Importanța combaterii buruienilor

și

modul de realizare la cartof și sfecla pentru zahăr

Buruienile sunt plante sălbatice, adaptate să trăiască împreună cu plantele cultivate, pe

care le stânjenesc în creştere şi dezvoltare, iar uneori le distrug sau le elimină din câmp. În sens

mai larg, se numesc buruieni toate plantele străine dintr-o cultură, ca de exemplu gramineele din

genul Setaria în cultura cartofului.

Buruienile propriu-zise sunt mai rezistente decât plantele cultivate; ele persistă vreme

îndelungată pe terenul pe care l-au invadat, păstreaza timp de mulţi ani o rezervă de seminţe

germinabile în sol, iar când sunt combătute energetic pe terenul cultivat, se menţin pe terenurile

necultivate, pe marginea drumurilor, pe taluzurile canalelor, pe răzoarele de hotar etc. O plantă

cultivată piere curând dacă nu mai este îngrijită de om.

Pagubele provocate de buruieni se datrează faptului că acestea răpesc plantelor

cultivate apa, hrana, căldura şi lumina. Unele buruieni consumă de trei ori mai multă apă decât

plantele cultivate. Două parcele alăturate, cultivate cu cartofi, prezentau următoarele cantităţi de

apă în sol: cea îmburuienată 19,58%, cea fără buruieni 22,4%.

Diferenţa de 2,82% reprezintă, pe o adâncime de 20 cm, 84,6 tone de apă mai puţin la

ha în parcela îmburuienată. De aceea, buruienile accentuează lipsa de apă sau seceta în sol.

Consumul de substanţe hrănitoare al buruienilor este foarte mare; buruienile sunt mai

lacome şi au o capacitate de absorbţie mai mare decat plante cultivate. Pălămida (Cirsium

arvense) ia din sol 130 kg de azot, 117 kg de potasiu şi 24 kg de fosfor la hectar, în timp ce o

recolta de grâu de 2500 kg de boabe ia din sol 85 kg de azot, 65 kg de potasiu şi 35 kg de fosfor.

O plantă de muștar sălbatic (Sinapis arvensis) ia din pământ de două ori mai mult azot,

de două ori mai mult fosfor, de patru ori mai mult potasiu şi de patru ori mai multă apă decât o

plantă de ovăz.

Analiza unui număr mare de buruieni a dovedit că, în medie, ele scot din sol de două ori

mai multe substanţe hrănitoare - azot, potasiu şi fosfor – decât plantele cultivate. Printre cele mai

lacome buruieni se pot cita: pălămida (Cirsium arvense), pirul (Agropyrum repens), muştarul

(Sinapis arvensis), loboda (Chenopodium album) şi altele.

Este adevărat că substanţele hrănitoare, asimilate în corpul buruienilor, se întorc în

pământ după moartea acestora, dar în timpul convieţuirii cu plantele cultivate, hrana este sustrasă

acestora iar în anii următori, lucrurile se peterc la fel, dacă buruienile nu sunt stârpite.

La o invazie mai mare a buruienilor, acestea micşorează proporţia de bioxid de carbon

din aerul ce se găseşte în preajma plantelor cultivate şi micşoreaza astfel capacitatea de

fotosinteză a acestora.

Prezenţa în masă a buruienilor face să scadă mobilizarea azotului din sol, prin scăderea

intensităţii proceselor de amonificare şi nitrificare. Această scădere este pricinuită de reducerea

umiditaţii şi a căldurii sub asociaţia de buruieni.

Buruienile sustrag lumina plantelor cultivate. În câmpurile invadate de buruieni,

plantele cultivate se etiolează, cresc în lungime, asimilează puţin, nu-şi pot forma ţesuturi

mecanice de rezistenţă și se frâng uşor.

Odată cu lumina, buruienile răpesc plantelor cultivate şi o parte din căldura de care

acestea au nevoie. Într-un lan de porumb îmburuienat, scăderea temperaturii din atmosferă din

jurul plantelor este de 2,3 grade; într-un lan de cartofi îmburuienat, scăderea temperaturii este de

3 grade; iar într-un lan de sfeclă, scăderea este de 4 grade. În general, această scădere de

temperatură este defavorabilă pentru plantele cultivate.

Când apar în lan buruieni parazite, distrugerea plantelor cultivate este totală. În vetrele

unde se dezvoltă cuscuta nu mai rămane nici o plantă de trifoi ori de lucernă. Tot aşa invazia în

masă de lupoaie (Orobanche sp.) poate distruge complet plantele de floarea-soarelui sau de tutun.

Buruienile reprezintă punţile de legătură prin care bolile şi paraziţii plantelor cultivate

se transmit dintr-un câmp în altul şi de la an la an. Răzoarele de hotar îmburuienate sunt

adevărate cuiburi de infecţie cu boli şi dăunatori.

Toate daunele, enumerate mai sus duc la o scădere considerabilă a producţiei plantelor agricole.

Odată cu scăderea producţiei scade şi calitatea recoltei. S-a constatat că ovăzul, provenit din

lanuri îmbruienate are un procent de pleve mai mare decât cel provenit din lanuri curate.

Buruienile ne aduc şi alte pagube grave în gospodarie, prin îngreunarea lucrărilor, prin

zgârieturile ce le provoacă muncitiorilor şi animalelor, prin deteriorarea utilajului. Sunt mult

îngreunate lucrările de pregatire a solului: dezmiriştitul, aratul, grăpatul etc., în special când

pământul este invadat de buruieni perene, cu rizomi sau rădăcini puternice.

În câmpurile îmburuienate care sunt cultivate cu plante prăşitoare suntem obligaţi să

mărim numărul praşilelor. Greutăţile cele mai mari se ivesc la recoltat.

Toate lucrările enumerate mai sus ridică preţul de cost al produselor.

Buruienile din lanurile de cartof se combat cu multă greutate, deoarece primele faze de

vegetaţie a plantei corespund cu perioade ploioase din lunile mai şi iunie, când nu se poate intra

cu mijloace mecanizate pentru distrugerea lor.

Buruienile produc pagube mari, determinând diminuarea recoltei cu 20 - 35%, chiar în

cazul unor lucrări de îngrijire efectuate corespunzător cu mijloace mecanice. Buruienile consumă

cantităţi mari de apă şi elemente nutritive şi scad eficienţa tratamentelor împotriva bolilor (mai

ales la mană) şi dăunătorilor (mai ales la gândacul din Colorado), iar recoltarea mecanizată

devine dificilă sau imposibilă.

Combaterea buruienilor la cartof

De la plantare la răsărire, intervalul este de peste 30 zile la cartoful de vară și toamnă iar

la cartoful preîncolţit (extratimpuriu), de aproximativ 18 - 25 zile. În acest interval trebuie

distruse buruienile şi crusta care se poate forma mai ales pe terenurile grele şi cu vreme ploioasă.

a) Atunci când nu se folosesc erbicide cele mai bune rezultate se obţin când lucrările se

fac imediat ce apar buruienile.

Prima lucrare se execută la 10 - 14 zile după plantare. Când plantarea s-a făcut cu

biloane, se lucrează terenul cu grapa-plasă, în agregat de 3 câmpuri, cu lăţimea de lucru de 8,4 m

şi o viteză de înaintare de 5 - 7 km/h. Grapa distruge buruienile şi crusta de pe coama biloanelor,

dar şi de pe intervalul dintre biloane.

După 1 - 4 zile se lucrează din nou, de data aceasta cu cultivatorul echipat cu piese tip

rariţă. Se distrug buruienile şi crusta din spaţiul dintre biloane şi prin refacerea acestora, se

acoperă şi se înăbuşă buruienile ce au tendinţa de a răsări. Lucrarea succesivă cu grapa-plasă şi

cultivatorul cu piese tip rariţă, de refacere a bilonului, se repetă încă o dată (când s-au plantat

tuberculi încolţiţi) sau de 2 ori la celelalte culturi, după intervale de 8 - 12 zile.

Astfel se realizează o bună îngrijire a culturii până la răsărire, dacă terenul nu este

puternic îmburuienat cu specii perene de buruieni. Dacă după plantare terenul rămâne "plan",

îngrijirea culturii se face prin 2 - 3 treceri cu grapa cu colţi reglabili care distruge atât crusta, cât

şi buruienile anuale.

Alte lucrări. După răsărire, îngrijirea culturilor de cartof se face, de asemenea,

diferenţiat, după cum s-au realizat sau nu biloane. La plantatul plan se execută o praşilă

mecanică între rândurile de plante vizibile, la adâncimea de 8 - 10 cm, cu zonă de protecţie de

12 - 15 cm şi viteza de înaintare 4 - 5 km/h.

Următoarele lucrări sunt de bilonare, de obicei în număr de 2 - 3; la cartoful

extratimpuriu, poate fi suficientă o lucrare de prăşit şi o bilonare. Pentru a se dezvolta normal,

tuberculii trebuie să fie acoperiţi cu un strat de sol afânat şi mărunţit, de 8 - 9 cm grosime. La

prima bilonare, bilonul nu se face prea înalt (să nu acopere planta), înălţimea lui devenind din ce

în ce mai mare la lucrările următoare. În final trebuie să rezulte un bilon de 13 - 15 cm înălţime

deasupra tuberculului plantat. Bilonul trebuie să fie bine încheiat pe coamă, asigurând o bună

dezvoltare tuberculilor, înăbuşirea buruienilor şi scurgerea apei pe taluzurile

biloanelor, prevenind excesul de apă în zona cuiburilor şi infestarea cu mană a tuberculilor de la

frunzele bolnave căzute pe bilon. Dacă solul este tasat, înaintea pieselor tip rariţă se vor monta

cuţite săgeată, care să lucreze la adâncimea care nu formează bulgări (BERINDEI, 1982). În

cazul infestării cu buruieni perene, se va executa o praşilă manuală completă pe rând sau una

două lucrări de plivit. Dacă plantatul s-a făcut în biloane, se execută numai lucrări de îngrijire a

bilonului (de refacere), şi, în acest caz, poate fi necesară intervenţia manuală de distrugere a unor

buruieni perene. La bilonările târzii sunt folosite ridicătoarele de

vrejuri (tulpini), pentru a preveni călcarea şi distrugerea lor.

La culturile irigate, lucrările de îngrijire se corelează cu udările; mai întâi se face udarea

şi apoi se efectuează prăşitul sau bilonatul, afânând solul şi refăcând biloanele. În anii secetoşi,

când se fac mai multe udări, numărul lucrărilor de afânare a solului şi de refacere a biloanelor

poate fi mai mare.

b)Combaterea chimică.

În prezent, toate ţările europene şi americane cu agricultură avansată practică

combaterea integrată o buruienilor, bazată pe metode preventive, agrotehnice, chimice şi

biologice. Metodele chimice se bazează pe folosirea unui sortiment diversificat de erbicide, în

funcţie de infestarea cu buruieni anuale şi perene. În cultura cartofului buruienile de combătut

trebuie să fie anticipate, cunoscând terenul, compoziţia floristică din anii precedenţi, precum şi

selectivitatea şi modul de acţiune a erbicidelor. Acest mod de abordare constituie un dezavantaj

care poate fi suplinit numai prin profesionalismul producătorului de cartof (MORAR, 1999).

La combaterea chimică a buruienilor se întalnesc mai multe strategii:

Culturi infestate cu specii anuale mono- şi dicotiledonate (Sinapis sp., Setaria sp.,

Echinocloa crus-galli, Digitaria sp., Chenopodium sp., Atriplex sp, Amaranthus sp., Polygonum

sp., Hibiscus trionum, Solanum nigrum, Gallium aparine, Galinsoga sp., Galiopsis sp., Erodium

sp., Stachys annua, Spergula sp., Gypsophila sp., Thlaspi sp., Vicia sp., Anthemis sp., Fumaria

sp., Papaver sp. Lamium sp., Portulaca sp., Xanthium sp. etc.). Combaterea buruienilor se face

folosind erbicide simple sau asociate.

Erbicidele simple ca Sencor, Igran, Afalon, Aresin, Cosatrin, Merkazin, Lexone se

aplică imediat după rebilonare, concomitent cu această lucrare şi până aproape de răsărirea

plantelor de cartof (3 - 4 zile înainte de răsărire).

În zonele unde cartoful nu se plantează cu bilon, erbicidele respective se aplică în

perioada de după plantare şi până în preziua răsăririi plantelor de cartof.

Erbicidele associate - Codal sau Lasso + Gesagard sau Sencor, (Lexone, Afalon,

Aresin, Igran) se aplică, în mod obligatoriu, în primele 10 zile, după rebilonare sau plantarea

tuberculilor, de preferat înainte, de răsărirea buruienilor monocotiledonate anuale. Erbicidele pe

bază de metribuzin (Sencor, Lexone) pot fi administrate fără riscuri şi după răsărirea plantelor de

cartof, până când acestea au 10 - 12 cm înălţime. Dacă din anumite motive erbicidele

monocotiledonate nu combat în totalitate buruienile, se pot folosi erbicide postemergente, cum ar

fi erbicidul Titus ce se aplică în faza cotiledonală a buruienilor, până când acestea formează 6

frunze adevărate.

Culturi de cartof infestate şi cu Agropyron repens sau Sorghum halepense. Se utilizează

unul din erbicidele Fusilade (fluazifop-p-butil), Targa (quizalofopethyl) în doze de 2-3 l/ha

pentru combaterea costreiului şi 4-6 l/ha pentru combaterea pirului. Tratamentele se fac după

răsărirea plantelor de cartof, indiferent de faza de creştere, dar în momentul când costreiul are

15-35 cm înălţime iar pirul are 10-15 cm.

În multe cazuri, pentru completarea acţiunii erbicidelor se mai execută 1 – 2 lucrări

mecanice de distrugere a buruienilor dintre rânduri şi de refacere a bilonului.

Toate erbicidele recomandate după plantare şi înainte de răsărirea cartofului realizează o

combatere a buruienilor eficientă când sunt aplicate concomitent cu o rebilonare, efectul lor fiind

sporit dacă acestea rămân ca o peliculă la suprafaţa solului.

Combaterea chimică a buruienilor la sfecla pentru zahăr are un rol hotărâtor prin

utilizarea de erbicide asociate.

Erbicidele Ro-Neet 6-8 l/ha, Diizocab 6-8 l/ha, Eradicane 6-8 l/ha care combat

monocotiledonatele şi unele dicotiledonate se asociază cu Venzar 1- 1,5 kg/ha pentru combaterea

dicotiledonatelor anuale. Aplicarea se face înainte de semănat iar încorporarea, cu combinatorul,

la 6-7 cm adâncime.

Erbicidul Dual se aplică înainte de semănat şi, nefiind volatil, se încorporează

superficial la 3 - 4 cm printr-o singură lucrare cu combinatorul.

Dacă speciile dicotiledonate anuale nu au fost bine combătute, se aplică pe vegetaţie

erbicidul Betanal când acestea au 2-3 frunzuliţe, în mai multe reprize.

Vetrele de Cirsium şi Sonchus se pot distruge cu Lonthrel când buruienile

au 20-30 cm înălţime.

În solele infestate cu Agropyron repens, Sorghum halepense sau Avena fatua, se vor

aplica erbicidele Fusilade, Targa 1,5 - 2 l/ha etc. În cazul pirului dozele se vor mări cu 1 l/ha.

Tratamentele se fac când plantele au 10-35 cm înălţime şi au răsărit în masă, după acestea fiind

interzise praşilele pentru a se transloca erbicidele

în rizomi.

Combaterea chimică a buruienilor reduce numărul de praşile la două; de asemenea,

uneori, sunt necesare şi una-două praşile manuale selective.