ale democrației

Al doilea tratat despre cârmuire

John Locke

Sorica Laura, SPR II B

1

Al doilea tratat despre cârmuire

John Locke

John Lock își fundamentează ideile despre libertatea individuală și egalitate, în

lucrarea sa principală „Al doilea tratat despre cârmuire”. Pornind de la propria viziune asupra

puterii politice, pe care o înțelege prin dreptul de a face legi pentru reglementarea și

conservarea proprietății și totodată prin dreptul de a folosi forța colectivității în executarea

legilor și în apărarea comunității, Locke realizează o expunere amplă a raționamentelor

liberale de mai târziu, surprinzând o conexiune între libertatea naturală, egalitate, dreptul la

proprietate și formarea unei oridini civile și politice juste. Totodată lucrarea constituie o

reacție la scrierile lui Sir Robert Filmer pe tema diferenței dintre puterea politică și cea din

cadrul familiar (cap. VI), ca și precedentul tratat.

Locke își începe discursul pornind de la originele puterii politice (cap. II- Despre

starea de natură). Astfel ajunge la starea naturală pe care o vede ca o stare în care indivizii

sunt înzestrați cu libertatea de a face tot ce își doresc și de a dispune de propiile bunuri, însă

în limitele legii Naturii de nu face rău lui sau altcuiva . În starea de natură indivizii sunt egali

iar asta îi face să se înțeleagă între ei (Hooker)- individul își dorește să primescă bine, așa că

va face bine la rândul său. Încălcarea acestor două drepturi individuale (libertatea și

egalitatea) aduce pedepse pe măsură. Pedeapsa are rolul de a-i proteja pe ceilalți și de a da

exemplu. Dreptul de a pedepsi răul trebuie să fie comun, rațional și pe măsura gravității,

astfel încât să producă regretul.

Cu timpul, indivizii conștientizează faptul că întâmplină greutăți în a obține lucrurile

pe care le doresc și în gestionarea conflictelor (evitarea stării de război), așa că ajung să se

unească și să formeze societăți politice prin voință voluntară. Starea de război este

inacceptabilă în raționamentul lui Locke, pentru că ea reprezintă în fapt dorința unui individ

de a fi stăpân asupra altui individ (a libertății lui), de unde rezultă privarea de libertate,

inegalitate. În ceea ce privește sclavia, aceasta nu este permisă însăși prin egalitatea naturală

dintre indivizi. Totuși în cazul unui comportament condamnabil sau a unui omor, vătămatul

are dreptul de a-l folosi pe criminal în serviciul său.

2

Pentru Locke proprietatea, ca și libertatea, este legată indisolubil de individ, astfel că

nicio autoritate politică nu poate să încalce sau să limiteze aceste două drepturi fundamentale

ale vieții individului. Conform concepției lui Locke, există într-adevăr o proprietate comună

dată de Creator. Fiecare individ, depunând un efort, extrage o parte din această mare

proprietate pentru a-și asigura existența, iar roadele rezultate în urma muncii depuse vor

deveni bunuri aflate în proprietatea sa. Dreptul la proprietate este un drept incontestabil, iar

fără el indivizii nu ar putea supraviețui. Individul nu trebuie sa depășească limitele moderației

sau să ia bunurile altcuiva. Fiecare individ va beneficia de o bucată de pământ astfel încât să

ajungă tututor. Munca și efortul depus de fiecare în lucrarea pământului diferențiază roadele/

beneficiile rezultate, astfel încât cu cât un individ muncește mai mult cu atât va avea mai

multe. Toate beneficiile rezultate în urma efortului depus vor reveni în proprietatea

individului respectiv. Mărimea pământului unui individ trebuie sa fie proporțională cu

puterea de muncă a acestuia, iar dacă individul nu se îngrijește de proprietatea sa sau nu o

valorifică, aceasta îi va fi luată și dată altcuiva care va fi capabil să o valorifice pentru a nu fi

irosit avutul comun. Viața se diversifică așadar, ajungându-se la schimb și implicit la

utilizarea banilor- bun acceptat de comun acord, durabil, neperisabil.

În „Despre puterea paterna” (cap.VI), Locke atrage atenția asupra folosirii corecte a

expresiei ce denumește tipului de putere exercitat asupra copiilor. Întrucât derivă și de la tată

și de la mamă, acest tip de putere poartă numele de putere parentală. Deși la început Locke

afirmă că oamenii sunt egali între ei, în acest capitol recunoaște că indivizii se deosebesc prin

vârstă și virtute, ceea ce nu intră în contradicție cu drepturile egale la liberate. Copii nu se

nasc în această stare de liberate. Părinții au acest drept pentru ei, exercitând o autoritate

asupra lor (putere temporară). Copii se eliberează de această autoritate, ce este una benefică

pentru ei, în momentul când cresc, ajung la o maturitate ce le permite să înțeleagă legile și își

pot raționaliza faptele. Până la acel moment, părinții au obligația de a avea grijă de copii lor,

de a îi educa, de îi cultiva și de a le controla acțiunile până ajung la vârsta maturității.

Maturitatea este văzută ca o stare în care copii se dezleagă de autoritatea tatălui, ajung la

vârsta în care înțeleg legile și sunt trași la răspundere direct pentru actele lor. Astfel, toți „ne

naștem liberi și înzestrați cu rațiune, deși nu ne exercităm inițial rațiunea și libertatea” 1.

Aceasta perioadă, atunci când copilul se află sub autoritatea părinților este foarte importantă

pentru Locke, deoarece educația primită în acest timp este definitorie pentru adultul de mai

târziu. Același lucru se întâmplă și în cazul unui monarh în timpul minoratului când trebuie

1 John LOCKE, Al doilea tratat despre guvernământul civil, ed. Antet, București, 2011, pp.37

3

învățat și educat să devină un bun monarh. Părinții trebuie să-și hrănească, apere și educe

copii ca urmare a perpetuării speciei. În schimb, copii trebuie să poarte stimă, să își apere și

să își ajute părinții.

Locke face distincția clară între puterea parentală și cea politică pornind însăși de la

originile celor două și de la scopurile lor ce sunt diferite. Bunurile și proprietățile unui tată

sunt lăsate moștenire fiilor în funcție de comportamentul acestora, așadar și copii au interese

în a se supune părinților. În trecut existau totuși cazuri în care tatăl devenea „principele”

familiei, însă acest lucru nu era fondat pe un drept patern, ci pe consimțământul copiilor ce

erau conștienți de faptul că tatăl le aducea securitatea. Așadar în trecut arereori se făcea

distincția dintre minorat și maturitate pentru că nu era nevoie. Au existat cazuri în care tatăl a

devenit monarhul politic al familiei, formându-se regatul ereditar .

Locke face o incursiune în istorie și afirmă că primul tip de societate a fost cea de tip

conjugal, ce unea în mod voluntar femeia și bărbatul pe o perioadă lungă. Scopul uniunii era

perpetuarea speciei. Locke contiună să distingă cu argumente între puterea din cadul familiar

și cea politică. Într-o căsnicie există cazuri în care cei doi se pot separa din diferite motive,

lucru ce nu se întâmplă între stat și individ. Raporturile dintre părinți și copil, dintre soți sau

stăpân-supus sunt total diferite de cele dintre stat și individ, existând tipuri de contract

diferite. De exemplu, tipul de contract dintre stăpân și slujitor în care, în schimbul unei plăți

slujitorul prestează un serviciu temporal scris într-un contract, diferă de contractul dintre

individ și stat. Locke analizează societatea politică pentru o distincție mai precisă. Societatea

politică intervine în momentul în care indivizii abandonează puterea lor naturală în mâinile

comunității, înzestrând comunitatea cu suveranitate. Prin acord comun se constituie o putere

legislativă pentru conservarea a tot ce ține de comunitate. Tot voluntar se crează judecători și

suverani ce vor pedepsi fărădelegile. Din toate acestea rezultă că monarhia absolută nu poate

fi privită drept o formă de guvernământ civil, ci o revenire la un fel de stare de natura în care

principele deține puterea absolută, iar individului îi este negata libertatea și dreptul de a se

apăra. Principala importanță a comunității civile este constituirea organelor ce fac ca niciun

om să nu fie deasupra legii.

În nevoia de securitate, indivizii egali și liberi s-au unit în mod voluntar și au format o

comunitate, un corp politic sub o cârmuire, în care deciziile erau luat prin voința majorității.

Indivizii se supun deciziilor majorității însuși prin consimțământul de a face parte din

comunitate. Locke combate cu argumente două critici ale acestui raționament. Ca obiecții, s-a

4

spus ca: oameni în starea naturală, ce mai apoi au format un corp politic, nu sunt atestați

istoric și că oamenii s-au născut sub guvernământ și au fost obligați să i se supune, nefiind

liberi. Locke spune că s-au găsit dovezi istorice ale existenței oamenilor liberi (cum ar fi în

Peru, Brazilia, Sparta). Putem lua în considerare cârmuirea născută de la tată- ce exercita

puterea. Este adevarat de asemena că, dacă urmărim istoria aflăm că au existat popoare ce se

aflau sub o singură cârmuire – monarhia, dar asta nu neagă raționamentul anterior întrucât

pentru acele timpuri era convenabilă monarhia din simpla dorință a indivizilor să fie aparați

de invadatori. Fără un conducător /general în acele timpuri poporul ar fi pierit. Ambiția, luxul

și avariția au apărut în timp și au corupt principii. În ceea ce privește a doua critică, dacă

aceasta este adevarată atunci cum s-au format monarhiile. Istoria abundă de exemple în care

oamenii s-au revoltat, au ieșit de sub cârmuire și au fondat noi cârmuiri în alte locuri.

Individul face un legământ formând comunitatea, însă nu își poate obliga posteritatea să facă

același lucru. Indivizii pot alege să se supună unei cârmuiri sau să aleagă alta, însă pe oricare

ar alege-o va exista o legătură directă între comunitatea aleasă și individ. Consimtământul

face din individ membru al societății.

Indivizii construiesc voluntar corpul politic pentru protecția proprietății, a vieții și

libertății. În starea de natura fiecare poate să fie judecător ceea ce duce la părtinire. În starea

politică se apelează la un judecator comun care să gestioneze cu obiectivitate conflictele.

Inconvenientele prezenței unei singure persoane ca judecător duce la apariția corpului

legislativ – legile limitează libertatea din starea de natura, dar aduce alte beneficii. Scopul

tuturor acestor demersuri este pacea, siguranța și bine public al oamenilor.

John Locke, unul dintre cei mai mari inovatori ai gândirii politice de secol XVII,

reușește în această complexă lucrare să pună bazele unui curent fundamental în știința

politică, ideile lui regăsindu-se de asemena și la constituționaliștii americani. Pentru Locke

libertatea și proprietatea sunt legate indisolubil de individ, ce este egal în toate drepturile față

de ceilalți indivizi.

5