CAPITOLUL 1

PLANTE OLEIFERE

1.1. GENERALITĂŢI

Din această grupă fitotehnică fac parte acele specii în seminţele cărora se

găsesc cantităţi însemnate de grăsimi lichide, numite în mod curent uleiuri, care se

extrag pe cale industrială. Sunt peste 100 de plante de la care se obţin grăsimi

vegetale, aparţinând la familii botanice diferite. La unele specii scopul principal al

culturii este obţinerea de uleiuri, acestea formând grupa plantelor oleifere tipice,

cum sunt: floarea-soarelui, inul de ulei, ricinul, rapiţa, şofrănelul, susanul, perila,

lalemanţia. Alte plante care furnizează uleiuri vegetale, cum ar fi: bumbacul,

cânepa, inul pentru fuior, porumbul, sorgul, orezul, macul, muştarul, tutunul, unele

plante medicinale şi narcotice, soia, alunele de pământ, etc., aparţin unor grupe

fitotehnice diferite, iar scopul acestor culturi nu este în principal pentru obţinerea

de uleiuri. Cantităţi mari de ulei se găsesc şi în seminţele altor plante cum sunt:

dovleacul şi pepenele.

Uleiurile vegetale au o deosebită importanţă economică. În ultimii ani,

producţia mondială de uleiuri vegetale a depăşit 55-60 milioane tone, din care peste

40 milioane tone folosite în alimentaţie.

În afară de alimentaţia oamenilor, ele se utilizează în cele mai diverse ramuri

ale industriei. Uleiurile vegetale folosite în alimentaţie au gust, miros şi culoare

plăcute. Organismul uman valorifică uleiurile vegetale în proportie de 94,5%, fiind

depăşite din acest punct de vedere numai de untul de vacă. În industria alimentară

uleiurile vegetale sunt folosite pentru fabricarea conservelor şi a margarinei.

Cantităţi tot mai mari de uleiuri vegetale sunt întrebuinţate pentru industria

săpunului, în industria de lacuri și vopsele, precum şi pentru obtinerea

biocarburanţilor.

5

Şroturile ce rămân după extragerea uleiului se utilizează în hrana animalelor,

ele reprezentând un nutreţ foarte bogat în proteine, grăsimi şi vitamine, iar de la

unele specii şi în hrana oamenilor, preparate sub diferite forme, precum şi în

obţinerea proteinei tehnice şi a altor produse.

Grăsimile vegetale conţin în cea mai mare parte acizi graşi nesaturaţi cum

sunt: oleic, linoleic, linolenic, palmitic, arahidonic, ricinoleic, erucic şi alţii. Un

indice important după care se pot aprecia şi clasifica uleiurile vegetale este indicele

iodic, respectiv numărul de grame de iod fixat de 100g ulei. Uleiurile cu indicele

iod mare, sunt aşa numitele uleiuri sicative, care se întrebuinţează în industria

lacurilor şi vopselelor (tabelul 1).

Tabelul 1.1

Indicele iodic al uleiurilor obţinute de la unele plante uleioasePLANTA INDICE PLANTA INDICE

Perila 181-206 Soia 107- 137

Lalemanţia 162-203 Susanul 103-112

Inul 168-192 Bumbacul 101-117

Cânepa 140-169 Rapiţa 94-112

Macul 131-143 Alune de pământ 90-103

Floarea-soarelui 119-144 Ricinul 81-86

Şofrănelul 115-155 Măslinul 78-95* după I. Borcean, 2006

Uleiurile cu indicele iod mai mare de 140 sunt uleiuri sicative, folosite în

industria de lacuri şi vopsele. Aceste uleiuri, întinse în strat subţire se oxidează, se

usucă repede, se întăresc şi formează o peliculă subţire, densă şi elastică, numită

linoxină. Uleiurile cu indicele iodic cuprins între 100-140 sunt uleiuri semisicative

valoroase pentu consumul alimentar, iar uleiurile cu indice iodic mai mic de 100 se

întrebuinţează atât în industria alimentară cât şi în industria de lacuri şi vopsele.

Seminţele plantelor oleifere conţin şi cantităţi însemnate de substanţe

proteice. Datorită faptului că suma celor două componente din seminţele plantelor

oleaginoase, respectiv uleiurile şi proteinele, ajunge la 67 - 80% din masa

seminţelor, unii autori numesc această grupă de plante oleoproteice sau

oleoproteaginoase.

6

1.2. FLOAREA-SOARELUI

1.2.1. Importanţă

Floarea soarelui se cultivă în principal pentru fructe (achene), ce conţin peste

50% ulei semisicativ, foarte bun pentru gătit şi salate, cu gust şi miros plăcut şi o

bună comportare la conservare.

Uleiul de floarea-soarelui conţine peste 40% acid linoleic, dar frecvent

ajunge la 60-70%. Practic, uleiul de floarea-soarelui este lipsit de acid linolenic.

Uleiul se foloseşte în industria alimentară, la prepararea margarinei şi conservelor,

dar are şi multiple întrebuinţări industriale: pentru obţinerea săpunului, a

materialelor plastice, detergenţilor, pesticidelor.

Turtele şi şroturile conţin 35,7-47,8% proteine, sunt bogate în aminoacizi

esenţiali: lizină, triptofan, tirozină, cistină, arginina, etc. şi se folosesc la fabricarea

nutreţurilor combinate, ca adaos proteic. Turtele de floarea-soarelui au un conţinut

ridicat în substanţe proteice, sunt bogate în metionină, vitamine din complexul B,

riboflavină (mai mult decât la soia sau arahidele), are un mai bun echilibru fosfo-

calcic, comparativ cu turtele de altă provenienţă. În hrana monogastricelor se vor

folosi turtele provenite din seminţe decorticate, deoarece nu au un conţinut mare de

celuloză, iar cele din seminţe decorticate se vor folosi cu prudenţă, datorită

conţinutului ridicat în celuloză.

Din cojile fructelor de floarea-soarelui se obţine furfurol, utilizat la

fabricarea fibrelor artificiale, a materialelor plastice sau ca solvent la rafinarea

uleiului, precum şi drojdie furajeră.

Reziduurile rămase de la fabricarea uleiului se folosesc în industria

cosmetică pentru fabricarea unor sortimente de săpun, pentru extragerea de ceruri

şi lecitină, la obţinerea de fosfatide şi tocoferoli.

Din calatidii se extrage pectina utilizată la fabricarea gelatinei alimentare.

Calatidiile rămase după recoltare se pot utiliza ca furaj grosier în hrana animalelor,

în special a ovinelor (conţin 7% proteină şi până la 57% glucide), apreciindu-se că

7

au o valoare nutritivă similară cu a unui fân de calitate mijlocie (Al. Vrânceanu,

1974).

Tulpinile se folosesc pentru fabricarea plăcilor aglomerate, pentru

producerea celulozei, sau ca şi combustibil în încălzirea locuinţelor. Tulpina este

foarte bogată în potasiu, putând fi folosită pentru obţinerea carbonatului de potasiu

sau a altor produse.

Hibrizii cu un conţinut mai scăzut de ulei se folosesc pentru obţinerea de

halva sau pentru consum în mod direct (ronţăit).

Floarea-soarelui este o apreciată plantă meliferă, de pe un hectar obţinându-

se 20-130 kg miere de foarte bună calitate (I. Cârnu, Gh. V. Roman, Ana Maria

Roman, 1982).

Floarea-soarelui este importantă şi din punct de vedere agricol, starea

structurală şi de fertilitate a solului după floarea-soarelui este în general benefică,

fiind o bună premergătoare pentru grâul de toamnă; de asemenea, eliberează

devreme terenul (sfârşit de august - început de septembrie), terenul poate fi

pregătit în bune condiţii pentru grâul de toamnă. Nu lipsit de importanţă este faptul

că, la cultura florii-soarelui, cheltuielile nu sunt prea mari, lucrările din tehnologie

nu necesită un echipament agricol specializat, echipamentul necesar fiind acelaşi

ca şi pentru cereale păioase şi porumb, de exemplu, iar costurile pentru sământă

sunt comparabile cu cele de la porumb. Lucările agricole precum pregătirea

terenului, semănatul, combaterea chimică a buruienilor, recoltatul se pot realiza

fără să stânjenească lucrările destinate celorlalte culturi agricole. Referitor la

îngrăşăminte, necesită îngrăşare cu azot şi cu fosfor moderată; faţă de potasiu are

cerinţe mari, dar restituirile sunt abundente; dă producţii mulţumitoare chiar pe

terenuri cu soluri de calitate medie; suportă mai bine stresul hidric.

Cultura florii-soarelui are şi unele inconveniente, cum ar fi sensibilitatea la

boli, datorită acestui fapt monocultura este exclusă; poate reveni pe acelaşi teren

după 6 ani; are boli comune sau dăunători comuni cu multe plante; are consum

mare de apă şi elemente nutritive, fiind necesară fertilizarea culturilor

postmergătoare, prin aplicarea de doze mari de îngrăşăminte.

8

1.2.2. Răspândire

După unele evaluări cu carbon 14, se estimează că floarea-soarelui datează

de la anii 2600 î.Ch. Se pare că indienii din New Mexico cultivau această plantă şi

o foloseau în alimentaţie, pentru fabricarea uleiurilor şi pentru consumul direct al

miezului, ca atare sau prăjit, zdrobit şi amestecat cu alte făinuri pentru a realiza

turte plate, uscate la soare.

Floarea-soarelui a fost adusă în Europa de exploratorii spanioli, probabil spre

mijlocul secolului al XVI-lea, fiind cultivată în principal ca plantă ornamentală,

apoi a pătruns în Rusia, în zonele cu cernoziom. Primele dovezi ale extragerii

uleiului de floarea-soarelui datează de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, dar abia

între anii 1830-1840, seminţele de floarea-soarelui au fost prelucrate la scară

industrială (Gh. V. Roman, 2006). La sfârşitul secolului al XIX-lea se cultivau

150.000 ha (cele mai mari suprafeţe în Ucraina şi Kuban), iar la începutul secolului

XX se cultivau 1milion ha.

După FAO, floarea-soarelui se cultivă în 65 de ţări, fiind prezentă în cultură

pe toate continentele. În lume, în anul 2002, floarea-soarelui s-a cultivat pe o

suprafaţă de peste 19 mil. hectare, cu o producţie medie de 11,6 q/ha. Suprafeţele

cultivate în ultimii ani la nivel mondial şi în Europa sunt redate în tabelul 1.2.

În anul 2006, în Europa, cele mai mari suprafeţe sunt cultivate în ţările fostei

URSS, în Federaţia rusă s-au cultivat 5 942 690 ha cu floarea soarelui, în Ucraina

3 914 706 ha, Franţa 644 828 ha, Ungaria 534 582 ha, Spania 633 400 ha, Bulgaria

750 521 ha, iar la nivel mondial în Argentina 2 194 574 ha, India 2 130 000 ha,

China 1 030 000 ha, SUA 708 000 ha, Turcia 566 000 ha. Producţiile obţinute la

unitatea de suprafaţă în anul 2006, au fost de 1 136,33 kg/ha în Federaţia Rusă,

1 360 kg/ha în Ucraina, 2232,67 kg/ha în Franţa, 2 178 kg/ha în Ungaria, 958 kg/ha

în Spania, 1594,32 kg/ha în Bulgaria, iar la nivel mondial, în Argentina

1 730 kg/ha, în India 525 kg/ha, China 1 766,99 kg/ha, SUA 1 362,47 kg/ha, Turcia

1975,27 kg/ha. Dintre ţările care cultivă floarea soarelui şi obţin producţii mari pe

unitatea de suprafaţă amintim: Elveţia (2 561,21 kg/ha), Grecia (2500 kg/ha),

Austria (2 444,18 kg/ha), Egipt (2 388,89kg/ha), Croaţia (2311,49 kg/ha), Liban

(2 285,71 kg/ha), Republica Cehă (2 145,12 kg/ha), Italia (2 130 kg/ha) Mexic

9

(2 106,95 kg/ha), Slovacia (2 100,85 kg/ha), Republica Serbia (2 064,81 kg/ha),

Canada (2 045,39 kg/ha), Siria (2 044,18 kg/ha).

Tabelul 1.2

Suprafeţe cultivate cu floarea soarelui la nivel mondial şi în EuropaNr. crt

Localizare geografică

Anul Suprafaţa

(ha)

Producţia medie(kg/ha)

Producţia totală(mil t)

1. La nivel mondial 2000 21161673.00 1252.93 26514146.002. În Europa 11329014.00 1170.56 13261292.003. La nivel mondial 2001 17758572.00 1149.32 20410197.004. În Europa 9751788.00 1091.67 10645732.005. La nivel mondial 2002 19483247.00 1265.55 24657050.006. În Europa 10432619.00 1248.86 13028835.007. La nivel mondial 2003 23432733.00 1176.55 27569871.008. În Europa 13542083.00 1205.18 16320627.009. La nivel mondial

200421468859.00 1217.84 26145637.00

10. În Europa 12364078.00 1259.04 15566836.0011. La nivel mondial 2005 23033089.00 1322.49 30460953.0012. În Europa 13244698.00 1356.57 17967310.0013. La nivel mondial 2006 23700249.00 1322.03 31332359.0014. În Europa 14063167.00 1401.43 19708587.00

* după FAOSTAT - faostat.fao.org/site

Situaţia culturii de floarea soarelui la nivelul Uniunii europene în perioada

2005-2006 este prezentată în tabelul 1.3.

Tabelul 1.3

Situaţia culturii de floarea soarelui la nivelul Uniunii Europene2005-2006

Anul Suprafaţa(ha)

Producţia medie(t/ha)

Producţia totală(mil t)

2005 3599920.00 1672.69 6021541.00

2006 3926328.00 1715.63 6736133.00*după FAOSTAT - faostat.fao.org/site

În România, floarea-soarelui a fost introdusă pentru producerea uleiului pe la

mijlocul secolului XIX în Moldova, fiind principala plantă producătoare de ulei

alimentar (Gh. V. Roman, 2006).

În 1910 se cultiva pe suprafeţe mai mari, respectiv 672 ha, iar în 1938 s-a

ajuns la 200 mii ha. După al doilea război mondial, în 1948 de exemplu, s-au

cultivat 416 mii ha, iar în perioada 1971-1975, 526,7 mii ha. Până în anul 1989 s-a

10

cultivat pe suprafeţe cuprinse între 450-550 mii hectare, în 1990 suprafeţele

cultivate la nivel de ţară s-au redus (395 mii hectare), apoi, datorită interesului

manifestat faţă de uleiul de floarea-soarelui pe piaţa internă şi la export, în anul

2005 s-au cultivat 971,0 mii ha (tab. 1.5). Referitor la producţii, acestea au crescut

în ultimele decenii, de la 360 kg/ha în perioada 1948-1958, când au fost cultivate

soiurile Măslinica şi Uleioasă, la 744 -1100 kg/ha în perioada următoare (când au

fost introduse soiurile ruseşti Jdanov 8281 şi Vniimk 8931). Producţiile medii

obţinute în prezent la cultura de floarea soarelui în lume şi în România sunt

prezentate în tabelele 1.2, 1.3, 1.4 şi 1.5, după FAO STAT Database şi Anuarul

Statistic al României, 2007)

Tabelul 1.4

Suprafaţa cultivată şi producţia medie obţinută la cultura de floarea soarelui în România în perioada 1990-2000

Anul Suprafaţa cultivată (mii ha)

Producţia medie(kg/ha)

1990 394.7 14091991 476.8 12811992 615.1 12571993 588.4 11801994 582.2 13091995 714.5 13041996 916.8 11931997 780.7 10951998 962.2 11151999 1043.0 12432000 876.8 821

* după Anuarul Statistic al României, 1990-2002 şi FAOSTAT - faostat.fao.org-site

După introducerea în cultură a soiului românesc Record, producţiile medii au

fost de peste 1 400 kg/ha în perioada 1966-1970, iar după crearea şi introducerea în

cultură a hibrizilor româneşti de floarea-soarelui, cu noi creşteri de productivitate,

de 1 630 kg/ha în 1979-1981. Evoluţia suprafeţelor cultivate cu floarea-soarelui în

România în perioada 1990-2000 sunt redate în tabelul 1.4.

În anul 2006, în România s-au cultivat 991,06 mii ha cu floarea soarelui, iar

producţia medie a fost de 1 381,0 kg/ha (date publicate pe site-ul Ministerul

Agriculturii şi Dezvoltării Rurale).

11

Tabelul 1.5Suprafaţa cultivată cu floarea soarelui în România

şi în judeţul Constanţa în perioada 2000-2007Anul România

(mii ha)judeţul Constanţa

(mii ha)2000 876.8 103.92001 800.3 93.02002 906.2 107.82003 1188.0 150.92004 977.0 118.42005 971.0 103.42006 981.9 141.7

2007**) 831.4 Date needitate* după Anuarul Statistic al României, 2007, Anuarul Statistic al judeţului Constanţa,

2007 şi Site Ministerul Agriculturii; **) estimat

Potrivit datelor publicate de Ministerului Agriculturii, în 2007 s-a cultivat cu

floarea soarelui o suprafaţă de 831,4 mii ha, iar producţia medie estimată a fost de

numai 627,0 kg/ha, comparativ cu anii anteriori când s-au obţinut 1540 kg/ha

(2006), 1381 kg/ha (2005) sau 1595 kg/ha (2004).

Tabelul 1.6Producţia medie obţinută la cultura de floarea soarelui

în România şi în judeţul Constanţa în perioada 2000-2005Anul România

(kg/ha)judeţul Constanţa

(kg/ha)2000 821 10072001 1029 4492002 1105 8522003 1268 10552004 1595 15372005 1381 16612006 1540 17932007 627 Date needitate

* după Anuarul Statistic al României, 2007 şi site-ul Ministerul Agriculturii

În Judeţul Constanţa, suprafaţa cultivată cu floarea soarelui în 2005 a

fost de 103 367 ha, cu o producţie medie de 1661 kg/ha, iar în anul 2006

s-au cultivat 141 731 ha, cu o producţie medie de 1 793 kg/ha (tabelele 1.5

şi 1.6).

12

1.2.3. Sistematică. Soiuri

Floarea-soarelui aparţine ordinului Compositalis (Asteralis), familia

Compositae (Asteracae), subfamilia Tubuliflorae, genul Helianthus L.

Tabelul 1.7 Lista oficială de hibrizi de floarea soarelui (Helianthus annuus L.)

admişi în cultură în anul 2007Nr. Crt. Denumirea

hibridului(soiului)

Anulînregistrării

Anulreînscrierii(radierii)

Observaţii

1 2 3 4 61. Aitana 2005 H S2. Alex 1996 2006 H S3. Almanzor 2003 H S4. Arena 1999 H S5. Árpád 2003 H S6. Aurasol- Orasole 2004 H S 7. Betina 2004 H S8. Daniel 2006 H S 9. Diabolo PR 2004 H S10. Duna 1998 H S11. Favorit 1992 2007 H S12. Fleuret 2000 H S13. Fleuret OR 2004 H S14. Fly 2001 H S15. Focus 2002 H S16. Fundulea 225 1998 H S17. Georgina 2005 H S18. GK Manuel 2007 H S 19. GK Mara 2007 H S 20. Héliasol 2002 H S21. Héliasol RO 2004 H S22. Heliasun RM 2006 H S23. Huracan 2005 H S24. Hysun 321 2000 H S25. Itanol 2006 H S26. Jupiter 2005 H S27. Kasol 2002 H S28. Krisol 2004 H S29. LG 54.20 M 2004 H S30. LG 56.34 2001 H S31. LG 56.60 2001 H S

Hs = hibrid simplu; HT = hibrid triliniar; SURSA: istis.ro – site

13

Tabelul 1.7 – continuareLista oficială de hibrizi de floarea soarelui (Helianthus annuus L.)

admişi în cultură în anul 2007Nr. Crt. Denumirea

hibridului(soiului)

Anulînregistrării

Anulreînscrierii(radierii)

Observaţii

1 2 3 4 632. LG5380M 2006 H S33. LG5665M 2006 H S34. Lindor 2005 H S35. Lovrin 338 2003 H S36. Lovrin 614 2006 H S37. Macha 2002 H S38. Magor 2003 H S 39. Manitou 2002 H S40. Masai 2002 H S41. Mateol RO 2005 H S42. Melody 2000 H S43. Minunea 2001 H S44. Neptun 2005 H S45. Nobel 2002 H S46. Olsavil 2000 H S 47. Ozirisz 2003 H S 48. Performer 1998 H S49. Pixel 2000 H T50. Podium 2005 H S51. Podu Iloaiei 2001 2005 H S52. PR63A90 2000 H S53. PR64A44 2003 H S54. PR64A58 2006 H S55. PR64A63 2004 H S 56. PR64A71 2005 H S57. PR64A83 2001 H S58. PR64E71 2007 H S 59. PR64E83 2005 H S60. PR64H51 2003 H S 61. PR64H61 2002 H S62. PR64H91 2005 H S63. Ramszesz 2002 H S 64. Rigasol 2001 H S65. Rigasol OR 2004 H S 66. Rimisol 2004 H S67. Rumbasol OR 2006 H S68. Sandrina 2000 H S69. Saturn 2003 H S70. Saxo 2003 H S

Hs = hibrid simplu; HT = hibrid triliniar; SURSA: istis.ro - site

14

Tabelul 1.7 – continuareLista oficială de hibrizi de floarea soarelui (Helianthus annuus L.)

admişi în cultură în anul 2007Nr. Crt. Denumirea

hibridului(soiului)

Anulînregistrării

Anulreînscrierii(radierii)

Observaţii

1 2 3 4 671. Splendor 2000 H S72. Sunko 2003 H S 73. Superflor 2005 H S74. Supersol 2007 H S75. Teide 2004 H S76. Tellia 2007 H S 77. Timiş 1999 H S78. Top 75 2002 H S79. Tregor 2006 H S80. Unisol 2005 H S81. Venus 2002 H S82. Vera 2006 H S83. Zoltán 2003 H S

Hs = hibrid simplu; HT = hibrid triliniar; SURSA: istis.ro - site

În cultură se cultivă specia Helianthus annuus L. var. macrocarpus (DC)

Ckll., forma monocefalică, cu flori radiale ligulate şi cu achene mari, cu seminţele

bogate în ulei. Există şi forme ornamentale ale acestei specii (policefalice, cu

număr mare de flori radiale ligulate).

În prezent sunt admişi în cultură hibrizii de floarea-soarelui creaţi în

Romania, la ICDA-Fundulea, precum şi hibrizi din import. România este

considerată prima ţară din lume care a cultivat hibrizi de floarea-soarelui obţinuţi

pe bază de androsterilitate nucleară marcată genetic (tabelul 1.7). Au mai fost

admişi în cultură, conform unor decizii ulterioare ale Ministerului Agriculturii,

hibrizii simpli ES Camila (înregistrat în 2008) şi PR64A89 (înregistrat în 2007),

precum şi hibridul triliniar Leila (înregistrat în 2008).

Soiul Record a fost menţinut şi admis în cultură până la 30.06.2006.

15

1.2.4. Compoziţia chimică

Seminţele de floarea-soarelui se caracterizează printr-un conţinut ridicat în

grăsimi vegetale şi substanţe proteice. Pentru sortimentul de hibrizi cultivat la noi

în ţară, conţinutul în grăsimi al achenelor este cuprins între 50% - 55,5% din

substanţa uscată. Proporţia de grăsimi raportată numai la sămânţă este mult mai

mare şi poate ajunge la peste 65% (tabelul 8, după A. Bonjean, 1986, citat de Gh.

V. Roman, 2006).

Tabelul 1.8Compoziţia chimică a seminţelor de floarea-soarelui

Compuşii chimici Achena ( % )

Sămânţa (% )

Turte ( %)

Lipide 44-53 58-69 6-10Proteine 15-22 20-26 30-35

Glucide 15 8- 9 19-22

Celuloza 14-19 4- 5 12-18

*după A. Bonjean, 1986, citat de Gh. V. Roman, 2006

Lipidele conţin 14-70% acid oleic, 20-72% acid linoleic şi 9 -16% acid

palmitic, fiind lipsite de acid linolenic, fapt ce le asigură stabilitate şi capacitate

îndelungată de conservare. Hibrizii cultivaţi în România se caracterizează printr-un

conţinut mediu de acid linoleic, de 64,5%. Uleiul de floarea-soarelui conţine şi

provitamine şi vitamine liposolubile, precum: A, D, E, B4, B8, precum şi fosfatide

(lipide complexe care conţin în moleculă acid fosforic esterificat cu componente

alcoolice), fapt ce îi măreşte valoarea nutritivă.

Substanţele proteice din seminţele de floarea-soarelui se caracterizează

printr-o valoare biologică ridicată, conţinând toţi aminoacizii esenţiali. Peste

70 -75% din substanţa uscată a seminţelor de floarea-soarelui este formată din

lipide şi proteine.

Conţinutul de grăsimi şi proteine în seminţele de floarea-soarelui este

influenţat în principal de materialul biologic cultivat, zona de cultură şi tehnologia

aplicată (epoca de semănat, densitate, fertilizare, irigare), dar şi de condiţiile

climatice. Cultivată în două localităţi diferite din punct de vedere climatic,

conţinutul în proteine a fost cuprins între 16,4% în zona umedă şi 18,4% în zona

16

secetoasă. Datele experimentale pun în evidenţă faptul că procentul de lipide creşte

pe măsură ce creşte umiditatea solului. Deficitul de apă în perioada de formare şi

umplere a boabelor duce la uscarea prematură a frunzelor, iar lipsa fotosintezei

face ca asimilatele din plantă să fie orientate pentru a forma produşi cu consumuri

energetice mai reduse, respectiv glucide şi proteine. Proteinele din sămânţă sunt cel

mai adesea legate de fenomenele de redistribuire a asimilatelor din frunze, iar

conţinutul în grăsimi este legat de o asimilare tardivă.

Aprovizionarea cu azot influentează conţinutul în substanţe proteice a

seminţelor de floarea-soarelui. La o nutriţie abundentă cu azot, o parte din glucoză

şi alţi hidraţi de carbon trece în procesul de formare a substantelor proteice şi

conţinutul în grăsimi scade. Este necesar ca prin tehnologia care se aplică la

floarea-soarelui să se realizeze o acumulare mai lentă cu azot înainte de înflorire şi

mai intensă după înflorire, în condiţiile unei aprovizionări normale cu apă, pentru

menţinerea frunzelor verzi şi favorizarea procesului de asimilare, care duce la

creşterea procentului de grăsimi. După extragerea uleiului rămâne o cantitate mare

de turte (300 kg pentru o tonă de seminţe) care conţin 30-35% proteine, 19-22%

glucide, 15-20% celuloză, 6-10% ulei, 5-10% săruri minerale. Acestea pot fi

folosite în furajarea animalelor.

1.2.5. Ciclul de vegetaţie

Floarea-soarelui este o plantă anuală, ierboasă, cu perioada de vegetaţie

cuprinsă între 110 şi 140 zile. În cursul acestei perioade se disting următoarele faze

de vegetaţie:

1. Semănat - răsărit durează în mod obişnuit 10-12 zile. Germinarea

seminţelor poate avea loc la +4°C la nivelul patului germinativ, dar procesul se

desfăşoară normal începând de la +8°C. În funcţie de nivelul temperaturilor din

această perioadă, intervalul până la răsărirea plantelor poate să fie mai lung sau mai

scurt. Sub limita minimă de germinaţie, procesul de creştere al germenilor

încetează, dar se reia la ridicarea temperaturii. Pentru această perioadă, ca stadii

reper se disting: apariţia cotiledoanelor şi desfacerea lor când primele frunze devin

vizibile.

17

2. Răsărit - formarea calatidiului. Durata acestei faze depinde nivelul

temperaturilor care se înregistrează în această perioadă şi de perioada de vegetaţie a

formelor cultivate. În general, până la apariţia calatidiului sunt necesare:

• la hibrizii timpurii - 21 -30 zile (plantele au 3-5 perechi de frunze);

• la hibrizii mijlocii - 30 -36 zile (plantele au 5-7 perechi de frunze);

• la hibrizii tardivi - 36 -40 zile (plantele au 7- 9 perechi de frunze).

În aceasta fază de vegetaţie are loc diferenţierea şi creşterea organelor

vegetative, cu ritmuri de creştere diferenţiate între organele care se formează în sol

şi cele din partea epigee a plantei. La începutul vegeţatiei, ritmul de creştere al

rădăcinii este de cca 6 ori mai intens în comparaţie cu partea epigee. Primele

6-8 frunze apar perechi, după care frunzele apar altern pe tulpină. Numărul total de

frunze al unei plante de floarea-soarelui se stabileşte după 10 -20 zile de la răsărire,

când planta şi-a diferenţiat toţi mugurii foliari. În această fază plantele sunt

sensibile la condiţiile de mediu şi în special la aprovizionarea cu apă.

O aprovizionare deficitară cu apă reduce numărul mugurilor foliari.

3. Apariţia calatidiului - începutul înfloririi. Durează 20 - 30 de zile şi se

caracterizează printr-un ritm intens de creştere a plantei. Fotosinteza decurge cu

intensitate ridicată şi se acumulează cantităţi importante de biomasă. La înflorire

suprafaţa foliară devine maximă. Funcţie de densitatea plantelor pe unitatea de

suprafaţă şi în lipsa factorilor limitanţi, suprafaţa foliară a unei plante este cuprinsă

între 4000 şi 7000 cm2. Interceptarea energiei luminoase variază în cursul perioadei

de vegetaţie, atingând maximul în apropierea înfloritului. Interceptarea optimă a

energiei luminoase se realizează la un indice foliar de 2,5 - 3 (V. Ştefan, 2003).

Dezvoltarea vegetativă excesivă trebuie evitată, deoarece creşte suprafaţa de

transpiraţie, creşte riscul atacului de boli, apare căderea plantelor, autoumbrirea

frunzelor de la bază, precum şi îmbătrânirea prematură a frunzelor.

4. Înflorirea. Durează 14 - 16 zile, timp în care tulpinile continuă să crească,

dar cu ritm redus. Suprafaţa foliară a frunzelor din treimea superioară a plantei

creşte. Numărul de flori pe calatidiu depinde de densitatea plantelor, de

aprovizionarea acestora cu azot şi de intensitatea fotosintezei. În această perioadă

plantele de floarea-soarelui acumulează 100-150 kg SU/ha/zi (V. Ştefan, 2003).

18

5. Sfârşitul înfloririi - maturitate. În această perioadă are loc acumularea

substanţelor de rezervă şi formarea seminţelor, treptat se înregistrează reducerea

procentului de apă şi creşterea procentului de ulei. Faza durează 40 - 50 zile.

1.2.6. Relaţiile plantă - factori de vegetaţie

Floarea-soarelui se adaptează la diferite condiţii de mediu, are capacitatea de

a se adapta la oscilaţiile mari de temperatură, rezistă la temperaturi joase, mai ales

la începutul perioadei de vegetaţie, precum şi la secetă. Totuşi, caracterele morfo-

fiziologice, precum şi talia, diametrul calatidiului, mărimea seminţelor, durata

ciclului vegetativ, depind foarte mult de temperatură, fotoperioadă, umiditatea

solului.

Temperatura. Floarea-soarelui este o plantă mezotermă, pe întreaga

perioadă de vegetaţie solicită 2400 - 2800°C temperaturi mai mari de 0°C.

Asigură însă producţii ridicate în zonele unde suma temperaturilor mai mari

de 0°C depăşeşte 2500°C. Dacă se ia însă în considerare pragul biologic de

7°C - temperatura la care se seamănă floarea-soarelui - atunci suma temperaturilor

utile (grade zilnice utile pentru creştere) pentru diferitele forme cultivate în ţară

este între 1450 -1600°C. Producţii mari se obţin la floarea-soarelui în zonele unde

temperatura medie zilnică în faza de formare şi umplere a seminţelor ajunge la

18 - 22°C. Cerinţele plantei faţă de temperatură sunt diferite pe parcursul

vegetaţiei. Astfel, temperatura minimă de germinaţie este de 3 - 5°C, dar semănatul

culturii se va face când în sol, la adâncimea de semănat, se înregistrează 7 - 7,5°C

(Gh. Bâlteanu, 2003). Plantele tinere cu 1 - 2 perechi de frunze suportă temperaturi

scăzute, până la -6 şi chiar -8°C, dacă acestea nu sunt de lungă durată (V. Tabără,

2005). Dacă temperaturile negative persistă, plantele ramifică şi formează calatidii

mici şi numeroase. Brumele târzii, survenite când plantele şi-au diferenţiat

inflorescenţa, nu distrug plantele, dar vatămă vârful de creştere, ceea ce determină

ramificarea tulpinii şi apariţia a numeroase calatidii mici, cu seminţe seci.

În perioada de formare a frunzelor, floarea-soarelui solicită temperaturi

medii zilnice de 15 -18°C, iar în faza de diferenţiere a florilor temperaturile cele

mai favorabile sunt cele de 18°C ziua şi 8 - 9°C noaptea.

19

Figura 1.1. Floarea soarelui la înflorire (original)

La înflorit, floarea-soarelui solicită temperaturi moderate, de 18 - 20°C.

Temperaturile mai mari de 30°C sunt foarte dăunătoare, deoarece duc la pierderea

vitalităţii polenului şi la creşterea procentului de seminţe seci. Temperaturile

ridicate sunt mult mai dăunătoare când se asociază cu vânturi uscate şi cu umiditate

relativă a aerului redusă. Acest fenomen s-a petrecut în vara anului 2007 pe

suprafeţe mari în Dobrogea, când, datorită temperaturilor foarte mari, asociate cu

lipsa apei din sol şi cu umiditatea relativă a aerului scăzută, culturile de floarea

soarelui au suferit pierderi importante, plantele au rămas pitice, cu calatidii mici,

numărul de seminţe în calatidiu extrem de mic, procentul mare de seminţe seci,

plantele au ajuns la maturitate mult mai devreme (perioadă de vegetaţie scurtată).

În perioada de formare şi umplere a seminţelor floarea-soarelui pretinde

temperaturi de 20 - 22°C. Temperaturile mai ridicate duc la reducerea conţinutului

de grăsimi, dar calitatea lor se modifică, în sensul că se reduce conţinutul de acid

linoleic şi creşte procentul de acid oleic.

Umiditatea. Deşi floarea-soarelui are un consum ridicat de apă, coeficientul

de transpiraţie fiind de 290 - 705 în funcţie de condiţiile de mediu, totuşi este una

din plantele rezistente la secetă, datorită sistemului ei radicular foarte puternic

dezvoltat şi faptului că plantele suportă deshidratarea temporară a ţesuturilor

provocată de secetă. Rezistenţa la secetă a plantelor de floarea-soarelui este dată şi

de perozitatea plantei şi sistemul medular din tulpină care înmagazinează apa.

20

Pentru condiţiile din România, consumul de apă se situează între 400-450

unităţi. Cerinţele faţă de umiditate variază cu fazele de vegetaţie. De la răsărit până

la apariţia inflorescenţei, floarea-soarelui consumă numai 20% din cantitatea totală

de apă necesară în timpul vegetaţiei. De la apariţia inflorescenţei şi până la

începutul înfloririi, consumă cca 30% din cantitatea totală de apă, în timpul

înfloritului 14%, iar în perioada de formare şi acumulare a substanţelor de rezervă

în seminţe, floarea-soarelui consumă 35%. După N. Zamfirescu şi Gh. Bîlteanu

(1961), cel mai mare consum de apă se înregistrează începând cu 10-14 zile

înainte de deschiderea inflorescenţei. În zonele unde până la înflorire plantele au

un disponibil de 160-180 mm provenită din precipitaţii plus rezerva de apa din

primavară, este suficient pentru formarea unei suprafeţe foliare care să asigure o

interceptare optimă a energiei radiante. În perioada înfloritului este nevoie de

70 mm apă. Pentru a realiza randamente ridicate, de la înflorire la maturitate,

necesită 150 - 200 mm apă. Se ajunge astfel la un consum de 400-450 mm pentru

întreaga perioadă de vegetaţie.

Pentru floarea-soarelui s-a stabilit că există o corelaţie foarte strânsă între

cantitatea de precipitaţii din perioada septembrie - aprilie, precipitaţii acumulate ca

rezervă de apă în sol. Deficitul de umiditate din sol la data semănatului nu poate fi

compensat de o cantitate mai mare de precipitaţii în timpul vegetaţiei.

Lumina. Floarea-soarelui este o plantă care manifestă cerinţe ridicate faţă de

lumină. Heliotropismul frunzelor foarte accentuat la floarea-soarelui constituie un

element care atestă cerinţele mari ale acestei plante faţă de lumină şi intensitatea

luminii. O perioadă când plantele sunt foarte sensibile faţă de lumină este la

apariţia primei perechi de frunze adevarate. Dacă în acestă perioadă se produce

umbrirea plantelor tulpinile se alungesc şi suprafaţa foliară se reduce.

Solul. Floarea-soarelui solicită soluri cu textură mijlocie, lutoase, luto-

argiloase, luto-nisipoase, profunde, cu capacitate ridicată de reţinere a apei. De

asemenea preferă solurile structurate, netasate şi fără straturi impermeabile. Nu

sunt indicate pentru floarea-soarelui solurile nisipoase, compacte, grele, reci.

Preferă solurile bogate în substanţe nutritive: conţinutul în humus 3 -3,5 %,

fosforul asimilabil să nu fie sub 13 ppm iar potasiul asimilabil sub 130 ppm.

21

Plantele de floarea-soarelui se dezvoltă bine la pH cuprins între 6,4 -7,2. Este o

plantă tolerantă la salinitate. Cernoziomurile, solurile brune şi brun-roscate, precum

şi solurile aluviale (cu apa freatică la adâncimi mai mari de 2,5 m) se pretează cel

mai bine a fi cultivate cu floarea-soarelui. Totuşi, prin folosirea îngrăşămintelor,

prin irigare asigură producţii ridicate pe nisipurile ameliorate din stânga Jiului, pe

vertisoluri, precum şi pe soluri luvice.

1.2.7. Zonarea culturii

În România, au fost stabilite pentru floarea-soarelui şase zone de cultură, în

cadrul fiecărei zone delimitându-se agroecosistemele în care se pot cultiva diferiti

hibrizi (fig. 2).

Zona 1 se extinde pe terenurile irigate din Câmpia Română şi Dobrogea şi pe

terenurile irigate şi neirigate din Câmpia de Vest. În această zonă sunt asigurate în

optim cerinţele florii-soarelui faţă de temperatură (∑t>7°C pe perioada aprilie -

august 1600 - 1950°C). Cerinţele faţă de umiditate sunt asigurate numai în condiţii

de irigare. În Câmpia vestică, plantele beneficiază de un regim de precipitaţii mai

favorabil şi pe suprafeţe mari de aportul apei freatice. Solurile predominante sunt

cernoziomuri profunde, cu textura lutoasă şi cu fertilitate ridicată. În Câmpia de

Vest suprafeţe mari sunt reprezentate de lăcovişti. Nota medie de bonitare a zonei

este între 81 şi 90 puncte. În sud-estul Câmpiei Române este extinsă lupoaia

(Orobanche cumana). Sunt de asemenea condiţii care determină atacuri moderate

ale putregaiului alb (Sclerotinia sclerotiorum) şi pătării brune (Phomopsis

helianthi).

Zona a 2-a se extinde în Lunca Dunării. În această zonă condiţiile de

vegetaţie pentru floarea-soarelui sunt favorabile datorită fertilităţii solurilor

aluviale, aportului apei freatice şi a microclimatului specific. Secetele din unii ani

aduc totuşi importante scăderi de recoltă. Nota de bonitare a zonei se cuprinde între

71 şi 80 puncte. În această zonă găseşte condiţii de vegetaţie deosebite pe

aluviunile foste submerse.

Zona a 3-a cuprinde Câmpia Română şi Dobrogea, suprafeţele neirigate.

Situată în nordul câmpiei irigate, în cea mai mare parte pe sol brun-roşcat şi

22

cernoziom (Dobrogea, Bărăgan), aici se întâlnesc frecvente perioade de secetă.

Notele de bonitare sunt cuprinse între 61 şi 70 puncte. În perioada aprilie - august

se acumulează peste 1700°C (∑t >7°C). Hibrizii actuali asigură în această zonă

producţii de peste 30 q/ha; zona este moderat de favorabilă atacului de boli. În cele

două agroecosisteme se pot cultiva cu floarea-soarelui 74 - 83 mii hectare.

Zona a 4-a cuprinde Câmpia Găvanu-Burdea (cu asociaţii de vertisoluri),

Câmpia Leu - Rotunda şi Câmpia Pleniţa (cu cernoziomuri levigate şi soluri brun-

roşcate). Este foarte favorabilă din punct de vedere termic (∑ t > 7°C - aprilie -

august peste 1700°C), cu precipitaţii anuale peste 550 mm. Nota de bonitare a

zonei se cuprinde între 51 şi 60 de puncte.

Zona a 5-a cuprinde Câmpia Jijiei, podişul Bârladului şi Câmpia

Transilvaniei. Se acumulează în zonă 1500°C (t >7°C) şi se acumulează anual

450 - 550 mm precipitaţii în Moldova şi 550 - 600 mm în Transilvania. Nota de

bonitare este cuprinsă între 41 şi 50 puncte, zona situându-se de fapt la limita

inferioară de favorabilitate pentru floarea-soarelui, datorită gradului de eroziune al

solului (de la moderat la excesiv), îndeosebi în Moldova, la care se adaugă deficitul

de apă în perioada de vegetaţie, iar în Câmpia Transilvaniei, de excesul temporar

de apă şi temperaturile mai scazute. În Moldova se manifestă atac puternic de

putregai alb şi putregai cenuşiu.

Figura 1. 2. Zonele de cultură a florii-soarelui în România(după Cr. Hera şi colab. 1989)

23

Zona a 6-a cuprinde Podişul Moldovenesc, Piemonturile vestice şi

Piemontul sudic. Potenţialul natural de producţie este apreciat ca nefavorabil,

solurile din aceste areale sunt brune luvice, luvisoluri şi erodisoluri.

1.2.8. Tehnologia de cultivare

1.2.8.1. Rotaţia culturii

La amplasarea culturilor de floarea-soarelui este necesar să se ţină cont de

însusirile solului, respectiv textura şi aprovizionarea cu elemente nutritive. Se va

evita amplasarea florii-soarelui lângă culturi de grâu, in, mazăre etc., la care se

aplică erbicide pe baza de 2,4-D, MCPA, sau alte produse fitotoxice pentru floarea-

soarelui. Soluţia de erbicid purtată de vânt ajunsă pe frunzele de floarea soarelui

aduce reduceri importante ale randamentului.

Floarea-soarelui este una din speciile pretenţioase la rotaţie, deoarece: nu

suportă monocultura, revenirea pe aceeaşi solă se va face după minim 6 ani, în

primul rând din cauza atacului de boli (mana, putregaiul alb, putregaiul cenuşiu,

alternarioza), de dăunători (gărgăriţa porumbului) şi de lupoaie. Ponderea în

asolament a acestei culturi nu trebuie să depăşească 18%. Revenirea florii-soarelui

pe acelaşi teren mai devreme de 6 ani duce la scăderi importante de recoltă.

Nu se cultivă după plantele atacate de putregai cenuşiu: cartof, sfeclă, in; se

evită amplasarea după plante cu înrădăcinare adâncă şi consum mare de apă, cum

ar fi lucerna, sfecla, sorgul, iarba de Sudan. Nu se cultivă după plantele atacate de

putregaiul alb: soia, fasole, năut, sfeclă, specii din familia Cruciferae.

Experienţele efectuate în zona de silvostepă din sud au evidenţiat diferenţieri

importante în producţia de floarea-soarelui cultivată după diferite premergătoare

(tab. 1.9).

Producţiile cele mai ridicate s-au obţinut după porumb, mazăre, grâu. Grâul

de toamnă este una din cele mai bune premergătoare pentru floarea-soarelui. După

porumb s-au obţinut producţii mai mari în zona de silvostepă, aşa după cum se

arată în datele prezentate în tabelul 9. Şi în Dobrogea, la Staţiunea Experimentală

de la Valu lui Traian, în perioada 1963 – 1964, producţia de floarea-soarelui a fost

24

mai mare după porumb cu 5,79 q/ha decât după grâu (H. Simota, 1968). Pe

cernoziomul cambic de la Fundulea, Gh. Sin a obţinut, în medie pe 5 ani, un spor

semnificativ de productie (1,2 q/ha) la floarea-soarelui cultivată după porumb faţă

de cea cultivată după grâu. Aplicarea îngrăşămintelor cu azot şi fosfor în cantităţi

mai mari la porumb a condus la obţinerea unor sporuri de producţie mai mari la

floarea-soarelui cultivată după porumb, decât după grâu.

Tabelul 1.9Producţia de floarea-soarelui obţinută după diferite plante

premergătoare (Fundulea, 1966-1970)Planta

premergătoareQ/ha

media 1966 - 1970% ulei în seminţe, media 1967 -1969

Ulei (kg/ha)

Porumb 25,8 46,9 1110

Mazăre 26,3 46,8 1145

Grâu 24,6 46,8 1036Sfeclă 21,2 44,9 821

Floarea-soarelui 19,8 45,1 839*după V. Ştefan, 2003

Deoarece consumă cantităţi mari de apă şi de substanţe nutritive din sol, în

special de potasiu, sfecla de zahăr nu este o bună plantă premergătoare pentru

floarea-soarelui. La floarea-soarelui cultivată după sfeclă se constată o reducere a

procentului de ulei în seminţe (tabelul 1.9).

La rândul ei, floarea-soarelui este o bună plantă premergătoare pentru

culturile de primăvară, iar pentru grâul de toamnă este o premergătoare mai bună

decât porumbul deoarece: eliberează terenul mai devreme; lasă o cantitate mai

mică de resturi vegetale; lasă terenul mai curat de buruieni; solul se poate pregăti şi

fără executarea arăturii, mult mai bine decât după porumb.

1.2.8.2. Fertilizarea

Floarea-soarelui este o plantă care consumă cantităţi mari de substanţe

nutritive, pentru a-şi realiza biomasa totală. La fiecare 1000 kg seminţe, la care se

adaugă producţia corespunzătoare de frunze, tulpini şi inflorescenţe, floarea-

soarelui extrage din sol: 18-35 kg N; 2,9 - 7,0 kg P2O5 şi 3,8-16,5 kg K2O, 1,1

kg Ca, 1,8-2,3 kg Mg. Se remarcă faptul că aceste consumuri sunt mai mici decât

în literatura mai veche, deoarece la hibrizii actuali raportul dintre masa totală a

25

plantei şi producţia de sămânţă este mult îmbunătăţit (indicele de recoltă 0,33-

0,40, V. Bârnaure, 1991).

Ritmul de acumulare a substanţei uscate la floarea-soarelui şi a elementelor

nutritive este diferit în cursul perioadei de vegetaţie (tabelul 1.10). În perioada

creşterii iniţiale, insuficienţa azotului, a fosforului sau a potasiului determină o

scădere pronunţată a recoltei de seminţe, influenţa negativă a acestui fapt nu se mai

poate corecta în timpul vegetaţiei, chiar dacă se asigură cele mai bune condiţii de

nutriţie. Din această cauză, asigurarea plantelor cu toate elementele nutritive încă

din perioada rasăritului, constituie una din condiţiile principale pentru obţinerea de

randamente ridicate.

Fertilizarea cu azot este foarte importantă pentru floarea-soarelui. Deficitul

şi excesul de azot, mai ales în fazele timpurii de creştere, au repercusiuni negative

asupra proceselor de creştere şi dezvoltare precum şi asupra producţiei de seminţe

şi a conţinutului de ulei.

Dacă azotul este insuficient, plantele de floarea-soarelui rămân subţiri, cu

internodiile lungi, frunze puţine (suprafaţa de asimilaţie redusă). Plantele au

culoare verde-palid, iar dacă insuficienţa este mai accentuată, frunzele de la baza

plantei se usucă. Inflorescenţele rămân mici şi au un procent ridicat de seminţe

seci, iar conţinutul în ulei al seminţelor este redus.

Tabelul 1.10 Ritmul de acumulare a substanţei uscate şi a elementelor NPK la floarea-soarelui

Fazele de vegetaţie

Substanţă uscată acumulată

(%)

Absorbţia elementelor nutritive

(%)N P205 K2O

Formarea calatidiilor 37 60 42 56

Sfârşitul înfloririi 69 92 54 88

Începutul formării seminţelor 75 100 71 90

*după V. Ştefan, 2003

Azotul în exces determină manifestări diferite în funcţie de faza de vegetaţie

când se înregistrează. Astfel, excesul de azot în primele 4-5 săptămâni de vegetaţie

duce la piticirea plantelor, deoarece în această fază tinerele plăntuţe acumulează

26

azot în cantităţi mai mari, ce nu poate fi transformat în totalitate în azot organic,

rămânând sub formă minerală (toxic pentru plante).

Tabelul 1.11Influenţa azotului rezidual şi a azotului din îngrăşământul mineral

asupra producţiei de seminţe la floarea soarelui (Fundulea 1985 -1987)Conţinutul solului în

nitraţi înainte de semănatpe stratul de sol 0-30 cm

Nmg/kg sol

N îngrăşământ

(kg/ha)

Select

(q/ha)

Super

(q/ha)

Media SuperSelect %

1,970 30,8 28,3 29,6 100

100 34,6 31,6 33,1 112

2,710 35,8 31,7 33,8 114

100 36,8 33,7 35,3 119

2,880 38,6 33,8 36,2 122

100 34,8 32,0 33,4 113

3,640 38,7 35,2 37,0 125

100 34,4 33,0 33,7 114

4,280 38,3 33,9 36,1 122

100 36,8 32,3 34,6 117*după Cr. Hera şi Ion Toncea, citaţi de V. Ştefan, 2003

După această perioadă, excesul de azot determină o creştere luxuriantă a

tulpinilor şi frunzelor, perioada de vegetaţie se prelungeşte, creşte sensibilitatea

plantelor la secetă şi boli, la cădere, iar procentul de ulei în seminţe se reduce.

Azotul aplicat singur a dat sporuri de productie mai mari decât fosforul pe

solul brun cernoziomic de la Staţiunea Experimentală Secuieni, jud. Roman,

datorită conţinutului de fosfor mai mare al acestui tip de sol (Coculescu şi colab.,

1969). Astfel, N50 şi N100 au sporit recolta cu 2,3 şi respectiv 2,8 q/ha în comparaţie

cu 1,2 si 1,8 q/ha, cât s-a obţinut cu aceleaşi doze de fosfor. Cercetările efectuate la

ICDA - Fundulea în perioada 1984 -1987 de Cr. Hera şi I. Toncea privind reacţia

florii-soarelui la fertilizarea cu azot au scos în evidenţă dependenţa producţiei de

rezerva de azot nitric existentă în sol înainte de semănat. În medie la doi hibrizi cu

care s-a experimentat (Select şi Super), influenţa creşterii conţinutului de nitraţi s-a

materializat prin sporuri de producţie cuprinse între 14 şi 25%. S-au înregistrat

sporuri prin aplicarea îngrăşământului mineral cu azot numai în variantele cu un

conţinut mediu de azot rezidual pe stratul de sol 0 - 30 cm mai mic de

27

2,8 mg N/kg sol. Pe parcele mai bogate în azot nitric (peste 2,8 N - mg/kg sol)

producţia de seminţe a variat nesemnificativ (38,3 - 38,7 q/ha la hibridul Select şi

33,8 - 35,2 q/ha la hibridul Super) (tab. 1.11).

Dozele moderate de azot s-au dovedit eficace şi economice şi pe solurile

brun-roşcate de pădure (Caravan, 1962; Dimancea şi Budoi, 1970). Dozele de peste

100-120 kg azot la hectar au fost însă în unele cazuri dăunătoare, ducând la

diminuarea producţiei.

În estul României, pe cernoziomul cambic de la Podu Iloaiei (jud. Iaşi),

dozele de azot de 80 şi 120 kg/ha au dat sporuri de producţie semnificative,

cuprinse între 3,0 şi 5,0 q/ha, la fel ca şi în vestul ţării.

Cantităţile de azot ce trebuie aplicate la floarea-soarelui se stabilesc, în

primul rând, în funcţie de producţiile planificate şi de indicele de azot al solului

(Cr. Hera, Z Borlan, citaţi de V. Bârnaure, 1991). Dozele stabilite în acest fel se

măresc cu 10 kg/ha după premergătoare ca porumb, cartof de toamnă, sfeclă; se

măresc cu 10 kg/ha dacă solul are în primăvară apă la nivelul capacităţii de câmp;

se micşorează cu 0,75 - 1,5 kg pentru fiecare tonă de gunoi aplicată la planta

premergătoare sau direct la cultura de floarea-soarelui şi cu circa 10 kg dacă la

semănat este secetă relativă. Ţinând cont de acestea, cantităţile de azot folosite sunt

cuprinse între 70 - 120 kg/ha. Azotul se administrează o jumătate la pregătirea

patului germinativ (sau concomitent cu semănatul), cealaltă jumătate, concomitent

cu praşila I sau a-II-a şi a-III-a în funcţie de tipul îngrăşământului. În literatura de

specialitate apar mai multe recomandări, având în vedere că, alături de doză,

eficacitatea îngrăşămintelor simple cu azot depinde şi de epoca de aplicare: toată

cantitatea administrată în toamnă; 50% înainte de semănat şi 50% la prima sau a

doua praşilă; fracţionarea în 2 - 3 epoci în vegetaţie, evitând aplicarea la pregătirea

patului germinativ a îngrăşămintelor fiziologice acide. Rezultatele cercetărilor

efectuate de Avram la Staţiunea de Cercetări Agricole Oradea, arată că aplicarea

întregii doze de azot în primăvară diminuează producţia de seminţe (tab. 1.12).

Fosforul joacă un rol important în dezvoltarea plantelor, fiind elementul

chimic capabil de a stoca şi furniza energia necesară în procesele de metabolism,

componentul principal al acizilor nucleici, fosfolipidelor, fosfoproteinelor şi a

28

multor enzime implicate în sinteza şi vehicularea glucidelor şi în metabolismul

lipidelor.

Tabelul 1.12Efectul epocii de aplicare a îngrăşămintelor chimice cu azot

la floarea-soarelui N - kg/ha

(NH4NO3 )Producţia de

seminţe (q/ha)

MMB

(g)

ulei în seminţe

%Toamna Primăvara

100 0 22,20 62,7 49,8

0 100 18,40 70,9 45,8

*Avram, 1970, Oradea (1966 -1968)

Insuficienta fosforului duce la plante cu creştere redusă, fructe mici, iar

maturarea lor întârzie. Insuficienţa are efecte negative asupra formării şi umplerii

seminţelor. Plantele fertilizate unilateral cu azot se dezvoltă şi cresc încet, iar la

cele fertilizate cu numai 40 kg P2O5/ha, se constată alungirea şi îngroşarea tulpinii,

iar formarea şi creşterea frunzelor se desfăşoară într-un ritm intens.

Figura 1.3. Dinamica acumulării azotului în organele epigee ale plantelor de floarea-soarelui în cursul vegetaţiei (Heloiza Filipescu şi colab., 1963)Dacă se accentuează carenţa de fosfor, apar simptome de suferinţă pe frunze

29

- pete necrotice între nervuri, sub formă de cercuri concentrice, dispersate către

vârful frunzelor (simptomele se aseamănă cu atacul de Alternaria şi Septoria).

Cu toate că floarea-soarelui extrage fosfor din sol de la începutul şi până la

sfârşitul vegetaţiei, totuşi, în perioada dintre apariţia butonului floral şi până la

înflorire absoarbe 60-70% din totalul fosforului necesar (Rollier, 1972).

Floarea-soarelui nu se poate cultiva în nici un caz fără fertilizare cu fosfor,

deşi este citată de numeroşi autori ca având o capacitate mare de folosire a

fosfaţilor din sol. Faţă de varianta fără îngrăşăminte, sporul realizat prin îngrăşare

cu superfosfat în doza de 40 kg/ha P205, aplicat toamna sub arătura, a fost de

430 kg/ha seminţe respectiv 10,8 kg seminţe/kg P205.

Cantităţile de fosfor recomandate în tehnologia actuală sunt cuprinse între

60 - 150 kg/ha. Fosforul se administrează vara sau toamna, înainte de arătura de

bază, cu încorporare sub brazdă. O parte din fosfor (circa 1/3 din doză) se poate

aplica pe rând, o dată cu semănatul, cel mai bine sub formă de îngrăşăminte NP.

Potasiul este elementul esenţial pentru sinteza proteinelor, glucidelor şi

grăsimilor în plante, contribuind la vehicularea metaboliţilor între organe şi

ţesuturi. Datorită influenţei pozitive asupra presiunii osmotice şi turgescentei

celulelor, prin micşorarea transpiraţiei, potasiul favorizează rezistenţa plantelor la

secetă. Totodată, măreşte rezistenţa la cădere şi boli şi influenţează pozitiv

conţinutul de ulei în seminţe. Simptomele insuficientei de potasiu apar mai întâi pe

frunzele inferioare, mai bătrâne şi numai în cazuri de carenţă foarte acută pe

frunzele tinere. Plantele afectate au internodiile scurte (mult mai scurte decât la

insuficienţa azotului sau fosforului), rămân mici, cu frunzele mult apropiate între

ele, cu aspect de ,,tufe” de culoare galbenă, cu pete necrotice care se extind de la

vârf şi margini către mijlocul frunzei.

Potasiul se acumulează în organele epigee ale florii-soarelui în mod diferit,

tulpinile conţin o cantitate de potasiu mai mare decât frunzele, frunzele mai mult

decât capitulele, iar capitulele mai mult decât seminţele.

Pe solurile cu mai puţin de 15 mg oxid de potasiu la 100 g sol (soluri brune,

soluri podzolite şi podzolice) trebuie folosite 60 - 80 kg K/ha. În cultura irigată,

potasiul trebuie folosit în toate condiţiile.

30

Ca îngrăşăminte cu potasiu, se pot folosi sarea potasică, administrată toamna

sub arătură, îngrăşămintele complexe de tip NPK înainte sau concomitent cu

semănatul.

Borul este un microelement deosebit de important pentru floarea-soarelui,

participă la procesele respiratorii, la translocarea zaharurilor şi a altor metaboliţi,

influenţează în special procesul de fecundare, fiind necesar pentru germinarea

polenului şi pentru creşterea tubului polenic. Simptomele carenţei de bor se

manifestă puţin înainte de înflorire pe frunzele mediane, unde apar pete brune, care

cu timpul se unesc şi formează o arsură în dreptul peţiolului. În absenţa lui,

fecundarea este incompletă, se deformează calatidiile, tulpinile se despică sub

calatidii, devin sfărâmicioase, seminţele rămân şiştave, iar uneori determină

căderea capitulului. Insuficienţa borului are efecte nefavorabile asupra

metabolismului fosforului, cu consecinţe negative asupra producţiei şi a

conţinutului de ulei în seminţe.

Molibdenul este un alt microelement important în cultura florii-soarelui,

servind ca purtător de electroni în sistemele enzimatice care operează reducerea

nitraţilor şi a azotului elementar în amoniu. Pentru a asigura echilibrul în nutriţia

minerală în caz de carenţă, se fac tratamente foliare cu soluţii complexe de

molibden şi bor, efectuate imediat după apariţia primelor simptome de carenţă sau

în lipsa acestora, preventiv, în faza când plantele de floarea-soarelui au 6 - 8

frunze.

Tabelul 1.13Efectul gunoiului de grajd asupra productiei de floarea-soarelui

VarianteBRĂILA

(cernoziom carbonatat)ORADEA

(brun - luvic)kg/ha dif. kg/ha dif.

Neingrăşat 1710 - 1960 -

20 t/ha gunoi de grajd 2520 810 2700 740

40 t/ha gunoi de grajd 2530 820 2790 830

*(după Coculescu şi colab. 1966; Avram şi Ana Jeges, 1968)

Îngrăşămintele organice. Gunoiul de grajd are un conţinut ridicat de materie

organică (17 - 22 %) şi substanţe minerale: 0,5-0,7% N; 0,12-0,25% P205; 0,5-0,6%

K20; 0,10-0,12% CaO şi toate microelementele necesare unei fertilizări optime.

31

Prin folosirea gunoiului de grajd se obţin importante sporuri de producţie la cultura

florii-soarelui (tabelul 1.13).

Datele experimentale au pus însă în evidenţă, în comparaţie cu alte plante,

reactia mai slabă a florii-soarelui la îngrăşămintele organice. El aduce sporuri de

producţie mai mari (700 - 800 kg/ha) pe soluri carbonatate şi pe cele podzolite. Se

realizează o mai bună valorificare a gunoiului de grajd pe ansamblul rotaţiilor dacă

acestea se administrează la planta premergătoare (V. Bârnaure, 1991).

La aplicarea a 20 t/ha gunoi sau a 40 t/ha nu sunt diferenţe care să conducă

la recomandarea cantităţilor de gunoi de grajd mai mari de 20 t/ha. Exceptând

cernoziomul carbonatat şi solul brun luvic, sporurile de recoltă sunt mici

(2 - 3,5 q/ha). Floarea-soarelui valorifică gunoiul de grajd tot atât de bine dacă este

administrat plantei premergătoare, asigurându-se practic acelaşi spor de producţie

ca în cazul aplicării directe. Rezultatele experienţelor efectuate în Bărăgan

(A. Pascu, 1977) confirmă această particularitate, în cazul când urmează după

porumb, plantă bună premergătoare pentru floarea-soarelui, este mult mai indicat

să se administreze gunoiul de grajd porumbului.

Pe solurile cernoziom carbonatat şi brun-luvic, unde sporurile de recoltă sunt

deosebit de mari, se recomandă administrarea gunoiului de grajd direct culturii de

floarea-soarelui.

O atenţie deosebită trebuie acordată administrării uniforme a îngrăşămintelor

simple sau complexe, având în vedere faptul că, pe solurile cu cantităţi mari de

elemente nutritive, îndeosebi azot, plantele se dezvoltă necorespunzător, devenind

foarte sensibilă la atacul de boli.

1.2.8.3. Lucrările solului

Arătura este principala lucrare a solului care influenţează procesele fizice,

chimice şi biologice din sol. Pentru a se asigura răsărirea rapidă şi uniformă a

culturii, înrădăcinarea profundă, precum şi un control eficient al buruienilor, este

necesar ca solul să fie bine afânat, structurat şi fără hardpan. Dacă solul este

pregătit neglijent, sămânţa stagnează în sol nereuşind să străbată stratul compact de

sol de la suprafaţă iar pivotul rădăcinii are tendinţa de a se dezvolta superficial în

cazul în care întâlneşte un strat prea compact.

32

Data efectuării arăturii depinde de momentul recoltării plantei

premergătoare. După plantele care părăsesc terenul vara, înainte de efectuarea

arăturii se face lucrarea de dezmiriştire, imediat după recoltarea plantei

premergătoare. Această lucrare se efectuează cu grapa cu discuri, la adâncimea de

10-12 cm şi are un rol important în conservarea apei în sol, precum şi în

desfăşurarea în bune condiţii a proceselor microbiologice din sol, a încolţirii,

răsăririi şi combaterii buruienilor.

Arăturile executate vara, după eliberarea terenului de cereale păioase,

creează cele mai bune condiţii de pregătire a solului pentru semănat în primăvară.

Floarea-soarelui reacţionează bine dacă se efectuează aratul vara cât mai devreme.

Dacă terenul rămâne nelucrat până toamna târziu, este favorizată îmburuienarea,

pierderea apei din sol, aratul se efectuează mai greu, cu un consum sporit de

combustibil.

După plantele care părăsesc terenul toamna, trebuie efectuată obligatoriu

arătura imediat după recoltarea plantei premergătoare. Se va evita amânarea

efectuării arăturii până în primăvară, deoarece, în acest caz, pregătirea patului

germinativ şi semănatul se face cu întârziere, sămânţa nu beneficiază de umiditate

suficientă, fiind afectată şi densitatea plantelor. Picu (1984) şi Sin şi colab. (1986)

prin cercetările efectuate timp de 4 ani pe cernoziomul de la Fundulea, arată că

pierderile de recoltă înregistrate la varianta arată în primăvară faţă de cea arată

toamna au fost cuprinse între 370 şi 460 kg/ha. De asemenea, consumul de

combustibil pentru efectuarea arăturii a fost cu 11,2 litri/ha mai mare în cazul

arăturii de primăvară.

În ceea ce priveşte adâncimea arăturii, cercetările efectuate în diferite

condiţii pedoclimatice, indică obţinerea unor producţii asemănătoare prin arat la

20, 30 şi 30+10 cm (tabelul 1.14). Pe terenurile puternic îmburuienate cu specii

perene greu de combătut, precum şi pentru o mai bună încorporare a resturilor

vegetale sau pe solurile mai tasate, se preferă arătura mai profundă, la 28 - 30 cm.

Aratul necesită 25 - 30% din consumul de combustibil pe întreaga

tehnologie, iar trecerile repetate pe teren determină înrăutăţirea însuşirilor solului.

Rezultatele experimentale arată că înlocuirea arăturii prin lucrarea cu grapa cu

33

discuri la 10 - 12 cm timp de doi ani nu influenţează nivelul producţiei. Renunţarea

la arătură în fiecare an şi înlocuirea acesteia cu lucrarea solului superficial la

10 - 12 cm, a provocat scăderea semnificativă a producţiei, din cauza compactării

solului şi a infestării accentuate cu buruieni perene (tabelul 1.15).

Tabelul 1.14Influenta adâncimii arăturii asupra producţiei de floarea-soarelui

în perioada 1963-1970 (kg/ha)Localitatea (judeţul) Nr. ani Adâncimea arăturii (cm )

20 30 30+10Mărculeşti (Călăraşi) 5 2840 2870 2840Fundulea (Călăraşi) - neirigat 4 2150 2270 2250Fundulea (Călăraşi) - irigat 3 3150 3090 3100Valul lui Traian (Constanţa) 4 2560 2590 2560Caracal (Olt) 4 2150 2270 2250Secuieni (Neamţ) 7 2280 2290 2250Oradea (Bihor) 3 2200 2080 2070Livada (Satu Mare) 4 2410 2490 2480

*după V. Ştefan, 2003În situaţii extreme, atunci când terenul rămâne nearat până în primăvară, este

recomandat să se înlocuiască arătura printr-o lucrare superficială cu grapa cu

discuri, la adâncimea de 10-15 cm.

Pe solurile sărăturate, pentru a evita înrăutăţirea condiţiilor de fertilitate şi pe

solurile nisipoase, pentru protecţia împotriva eroziunii eoliene se poate înlocui

lucrarea cu întoarcerea brazdei cu lucrarea cu cizel sau plug-cizel. Pentru aceasta,

este obligatorie curăţirea prealabilă a terenului de resturi vegetale, deoarece, în

acest caz, încorporarea acestora în sol se realizează într-o proporţie foarte mică.

Pregătirea patului germinativ se face primăvara, pe sol zvântat. Terenurile

bine lucrate încă din toamnă, fără resturi vegetale şi nivelate se lucrează cu

combinatorul sau cultivatorul pentru cultivaţie totală; cele arate în toamnă, dar

prezintă denivelări şi resturi vegetale neîncorporate, se lucrează cu grapa cu discuri

uşoară în agregat cu grapa cu colţi reglabili şi lamă nivelatoare.

Ultima lucrare de pregătire a patului germinativ se execută cu combinatorul,

în ziua sau preziua semănatului. Dacă se execută mai devreme, atunci terenul se

înburuienează înainte de răsărirea culturii. Prin folosirea combinatorului se execută

mai multe lucrări printr-o singură trecere, inclusiv lucrarea de încorporare a

îngrăşămintelor şi erbicidelor, evitându-se astfel trecerea pe teren cu agregatele de

34

mai multe ori.

Tabelul 1.15Influenţa lucrărilor solului asupra combaterii buruienilor la

floarea-soarelui (determinări la recoltare) şi asupra producţiei Combaterea buruienilor Floarea-soarelui

Mecanic Chimic Buruienibuc/m2

Prod. s.u.kg/ha

Prod.relativă%

nelucrat - 45 920 591 praşilă mecanică+1 praşilă manuală

- 39 890 71

2 praşile macanice+bilonare

- - - -

2 praşile macanice+bilonare

Diizocab (D-disc+

C combinator)

26 660 91

2 praşile macanice Diizocab (CT- cultivaţie

toatală)

- - -

2 praşile macanice+1 praşilă manuală

Diizocab(D+D două

lucrări cu grapa cu discuri

16 480 100

*prelucrare după Analele ICCPT Fundulea**sol de tip cernoziom semicarbonatic (CZ-K2) în podişul Carasu, jud. Constanţa

Se va evita afânarea excesivă, întoarcerea şi răscolirea energică a solului,

prin care se favorizează pierderea apei prin evaporare într-o perioadă în care

aceasta este accelerată de temperaturile în creştere şi vânturile care bat cu

intensitate (Cr. Hera şi colab., 1989).

1.2.8.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa utilizată pentru semănat trebuie să provină din recolta anului

precedent, să aparţină unor categorii biologice superioare, să aibă puritatea de cel

puţin 97%, capacitatea germinativă de peste 85%, masa a 1000 de boabe cât mai

mare. Folosirea la semănat a unor seminţe cu MMB cât mai mare asigură o răsărire

uniformă, seminţele având o putere de străbatere mai mare precum şi capacitate de

germinaţie în câmp mai mare. Din sămânţa de floarea-soarelui rezultată din loturi

semincere fertilizate cu microelemente (bor, molibden) se dezvoltă plante mai

viguroase, culturi uniforme încă de la răsărire, asigurând sporuri de producţie de

7-12% (2,75 - 4,6 q/ha) (Letiţia Ţigănaş şi colab., 1988).

35

Înainte de semănat seminţele se tratează cu produse omologate, contra

putregaiului alb (Sclerotinia sclerotiorum), a putregaiului cenuşiu (Botrytis

cinerea) şi a manei (Plasmopara helianthi), a unor dăunători periculoşi, cum ar fi

răţişoara porumbului (Tanymecus dilaticollis) şi viermii sârmă (Agriotes spp.), care

atacă încă de la începutul vegetaţiei, în faza de plantulă, reducând densitatea

optimă sau chiar compromiţând cultura. În combaterea acestora, importanţă

deosebită are şi rotatia. Se pot face tratamenete la sămânţă cu Apron XL 350

ES (mefenoxam  350 g/l) care este un fungicid sistemic pentru tratament la

sămânţă, ce controlează bolile cu transmitere prin sămânţă şi sol, Plasmopara

helianthi etc. Pentru un start optim şi plăntuţe viguroase, se folosesc 3 l/tona de

sămânţă.

Pentru combaterea Tanymecus dilaticolis, Agriotes spp., se poate folosi

Cruiser 350 FS (tiametoxam  350 g/l), utilizat pentru sămânţa de floarea

soarelui. Este un insecticid neonicotinoid, sistemic, ce controlează dăunătorii din

sol şi cei foliari din primele faze de vegetaţie, întăreşte vigoarea plantelor şi

protejează potenţialul de producţie. Se recomandă în doze de 10 l/tona de sămânţă.

Protecţie împotriva fungilor produşi de Plasmopara helianthi, Sclerotinia

sclerotiorum oferă Maxim XL (care are are două substanţe active complementare,

respectiv Fludioxonil + Mefenoxam/ 25 g/l + 10 g/l). Se foloseşte în doză de 5

l/tona de sămânţă. Tonic 20 CS (Teflutrin  200 g/l) este un piretroid folosit

pentru tratamentul insecticid al seminţelor,  controlează dăunătorii de sol, în

culturile de floarea-soarelui. Se foloseşte pentru combaterea Agriotes spp, în doză

de 2,5 l/tona de sămânţă.

Epoca de semănat. Momentul optim de semănat este determinat de

temperatura şi umiditatea solului. În România, în urma cercetărilor efectuate, se

recomandă să se înceapă semănatul atunci când în sol, la adâncimea de semănat, se

realizează temperatura de 7°C şi vremea este în curs de încălzire.

Calendaristic, semănatul florii-soarelui poate începe în ultimele zile ale lunii

martie şi se poate prelungi până la mijlocul lunii aprilie, funcţie de mersul vremii.

În nordul Moldovei şi alte zone asemănătoare, se întârzie semănatul cu 7 - 10 zile,

datorită evoluţiei regimului termic din aceste zone (Gh. Sin, 1978).

36

Tabelul 1.16 Producţia de seminţe la floarea-soarelui în funcţie de epoca de semănat

(Săftica, Moara Domnească, 1976 -1985)

Data semănatului

Media 1976-1985

q/ha %Diferenţafaţă de Mt

13 martie* - - -23 martie 34,8 96,4 -1,33 aprilie 36,1 100 Mt

13 aprilie 35,8 99,1 -0,3

23 aprilie 35,8 99,1 -0,3

3 mai 32,7 90,6 -3,413 mai 31,7 87,8 -4,423 mai 31,7 87,8 -4,4

*S-a putut semăna numai în anul 1983, producţia 37,2 q/ha (după Gh. V. Roman).

Cercetările efectuate timp de 10 ani de Gh. Bîlteanu şi Gh.V. Roman (1986),

în Câmpia Română au scos în evidenţă că semănatul florii-soarelui trebuie să

înceapă la sfârşitul lunii martie începutul lunii aprilie şi să se termine la

15 - 20 aprilie (tabelul 1.16).Dacă se seamănă prea timpuriu, la ,,desprimăvărare”,

atunci perioada semănat - răsărit poate dura 20 de zile, timp în care terenul se poate

îmburuiena iar seminţele se mucegăiesc, se reduce densitatea plantelor, creşte

sensibiliatea la boli, în special mană şi putregai alb.

Dacă se seamănă cu întârziere, răsărirea este neuniformă din cauza reducerii

umidităţii din sol, se deplasează faza de înflorire în perioada de secetă din a doua

jumătate a lunii iunie, ceea ce duce la creşterea procentului de coji, creşterea

conţinutului de proteine şi reducerea conţinutului de ulei în seminţe. În unii ani,

producţia de seminţe este mare şi la semănatul întârziat. De exemplu, în anul 1978,

la Moara Domnească, producţia la varianta semănată la 3 aprilie a fost de

42,5 q/ha, iar la semănatul din 3 iunie, 44,0 q/ha. (Gh. Bâtlteanu, Gh.V. Roman).

Efectuarea semănatului la momentul optim şi efectuarea lui într-un timp cât

mai scurt are o mare importanţă pentru asigurarea unor condiţii prielnice pentru

răsărirea şi dezvoltarea culturii.

Tabelul 1.17Pierderi medii de producţie la floarea-soarelui (q/ha) când semănatul se

execută în afara epocii optime (1981 - 1987)

37

Epoca de semănat Staţiuni de cercetare

Fundulea Lovrin Drăgăneşti

Şimnic Secuieni Podu-Iloaiei

Prea devreme, înaintea epocii

optime

1,50 1,02 0,58 1,26 1,83 3,80

Târziu, după epoca optimă

3,65 1,65 4,55 2.38 3,20 1,95

*după V. Ştefan, 2003, sinteza Gh. Sin, 1989

Dacă se seamănă în afara epocii optime, producţia scade, creşte procentul de

coji şi scade procentul de ulei. Pierderile de producţie datorate semănatului în afara

epocii optime sunt diferite, în diferite condiţii din România (tabelul 1.17, după

V. Ştefan, 2003, sinteza Gh. Sin, 1989).

Densitatea culturii. Numeroasele cercetări intreprinse în România

privind densitatea au scos în evidenţă faptul că, în cultură neirigată, densitatea

optimă este cuprinsă între 40 şi 50 mii plante recoltabile/ha, limita superioară fiind

pentru hibrizii cu talia mai redusă, iar în cultură irigată, limitele se cuprind între 45

şi 55 mii plante recoltabile/ha (Gh. Sin, 1988).

Experienţele efectuate cu 9 hibrizi în 5 localităţi din sudul ţării, în perioada

1973 - 1980 (Tianu şi colab., 1981), au arătat că, în cultură irigată, la variaţia

densităţii între 30 - 60 mii plante/ha, producţia creşte o dată cu creşterea densităţii

până la 50 mii plante/ha; sporurile de recoltă obţinute prin creşterea densităţii sunt

mai mari la hibrizii cu talie scundă şi mai mici la cei cu talie înaltă. Cauzele care

duc la plafonarea şi scăderea randamentului la densităţi superioare limitei

menţionate au loc datorită reducerii grosimii tulpinii, a creşterii taliei plantelor,

apariţia şi intensificarea căderii plantelor, precum şi ca urmare a micşorării

calatidiului şi deci reducerii numărului de seminţe produse de o plantă, scăderea

masei a 1000 boabe.

Gh. V. Roman, în 4 ani de experimentare (1987-1990) pe solul brun roşcat

de la Moara Domnească, a arătat că densitatea optimă a plantelor, la 3 hibrizi, s-a

cuprins între 30 şi 50 mii pl/ha.

De la semănat la recoltare se înregistrează o scădere a densităţii de 4–13%,

datorită pierderilor de la răsărire şi ulterior datorită bolilor şi dăunătorilor,

38

distrugerii plantelor cu ocazia lucrărilor de îngrijire, etc. (tabelul 1.18).

Tabelul 1.18Relaţia dintre densitatea la semănat şi densitatea plantelor recoltabile

Densitatea la semănat

Fundulea(l 970- 1988)

Şimnic(1981-1988)

Teleorman(1981 - 1988)

mii pl rec./ha

% mii plrec/ha

% mii plrec/ha

%

30 28,0 93 27,6 92 29,0 9640 35,5 89 35,8 90 38,0 9650 43,8 88 44,6 89 46,6 93

60 52,0 87 - - 55,2 92

*prelucrare după Analele ICCP Fundulea, Site Ministerul Agriculturii, Site CNCSIS – rezultate contracte de cercetare

Pentru a realiza densitatea recomandată la recoltare este necesar ca la

semănat densitatea să fie mărită cu 10 - 15%, combaterea bolilor şi dăunătorilor,

efectuarea corectă a praşilelor. O mare importanţă are distribuţia uniformă în spaţiu

a plantelor, rândurile fără goluri, cu plante echidistante, al căror număr corespunde

densităţii optime, permite valorificarea cu eficienţă maximă a energiei solare şi a

fertilităţii solului, reflectată apoi în producţii mari.

Cantitatea de sămânţă folosită la hectar variază între 3,5 şi 5 kg/ha,

funcţie de densitate şi indicii calitativi ai seminţelor. Semănatul se face cu

semănătoarea SPC-6(12).

Distanţa între rânduri practicată în România este de 70 cm. La această

distanţă lucrările de îngrijire se execută fără pierderi mari de plante şi asigură

condiţii corespunzătoare pentru valorificarea luminii. În Franţa, D. Soltner (1990)

recomandă semănatul florii soarelui la distanţa dintre rânduri de 45-60 cm,

densitatea rămânând aceeaşi, în scopul unei mai bune repartizări a plantelor în

spaţiu.

Adâncimea de semănat diferă în funcţie de textură şi gradul de

umiditate al solului, între 5 şi 8 cm. Adâncimea de semănat influenţează foarte

mult procentul de plante răsărite. Există tendinţa fermierilor de a semăna la o

adâncime mai mică, pentru a obţine o răsărire rapidă şi uniformă a plantelor. Nu se

recomandă reducerea adâncimii de semănat sub 5 cm, deoarece este influenţat

negativ răsăritul plantelor. Reducerea adâncimii de semănat necesită pregătirea

39

patului germinativ foarte bine, terenul trebuie cât mai bine nivelat, apa conservată

în sol, factori care asigură uniformitatea adâncimii de semănat şi respectiv răsărirea

rapidă şi completă a plantelor.

1.2.8.5. Lucrări de îngrijire

Principalele lucrări de îngrijire la cultura florii-soarelui sunt: combaterea

buruienilor, combaterea bolilor, a dăunătorilor şi irigarea.

Combaterea buruienilor. Până la apariţia butonului floral (30-40 zile de

la răsărit), floarea-soarelui are un ritm mai lent de creştere a părţii epigee, existând

pericolul îmburuienării culturii. După această fază, plantele acoperă bine solul şi

prin umbrire împiedică răsărirea buruienilor. Dacă în perioada semănat-răsărit

survin temperaturi scăzute, această fază se prelungeşte, fiind necesară o lucrare cu

sapa rotativă pe direcţia rândurilor sau cu grapa cu colţi reglabili înclinaţi înapoi,

perpendicular pe direcţia rândurilor, pentru distrugerea buruienilor aflate în curs de

răsărire. Lucrarea se poate efectua numai în cazul în care cotiledoanele se găsesc la

o adâncime de 3 cm.

În combaterea buruienilor, lucrarea de bază este prăşitul. Sunt recomandate

trei praşile mecanice între rânduri şi două praşile manuale pe rând. Prima praşilă

mecanică se execută foarte devreme, când plantele au format prima pereche de

frunze. Dacă se întârzie efectuarea acestei praşile, datorită concurenţei cu

buruienile, plantele îşi încetinesc ritmul de creştere şi capătă culoarea verde-

gălbuie, iar după prăşit se refac greu şi numai parţial. A doua praşilă mecanică se

execută la 10-15 zile de la prima, iar cea de-a treia la 12-15 zile de la a doua.

La efectuarea praşilelor mecanice trebuie să se ţină seama de:

- viteza de lucru la prima praşilă să fie mică, pentru a se evita acoperirea

plantutelor cu sol sau vătămarea lor; la celelalte praşile viteza se poate mări.

- să se asigure zone de protecţie a plantelor, de o parte şi alta a rândurilor, cu

lăţimea de 8-10 cm la prima praşilă, crescând până la 14-15 cm la ultima, deoarece

frunzele sunt rigide şi se rup cu uşurinţă;

- să se regleze adâncimea de lucru a organelor active ale cultivatorului

pentru a asigura distrugerea tuturor buruienilor. Adâncimea de lucru este de

40

4 - 6 cm; toate secţiile cultivatorului trebuie să lucreze la aceeaşi adâncime. Se va

evita mobilizarea prea adâncă a solului, în urma căreia rezultă bulgări sau felii de

sol care favorizează pierderea apei şi provoacă acoperirea plantelor cu sol. Praşilele

manuale se execută după prima şi a doua praşilă. Pintilie şi colab. (1986) arată că

numai praşilele mecanice, fără aplicarea erbicidelor, sporesc producţia de floarea-

soarelui cu 470 - 800 kg/ha, o praşilă manuală aduce în continuare un spor de încă

430 - 470 kg/ha, iar a doua praşilă manuală o creştere suplimentară de încă

200 - 370 kg/ha.

Combaterea buruienilor cu ajutorul erbicidelor. În condiţiile din

România s-au verificat numeroase erbicide, cu scopul de a se stabili doza optimă

şi a momentului de administrare (tabelul 1.19).

Dacă după arat apar plante de costrei din seminţe, se fac una-două lucrări cu

grapa cu discuri pentru distrugerea lor, pentru a nu forma rizomi în sol până în

toamnă. Se poate folosi unul din erbicidele: Dual Gold960 EC (S-metolaclor  

960 g/l) care este un erbicid pelicular antigramineic ce se aplică înainte de semănat

sau înainte de răsărirea plantelor de cultura în doza de 1-1,5 l/ha, înainte de

semănat, cu încorporare 3-4 cm sau preemergent ; Fusilade Forte (fluazifop-p-butil

150 g/l) care este un erbicid selectiv ce combate gramineele anuale şi perene, se

aplică după răsărirea plantelor de cultură în doză de 0,8-1,3 l/ha.

Pentru combaterea costreiului din rizomi, dacă plantele de costrei au

înălţimea mai mică de 15 cm, se aplică postemergent, în doză de 1 l/ha, iar dacă

plantele de costrei au înălţimea de 15-25 cm, se aplică postemergent, în doză de

1,3 l/ha ; Touchdown System 4 (PMG - glifosat acid  360 g/l) care este un erbicid

neselectiv ce combate buruienile cu frunză lată şi graminee anuale şi perene în

doză de 2-5 l/ha pentru plantaţiile de viţă de vie şi pomi fructiferi, terasamente de

cale ferată şi terenurile fără destinaţie agricolă, mirişti, precum şi culturi de soia cu

soiuri rezistente la glifosat.

Combaterea bolilor. Dintre boli, la cultura de floarea soarelui, pagube

importante produc mana (Plasmopara helianthi), putregaiul alb (Sclerotinia

sclerotiorum), pătarea brună şi frângerea tulpinilor (Phomopsis helianthi), pătarea

neagră a tulpinilor (Phoma oleracea), putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea),

41

putrezirea rădăcinilor şi tulpinilor (Sclerotium bataticold) şi alte boli care apar

sporadic şi care atacă în special frunzele.

Tabelul 1.19

Erbicide recomandate pentru cultura florii-soareluiMomentul aplicării Substanţa activă Denumirea

comercialăDoza

Încorporate în sol la pregătirea patului germinativ

Trifluralin Eflurin48EC 2 1/haTriflurom 48 EC 1,75-2,5 l/aTrifasan 480 EC 1,75-2,5 1/haAlmatrif48EC 1.5-2,0 1/haTreflan 48CE 1.5-2,0 1/ha

Metolaclor Dual 960 EC 1,75-4 1/haDimetenamid Frontier 900 EC 1,1-1,5 1/haPendimetalin Stomp 330 EC 5,0 1/ha

La pregătirea terenului sau preemergent

Linuron Afalon 50 SC 2,5 1/haAlaclor Lasso 4,0-6,0 1/ha

Mecloran 48 CE 6,0-10,0 l/haPendimetalin Stomp 400 EC 4,0 1/ha

După semănat, înainte de răsărit

Fluorocloridon Racer 25 EC 2,0-3,0 1/haOxadiargil Raft 0,75 1/ha Linuron Afalon 1,0-2,5 1/haDimetenamid Frontier Forte 0,8- 1,4 1/ha

După răsărit Imazametabenz Assert 250 SC 1,0 1/haTepraloxidim Aramo 50 1,0 1/haFluazifop-P-butil Fusilade Forte 0,8 1/haQuizalofop-P-etil Leopard 5 EC 0,75 1/haQuizalofop-P-

tefurilPantera 40 EC 0,75 1/ha

Quizalofop-etil Targa Super 5 EC 0,7 1/ha*Codex 2005 + Ordinul Ministrului Agriculturii privind scoaterea de la

comercializare a unor pesticide

Pentru a preveni aceste boli, importanţă deosebită are respectarea rotaţiei

culturii (pe aceeaşi solă planta trebuie să revină după o perioadă mai lungă de timp,

6-7 ani), să nu se amplaseze după specii cu boli comune (soia, fasolea, rapiţa, etc.),

folosirea soiurilor rezistente. Dintre măsurile preventive fac parte şi: evitarea

fertilizării unilaterale sau cu doze mari de azot, semănatul în cadrul epocii optime,

respectarea densităţii optime, combaterea buruienilor, recoltarea la timp.

42

Curativ, pentru a trata aceste boli, se folosesc fungicide sistemice. Se poate

folosi unul din fungicidele: Alto Combi 420 SC (ciproconazol + carbendazim/

120 g/l + 300 g/l) care este un fungicid sistemic ce combate principalele boli

foliare la floarea soarelui (Phomopsis, Sclerotinia, Alternaria), se fac tratamente

foliare, în doză de 0,5 l/ha; sau, Amistar Xtra 280 SC (azoxistrobin +

ciproconazol / 200 g/l + 80 g/l) - fungicid sistemic ce combate bolile foliare

Phomopsis, Sclerotinia, Alternaria, aplicat la doze de 0,75 l/ha;

Lupoaia (Orobanche cumana), din familia Orobanchaceae, parazitează pe

rădăcinile plantelor de floarea-soarelui. Se transmite de la un an la altul prin

seminţe, care pot rezista în sol 10 - 12 ani. În condiţiile din ţara noastră, lupoaia

este mai des întâlnită în zonele de cultură din sud (Dolj, Teleorman, Olt, Ialomiţa,

Constanţa, Tulcea, Brăila) şi din Moldova (Iaşi, Bacău, Suceava). Mijlocul

principal de combatere îl constituie rotaţia culturii şi evitarea ca premergătoare a

speciilor care sunt atacate de lupoaie (tutun, cânepă, castraveţi, tomate ş.a.).

Comportarea unor hibrizi de floarea soarelui în condiţii de

producţie în Dobrogea. În ultimii ani, pe teritoriul Dobrogei, fermierii se

confruntă cu o problemă: apariţia lupoaiei în lanurile de floarea soarelui.

Nerespectarea rotaţiei, dar şi folosirea de hibrizi nerezistenţi la atacul acestui

parazit, sunt principalele cauze ale fenomenului. An de an, specialiştii avertizează

că apar rase noi de lupoaie, din ce în ce mai rezistente. Măsurile de combatere

eficace la rasele din anii anteriori de dovedesc neeficiente la cele noi apărute.

Conform datelor publicate în Monitorul Oficial al României, în anul 2004, în

judeţul Constanţa, din totalul suprafeţei cultivate, de 429 155 ha, erau cultivate cu

floarea soarelui 118 406 ha, ceea ce reprezintă 27,59%. Având în vedere acest

aspect, se înţelege interesul deosebit de care se bucură această cultură în zonă. De

asemenea, se înţelege că, în aceste condiţii nu se poate respecta recomandarea de a

se cultiva floarea soarelui pe aceeaşi solă o dată la 5-6 ani. Singura măsură, pentru

a contracara atacul de lupoaie, ar rămâne cultivarea de hibrizi rezistenţi.

Au fost efectuate cercetări la o fermă din apropierea oraşului Constanţa, la

4 hibrizi de floarea soarelui: Select, Coril, Beril şi Eladil, aplicându-se aceeaşi

tehnologie de cultivare, respectiv tehnologia clasică de cultivare a florii soarelui.

43

S-au efectuat observaţii în cursul vegetaţiei cu privire la apariţia lupoaiei în

lanul de floarea soarelui, precum şi la rezistenţa plantelor la atacul acestiu parazit.

Nu s-au facut tratamente chimice de combatere a lupoaiei în lanurile analizate.

Planta premergătoare a fost grâul de toamnă. Floarea soarelui a revenit pe această

solă după 4 ani. Au fost notate numărul de plante de lupoaie apărute pe rădăcinile

plantelor de floarea soarelui. De asemenea, s-au mai făcut observaţii cu privire la

masa a o mie de boabe (MMB), masa hectolitrică (MH), număr de seminţe

fecundate în calatidiu, diametrul capitulelor şi producţia realizată.

Se cunoaşte faptul că lupoaia (Orobanche sp.) produce un număr foarte mare

de seminţe, a căror facultate germinativă se menţine până la 10-12 ani, după unii

autori chiar 20 ani. Cum aproape întreg teritoriul judeţului Constanţa este infestat

cu seminţele acestui parazit, şi cum cerinţele economice primează, din păcate, în

detrimentul menţinerii purităţii mediului, trebuie găsite soluţii pentru a contracara

acest fenomen. Dacă nu se respectă rotaţia recomandată de specialişti, de a cultiva

floarea soarelui pe aceeaşi solă după 4-6 ani, funcţie de toleranţa hibridului

respectiv, se pune în pericol chiar existenţa acestei culturi în zonă. De aceea,

promovarea în cultură a hibrizilor rezistenţi la atacul de lupoaie ar trebui să fie

continuu în atenţia specialiştilor.

Referitor la rezistenţa la lupoaie (tabelul 1.20) a rezultat faptul că hibrizii

Beril şi Eladil au fost cei mai rezistenţi la atacul de lupoaie dintre toţi hibrizii

testaţi. Pe rădăcinile acestor hibrizi nu s-a semnalat nici o plantă de lupoaie. Este de

semnalat faptul că la aceşti hibrizi şi producţia obţinută a fost cea mai mare.

Hibridul Coril s-a dovedit a fi mijlociu rezistent la lupoaie, iar hibridul Select a fost

infestat cu lupoaie.

În ceea ce priveşte producţia realizată (tabelul 1.21), la hibridul Select, s-au

obţinut 17,82 q/ha, iar la Coril 23,20 q/ha. Hibridul Eladil, în condiţii de producţie,

în zona localităţii Cumpăna din judeţul Constanţa, a dat o producţie de 25,96 q/ha.

Cea mai mare producţie dintre cei 4 hibrizi testaţi s-a obţinut la hibridul Beril,

respectiv 27,45 q/ha. Luând ca martor hibridul Select, se constată ca hibridul Beril

depăşeşte producţia acestuia cu 154,1 %.

44

Analizând datele prezentate în tabelul 1.22, se constată că valoarea cea mai

mare a MMB s-a înregistrat tot la hibridul Beril, respectiv 103 g, urmat de Coril, cu

96 g. Cea mai mică valoare a MMB dintre hibrizii analizaţi s-a obţinut la hibridul

Eladil, respectiv 88 g.

În tabelul 1.22 sunt prezentate şi rezultatele obţinute în ceea ce priveşte masa

hectolitrică (MH) la cei 4 hibrizi de floarea soarelui luaţi în studiu. Valoarea cea

mai mare a MH se înregistrează la hibridul Eladil, respectiv 38 kg şi cea mai mică

valoare la hibridul Select, respectiv 35,5 kg.

Numărul mediu de seminţe fertile în capitul reprezintă un element de

productivitate. Determinările efectuate la cei 4 hibrizi de floarea soarelui luaţi în

studiu au condus la următoarele rezultate, prezentate în tabelul 23: cel mai mare

număr de seminţe fertile s-a înregistrat la hibridul Eladil, respectiv 5705 seminţe

fertile/capitul. Şi la hibridul Coril s-au înregistrat valori asemănătoare, respectiv

5200 seminţe fertile/capitul. Valorile cele mai mici la acest indicator s-au

înregistrat la hibridul Select, respectiv 3300 seminţe fertile/capitul. Tot la acest

hibrid s-au înregistrat şi cel mai mare număr de seminţe seci, respectiv 985 (tabelul

1.23).

Tabelul 1.20Rezistenţa la lupoaie la câţiva hibrizi de floarea soarelui

Hibridul Rezistenţa la lupoaieSELECT Infestat cu lupoaieCORIL Mediu rezistent la lupoaieBERIL Rezistent la lupoaie

ELADIL Rezistent la lupoaie*după Liliana Panaitescu, 2007

Rezultatele obţinute în ceea ce priveşte diametrul mediu al capitulelor sunt

prezentate în tabelul 1.24. Hibridul cu diametrul cel mai mare al capitulelor s-a

dovedit a fi Eladil, respectiv 17 cm. La ceilalţi 3 hibrizi analizaţi, rezultatele

obţinute la acest indicator arată valori apropiate, respectiv 14,5 cm la Beril, 14,8

cm la eladil şi 15,3 cm la hibridul Coril.

Tabelul 1.21Influenţa hibridului asupra producţiei la floarea soarelui

Hibridul Producţia DiferenţaQ/ha %

45

SELECT 17.82 100.0 MtCORIL 23.20 130.2 5.38BERIL 27.45 154.1 9.63

ELADIL 25.96 145.7 8.14*după Liliana Panaitescu, 2007

Tabelul 1.22MMB (masa a o mie de boabe) şi MH (masa hectolitrică)

Hibridul MMB MHSELECT 90 35.5CORIL 96 36.3BERIL 103 36.2

ELADIL 88 38*după Liliana Panaitescu, 2007

Tabelul 1.23Numărul mediu al seminţelor în capitul, fecundate şi nefecundate

(media)Hibridul Număr de seminţe

fecundate în capitulNumăr de seminţe

nefecundate în capitulSELECT 3300 985CORIL 5200 530BERIL 3620 630

ELADIL 5705 740*după Liliana Panaitescu, 2007

Tabelul 1.24

Diametrul mediu al capitulelor la floarea soareluiHibridul Diametrul SELECT 14.8CORIL 15.3BERIL 14.5

ELADIL 17*după Liliana Panaitescu, 2007

Combaterea dăunătorilor. Pentru combaterea Tanymecus dilaticolis se poate

folosi insecticidul Actara 25 WG (tiametoxam  25%), insecticid de ultimă generaţie

ce combate Tanymecus dilaticolis. Se face un tratament de corectie în vegetaţie, la

cel putin o săptămână după răsărire, doza folosită fiind de 0,100 kg/ha. Pentru

combaterea Aphis fabae, Brachycaudus helichrys, se poate folosi insecticidul

Karate Zeon (lambda cihalotrin  50 g/l), insecticid ce combate principalii dăunători

46

din culturile de floarea soarelui, respectiv Aphis fabae, Brachycaudus helichrysi.

Doza utilizată este de 0,150 l/ha.

Irigarea. Cel mai mare consum de apă se înregistrează la floarea-soarelui

în perioada de la apariţia inflorescenţei până la formarea seminţelor, când se poate

ridica la 5 mm/zi şi chiar mai mult. Calendaristic, floarea-soarelui se găseşte în

faza critică pentru apă pe tot parcursul lunii iulie şi prima decadă din august.

Înaintea de apariţia butonului floral, pentru a nu se ajunge la formarea unei

suprafeţe foliare foarte mari, este de dorit să se evite irigarea, de asemenea şi pe

toată perioada înfloritului, pentru a evita atacul de Sclerotinia şi activitatea

polenizatorilor.

Se administrează 2-4 udări, cu o norma de udare de 500 -700 m3/ha, în

funcţie de rezerva de apă a solului la semănat şi de precipitaţiile din timpul

vegetaţiei.

Polenizarea suplimentară. Pentru sporirea producţiei de seminţe este

recomandat să se instaleze în apropierea lanurilor de floarea-soarelui a stupilor de

albine, 1,5 - 2 stupi pentru un hectar, înainte de înflorie. Această măsură poate

aduce sporuri de producţie de 300-600 kg/ha (I. Cârnu, Gh. V. Roman, Ana Maria

Roman, 1982).

1.2.8.6. Recoltarea

Stabilirea momentului când trebuie recoltată floarea-soarelui are o

importanţă deosebită, momentul recoltării influentând producţia, uscarea şi

treieratul recoltei, calitatea seminţelor. Volumul miezului la fructele de floarea-

soarelui atinge mărimea normală la 12-14 zile de la fecundare. Acumularea

substanţei uscate în seminţe continuă însă, considerându-se că încetează atunci

când umiditatea ajunge la 38-40%. Încetarea acumulării substanţei uscate

marchează începutul fazei de maturizare.

Maturitatea poate fi considerată atinsă atunci când 80 - 85% din

calatidii au culoare brună şi brună-gălbuie (numai 15 - 20% sunt încă

galbene), resturile de flori de pe calatidiu cad singure, frunzele de la bază şi

mijlocul tulpinii sunt uscate (Gh. V. Roman, 2006). În România, perioada de

recoltare este situată, cu unele diferenţe în funcţie de zonă şi climat, între

47

ultima decada a lunii august şi mijlocul lunii septembrie. Pentru practică

interesează mult aspectul morfologic al plantelor de floarea-soarelui în momentul

când este indicată începerea recoltatului. Când seminţele au umiditatea de 38%, în

lan se găsesc 70% calatidii de culoare galbenă. Când umiditatea seminţelor ajunge

în jurul a 15%, circa 50% din calatidii sunt uscate, iar 44% au culoarea galbenă-

brună sau brună (P. Seminnenko, 1960).

Floarea-soarelui se poate recolta manual sau mecanic; recoltarea mecanizată

se face cu combina pentru cereale, prevăzută cu echipamentul special pentru

recoltarea florii-soarelui şi reglată corespunzător şi se poate începe de la 15%

umiditate şi încheiată cel mai târziu la 9 – 10% umiditate, pentru a nu se produce

pierderi mari prin scuturare. Dacă se recoltează prea devreme, rezultă un conţinut

ridicat de impurităţi umede şi există pericolul deprecierii boabelor iar cheltuielile cu

uscarea cresc. Dacă se întârzie recoltatul, cresc pierderile prin atacul păsărilor,

căderea plantelor, decojirea seminţelor la treierat, scuturare, dezvoltarea bolilor.

În cazul maturării întârziate sau când recolta este ameninţată de atacul

agenţilor patogeni precum Bothrytis sau Sclerotinia, se recomandă defolierea

chimică folosind Reglone 20 LS, 30 l/ha, când 50% din plante au calatidiile galbene

cu început de brunificare şi umiditatea seminţelor a scăzut la 30 - 35%, sau

Reglone Forte Diquat  150 g/l care este un desicant pentru culturile de floarea

soarelui, folosit în doză de 3-4 l/ha

Durata normală de recoltare mecanizată a unei sole este de 6 - 8 zile.

Recoltarea trebuie terminată până când umiditatea seminţelor ajunge la 10-11%.

Prelungirea duratei de recoltare atrage după sine pierderi de 2-3 q/ha.

Recoltarea manuală se efectuează pe suprafeţe restrânse şi în anumite

condiţii speciale. Începe atunci când la majoritatea plantelor florile ligulate şi

frunzele sunt uscate, calatidiile îngălbenite pe partea inferioară (dorsală), iar

măduva din calatidii începe să se usuce. Pericarpul fructelor este tare şi are

culoarea caracteristica hibridului. Calatidiile sunt tăiate cu secera, sunt puse la

uscat şi apoi sunt treierate cu combina la staţionar (în doua etape).

1.2.8.7. Păstrarea recoltei

Indiferent de metoda de recoltare, achenele de floarea-soarelui conţin în

48

masa lor o cantitate mare de corpuri străine, precum şi o cantitate mare de apă.

Impurităţile şi umiditatea ridicată aduc pierderi importante păstrării şi calităţii

seminţelor, atât a celor pentru industrializare cât şi a celor pentru semănat.

Curăţirea şi uscarea seminţelor se face direct în câmp, pe arii sau în magazii.

Este mai avantajoasa uscarea pe arii, la soare, în straturi subţiri, lopătându-se de

mai multe ori pe zi. Noaptea, seminţele se adună în grămezi şi se acoperă cu

prelate. Din câmp, seminţele se duc direct la bazele de recepţie sau la fabricile de

ulei. Seminţele se depozitează în magazii, atunci când umiditatea lor este sub 12%,

aşezându-se la început în strat de cel mult 50-60 cm. Când umiditatea seminţelor

scade sub 10%, stratul de seminţe poate ajunge până la 1,5 m. La umiditatea de

păstrare (7-8%) şi pe timp răcoros, stratul de seminţe se poate ridica până la 2,5 m.

1.3. INUL PENTRU ULEI

1.3.1. Importanţă

Pentru condiţiile de la noi din ţară inul pentru ulei prezintă o importanţă

49

deosebită. Seminţele au un conţinut ridicat de ulei (39 - 43%), cu un ridicat grad de

sicativitate (indicele iodic 168 -192). Uleiul de in se usucă repede, este rezistent la

apă şi substanţe corozive, de aceea este mult întrebuinţat în industria vopselelor,

lacurilor şi emailurilor sau ca un foarte bun fixator al pigmenţilor diferitelor culori

din pictură. Uleiul de in se mai întrebuinţează în industria alimentară şi

farmaceutică, pentru obţinerea cernelurilor, în industria săpunurilor, a

linoleumurilor, în tăbăcărie, pentru impregnarea izolatoarelor electrice, etc.

Datorită conţinutului ridicat de substanţe proteice (34,5-37,5% proteină

brută), şroturile de in se întrebuinţează ca nutreţ pentru bovine şi porcine, având şi

însuşiri calmante şi uşor laxative, ceea ce determină menţinerea animalelor într-o

bună stare de sănătate.

Tulpinile rezultate la recoltarea inului pentru ulei cu combina (15 - 25 q/ha)

se pot balota şi folosi în industria celulozei, pentru fabricarea hârtiei fine. Dacă

lungimea tehnică este mai mare de 45 cm, plantele sunt recoltate cu combina

pentru in, obţinându-se 25-30 q/ha tulpini uscate ce pot fi utilizate în industria

textilă, ca fibră de in sau amestecuri cu fibre sintetice.

Pleava rămasă în urma treieratului se utilizează în hrana animalelor, fiind un

nutreţ cu valoare nutritivă ridicată, cu o bună digestibilitate.

Câlţii rezultaţi în urma prelucrării tulpinilor sunt folosiţi pentru obţinerea

plăcilor fono- şi termoizolatoare, a celulozei şi hârtiei fine. Puzderiile care rezultă

la prelucrarea tulpinilor se pot valorifica, prin fabricarea de plăci aglomerate.

Inul este şi o importantă plantă agricolă, deoarece părăseşte terenul devreme,

este o foarte bună premergătoare pentru celelalte plante de cultură, în special

pentru grâul de toamnă.

1.3.2. Răspândire

Inul de ulei se cultivă pe toate continentele, între 36° latitudine sudică şi

55° latitudine nordică. În ultimul timp suprafeţele cultivate cu in s-au redus, ca

urmare a creşterii randamentelor la hectar. Suprafeţele cele mai mari se cultivă în

India (572 mii.ha), China (400 mii ha), Canada (673 mii ha), SUA (285 mii ha).

Tabelul 1.25Suprafaţa cultivată şi producţia medie

la inul pentru ulei în România

50

Nr. Crt.

Anul Suprafaţa cultivată(mii ha)

Producţia medie(kg/ha)

1. 1990 49.9 5622. 1991 47.6 4783. 1992 25.8 6934. 1993 37.7 7445. 1994 11.0 5856. 1995 6.6 7197. 1996 7.3 6188. 1997 9.4 5079. 1998 2.7 112210. 1999 2.0 137311. 2000 1.3 73812. 2001 1.2 162713. 2002 2.2 78614. 2003 1.6 91015. 2004 1.4 175216. 2005 0.1 84617. 2006 0.29 1107

*Anuarul statistic al României şi FAOSTAT, 2008

În anul 2002, pe glob se cultivau cu in pentru ulei aproximativ 2,6 mil. ha. În

2004 în lume s-au cultivat 2 587 505 ha cu in pentru ulei, în 2005 2 920 013 ha

(mai mult decât în 2002, dar mai puţin decât în perioada 79-81, când s-au cultivat

5 501 000 ha), iar în anul 2006, 3 016 940 ha (FAOSTAT); 45% din suprafaţa

mondială ocupată cu in pentru ulei se cultivă în Asia (India şi China sunt ţări mari

cultivatoare).

Producţia medie pe plan mondial s-a situat în ultimii ani între 725-861 kg

seminţe/ha. În 2004 producţia medie în lume a fost de 788,71 kg/ha, în 2005 de

984,21 kg/ha, iar în anul 2006 de 851,79 kg/ha (FAOSTAT).

În România se mai cultiva în 2005 pe circa 100 ha, cu o producţie medie de

846 kg/ha, iar în 2006 pe 290 ha, respectiv 1107 kg/ha (tabelul 1.25 şi 1.26).

Tabelul 1.26Suprafaţa cultivată şi producţia obţinută la inul pentru ulei

în judeţul ConstanţaNr. Crt.

Anul Suprafaţa cultivată(ha)

Producţia medie(kg/ha)

1. 2000 49 2862. 2001 140 5503. 2002 10 900

51

4. 2003 25 4005. 2004 Nu s-a cultivat6. 2005 Nu s-a cultivat7. 2006 50 2000

* Anuarul statistic al judeţului Constanţa

1.3.3. Sistematică

Inul aparţine familiei Linaceae, specia Linum usitatissimun L. Inul pentru

ulei se încadrează în subspeciile transitorium Ell. şi mediterraneum Vav. et. Ell.

Subspecia L.u. transitorium cuprinde în cultură două forme: proles meridionalis şi

proles anatolica.

Soiurile de in pentru ulei admise în cultură la noi în ţară fac parte din Linum

usitatissimum transitorium proles meridionalis. În anul 2007 au fost admise în

cultură următoarele soiuri de in pentru ulei: Alexin, Cristina, Floriana, Florinda,

Fluin, Iunia 96, Lirina.

1.3.4. Compoziţia chimică

Seminţele de in pentru ulei cultivat în ţară, în condiţii climatice diferite,

conţin 40 - 46% grăsimi, 22 - 25% proteine (tab 1.27), iar indicele iodic se

încadrează în limitele 177 -197.

Conţinutul în ulei şi proteine depinde de soiul cultivat, dar şi de condiţiile

climatice şi măsurile fitotehnice aplicate, care pot determina variaţii ale

conţinutului în ulei de 4 -10%. Aplicarea îngrăşămintelor cu azot, atât în cultură

irigată cât şi neirigată, determină creşterea conţinutului de proteine, cu 2 - 4%,

începând chiar de la doza de 30 kg/ha (Heloiza Filipescu, citat de V. Ştefan, 2003).

La Albota (Piteşti), prin fertilizare unilaterală cu azot (100 kg/ha) conţinutul

în ulei pe luvisol albic a fost mai mic cu 8% faţă de varianta fertilizată cu azot,

fosfor şi potasiu (42% faţă de 50%)(Gh. Cremenescu, citat de V. Ştefan, 2003).

Conţinutul seminţelor în ulei este influenţat şi de condiţiile climatice, respectiv

regimul de lumină şi temperatură.

Tabelul 1. 27Compoziţia chimică a seminţelor de in pentru ulei

Compuşi chimici % în sămânţă

% în turte

52

Apă 75 -90 10-16Lipide 40-46 6-10

Proteine 22-25 34-44

Glucide 19-24 30-40

Cenuşă 3,4-4,1 5,6-6,8

*după Heloiza Filipescu şi colab. 1976

Uleiul de in conţine acizii oleic (2,3 - 17,6%), linoleic (21,65 - 69,6%),

linolenic (18,5 - 40,5%), palmitic (6,7%) şi stearic (3,0%)(F. Canţăr, 1965).

Prezenţa în cantitate mare în uleiul de in a acidului linolenic îi conferă insuşirea de

ulei sicativ, fiind cel mai întrebuinţat în industria de lacuri şi vopsele. Gradul de

sicativitate al uleiului este redus dacă în perioada de maturare a capsulelor

temperaturile sunt ridicate şi este secetă.

1.3.5. Particularităţi biologice

Perioada de vegetaţie a inului pentru ulei cultivat la noi în ţară este de

85-110 zile.

Perioada de la semănat la răsărit depinde de temperatura şi umiditatea solului

din momentul semănatului. În intervalul de la răsărit şi până la stadiul de brădişor

se înregistrează o creştere lentă a părtii epigee, plantele fiind foarte sensibile la

îmburuienare, la atacul de purici şi la secetă. În acest interval sistemul radicular

creşte intens (masa acestuia este mai mare de 10 - 15 ori decât a părţii epigee).

Inul pentru ulei are sistemul radicular mai dezvoltat decât inul pentru fibră,

fiind adaptat la condiţiile mai secetoase din zonele unde se cultivă. În preajma

înfloritului, când îşi încetează creşterea, sistemul radicular este mai redus

comparativ cu masa epigee, puterea acestuia de solubilizare şi utilizare a

compuşilor minerali din sol fiind redusă.

În stadiul de brădişor plantele au o creştere lentă, de 0,3 - 0,6 cm/zi. Acest

stadiu durează de la 5 - 6 cm înălţime, respectiv 6-7 frunze, până la 15 - 18 cm

înălţime, când planta are 14 - 15 frunze. Frunzele sunt acoperite cu un strat de

ceară, putându-se administra majoritatea erbicidelor pentru inul de ulei.

După stadiul de brădişor şi până la îmbobocit - înflorit, urmează o perioadă

de creştere foarte intensă, de 2 - 6 cm/zi. În această perioadă plantele absorb peste

53

50 – 60% din NPK şi din cantitatea de apă necesară.

Tulpina la inul pentru ulei este de 40 - 70 cm, ramificată uneori chiar de la

bază. Numărul de frunze care se formeaza pe o plantă de in este de peste 80 - 100,

indicele foliar fiind de 4 - 5.

Figura 1.4. Lan de in la înflorire

Inflorescenţa este mult ramificată, numărul de ramificaţii poate ajunge la 40.

Inul de ulei este o plantă facultativ autogamă, proporţia polenizării încrucişate fiind

influenţată de soi, temperatură şi umiditate. La temperaturi mai ridicate şi umiditate

redusă, procentul de polenizare străină este mai mare.

Fructul este o capsulă; sămânţa este turtită, oval-alungită, terminată în zona

embrionului cu un rostru. La inul de ulei sămânţa este mai mare decât la inul pentru

fibră. MMB la inul de ulei este 7 - 8,5 g şi 9 - 13 g la inul mediteranean (faţă de

numai 3 - 4 g la inul pentru fibră).

1.3.6. Relaţii plantă - factori de vegetaţie

Inul pentru ulei, comparativ cu inul pentru fibra, este mai pretenţios la

caldură şi mai puţin pretenţios faţă de umiditate. Suma temperaturilor medii pe

întreaga perioadă de vegetaţie (∑t>0°C) este de 1800 - 2000°C. Temperatura

minimă de germinaţie este de 1 - 3°C. În condiţii optime de temperatură şi

umiditate, germinaţia seminţelor durează trei zile. În faza de cotiledoane este

54

semsibil la temperaturi scăzute, dar, din faza de cotiledoane până la începutul

creşterii intense, inul rezistă la temperaturi de -4°C cu condiţia să fie de scurtă

durată. În perioada creşterii intense, inul are nevoie de temperaturi medii zilnice de

14 - 16°C la înflorire, în perioada polenizare-fecundare 18 - 22°C, iar în faza de

maturitate peste 20°C. Arşitele puternice din perioada maturării provoacă pierderi

însemnate de producţie. În condiţii de temperatură ridicată în verile excesiv de

secetoase, are loc maturarea bruscă a seminţelor, este stânjenită acumularea acizilor

graşi nesaturaşi, iar calitatea uleiului este mai slabă.

Faţă de umiditate necesită pe toată perioada de vegetaţie 150 -180 mm

precipitaţii uniform repartizate (repartizarea optimă a precipitaţiilor pe faze de

vegetaţie: răsărit - brădişor 40 - 45 mm; brădişor - înflorit 80 – 90 mm; înflorit -

maturitate 40 - 45 mm). Dacă în perioada brădişor - înflorit aprovizionarea cu apă

a plantelor este slabă, creşterea, ramificarea precum şi producţia de seminţe şi de

ulei este diminuată. După semănat, umiditatea excesivă afectează germinaţia

seminţelor şi procentul de plante răsărite, în mod direct prin lipsa oxigenului, şi

indirect prin formarea crustei. Precipitaţiile abundente din timpul înfloritului

împiedică polenizarea şi fecundarea, având consecinţe negative asupra

randamentelor. La umiditate corespunzătoare a solului, lumina intensă şi de durată

(8-10 ore/zi), favorizează reducerea înălţimii plantelor şi creşterea gradului de

ramificare a tulpinii.

Faţă de sol, inul pentru ulei preferă soluri cu textura mijlocie, profunde,

fertile, bine aprovizionate cu apă. Faţă de pH, preferă soluri slab acide sau neutre

(pH 6 - 7).

1.3.7. Zonele ecologice

Zona foarte favorabilă se extinde în silvostepa Moldovei şi Munteniei, în

vestul ţării, Lunca Siretului între Hârlău, Paşcani şi Tg. Frumos, partea sudică şi

centrală a Olteniei şi jumătatea de vest a Banatului.

55

Figura 1.5 - Harta ecologică a inului pentru ulei (M. Doucet)

În Dobrogea, zona foarte favorabilă se extinde în partea de sud-est. Această

zonă se caracterizează printr-un regim pluviometric pe perioada de vegetaţie de

200 mm, bine repartizat, prin soluri fertile, cu însuşiri fizice corespunzătoare

cerinţelor inului de ulei.

Zona favorabilă se extinde în partea de mijloc şi subcolinară din vestul ţării,

în regiunile subcolinare din Oltenia şi Muntenia, cea mai mare parte din Dobrogea

şi zona de stepă din sudul ţării (M. Doucet, 1964).

În România, zona de silvostepă asigură cele mai bune condiţii de vegetaţie

pentru acumularea acizilor graşi nesaturaţi, pentru obţinerea de ulei cu grad înalt de

sicativitate. Inul pentru ulei se cultivă cu succes şi în zona de pădure, pe soluri

podzolite, unde prin îmbunătăţirea tehnologiei de cultivare, prin fertilizare şi

combaterea buruienilor, se asigură producţii foarte ridicate. Prin această specie se

aduce o îmbunătăţire a structurii culturilor din această zonă, creându-se astfel

condiţii mai bune pentru locul grâului în rotaţie.

1.3.8. Tehnologia de cultivare

1.3.8.1. Rotaţia culturii

56

Cele mai bune premergătoare pentru cultura inului de ulei sunt cerealele de

toamnă, porumbul îngrăşat cu gunoi de grajd şi neerbicidat cu triazine, precum şi

leguminoasele anuale. Floarea-soarelui şi sfecla sunt considerate premergătoare

mai slabe, datorită unor boli comune (Botrytis) şi a consumului mare de potasiu. Şi

cartoful poate fi o bună premergătoare pentru inul pentru ulei, dacă nu a fost

semnalat atac de Rhizoctonia şi Botrytis. După sfecla de zahăr pot apărea carenţe

de bor, în cazul în care solul nu este bine aprovizionat cu acest element. Nu sunt

indicate ca premergătoare sorgul, ovăzul, cânepa şi cruciferele.

Inul este o plantă care nu suportă monocultura. Cultura repetată a inului pe

aceeaşi solă provoacă fenomenul de ,,oboseală a solului,, şi favorizează atacul de

antracnoză, septorioză, rugini şi mai ales fuzarioză. De aceea, este recomandat ca

inul să nu revină pe acelaşi teren decât după 5-6 ani. Având perioada de vegetaţie

scurtă, inul de ulei se amplasează pe sola care urmează să fie cultivată cu grâu de

toamnă (este şi o excelentă plantă premergătoare pentru acesta). El este şi o foarte

bună premergătoare pentru toate culturile de primăvară.

1.3.8.2. Fertilizarea

Inul este pretenţios la fertilizare, având perioada de vegetaţie scurtă, sistemul

radicular redus şi cu putere slabă de solubilizare şi absorbţie pentru elementele

nutritive, intervalele de creştere lentă alternează cu cele de creştere intensă. Peste

50% din necesarul de NPK este acumulat într-o perioadă scurtă, de aproximativ

30 zile, premergătoare sfârşitului înfloritului.

Inul pentru ulei este o plantă care consumă cantităţi importante de substanţe

nutritive. Pentru realizarea unei producţii de 100 kg seminţe şi producţia secundară

aferentă, inul pentru ulei extrage din sol 5 - 7 kg N; 1,8 - 2,5 kg P2O5 şi 3,2 - 5,5 kg

K2O (D. şi Velicica Davidescu).

Prin folosirea îngrăşămintelor minerale, în diferite condiţii pedoclimatice, se

asigură sporuri importante de producţie. Reacţia la îngrăşămintele minerale este

determinată de gradul de aprovizionare al solului cu azot, fosfor şi potasiu, dozele

optime economic de azot fiind cuprinse între 30 şi 100 kg/ha, iar cele cu fosfor şi

potasiu între 30 şi 90 kg/ha. Dozele de azot depind de planta premergătoare, de

fertilizarea sau nefertilizarea acesteia cu gunoi de grajd, dar sunt şi în funcţie de

57

rezerva de apă a solului la semănat.

Fertilizarea unilaterală cu azot sau excesul de azot micşorează rezistenţa

plantelor la cădere şi boli, prelungeşte perioada de vegetaţie, reduce conţinutul în

ulei al seminţelor şi influentează negativ calitatea acestuia.

Fosforul participă la transformarea glucidelor în lipide, având deci

importanţă deosebită în sinteza uleiului. Insuficienţa fosforului duce la formarea de

frunze mici, cu suprafaţă foliară redusă, înflorirea şi fructificarea decurg

necorespunzător, afectând randamentul final.

Necesitatea administrării de potasiu pe cernoziomuri şi pe soluri brun-

roşcate apare în special după plante premergătoare mari consumatoare de potasiu,

cum sunt sfecla de zahăr şi floarea-soarelui (chiar şi porumbul).

Raportul N : P : K este de 1 : 1,5 : 0, iar dacă planta premergătoare este mare

consumatoare de potasiu 1 : 1,5 : 0,5.

Îngrăşămintele cu azot se administrează primăvara şi se încorporează în sol

odată cu lucrările de pregătire a patului germinativ, iar îngrăşămintele fosfatice şi

cele potasice se încorporează în sol odată cu arătura de toamnă. O importanţă

deosebită în nutriţia inului pentru ulei prezintă borul; la insuficienţa acestui

microelement producţia de seminţe este diminuată din cauza ,,avortării” florilor. Pe

solurile bogate în calciu, sub influenţa borului se reduce atacul de bacterioză,acest

element având şi acţiune favorabilă asupra dezvoltării sistemului radicular

(M. Doucet, 1964).

Gunoiul de grajd nu se aplică direct culturii inului de ulei, ci plantei

premergătoare. Din cauza perioadei de vegetaţie scurtă, inul pentru ulei nu

utilizează bine gunoiul de grajd; în plus, acesta îmburuienează cultura, prelungeşte

vegetaţia şi influenţează negativ uniformitatea coacerii (determină lăstărirea târzie).

1.3.8.3. Lucrările solului

Inul este o cultură foarte pretenţioasă faţă de lucrările solului. Ritmul lent de

creştere în primele faze de vegetaţie şi umbrirea slabă a solului datorată foliajului

redus al plantelor sunt numai câteva particularităţi ce favorizează îmburuienarea.

La inul pentru ulei se recomandă arături de 20 cm, deoarece această

cultură nu valorifică arăturile mai adânci de 20 cm. Dacă este necesară

58

încorporarea resturilor vegetale rămase după porumb, floarea-soarelui, cartof,

sfeclă, atunci se recomandă efectuarea unor arături mai adânci de 25 - 30 cm. O

importanţă deosebită prezintă nivelarea solului, înainte sau după lucrarea de bază,

precum şi întreţinerea arăturii, prin grăpare repetată, pentru mărunţire şi

combaterea buruienilor până în toamnă. Primavara, terenul se pregăteşte pentru

semănat cu combinatorul; solul trebuie să fie bine mărunţit, dar nu ,,pulverizat,, din

cauză că formează crustă, dăunătoare răsăririi.

1.3.8.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa de in trebuie să provină din recolta anului precedent, să fie

decuscutată, cu puritate minima de 99%, o capacitate germinativă de minimum

90 %, energia germinativă mai mare de 85% şi cu MMB specifică soiului.

Înainte de semănat, seminţele trebuie tratate cu produse care asigură

protecţia culturii împotriva atacului de purici şi boli.

Tabelul 1.28Producţia de seminţe la inul pentru ulei, funcţie de epoca de semănat

Epoca de semănatNivelul de fertilizare

N60 P40 K40 N120 P80 K80

q/ha % q/ha %

martie - decada III 10,2 100 10,9 100

aprilie - decada I 8,8 86 9,0 82

aprilie - decada II 7,3 71 7,7 70* SCA Oradea, media anilor 1972 -1974

Epoca de semănat. Inul pentru ulei se seamănă primăvara timpuriu, când în

sol la adâncimea de 5 cm se realizează o temperatură de 4 - 5°C. Prin aceasta se

asigură valorificarea eficientă a umidităţii solului, uniformitatea: răsăririi, creşterii,

ramificării şi maturării culturii, rezistenţă mărită la atacul de purici şi la secetă,

obţinând astfel randamente sporite (tab. 1.28).

Experienţele au demonstrat că prin semănatul întârziat scade producţia,

scurtează perioada de formare şi maturare a seminţelor, fapt ce duce la o acumulare

mai redusă a acizilor graşi nesaturaţi şi reducerea gradului de sicativitate.

Densitatea lanului are o deosebită importanţă pentru creşterea şi ramificarea

59

plantelor. La o densitate mare plantele formează un număr mic de ramificaţii, un

număr mic de flori, capsule şi seminţe.

La 800 - 900 seminţe germinabile/m2 se obţin cele mai mari producţii. Pentru

inul mixt, densitatea trebuie să fie de 1500 seminte germinabile/m2.

Cantitatea de sămânţă este de 60 - 70 kg/ha la inul de ulei şi de

90 - 110 kg/ha la inul mixt, funcţie de valoarea utilă şi de MMB. Distanţa între

rânduri este de 12,5 cm. Adâncimea de semănat la inul de ulei este de 3 - 4 cm pe

solurile uşoare şi în condiţii de secetă, iar pe solurile mai grele sau umede, de

2 - 3 cm.

1.3.8.5. Lucrări de îngrijire

Cele mai importante lucrări de îngrijire sunt: combaterea buruienilor, a

dăunătorilor şi a bolilor.

Combaterea buruienilor. În primele 30 zile, inul pentru ulei este foarte

sensibil la îmburuienare. Combaterea buruienilor se poate realiza prin măsuri

indirecte, respectiv prin rotaţie, lucrările solului, dar şi prin măsuri directe, prin

folosirea erbicidelor specifice.

Buruienile monocotiledonate anuale se combat prin aplicarea erbicidelor:

Diizocab 4-61/ha, Lasso 4 - 61/ha, Dual 3-5 1/ha, Avadex 5 - 61/ha, la pregătirea

patului germinativ.

Pentru buruienile dicotiledonate se folosesc în faza de ,,brădişor” (asociat cu

un erbicid aplicat la pregătirea patului germinativ) unul din erbicidele: Brominal

flax 1,5-2 1/ha, Buctril M 1,0 1/ha, Glean 10-15 g/ha, Basagran 2 - 4 1/ha. Aceste

erbicide, în caz de infestare timpurie, se pot administra chiar înainte de faza de

brădişor când plantele au 4 - 5 cm înălţime şi chiar după această fază, când plantele

au 20 - 25 cm înălţime. Pentru culturile puternic infestate cu Cirsium arvense,

Sonchus arvensis, Convolvulus arvensis s.a. este foarte indicată folosirea

erbicidului Glean. În lipsa acestuia şi în situaţii asemănătoare, se recomandă

folosirea lui Buctril M.

În cazul infestării culturii cu Sorghum halepense se fac tratamente cu

Fusilade super U5 - 21/ha, Furore super 75EW 0,8 -11/ha, când costreiul are

înălţimea de 15 - 20 cm.

60

Combaterea dăunătorilor. Cei mai periculoşi dăunători ai inului pentru ulei

sunt Aphtona euphorbiae (puricele inului) şi Trips Linarius (tripsul). Dintre

măsurile fitotehnice de reducere a pagubelor trebuie reţinute: folosirea la semănat a

unor seminţe cu energie germinativă ridicată, pentru a obţine o răsărire uniformă;

asigurarea de condiţii optime de răsărire prin pregătirea foarte bună a patului

germinativ; semănatul timpuriu, astfel că la apariţia adulţilor plantele să fie

viguroase (să depăşească faza de cotiledoane); tratarea seminţelor cu produse

specifice. Tripsul inului atacă frunzele şi ramficaţiile. Pentru protecţia culturii se

fac două-trei tratamente la avertizare.

Irigarea. În funcţie de regimul de precipitaţii se administrează

1400 -1500 m3 de apă la hectar, fracţionate în 2 - 3 udări. Se ţine seama de faptul

că cel mai mare consum de apă se înregistrează în faza de creştere intensă, înflorire

şi umplerea seminţelor.

1.3.8.6. Recoltarea

Inul pentru ulei se recoltează în faza de maturitate deplină, caracterizată prin

lipsa aproape totală a frunzelor de pe tulpină, 80 - 90% din capsule au culoarea

brună, iar seminţele au culoarea specifică soiului.

Întârzierea recoltatului determină pierderi de capsule, prin frângerea

tulpinilor şi prin ruperea lor din inflorescenţă sau prin plesnirea capsulelor.

Recoltarea culturilor de in pentru ulei se face cu combina de cereale, la care

se montează cuţitul lis şi se reglează corespunzător. Dacă se valorifică şi tulpinile,

(lungimea utilă peste 45 cm), recoltatul se face prin smulgere, fie cu mâna, pe

vreme uscată, fie cu maşina de smuls TLZ(V)-4, fie cu combina LK(V)-4T, la

sfârşitul coacerii în galben (50% capsule cu coastele brunificate). Sămânţa se

treieră şi se condiţionează imediat, prin aerare şi selectare, cu scopul reducerii

umidităţii sub 11%.

61

1.4. RAPIŢA

Rapiţa este o plantă oleaginoasă care este cunoscută încă înainte de Cristos

în India, China, Coreea. În Europa, în anul 1700, este semnalată în Olanda, de unde

trece în Germania, Polonia, Danemarca, Elveţia şi Rusia.

1.4.1. Importanţa culturii

Conţinutul mare de ulei în seminţele de rapiţă (42 - 49%), aduce rapiţa pe

locul trei pe plan mondial în ceea ce priveşte producţia de ulei. Rapiţa asigură 12%

din cantitatea de materii prime oleaginoase procesate anual şi 15 % din producţia

mondială de ulei.

Uleiul de rapiţă este folosit în alimentaţia oamenilor, la fabricarea

margarinei, dar şi în industrie, la fabricarea lacurilor, vopselelor, săpunurilor. Mai

nou, prin esterificarea uleiului de rapiţă, se obţine biocombustibilul, folosit şi în

agricultură, pentru funcţionarea motoarelor cu ardere internă.

Turtele rămase de la fabricarea uleiului se folosesc în hrana animalelor

(porci, bovine, diverse categorii de păsări), deoarece conţin o mare cantitate de

proteine (38%) şi grăsimi (8-9%). Nu se folosesc singure, ci în amestec cu alte

furaje, deoarece în cantităţi mai mari, provoacă tulburări de digestie şi imprimă

laptelui miros şi gust neplăcut.

Paiele se utilizează la fabricarea plăcilor aglomerate. Primăvara devreme sau

toamna târziu, planta de rapiţă poate fi folosită şi ca nutreţ verde, datorită ritmului

accelerat de creştere.

Dintre avantajele agronomice ale culturii, menţionăm: semănatul şi recoltatul

devreme, în afara perioadelor aglomerate; reacţia favorabilă la fertilizare; se poate

folosi aceeaşi sistemă de maşini ca şi la cerealele păioase; excelentă plantă

premergătoare pentru cerealele păioase de toamnă, dar şi pentru culturi succesive,

deoarece eliberează terenul devreme şi lasă solul curat de buruieni; ridică

fertilitatea solului şi împiedică eroziunea pe terenuri în pantă; îmbunătăţeşte

însuşirile fizice, luptă bine cu buruienile; valorifică bine umiditatea din sol

acumulată în timpul iernii; costurile de producţie sunt mai reduse decât la alte

62

culturi; realizează producţii comparabile cu cele de la cultura florii soarelui; nu

pune probleme în vânzarea producţiei, deoarece este căutată de fabricile de ulei,

fiind valorificată bine chiar şi la export (în Uniunea Europeană se pune problema

ca 5% din totalul combustibililor să fie combustibili „bio”); este o excelenta plantă

meliferă timpurie (asigură circa 50 kg miere/ha).

Cultura de rapiţă are şi a serie de dezavantaje: pregătirea patului germinativ

este îngreunată dacă în perioada semănatului survin secete, fiind nevoie de aport

suplimentar de apă, provenită din irigaţii; este sensibilă la îngheţ şi la alternanţele

mari de temperatură din timpul iernii, precum şi la desprimăvărare; este sensibilă la

brumele din perioada de îmbobocire - înflorire.

În ultimii ani, datorită accidentelor climatice, cultura de rapiţă a fost

compromisă. Este dificil de stabilit epoca optimă de semănat în toamnă, astfel încât

la venirea iernii plantele de rapiţă să prezinte o rozetă de frunze, să aibă diametrul

la colet de 1 cm ± 2 mm, să aibă sistemul radicular bine dezvoltat, pivotul să

pătrundă în sol la 10-15 cm, plantele să fie călite (să aibă acumulate zaharuri, să nu

fie foarte turgescente). Acestea sunt condiţiile necesare pentru ca rapiţa să reziste

condiţiilor vitrege ale iernilor de la noi. Alternanţa dintre îngheţ şi dezgheţ şi

brumele din perioada de îmbobocire înflorire pot afecta cultura de rapiţă. La

maturitate, poate apărea un alt pericol, intervalul de la maturitatea deplină până la

recoltare este scurt, silicvele sunt uşor dehiscente, iar o ploaie în această fază,

urmată de temperatura de vară de peste 30ºC, asociată cu vântul, duce la scuturarea

în totalitate a seminţelor şi cultura poate fi compromisă total într-un timp foarte

scurt.

Soiurile de rapiţă aflate în prezent în cultură sunt de tip „00”, adică libere de

acid erucic şi glucozinolaţi, substanţe toxice pentru organismul uman.

În ultimii ani rapiţa s-a dovedit a fi o cultură rentabilă. Datorită faptului că

cerinţa de ulei de rapiţă este mai mare decât oferta, întreaga recoltă poate fi repede

valorificată la preţuri satisfăcătoare. Nivelul profitului a variat de la un an la altul,

în funcţie de stocurile existente şi de nivelul recoltelor scontate (în cazul în care

recolta se vinde “din câmp”).

63

Deoarece uneori preţul de cumpărare scade datorită producţiilor mari

estimate, este bine ca în fiecare exploataţie să se atingă un nivel al randamentului

cât mai apropiat de potenţialul de producţie din exploataţia sa. Există încă fermieri

care se mulţumesc cu profituri mici la cultura rapiţei, în condiţiile în care investesc

relativ puţin: semănat, 1 tratament cu insecticide (numai dacă este necesar) şi

recoltat, costul total fiind de 4-5 milioane lei/ha. Dacă preţul de vânzare este de

200 USD/t, cheltuielile sunt acoperite la producţii de peste 1000 kg/ha. Sunt însă şi

fermieri care doresc să obţină profitul maxim posibil la fiecare cultură. Pentru a-şi

îndeplini acest obiectiv, ei acordă importanţă fiecărui element tehnologic în parte.

Rapiţa poate fi o cultură foarte rentabilă. În anii foarte favorabili (cum a fost 2004

pentru rapiţă şi cerealele păioase), nivelul randamentului nu este în toate cazurile

strâns corelat cu nivelul input-urilor folosite. Aceste rezultate, obţinute în condiţii

de producţie cu intrări reduse, chiar dacă pot fi considerate satisfăcătoare, trebuie

însă privite ca excepţii. Nivelul scăzut al input-urilor s-a datorat mai multor factori:

nu s-au aplicat îngrăşăminte chimice, deoarece rapiţa a fost semănată după culturi

compromise, care fuseseră fertilizate corespunzător; după doi ani agricoli

nefavorabili, mulţi producători agricoli şi-au drămuit resursele financiare

disponibile în toamna anului trecut; intervenţiile fitosanitare s-au efectuat de cele

mai multe ori curativ, numai când a fost cazul. Desigur, în acest caz a existat

pericolul dezvoltării imprevizibile a buruienilor, bolilor sau dăunătorilor.

De aceea, unii dintre fermierii care cultivă rapiţă pe suprafeţe mari, preferă

să aplice tratamentele preventiv, înainte de a se atinge pragul economic de dăunare.

Diferenţa dintre o recoltă bună de rapiţă şi una foarte profitabilă este influenţată de

modul în care este condusă protecţia culturii.

1.4.2. Răspândire. Suprafeţe. Producţii

Progresele realizate în ultimii ani în ameliorarea rapiţei şi în utilizarea

multiplă a uleiului, au făcut ca, în ultimii ani, suprafeţele cultivate cu această plantă

să crească, rivalizând cu cultura florii soarelui. Producţiile obţinute la rapiţă sunt de

multe ori mai mari decât cele de floarea soarelui. Situaţia suprafeţelor cultivate cu

rapiţă în Europa şi în lume este redată în tabelele 1.29 şi 1.30.

64

Tabelul 1.29Situaţia în Europa a culturilor de rapiţă în anul 2006

Nr. Crt.

Ţara Suprafaţa(ha)

Producţia medie(kg/ha)

1. Austria 42582.00 3224.442. Belgia 9606.00 3536.963. Bulgaria 15837.00 1797.254. Republica Cehă 292247.00 3011.745. Danemarca 125400.00 3466.516. Estonia 62492.00 1353.927. Finlanda 106900.00 1386.348. Franţa 1405603.00 2948.559. Germania 1429000.00 3734.4310. Grecia 2000.00 2000.0011. Ungaria 142649.00 2340.8012. Irlanda 5000.00 3400.0013. Italia 3535.00 1686.2814. Lituania 150800.00 1449.5215. Luxemburg 4782.00 3398.1616. Olanda 3000.00 4333.3317. Polonia 623853.00 2647.3018. România 122511.00 1707.2719. Slovacia 122511.00 2119.4020. Slovenia 2809.00 1776.7921. Spania 5700.00 1578.9522. Suedia 90760.00 2434.9923. Anglia 575000.00 3252.17

* FAOSTAT- faostat. fao.org

Ţările din Europa de Est, care se află în procesul de integrare în Comunitatea

Europeana, dispun de suprafeţe cu potenţial agricol ridicat. În condiţiile unor

producţii medii agricole comparabile cu cele din Comunitatea Europeană, acest

potenţial ar putea fi folosit pentru producerea de culturi cu un real potenţial

energetic.

Valorificarea potenţialului agricol prin încurajarea culturilor alternative de

plante tehnice, rapiţă, în vederea asigurării unei surse energetice alternative de

combustibil pentru tractoare şi maşini agricole autopropulsate, reprezintă un

deziderat energetic actual cu largi perspective de dezvoltare la cultura de rapiţă în

România.

65

Tabelul 1.30Suprafeţe cultivate cu rapiţă la nivel mondial şi pe continente

Nr. Crt.

Localizare geografică

AnulSuprafaţa

(ha)Producţia

medie (t/ha)Producţia

totală (mil t)1. La nivel mondial 2006 27796428.00 1761.88 48974006.002. Europa 6137544.00 2763.75 16962660.003. Asia 14763379.00 1450.96 21421084.004. Australia 915000.00 485.25 444000.005. Africa 78265.00 1211.69 94833.006. America (de N şi S) 5902240.00 1702.99 10051429.007. Canada 5322000.00 1710.84 9105100.008. SUA 452000.00 1588.50 718000.009. La nivel mondial 2005 27612623.00 1806.11 49871554.0010. Europa 5460372.00 3022.91 16506191.0011. Asia 15243211.00 1392.09 21219984.0012. Australia 964000.00 1498.96 1445000.0013. Africa 85200.00 1186.05 101051.0014. America (de N şi S) 5859840.00 1808.81 10599328.0015. Canada 5282600.00 1828.68 9660200.0016. SUA 451630.00 1587.58 717000.0017. La nivel mondial 2004 25269633.00 1834.27 46351197.0018. Europa 5060232.00 3188.63 16135198.0019. Asia 13378886.00 1502.30 20099044.0020. Australia 1379061.00 1121.28 1546319.0021. Africa 90348.00 1038.03 93784.0022. America (de N şi S) 5361106.00 1581.18 8476852.0023. Canada 4937800.00 1565.09 7728100.0024. SUA 338240.00 1797.54 608000.0025. La nivel mondial 2003 23410798.00 1567.30 36691767.0026. Europa 4514702.00 2535.90 11448850.0027. Asia 12426764.00 1278.58 15888651.0028. Australia 1213000.00 1407.26 1707000.0029. Africa 81257.00 1136.52 92350.0030. America (de N şi S) 5175075.00 1459.87 7554916.0031. Canada 4689200.00 1444.00 6771200.0032. SUA 432700.00 1586.48 686470.00

* FAOSTAT- faostat. fao.org

Tabelul 1.31Suprafaţa cultivată şi producţia obţinută la rapiţă în judeţul Constanţa

Nr. Crt.

Anul Suprafaţa cultivată( ha)

Producţia medie(kg/ha)

1. 2000 12688 14062. 2001 17652 7413. 2002 9775 4104. 2003 1946 2365. 2004 6792 20036. 2005 20438 15077. 2006 8281 1474

* Anuarul Statistic al judeţului Constanţa, 2007

66

Tabelul 1. 32Suprafaţa cultivată şi producţia obţinută la rapiţă în România

Nr. Crt.

Anul Suprafaţa cultivată(mii ha)

Producţia medie(kg/ha)

1. 1990 13.1 8312. 1991 8.8 9943. 1992 1.7 7914. 1993 1.5 9295. 1994 0.3 9426. 1995 0.3 11787. 1996 1.7 10868. 1997 7.2 16209. 1998 25.3 105010. 1999 83.6 129411. 2000 68.4 111312. 2001 82.4 123513. 2002 74.6 48114. 2003 17.1 47315. 2004 49.7 198416. 2005 87.8 168117. 2006 110.1 1590,018. 2007 348.8 998,0

*Site Ministerul Agriculturii şi Anuarul Statistic al României, 2007

În aceasta situaţie se află şi România, care, odată cu integrarea în UE şi a

diminuării importului de produse energetice, trebuie să dezvolte o nouă categorie

de combustibili, care se regenerează an de an, spre deosebire de combustibilii din

hidrocarburi care, odată scoşi din scoarţa Terrei, de la adâncimi din ce în ce mai

mari, nu se mai regenerează.

În România, rapiţa s-a cultivat pe suprafeţe mai mari înainte de primul război

mondial şi între cele două războaie mondiale. Astfel, în anul 1913, ea a ocupat

80,38 mii ha, iar în anul 1930 cca. 77,32 mii ha. După 1948, suprafeţele au variat

de la un an la altul, trecând puţin peste 20 mii ha doar în anii 1953, 1955, 1956. În

anul 1935 anuarul statistic al României menţionează 5,9 mii ha. Suprafeţele

cultivate cu rapiţă în România şi în judeţul Constanţa în ultimii ani, precum şi

producţiile medii obţinute la hectar sunt redate în tabelele 1.31 şi 1.32.

67

1.4.3. Compoziţia chimică

Conţinutul de ulei al soiurilor aflate în prezent în cultură în România este de

44,5 - 45,8%. Soiurile de tip „0” sunt libere de acid erucic (la Fundulea s-au creat

16 astfel de soiuri), cele de tip „00” sunt libere atât de acid erucic, cât şi de

glucozinolaţi (la Fundulea au fost create 13 astfel de soiuri). Glucozinolaţii cu sulf

reduc valoarea boabelor.

La soiurile actuale, conţinutul de acid oleic a crescut de la 20% la peste 60%,

iar cel de acid linoleic de la 13 la 21%. În proporţie mai redusă, uleiul de rapiţă mai

conţine şi acizi linolenic, palmitic şi stearic. Boabele conţin 19,6 – 23,8% substanţe

proteice.

1.4.4. Sistematică. Soiuri

Rapiţa aparţine familiei Cruciferae, genul Brassica. Genul Brassica

cuprinde 32 de specii, iar pentru ulei se cultivă Brassica napus L. Ssp. Oleifera

Metzg (rapiţa colza) şi Brassica campestris L. Ssp. Oleifera D.C. (rapiţa naveta).

Ambele specii au forme de toamnă şi de primăvară.

Conţinutul seminţelor de rapiţă colza în ulei trece de 40% la soiuri libere de

acid erucic (tip“0”). În cultură comparativă la ICCPT Fundulea, conţinutul de ulei a

fost cuprins între 43,8 şi 47,2%.

La soiurile libere de acid erucic şi de glucozinolaţi (tip“00”), conţinutul de

ulei a fost între 43,3 şi 48,3%.

La soiurile cultivate în ţara noastră conţinutul de ulei în seminţe este de

44,5-45,8%. În general conţinutul de ulei la seminţele de colza sunt cuprinse între

43-48%. Soiurile cultivate în prezent în România sunt prezentate în tabelul 1.33.

1.4.5. Particularităţi biologice

Rapiţa colza este plantă anuală cu rădăcina pivotantă bine dezvoltată, cu

puţine ramificaţii laterale. Ea pătrunde până la 70-100 cm adâncime. În condiţii

favorabile, rădăcina poate ajunge la adâncimi mult mai mari uneori până la 300 cm.

Pătrunderea rădăcinilor în adâncime este influenţată de numeroşi factori ca:

textura, fertilitatea şi umiditatea în sol precum şi de tehnica de cultivare. Rădăcinile

68

laterale sunt răspândite pe un diametru de 20-40 cm. Cea mai mare parte din masa

de rădăcini este răspândită la adâncimea de 25-45cm.

Tabelul 1.33Soiuri de rapiţă (Brassica napus L. Partim)

cultivate în România în anul 2007Denumire

asoiului

Anulînregist

rării

Anulreînscrierii (radierii)

Observaţii

Artus 2005 Hibrid, de toamnă, fără acid erucicAstrada 2002 Hibrid, de toamnă, fără acid erucicBolero 2000 Soi de primăvară, fără acid erucicBristol 2003 Soi de toamnă, fără acid erucicCapitol 2002 Soi de toamnă, fără acid erucicContact 2003 Soi de toamnă, fără acid erucicDexter 2003 Hibrid, de toamnă, fără acid erucicDigger 2007 Soi de toamnă, fără acid erucicDoublol 2003 Soi de toamnă, fără acid erucicElite 2006 Soi de toamnă, fără acid erucicElvis 2006 Soi de toamnă, fără acid erucicFinesse 2007 Hibrid, de toamnă, fără acid erucicHeros 2003 Soi de primăvară, fără acid erucicHunter 2005 Soi de primăvară, fără acid erucicDiana 2006 soi de toamnă, pentru ulei,fără acid erucicDoina 2006 soi de toamnă, pentru ulei,fără acid erucicPerla 2006 soi de toamnă, pentru ulei,fără acid erucicLambada 2005 Soi de primăvară, fără acid erucicMilena 2007 Soi de toamnă, fără acid erucicOlifant 2007 Soi de toamnă, fără acid erucicOlga 2005 Soi de primăvară, fără acid erucicRasmus 2005 Soi de toamnă, fără acid erucicRemy 2007 Soi de toamnă, fără acid erucicStar 2000 Soi de primăvară, fără acid erucicTriangle 2007 Hibrid, de toamnă, fără acid erucicValesca 1997 2007 Soi de toamnă, fără acid erucicVectra 2006 Hibrid, de toamnă, fără acid erucicViking 2006 Soi de toamnă, fără acid erucicWinner 2006 Soi de toamnă, fără acid erucicMerano 2008 Hibrid, de toamnă, fără acid erucic

*Catalogul Oficial de soiuri şi hibrizi de plante cultivate în România şi modificările ulterioare emise de

Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale

Tulpina este erectă, înaltă 1,3-1,5 m uneori 2 m şi bine ramificată. Numărul

de ramuri variază între 5 şi 10; gradul de ramificare depinde şi de densitatea

69

culturii. Frunzele rapiţei au diferite forme cele de la bază sunt peţiolate, lirate,

penat sectate. Frunzele din mijloc sunt sesile şi lanceolate, iar cele de la vârf au

forma oblong-lanceolata cu baza cordat amplexicaulă, fiind, de asemenea, sesile.

Frunzele bazale sunt formate din 2-4 perechi de lobi mărunţi ovali sau

triunghiulari, în afară de lobul principal care este mult mai mare. Înflorescenţa

rapiţei este un racem alungit. Florile sunt destul de mari, cu petale de culoare

galbenă, cu nuanţe diferite, arcuite, pe tipul 4:4 sepale eliptic- alungite, patru petale

rotunjite la partea superioara, 6 stamine şi un pistil format din două carpele unite,

un ovar inferior cu doua loji false, datorită unui perete fals, despărţitor. În fiecare

lojă se găsesc 10-40 ovule prinse de pereţii ovarului. Ovarul este prelungit

printr-un stil scurt cu un stigmat capitat.

Polenizarea la rapiţă este încrucişată, alogamă, entomofilă, deşi de multe ori

are loc autopolenizarea, uneori chiar în proporţie de 30%. Insectele polenizatoare

sunt mai ales albinele; de aceea se recomandă aşezarea stupilor în apropierea

lanurilor de rapiţă.

Fructul este o silicvă subţire, lungă de 5-10 cm, netedă, despărţită

longitudinal în două compartimente printr-un perete median. Silicva se termină cu

un rostru subţire şi scurt. Numărul de silicve pe o plantă de rapiţă poate ajunge

până la 800. În fiecare fruct se formează între 10 şi 25 seminţe, uneori chiar 30.

Seminţele sunt neregulat sferice, de culoare cafenie închis, cenuşie închis

sau neagră. Tegumentul lor este reticular având mici alveole pe suprafaţa lui, MMB

este de 3-4,5 g iar MH de 64-68 kg.

Perioada de vegetaţie a soiurilor de toamnă este de 270-300 zile, şi a

soiurilor de primăvară de 110-130 zile.

1.4.6. Cerinţe faţă ce climă şi sol

Producţii mari şi profitabile de rapiţă se obţin cu precădere atunci când

cultivatorii favorizează interacţiunea pozitivă dintre condiţiile de mediu şi

tehnologia aplicată.

Rapiţa se poate cultiva cu bune rezultate în zona porumbului şi a cerealelor

de toamnă, dar nu trebuie să ocupe suprafeţe în detrimentul florii soarelui în

70

principala zonă de cultură a acesteia.(Bîlteanu 2001). În aceste zone, suma gradelor

de temperatură acumulate în perioada de vegetaţie de 270-300 de zile este de

2100 - 2 500 la rapiţa de toamnă şi de 1500-1800C (în 110-130 de zile) la soiurile

de primăvară (Borcean 2006, Tabără 2005).

Tabelul 1.34Cerinţele faţă de temperatură şi apă pe faze de vegetaţie

Fenofaza Cerinţele faţă de temperatură

Cerinţele faţă de apă (mm)

Perioada de vegetaţie: 270-300 zile

2100 - 2 500 (Canţăr 1965, Fazecaş 1983)

450 – 650 (100-150 mm în iulie –august)450 – 630 (100-150 mm în

iulie-septembrie)450 – 650 (100-150 mm în

august – septembrie) Semănat răsărit 130C (Falisse 1992)

130-170C (t > 0C) (Ştefan 2003)

Semănat – intrarea în iarnă

800-900C (t > 0C) sau 400-450C (t > 6C)

(Bîlteanu 2001, Ştefan 2003)

40-50 mm pentru formarea rozetei

CălireaPerioada de iarnă -7-10C (sol umed,

gerurile survin brusc)50 mm

- 18 -20 C, chiar fără zăpadă-20-25C cu strat de

zăpadă de cel mult 20 cmReluarea

vegetaţiei în primăvară

De la 5C

Alungirea tulpinii - înflorire

12 -15C (Ştefan 2003) 50-75

Înflorire 15-20C (Ştefan 2003)360-380 C (Falisse

1992)

80-100

Sfârşitul înfloririi - maturitate

15-20C (Ştefan 2003)370-900C (Falisse 1992)

150-200 (Dumbravă, 2004)170-290 (Ştefan 2003)

*Bibliografie: Falisse 1992, Bîlteanu 2001, Ştefan 2003, Dumbravă 2004, Canţăr 1965, Fazecaş 1983

Zonele cele mai favorabile sunt cele umede şi răcoroase, cu temperaturile

medii cuprinse între 7-10C (Canţăr 1965, Ştefan 2003).

71

Din punct de vedere al rezistenţei la ger, rapiţa se aseamănă mult cu orzul de

toamnă (Său1escu, 1947 citat de Bîlteanu 2001), fiind mai sensibilă decât grâul de

toamnă. Cu toate acestea, în literatura de specialitate se citează limite de -20 C şi

chiar -25C la care rapiţa nu este distrusă de ger (Canţăr 1965, Tabără 2005).

În condiţii favorabile rapiţa poate rezista până la 18-20C sub zero, chiar în

cazul când cultura nu este acoperită cu zăpadă (Canţăr 1965). După diverşi autori,

condiţii favorabile pentru rezistenţa la ger înseamnă că: plantele au parcurs o

perioadă de călire de cel puţin 40 de zile (Tabără 2005); călirea se realizează în 3

etape. La temperaturi cuprinse între 5 şi 2C plantele încetează creşterea şi se

acumulează metaboliţi (ATP, NADPH, zaharuri simple, aminoacizi, proteine

solubile); la temperaturi în jur de 0C are loc degradarea fosfolipidelor; la

temperaturi mai mici de 0C se produce deshidratarea celulelor datorită modificării

presiunii osmotice ce a avut loc ca urmare a degradării fosfolipidelor.

În această perioadă de călire are loc şi vernalizarea (Bîlteanu 2001), cu

temperaturile optime cuprinse între 0-7C (Falisse 1992); plantele se găsesc în

fenofaza de rozetă cu 6-8 frunze formate, diametrul la colet de 6-8 mm, iar

lungimea pivotului (rădăcina) este de 15-18 cm; solul este uscat. Între semănat şi

intrarea în iarnă plantele trebuie să acumuleze 800-900C (t > 0C) sau 400-450C

(t > 6C) (Zahan 1983, Pop, 1985 citaţi de Bîlteanu 2001, Ştefan 2003). Dacă

gerul este precedat de timp călduros sau dacă solul este prea umed, temperaturile

de –7 ÷ –10C pot distruge plantele (Canţăr 1965, Bîlteanu 2001).

Stratul de zăpada reprezintă o bună protecţie împotriva gerului. Dacă însă

este prea gros (peste 20 cm), solul umed şi neîngheţat, iar plantele dezvoltate

puternic, rapiţa poate pieri (Canţăr 1965, Fazecaş 1983).

Deşi pragul biologic al rapiţei este de 6-8°C (Bonciarelli citat de Bîlteanu

2001), alungirea tulpinii în primăvară începe când temperatura este mai mare de

5C. După Falisse (1992), în perioada înfloritului plantele rezistă până la –1C, iar

când se formează silicvele până la –5C. Soiurile de primăvară rezistă la

temperaturi de –2, –3C (Tabără 2005) sau chiar –8C (Falisse 1992). Tabără

(2005) remarcă faptul că toate formele de rapiţă sunt sensibile la oscilaţiile de

temperatură. În primăvară, pe măsură ce creşte, rapiţa devine tot mai sensibilă la

72

temperaturile scăzute. Brumele din perioada de înflorire determină distrugerea

întregii recolte (Bîlteanu 2001, Ştefan 2003). Majoritatea specialiştilor consideră

rapiţa o plantă pretenţioasă faţă de umiditate. Sunt considerate favorabile zonele în

care cad anual 450 - 650 mm precipitaţii. Deşi media multianuală a precipitaţiilor în

Dobrogea este de 350-400 mm (Sin 2000), în judeţul Constanţa, zona cea mai puţin

favorabilă din acest punct de vedere, se cultivă cele mai mari suprafeţe cu rapiţă

(tabelul 1.38), uneori chiar cu rezultate foarte bune (2004).

Rapiţa este considerată pretenţioasă la umiditate, deoarece lipsa apei în

perioadele critice poate compromite cultura. Coeficientul de transpiraţie este

ridicat, de 600 - 740. Favorabile sunt zonele unde cad anual 450 - 650 mm

precipitaţii, din care 100 - 150 mm în intervalul august-septembrie.

Critice faţă de apă sunt perioadele de: răsărire - formarea rozetei şi înflorire-

fructificare. Intrarea în vegetaţie activă, devreme în primăvară-vară, şi ritmul rapid

de creştere fac ca rapiţa să valorifice eficient apa acumulată în sol din timpul iernii.

(Borcean, 2001)

Suportă greu perioadele de secetă. Rezervele mari de apă din sol joacă un

rol important în dezvoltarea plantei, mai ales în fazele de la înflorit la formarea

fructelor. Dezvoltându-se intens primăvara devreme, rapiţa foloseşte din plin

umiditatea acumulată din timpul iernii, de aceea ea dă rezultate satisfăcătoare şi

în regiunile mai secetoase. Totuşi, cele mai mari producţii se obţin în regiunile

bogate în precipitaţii atmosferice. Trebuie menţionat că umiditatea atmosferică

mai mare influenţează favorabil dezvoltarea plantei.

Rapiţa dă bune rezultate în zonele unde cad anual între 450-650 mm

precipitaţii cu un maximum în lunile iulie-august, (Canţăr 1965). În linii

generale trebuie reţinut că rapiţa nu găseşte în toţi anii condiţii favorabile de

vegetaţie (Bîlteanu 2001).

Cerinţe faţă de sol. Este o plantă pretenţioasă, preferă solurile profunde,

permeabile, cu textură mijlocie, bogate în humus şi calciu, cu reacţie neutră. Dă

rezultate bune pe solurile aluvionare, cernoziomuri şi soluri brun roşcate de pădure.

73

Ţinând seama de cerinţele climatice mai sus menţionate, zonele favorabile

pentru cultura rapiţei ar trebui să fie cele descrise mai jos (reproduse în mai multe

lucrări).

1.4.7. Zonele de cultură

Zona I cuprinde partea de vest şi de est a ţării, Podişul Transilvaniei şi zonele

colinare adăpostite. Aici sunt asigurate condiţiile de răsărire şi de iernare fără pierderi.

De asemenea, prezenţa rapiţei în rotaţia culturilor, contribuie la creşterea suprafeţei de

premergătoare timpurii, pentru grâu şi la combaterea eroziunii solului.

Zona a II-a de cultură a rapiţei cuprinde partea de sud a ţării, unde

precipitaţile sunt mai reduse, iar rapiţa se recomandă să se cultive în condiţii de

irigare, în vederea asigurării unei răsăriri uniforme şi la timp, ca şi a pregătirii

plantelor pentru iernare.

Pentru a oferi informaţii mai detaliate cultivatorilor de rapiţă, specialiştii de

la Fundaţia TIMIASIG au realizat o serie de hărţi de favorabilitate şi de risc a

culturii de rapiţă în România, pornind de la cerinţele pedoclimatice ale plantei.

Aceste hărţi sunt realizate prin modelare matematică, utilizând un model

deterministic de creştere pentru rapiţă, dar care nu sunt validate încă.

1.4.8. Tehnologia de cultivare

1.4.8.1. Rotaţia

Bune premergătoare sunt culturile care eliberează terenul până la începutul

lunii august, pentru a asigura condiţii bune de pregătire a terenului şi acumulare a

apei necesare răsăririi.

Cele mai bune premergătoare sunt cerealele de toamnă, cartoful timpuriu,

mazărea, borceagul de toamnă şi trifoiul roşu, după prima coasă.

Nu se cultivă după floarea-soarelui şi soia, datorită extinderii atacului de

Scerotinia sclerotiorum.

Pe acelaşi teren, poate reveni după un număr de 3 ani, iar în caz de atac de

Sclerotinia, după 7-8 ani.

74

1.4.8.2. Fertilizarea

Rapiţa este o mare consumatoare de substanţe nutritive. Din această cauză,

este foarte pretenţioasă la fertilizare. Pentru o tonă de seminţe şi producţia de

biomasă aferentă, consumul specific este de 50-60 kg azot, 30-60 kg fosfor,

40-50 kg potasiu, 50-60 kg calciu, 20-30 kg sulf şi importante cantităţi de

microelemente (după D. Soltner 1990, citat de Gh. Bâlteanu, 1993).

Pentru 100 kg de seminţe plus partea aeriană de masă verde, rapiţa consumă

2 kg N, 2,5 kg P2O5 şi 10 kg K2O.

Încă din primele faze de vegetaţie, are loc absorbţia de elemente nutritive cu

intensitate mare. Cele mai mari cantităţi sunt absorbite în perioada de la

desprimăvărare şi până la începutul fructificării.

Tabelul 1.35Dozele optime economice de N, P şi K la rapiţa pentru ulei, funcţie de

recolta scontată şi gradul de asigurare al solului în îngrăşăminte organo-minerale

D.O.E. de N, în funcţie de valorile n:Recolta scontată

(kg/ha)0,5 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0 4,5

2 000 113 102 93 85 79 73 69 65 633 000 138 128 119 111 104 97 94 91 894 000 155 144 136 128 121 115 111 107 105

D.O.E. de P, atunci când P – AL este de (ppm P)Recolta scontată

(kg/ha)5 10 20 30 40 50 60 70 80

2 000 110 88 57 36 23 14 7,5 3,5 -3 000 140 128 96 75 61 53 46 43 404 000 178 157 125 104 91 82 76 72 69

D.O.E. de K, atunci când K – AL este de (ppm K)Recolta scontată

(kg/ha)40 60 80 100 120 140 160 180 200

2 000 96 76 60 45 33 23 14 7 13 000 141 121 104 90 78 68 59 52 464 000 174 154 138 123 111 101 92 86 79*după Borlan şi colab. (1983)

Rapiţa valorifică bine şi gunoiul de grajd, la aplicarea unei cantităţi de

20-30 de tone, se obţin sporuri economice de producţie (Gh. Bâlteanu, Gh.

Bârnaure, 1979). La aplicarea unei tone de gunoi de grajd, dozele de îngrăşăminte

75

chimice se reduc cu 1-1,5 kg N, 0,75 kg P2O5 şi 2,0-2,5 kg K2O. Dozele orientative,

după Borlan şi colab. (1983), sunt redate în tabelul 1.35.

În condiţiile din România, specialiştii recomandă fertilizarea rapiţei, funcţie

de producţia scontată şi valorile cartării agrochimice privind conţinutul de fosfor,

potasiu şi indicele azot.

Întreaga doză de fosfor şi de potasiu şi 1/3 din doza de azot se aplică sub

arătura de bază, iar restul de 2/3 din doza de azot va fi dată primăvara timpuriu.

În 1979, Bârnaure menţionează că, în diferite ţări mari cultivatoare de rapiţă,

pentru o producţie de cca 3 000 kg/ha boabe, se aplică următoarele doze de azot:

Suedia 120-140 kg; Germania 150-200 kg; Italia 150 kg Franţa 120 kg. Cantităţile

de fosfor şi potasiu variază între 100-140 kg. În Germania, în prezent, pentru

recolte de 40 - 50 q/ha se aplică doze de 180 kg/ha azot, din care 90 kg pe sol

îngheţat şi 90 kg în faza de butoni florali.

Fertilizarea târzie, până în preajma formării silicvelor, vizează creşterea

masei a 1000 de boabe.

Pe solurile cu reacţie acidă, pentru corectarea acesteia, în limitele pH-ului de

6,5-7,5 se aplică amendamente cu calciu. Soltner (1990) citat de Bâlteanu (1993),

menţionează sporuri de recoltă de 2,25-3,70 q/ha, prin utilizarea pe unele soluri a

îngrăşămintelor cu sulf.

1.4.8.3. Lucrările solului

Arătura normală executată la adâncimea la care să nu se scoată bulgări, de

obicei la 18-20 cm, după pajişti şi 20-22 cm după trifoi.

1. Discuirea imediat după arat cât încă solul este reavăn.

2. Pregătirea patului germinativ prin lucrări repetate cu grapa cu discuri.

Ultima lucrare se face la adâncimea de semănat şi perpendicular pe direcţia de

executare a semănatului.

3. Folosirea tăvălugului inelar, înainte sau după semănat. Lucrarea este

facultativă, dar utilă îndeosebi în toamnele secetoase şi pe soluri argiloase.

1.4.8.4. Sămânţa şi semănatul

76

Sămânţa, ca şi soiul utilizat, constituie un factor biologic deosebit de

important pentru eficienţa cultivării rapiţei. De fapt, sămânţa cuprinde în embrionul

ei toate însuşirile valoroase ale soiului. În plus, sămânţa trebuie să îndeplinească o

serie de alte însuşiri, care odată îndeplinite, au ca scop o răsărire în câmp uniformă

şi rapidă, obţinerea unor plante viguroase, sănătoase, cu înrădăcinare profundă.

Sămânţa de rapiţă pentru semănat trebuie să fie proaspătă, din anul

însămânţării, cu puritate de cel puţin 98% şi capacitate de germinaţie de cel puţin

85% şi cu MMB cât mai mare. După trei ani sămânţa de rapiţă îşi pierde facultatea

de germinaţie.

Se seamănă cu semănătorile de cereale păioase: SUP-21, SUP-29,

SUP-48. Pentru tratarea seminţelor înainte de semănat se recomandă produsul

Rapcol TZ 46 (6 kg la 100 kg seminţe) sau cu unul din produsele: Sumilex WP,

Rovral 50 WP, Ronilan 50 WP în doza de 1 kg/t, Tiradin 70 PUS + Captan 50 WP

(300 g + 300 g / 100 kg seminţe).

Epoca de semănat. Din cercetările efectuate în ţara noastră a reieşit că

pentru vegetaţia din toamnă rapiţa colza are nevoie de 800-900 grade temperaturi

active mai mari de zero grade. Dacă se acumulează această cantitate de căldură şi

dacă are condiţii de umiditate corespunzătoare, planta formează rădăcină puternică

şi o rozetă din 6-8 frunze bine dezvoltate, stare biologică ce îi conferă plantei

rezistenţă la factorii nefavorabili din timpul iernii, îndeosebi la temperaturile

scăzute. Condiţiile menţionate se realizează prin semănatul rapiţei colza în

perioada 5-15 septembrie în zona de sud a ţării şi 1-10 septembrie în celelalte zone.

Ca regulă generală în zonele din afara Câmpiei Române şi Câmpiei Banatului

semănatul rapiţei colza poate începe după 20 august. În Câmpia Română şi Câmpia

Banatului semănatul începe după 1 septembrie.

Cantitatea de seminţe la hectar prin care se asigură desimea optimă a

plantelor este dependentă de soiul utilizat şi condiţiile culturale. Având în vedere

că la o masă de 1000 boabe de 5 grame şi o capacitate de germinaţie de 85%

înseamnă că la 6 kg revin la metru pătrat 102 seminţe germinabile, la 8 kg 136, iar

la 10 kg 170. Ţinând seama de pierderile de plante care se pot înregistra pe timpul

iernii, este necesar ca la metru pătrat să se asigure în jur de 150 seminţe

77

germinabile, ceea ce înseamnă cel puţin 12 kg/ha asigurându-se astfel cel puţin

100 plante recoltabile la metru pătrat.

Figura 1.6 - Solă semănată cu rapiţă – original

Distanţa între rânduri. Se obişnuieşte ca la noi în ţară rapiţa să fie

semănată la 12,5-25 cm între rânduri. În ţările din Europa distanţele variază astfel

în Italia distanţa de semănat între rânduri este de 12,5-35 cm. În general, tendinţa

este de a se reduce distanţă între rânduri şi de a se mări desimea culturii, în toate

zonele de cultură din Europa.

Figura 1.7. Cultură de rapiţă – original

78

Adâncimea de semănat variază după textura şi umiditatea solului. În

solurile grele şi umede sămânţa se îngroapă la adâncimea de 2-3 cm; când solul

este uscat sămânţa se seamănă cu 1-2 cm mai adânc.

1.4.8.5. Lucrările de întreţinere

Lucrările solului după semănat au ca scop completarea realizării calitative a

patului germinativ prin lucrări ale solului (tăvălugire, eliminarea excesului de

umiditate), combaterea buruienilor a bolilor şi dăunătorilor.

În tehnologia culturii rapiţei lucrările solului după semănat au o pondere

redusă şi caracter facultativ. Principalele lucrări care se pot aplica, după caz, sunt

tăvălugitul şi eliminarea excesului de umiditate. Tăvălugitul după semănat este util

pe terenurile care au rămas bulgăroase după pregătirea patului germinativ şi cu

sămânţa neîncorporată. Tăvălugitul este util şi după semănatul rapiţei, dar trebuie

urmărit ca solul să fie bine zvântat, altfel aderă la tăvălug şi se tasează excesiv. Se

utilizează tăvălugul inelar. Având în vedere specificul seminţelor mici de rapiţă se

foloseşte tăvălugul, dacă la semănat solul este prea afânat, atât înainte cât şi după

semănat. Eliminarea apei de pe semănăturile de rapiţă este necesară, deoarece

băltirea apei provoacă moartea plantelor din lipsă de aer. Pentru prevenire, imediat

după semănat sau la desprimăvărare, se trasează brazde pentru scurgerea apei de pe

terenurile cu exces de umiditate.

În anii favorabili, se pot obţine producţii foarte mari fără aplicarea

pesticidelor. În majoritatea cazurilor, acestea sunt excepţiile care întăresc regula:

fără o strategie coerentă de protecţie a plantelor, rapiţa este o cultură care poate fi

compromisă în totalitate de dăunători şi, în mare măsura, de buruieni sau de boli.

Există, din păcate, şi situaţii în care aproape întreaga cultură a fost

compromisă atunci când protecţia plantelor a fost deficitară. În concluzie, putem

spune că de cele mai multe ori pesticidele trebuie aplicate curativ, la avertizare.

Entomofauna dăunatoare culturilor de rapiţă din ţara noastră cuprinde un număr

mare de specii (aproximativ 50). Pagube semnificative produc de regulă

următoarele specii: coleoptere (Meligethes aeneus - gândacul lucios al rapiţei,

Entomoscelis adonidis - gândacul roşu al rapiţei, Phyllotreta atra - puricele negru

79

al verzei, Phyllotreta nemorum - puricele vărgat al verzei, Ceutorrhynchus napi -

gărgăriţa tulpinilor de rapiţă, Ceutorrhynchus assimilis - gărgăriţa semincerilor de

varză), hymenoptere (Athalia rosae - viespea rapiţei), homoptere (Brevicoryne

brassicae - paduchele cenuţiu al verzei) şi heteroptere (Eurydema ornata,

Eurydema oleracea - ploşnitele cruciferelor).

În fenofazele de alungire a tulpinii, îmbobocire - înflorire, formarea

silicvelor, formarea şi maturarea seminţelor atacă majoritatea speciilor.

La cultura rapiţei sunt omologate deocamdată 16 insecticide, pentru

6 specii/genuri: puricii de pământ (Phyllotreta sp.), gândacul lucios (Meligethes

aeneus), viespea rapiţei (Athalia rosae), gândacul albastru (Colaphellus sophiae),

gărgăriţele tulpinii şi ale semincerilor de varză (Ceuthorrynchus sp.). De aceea, o

recomandare de ordin general este următoarea: se aplică tratamente chimice, ori de

câte ori este necesar, atunci când specialiştii în protecţia plantelor recomandă acest

lucru, cu produsele şi la dozele omologate în CODEX, sau la recomandarea strictă

a specialiştilor în protecţia plantelor. Pe măsură ce creşte suprafaţa cultivată cu

rapiţă, firmele producătoare/distribuitoare de pesticide omologhează noi produse.

Pentru determinarea PED (prag economic de dăunare) se recomandă

utilizarea capcanelor galbene. În fiecare parcelă se aşează 3 vase galbene de plastic,

cu diametrul de aproximativ 20 cm, la nivelul plantelor (se ridică pe măsură ce

acestea cresc). În aceste vase se pune apa în care s-a dizolvat detergent pudră (o

lingură la 1 l de apă). Se verifică periodic capcanele (de preferat la aceeaşi oră) şi

se numără insectele. Omologarea unui produs poate costa până la 30.000 euro, de

aceea firmele producătoare nu avizează pesticidul pentru toate speciile împotriva

cărora este eficient, ci numai pentru cele considerate cele mai importante. Aceasta

înseamnă că un produs omologat pentru Meligethes aeneus poate avea efect şi

împotriva unui alt dăunator. Eficacitatea ar putea însă varia de la o specie la alta.

Printre primele specii care pot ataca plantele tinere de rapiţă sunt puricii de

pământ. Adulţii puricelui negru (Phyllotreta atra), adulţii şi larvele puricelui vărgat

(Phyllotreta nemorum) rod frunzele, dându-le un aspect ciuruit, mai ales în

primăverile secetoase. Deocamdată, singurele produse omologate pentru aceşti

dăunători sunt insecticidele cu care se tratează seminţele: Chinook 200 FS (20 l/t)

80

şi Cruiser 350 FS - 3,5 l/t). Referitor la atacul din toamna, experţii francezi

recomandă aplicarea tratamentelor când mai mult de 30% din plante au frunze

roase. La indicaţia specialiştilor în protecţia plantelor, s-ar putea folosi şi

următoarele produse: Decis 25 WG - 30 g/ha, Calypso 480 SC - 0,1 l/ha, Proteus

110 OD - 0,4 l/ha, Mospilan 20 SP - 0,2 kg/ha, Fury - 0,2 l/ha, Talstar - 0,35 l/ha,

Fyfanon 50 EC - 2 l/ha, Fastac 10 CE - 0,25 l/ha, Mavrik 0,2 l/ha. Gărgăriţa

tulpinilor de rapiţă (Ceutorrhynchus napi) atacă după ce temperatura a depăşit

pragul de 9°C, înainte ca tulpina să atingă 20 cm. La apariţia în masă (la 8 zile de

la primele capturi în capcanele galbene), se poate trata cu Nurelle sau, la

recomandarea specialiştilor, cu unul din produsele următoare: Decis 25 WG -

30 g/ha, Calypso 480 SC - 0,1 l/ha, Proteus 110 OD - 0,35 l/ha, Mospilan 20 SP -

150 g/ha, Victenon - 0,75 kg/ha, Fyfanon 50 EC - 2 l/ha; Novadim 40 EC -

1-1,5 l/ha, Fury 10 EC - 0,25 l/ha, Mavrik - 0,2 l/ha.

Gărgăriţele semincerilor de varză (Ceuthorrynchus assimilis) sosesc în

lanurile de rapiţă în valuri succesive, de aceea trebuie monitorizate permanent. La

începutul atacului se pot trata numai bordurile lanului. Tratamentele pe toata

suprafaţa se efectuează atunci când în interiorul parcelei se atinge pragul economic

de dăunare, de un adult la două plante. Se folosesc aceleaşi produse ca şi în cazul

gărgăriţelor tulpinii. Printre cei mai importanţi dăunători ai rapiţei este gândacul

lucios (Meligethes aeneus). Pagubele mari sunt produse în anii cu primăveri

răcoroase. PED este de 1 adult/planta în stadiul D1 (mugurii florali sunt uniţi,

acoperiţi de frunzele terminale) şi de 2 - 3 adulti/plantă în stadiul E (mugurii florali

sunt separaţi şi pedunculii florali se alungesc, începând cu cei de la periferie). Se

fac determinările pe 50 de plante, dintr-un total de 250 de plante de pe acelaşi rând

(o planta din 5). Insecticidele împotriva gândacului lucios se aplică înainte de

înflorit! După această fenofază, tratamentele nu mai sunt eficiente împotriva

acestui dăunător. Pentru acest dăunător sunt avizate produsele: Dackillin - 0,2 l/ha

şi Mavrik 0,2 l/ha. La recomandarea specialiştilor, ar putea fi folosite şi

următoarele insecticide: Decis 25 WG - 30 g/ha, Calypso 480 SC - 0,1 l/ha, Proteus

110 OD - 0,4 l/ha, Mospilan 20 SP - 125 g/ha, Fyfanon 50 EC - 2 l/ha, Novadim

40 EC - 1 - 1,5 l/ha, Fury 10 EC - 0,2 l/ha, Talstar - 0,25 l/ha. Întrucât talia

81

plantelor este înaltă la momentul atacului, ar fi bine ca tratamentele să se aplice cu

mijloace avio. Se recomanda o cantitate de soluţie de 50 - 100 l/ha. Cu mult înainte

de înflorire pot fi utilizate toate insecticidele recomandate (le puteti alege pe cele

mai ieftine). Cu câteva zile înainte de înflorire şi în timpul înfloririi ar trebui

utilizate produsele selective pentru albine şi entomofauna utilă. Câteva dintre

insecticidele selective sunt: Mospilan 20 SP, Calypso 480 SC, Karate Zeon,

Mavrik, Fastac 10 EC.

Specialiştii consideră că se pot lăsa în cultura lanurile de rapiţă de toamnă

la care densitatea este mai mare de 5 - 10 plante/mp, iar solele sunt curate de

buruieni. La prima vedere pare o densitate foarte mică, dar să nu uităm că producţii

mari se pot obţine chiar cu densitati de 20 - 25 plante/mp, iar experţii francezi

preferă densităţi de 30 - 40 plante/mp, în locul celor mai mari de 80 plante/mp (la

care exista pericolul de cădere).

Irigarea

Este necesară în sudul ţării. Se aplică o udare în toamnă cu 300-400 m 3

apă/ha, pentru stimularea răsăriri plantelor şi a formării rozetei de bază până la

intrarea în iarnă. Primăvara sunt necesare udări la începutul legării primelor silicve

cu 400 – 500 m3/ha şi la încheierea înfloritului cu 500-600 m3/ha. Udările târzii

favorizează caderea plantelor şi atacul de afide.

1.4.8.6. Recoltarea

Rapiţa este una din plantele agricole pentru seminţe care solicită o deosebită

atenţie în ceea ce priveşte stabilirea momentului de recoltare. Întârzierea recoltării

acestei culturi poate duce la pierderi foarte mari astfel, tecile de rapiţă după o

anumită perioadă plesnesc înregistrându-se astfel, prin scuturare pierderi de 30-40

şi chiar 50 %. Recoltarea rapiţei se face atunci când plantele sunt aplecate, întreg

lanul capătă o culoarea galbenă ruginie, tecile sunt galbene-liliachii, iar pe

majoritatea seminţelor se observă un punct cafeniu.

Recoltarea în două faze constă în tăierea plantelor în faza de coacere în

pârgă (culoarea galbenă a silicvelor şi sămânţa cu început de brunificare) după care

se treieră cu combina. Plantele se taie cu vindroverul şi rămân pe miriştea înaltă de

82

25-30 cm, până se maturizează seminţele (până ajung la umiditatea de 12-14%).

Treieratul se face cu combina echipată cu ridicător de brazdă. Se poate lăsa o

mirişte mai înaltă (30-40 cm) iar combina taie miriştea de sub plantele (brazdele)

recoltate care sunt astfel conduse, la aparatul de treierat. Această metodă prezintă

avantajul că se obţin seminţe cu un conţinut redus de umiditate şi mai curate de

impurităţi. Prin această metodă pierderile de seminţe sunt practic foarte reduse,

astfel sporul de recoltă care se obţine acoperă cheltuielile suplimentare cu

recoltarea în două etape.

Recoltarea directă cu combina este o metodă mai practică. Este eficientă

numai dacă pierderile sunt minime şi dispunem de posibilităţi de uscare a seminţei.

Recoltarea începe când seminţele sunt brunificate şi umiditatea ajunge la 16-18%.

Se lucrează numai dimineaţa sau seara, iar timpul în care întreaga suprafaţă trebuie

recoltată este de 2-3 zile. Pentru a se diminua cât mai mult pierderile se iau

următoarele măsuri:

• înlăturarea rabatorului sau reducerea vitezei de rotaţie a acestuia la

20 rotaţii/minut, precum şi reducerea numărului de palete şi căptuşirea acestora cu

cauciuc;

• viteza de înaintare a combinei 2-3 km/oră;

• turaţia tobei 500-700 rotaţii pe minut;

• reglarea corespunzătoare a distanţei între bătător şi contrabătător pentru a

nu se sparge sau decoji seminţele.

Cu toate măsurile de precauţie, această metodă de recoltare determină

pierderi însemnate, boabele au conţinut ridicat de apă, iar în masa lor se găsesc

resturi de tulpini cu umiditate ridicată. După recoltare seminţele se curăţă imediat

de impurităţi (restul de tulpini) şi se trec la uscător pentru reducerea umidităţii la

10%. În cazul în care nu este asigurată uscarea artificială seminţele se depozitează

în magazii, şoproane, la început într-un strat foarte subţire (5-10 cm) şi se lopătează

de mai multe ori pe zi, până când umiditatea scade la 10 %. Pentru uscare,

seminţele se pot ţine şi în straturi subţiri pe prelate la soare.

83

1.5. RICINUL

1.5.1. Importanţă

Ricinul este cultivat din timpuri străvechi de către chinezi, indieni, egipteni,

greci şi arabi, fiind o valoroasă plantă oleiferă nealimentară. Datorită flacării fără

fum, uleiul de ricin era folosit pentru iluminat, dar şi în scop cosmetic, la ungerea

părului; de asemenea, era folosit în diferite ritualuri religioase.

În prezent, uleiul de ricin are multiple întrebuinţări: în industria vopselurilor,

lacurilor, emulsiilor de cea mai bună calitate, în industria de pielărie pentru fixarea

culorilor pe pieile tăbăcite, la fixarea flexibilităţii acestora, la obţinerea de piele

artificială, la fabricarea cauciucului, linoleumului, cernelii tipografice etc., la

obţinerea unor fibrelor textile, mult mai rezistente decât naylonul (45% din

producţia de ulei), ca degresant, ca material de impermeabilizare sau fixator de

culori, în metalurgie, în industria farmaceutică şi în multe alte domenii. Datorită

faptului că uleiul de ricin îşi păstrează neschimbate însuşirile fizice la modificările

de temperatură, se foloseşte şi ca lubrifiant la motoare cu turaţie mare şi lagăre cu

frecări puternice. De asemenea din uleiul de ricin se obţin cele mai valoroase

lichide hidraulice. Se apreciază că uleiul de ricin are peste 200 de întrebuinţări, în

care nu poate fi înlocuit sau în care asigură produse de calitate superioară

produselor similare obţinute din alte uleiuri (V. Bîrnaure, 1979).

Frunzele de ricin constituie hrana unor viermi de mătase cu importanţă

economică, cum ar fi Phylosamia ricini. În Coreea de Sud, ponderea producţiei de

mătase naturală obţinută de la specia Phylosamia ricini reprezintă 50% din

producţia totală de mătase naturală a acestei ţări, iar în China, cca 25%. În

România, începând cu anul 1966 s-au folosit frunze de ricin la creşterea viermilor

de mătase din specia Phylosamia ricini, când s-au făcut şi primele importuri de

sămânţă din această specie (Al. Căzănaru,1987).

Tulpinile de ricin se folosesc la obţinerea de plăci aglomerate, mucavale,

fibre textile. Şroturile care se obţin în urma extragerii uleiului se folosesc în hrana

animalelor, fiind foarte bogate în substanţe proteice.

84

Ricinul poate fi folosit şi ca plantă ornamentală, dar este şi o plantă

meliferă, cantitatea de miere obţinută fiind una importantă.

1.5.2. Răspândire. Suprafeţe. Producţii

Ricinul este o plantă tropicală şi subtropicală, aria de extindere se cuprinde

între 40° latitudine sudică şi 40° latitudine nordică. Aria de răspândire a ricinului a

fost extinsă la limita de 43° latitudine nordică prin obţinerea de soiuri cu perioadă

de vegetaţie mai scurtă, cu creşteri vegetative limitate.

Pe plan mondial, în ultimii 30 de ani, suprafeţele cultivate cu ricin nu au

suferit modificări importante. Dacă în 1966 ricinul se cultiva în lume pe 1,4 mil.

ha, în 1981 pe 1,49 mil. ha, iar în 1991 pe aprox. 1,6 mil ha. Cele mai mari

suprafeţe le-a ocupat în anul 1986 respectiv 1,7 mil. ha iar în 1990 cu 1,66 mil. ha.

În 2001 s-a cultivat pe 1,4 mil. ha şi în 2002 pe 1,13 mil. ha. În anul 2003 s-a

cultivat pe 1,259 mil, ha, în 2004 pe 1,355 mil ha, în 2005 pe 1,475 mil ha iar în

2006 pe 1,264 mil. ha. Suprafeţele cele mai mari cultivate cu ricin în 2006 sunt în

Asia (India 750 mii ha, China 250 mii ha). Producţiile medii la hectar pe plan

mondial au fost de 968,25 kg/ha în 2003, 927,76 kg/ha în 2004, 1008,56 kg/ha în

2005 şi 902,16 kg/ha în 2006.

Până în 1990 în România se cultivau cu ricin cca 25 mii ha, după care

suprafeţele s-au redus; după 1990 s-au cultivat mai puţin de 1000 ha (20 ha în

1999, 127 ha în 1998, 25 ha în 1997, 504 ha în 1996, 99 ha în 1995, 100 ha în

1994, 395 în 1993, 1086 în 1992, 1000 ha în 1991, 5500 în 1990, 26 300 în 1989,

24 500 în 1988). Producţiile medii obţinute la hectar la această cultură au fost mici,

de 300-400 kg/ha, sub media pe plan mondial.

1.5.3. Sistematică. Soiuri

Ricinul face parte din familia Euphorbiaceae şi aparţine genului Ricinus. L.

Numeroasele forme de ricin, au fost încadrate într-o singură specie, Ricinus

communis L.

În ţara noastră, conform Catalogului oficial de soiuri şi hibrizi, în anul 2007

au fost admise în cultură numai soiuri româneşti: Dragon, Cristian, Rivlas,

85

Teleorman şi Vlaşca.

1.5.4. Compoziţia chimică

La soiurile cultivate în România, seminţele de ricin conţin între 53,7 - 55,5%

ulei, 15% proteine, 18,8% celuloză, 3,0% cenuşă (I. Minkevici, 1952) şi hidraţi de

carbon 13 – 20% (E. Weiss, 1971, citat de V. Ştefan, 2003).

Acidul ricinoleic este principalul acid gras din seminţele de ricin. Acesta se

găseşte în proporţie de cca 80%. Uleiul de ricin mai conţine: acid oleic 6,8%, acid

linoleic 1,4%, acid stearic 3,4%, şi acid dioxistearic 1,3%. Uleiul de ricin este

nesicativ (indiceie iodic 81 - 86), dar prin procedee tehnologice (dehidratare) el se

poate transforma în ulei sicativ de foarte bună calitate.

Şroturile de ricin conţin 40% substanţe proteice, dar mai conţin ricinină, un

alcaloid cu toxicitate moderată şi 3 - 5% ricină (o glicoproteină) foarte toxică şi

alergenică pentru om şi animale. Ricina este insolubilă în ulei, nu se găseşte în

tegumentul seminal, din această cauză nu se află în uleiul extras, ci numai în şroturi

(F. Crescini, 1969, citat de V. Ştefan, 2003). Prin diferite procedee, se pot elimina

substanţele toxice din şroturile de ricin, putând fi folosite în hrana animalelor.

Ricina şi ricinina se găsesc şi în celelalte organe ale plantei (tulpini, frunze,

inflorescenţe, fructe), provocând stări de intoxicare gravă la lucrătorii din

câmpurile cu ricin şi mai ales la treierat (F. Canţăr, 1965, citat de V. Ştefan, 2003).

1.5.5. Particularităţi biologice

În zonele tropicale şi subtropicale din Africa şi Asia ricinul este o plantă

perenă, cu înălţimea de 10-12 m, iar coroana poate atinge în diametru 4 - 5 m. În

condiţii de climă temperată ricinul se comportă ca o plantă anuală având perioada

de vegetaţie de 110 -135 de zile.

Principalele faze de vegetaţie la ricin sunt: semănat - răsărit (18 - 20 zile);

răsărit - prima pereche de frunze (10 -12 zile); prima pereche de frunze - racemul

principal (30 - 40 zile); înflorire - maturarea racemului principal (54 - 55 zile).

Germinaţia la ricin este epigeică; cotiledoanele sunt mari, au formă ovală,

după răsărire îndeplinesc funcţia de asimilare a carbonului.

86

De la semănat până la răsărit există riscul îmburuienării culturii, de aceea

trebuie să fie luate toate măsurile pentru a preveni acest risc.

Rădăcina principală este pivotantă, profundă, cu ramificaţii laterale bine

dezvoltate. Ea reprezintă 9 - 10% din cantitatea totală de substanţă uscată produsă

de plantă.

Tulpina este foarte sensibilă la lovire în fazele iniţiale de creştere, hipocotilul

lung şi fragil este uşor distrus la prăşitul timpuriu. Tulpina ricinului este erectă,

fistuloasă, creşterea simpodială, specifică plantelor perene. Din substanţa uscată

totală produsă de planta de ricin, tulpina reprezintă aprox. 40 - 41%. Gradul de

ramificare este influenţat şi de desimea plantelor. Pentru recoltarea mecanizată sunt

preferate soiurile cu ramificaţii puţine.

Frunzele sunt glabre, lung petiolate, palmate, mari (diametrul până la 30 cm

sau chiar mai mult) dispuse altern. Frunzele reprezintă 9 - 12% din substanţa uscată

totală produsă de plantă. Suprafaţa foliară a ricinului are valori diferite, funcţie de

soi, regimul de nutriţie etc. (tab. 1.36, după Căzănaru, 1987)

Tabelul 1.36Suprafaţa de asimilaţie la ricin

în funcţie de regimul de fertilizare Fazele de vegetaţie Suprafaţa de asimilaţie (cm2)

Neîngrăşat Îngrăşat

Apariţia frunzei a treia 159,5 310,1

Apariţia racemului primar 691,2 916,6Formarea capsulelor pe racemul primar 2822,0 3461,0

Maturarea capsulelor pe racemul primar 1034,0 1676.0

*după Căzănaru, 1987

Inflorescenţa este un racem compus. În jumătatea inferioară se formează

florile mascule iar în jumătatea superioară florile femele, ricinul fiind o plantă

monoică.

Fructul este o capsulă dehiscentă sau indehiscentă, triloculară, cu suprafaţa

netedă sau acoperită de ţepi. Sămânţa este oval - turtită, lipsită de endosperm, la

bază cu o excrescenţă cornoasă, numită caruncul. Lungimea seminţei este de

10 - 15 mm, MMB variază în limite foarte largi, respectiv 70 - 1000 g. Seminţele

reprezintă 40 - 44% din producţia totală epigee a plantei.

87

1.5.6. Relaţiile cu factorii de vegetaţie

Cerinţe faţă de căldură. Ricinul este o plantă termofilă, fiind pretenţioasă la

căldură de-a lungul întregii perioade de vegetaţie. După Gh. Bâlteanu (1974),

zonele favorabile în climat temperat sunt acelea în care ricinul beneficiază de o

temperatură medie de peste 20,5°C în luna iunie şi de peste 23°C în iulie şi august.

Dacă temperaturile sunt mai mici, ritmul de creştere al plantelor este mai lent, ceea

ce duce la prelungirea perioadei de vegetaţie. Suma temperaturilor necesare pe

întreaga perioadă de vegetaţie (t>°C) este de 2500-3000 °C.

La germinare seminţele au nevoie de o temperatură minimă de 10°C, în acest

caz perioada de la semănat la răsărit fiind de 18 - 20 zile. La temperatura de 15°C,

98,5% din seminţe răsar în 7 - 8 zile, iar la 23°C răsar după numai 3 zile. Potrivit

lui Al.Căzănaru (1987) citat de V. Ştefan (2003), în perioada de la semănat la

răsărit ricinul acumulează în zona de sud a judeţului Teleorman 88 - 128°C unităţi

termice utile (t > 10°C).

Brumele care cad în perioada răsăritului sau mai târziu, ori cele timpurii de

toamnă distrug plantele de ricin.

De la semănat la maturarea racemului principal este necesar să se acumuleze

peste 1300°C temperaturi utile (t >10°C).

Cerinţe faţă de umiditate. După unii autori, cerinţele faţă de apă sunt

asemănătoare cu ale porumbului, ricinul fiind o plantă destul de exigentă faţă de

umiditate, consumul specific se ridică la 417 (E. Pantanelli, 1955, citat de

Gh. Bâlteanu, 1993). Dacă în perioada de vegetaţie se acumulează 300 mm

precipitaţii, din care 50% în iulie-august, se asigură producţii mari. Cel mai mare

consum de apă se înregistrează din faza premergătoare apariţiei şi pe toată perioada

înfloritului şi formării seminţelor în racemul principal (iulie-august). Excesul de

umiditate şi seceta în perioada înfloritului sunt dăunătoare.

Cerinţe faţă de lumină. Ricinul este pretenţios faţă de lumină. Îi sunt

favorabile zonele cu zile scurte şi multă luminozitate.

Cerinţe faţă de sol. Solurile care sunt potrivite pentru ricin sunt cele

profunde, luto-nisipoase, permeabile, bogate în substanţe nutritive. Ricinul nu

reuseşte pe soluri acide, iar faţă de alcalinitate este mediu tolerant (pH 6 - 7,5).

88

1.5.7. Zone de cultură

Datorită cerinţelor sale ridicate faţă de căldură, în România se cultivă ricin

numai în zona de sud a ţării, respectiv în jumătatea de sud a judeţelor Dolj, Olt,

Teleorman şi Călăraşi, unde se acumulează un plus de peste 300°C temperaturi

utile faţă de cerinţele soiurilor aflate în cultură. Şi în judeţele Constanţa, Tulcea ,

Buzău, pe suprafeţe restrânse, ricinul poate găsi condiţii favorabile.

1.5.8. Tehnologia de cultivare

1.5.8.1. Rotatia culturii

Dacă se combat buruienile şi este aplicată o fertilizare corespunzătoare,

atunci ricinul nu este o plantă pretenţioasă faţă de planta premergătoare. Se poate

cultiva în primul rând după cereale de toamnă (grâu, orz), după leguminoase anuale

şi prăşitoare bine gunoite. Din cauza înmulţirii bolilor, în special a fuzariozei,

monocultura este contraindicată. Nu sunt recomandate ca premergătoare lucerna şi

sorgul, deoarece după aceste plante solul rămâne sărac în apă. Ricinul este o bună

plantă premergătoare pentru toate speciile care se seamănă primăvara.

1.5.8.2. Fertilizarea

Pentru 100 kg seminţe şi tulpinile corespunzătoare, ricinul consumă:

7,1 kg N, 1,7 kg P2O5 şi 5,9 kg K2O. Dintre elementele nutritive extrase din sol, cea

mai mare parte din azot şi fosfor se acumulează în seminţe (77%), iar potasiul

(peste 85%) în organele vegetative (tab. 1.37, după I. Fazecaş, 1971, citat de

V. Ştefan, 2003).

Faţă de fertilizarea minerală ricinul reacţionează moderat, deoarece în zona

lui de cultură solurile sunt fertile (cernoziomuri), iar în faza când se înregistrează

cel mai mare consum de apă şi elemente nutritive plantele sunt supuse stresului

hidric.

Importanţă în cultura ricinului prezintă îngrăşămintele azotate şi fosfatice,

dozele administrate sunt moderate: 50 - 60 kg/ha N; 40 - 50 kg/ha P2O5 (Cr. Hera,

Z. Borlan, 1980). Îngrăşămintele cu fosfor se încorporează în sol odată cu arătura

89

de baza, efectuată vara sau toamna, în funcţie de planta premergătoare. Pe

terenurile irigate azotul se administrează primăvara, înainte de lucrarea solului cu

grapa cu discuri. În situaţii deosebite, îngrăşămintele minerale se administrează în

totalitate în primăvară, dar numai sub formă de îngrăşăminte complexe, păstrând

raportul N : P de 1 : 1.

Tabelul 1.37Repartizarea substanţelor nutritive (N P K) extrase din sol,

în diferite organe ale plantei de ricinOrganele plantei % din

SU totalăElemente nutritive

% din totalN P205 K2O

Rădăcina 9,19 3,80 2,84 8,49

Tulpina 40,96 10,30 13,90 62,67Frunze 9,48 8,83 5,88 15,08

Seminţe 40,37 77,07 77,38 13,76

Total 100 100 100 100

*după I. Fazecaş, 1971, citat de V. Ştefan, 2003

La ricin nu se recomandă administrea de azot în vegetaţie, deoarece se

întârzie maturarea racemului principal şi se stimulează ramificarea plantelor.

Prin fertilizare, sporul de recoltă care se obţine este cuprins între

200 - 400 kg/ha, funcţie de umiditatea solului.

Comparativ cu alte specii din arealul lui de cultură - sfeclă de zăhar, porumb,

cartof - ricinul valorifică slab gunoiul de grajd. Dacă se aplică singur, gunoiul de

grajd ridică producţia de ricin cu 15 - 27%, iar când se aplică împreună cu fosfor cu

22 - 34%. Este mai raţional ca gunoiul de grajd să se administreze direct acestor

specii, cunoscut fiind faptul că prăşitoarele fertilizate organic constituie bune

plante premergătoare pentru ricin.

1.5.8.3. Lucrările solului

Arătura de bază a solului la cultura ricinului se execută la adâncimea de

25 - 30 cm, cu plugul în agregat cu grapa stelată. Pentru ca pivotului rădăcinii să

poată pătrunde în adâncime, trebuie urmărit ca prin lucrările solului să nu se

formeze hardpan. Primăvara, până la semănat, solul se lucrează cu grapa cu discuri,

iar înainte de semănat cu combinatorul, pentru pregătirea patului germinativ, la

90

adâncimea de 8 -10 cm.

1.5.8.4. Sămânţa şi semănatul

Pentru semănat, sămânţa de ricin trebuie să fie mare, lucioasă, având

puritatea de 97% şi capacitate germinativă minimă de 85%. Este obligatorie

tratarea seminţelor cu fungicide înainte de semănat.

Epoca de semănat. Temperatura minimă de germinaţie la ricin este de 10°C,

având cerinţe ridicate faţă de temperatură.

Experienţele efectuate în zona lui de cultură au demonstrat că semănatul

ricinului se poate efectua în decada întâi şi a doua a lunii aprilie (tabelele 1.38 şi

1.39).

Din datele experimentale prezentate în tebelele 1.38 şi 1.39 iese în evidenţă

că există posibilitatea ca semănatul la ricin să fie efectuat într-o perioada mare de

timp, fară ca producţia să prezinte modificări considerabile.

Tabelul 1.38Influenţa epocii de semănat asupra producţiei de ricin

în câmpul experimental Piatra, jud. Teleorman Epoca

de semănatMedia 1977-1981 Media 1979-1981

Producţia de seminţe

cu 12% U (q/ha)

%din epoca I

Producţia de seminţe

cu 12% U (q/ha)

%din epoca I

3 aprilie - - 19,2 100,010 aprilie 20,1 100,0 19,4 101,01 7 aprilie 20,6 102,5 19,9 104,024 aprilie 20,4 101,5 20,0 104,230 aprilie 19,4 96,5 19,3 100,57 mai 18,8 93,5 18,9 98,414 mai 17,4 86,5 17,7 92,221 mai - - 16,2 84,4

*Al. Căzănaru, 1987

La semănatul mai timpuriu, se prelungeşte intervalul semănat-răsărit, dar

procentul de plante răsărite nu se reduce foarte mult. Necesarul de căldură pentru

răsărire este asemănător pentru toate epocile de semănat.

Pe cernoziom condiţiile de răsărire sunt deosebit de favorabile, mai ales dacă

patul germinativ este foarte bine pregătit. Acesta este de altfel cel mai important

91

element, care permite semănatul mai timpuriu al ricinului, fără ca densitatea de

răsărire să fie afectată semnificativ.

Tabelul 1.39Influenţa epocii de semănat asupra producţiei de ricin în câmpul

experimental Brânceni -Teleorman Epoca de semănat q/ha, cu 12% U % din epoca I

*Epoca 1 (3 IV; 31 III; 16 IV; 10 IV) 19,4 100

*Epoca II (12 IV; 11 IV; 19 IV) 17,4 89,7*Epoca III ( 24 IV; 21 IV; 30 IV; 29 IV) 16,6 85,6*Epoca IV (4 V; 4V; 10 V; 8 V) 16,9 87,1

*datele când s-a efectuat semănatul în cei 4 ani de experimentare**Ioana Prodan, Manole Prodan, 1987

Tabelul 1.40Durata semănat-răsărit la ricin, funcţie de epoca de semănat, în

câmpul experimental Brânceni - Teleorman Data

semănatuluiNr. zile

semănat -răsărit% plante răsărite

Smarald Sanguineus 401

∑t >10°C semănat-răsărit

198331 martie 25 86 89 93,211 aprilie 19 87 91 102,921 aprilie 13 91 93 100,94 mai . 10 91 95 91,9

198415 aprilie 30 81 86 89,93 aprilie 16 85 87 93,310 mai 11 86 90 98,9

*Ioana Prodan, Manole Prodan, 1987

Densitatea. Datorită faptului că ricinul ramifică simpodial şi formează pe tot

parcursul vegetaţiei inflorescenţe, alegerea densităţii este o verigă tehnologică

deosebit de importantă. Dacă plantele beneficiază de un spaţiu prea mare de

nutriţie sau în cultură există goluri, atunci ele ramifică putenic, formează

inflorescenţe noi, iar în condiţiile din România nu mai pot ajunge la maturitate.

Densitatea trebuie astfel aleasă în aşa fel încât să se realizeze condiţii pentru

a asigura recolta scontată în principal din inflorescenţele de pe ramificaţiile

primare.

Tabelul 1.41

92

Recolta de ricin, totală şi din racemul principal, în funcţie de densitatea plantelor

Densitate

pl/ha

Spaţiul de nutriţie

cm

SMARALD DONSKOI 39-44

Totalăq/ha

din racemul principal

q/ha

% racemul

principal

Totală

q/ha

din racemul principal

q/ha

% racemul principal

28 571 70x50 18,7 16,6 89 19,9 13,5 6847 619 70x30 19,6 17,7 90 20,5 15,3 7466 666 50x40 18,8 17,1 91 17,9 13,4 7571 428 70x20 20,9 19,4 93 21,2 17,0 8083 383 60x20 20,3 18,9 93 19,5 15,7 80100 000 50x20 20,3 19,0 93 18,7 15,7 84

*Piatra - jud. Teleorman (Al. Căzănaru, 1984)

Potrivit experienţelor efectuate la Piatra - jud. Teleorman de Al. Căzănaru

(1984), pentru a creşte producţia, este necesar să se asigure un număr mai mare de

raceme pe hectar nu din creşterea numărului de raceme pe plantă, ci din mai multe

plante cu un singur racem (monoracemizare fitotehnică) fiind necesar să se crească

densitatea culturii, iar la soiurile cu pronunţat caracter ,,monoracemal” să se reducă

ramificarea plantelor (tab. 1.41). Densitatea plantelor nu se poate reduce sub 70 mii

plante la hectar la soiurile care formează un singur racem sau care ramifică putin,

de exemplu, la soiurile Smarald şi Teleorman şi sub 80 mii plante la soiurile care

ramifică, de exemplu soiul Sanguineus 401.

Tabelul 1.42Indicii de calitate ai seminţelor de ricin

(soiul Smarald) provenite de la densităţi diferite Densitatea

pl/haMMB

g%

coji%

boabe seci

28 571 342 23,45 2,547 619 334 23,80 4,066 666 325 23,95 4,071 428 330 22,90 2,583 383 322 23,10 2,0100 000 312 23,9 4,5

*Al. Căzănaru, 1984

La ricin, densitatea mai mare a culturii nu duce la modificări importante în

masa seminţelor, a procentului de coji sau a procentului de seminţe seci sau cu

privire la conţinutul de ulei şi de proteine (tab. 1.42).

93

Distanţa între rânduri la ricin este de 70 cm, iar distanta între plante pe rând

depinde de densitatea culturii. Maşina de recoltat ricin KKC-6 sau combina de

cereale adaptată pentru recoltarea mecanizată a capsulelor lucrează la 70 cm între

rânduri.

Cantitatea de seminţe la hectar depinde de indicii de calitate ai seminţelor şi

are valori cuprinse între 30 - 40 kg/ha.

Adâncimea de semănat depinde de epoca de semănat şi de umiditatea solului

în momentul semănatului şi se încadrează în limitele 8-11 cm, dar poate fi şi de

6-7 cm dacă solul este bine aprovizionat cu apă. Adâncimea de semănat are

importanţă deosebită asupra procentului de plante răsărite.

Semănatul se realizează cu semănătoarea de precizie SPC-6, sau alte

semănători pentru plante prăşitoare.

1.5.8.5. Lucrări de îngrijire

Cele mai importante lucrări de îngrijire în cultura ricinului sunt combaterea

buruienilor, combaterea bolilor şi irigarea.

Combaterea buruienilor. Buruienile se combat prin 2-3 praşile mecanice

între rânduri şi 2-3 praşile manuale între plante pe rând. Prima praşilă mecanică se

execută după răsărirea în totalitate a plantelor, viteza de lucru fiind redusă, iar zona

de protecţie trebuie să fie de 12 - 15 cm, pentru a proteja plăntuţele şi a nu le

acoperi cu pământ. Cea de a doua praşilă mecanică se execută atunci când plantele

au 15 - 20 cm. A treia praşilă mecanică se execută, dacă este cazul, atunci când

plantele au cel mult 35 - 40 cm, cu viteză mai mare, în acest fel se realizează şi o

uşoară bilonare pe rând, ceea ce ajută la înăbuşirea buruienilor. Fiecare praşilă

mecanică este urmată de o praşilă manuală pe rând. După Al. Căzănaru (1987),

prin lucrările de îngrijire se pot înregistra în cultura ricinului pierderi de plante

până la 10%.

Folosirea erbicidelor pentru combaterea buruienilor graminee apărute între

semănat şi răsărit reprezintă o lucrare de o importanţă deosebită în cultura

ricinului, având în vedere numărul mare de zile de la semănat la răsărit (peste 20

zile la semănatul timpuriu). Erbicidul poate fi administrat înainte de semănat şi

încorporat în sol prin lucrările de pregătire a patului germinativ.

94

Combaterea bolilor. Fuzarioza şi putregaiul cenuşiu sunt cele mai întâlnite şi

mai păgubitoare boli din cultura ricinului în condiţiile de la noi din ţară. Fuzarioza

(Fusarium spp.) se previne în primul rând prin respectarea rotaţiei culturii, în solele

infestate ricinul nu trebuie să revină decât după 7-8 ani. Putregaiul cenuşiu

(Botrytis cinerea) se manifestă de obicei în perioada maturării capsulelor, în anii

ploioşi şi la soiurile tardive. Se combate la avertizare prin tratamente cu fungicide.

Irigarea. Pentru a acoperi deficitul de apă ce se manifestă în cultura

ricinului, mai ales în luna august, când consumul este cel mai ridicat, şi pentru a

obţine recolte mari, cu conţinut ridicat de ulei în seminte, este necesar să se

intervină cu o cantitate suplimentară de apă, prin irigaţii. Se apreciază că, dacă se

intervine cu udari în mod corect şi la timp, se poate asigura un spor de recoltă de

până la 10 q/ha faţă de neirigat. Se aplică două udări, prima la apariţia racemului

principal, prin aspersiune, cu 600 m3/ha sau prin brazde, cu 1000 m3/ha şi a doua

după fecundare, când începe umplerea seminţelor.

1.5.8.6. Recoltarea

Ricinul se recoltează manual sau mecanizat. Momentul optim de recoltare

este la maturitatea deplină, atunci când toate capsule din racem s-au brunificat şi de

umiditatea seminţelor este de 15-13%. Recoltarea mecanizată se poate realiza într-

o fază sau în două faze. Dacă se recoltează într-o singură fază, cu combina de

recoltat ricin KKC-6, atunci cultura trebuie în prealabil tratată cu desicanţi, avio

sau cu mijloace terestre. Pentru recoltarea divizată, în prima etapă are loc recoltarea

cu combina de cereale a capsulelor ajunse la maturitate (culturile trebuie în

prealabil desicate) iar în etapa a doua are loc treieratul capsulelor cu batoza pentru

decapsulat ricin. Recoltarea manuală se poate practica la toate soiurile şi este

obligatorie în cazul în care se recoltează şi racemele secundare. După recoltare,

capsulele se usucă la soare, apoi se treieră cu batoze de decapsulat ricin, sau

combina KKC-6, la staţionar. După decapsulare se îndepărtează impurităţile din

masa de seminţe, prin vânturare sau selectare. Datorită conţinutului mare de

grăsimi din seminţe, umiditatea de echilibru la ricin este cea mai scăzută (6,1%).

1.6. MUŞTARUL

95

1.6.1. Importanţa culturii. Origine

Muştarul (Muştarul negru - Sinapis nigra L.; Muştarul alb - Sinapis alba L.)

este o plantă ierboasă anuală, folosită încă din antichitatede popoarele din jurul

Mării Mediterane, cele din vestul Europei şi din India. Mai întâi a fost folosită ca

legumă, apoi ca plantă uleioasă. Muştarul alb, cel negru şi cel vânăt se cultivă în

prezent pentru seminţele lor bogate în ulei nesicativ (30-40%), cu indicele iod

92- 20; mucilagii (circa 20%); substanţe proteice (circa 25%); heterozide (circa

2%); substanţe minerale, etc.

Uleiul de muştar reprezintă un produs alimentar de primă calitate, fiind

folosit cu precădere în industria conservelor, a margarinei etc. Se mai foloseşte în

industria farmaceutică, a cosmeticelor, textilă, etc. Seminţele de muştar conţin un

ulei eteric, component ul unui glicozid de tipul R-N-CS, caracteristic pentru

muştar. Pentru muştarul alb, glicozidul specific se numeşte sinalbin, iar cel pentru

muştarul negru sinigrin. Acestea, în prezenţa apei şi sub acţiunea unei enzime

(mirozina), se descompun şi pun în libertate uleiul eteric cu gust picant şi miros

specific muştarului.

Turtele rezultate după extragerea uleiului se utilizează la prepararea

muştarului alimentar, iar făina (“farina sinapis”) se foloseşte în medicină.

Din punct de vedere fitotehnic, muştarul, având perioadă scurtă de vegetaţie,

este o bună premergătoare pentru culturile de toamnă.

1.6.2. Răspândire. Suprafeţe. Producţii

Suprafaţa mondială cultivată cu muştar în 2006 a fost de 677 145 ha, cu o

producţie medie de 727,1 kg/ha. Ţări mari cultivatoare de muştar sunt Canada

(139 500 ha în 2006), Nepal (188 062 ha în 2006), Federaţia Rusă (84 180 ha în

2006), Ucraina (85 000 ha în 2006). Ţări unde se obţin producţii mari la unitatea de

suprafaţă la această cultură, peste media pe plan mondial sunt: Mexic, unde în 2006

s-au obţinut 2 111 kg/ha la muştar (dar suprafaţa cultivată a fost extrem de mică, de

numai 9 ha), Germania, cu 1083 kg/ha (suprafaţa cultivată în 2006 a fost de

6 000 ha), Franţa, cu 1 991 kg/ha (suprafaţa cultivată în 2006 a fost de 1 130 ha),

96

Ungaria, cu 1 038 kg/ha (suprafaţa cultivată în 2006, 5 700 ha), Stalele Unite ale

Americii, cu 807,06 kg/ha (suprafaţa cultivată în 2006 a fost de 15 860 ha).

Suprafata cultivată în România oscilează între 1000-5000 ha, iar producţiile

medii sunt cuprinse între 5,4 şi 8,6 q/ha. În anul 2006 s-au cultivat cu muştar

4509 ha, cu o producţie medie de 756,71 kg/ha, în 2005 s-au cultivat 2626,0 ha, cu

o producţie medie de 454,68 kg/ha, în 2004 s-au cultivat 16 674 ha, cu o producţie

medie de 836,57 kg/ha, iar în 2003 s-au cultivat 29 985 ha, cu o producţie medie de

515,09 kg/ha.

1.6.3. Sistematică. Soiuri

În prezent, în România, sunt admise în cultură următoarele soiuri: muştar

alb - Sinapis alba L. (sin. Brassica alba Boiss): Alex şi Petrana, la muştarul negru -

Sinapis nigra L. (sin. Brassica nigra L. Koch) - soiul De Timişoara. Se mai cultivă

pe suprafeţe foarte restrânse varietăţi de muştar vânăt - Sinapis juncea L. (sin.

Brassica juncea Czen.); muştarul de Abisinia - Brassica carinata.

1.6.4. Cerinţe faţă de climă şi sol

Temperatura minimă de germinaţie la muştar este de 1-2°C. În faza tânără

plantele rezistă până la -5°C. Faţă de umiditate este pretenţios, perioadele critice

faţă de apă fiind imediat după semănat şi în perioada formării seminţelor. Seceta

determină scăderea accentuată a producţei şi reducerea conţinutului de ulei din

seminţe. Faţă de lumină muştarul se comportă ca plantă de zi lungă, cultivarea în

zonele nordice creşte conţinutul de ulei din seminţe. Muştarul este pretenţios şi faţă

de sol. Cele mai bune rezultate se obţin pe solurile cu reacţie neutră până la slab

alcalină, cu textură luto-nisipoasă, bogate în humus şi calciu.

1.6.5. Zonele ecologice

Cea mai favorabilă zonă pentru muştarul alb este Câmpia Timişului şi

Crişuri1or.

97

Zone favorabile sunt: Bărăganul, Câmpia Dobrogei, Câmpia Burnasului şi

Câmpia Olteniei. După Gh. Bâlteanu (1993), zona favorabilă muştarului alb se află

în toate regiunile unde se seamănă cereale.

Muştarul negru dă cele mai bune rezultate în zona de silvostepă.

Muştarul vânăt se cultivă mai mult în estul ţării (Male Ştefania, 1986).

1.6.6. Tehnologia de cultivare

1.6.6.1. Rotaţia

Muştarul este pretenţios faţă de planta premergătoare. Reuşeşte pe terenuri

curate de buruieni, după prăşitoare şi cereale păioase. Nu se cultivă în monocultură

şi nici după mac şi crucifere, din cauza bolilor şi dăunătorilor comuni, nici după

fasole, soia şi floarea-soarelui, datorită bolii comune (putregaiul alb, produs de

Sclerotinia sclerotiorum). În asolament, se recomandă să revină pe acelaşi teren

după minimum patru ani.

1.6.6.2. Fertilizarea

Muştarul reacţionează bine la aplicarea îngrăşăminte1or chimice uşor

solubile, mai ales în anii cu precipitaţii suficiente de-a lungul perioadei de

vegetaţie. Azotul, în doză de 40-50 kg/ha, favorizează creşterea rapidă în prima

parte a perioadei de vegetaţie, fapt ce asigură sporuri importante de producţie.

Fosforul, aplicat în doze de 40-60 kg/ha, favorizează formarea unui număr mai

mare de seminţe în silicve şi grăbeşte maturarea. Aplicarea superfosfatului se face

sub arătura de bază, iar cea a îngrăşămintelor cu azot în primăvară, la pregătirea

patului germinativ. Gunoiul de grajd se administrează plantei premergătoare.

1.6.6.3. Lucrările solului

Arătura de bază se execută la adâncimea de 22-25 cm, cu plugul în agregat

cu grapa stelată. Până la intrarea în iarnă, terenul se întreţine bine mărunţit şi

nivelat, prin lucrări cu grapa cu discuri. În primăvară, patul germinativ se

pregăteşte cu combinatorul.

98

1.6.6.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa trebuie să aibă o valoare utilă minimă de 90 %. Muştarul alb se

seamănă primăvara timpuriu, în epoca I, iar muştaru1 negru, fiind mai sensibil la

îngheţ, în epoca a II-a. Dacă se respectă epoca de semănat, se evită influenţa

nefavorabilă a temperaturilor ridicate din perioada fructificării.

Distanţa dintre rânduri depinde de gradul de îmburuienare a terenului. Pe

solele curate de buruieni se seamănă la distanţa de 12,5 cm între rânduri, iar pe

solele îmburuienate, pentru a se putea efectua praşile, se recomandă distanţe de

40-50 cm. Densitatea recomandată este de 120-130 plante/m2, când semănatul se

execută în rânduri rare şi de 500-550 plante/m2, când se seamănă la 12,5 cm. În

funcţie de metoda de semănat, cantitatea de sămânţă variază între 7-15 kg/ha.

Adâncimea de semănat este de 2-3 cm.

1.6.6.5. Lucrări de îngrijire

Pentru culturile semănate în rânduri rare, lucrările de îngrijire constau în

1-2 praşi1e mecanice şi plivitul pe rând. Combaterea chimică a buruienilor, cât şi

combaterea dăunătorilor se realizează cu aceleaşi substanţe şi în ace1eaşi doze

menţionate la cultura rapiţei. În perioada înfloririi se vor efectua tratamente cu

produse selective şi se vor lua măsuri de protejare a albinelor.

1.6.6.6. Recoltarea

Se consideră momentul optim de recoltare atunci când plantele sunt

îngălbenite, seminţele s-au întărit şi au culoarea caracteristică. Întârzierea recoltării

duce la pierderi mari prin scuturare, mai ales la muştarul negru şi cel vânăt, la care

silicvele se deschid uşor. Pentru uniformizarea coacerii se poate utiliza desicantul

Reglone, la fel ca şi la rapiţă. Recoltarea se realizează cu combina reglată

corespunzător pentru prevenirea pierderilor sau strivirea seminţelor. Producţiile

obţinute oscilează între 16-20 q/ha. Umiditatea de păstrare a seminţelor este sub

10%.

99

1.7. ŞOFRĂNELUL

1.8.1. Importanţă.

Şofrănelul - Cartharnus tinctorius L., fam. Compositae - se cultivă pentru

achenele sale bogate în ulei (37-42%) semisicativ, cu indicele iod

cuprins între 140-152. UIeiul este de bună calitate, dietetic, având un conţinut mare

de acid linoleic (peste 74%), acid oleic (21%) şi acizi saturaţi (3%). Şofrănelul

valorifică bine solurile mai slab fertile, erodate, cât şi pe cele alcalinizate din

zonele secetoase.

1.8.2. Răspândire. Suprafeţe. Producţii. Soiuri

Suprafaţa cultivată pe glob este de circa 1,1-1,2 mii ha. În anul 2006, în lume

s-au cultivat 822 421 ha cu şofrănel, producţia medie fiind de 709,13 kg/ha. Cele

mai mari suprafeţe se cultivă în Asia (peste 0,8 mii ha) şi America de Nord şi

Centrală. Ţări mari cultivatoare de şofrănel sunt: India (în 2006 a cultivat

420 000 ha, cu o producţie medie de 547,62 kg/ha), Kazastan (în 2006 a cultivat

120 000 ha, cu o producţie medie de 625 kg/ha), Statele Unite ale Americii (în

2006 a cultivat 85 790 ha, cu o producţie medie de 1018,07 kg/ha), Mexic (în 2006

a cultivat 69 297 ha, cu o producţie medie de 1044,40 kg/ha), Australia, (în 2006 a

cultivat 33 000 ha, cu o producţie medie de 1090,91 kg/ha),Argentina (în 2006 a

cultivat 25 250 ha, cu o producţie medie de 704,95 kg/ha), etc.

În România poate fi extins pe solurile mai sărace din zonele mai secetoase,

unde poate realiza recolte superioare florii-soarelui. În prezent sunt admise în

cultură soiurile CW 1221 şi CW4440.

1.8.3. Biologie. Ecologie. Particularităţi biologice

Şofrănelul este o plantă ierboasă, cu o perioadă de vegetaţie de 125-130 zile.

Rădăcina este pivotantă. Tulpina este erectă, ramificată, glabră, lucioasă acoperită

cu frunze până sub inflorescenţă. Pe o plantă se pot forma 14-60 calatidii,fiecare

format din 25-60 de flori. Fructul este o achenă piriformă, cu 4 muchii; MMB

100

24-40 g. Germinează la 2-3°C. În faza de rozetă rezistă până la 3-5°C. Este

rezistent la secetă.

Figura 1.9. Cultură de şofrănel (original)

1.8.4. Tehnologia de cultivare

1.8.4.1. Rotaţia

Cele mai bune premergătoare pentru şofrănel sunt cerealele păioase şi

plantele prăşitoare, cu excepţia celor atacate de nematozi (sfeclă, ovăz) sau de

bolile comune (tutun, cartof).

101

1.8.4.2. Fertilizarea

În cultură neirigată, se realizează cu 45-60 N, 50-60 P kg/ha, iar în condiţii

de irigare dozele se măresc la N 100-150, P 60-80 kg/ha. Azotul se recomandă a fi

aplicat fracţionat, la semănat şi în vegetaţie, înainte de îmbobocit. Fosforul se

aplică sub arătura de bază. Dozele de îngrăşăminte pot fi reduse prin aplicarea lor

în benzi, o dată cu semănatul.

1.8.4.3. Sămânţa şi semănatul

Pentru semănat, sunt admise loturile de sămânţă cu germinaţia minimă de

90 % şi puritatea 99 %. Perioada de semănat este primăvara timpuriu, când în sol

se realizează 5°C. Semănatul se realizează cu semănătorile SPC-6 (SPC-8,

SPC-12), la 45-50 cm distanţă între rânduri şi la adâncimea de 4-6 cm. Densitatea

la recoltare, de 200 mii plante/ha, se realizează folosind la semănat o cantitate de

sămânţă de 12-14 kg/ha.

1.8.4.4. Lucrările de îngrijire

Constau în 2-3 praşile mecanice şi combaterea buruienilor cu următoarele

erbicide (N. ŞARPE, 1987): Eradicane 6 E + Patoran (6 - 8 1 + 4-6 kg/ha) au

Treflan + Patoran 4-5 + 4-6 kg/ha). Erbicidele Eradicane, Treflan sau altele

similare (Alirox, Diizocab, Sutan GE etc.) se aplică înainte de semănat cu 6-7 zile

şi se încorporează prin dublă discuire, iar erbicidul Patoran se aplică imediat după

semănat. Pentru combaterea costreiului din rizomi se vor folosi unul din erbicidele:

Fusilade Super (2-3 I/ha), Gallant (2-3 I/ha) sau Targa (2-3 l/ha). Aplicarea se face

postemergent, când plantele de costrei crescute din rizomi au 15-35 cm.

1.8.4.5. Recoltarea

Se execută la maturitatea deplină, când frunzele s-au uscat şi umiditatea

achenelor a scăzut sub 13 %, cu combinele de cereale. După recoltare, seminţele se

condiţionează şi se usucă la 9 % umiditate. Producţiile realizate în şara noastră sunt

de până la 20-25 q/ha, în condiţii de neirigare şi pot ajunge la peste 45 q/ha în

cultură irigată.

102

1.8. SUSANUL

1.7.1. Importanţă. Biologie. Ecologie

Susanul (fig. 4) este o plantă anuală, ierboasă, din familia

(Sesamum indicum L.), cultivată pentru seminţele sale bogate în ulei semisicativ

(5-65%), cu indicele iod de 103-112. Uleiul de susan este de calitate superioară,

fiind utilizat în alimentaţie, în industria conservelor, la fabricarea margarinei.

Turtele pot fi utilizate la fabricarea unor produse de cofetărie. Seminţele decojite şi

măcinate se pot folosi la fabricarea halvalei de calitate superioară.

1.7.2. Suprafeţe. Producţii

Suprafaţa ocupată pe plan mondial, este de circa 7 mii ha. Suprafeţe mari se

cultivă în Asia - 2,0 mil ha (China 640 800.00 ha, producţia medie fiind de 1038,55

kg/ha; India 1 900 000 ha, producţia medie fiind de doar 330,53 kg/ha), în Africa

(Sudan 1 270 000 ha producţia medie fiind de numai 157,48 kg/ha). Ţări mari

producătoare de susan sunt şi Ethiopia, Nigeria, Uganda, Bangladesh, Paraguay.

În România se poate cultiva susan numai în sudul ţării, deoarece necesită

multă căldură (suma gradelor de temperatură în cursul vegetaţiei este de 2500°C).

1.7.3. Tehnologia de cultivare

Seminţele germinează la 15°C, temperatura optimă în timpul vegetaţiei este

de 22-24°C. Este o plantă e zi scurtă, o perioadă de vegetaţie 75-120 zile. Pentru

ţara noastră prezintă importanţă soiurile timpurii (75-85 de zile).

Cele mai bune premergătoare pentru susan sunt leguminoase1e, plantele

prăşitoare şi cerealele de toamnă, după care terenul rămâne relativ curat de

buruieni, susanul având un ritm lent de creştere în primele faze de vegetaţie.

103

Figura 1.8 - Susanul

Fertilizarea se realizează cu doze moderate de îngrăşăminte chimice,

uşor solubile, cu azot şi fosfor în doze de 50-60 kg/ha. Perioada de semănat este la

începutul lunii mai, când se realizează în sol 15°C. Se seamănă

7-8 kg sămânţă/ha. Distanţa dintre rânduri este de 35-50 cm. Adâncimea de

semănat este mică, de 2-3 cm. În cursul vegetaţiei se execută 3 praşile mecanice

între rânduri şi 1-2 praşi1e manuale pe rând. Coacerea este neuniformă, de aceea

recoltarea demarează când au început să se brunifice fructificaţiile inferioare.

Plantele tăiate rămân în brazde până la brunificarea restului de capsule, când se

treieră cu combinele de cereale echipate şi reglate corespunzător pentru seminţe

mici. Producţiile medii sunt de 5-12 q/ha.

104

CAPITOLUL 2

PLANTE TEXTILE

2.1. GENERALITĂŢI

Dintre fibrele naturale un rol predominat îl ocupă fibrele extrase din plantele

textile. Acestea produc materia primă, folosită de industria textilă pentru fabricarea

de fibre şi ţesături cu foarte variate utilizări: aţă de cusut, sfori, funii, odgoane,

pînză pentru corăbii, pînzeturi pentru rufăria de corp şi de pat, furtunuri, fitile etc.

(Zamfirescu şi colab., 1965)

Numărul speciilor ce au însuşirea de a produce fibre este foarte mare,

depăşind 700. Principalele plante textile cultivate sunt: bumbacul, sisalul, iuta, inul

şi cînepa. O importanţă mult mai mică au cînepa de Manila, teişorul, chenaful şi

ramia.

În funcţie de repartiţia geografică pe glob şi a cerinţelor lor faţă de climă,

plantele textile se împart în trei grupe:

- plante nordice, din care cea mai importantă este inul de fuior;

- plante de zonă temperată, cum sînt cînepa şi teişorul;

- plante sudice, din care fac parte bumbacul, sisalul, iuta, chenaful, ramia ş. a.

Ţara noastră oferă, datorită climatelor diferite pe care le cuprinde,

posibilitatea să se cultive plante textile din toate aceste trei categorii şi anume: inul

de fuior în zona nordică, mai răcoroasă, cînepa în zona temperată şi bumbacul în

zona sudică (Zamfirescu şi colab., 1965).

Fibrele plantelor textile sunt celule izolate, cum este la bumbac, sau fascicule

de celule, la in şi cânepă. Fibrele vegetale posedă o anumită structură şi compoziţie

chimică, care le asigură elasticitate şi rezistenţă, însuşiri care diferă de la o plantă

textilă la alta şi chiar de la un soi la altul.

După ţesutul care le dă naştere, fibrele textile vegetale se împart în trei mari

grupe, şi anume: fibre periciclice, care nasc în tulpină din pcriciclul acesteia, cum

105

este cazul cu cele de la in, cînepa, teişor, chenaf şi ramie; fibre, care provin din

epiderma seminţei, cum este cazul la bumbac; fibre, care provin din ţesuturile

frunzei (nervuri), cum se găsesc la iută şi la cînepa de Manila.

Pe lîngă fibre, unele plante textile, ca de exemplu inul de fuior, cânepa şi

bumbacul produc şi seminţe bogate în grăsimi, din care se extrag uleiuri de mare

valoare tehnică sau alimentară; în plus după extragerea uleiului rămîn turtele, care

reprezintă un valoros nutreţ concentrat.

Unele plante textile au în tulpini un conţinut ridicat de lemn, care este folosit

fie ca material combustibil, fie ca materie primă pentru fabricarea celulozei.

Bumbacul ocupă locul patru/cinci în producţia mondială de grăsimi vegetale.

Uleiul de in şi cânepă, fiind sicative, se folosesc în industria de lacuri şi vopsele.

La nivel mondial, în anul 2006 s-au cultivat 37,555 milioane hectare cu

plante textile: 35,02 mil. ha fiind cu bumbac, 1,59 mil ha cu iută, 0,468 mil ha cu in

pentru fibre, 0,47 mil ha cu sisal, şi o suprafaţă foarte mică cu cânepă pentru fibre.

Dintre fibrele textile formate în scoarţa tulpinii, prin modificarea unor celule

din vasele liberiene, pot fi menţionate:

1) Iuta veritabilă (true jute), ale căror principale două varietăţi sunt

Corchorus capsularis sau iuta albă şi Corcohorus alitorius sau iuta roşcată, numită

de asemenea, Tossa.

2) Hibiscus cannabinus, cunoscută în comerţ sub denumirea de cânepă de

hibiscus, cânepa de Gamba, iuta de Siam, cChenaf, iuta de Bimli, cânepa de

Ambari, Papoula de San Francisco, Dah, Meshta etc.

3) Hibiscus sabdariffa, cunoscută în special sub denumirea de cânepă

Rosella sau rozela, iuta de Siam, chenaf, iuta de Jawa etc.

4) Abutilon avicennae, cunoscută sub denumirea de cânepă de Abutilon,

iută de China, iută de Tien-Tsin, Ching-Ma, King-Ma etc.

5) Grozama ale cărei fibre provin din partea liberiană a tulpinilor de

Spartium junceum (grozama de Spania) sau de Cytisus scoparius (grozama

comună).

6) Urena lobata şi Urena sinuata, care poartă nume diferite în funcţie de

ţara de origine: iuta de Congo, iuta de Madagascar sau paka, Malva blanca sau

106

Cadillo (Cuba), Guaxima, Aramina sau Malva roxa (Brazilia), Caesarweed

(Florida).

7) Crotalaria juncea, cunoscută sub denumirea de cânepă de Indii, cânepă

de Sunn, cânepă de Madras, cânepă de Calcutta, cânepă de Bombay, cânepă de

Benares sau cânepă de Julburpur.

8) Sida, cunoscută în principal sub denumirea de Escobilla, Malvaisco,

cânepă de Queensland sau iută de Cuba.

9) Thespesia, cunoscută sub numele de Polompon (Vietnam).

10) Abroma augusta, cunoscută sub numele de bumbacul dracului sau inul

indian.

11) Clappertonia ficifolia, cunoscută sub denumirea de Punga (Congo) sau

Guaxima (Brazilia).

12) Triumfetta, cunoscută sub denumirea de Punga (în Congo) sau

Carapicho (în Brazilia).

13) Urzici.

În România, suprafeţele cultivate cu plante textile au scăzut continuu, în anul

2006 s-au cultivat 2,1 mii ha cu cânepă pentru fibră şi 0,2 mii ha cu in pentru fibră.

107

2.2. INUL PENTRU FIBRE

2.2.1. Importanţa culturii

Inul pentru fibre este una din cele mai importante plante textile. Se cultivă

din cele mai îndepărtate timpuri, după toate probabilităţile încă din epoca

bronzului, după cum dovedesc resturile de plante găsite în lociunţele lacustre din

elveţia (Zamfirescu şi colaB., 1965). Tulpinile de in conţin 20-26 % fibre, foarte

valoroase, cu mare rezistenţă la rupere şi putrezire, luciu mătăsos, conductibilitate

bună la căldură. Din fibrele de in se fabrică lenjerie de pat, de corp, feţe de masă,

haine, pânzeturi pentru pictură, etc. Din câlţi (fibre scurte) se fabrică hârtie pentru

ţigarete, saci, materiale termo şi fonoizolante. Părţile plantei care rămân de la

topitorii se folosesc ca şi combustibili şi la fabricarea de plăci aglomerate.

2.2.2. Compoziţia chimică a fibrei

Fibrele de in pentru fibre conţin celuloză, lignină, substanţe pectice,

substanţe ceroase, cenuşă (oxid de calciu, de potasiu şi de siliciu).

2.2.3. Răspândire. Suprafeţe. Producţii

În lume, inul pentru fibre s-a cultivat în perioada 1979-1981 pe

1,171 milioane ha, apoi suprafeţele au scăzut continuu, în anul 2005 cultivându-se

pe doar 513 310 hectare, producţia medie fiind de 1962,71 kg fibre/ha, iar în 2006

pe 468 308 ha, producţia medie fiind de 2078,93 kg fibre/ha. În anul 2006, cele

mai mari suprafeţe cu in pentru fuior s-au cultivat în China, respectiv 166 000 ha,

producţia medie fiind de 4310,24 kg fibre/ha, urmată de Belarus, cu 65 807 ha si o

producţie medie de 433 kg fibre/ha şi de Federaţia Rusă, cu 59 470 ha cultivate şi o

producţie medie de 607 kg fibre/ha. Randamente mari la unitatea de suprafaţă se

obţin şi în Republica Cehă (3016,54 kg fibre/ha), Estonia (2000 kg fibre/ha),

Olanda (1782,61 kg fibre/ha).

În România, în anul 1938 s-au cultivat 13800 ha cu in pentru fibre, înainte de

1990, aproape 70000 ha, iar după 1990, 21300ha în 1990, 10800 în 1991, apoi

108

suprafeţele au scăzut continuu (tab. 2.1), în 2004 cultivându-se pe numai 300 ha, cu

o producţie medie de 1500 kg fibre/ha, în 2005 pe 200 ha, cu o producţie de

1500 kg fibre/ha iar în 2006 pe 200 ha, producţia medie fiind de 1750 kg fibre/ha.

Tabelul 2.1

Suprafaţa cultivată cu in pentru fibre în România în perioada 1990-2005 (mii ha)

Nr. crt. Anul Suprafaţa cultivată(mii ha)

1. 1990 21,32. 1991 10,83. 1992 9,94. 1993 3,25. 1994 1,86. 1995 2,37. 1996 2,38. 1997 0,89. 1998 0,310. 1999 0,311. 2000 0,412. 2001 0,313. 2002 0,414. 2003 0,415. 2004 0,316. 2005 0,217. 2006 0,2

*Anuarul statistic al României, 2007

2.2.4. Cerinţe faţă de climă şi sol

La formarea şi maturarea capsulelor sunt favorabile temperaturile de

18 - 20°C. La temperaturi peste 22°C tulpinile rămân scurte, sărace în fuior şi cu

conţinut ridicat în câlţi.

Inul pentru fibre are un consum mare de apă, datorită numărului mare de

stomate pe unitatea de suprafaţă, desimii mari a plantelor, rădăcinilor mai slab

dezvoltate. Umiditatea condiţionează cantitatea şi calitatea producţiei la inul pentru

fibre. Consumul specific variază între 400 şi 1 093.

109

2.2.5. Soiuri

În anul 2006, în România, conform Catalogului oficial al soiurilor

(hibrizilor) de plante de cultură din România, ediţia 2007 s-au cultivat soiurile de in

pentru fibre prezentate în tabelul 2.2.

Tabelul 2.2Soiuri de in pentru fibră - Linum usitatissimum L.

cultivate în România în anul 2007Denumirea soiului Anul înregistrării Anul reînscrierii

Alin 1999Bazil 2000Betalisa (ant. Elisa) 1998Ferdinand (ant. Carolina) 1998Codruţa 1995 2006Cosmin 1999Luncavăţ (ant. Elena) 1998Louis 2000Martin 2000Monica 1998Nineta 2001Paula 2003Radu 2001Rareş 1999Sabena 2000Şumuleu 2001

*Catalogul oficial al soiurilor (hibrizilor) de plante de cultură din România, 2007

Pentru a germina, seminţele au nevoie de 120 – 180% apă faţă de greutatea

uscată a lor, iar în cursul vegetaţiei sunt necesari 170 - 250 mm apă, din care

90 - 100 mm în faza creşterii intense (lunile mai - iunie). Consumul maxim de apă

se înregistrează în faza îmbobocire-înflorire spre maturitate, când este necesară o

vreme mai caldă şi însorită. Umiditatea relativă a aerului de 70 – 80% este cea mai

favorabilă, inul pentru fibre fiind considerată plantă higrofilă.

Inul pentru fibre are pretenţii mai reduse faţă de lumină până la înflorire (îi

sunt prielnice zilele noroase şi secetoase). Este o plantă de zi lungă. Prin semănatul

mai timpuriu (zile scurte) se obţine o lungime tehnică mai mare la plante (porţiunea

de la cotiledoane la prima ramificare a tulpinii). Este considerată plantă ombrofilă

şi nefelofilă (iubitoare de umbră şi rouă).

110

Faţă de sol inul pentru fibre are cerinţele mari. Preferă soluri uniforme, cu

relief plan, textură luto-nisipoasă, nisipo-lutoasă sau lutoasă, profunde, permeabile,

structurate, fertile, cu capacitate mare de reţinere şi înmagazinare a apei, curate de

buruieni (în special zâzanie, cuscută, odos, pir). De asemenea, prefewră soluri cu

pH 6 - 6,2 pe soluri uşoare şi pH 6,3 - 6,8 pe solurile mai argiloase.

2.2.6. Zone ecologice

Zonele de cultură cele mai prielnice sunt situate în depresiunile intra şi

extramontane (Suceava, Rădăuţi, Ciuc, Gheorghieni, Topliţa, Maramureş, Huedin,

Sălaj), cât şi zonele din vecinătatea Carpaţilor Meridionali cu terenuri favorabile,

unde se înregistrează 220 - 250 mm precipitaţii în perioada de vegetaţie şi

temperaturi medii ce nu depăşesc 17°C. Prin îndepărtarea de lanţul muntos,

favorabilitatea creşte în ceea priveşte solul, dar scade din punct de vedere climatic.

2.2.7. Tehnologia de cultivare

2.2.7.1. Rotaţia

Faţă de planta premergătoare, inul pentru fibre este pretenţios, cele mai bune

premergătoare sunt: grâul de toamnă, leguminoasele anuale (mazărea), borceagul,

cartoful şi sfecla pentru zahăr, dacă au fost fertilizate corespunzător şi nu au fost

atacate de Rhizoctonia sp. şi Botrytis cinerea. Plantele bune premergătoare sunt

orzoaica şi porumbul neerbicidat cu triazine. Nu se va cultiva după cânepă şi rapiţă,

iar aceste plante nu vor fi folosite nici ca postmergătoare. Inul pentru fibre se poate

folosi ca plantă protectoare pentru morcov, ierburi perene etc. În experienţele de la

S.C.A. Livada se practică "topitul la rouă", perpendicular pe rândurile de in se

seamănă o graminee, care formează un covor ierbos ce favorizează topitul, iar în

anul următor se asigură o producţie normală de fân.

Inul pentru fibre nu trebuie să revină pe acelaşi teren, mai devreme de 6 ani,

datorită "oboselii" solului sau "alergia inului" faţă de el însuşi, cauzată de un

complex de factori, ca de exemplu secreţiile autotoxice ale rădăcinilor (lineina),

acumularea germenilor unor boli (septorioza, antracnoza, rugina, fusarioza),

acidifierea şi acumularea unor compuşi toxici (Fe, Al, Mn), consumul unor

111

microelemente (mai ales bor), înmulţirea unor buruieni specifice care elimină în sol

secreţii ce inhibă germinaţia inului (Camelina alyssum şi Euphorbia sp.). După inul

pentru fibre se pot cultiva toate plantele de cultură, cu excepţia celor cu boli

comune (cartof, sfeclă). Culturile succesive şi grâul de toamnă găsesc condiţii

foarte bune de sol.

2.2.7.2. Fertilizarea

Pentru o tonă de substanţă uscată, inul pentru fibre extrage din sol 12 kg

azot, 4,9 kg P205 şi 18 kg K20. Inul pentru fibre este foarte pretenţios la fertilizare,

chiar dacă nu consumă cantităţi mari de elemente nutritive. Acest fapt se datorează

perioadei scurte de vegetaţie, rădăcinii slab dezvoltate şi cu capacitate redusă de a

folosi elementele mai greu solubile din sol, coeficientului de valorificare a

îngrăşămintelor scăzut: 70 - 80% la azot, 15 -20% la fosfor şi 50 - 60% la potasiu.

De asemenea, absorbţia intensă a elementelor nutritive are loc de timpuriu şi

într-un termen scurt: 70% din azot, 60 - 70% din P2O5, şi peste 80% din K20 până

la începutul înfloritului. Insuficienţa şi excesul elementelor nutritive micşorează

producţia şi calitatea acesteia.

Azotul favorizează creşterea tulpinii, formarea frunzelor, intensifică

asimilaţia clorofiliană, determină randamentul în fibre şi calitatea acestora. Potrivit

lui F. Crescini (1969), citat de Gh. Bâlteanu (1993), azotul „reprezintă o armă cu

două tăişuri în cultura inului pentu fibre. Dacă este insuficient, atunci tulpinile

rămân scurte, cu lungimea tehnică redusă, cu frunze mici, galbene, cu potenţial

fotosintetic redus. În secţiune fascicolele sunt reduse, cu celule fibroase cu

diametrul redus, membrane subţiri, fuiorul fiind de calitate inferioară. Dacă este în

exces, creşte sensibilittea plantelor la cădere şi boli, perioada de vegetaţie se

prelungeşte, sunt favorizate ramificarea şi îngroşarea tulpinii. Fascicolele fibroase

sunt scurte, afânate, cu contur oval, pereţi subţiri, rezistenţă slabă.

În cantităţi suficiente, fosforul atenuează efectul negativ al azotului,

scurtează perioada de vegetaţie, favorizează sporirea numărului de fibre elementare

în fascicule şi depunerea celulozei în pereţii celulelor, influenţează favorabil

uniformitatea maturării, producţia de seminţe şi ulei. Fosforul în exces este mai

112

puţin dăunător decât azotul în exces, determinând scurtarea ramificaţiilor tulpinilor

şi creşterea procentului de câlţi. La insuficienţa fosforului, ritmul de creştere a

plantelor este mai redus, frunzele rămân mici, verzi albăstrui, scade rezistenţa la

cădere, scade procentul de fibre.

Potasiul, asigurat în cantităţi optime, favorizează formarea fasciculelor

compacte, biosinteza celulozei şi rezistenţa fibrelor, rezistenţa plantelor la cădere şi

boli. La insuficienţa potasiului porţiuni din marginile frunzelor se brunifică,

plantele rămân mici, sunt sensibile la cădre şi boli.

Cercetările efectuate în România la cultura inului pentru fibre au scos în

evidenţă faptul că fertilizarea trebuie să se facă cu toate cele trei elemente nutritive

de bază (NPK), cantităţile de fosfor puse la dispoziţia plantei să fie egale sau mai

mari decât cele de azot, iar cele de potasiu egale sau mai mari decât cantităţile de

fosfor.

Pe solurile fertile, raportul între elementele nutritive NPK trebuie să fie de

1:3:3, pe solurile cu fertilitate mijlocie de 1:2:3, iar pe solurile sărace de 1:1,5:1,5.

Dozele de îngrăşăminte chimice variază în funcţie de soi, planta premergătoare,

fertilitatea solului şi densitatea de semănat. Pe solurile cu fertilitate mijlocie

(8 - 10 mg P205, şi 12 - 25 mg K20 la 100 g sol) se recomandă 32 - 64 kg/ha N,

48 - 80 kg/ha P2O5, iar pe solurile cu fertilitate scăzută (sub 7 mg P2O5 şi

15 mg K20 la 100 g sol) 48 - 80 N, 64 – 96 P2O5 şi 64 – 96 K2O. Se recomandă ca

dozele minime să se aplice după cereale de toamnă şi la soiurile sensibile la cădere,

iar cele maxime după plante prăşitoare şi la soiurile rezistente la cădere. După

plante leguminoase dozele de azot se micşorează cu 20 - 30 kg/ha, iar în

microzonele cu precipitaţii abundente se măresc cu 10 - 20 kg/ha; pe solurile care

au primit amendamente cu 1 - 2 ani înainte, dozele de fosfor şi potasiu se măresc

cu 20 - 30 kg/ha, adăugându-se, totodată, 0,3 - 1,0 kg/ha bor pentru atenuarea

efectului dăunător al calciului asupra calităţii fuiorului (L.S. Muntean şi colab.,

2001). Potrivit cercetărilor efectate, microelementele au influenţă pozitivă asupra

producţiei şi calităţii acesteia. Prin aplicarea borului, s-au obţinut sporuri de

120 - 200 kg/ha la fibre şi 100-160 kg/ha la seminţe. De asemenea, la aplicarea

borului la pregătirea patului germinativ, s-au obţinut fibre cu 2 - 4% mai lungi,

113

precum şi plante mai rezistente la bacterioze (B. Cuzneţov, 1979, citat de

Gh. Bâlteanu, 1993). Manganul a determinat creşterea randamentului de fibre,

mărirea rezistenţei acestora, iar cuprul a mărit activitatea fotosintetică. Zincul, sub

formă de sulfat de zinc, aplicat prin încorporare în sol sau extraradicular în timpul

vegetaţiei, a determinat sporuri de producţie în zone mai reci şi mai umede din

Franţa (L.S. Muntean şi colab., 2001). Aplicarea amendamentelor calcaroase este

necesară pe solurile cu pH mai mic de 5,6, o dată la 2 - 3 ani, cu mare grijă însă,

deoarece calciul în exces determină formarea de fibre „casante”. De aceea, se

intervine cu amendamente înainte de cultivarea inului pe sola respectivă.

Epoca de aplicare a îngrăşămintelor. Se recomandă ca îngrăşămintele cu

azot să se aplice jumătate din doză la pregătirea patului germinativ şi jumătate în

faza de brădişor, acest mod de administrare determinând creşterea proporţiei de

tulpini cu 8 – 15 %. Aplicarea se face cu avionul, elicopterul sau terestru, atunci

când s-au lăsat cărări la semănat şi după ce se evaporă roua. Îngrăşămintele cu

fosfor se aplică fie sub arătura de bază, fie în primăvară la pregătirea patului

germinativ, sub formă de îngrăşăminte complexe, iar cele cu cu potasiu se aplică

sub arătura de bază. Din cauza excesului de azot, gunoiul de grajd nu se aplică

direct inului pentru fibre, recomandându-se să se aplice la planta premergătoare.

Gunoiul de grajd aplicat direct culturii inului pentru fibre reduce procentul de fibre

în tulpini şi rezistenţa acestora la rupere, duce la căderea "în vetre" sau pe toată

suprafaţa, îmburuienează solul. În plus, datorită perioadei scurte de vegetaţie nu

este folosit complet.

2.2.7.3. Lucrările solului

Lucrările solului la cultura inului pentru fibre trebuie să se efectueze ţinând

cont de faptul că acesta are seminţe mici, sistemul radicular slab dezvoltat şi este

sensibil la îmburuienare.

Funcţie de planta premergătoare, lucrările de bază se efectuează după cum

urmează: după premergătoarele care eliberează terenul timpuriu, se efectuează o

arătură adâncă la 23 - 25 cm, iar după cele ce eliberează terenul târziu (porumb,

cartof, sfeclă etc), arătura se efectuează ceva mai adânc, la 28 - 30 cm,

114

încorporându-se bine resturile vegetale, terenul menţinându-se afânat, curat de

buruieni, nivelat până la venirea iernii.

2.2.7.4. Sămânţa şi semănatul

Pentru semănat, sămânţa trebuie să provină din cultura anului precedent, să

aparţină unui soi zonat, să fie decuscutată, omogenă, lucioasă, cu puritatea minimă

97% şi germinaţia minimă de 90%, iar MMB să fie cât mai mare.

Sămânţa se tratează înainte de semănat cu produse specifice, pentru

prevenirea atacului de purici şi a bolilor, numai pe cale uscată.

Epoca de semănat. Dacă se seamănă la se stabileşte ţinând cont de

temperatura minimă de germinaţie, care este de 2-3°C.

Densitatea la semănat. Cercetările din ţara noastră şi din alte ţări au

evidenţiat că desimea optimă la recoltare a inului pentru fibre este de

1.800 - 2.000 plante/m2.

Ţinând seamă de faptul că de la semănat şi până la recoltare se produc

pierderi de 27-35% faţă de numărul seminţelor încorporate în sol, densitatea la

semănat trebuie să fie de 2400 - 3000 boabe germinabile/m2, în funcţie de

fertilitatea solului (desime mai mare pe soluri mai fertile), epoca semănatului

(desime mai mare în epoca optimă) şi rezistenţa soiului la cădere (desime mare la

soiurile rezistente).

Distanţa între rânduri, folosită în România, este de 12,5 cm, în timp ce în

unele ţări din vestul Europei şi în C.S.I. distanţa este de 6,25 - 7,0 cm, iar în Olanda

şi Franţa chiar de 4 cm. Prezintă avantaj semănatul la 6,25 cm între rânduri,

folosind brăzdare duble la semănătorile universale, deoarece plantele sunt uniform

repartizate în spaţiu, au rezistenţă mai bună la cădere şi, uneori, producţia de fibre

creşte. Montarea brăzdarelor duble pe 3 rânduri determină realizarea semănatului la

4 cm între rânduri, fară să fie necesară mărunţirea exagerată a solului.

Adâncimea de semănat este de 1,5 - 2,0 cm pe solurile mai grele (lutoase)

şi mijlocii (nisipo-lutoase) şi 2 - 3 cm pe cele mai uşoare, structurate. Semănatul

mai adânc sau mai la suprafaţă determină goluri în lan.

2.2.7.5. Lucrări de îngrijire

115

Combaterea buruienilor. Din cauza creşterii lente în primele faze de

vegetaţie şi umbririi reduse a solului, inul poate fi invadat de buruieni ce pot

produce pagube de 25 - 50% din valoarea producţiei. Combaterea buruienilor prin

pliviri manuale este costisitoare şi greu de efectuat, singura cale de distrugere fiind

combaterea integrată, din care nu lipseşte folosirea erbicidelor.

Aceste erbicide se aplică înainte, în timpul şi după faza de "brădişor", de la

4 - 5 cm înălţime a inului şi până la 25 cm înălţime, iar buruienile se află în faza

cotiledonală sau de rozetă şi temperatura aerului înregistrează de la 8 - 10°C, până

la 25°C. În zonele în care se întâlnesc şi specii de buruieni monocotiledonate

(Setaria sp., Echinochloa crus-galli şi Sorghum halepense), se recurge la aplicarea

erbicidelor antigramineice: Diizocab (70% butylate), în doză de 4 – 6 l/ha, sau

Lasso (48% alachlor), în doză de 4 - 7 l/ha, sau Dual 500 (50% methalachlor), în

doză de 3 - 6 l/ha.

Aceste erbicide se încorporează în sol prin două treceri perpendiculare cu

combinatorul la adâncimea de 6 - 8 cm Diizocabul şi la 3 - 5 cm erbicidele Lasso şi

Dual, dozele fiind calculate în funcţie de conţinutul solului în humus (de la 1 la

4%). Culturile de în infestate cu buruieni dicotiledonate şi monocotiledonate,

printre care se află şi odosul (Avena fatua), zâzania (Lolium remotum), mohorul

(Setaria sp.) se tratează cu următoarele erbicide: Avadex BW EC (48% triallate) în

doză de 5,0 - 6,5 l/ha (1 - 4% humus) care se aplică înaintea semănatului şi se

încorporează în sol la 3 - 5 cm cu combinatorul; Illoxan (28% diclofop) + Buctril

M în doze de 3,0 + 1,0 l/ha sau Nabu S (20% sethoxydim) + Buctril M în doze de

1,5 + 1,0 l/ha care se aplică după răsărirea inului, când odosul are 3 - 4 frunzuliţe,

iar buruienile dicotiledonate sunt în faza de cotiledoane sau rozetă de frunze;

Fusilade Super (12,5% fluazifop - p-butyl) + Buctril M în doze de 1,5 -1,01/ha se

aplică atunci când odosul are 3 - 4 frunzuliţe şi până la înfrăţirea acestuia, iar

buruienile dicotiledonate sunt în faza de rozetă. Pirul (Agropyron repens) poate fi

combătut cu Fusilade Super în doză de 4-5 l/ha, în momentul când lăstarii acestuia

au înălţimea de 10 - 15 cm, asociat cu erbicide antidicotiledonate (Buctril M,

Basagran, Glean). Când nu se dispune de erbicide ce se aplică preemergent, pe

116

terenurile îmburuienate se practică două erbicidări postemergente: prima erbicidare

se efectuează când inul are 4 - 5 cm înălţime, cu Basagran în doză de 2 - 4 l/ha sau

în faza de "brăduţ (6-10 cm) cu Dikotex 40 EC în doză de 1,5-2 l/ha, iar a doua

erbicidare se face când inul are înălţimea de 20 - 25 cm cu erbicide asociate:

Fusilade Super (2 l/ha) şi unul din erbicidele Buctril M (1 l/ha), Brominal flax

(1,5 l/ha) sau Glean (10 g/ha).

Pe terenurile infestate cu buruieni rezistente la toate erbicidele, trebuie

evitată amplasarea inului.

La efectuarea erbicidărilor postemergente se vor folosi 200 - 350 l/ha soluţie

pentru tratamente corecte. Adăugarea în soluţia de erbicidare cu Dikotex a 9 kg/ha

azotat de amoniu sau 14 kg/ha uree a determinat o mai bună combatere a

buruienilor şi obţinerea unor sporuri de producţie de 90 - 130 kg/ha fibre şi

70 - 90 kg/ha sămânţă. Utilizarea microelementelor bor (250 g/ha), zinc (100 g/ha)

şi molibden (100 g/ha), alături de azot, a determinat sporuri mai mari de producţie,

fiind diminuat atacul unor boli (bacterioză, fuzarioză şi rugină).

Combaterea dăunătorilor. Puricii (Aphtona euphorbiae) se combat în

momentul răsăririi plantelor de in, când produc cele mai mari pagube utilizându-se

insecticidele specifice. Tratamentele se fac atunci când nu s-au tratat seminţele cu

insecticide la însămânţare, cu maşini de prăfuit sau stropit, după ce s-a evaporat

roua de pe plante şi pe timp liniştit.

Tripsul inului (Thrips linarius), care atacă în verile mai secetoase se combate

prin tratamente în vegetaţie, când inul a ajuns în faza de 30 cm înălţime, până la

înflorire.

Combaterea bolilor (făinarea - Oidium lini, rugina - Melampsora lini,

putrezirea plantatelor de in - Pythium debaryanum, antracnoza - Colletotrichum

lini, pătarea brună - Phoma linicola, fusarioza - Fusarium lini, septorioza - Septoria

linicola) se face prin tratarea seminţelor, iar în timpul vegetaţiei, la avertizare, cu

Fundazol sau cu alte fungicide.

Combaterea cuscutei (Cuscuta epilinum), care atacă plantele sub formă de

vetre, se face cu Reglone 3-4 l/ha sau plantele se cosesc şi se ard după ce s-au

uscat. Combaterea trebuie să se facă înainte de fructificarea cuscutei.

117

Irigarea inului asigură realizarea de producţii mari şi de calitate. Se

efectuează prin aspersiune şi este necesară în zonele şi anii cu vreme secetoasă. Se

aplică o udare de răsărire cu 200 - 250 m /ha, iar în timpul creşterii intense

2-3 udări cu 600 - 700 m3/ha. Irigarea după înflorit poate favoriza căderea

plantelor; ca atare nu este necesară, cu atât mai mult cu cât consumul de apă al

plantelor se reduce după încetarea creşterii.

2.2.7.6. Recoltarea

Pentru stabilirea mijloacelor de transport, de depozitare, etc., înainte de

recoltare se face o evaluare a producţiei.

Fazele de maturare ale inului pentru fibre sunt următoarele:

Maturarea galbenă-timpurie - rămân verzi numai frunzele superioare, vârful

tulpinii şi capsulele, iar plante au culoarea galbenă. Frunzele bazale au căzut,

seminţele au culoarea galbenă şi vârful castaniu. Dacă este recoltat în această fază,

inul realizează fibre de calitate bună şi producţii mici de seminţe.

Maturarea galbenă-deplină (tehnică) se caracterizează prin culoarea plantei

galbenă-închis, frunzele au căzut, seminţele s-au întărit, au luciu; caracteristic

soiului şi culoarea castanie. Fibrele sunt rezistente, dar mai puţin elastice. în

această fază se recoltează plantele de in prin smulgere.

Maturarea deplină. Tulpinile şi capsulele au culoarea castanie-brună,

seminţele se desprind de pe pereţii fructului, fibrele s-au lignificat, au pierdut

elasticitatea, fuiorul rezultat este puţin, de calitate inferioară şi cu multă puzderie

aderentă.

Recoltarea inului se face la maturitatea tehnică, prin smulgere cu mijloace

mecanizate sau manuală a plantelor. Smulgerea manuală a inului se face în

mănunchiuri mici, care se scutură de pământ şi se aşează în pale pe categorii de

lungime şi culoare. După 1 - 2 zile se leagă în snopi cu diametrul de 15-20 cm,

snopii se aşează câte 4 - 6 în piramidă pentru uscare. Când s-au uscat suficient, se

clădesc în şire separate pe categorii de calitate la marginea solei şi accesibile

mijloacelor de transport sau se predau direct centrelor de colectare sau topitoriilor.

118

În zonele mai ploioase plantele se lasă nelegate, aşezate sub formă dc piramidă,

lungi de circa 1 m, cu pereţii subţiri, unde rămân 1 - 3 săptămâni pentru ; a se usca

complet, după care se leagă în snopi şi se depozitează sau se transporta la

beneficiar.

Recoltarea mecanizată se realizează cu combina, care smulge plantele, le

decapsulează şi le leagă în snopi. Dacă tulpinile nu sunt maturate uniform şi

suficient uscate, se renunţă la aparatul de legat şi tulpinile rămân în brazdă

continuă (pale) pe teren. Plantele uscate în brazde pot fi legate în snopi manual sau

cu maşini speciale. Solele recoltate mecanizat trebuie să fie plane, curate de

buruieni, cu plante uniforme. Capsulele recoltate pe diferite căi se treieră cu

combina, reglată în acest scop sau cu maşini speciale. Inul ajuns în topitorii se

decapsulează (dacă această operaţie nu s-a făcut la recoltare) urmând

preindustrializarea (topitul, meliţatul, etc.).

Producţiile soiurilor actuale, în condiţii favorabile şi cu tehnologii corecte,

oscilează între 4.500 - 8.000 kg/ha, din care 70% sunt tulpini uscate, 10% seminţe

şi 20% pleavă. După topit se obţin circa 14 - 27% fibre, din care 47 - 76% fuior şi

60 - 24% câlţi.

2.3.CÂNEPA

119

2.3.1. Importanţă

Datorită însuşirilor deosebite ale fibrelor privind rezistenţa la rupere,

torsiune, frecare, putrezire, higroscopicitatea redusă, elasticitatea şi flexibilitatea

mari, lungimea mare a fuiorului şi capacitatea bună de filare, cânepa este o

importantă plantă textilă. Această plantă asigură totodată producţii mari (peste

3.000 kg fibre la ha), concurând din acest punct de vedere cu iuta.

De la cânepă se utilizează toate părţile plantei.

Tulpina reprezintă 60 - 65% din biomasă, fiind formată din 18 -28% fibre şi

circa 50% parte lemnoasă. Fibra detaşată de pe tulpini netopite (verzi) se foloseşte

pentru obţinerea de cotonin, din care se fabrică albituri de pat, feţe de masă,

ţesături pentru haine, frânghii de etanşare, frânghii gudronate, câlţi pentru tapiţerie,

fire din care se realizează sfoară, hamace, frânghii pentru maşini agricole, pentru

rufe, otgoane, funii industriale etc. De la tulpinile topite se obţin fuiorul şi câlţii

(pieptănaţi şi nepieptănaţi). Din fuior şi câlţi pieptănaţi se obţin fire de ţesut din

care se confecţionează saci, pânză pentru yahturi, curele de transmisie, furtunuri

pentru apă, covoare, corturi, frânghii de etanşare, aţă pentru cizmărie, sfoară de

legat pachete, sfoară pescărească, frânghii pentru alpinism, sfoară de legat baloţi de

tutun. Câlţii nepieptănaţi se utilizează ca material izolator sau în industria mobilei.

Frunzele de cânepă reprezintă 18 - 20% din biomasă, se folosesc pentru

furaj, pentru obţinerea de medicamente, ceai medicinal şi haşiş.

Fructele reprezintă 10 - 12% din biomasă şi se utilizează ca material pentru

semănat, hrană pentru păsări, material pentru extragerea uleiului (conţin 34% ulei),

care poate fi şi comestibil.

Uleiul sicativ (140 - 159 indice iod) este folosit în industria lacurilor,

vopselelor, a săpunurilor fine, la prepararea conservelor, la fabricarea linoleumului.

Şroturile şi turtele au valoare furajeră, utilizându-se în hrana animalelor.

Puzderiile (partea lemnoasă) se întrebuinţează la fabricarea plăcilor

aglomerate, a celulozei, hârtiei, celofibrei, unor tipuri de vată etc. Cantitatea de

puzderii rezultate de la un hectar de cânepă echivalează cu cantitatea de lemn

rezultată din creşterea anuală a unui hectar de pădure. Pleava are valoare

fertilizantă de 3 - 4 ori mai mare decât gunoiul de grajd.

120

Din punct de vedere agricol, cânepa valorifică terenurile turboase, pe cele cu

apă freatică 100 cm. Este o plantă indicatoare a fertilităţii solului, folosindu-se la

uniformizarea câmpurilor de experienţă. De asemenea, este şi o excelentă plantă

premergătoare pentru grâul de toamnă.

2.3.2. Compoziţie chimică

Tulpina de cânepă, are următoarea compoziţie, raportată la substanţa uscată:

celuloză brută - 45,379%; substanţe extractive neazotate - 49,79%;

proteine - 1,56%; lipide - 0,822%; cenuşă - 2,443%.

2.3.3. Răspândire

Suprafeţele cultivate cu cânepă au scăzut continuu, chiar dacă fibra de

cânepă este foarte valoroasă, iar planta productivă. În anul 1938 cânepa se cultiva

pe suprafeţe mai mari de 1 milion ha, în perioada 1979 – 1981 pe 490 mii hectare şi

298 mii hectare în perioada 1988 – 1991. În 2001 suprafaţa cultivată cu cânepă a

scăzut, până la 53,8 mii ha. Ţări mari cultivatoare de cânepă sunt: India, CSI,

Turcia, China, România, Polonia, Bulgaria, Ungaria. În România în anul 1938 s-au

cultivat cu cânepă 39,2 hectare, 68 mii hectare în anul 1950, apoi suprafeţele au

scăzut. În anii 1987 şi 1988 cultivam 50 mii hectare, 46 mii în 1989, 16,6 mii

hectare în 1990, 14,0 mii hectare în 1991 şi 11,4 mii hectare în 1992 şi 2100 ha în

2005 (tabelul 2.3). Restrângerea suprafeţelor cultivate cu cânepă se datorează unor

dificultăţi de cultivare, cum ar fi mecanizarea recoltatului, preferinţa pentru fibre

de iută şi sisal mai ieftine, introducerea pe piaţă a fibrelor sintetice, diferenţe de

calitate ale fibrei la plantele mascule şi femele, neomogenitatea calităţii fibrei de-a

lungul tulpinilor, dificultăţi în manipularea tulpinilor recoltate, etc.

2.3.4. Sistematică. Soiuri

Cânepa aparţine familiei Cannabaceae, genul Cannabis. În cultură există

două specii ale genului Cannabis: Cannabis sativa L (Cannabis sativa-culta sau

cânepa comună) cultivată pentru fibre şi Cannabis indica L. (cânepa indiană),

pentru obţinerea substanţelor narcotice. Pentru România prezintă importanţă specia

121

Cannabis sativa L., care cuprinde trei grupe ecologice: borealis, mediorhutenica şi

australis.

Tabelul 2.3

Suprafaţa cultivată cu cânepă pentru fibre în Româniaîn perioada 1990-2006 (mii ha)

Nr. Crt. Anul Suprafaţa cultivată(mii ha)

1. 1990 16.62. 1991 14.03. 1992 11.44. 1993 2.35. 1994 0.86. 1995 1.17. 1996 3.38. 1997 2.39. 1998 3.110. 1999 1.311. 2000 0.512. 2001 0.613. 2002 1.014. 2003 1.215. 2004 1.216. 2005 2.117. 2006 2.0*Anuarul Statistic al României, 2007

În anul 2006, în lista oficială de soiuri din România erau înscrise soiurile de

cânepă pentru fibră monoice: Denise, Diana şi Zenit, care au primit derogare de la

comercializare până în anul 2009, iar în 2007 au fost înregistrate soiurile Lovrin

110 şi Silvana.

2.3.5. Particularităţi biologice

Cânepa este o plantă anuală cu perioada de vegetaţie cuprinsă între 50 şi

165 zile, ecotipul sudic având perioada de vegetaţie de 97 - 120 zile când se cultivă

pentru fibre şi 130 - 165 zile când se cultivă pentru fructe.

Rădăcina reprezintă 8 - 10% din întrega plantă, tulpina 60 - 65%, frunzele

20% şi fructele 10-12%.

122

Rădăcina este pivotantă, cu numeroase ramificaţii laterale, pătrunde în sol

până la 200 cm pe solurile normale, iar pe cele turboase până la 40 - 50 cm.

Rădăcinile laterale se răspândesc până la 70 - 80 cm, masa principală de rădăcini

găsindu-se în stratul de sol până la 40 - 50 cm adâncime (20 cm pe solurile

turboase).

Figura 2.1. Cânepa pentru fibre:1 - cânepă masculă; 2 - cânepă femelă; 3 - floare masculă: 4 -floare femelă;

5 - fruct în bracleolă

În prima parte a vegetaţiei rădăcinile cresc mai lent, reprezentând 8-12% din

greutatea masei epigee, ceea ce explică cerinţele mari faţă de fertilitatea solului.

Sistemul radicular al plantelor femele este mai dezvoltat, atât în adâncime, cât şi ca

masă, decât al plantelor mascule.

Tulpina, la cânepa ecotipului sudic, este formată din 8 - 2 5 internodii, are

înălţimea de 1,5 - 5 m, funcţie de condiţiile ecologice şi desimea plantelor. Sunt

preferate soiurile cu internodii mai puţine şi mai lungi, de la care se obţine fibră

mai lungă şi mai rezistentă. Plantele mascule sunt mai înalte şi mai subţiri ca cele

femele. Grosimea tulpinii oscilează între 3 mm şi 50 mm, fiind mai mică la cânepa

pentru fibră decât la cea cultivată pentru sămânţă. De asemenea, diametrul tulpinii

la cânepa femelă este mai mare decât la cea masculă.

123

Până la apariţia butonilor florali, ritmul de creştere a tulpinii este lent, foarte

intens de la butonizare până la înflorire (5 - 6 cm zi), când se acumulează circa 3/4

din cantitatea de fibră. Cânepa luptă foarte bine cu buruienile, prin umbrirea

acestora, după a doua lună de vegetaţie, datorită ritmului accelerat de creştere din

această perioadă. La 40 zile de la răsărire înălţimea plantelor este de circa 35 cm, la

60 de zile, când se diferenţiează sexele, de 104 cm, la 75 - 85 zile este de 170 cm şi

la maturarea fructelor de 200 - 300. După înflorire, plantele mascule îşi încetează

creşterea, iar plantele femele continuă să crească în înălţime şi grosime.

Fibrele textile se formează în periciclu, ca şi la in. Într-un fascicul se

înregistrează 12-38 „celule fibroase”(fibre elementare), cu lungimea fibrei

elementare de 1 5 - 3 6 mm şi grosimea de 1 5 - 2 5 microni.

Conţinutul în fibră textilă al plantelor de cânepă variază între 20 şi 28 %, sub

15% la tulpinile groase şi mai mare de 30% la tulpinile subţiri. Cea mai mare

producţie de fibră, superioară calitativ, se obţine la sfârşitul înfloririi plantelor

mascule (după scuturarea polenului).

Figura 2.2. Fibre de cânepă

La începutul înfloririi plantelor cantitatea de fibră este mai mică cu 20 - 25%

(L. S. Muntean şi colab., 2003).

Frunza este de culoare verde-închis, cu foliole mari, arcuite. Frunzele

sunt lung peţiolate, compus-palmat-sectate, au 5-11 (mai rar 13) lobi, dinţaţi pe

margine. Cele situate în partea inferioară a tulpinii sunt mai rare şi dispuse opus, iar

124

cele situate în partea superioară sunt mai dese şi dispuse altern. Suprafaţa frunzei

este acoperită cu perişori glandulari care, mai ales în timpul maturării, secretă o

răşină lipicioasă cu miros pătrunzător şi cu efect narcotic, provocând, de obicei,

dureri de cap.

Figura 2.3. Frunză de cânepă

Inflorescenţa şi florile. Cânepa poate fi unisexuat dioică sau poate fi

monoică. La cânepa dioică, florile mascule se găsesc pe cânepa de vară (masculă),

fiind grupate în cime la vârful plantelor, care se deschid cu 5-7 zile mai târziu decât

florile femele. Floarea masculă are un periant simplu, alcătuit din 5 foliole şi

5 stamine. Florile femele se găsesc pe cânepa de toamnă (femelă), fiind grupate în

spice false, situate tot în partea superioară a tulpinilor. O floare femelă este formată

dintr-o bracteolă în formă de scoică, sub care se găseşte un perigon întreg,

transparent, care înconjoară numai la bază un ovar format din două carpele, din

care numai una este fertilă. Ovarul are două stigmate filiforme de coloare albă-

sidefie sau roşie-purpurie. Polenizarea este alogamă, anemofilă.

La cânepa monoică, florile femele sunt dispuse la partea superioară a

plantelor, iar cele mascule, grupate sub formă de ciorchine, sunt situate la baza

inflorescenţei care poartă florile femele.

Fructul este o nuculă globuloasă, uşor comprimată lateral marmorată,

cenuşie, argintie-verzuie până la castanie, cu MMB de 15 - 25 g şi MH de 45 kg.

Prezenţa în lan a celor două tipuri de plante (mascule şi femele) creează

dificultăţi la recoltare deoarece plantele mascule îşi încetează creşterea şi se usucă

imediat după înflorire şi scuturarea polenului, în timp ce plantele femele

125

îşi continuă vegetaţia încă 30 - 40 de zile, până la maturizarea fructelor. În

prezent, amelioratorii sunt preocupaţi să obţină soiuri de cânepă monoică

sau soiuri dioice cu maturizare simultană.

2.3.6. Relaţiile plantă-factori de vegetaţie

Plasticitatea ecologică mare a plantei de cânepă face ca arealul de răspândire

pe glob să se întindă de la ecuator până la cercul polar, iar în altitudine de la nivelul

mării până la 3.000 m (în Himalaia).

Cerinţe faţă de căldură. Cânepa sudică, cultivată în România, are nevoie de

1.800 - 2.100°C, când se cultivă pentru fibre şi 2.300 - 2.800°C, când se cultivă

pentru fructe (L. S. Muntean şi colab., 2003).

Temperatura minimă de germinare este de 2 - 4°C, dar răsărirea este

uniformă şi plantele viguroase la 8 - 10°C. După răsărit, până la formarea a 3 - 4

frunze, plantele (mai ales mascule) sunt sensibile la temperaturi scăzute, neputând

suporta temperaturi de -2, -3°C. Până la apariţia butonilor florali, când are loc

diferenţierea morfologică a sexelor este mai rezistentă, după această fază fiind

extrem de sensibilă (îşi încetează creşterea la temperatura de 5°C).

Cânepa întâlneşte condiţii optime în zonele în care se realizează temperaturi

medii de 15°C până la apariţia butonilor florali, de peste 18°C de la

butonizare la sfârşitul înfloririi şi de 20 - 24°C în perioada formării

fructelor şi maturării. Dacă în primele două luni de vegetaţie temperaturile

sunt scăzute, plante au înălţime mai mică, înflorirea este prematură iar

fibrele sunt de calitate inferioară. Nu sunt favorabile nici temperaturile

mai mari de 25°C, mai ales pentru conţinutul şi calitatea fibrei, din care

cauză cânepa pentru fibre nu se cultivă în zona de stepă şi silvostepă din

sudul ţării, deoarece aici zilele calde sunt foarte frecvente.

Cerinţele faţă de umiditate. În zonele unde cad 250 mm precipitaţii,

uniform repartizate între 1 mai şi 15 iulie se întrunesc condiţii favorabile

pentru cânepa de fibre. La cânepa pentru producerea de sămânţă (fructe)

sunt necesari 350- 450 mm, din care peste 60% în lunile iunie, iulie şi

august, umiditatea în sol trebuind să se menţină la peste 70% din I.U.A.

126

Consumul cel mai mare se înregistrează în perioada de la apariţia

butonilor (diferenţierea sexelor) până la sfârşitul înfloririi, când se

consumă 65 - 70% din necesarul total de apă (la cânepa pentru fructe se

prelungeşte această perioadă cu 15 - 18 zile). Consumul specific variază în

limitele 400 -800 mm. Lipsa apei determină depuneri reduse de celuloză în

celulele fibroase, precum şi formarea de fibră cu grosime mai mică.

Excesul de apă în faza de germinare este dăunător, plantele fiind lipsite de

oxigen. În perioada formării fibrelor, de asemenea, excesul de apă este

dăunător, fasciculele fibroase devin afânate, pereţii celulelor rămân subţiri.

Cerinţele faţă de lumină. Cânepa se comportă ca plantă de zi scurta,

ecotipul australis şi medio-ruthenica şi de zi lungă, ecotipul borealis.

Cerinţele faţă de sol. Cânepa necesită soluri bogate în humus şi

elemente nutritive, inclusiv în calciu, cu pH 7,1-7,5 cu textură lutoasă,

luto-argiloasă, profunde, structurate, cu regim aero-hidric bun, cu apa

freatică la adâncimi de 100-200 cm. Cânepa reuşeşte pe lăcovişti şi pe

renzine, dar şi pe turbării, cu condiţia să fie fertilizate adecvat, inclusiv cu

microelemente în special cupru şi bor (N. Ceapoiu). Dacă sunt fertilizate

raţional, dă rezultate bune şi pe solurile la care adâncimea apei freatice

este mai mică de 70-80 cm.

2.3.7. Zone ecologice

Zona foarte favorabilă cuprinde Câmpia de Vest (Văile Carasului,

Timişului, Mureşului, Crişurilor), câmpiile Someşului, Mureşului în amonte

de Blaj şi Târnavelor, Câmpia Siretului (amonte de Bacău) şi a râului

Moldova. În aceste zone temperaturile medii sunt de 16 - 18°C,

precipitaţiile de 300 - 550 mm, cu circa 48-50 zile cu ploaie. Solurile

predominante sunt cernoziomurile, aluviunile şi lăcoviştile.

Zona favorabilă I şi II se găseşte în vecinătatea Câmpiei de Vest, în tot

Podişul Transilvaniei (inclusiv depresiunile), în Moldova, în Podişul Getic

şi în nordul Câmpiei Române (soluri brune), zonă în care se înregistrează

280 - 400 mm precipitaţii, cu 35 - 48 zile ploioase în timpul vegetaţiei.

127

Temperaturile medii oscilează între 15,9 - 18,2°C, iar solurile sunt

cernoziomuri, soluri brune aluviale.

2.3.8. Tehnologia de cultivare

2.3.8.1. Rotaţia

Cânepa poate fi cultivată după ea însăşi mai mulţi ani, condiţia fiind

să nu fi fost atacată de boli şi dăunători specifici (molia şi puricele

cânepii, putegaiul alb etc.) şi să fie fertilizată corespunzător. Totuşi, deşi

se autosuportă mai mulţi ani la rând pe acelaşi teren (cânepişti), ne se

recomandă practicarea monoculturii, deoarece se înmulţesc buruienile,

atacul de molie, purici (Psylliodes attenuata), sfredelitorul porumbului şi

lupoaie (Orobanche sp.) devine periculos.

Cele mai bune plante premergătoare pentru cânepă sunt trifoiul,

lucerna, cartoful, sfecla pentru zahăr, porumbul neerbicidat cu triazine şi

neatacat de sfredelitor (Pyrausta nubilalis), leguminoasele anuale (mazăre,

fasole, soia).

Cânepa nu se seamănă după floarea-soarelui şi tutun (datorită

lupoaiei, Orobanche sp., care atacă toate aceste specii), grâu sau borceag, care

favorizează larvele moliei cânepei (Grapholita delineana).

După cânepă se cultivă cu rezultate bune grâul de toamnă, secara,

triticale şi alte plante, excepţie făcând floarea-soarelui şi tutunului, din

motivele enumerate mai sus.

2.3.8.2. Fertilizarea

Cânepa are un consum ridicat de substanţe nutritive, fiind

pretenţioasă la fertilizare. Pentru o producţie de 1 tonă tulpini, consumă

1 2 - 14 kg azot, 4,0 - 4,5 kg P 205, 6,4 - 7,0 kg K20, 15,6 - 19,0 kg CaO. Se

poate remarca un consum ridicat de calciu şi azot, care influenţează

producţia de tulpini şi fibre. Cânepa are un sistem radicular mai puţin

dezvoltat (8 - 10%) comparativ cu biomasa totală, capacitatea de absorbţie

a rădăcinilor este mică, de aceea este necesar să fie fertilizată cu cantităţi

128

mari de elemente nutritive. Atunci când se cultivă pentru fibre, perioada de

vegetaţie este mai mică (105 - 115 zile), iar capacitatea de utilizare a

elementelor nutritive este mai redusă (58% N, 13% P 203 şi 30% K20);

70 - 75% din substanţa uscată se acumulează în a doua parte a vegetaţiei;

70 - 85% din necesarul de azot, 65 - 80% din necesarul de fosfor 75 - 80%

din necesarul de potasiu sunt absorbţi într-o perioadă relativ scurtă

(jumătatea lui iunie - sfârşiţul lunii iulie) (Salontai, 1971). De aceea,

trebuie făcută o fertilizare abundentă şi o împrăştiere uniformă a

îngrăşămintelor.

După eficienţa economică a fertilizării, cânepa poate fi considerată o plantă

care valorifică foarte bine îngrăşămintele.

Azotul are o influenţă pozitivă asupra producţiei de tulpini şi fibre,

contribuie la dezvoltarea rapidă a plantelor şi realizează sporuri de

producţie între 15 - 40% cernoziomuri şi 100 - 174% pe soluri brune. De

asemenea, are influenţă pozitivă şi asupra calităţii recoltei.

Hera (1981) recomandă la cânepa pentru fibre fertilizarea cu 100 -

120 kg/ha azot după cereale păioase, funcţie de indicele de azot (4,5 - 1,5),

adăugându-se 1 5 - 25 kg/ha după prăşitoare sau scăzându-se 20 - 30 kg/ha

după leguminoase. Pe soluri acide se recomandă nitrocalcarul,

îngrăşămintele complexe, ureea, iar pe soluri neutre azotat de amoniu,

ureea îngrăşămintele complexe. Azotul se recomandă să se aplice 50% la

pregătirea patului germinativ şi 60 % înainte de îmbobocire. În practică, de

obicei, se aplică întreaga doză la pregătirea patului germinativ.

Fosforul şi potasiul determină un randament m a i mare în fibre,

îmbunătăţirea însuşirilor tehnologice ale acestora (structură,

rezistenţi elasticitate). Fosforul influenţează pozitiv producţia de seminţe

şi conţinutul lor în ulei. Potasiul măreşte rezistenţa tulpinilor la frângere.

Se recomandă 50 - 80 kg/ha P205 şi 30 - 80 kg/ha K20, sub arătura de

bază, iar sub formă de îngrăşăminte complexe, la pregătirea patului

germinativ, dacă, din diverse motive n u s-au aplicat sub arătura de bază.

Cânepa monoică se fertilizează cu N150P120K120.

129

Gunoiul de grajd aplicat direct sau la planta premergătoare realizează

sporuri însemnate de producţie. După plantele ce se recoltează devreme

(cereale păioase, rapiţă) gunoiul se aplică direct culturii de cânepă, în doză

de 20 t/ha în zonele subumede şi 30 t/ha în zonele umede, făcându-se

corecţii asupra azotului şl fosforului. În cazul în care cânepa urmează

cartof, sfeclă pentru zahăr sau porumb, gunoiul se aplică acestor plante,

acest fapt ducând la sporuri între 20- 110%.

Îngrăşămintele organo-minerale (20 t/ha gunoi+N 40-70P40K60) determină

sporuri deosebit de mari la producţia de tulpini şi fibre, precum şi

îmbunătăţirea calităţii acestora (Muntean şi colab., 2005). În cantităţi mari,

gunoiul de grajd determină reducerea procentului şi a calităţii fibrelor

elementare.

Pe solurile turboase şi mlăştinoase o atenţie deosebită trebuie acordată

microelementelor cu bor, mangan, cupru (Bîlteanu, 1974, 1993).

2.3.8.3. Lucrările solului

Arătura se execută imediat după recoltarea plantei premergătoare şi

eliberarea terenului de resturi vegetale, la adâncimea de 25 - 28 cm. Este foarte

important ca lucrarea de arat să se execute în condiţii optime de umiditate. Pe

solurile grele (lăcoviştile din Banat), pe vertisoluri (smolniţe) este necesar să se

facă două arături sau scarificarea la adâncimea de 60 cm. După cartoful, sfeclă sau

porumb se lucrează mai întâi cu grapa cu discuri şi apoi se face arătura. Terenul se

menţine curat de buruieni, nivelat şi afânat, prin lucrări cu grapa cu discuri urmată

de grapa cu colţi reglabili.

Primăvara, patul germinativ se pregăteşte cu combinatorul, la adâncimea de

5 - 6 cm, încorporându-se şi erbicidele preemergente ce se aplică în sol.

2.3.8.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa destinată semănatului trebuie să aibă cel puţin 98% puritate şi

minimum 75% capacitate de germinaţie (de dorit mai mare de 90%) şi MMB cât

mai mare (peste 20 - 22 g).

130

Sămânţa se tratează cu Tiradin 75 - 2,5 kg/t sau Tiramet - 2,5 kg/t şi cu

produse corbifuge. Epoca de semănat este atunci când în sol, la adâncimea de

5 - 7 cm, temperatura se menţine la 7 - 8°C (înainte de semănatul porumbului).

Calendaristic, aceste condiţii sunt asigurate în zonele de cultură a cânepii pentru

fibre în prima decadă a lunii aprilie. Dacă se seamănă prea timpuriu, plantele suferă

din cauza temperaturilor scăzute, cresc încet, nu ajung la înălţimea normală, puricii

produc pagube mari.

Figura 2.4. Lan de cânepă pentru fibre

Semănatul cu întârziere favorizează atacul moliei (Grapholita delineana),

scurtează perioada de vegetaţie, plantele înfloresc prematur, producţiile sunt mai

scăzute, fibrele au însuşiri tehnologice inferioare.

Densitatea influenţează producţia şi calitatea fibrelor. La semănat se

recomandă 400 - 450 nucule germinabile/m2 la cânepa dioică, pentru realizarea a

330 - 380 plante recoltabile/m2, iar la cânepa monoică se recomandă 350 - 450

nucule germinabile/m2. Aceste densităţi se realizează cu 80 - 95 kg material de

semănat/ha. Densităţile reduse determină plante cu tulpini groase, neuniforme, cu

procent mic de fibre. Densităţile mari (în limita celor recomandate) determină

plante cu tulpini subţiri, uniforme, cu conţinut mare de fibre.

Distanta între rânduri cea mai folosită este de 12,5 cm. Experienţele

efectuate de Segărceanu (1978) au scos în evidenţă faptul că semănatul la distanţă

131

mai mare între rânduri (20 cm) determină plante cu aceeaşi ca şi la semănatul la

12,5 cm, dar grosimea tulpinilor creşte, se diminuează svelteţea şi calitatea fibrelor.

Semănatul se efectuează cu semănătorile universale.

Adâncimea de semănat este de 3 - 4 cm pe soluri normale, 5 - 6 cm pe soluri

mai uşoare sau în primăveri secetoase. După semănat se face o lucrare cu grapa cu

colţi reglabili, cu colţii mult aplecaţi, pentru a nu lăsa vizibile rândurile, evitând în

acest fel pagubele produse de ciori.

2.3.8.5. Lucrările de îngrijire

Dacă este semănată în epoca optimă, pe soluri mijlocii, bine structurate şi

corect lucrate, cânepa reuşeşte bine fără alte lucrări de îngrijire. În primăverile

secetoase sau pe terenuri prea afânate, se face o lucrare cu tăvălugul imediat după

semănat. Dacă după semănat apare crustă, care ar împiedică răsărirea, se intervine

cu o lucrare cu grapa uşoară având colţii aplecaţi sau cu tăvălugul stelat.

Datorită semănatului des şi creşterii rapide, cânepa cultivată pentru fibre are

capacitatea de a distruge buruienile prin umbrire şi prin microclimatul specific

creat, nefiind necesare erbicidele. Acolo unde apar buruieni perene (Cirsium

arvense, Sonchus arvensis), acestea se înlătură prin pliviri selective manuale.

Aplicarea erbicidelor apare necesară la cânepa pentru sămânţă. În acest caz trebuie

avută în vedere sensibilitatea mare a cânepei la acţiunea fitotoxică a erbicidelor,

mai ales la antidicotiledonate. La toate erbicidele dozele minime se aplică pe soluri

cu 1,5 - 2% humus, iar cele maxime pe soluri cu 3 – 4 % humus (Muntean şi

colab., 2003).

Cele mai păgubitoare boli sunt putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum),

pătarea albă a frunzelor de cânepă (Septoria cannabina), mucegaiul alb

(Bothrytis infestans) şi mana (Peronoplasmopara cannabina).

Apariţia lupoaiei în lanurile de cânepă (Orobanche sp.). se previne prin

asolamente de 5 - 6 ani, utilizarea seminţelor sănătoase şi tratate, cultivarea de

soiuri rezistente, smulgerea plantelor de lupoaie şi arderea lor.

Dintre dăunători, mai păgubitori sunt puricele (Psylliodes attenuata), molia

cânepii (Grapholita delineana), sfredelitorul porumbului (Ostrinia nubilalis).

132

Puricele se combate prin tratamente la seminţe, tratamente înainte de semănat sau

în timpul răsăririi plantelor. Molia cânepei se previne şi combate prin respectarea

asolamentelor, folosirea de plante bune premergătoare, semănatul în epoca optimă

sau combaterea la pragul economic de dăunare cu insecticide specifice. Atacul de

sfredelitor se previne evitând porumbul ca plantă premergătoare sau prin

tratamente la avertizare.

2.3.8.6. Recoltarea

Cânepa pentru fibră se recoltează la sfârşitul înfloririi plantelor mascule

(cânepa de vară), când nu se mai scutură polen. Cânepa monoică ajunge în faza de

maturitate tehnică în a doua decadă a lunii august, după scuturarea polenului

florilor mascule, când se realizează cea mai bună calitate a fibrelor. Dacă se

recoltează mai timpuriu se obţin producţii mici de fibră, cu însuşiri tehnologice

inferioare (în special rezistenţă), iar întârzierea recoltatului duce la degradarea

tulpinilor, pierderea fineţei fibrelor, care devin aspre şi casante.

Recoltarea cânepei se face manual sau mecanizat, prin tăierea plantelor de la

bază. Recoltarea manuală constă din tăierea plantelor cu secera sau cu cuţite

speciale la înălţimea de 4 - 6 cm, care se lasă pe sol în mănunchiuri de 15 - 20 cm

diametru, aşezate în formă de foarfece deschise (X) pentru uscare. După uscarea pe

partea superioară (îngălbenire), snopii se întorc cu partea opusă spre lumină şi se

usucă încă 2 - 3 zile, în total uscarea realizându-se în 4 - 8 zile. Pentru a nu păta

fibrele la topire, frunzele uscate se scutură, apoi snopii se leagă în două locuri,

dacă plantele sunt mai lungi de 100 cm şi într-un singur loc, dacă sunt mai scurte.

Recoltarea mecanizată se face cu maşina J.S.K.-2,1 sau cu MRC -2,4. Acestea taie

tulpinile lăsându-le pe sol în strat subţire. După uscare se procedează ca şi în cazul

recoltării manuale, desfrunzindu-se tulpinile şi legându-se. Înainte de recoltarea

mecanizată se face defolierea plantelor, cu 12-14 zile înainte de recoltare.

Tulpinile se predau la topitorii complet lipsite de frunze. În procesul de

preindustrializare se apreciază lungimea, grosimea, culoarea, atacul de dăunători,

vătămarea de grindină şi puritatea.

133

Producţiile medii realizate la cânepa pentru fibre sunt de 5 - 6 t/ha tulpini

uscate, soiurile noi cultivate în ţara noastră având un potenţial productiv de 8 - 12 t

ha. Producţia de fibră se situează între 2,83 - 3,15 t/ha. Din greutatea tulpinilor

uscate puse la topit rezultă 16 – 25 % fibră, din care 60% fuior şi 40% câlţi.

2. 4. BUMBACUL

2.4.1. Importanţă

Bumbacul, potrivit datelor arheologice, are două centre de cultură: unul în

India, unde au fost descoperite, prin săpături arheologice făcute pe malurile

Indusului, ţesături de bumbac cu o fineţe extraordinară, confecţionate cu peste

3000 de ani î.e.n., iar cel de al doilea centru genic, în America. Din India, s-a

134

răspîndit spre apus, în Orientul Apropiat şi de aici în Egipt şi în tot nordul Africii şi

sudul Europei (sec. IX şi X e.n.). Referitor la al doilea centru genic, cel din

America, de remarcat este faptul că, la debarcarea lui Columb în noul continent

(1492), s-au găsit la băştinaşi pînzeturi din bumbac cu care îşi acopereau corpul.

Aztecii, ca şi triburile Maya sau Ghibcas, cunoşteau şi meşteşugul de a colora

minunat ţesăturile. Pe măsură ce s-a dezvoltat industria textilă, datorită

perfecţionării tehnicii, bumbacul a devenit cea mai importantă plantă textilă.

Fibrele de bumbac sunt folosite la fabricarea a numeroase produse textile,

singure, în amestec cu fibrele de in sau fibre sintetice. Din bumbac, se fabrică aţa,

ţesături impregnate cu cauciuc pentru a deveni impermeabile, filtre, produse

necesare industriei aviatice, automobilistice etc.

Pe lîngă fibrele lungi (lint), pe sămânţă se găsesc fibrele scurte, ce alcătuiesc

lintersul, ce se întrebuinţează la prepararea de colodium, materiale izolante,

pelicule cinematografice şi fotografice, la fabricarea fetrului, covoarelor, bumbac

absorbant cu întrebuinţări medicinale, etc.

Se mai foloseşte la obţinerea de vată medicinală, mătase artificială, linoleum,

substanţe explozive şi altele.

După separarea fibrelor, seminţele de bumbac se folosesc pentru obţinerea

de ulei, deoarece conţin, în proporţie de 17-25%, ulei semisicativ. După rafinare,

poate fi folosit în alimentaţia oamenilor, la fabricarea margarinei, săpunurilor,

vopselelor, pesticide, etc. Uleiul de bumbac, împreună cu cel de arahide, ocupă

locul 4-5 în producţia mondială de ulei.

Turtele rezultate după separarea uleiului reprezintă un furaj concentrat

valoros, bogat în proteine, săruri minerale şi alte substanţe nutritive. Turtele nu pot

intra în raţia alimentară în cantităţi mari, din cauza conţinutului în gossypol,

substanţă cu o pronunţată acţiune toxică. După detoxifiere, se pot folosi în hrana

diferitelor specii de animale în proporţii moderate, sau în amestec cu făina de grâu

în industria pâinii.

Cojile de bumbac, obţinute în urma decorticării seminţelor, sunt bogate în

celuloză (conţin 45% celuloză) se folosesc la fabricarea hârtiei de calitate

135

inferioară, izolanţilor electrici, mase plastice, nutreţ, fertilizant, etc. Tulpinile şi

capsulele se folosesc drept combustibil.

2.4.2. Răspândire

Bumbacul ocupă în prezent în agricultura mondială aproximativ

35 milioane ha, fiind cultivat în peste 60 de ţări situate între 38° latitudine sudică

(Argentina) şi peste 43° latitudine nordică (ţările fostei Uniuni Sovietice). În anul

2006, în lume s-au cultivat 35 021 143,60 ha cu bumbac pentru fibre, producţia

medie fiind de 709,19 kg/ha. În anul 2005, s-au cultivat 34 840 407,60 ha cu

bumbac pentru fibre, producţia medie fiind de 712,07 kg/ha, iar în anul 2004 s-au

cultivat 34 839 748,00 ha cu bumbac pentru fibre, producţia medie fiind de

702,71 kg/ha.

Ţări mari cultivatoare de bumbac sunt: India, cu 8 900 000 ha şi o producţie

de 400 kg fibre/ha în 2006, SUA, cu 5 586 000 ha cu bumbac cultivate în 2006 şi o

producţie de 805,23 kg fibre/ha, China, cu 5416000 ha cu bumbac cultivate în 2006

şi o producţie de 1242,61 kg fibre/ha, Brazilia, care în anul 2006 a cultivat

1 263 324 ha cu bumbac, obţinând o producţie medie de 957,76 kg fibre/ha.

În ţara noastră se poate vorbi de un început în cultura bumbacului abia din

anul 1925. Suprafeţe mai mari s-au cultivat în anul 1938, respectiv 18 300 ha.

După 1944, cultura bumbacului s-a extins mult (224 000 ha în 1953), dar

producţiile mici au determinat reducerea treptată a suprafeţelor, ajungînd în 1959

la 14 900 ha iar în 1963 numai la 1 000 ha. În anul 1972 s-a reintrodus cultura

bumbacului, considerându-se că această cultură se poate extinde şi în România,

aflată la limita nordică de cultură, iar producţiile pot fi suficient de mari în anii

normali, când temperaturile scăzute şi brumele nu survin înainte de 20 octombrie.

Înainte de 1989 se cultivau cu bumbac 500-1400 ha, cu producţii cuprinse între

155-350 kg fibre/ha. A fost cultivat, potrivit statisticilor FAO, până în anul 1999,

când s-au cultivat 20 ha cu bumbac, producţia medie raportată fiind de 300 kg/ha.

2.4.3. Compoziţia chimică

136

Produsul principal al plantei este bumbacul brut, care se compune din două

părţi: fibrele şi seminţele.

Fibrele conţin: apă 6,74%, celuloză 83,71%, substanţe proteice 1,5%,

substanţe grase 0,61%, extractive neazotate 5,79%, cenuşă 1,65%. Fibrele sunt

alcătuite în cea mai mare parte din celuloză, care se găseşte în proporţie mai mare

decât în fibrele de in şi cânepă. Seminţele (propriu-zise) conţin 20,79-29,57%

grăsimi (Gh. Bâlteanu, 1953). Uleiul devine un bun produs comestibil după

rafinare, după îndepărtarea gossypolului (pigment galben, toxic), putând fi utilizat

şi la fabricarea margarinei, fiind foarte bogat în oleină, linoleină şi mai sărac în

palmitină, dar şi a săpunului.

2.4.4. Sistematică. Origine. Soiuri

Bumbacul aparţine genului Gossypium L., familia Malvaceae. Din numărul

mare de specii (35), sunt cultivate numai 5, şi anume:

- Gossypium hirsutum L., bumbacul păros. Este un semiarbust înalt de

100-130 cm, cu ramurile şi frunzele acoperite de peri, frunzele cu 5 lobi, stipele

caduce, flori de culoare galbenă, capsula rotunjită cu vârful ascuţit, împărţită în

3-5 loji, fiecare din ele cu 5-10 seminţe, cu lungimea de 25-32 mm. Specia este

originară din partea sudică a Mexicului. Este cea mai răspândită specie.

- Gossypium arboreum L., bumbacul arborescent. Planta este un arbust de

223 cm înălţime, are frunze caduce, cu 5-7 lobi înguşti, prelungi, cu stipele liniare.

Capsulele de formă conică, cu 3-4 loji, fiecare cuprinzând 6-17 seminţe. Specia

creşte spontan în Asia (Pakistan, Ceylon etc). Se cultivă în India, Birmania, Japonia

etc.

- Gossypium herbacem L., bumbacul erbaceu. Este un semiarbust, de

2 3 -150 cm înălţime, cu ramuri pubescente, frunze 3-7 lobate, capsule mici de

2-3,5 cm lungime, cu 3-4 loji ce se deschid nu prea mult la maturitate. Fibrele au

culoarea albă şi lungimea de 18-25 mm. Se întîlneşte spontan în nord-estul

Pakistanului, estul Africii. Este cultivat în Orientul Apropiat, Peninsula Arabică,

vestul Chinei.

137

- Gossypium barbadense L., bumbacul egiptean. Este un semiarbust înalt de

100-200 cm, cu ramuri şi frunze glabre, frunzele alungite, triunghiulare, cu

3-5 lobi, stipele caduce. Fructul lung de 3,5-6 cm, de formă conică, cu suprafaţa

neregulată, avînd 3 loji, cu 5-8 seminţe fiecare, golaşe sau cu puţină pîslă. Fibrele

au 32-56 mm lungime. Se cultivă în Africa de Sud, Egipt, Sudan, Nigeria, Asia

Mijlocie, iar în stare spontană se găseşte în Peru. Dă un produs de calitate cu totul

superioară în Egipt, unde întîlneşte condiţii excepţional de favorabile; bumbacul

egiptean ocupă primul loc în lume sub raportul calităţii.

- Gossypium tricuspidatum L. este un arbust înalt de 200-300 cm cu ramuri

monopodiale în număr preponderent, capsule cu 4-5 loji, fibrele lungi. Creşte

spontan în India. Se cultivă pe suprafeţe reduse în India şi America de Sud.

Pentru formele de bumbac din Lumea veche - G. herbaceum, G. arboreum,

G. tricuspidatum - patria de origine este India, Pakistanul şi regiunile învecinate, în

timp ce speciile originare din America - G. hirsutum şi G. barba-dense - au ca

patrie de origine sudul Mexicului (prima) şi Peru (ultima). Faptul că cele două

grupe au apărut independent una de alta ne-o dovedeşte numărul diferit de

cromozomi. Speciile asiatice au 26 cromozomi (2n -26) iar cele americane 52

(2n = 52).

2.4.5. Soiuri

În România, potrivit Catalogului Oficial de soiuri şi hibrizi, se cultiva soiul

Brânceni, dar care a fost radiat în 2005.

2.4.6. Particularităţi morfologice şi biologice

Rădăcina principală este pivotantă, puternic ramificată, pătrunde până la

200 cm adîncime, rădăcinile secundare ajung la 100 cm. Sistemul radicular al unei

plante explorează un volum de sol de 9-11 m3, dar majoritatea rădăcinilor se găsesc

răspîndite pînă la 25-30 cm adîncime. B ă l a n (1949) arată că, în condiţiile ţării

noastre sistemului radicular se dezvoltă în cea mare parte în decursul primelor două

luni de la semănat până la 1 iulie, ceea ce îi permite plantei să suporte bine secetele

din lunile de vară.

138

Tulpina este erectă, înaltă de 50-150 cm, ramificată, la maturitate lignificată.

Se deosebesc două tipuri de ramuri: monopodiale sau vegetative şi simpodiale sau

fructifere. Primele, în număr de 2-4, se găsesc la baza tulpinii, sunt ramuri

vegetative şi au creştere terminală. Cele simpodiale, mai subţiri, se formează

deasupra ramurilor monopodiale. La fiecare internod al ramurii simpodiale de

găseşte un mugure floral ce creşte un timp, până ce floarea ajunge la maturitate şi

se deschide; în acest moment creşterea sa încetează. Sub floare apare un mugure

din a cărui creştere ia naştere internodul următor, care se comportă ca şi primul ş. a.

m. d. Datorită acestui mod de creştere ramura capătă forma unei linii frânte.

Numărul de ramuri pe plantă şi raportul numeric dintre monopodii şi simpex: se

află în funcţie de soi şi condiţiile de vegetaţie.

Tulpina şi ramurile sunt acoperite cu perişori; există specii de bumbac cu o

perozitate foarte pronunţată (Gossypium hirsutum).

Soiurile cu simpodiile de 3-5 cm (tipul nedefinit I) şi cele cu maxim 5-10 cm

(tipul nedefinit II) sunt valoroase în zonele temperate. La soiurile cu creştere

definită (limitată), se formează un singur internod cu 1-3 flori terminale, portul

numindu-se cluster (restrâns sau în coloană). La soiurile de tip 0 sau nul, florile se

formează direct la subsoara frunzelor, pe tulpina principală (formă de coloană),

acestea fiind pretabile a se cultiva în condiţii de mecanizare completă a culturii.

Frunzele sunt peţiolate, lobate (3-7 lobi) şi prevăzute la bază cu 2 stipele ce

cad timpuriu. Pe faţa inferioară a limbului se găsesc numeroşi perişori aspri. Faţa

superioară este slab păroasă sau chiar glabră. Culoarea frunzelor este verde, uneori

slab-roşiatică, de diferite nuanţe.

Răsărirea este epigeică, primele două frunze, cele cotiledonale, sunt

reniforme. Primele frunze adevărate apar după 10-12 zile, fiind întregi, nelobate.

Următoarele sunt lobate. Cele de la vârf sunt simple. Pe faţa inferioară a nervurilor

se găsesc glande nectarifere. Florile sunt solitare, pedunculate, protejate fiecare de

cîte 3 bractee care se formează la apariţia florii, avînd rolul de a proteja mugurele

floral în timpul dezvoltării sale. Bracteele posedă glande nectarifere, formate din

grupuri de peri glandulari de formă sferică.

139

Figura 2.5. Inflorescenţe de bumbac

O floare este alcătuită din: caliciu alcătuit din 5 sepale concrescute, de

culoare verde-deschis, corola compusă din 5 petale asimetrice, concrescute doar la

bază, de culoare albă-gălbui până la galbenă sau roşiatică; după fecundare, petalele

se colorează roz, apoi liliachiu şi apoi cad; androceul este reprezentat de

numeroase stamine, cel mai des 40-50, cu filamentele concrescute spre partea

inferioară, formează un tub staminal columnar, la partea superioară se găseşte

stigmatul; gineceul este format din 5 carpele concrescute într-un ovar cu 3-5 loje

(fiecare cu 4-8 ovule); Stigmatul este 3-5 lobat.

Fecundarea este predominant autogamă, cazurile de fecundare încrucişată nu

depăşesc de regulă 3-5% (excepţional pot ajunge la 25%). Fecundarea încrucişată

are loc prin intervenţia insectelor, atrase de fluidele nectarifere răspîndite în

interiorul şi în afara florilor.

Fructul este o capsulă dehiscentă, cu 3-5 valve. Forma capsulei poate fi

ovală sau rotundă-lunguiaţă, având suprafaţa netedăsau cu mici adâncituri.

Coloarea variază de la verde pînă la roşiatic. Numărul de seminţe în capsulă

variază între 10-40. Conţinutul capsulelor - seminţele cu tot cu fibre - formează

bumbacul brut, care poate atinge o greutate de 3,5-4,5 g.

Seminţele sunt piriforme, la capătul ascuţit găsindu-se hilul. Lungimea

seminţelor este de 5-8 mm, iar grosimea de 3-6 mm. MMB este 70-120 g. Pe

suprafaţa tegumentului seminal se formează fibrele textile, unele lungi, care

140

reprezintă lintul şi unele scurte, care constituie pîsla sau lintersul. Există soiuri dt

bumbac lipsite complet sau parţial de pîslă.Culoarea fibrelor de regulă este albă,

existând şi forme cu fibra colorată mai rar cafeniu sau albăstrui. Lintersul poate fi

de culoare roşie, verzuie sau brună. Tegumentul seminal reprezintă 35-40% din

greutatea seminţei; cotiledoanele joacă rolul de organe de rezervă ale

embrionulului.

Fibrele textile sunt formaţiuni ale tegumentului seminal şi reprezintă

produsul principal al plantei. Într-o capsulă de mărime mijlocie sunt

30 000-100 000 de astfel de fibre. Ele sînt alcătuite din peri unicelulari avînd la

maturitate forma unei panglici răsucite, puţin îngroşate pe margini. Cea mai mare

lăţime o are fibra în partea mijlocie. Lungimea fibrelor variază cel mai des între

20-46 mm, iar lăţimea între 20-40 microni, dimensiunile fiind în funcţie de soi şi

condiţiile de vegetaţie. La măsurătorile făcute la soiurile de bumbac cultivate în

ţara noastră s-au găsit următoarele dimensiuni: lungimea 23,6-25,9 mm, iar lăţimea

18-25 microni (B â 1t e a n u, 2001).

Din examinarea microscopică a unei fibre mature de bumbac, se observă un

perete şi un lumen în interiorul căruia mai pot exista resturi de protoplasma moartă.

Peretele are o grosime de 4-6 microni, fiind acoperit la exterior de o cuticulă foarte

subţire, greu permeabilă pentru apă şi gaze, datorită substanţei ceroase cu care este

impregnată. De însuşirile cuticulei depinde luciul fibrei, care este mai mult sau mai

puţin evident. Datorită faptului că influenţează rezistenţa, grosimea peretelui este

un element principal al calităţii fibrei. Grosimea peretelui depinde mult de

condiţiile de nutriţie ale plantei şi de durata de formare a fructului.

Fibrele sunt dispuse în spirală, la maturitate răsucirea fibrei fiind determinată

de structura spiralată a peretelui, ea urmând direcţia spiralelor. Răsucirea este mai

pronunţată la mijlocul fibrei decât la extremităţi. Formarea fibrelor este

independentă de fecundare, ovulele nefecundate pot forma peri cu o lungime de

până la 10 mm,dar, în urma fecundării, sămânţa în creştere fiind hrănită din

abundenţă, perii pot creşte mai mult. Fibra de calitate trebuie să fie curată,

strălucitoare, moale la pipăit, matură fină, elastică şi rezistentă.

2.4.7. Cerinţele faţă de climă şi sol

141

Bumbacul este o plantă termofilă, a cărei arie geografică nu depăşeşte spre

nord paralela 45°, dar la această latitudine nu reuşeşte să ajungă întotdeauna la

maturitate. Suma gradelor de temperatură necesară pentru a ajunge la maturitate

este de 3200-2800°C.

Temperatura minimă pentru germinaţie este de 12° (după unii autori 14°C).

De la semănat şi până la apariţia primelor flori parcurge aproximativ 65 de zile,

timp în care este necesară o cantitate de căldură de cca. 1350°C. De la apariţia

primelor flori şi până la desfacerea primelor capsule se scurg 50 zile, necesarul

termic fiind 1050°C, iar mai departe pînă la terminarea coacerii trec încă

50-55 zile. Bumbacul manifestă o deosebită sensibilitate faţă de căldură, la

temperaturi sub 0°C planta piere, îngheţurile târzii de primăvară şi cele timpurii de

toamnă limitează intervalul de timp în care bumbacul poate vegeta. În sudul ţării,

perioada de vegetaţia a bumbacului se desfăşoară între 15 aprilie şi 15 octombrie,

ceea ce înseamnă un total de 180 zile, soiurile precoce putând ajunge la maturitate.

La temperaturi mai mici de 10°C planta nu piere, dar organele plantei suferă. De

exemplu, dacă în sol temperatura este de 3-4°C, rădăcina nu mai poate absorbi

apa, planta se ofileşte, iar în timp se usucă. Temperaturile de peste 35-37°C

determină stagnarea creşterii şi apoi ofilirea plantei. Durata de strălucire a soarelui

trebuie să fie de cel puţin 1 500 ore. În Egipt, aceasta este de peste 2 000 ore, în

cele 7 luni de vegetaţie, fibrele formate în aceste condiţii fiind de o excepţională

calitate. Bumbacul este o plantă de zi scurtă, înfloreşte, fructifică şi produce normal

numai dacă un anumit număr de zile, variabil în funcţie de soi, se află în condiţii de

zi de 10-12 ore.

Faţă de apă, se caracterizează printr-un consum relativ ridicat, coeficientul

de transpiraţie fiind cuprins între 350-650. Cele mai mari cerinţe le are la înflorire,

când consumul este aproape de două ori mai mare decât în celelalte faze de

vegetaţie. Cel puţin 50% din cantitatea totală de apă este consumată în perioada

înflorire-deschiderea capsulelor. Chiar dacă are un consum de apă ridicat,

bumbacul poate rezista la secetă, mai bine decât alte plante, cum sunt, de exemplu,

unele cereale. Culturile fertilizate rezistă la secetă mai bine decât cele neîngrăşate.

B ă l a n ( 1949) arăta că bumbacul vegetează normal la un regim de precipitaţii de

142

400-500 mm anual, dacă cel puţin 200 mm şi cel mult 300 mm cad în cursul lunilor

mai-august (excesul de ploi în cursul verii este dăunător, deoarece căldura şi

lumina se reduc în timpul ploilor, determinând întîrzierea coacerii şi scăderea

producţiei.

Faţă de sol, necesită soluri fertile, cu un bun drenaj, care să permită

pătrunderea aerului, căldurii şi apei în straturile explorate de rădăcini. Nu dă

rezultate pe solurile argiloase compacte, cele cu apă freatică prea la suprafaţă (mai

aproape de 100 cm), cele ude şi reci, precum şi terenurile nisipoase şi sărăturate.

Sunt potrivite cernoziomurile, solurile brun-deschise de stepă, aluviunile. Reacţia

trebuie să fie neutră ori slab alcalină.

2.4.8. Zone ecologice

În ţara noastră bumbacul se poate cultiva cu succes în sudul ţării, pe o fîşie

lată de 5-30 km ce se întinde de-a lungul Dunării, unde găseşte condiţii

pedoclimatice favorabile. Profesorul Gh. Bâlteanu consideră că, având în vedere

biologia şi ecologia plantei de bumbac, precum şi condiţiile existente în zonele

menţionate, în România se pot cultiva 30-35 mii ha anual cu bumbac, în acest fel

acoperindu-se necesităţile interne ale industriei textile sau pentru producţia de vată

medicinală.

2.4.9. Tehnologia de cultivare

Având în vedere exigenţele mari ale plantei faţă de căldură, lumină şi hrană,

bumbacul poate da rezultate acceptabile în ţara noastră numai dacă de aplică o

tehnologie de cultivare impecabilă.

2.4.9.1. Rotaţia

Din experienţele executate la staţiunea Brînceni, cerealele şi prăşitoarele

sunt plante bune premergătoare pentru bumbac, iar leguminoasele pentru boabe

(mazărea, fasolea etc.) trebuie evitate, datorită faptului că un plus de azot în sol

întîrzie maturitatea. După el însuşi se poate cultiva cel mult 2 ani. După bumbac se

pot cultiva plante de primăvară, mai ales cereale.

2.4.9.2. Fertilizarea

143

Pentru o producţie de 1 000 kg/ha produs brut, bumbacul extrage din sol, 40

kg N, 10 kg P205, 32 kg K20, 13 kg CaO, şi cantităţi mai mici din celelalte

elemente. Absorbţia cea mai intensă se produce în perioada îmbobocire-începutul

fructificării, respectiv 15 iunie-15 august, în acest interval planta consumă 60-65%

din cantitatea totală necesară de N, P şi K. Este recomandabil ca, în condiţiile din

România, să se ia toate măsurile pentru atingerea maturităţii înainte de primele

îngheţuri timpurii de toamnă, care, în unii ani se produc pe la jumătatea lunii

octombrie. Un element important este păstrarea unui raport convenabil între azot şi

celelalte elemente nutritive. Pe un sol brun-roşcat de pădure, Bâlt e a n u (1955)

găseşte că cel mai potrivit raport între azot şi fosfor este de 1:1,5. Alţi autori

(B ă l a n , 1949; Staţiunea experimentală Mărculeşti), au obţinut rezultate bune

aplicând azot şi fosfor în raportul de 1:1. Referitor la îngrăşămintele potasice,

cercetările făcute pînă în prezent în România nu au putut dovedi eficacitatea

acestora, solurile fiind în general bine aprovizionate cu acest element.

Gunoiul de grajd poate fi folosit cu bune rezultate la cultur a bumbacului,

acesta având influenţă favorabilă şi asupra însuşirilor fizice ale solului (uşurează

încălzirea solului). Bumbacul, având un ciclu de vegetaţie lung şi repartizat în cea

mai mare parte în lunile de vară, poate utiliza bine îngrăşămintele cu acţiune lentă.

2.4.9.3. Lucrările solului

Bumbacul preferă lucrările profunde ale solului, adîncimea optimă fiind de

25-30 cm. Momentul de executare a arăturii este foarte important, diferiţi autori (G.

Ionescu-Şişeşti, Bălan, Reinhardt etc.) scot în relief că arătură dă cele mai bune

rezultate atunci când se execută vara, imediat după recoltarea plantei

premergătoare, cu condiţia ca umiditatea solului să permită efectuarea unei lucrări

de bună calitate. Arătura bolovănoasă, executată toamna târziu, scade producţia de

bumbac şi se accentuează neuniformitatea coacerii.

Primăvara, terenul trebuie lucrat cu grapa şi nivelat îmediat ce se poate ieşi

la cîmp. Până la semănat, terenul se menţine afânat la 10-12 cm adâncime, cu

cultivatorul, pentru a se uşura încălzirea lui. Dacă până la semănat arătura s-a tasat

144

din nou, este necesară o lucrare superficială în apropierea semănatului, la

adîncimea de semănat, concomitent cu nivelarea.

2.4.9.4. Sămânţa şi semănatul

Calitatea seminţei folosită la semănat este un factor important de care de-

pinde mărimea producţiei. Sămânţa trebuie tratată împotriva unor boli ai căror

germeni se pot găsi pe suprafaţa sau în interiorul ei, cum este bacterioza

bumbacului (Xanthomonas malvacearum). Mai des folosit în acest scop este acidul

sulfuric concentrat, care nu numai că se dezinfectează părţile periferice ale

tegumentului, dar şi dizolvă lintersul. Se obţine astfel o sămânţa delinterată, care

poate fi semănată cu semănătorile obişnuite de cereale. Contactul acidului sulfuric

cu sămânţa trebuie să fie de numai 12-15 minute, după care se îndepărtează prin

spălare cu multă apă.

Epoca de semănat este atunci cînd solul, la 10 cm adâncime, are temperatura

de cel puţin 12-14 °C şi pericolul îngheţurilor târzii a trecut. Aceste condiţii se

îndeplinesc începând cu 25 aprilie, perioada optimă de însămînţare nu durează mai

mult de cca. 10 zile.

Densitatea la cultura bumbacului, stabilită în urma experienţelor efectuate

în zona lui de cultură din România, este de 11-12 plante/m2. Pentru a putea realiza

această densitate este necesar ca la semănat să se folosească de 4 ori m a i m u l t e

boabe germinabile, deoarece o parte din seminţe nu încolţesc, altele dau naştere la

plante neviabile, unele nu pot răsări sau pier din diferite cauze. Cantitatea de

sămânţă folosită pentru însămânţarea unui hectar este de 60-70 kg., Trebuie să se

evite o cultură rară, cu numeroase goluri, la o densitate mică culturii plantele

beneficiază de spaţiu de nutriţie prea mare, îşi prelungesc ciclul vegetativ şi

coacerea este întârziată (Bălan).

Distanţa dintre rînduri este de 60-70 cm în condiţii de mecanizare a culturii,

dar poate fi micşorată la 40-50 cm dacă praşilele se execută manual.

Adâncimea de semănat este de 5 cm, semănatul mai adânc nu este

recomandat deoarece sămânţa are o putere mică de străbatere a solului.

145

Orientarea rîndurilor în direcţia nord-sud este o măsură căreia trebuie să i se

acorde atenţia cuvenită în condiţiile ţării noastre. Prin acest mijloc plantele primesc

mai multă lumină şi căldură, fapt care se reflectă pozitiv în producţie.

2.4.9.5. Lucrări de îngrijire

Imediat după semănat se face o lucrare de tăvălugire cu un tăvălug uşor, care

favorizează o răsărire uniformă plăntuţele de bumbac nu pot străbate crusta ce se

formează ceea ce va duce la apariţia de numeroase goluri. În cazul în care s-a

format crusta când plăntuţele sunt parţial răsărite, aceasta se distruge prin prăşit.

Completarea golurilor cu seminţe încolţite este o măsură care trebuie

executată fără întîrziere.

Principala lucrare de îngrijire este prăşitul, care are scopul de a înlătura

buruienile şi de a menţine solul în stare de afânare. Din experienţele executate la

Brânceni reiese că efectuarea a 4 praşile sporeşte producţia. Concomitent cu

praşilele este necesar să se îndepărteze buruienile de pe rând prin plivit. Totodată se

execută şi răritul, prin care se realizează reglarea densităţii culturii.

Prin combaterea buruienilor cu ajutorul erbicidelor se reduce numărul de

praşile. Tratamentul cu erbicide urmează a fi completat cu praşile mecanice, care

influenţează favorabil cultura prin aceea că uşurează aerisirea şi încălzirea solului.

Dintre lucrările de îngrijire specifice bumbacului fac parte: ciupitul prin care

se îndepărtează ramurile monopodiale (vegetative) şi cârnitul care constă din

ruperea vârfului tulpinii, pentru a se menţine un anumit număr de ramuri florifere,

de regulă 5-7. Uneori este necesară o lucrare de cârnit suplimentar, prin care se

urmăreşte păstrarea unui anumit număr capsule pe fiecare plantă, câte pot ajunge la

maturitate.

Prin irigare se poate mări substanţial producţia, cercetările efectuate în

această direcţie în ţara noastră ( B o t z a n , B ă l a n ) au arătat că umiditatea

optimă pentru bumbac este 60-75% din capacitatea de câmp. Se fac 2 udări, cu

norme de 400-900 m3, fiind necesare mai ales în timpul înfloritului. După

15 august bumbacul nu mai trebuie irigat, deoarece s-ar întîrzia coacerea.

2.4.9.6. Recoltarea

146

Fructele de bumbac au maturizare treptată, într-o perioadă de 50-60 zile.

Primele capsule se deschid după aproximativ 45-55 zile de la apariţia primelor

flori. Mai întîi se deschid capsulele de la partea inferioară a tulpinii şi cele de la

baza ramurilor fructifere. De aceea, recoltarea manuală a bumbacului se face în 3-4

reprize, primul cules trebuind să înceapă atunci când la fiecare 3-4 plante se găseşte

cel puţin cîte o capsulă deschisă. Recoltarea se face pornind de la capsula cea mai

de jos, în aşa fel încât impurităţile rezultate din fructe să nu cadă pe fibra celor

inferioare. Recoltarea se face numai pe timp uscat, manual sau mecanizat, cu

combine speciale. O parte dintre capsule nu reuşesc să ajungă la maturitate şi

rămân nedeschise sau deschise parţial. Acestea se aştern în straturi subţiri în

magazii,după uscare ele se deschid şi dau o recoltă, de calitate mai slabă.

Recoltarea mecanizată, impusă de condiţiile tehnicii moderne este îngreunată

de coacerea capsulelor într-un interval de timp prea lung, la care se adaugă şi faptul

că deschiderea fructelor se produce când încă frunzele sunt verzi. Prin ameliorare

au fost create soiuri noi, lipsite de aceste neajunsuri.

Deorece la recoltare bumbacul are o umiditate de peste 12-13%, după

recoltare este necesar să fie întins în straturi, pentru a se usca. În trecut, deoarece

recoltarea se făcea succesiv, la interval de 7-10 zile, stratul format din prima

recoltă se usuca, peste el se aşternea stratul rezutat din recolta a doua, şamd. Până

când grosimea stratului de bumbac ajungea la circa 1 m. După recoltare, bumbacul

brut se supune operaţiei de egrenare prin care fibrele textile (lint-ul) sunt separate

de sămânţa propriu-zisă.

În condiţiile din ţara noastră, producţia de bumbac brut se ridica la

100-600 kg/ha, dar, în condiţii experimentale, de exemplu la Staţiunea

experimentală Studina, în anul 1953, s-au obţinut în condiţii de irigare peste

3 000 kg/ha bumbac brut.

2.5. RAMIA

147

2.5.1. Importanţă. Răspândire

Ramia (Boehmeria nivea Hook et Arn. şi B. Utilis Bl., fam. Urticaceae), este

o plantă care se cultivă pentru fibrele care se găsesc în tulpină. Se cultivă din

timpuri îndepărtate în China. Fibrele de ramie au însuşiri deosebite, o lungime

neobişnuită (18-25 cm), rezistenţă excepţională, fiind de trei ori mai rezistente

decît fibrele de cânepă şi de 22 ori mai rezistente decât fibrele de bumbac. Fibra

de ramie este fină, strălucitoare şi albă ca zăpada, se spală şi se colorează bine, se

filează bine atât singură, cât şi în amestec cu cele mai diferite fibre, nu putrezeşte

cînd este umezită. Datorită acestor calităţi deosebite, din fibrele de ramie se obţin

firele şi ţesăturile cele mai fine şi mai rezistente şi anume: dantele, tricouri, haine

tropicale, şervete, feţe de masă, perdele, covoare, stofe pentru tapiţat mobile, pânză

pentru cauciucuri de automobile, curele de transmisie, pânze de corabie sau corturi,

aţă de cizmărie, năvoade etc. Din fibrele de ramie se fabrică cea mai fină hîrtie,

care este folosită pentru confecţionarea bancnotelor. Ramia se cultivă pe suprafeţe

mari în China, Japonia, insulele Filipine, Indonezia, India.

2.5.2. Particularităţi morfologice şi biologice

Ramia este o plantă perenă, cu rădăcina pivotantă, răspândită la 30-40 cm

adâncime; Se înmulţeşte prin rizomi. Tulpina are înălţimea de 1,5-2 m şi grosimea

de 1 cm; planta are aspect de tufă, pe o tufă se formează 5-20 tulpini, acoperite cu

peri deşi şi fini. Frunzele sunt peţiolate, dinţate pe margini, cu vârful ascuţit; partea

superioară a frunzelor are culoarea verde-închis, iar cea inferioară alb-argintiu, din

cauza perişorilor deşi. Este o plantă monoică, florile sunt mici, grupate în ciorchini

deşi; florile bărbăteşti se găsesc în partea inferioară a inflorescenţei, iar cele

femeieşti în partea superioară. Fructul este o achenă alungită, care conţine o

singură sămânţă.

Ramia iubeşte căldura, insolaţia şi umiditatea. Este sensibilă la ger, partea

aeriană a plantei este distrusă chiar de gerurile mici (-3°C). În schimb, are o

rezistenţă destul de mare la dăunători.

148

Figura 2.6. - Ramia

2.6. CHENAFUL

2.6.1. Importanţă

149

Chenaful (Hibiscus cannabinus L., fam. Malvaceae) este o plantă originară

din Africa sudică, unde se găseşte în stare sălbatică şi de unde s-a întins în sudul

Asiei, în special în India şi Indonezia (Zamfirescu şi colab., 1965).

Fibrele se găsesc în tulpini în proporţie de 16-19%. Fuiorul este fin, de

culoare albă cu reflexe galbene-cenuşii. Fibra de chenaf se apropie prin culoare,

moliciune şi elasticitate, mai mult de fibra de in decît de cea de cînepă. Fibrele sunt

folosite ca înlocuitor al fibrei de iută, deoarece sunt nehigroscopice. Se folosesc

pentru confecţionarea de saci pentru ambalarea zahărului, cimentului etc.), stofei

de mobilă, sfori, frînghii etc. Seminţele conţin 20% ulei, folosit în industria

săpunului. Turtele pot fi folosite ca nutreţ concentrat sau ca îngrăşământ.

2.6.2. Răspândire

Chenaful se cultivă pe mari suprafeţe în India şi Indonezia. Se mai cultivă de

asemenea în Iran, Africa şi America, în special în S.U.A., Brazilia şi Cuba.

Hibiscus cannabinus este cunoscută în comerţ sub denumirea de chenaf, cânepă de

hibiscus, cânepa de Gamba, iuta de Siam, iuta de Bimli, cânepa de Ambari,

Papoula de San Francisco, Dah, Meshta etc.

2.6.3. Particularităţi morfologice şi biologice

Chenaful este o plantă anuală. Rădăcina este profundă, ramificată, poate

ajunge până la 2,5 m adâncime, folosind apa şi substanţele nutritive din straturile

mai adânci.

Tulpina, rotund-canelată, are înălţimea medie de 2 m, dar poate ajunge în

zonele calde şi în culturi irigate pînă la 6 m. Culoarea este roşie-violacee, dar poate

varia de la verde-roşietic la roşu-purpuriu. Este prevăzută cu ghimpi rari şi ascuţiţi.

Frunzele au forme diferite după poziţia lor pe tulpină. Cele inferioare sunt

ovale sau cordate, cele mijlocii lobate, iar cele superioare lanceolate.

150

Figura 2. 7. - Chenaful

Florile sunt mari, aşezate la subsuoara frunzelor. Sunt compuse dintr-un

caliciu dublu (cel exterior alcătuit din 10 hipsofile aciculare, iar cel intern din 5

sepale rugoase), o corolă cu 5 petale galben-deschis cu baza violet-roşcată,

numeroase stamine (50-80) şi un ovar. Fructul este o capsulă compusă din 5 loji,

fiecare având 3-5 seminţe cenuşii, păroase, reniforme. Seminţele au capacitatea de

a-şi completa coacerea pe tulpinile recoltate.

Perioada de vegetaţie este de 130-140 de zile. Este o plantă de zi scurtă,

originară din zonele sudice.

Figura 2.8. - Cultură de chenaf

151

2.7. IUTA

2.7.1. Importanţă

Iuta este cultivată în regiunile tropicale pentru fibrele textile extrase din

tulpină, întrebuinţate la fabricarea pânzei de sac, a covoarelor, etc.

Fibrele de iută sunt mătăsoase la atingere şi au un uşor luciu, provin

din scoarţa tulpinii. Au un aspect plăcut, sunt flexibile şi pot fi folosite la

confecţionarea diverselor ţesături, covoare, în diferite combinaţii coloristice.

Deoarece produsele finite sunt foarte moi şi nu prea rezistente la un trafic intens,

ele sunt recomandate mai ales pentru dormitoare şi camere de zi. Fibrele pot fi

reciclate de mai multe ori.

Figura 2. 9. Cultură (stânga) şi fibre de iută (dreapta)

Frunzele de iută se folosesc în diferite părţi ale lumii în consumul uman, la

prepararea supelor sau a sosurilor, mâncăruri tradiţionale în Nigeria („ewedu”) sau

în Mali („fakohoy”). Sunt bogate în betacaroten, fier, calciu şi vitamina C, precum

şi în tocoferoli şi vitamina E.

152

2.7.2. Răspândire. Suprafeţe. Producţii

Iuta se cultivă în Asia, Africa şi America. În anul 2006, în lume s-au cultivat

1 587 110 ha cu iută, producţia medie fiind de 1960,14 kg/ha, în 2005 s-au cultivat

1 563 004 ha, iar producţia medie a fost de 1941,76 kg/ha, iar în 2004 1528146 ha,

producţia medie 1897,48 kg/ha. Cele mai mari suprafeţe în 2006 s-au cultivat în

India (950 000 ha, producţia medie 2148,63 kg/ha), Bangladesh (438 000 ha,

producţia medie 1828,77 kg/ha). Se mai cultivă, cu producţii peste media

mondială, în Uzbekistan (10 000 kg/ha), China, Egipt, Vietnam,Thailanda.

2.7.3. Particularităţi morfologice şi ecologice

Iuta (Corchorus olitorius L şi C. Capsularis – Fam. Tiliaceae) este o plantă

anuală, caracteristică zonelor cu climat cald şi umed, necesitând o cantitate de

precipitaţii de 5-7 mm săptămânal. Solurile preferate sunt cele aluviale, cu apă

suficientă.

Tulpina are înălţimea de până la 3 m şi grosimea de 1 - 2 cm, frunzele sunt

galbene, ovale. Fibrele sunt de culoare albă sau maronie, sunt biodegradabile.

Lungimea lor poate ajunge la 1-3 m. Planta se dezvoltă la temperaturi cuprinse

între 20-40ºC şi umiditatea relativă a aerului de 70-80%.

2.8. SISALUL

153

2.8.1. Importanţa culturii

Sisalul (Agave sisalana Perincé, Fam. Amaryllidaceae), este o plantă

tropicală, cultivată în special pentru obţinerea de fibre, care se formează în frunze.

Datorită faptului că sunt netede, durabile, rezistente la deteriorare în apă sărată,

grosiere, fibrele sunt utilizate la confecţionarea de sfori, frânghii, folosite mai ales

în marinărie, agricultură, diferite industrii, etc. Planta se mai întâlneşte şi sub

denumirea de cânepă sisal (sisal hemp).

2.8.2. Răspândire. Suprafeţe. Producţii

Sisalul ocupă locul 6 în lume între plantele producătoare de fibre textile,

reprezentând 2% din producţia mondială de fibre textile. Se cultivă în Africa

(96 780 ha în 2006), America (372 359 ha în 2006, din care 44 065 ha în America

Centrală şi 372 359 ha în America Latină şi Caraibe), Asia (9 170 ha în 2006).

Ţări mari cultivatoare de sisal sunt Brazilia (280 589 ha în 2006, producţia medie

882,28 kg/ha fibre), urmată cu suptafeţe mult mai mici cultivate, de Tanzania

(46 000 ha în 2006), Kenia (25 000 ha în 2006), Haiti, China, Columbia, Cuba,

Haiti, Nicaragua, Mozambic, Filipine, Ecuador, Venezuela, Madagascar, Maroc,

Salvador, Ecuador, etc.

2.8.3. Particularităţi morfologice şi ecologice

Sisalul este o plantă perenă, tropicală şi subtropicală, rezintând în cultură

7-10 ani. Planta creşte şi se dezvoltă bine la temperaturi mai mari de 25ºC.

Formează o rozetă de frunze, lungimea medie a unei frunze fiind de 1,5-2 m.

Frunzele tinere sunt dinţate pe margine, dar pierd acest lucru la maturitate. Fiecare

frunză conţine în medie 1000 de fibre, care conţin celuloză şi hemiceluloză.

Fibrele se extrag prin decorticare, operaţie care se efectuează în centre speciale.

154

Figura 2.10.- Sisalul (Agave sisalana Perincé, Fam. Amaryllidaceae)

155

2.9. IUCCA (Yucca)

2.9.1. Importanţa culturii

Yucca (Jucca filamentosa L., Ordinul Asparagales, Fam. Agavaceae) se

cultivă în principal pentru fibre, care sunt rezistente la rupere, folosindu-se la

fabricarea sforilor pentru legat baloţi, precum şi la confecţionarea sacilor, dar şi la

confecţionarea de mături, împletituri, încălţăminte, obiecte de artizanat. În

România se cultivă ca plantă ornamentală.

Figura 2.11. - Yucca (Yucca filamentosa L.) - floare

2.9.2. Origine. Răspândire

Yucca este un gen care cuprinde circa 40 - 50 de specii, vivace. Deşi adesea

sunt asociate cu zona aridă a deşerturilor, unele specii sunt originare din sud-estul

Statelor Unite ale Americii şi din insulele Caraibe. În urmă cu 200 de ani, populaţia

maya o folosea ca medicament şi hrană. Indienii denumesc yucca „arborele vieţii”,

datorită efectelor tămăduitoare, miraculoase.

156

Figura 2.12. Plantă de Yucca - ornamentală

Figura 2.13. Fibre de Yucca

157

2.9.3. Particularităţi morfologice şi ecologice

Yucca este un gen care cuprinde circa 40 - 50 de specii, vivace. Tulpina este

lemnoasă, groasă şi aspră, la extremitatea ei se formează una sau mai multe rozete

de frunze.

În mediul natural atinge chiar 12 m înălţime. Frunzele sunt întregi,

persistente, liniar-ascuţite, prelungite, lungi, pieloase. Florile (perigon cu şase

petale cărnoase, şase stamine, stil gros cu şase stigmate, ovar lunguieţ) albe sau

galbene, campanulate, parfumate, în panicule mari, ramificate, piramidale (circa un

metru înălţime), ramuri florifere erecte. Fructul este o capsulă, seminţele sunt mari,

cu coajă subţire.

158

2.10. RAFIA

Rafia (Raphia ruffia. L., sin. R. farinifera, fam. Raphieae) se cultivă în

principal pentru fibrele lungi de până la 19,8 m, care se formează în peţiolul

frunzelor. Fibrele sunt moi, flexibile, rezistente, nu se rup uşor, sunt

biodegradabile. După uscarea la soare, fibrele capătă o culoare gălbuie-cafenie, dar

poate căpăta şi alte nuanţe. Se folosesc la confecţionarea unor ţesături artizanale, la

fabricarea unor sfori, etc. Se cultivă pe suprafeţe mai mari în Madagascar.

Figura 2.14. Rafia – Ţesătură (stânga) şi fibre (dreapta)

159

Anexa nr.1

Tabelul fibrelor textile(HOTĂRÂRE nr. 527 din 30 mai 2007

privind denumirea, marcarea compoziţiei fibroase şi etichetarea produselor textile)

Nr.Denumire Descrierea fibrelor

1. Lână (1) Fibră din cojocul oilor şi mieilor (Ovis aries)2. Alpaca, lamă, cămilă,

caşmir, mohair, angora, vigonie, iac, guanaco, caşgora, castor, vidră, precedat sau nu de denumirea „lână” sau „păr”

Părul de la urmatoarele animale: alpaca, lamă, cămilă, capră, capră angora, iepure angora, vigonie, iac, guanaco, capra de caşgora (incrucişarea dintre capra de Caşmir şi capra de angora), castor, vidră,

3. Păr de animal sau cal cu sau fără indicarea speciei animale (de exemplu par de bovine, de capră, părul de cal)

Păr de la diferite animale, altele decât cele menţionate la nr. 1 şi 2

4. Mătase Fibră provenind exclusiv de la insectele sericigene5. Bumbac Fibră provenind de la capsulele de bumbac (Gossypium)6. Capoc Fibră provenind din interiorul fructului de capoc (Ceiba

pentandra)7. In Fibră provenind din tulpina de in (Limnum utilissimum)8. Cânepă Fibră provenind din tulpina de cânepă (Cannabis sativa)9 Iută Fibre provenind din tulpina de Corchorus olitorius şi

din Chorcorus capsularis. În sensul prezentei hotarari, sunt asimilate iutei fibrele liberiene provenind de la: Hibiscus cannabinus, Hibiscus sabdarifa, Abutilon avicennae, Urena lobata, Urena sinuata

10 Abacă Fibră provenind de la frunza de Musa textilis11 Alfa Fibră provenind de la frunza de Stipa tenacissima12 Cocos Fibră provenind de la fructul Cocos nucifera13 Drob (grozama) Fibră provenind din tulpini de Cytisus scoparius şi de

Spartium junceum14 Ramie Fibră provenind din tulpina de Boehmeria nivea şi de la

Boehmeria tenacissima15 Sisal Fibră provenind de la frunza de Agave Sisalana16 Sunn Fibră provenind din tulpina de Crotalaria juncea 17 Henequen Fibră provenind din tulpina de Agave Fourcroydes18 Maguey Fibră provenind din tulpina de Agave Cantala19 Acetat Fibră de acetat de celuloză unde maxim 92% şi minim

74% din grupele hidroxil sunt acetilate20 Alginat Fibră obţinută provenită de la sărurile metalice ale

acidului alginic21 Cupro Fibră de celuloză regenerată obţinută prin procedeul

cupro-amoniacal

160

Nr.Denumire Descrierea fibrelor

22 Modal Fibră de celuloză regenerată obţinută prin intermediul unui procedeu de viscoză modificat, având o forţă de rupere ridicată şi un modul in stare umeda ridicat. Forţa de rupere (BC) dupa condiţionare şi forţa (BM ), necesară pentru producerea unei alungiri de 5% în stare umedă, sunt după cum urmează:BC (CN) ≥ 1,3 √T + 2TBM (CN) ≥ 0,5 √Tîn care T este densitatea medie pe unitatea de lungime

în dtex23 Proteinice Fibră obţinute plecând de la substanţele proteinice

naturale regenerate şi stabilizate sub acţiunea agenţilor chimici

24 Triacetat Fibră de acetat de celuloză unde minim 92% din grupele hidroxil sunt acetilate

25 Viscoză Fibră de celuloză regenerată obţinută prin procedeul viscoză pentru filamente şi pentru fibre discontinue

26 Acrilice Fibră formată din macromolecule lineare având în lanţ cel puţin 85% acrilonitril

27 Clorofibră Fibră formată din macromolecule liniare prezentând în lanţ mai mult de 50% din masa totală, unitaţi monomerice de clorura de vinil sau clorură de viniliden

28 Fluorofibră Fibră formată din macromolecule liniare obţinute din monomeri alifatici fluorocarbonaţi

29 Modacrilice Fibră formată din macromolecule liniare conţinând în lanţul lor minim 50% şi maxim 85% din masa totala unitaţi acrilonitrilice

30 Poliamidă sau Nailon Fibră formată din macromolecule lineare de sinteza conţinând în lanţ grupari amidice care se repetă, din care minim 85% se leaga la unitaţi alifatice sau cicloalifatice

31 Aramidă Fibră constituita din macromolecule liniare de sinteză formate din grupe aromatice legate prin grupari amidă sau imidă, din care minim 85% se leagă direct la doua inele aromatice, numărul de grupări imidice, in cazul in care acestea există, neputand sa depaşeasca numarul de grupari amidice.

32 Poliimida Fibră formata din macromolecule liniare de sinteza conţinand in lanţ unitaţi imidice care se repeta

33 Lyocell Fibră de celuloza regenerata obţinuta prin dizolvare şi printr-un proces de filare cu solvent organic², fara formare de derivaţi

34 Poliester Fibră formată din macromolecule liniare conţinând în lanţ minim 85% ester al unui diol cu acidul tereftalic.

35 Polietilenă Fibră formată din macromolecule liniare de hidrocarburi alifatice saturate nesubstituite

36 Polipropilenă Fibră formată din macromolecule liniare de hidrocarburi alifatice saturate, unde un atom carbon din

161

Nr.Denumire Descrierea fibrelor

doi se leaga la o grupare metil in poziţie izotactica, şi fără alta substituţie

36a Polilactidă Fibră formată din macromolecule liniare care prezintă în lanțul lor minim 85 % (din masă) unități de esteri ai acidului lactic obținuți din zaharuri naturale şi care are o temperatură de topire de cel puțin 135 oC

37 Policarbamidă Fibră formată din macromolecule lineare conţinad în lanţ grupe funcţionale ureilenă (NH-CO-NH), care se repeat

38 Poliuretan Fibră formată din macromolecule liniare constituite din lanţuri cu grupe funcţionale uretan

39 Vinilice Fibră formată din macromolecule liniare a căror lanţ este constituit din alcool polivinilic cu diferite grade de acetilare

40 Trivinilice Fibră formată din terpolimer de acrilonitril, dintr-un monomer vinilic clorurat şi dintr-un al treilea monomer vinilic, dar nici unul să nu depaşească 50% din masa totală

41 Elastodienă Elastofibră constituită fie din poliizopren natural sau sintetic, fie dintr-una sau mai multe diene polimerizate cu sau fără unul sau mai mulţi monomeri vinilici, care, alungită sub o forţă de tracţiune până la de 3 ori lungimea iniţială, revine rapid şi în mod substanţial la această lungime, de îndată ce forţa de tracţiune încetează să mai fie aplicată

42 Elastan Elastofibră constituită din poliuretan segmentat cel puţin 85% din masa, care, alungita sub o forţă de tracţiune pană la de 3 ori lungimea sa iniţială, revine rapid şi în mod substanţial la această lungime, de îndata ce forţa de tracţiune încetează sa mai fi aplicată.

43 Sticlă textilă Fibră constituită din sticlă44 Denumire corespunzând

materialului din care sunt compuse fibrele, de exemplu din: metal (metalic, metalizat), azbest, hârtie (din hârtie), precedată sau nu de cuvântul „fir” sau „fibră”

Fibre obţinute din amestecuri de materiale sau materiale noi, altele decât cele prezentate mai sus

46 Elastolefină Fibră compusă din cel puţin 95% (din masă) macromolecule parţial reticulate, formate din etilenă şi cel puţin o altă olefină, şi care, alungită sub o forţă de tracţiune până când atinge o dată şi jumătate lungimea iniţială, revine rapid şi substanţial la această lungime, de îndată ce forţa de tractiune încetează să mai fie aplicată

162

Nr.Denumire Descrierea fibrelor

1.Denumirea „lână” de la nr. 1 poate, de asemenea, să fie utilizată pentru a indica un amestec de fibre provenind de la cojoc de oaie şi tipuri de păr indicate la nr. 2, coloana a treia.Această prevedere se aplică produselor textile prevăzute la articolele 4 şi 5, precum şi celor

prevăzute la art. 6, în măsura în care acestea din urmă sunt parţial compuse din fibrele indicate la numerele 1 şi 2.2.Prin „solvent organic” se înţelege în esenţă un amestec de produse chimice organice şi apă

*Emitent: Guvernul României, publicat în: Monitorul Oficial nr. 426 din 26 iunie 2007

163

Bibliografie selectivă

1. Axinte M., Borcean I., Roman Gh. V. Muntean L. S., Fitotehnie. Editura Ion

Ionescu de la Brad, Iaşi, 2006

2. Berbecel O. şi colab., Zonarea ecologică a plantelor în România. Editura

“Academiei”, Bucureşti, 1960.

3. Bâlteanu Gh., Bârnaure V., Fitotehnie. Editura “Ceres”, Bucureşti, 1979.

4. Bâlteanu Gh., Bârnaure V., Fitotehnie. vol. I, Editura “Ceres”, Bucureşti, 1989.

5. Bâlteanu Gh., Salontai Al., Vasilică C., Bârnaure V., Borcean I., Fitotehnie.

Editura “Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti, 1991.

6. Bâlteanu Gh., Fitotehnie. vol. 2, Editura “Ceres”, Bucureşti, 2001.

7. Blaga Gh., Rusu I., Udrescu S., Vasile D., Pedologie. “Editura Didactică şi

Pedagogică”, RA, Bucureşti, 1996.

8. Burzo I., Aurelia Dobrescu, Viorica Voican, Elena Delian, Curs de Fiziologia

Plantelor. Atelierul de multiplicat cursuri al Universităţii de Ştiinţe Agronomice şi

Medicină Veterinară, Bucureşti, 1996.

9. Canarache A., Fizica solurilor agricole. Editura “Ceres”, Bucureşti, 1990.

10. Căzănaru, A., Cultura ricinului. Editura Ceres Bucureşti, 1987

11. Doucet, M., Ilaria Doucet, Cultura inului de ulei. Redacţia de Propagandă

Tehnică Agricolă, Bucureşti, 1983

12. Dumbravă M., Tehnologia Culturii plantelor. Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 2004.

13. Florea N., Munteanu I., Rapaport C., Chiţu C., Opriş M., Geografia solurilor

României. Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.

14. Hălmăjan H., Ghidul cultivatorului de rapiţă. Editura Agris, Bucureşti, 2006.

15. Hera C., Borlan Z., Ghid pentru alcătuirea planurilor de fertilizare. Editura

“Ceres”, Bucureşti, 1980.

16. Hera C., Sin Gh., Toncea I., Cultura florii soarelui. Editura Ceres, Bucureşti,

1983.

17. Lup A., Dobrogea agricolă - de la legendă la globalizare. Ed. Ex Ponto

Constanţa, 2003.

164

18. Muntean L.S., Borcean I., Axinte M., Roman Gh. V., Fitotehnie. Editura

“Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti, 1995.

19. Muntean L.S., Borcean I., Roman Gh. V., Axinte M., Fitotehnie. “Editura Ion

Ionescu de la Brad”, Iaşi, 2003.

20. Oancea I., Tehnologii Agricole Performante. Ed Ceres, 2003

21. Panaitescu Liliana, Cercetări privind biologia şi tehnologia de cultivare a

grâului în condiţiile din partea centrală a Dobrogei - teză de doctorat. USAMV

Bucuresti, 2003

22. Panaitescu Liliana, Comportarea unor hibrizi de floarea soarelui în condiţii de

producţie în Dobrogea. Lucrări Ştiinţifice USAMB Timişoara, mai 2007

23. Pintilie C., Sin Gh., Rotaţia culturilor de câmp. Editura “Ceres”, Bucureşti,

1974.

24. Puiu Şt., Pedologie. Editura “Ceres”, Bucureşti, 1980.

25. Răuţă C., Munteanu I., Florea N., Harta solurilor României după legenda FAO

– UNESCO (din European Soil Data Base – UE), 1994.

26. Soltner D. - Phytotechnie speciale. Collection „Sciences et Techniques

Agricoles“, Anger, 1990.

27. Ştefan V., Fitotehnia plantelor tehnice. Atelierul de multiplicat cursuri

USAMV Bucureşti, 2003

28. Tabără V., Fitotehnie, vol. I – Plante tehnice, oleaginoase şi textile. Editura

Brumar Timişoara, 2006

29. Zamfirescu N., Bazele biologice ale producţiei vegetale. Editura Ceres,

Bucureşti, 1977

30. Zamfirescu N. Şi colab., Fitotehnie, Vol II. Editura Agrosilvică, Bucureşti,

1965

31. *** Anuarul Statistic al României, 1937 şi 1938

32. *** FAO Yearbook, Production, 1950-2001

33. *** Clima R.S.R, vol. II. Date climatologice. Comitetul de Stat al Apelor de

pe lângă Consiliul de miniştri. Institutul Meteorologic, Bucureşti, 1966

34. *** Techniques agricoles. ITCF, INA P-G, UNIP Paris, 1988

35. *** FAO Yearbook Trade 1970-2001

165

36. *** Anuarele Statistice ale României, 1990 -2007

37. *** Îndrumări tehnice pentru lucrătorii din agricultură. Producţia vegetală.

Redacţia de propagandă tehnică agricolă, Bucureşti, 1990

38. *** Lucrări ştiinţifice. Seria A Agronomie. Universitatea de Ştiinţe

Agronomice şi Medicină Veterinară Bucureşti. 1990-2007

39. *** Producţia vegetală. Cereale şi plante tehnice. Redacţia revistelor agricole,

Bucureşti, 1995-1999

40. *** Catalogul oficial al soiurilor (hibrizilor) de plante de cultură din România,

ediţia 1990-2007, Bucureşti

41. *** Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizate în

România. Sub egida Societăţii de Protecţia Plantelor. Ministerul Agriculturii şi

Alimentaţiei, Agenţia Naţională Fitosanitară, Comisia interministerială de

Omologare a produselor de uz Fitosanitar, Bucureşti, 2006

42. *** Lucrări ştiinţifice. Institutul de Cercetări pentru Cereale şi Plante Tehnice

Fundulea, 1976-2003

43. *** Anuarul Statistic al României, 2000-2007

44. *** Monitorul Oficial al României, 2007

45. *** Raport de mediu 2002, Europa centrală şi de est, Heidelberg Cement,

Bucuresti, 2003

***DECIZIA COMISIEI MADR din 18 decembrie 2006 care autorizează

România să amâne aplicarea unor prevederi ale Directivei 2002/53/EC cu privire la

comercializarea seminţelor unor soiuri din speciile de plante agricole

(2007/69/EC)

*** faostat. fao.org

***wikipedia.org

***madr.ro

166