P

age1

Inul pentru fibre (Linum usitatissimum L.)

Importanţă

Fibrele de in (fuiorul) reprezintă circa 20-26%, sunt foarte valoroase, au o mare rezistenţă la rupere şi

putrezire, luciu mătăsos, fiind utilizate la fabricarea lenjeriei, haine, feţe de masă, pânze pentru pictură,

paraşute, vele, aţă, dantele etc.

Fibra scurtă (câlţii) se utilizează la fabricarea hârtiei pentru ţigarete, a sacilor, prelate.

Pleava se foloseşte la furajarea ovinelor şi ca materie primă în fabricarea furfurolului.

Semințele se folosesc pentru extragerea uleiurilor iar şroturile în furajarea animalelor.

Compoziţia chimică a fibrei. Fibra de in conţine celuloză 84-90%, substanţe pectice 1-2%,

lignină 2-4%, substanţe ceroase 1,5-2,5% şi cenuşă 1-3%.

Răspândire

Inul pentru fibre se cultivă pe plan mondial pe circa 322 mii ha (2009) cu o producţie medie de 1420 kg/ha.

Ţări mari cultivatoare sunt: China, Belarus, Federaţia Rusă, Franţa.

În ţara noastră se cultivă pe circa 35 ha (2009) cu o producţie medie de 2860 kg/ha.

Sistematică

Inul pentru fibre aparţine speciei Linum usitatissimum L., ssp. eurasiaticum proles elongata.

Particularităţi biologice

Sistemul radicular al inului pentru fibre este mai slab dezvoltat decât la inul pentru ulei.

Tulpina, înaltă de 70-150 cm, este cilindrică, fistuloasă, neramificată pe o porţiune mare. Fasciculele de

fibre lungi, paralele, constitue “fuiorul” cu luciu mătăsos, iar fibrele scurte constitue câlţii. Fuiorul

reperezintă cam 20-26% iar câlţii 50% din masa totală a fibrei.

Frunzele, în număr de pâna la 100, sunt îngust lanceolate, sesile şi cad la maturitate.

Florile sunt pe tipul 5, hermafrodite, au culoare albă sau albastră.

Fructul este o capsulă cu 5-10 seminţe. Perioada de vegetaţie este de 84-115 zile.

Cerinţe faţă de climă şi sol

Inul pentru fibre este o plantă de climat umed şi răcoros.

Temperatura minimă de germinare este de 2-3˚C. Creşterea intensă a tulpinii se realizează la 16-17˚C iar

formarea capsulelor şi maturarea se realizează la 18-20˚C.

Umiditatea. Inul pentru fibre este pretenţios faţă de apă din cauza numărului mare de stomate, desimii

mari a plantelor şi sistemului radicular slab dezvoltat. Pentru germinare seminţele necesită 120-180%

apă faţă de masa lor uscată. Consumul maxim de apă se înregistrează în faza de îmbobocire-înflorire.

Umiditatea relativă a aerului trebuie să fie de 70-80%.

Lumina. Zilele noroase şi semănatul timpuriu determină o lungime tehnică mai mare a plantelor de in.

Solul. Inul pentru fibre necesită soluri plane, cu textură luto-nisipoasă, nisipo-lutoasă sau lutoasă,

profunde, permeabile, structurate, fertile, cu capacitate mare de reţinere a apei, curate de buruieni şi cu

pH-ul 6-6,8.

Zone ecologice. Cele mai favorabile zone de cultură sunt situate în depresiunile montane (Suceava,

Rădăuţi, Gheorgheni, Topliţa, Maramureş, Sălaj).

Tehnologia de cultivare:

Rotaţia

Inul pentru fibre este pretenţios la planta premergătoare. Cele mai bune premergătoare sunt:

grâul de toamnă, leguminoasele anuale (mazărea), borceagul, precum şi cartoful sau sfecla pentru zahăr,

dacă au fost fertilizate corespunzător şi nu au fost atacate de Rhizoctonia sp. şi Botrytis cinerea. Plantele

bune premergătoare sunt orzoaica şi porumbul. Nu se vor folosi ca plante premergătoare şi nici

postmergătoare cânepa şi rapiţa.

Sinteză – fitotehnie – agro – anul IV

P

age2

Inul pentru fibre se poate folosi ca plantă protectoare pentru morcov, ierburi perene etc. În

zonele unde se practică “topitul la rouă” se seamănă perpendicular pe rândurile de in o graminee care

formează un covor ierbos ce favorizează topitul, iar în anul următor se asigură o producţie normală de

fân, aşa cum s-a dovedit în experienţele de la S.C.A. Livada.

Pe acelaşi teren, inul pentru fibre nu trebuie să revină mai devreme de 6 ani din cauza

aşa-numitei “oboseli” a solului sau “alergia inului” faţă de el însuşi, cauzată de un complex de factori

cum ar fi secreţiile autotoxice ale rădăcinilor (lineina), acumularea germenilor unor boli (septorioza,

antracnoza, rugina, fusarioza), acidifierea şi acumularea unor compuşi toxici (Fe, Al, Mn), consumul

unor microelemente (mai ales bor), înmulţirea unor buruieni specifice care elimină în sol secreţii ce

inhibă germinaţia inului (Camelina alyssum şi Euphorbia sp.).

După inul pentru fibre pot urma toate plantele de cultură, cu excepţia celor cu boli comune

(cartof, sfeclă). Culturile succesive şi grâul de toamnă găsesc condiţii foarte bune de sol.

Fertilizarea

Pentru o tonă de substanţă uscată recoltată, inul pentru fibre extrage din sol 12 kg azot, 4,9 kg

P₂O₅ şi 18 kg K₂O. Deşi nu consumă cantităţi mari de elemente nutritive, inul pentru fibre este foarte

pretenţios la fertilizare, din următoarele considerente: are perioadă scurtă de vegetaţie; rădăcina este slab

dezvoltată şi cu capacitate redusă de a folosi elementele mai greu solubile din sol; coeficientul de

valorificare a îngrăşămintelor este scăzut: 70 - 80% la azot, 15 - 20% la fosfor şi 50 - 60% la potasiu;

absorbţia intensă a elementelor nutritive are loc de timpuriu şi într-un termen scurt: 70% din azot, 60 -

70% din P₂O₅, şi peste 80% din K₂O până la începutul înfloritului; însămânţarea în rânduri apropiate

exclude posibilitatea favorizării solubilizării elementelor nutritive, prin executarea unor lucrări în timpul

vegetaţiei. Insuficienţa şi excesul elementelor nutritive micşorează producţia şi calitatea acesteia.

Azotul favorizează creşterea tulpinii, formarea frunzelor, intensifică asimilaţia clorofiliană,

determină randamentul în fibre şi calitatea acestora.

Fosforul, în cantităţi suficiente, atenuează efectul negativ al azotului, scurtează perioada de

vegetaţie, favorizează sporirea numărului de fibre elementare în fascicule şi depunerea celulozei în

pereţii celulelor, influenţează favorabil uniformitatea maturării, producţia de seminţe şi ulei.

Potasiul, asigurat în cantităţi optime, favorizează formarea fasciculelor compacte, biosinteza

celulozei şi rezistenţa fibrelor. Cercetările din ţara noastră au precizat că fertilizarea inului pentru fibre

trebuie să se facă cu toate cele trei elemente nutritive de bază (NPK), cantităţile de fosfor puse la

dispoziţia plantei să fie egale sau mai mari decât cele de azot, iar cele de potasiu egale sau mai mari

decât cantităţile de fosfor.

Raportul între elementele nutritive NPK să fie de 1:3:3 pe solurile fertile, de 1:2:3 pe solurile

cu fertilitate mijlocie, iar pe solurile sărace de 1:1,5:1,5.

Dozele de îngrăşăminte chimice se diferenţiază în funcţie de soi, planta premergătoare,

fertilitatea solului şi desimea semănatului. Pe solurile cu fertilitate mijlocie (8 - 10 mg P₂O₅, şi 12 - 25

mg K₂O la 100 g sol) se recomandă N32-64, P48-80, iar pe solurile cu fertilitate scăzută (sub 7 mg P₂O₅ şi 15 mg K₅O la 100 g sol) să se utilizeze N48-80, P64-96, K64-96. Dozele minime se recomandă după

cereale de toamnă şi la soiurile sensibile la cădere, iar cele maxime după plante prăşitoare şi la soiurile

rezistente la cădere (Mădăraş, Mureş etc.). După plante leguminoase dozele de azot se micşorează cu

20 - 30 kg/ha, iar în microzonele cu precipitaţii abundente se măresc cu 10 - 20 kg/ha; pe solurile care

au primit amendamente cu 1 - 2 ani înainte, dozele de fosfor şi potasiu se măresc cu 20 - 30 kg/ha,

adăugându-se, totodată, 0,3 - 1,0 kg/ha bor pentru atenuarea efectului dăunător al calciului asupra

calităţii fuiorului.

Microelementele au influenţă pozitivă asupra producţiei şi calităţii acesteia. Folosirea borului a

determinat sporuri de 120 - 200 kg/ha la fibre şi 100 - 160 kg/ha la seminţe.

Manganul a determinat creşterea randamentului de fibre, mărirea rezistenţei acestora, iar cuprul

a mărit activitatea fotosintetică.

Zincul, sub formă de sulfat de zinc, aplicat prin încorporare în sol sau extraradicular în timpul

vegetaţiei, a determinat sporuri de producţie în zone mai reci şi mai umede din Franţa.

Gunoiul de grajd nu se aplică direct inului pentru fibre, deoarece duce la căderea “în vetre” sau

pe toată suprafaţa, datorită excesului de azot; de asemenea, îmburuienează solul, nu este folosit complet

datorită perioadei scurte de vegetaţie, reduce procentul de fibre în tulpini şi rezistenţa acestora la rupere,

recomandânduse la planta premergătoare.

P

age3

Epoca de aplicare a îngrăşămintelor. Îngrăşămintele cu potasiu se aplică sub arătura

de bază; cele cu fosfor fie sub arătura de bază, fie în primăvară la pregătirea patului germinativ, sub

formă de îngrăşăminte complexe, fără să scadă producţia. Aplicarea a jumătate din doza de azot la

pregătirea patului germinativ şi jumătate în faza de brădişor determină sporirea proporţiei de fibre lungi

cu 8 - 15%. Aplicarea se face cu avionul, elicopterul sau terestru, când s-au lăsat cărări la semănat şi

după ce se evaporă roua.

Lucrările solului

Inul pentru fibre are seminţe mici, sistemul radicular slab dezvoltat şi este sensibil la

îmburuienare. Lucrările de bază se efectuează în funcţie de planta premergătoare şi grosimea stratului

arabil. Se efectuează o arătură adâncă la 23 – 25 cm după plante premergătoare ce eliberează terenul

timpuriu şi la 28 - 30 cm după cele târzii (porumb, cartof, sfeclă etc.), încorporându-se bine resturile

vegetale, terenul menţinându-se afânat şi curat de buruieni, nivelat până la venirea iernii.

Primăvara, patul germinativ se pregăteşte cu multă atenţie (grădinăreşte), fără a pulveriza solul

(pericol de formare a crustei). Cu ajutorul combinatorului se pregăteşte patul germinativ, mărunţindu-l

pe adâncimea semănatului, iar sub această adâncime solul să fie tasat. Dacă este cazul, se încorporează

şi erbicidele antigramineice.

Sămânţa şi semănatul

Sămânţa trebuie să aparţină soiului zonat, să fie sănătoasă, cu puritatea minimă de 99%,

germinaţia minimă 85%, cu MMB cât mai mare, să fie lipsită de cuscută, omogenă, lucioasă. Sămânţa

se tratează împotriva antracnozei (Colletotrichum lini) şi fuzariozei (Fusarium lini) cu Tiradin 75 - 3,5

kg/t, Oftanol T - 2 kg/t şi contra bolilor şi dăunătorilor (puricelui inului) se recomandă tratamente pe

bază de betaciflutrin + imidacloprid (Chinook 20 l/t de sămânţă). Tratamentele se efectuează numai pe

cale uscată.

Epoca de semănat. Temperatura minimă de germinare este de 2 - 3°C, dar semănatul se face

când în sol, la adâncimea de 4 - 5 cm, se realizează, 2 - 3 zile la rând, la orele 7 dimineaţa, temperatura

de 4 - 5°C.

Semănat în epoca optimă inul formează tulpini înalte, neramificate, cu fibre lungi, rezistente la

cădere, îmburuienare şi purici. Semănat prea devreme, inul poate fi distrus de eventualele temperaturi

scăzute (-1°C distruge plantele în faza cotiledonală); mai târziu se scurtează faza creşterii intense,

tulpinile şi fuiorul rămân de dimensiuni mai reduse, atacul puricilor aduce prejudicii lanului. În

depresiunile Ciuc, Gheorgheni, valea Râului Negru, semănatul se efectuează când temperatura în sol

ajunge la 7°C, datorită pericolului îngheţurilor târzii.

Desimea la semănat. Cercetările din ţara noastră şi din alte ţări au evidenţiat că desimea optimă

la recoltare a inului pentru fibre este de 1.800 – 2.000 plante/m². De la semnat şi până la recoltare se

produc pierderi de 27 - 35% faţă de numărul seminţelor încorporate în sol. Ca urmare, desimea

semănatului trebuie să fie de 2400 - 3000 plante/m², în funcţie de fertilitatea solului (desime mai mare

pe soluri mai fertile), epoca semănatului (desime mai mare în epoca optimă) şi rezistenţa soiului la

cădere (desime mare la soiurile rezistente). Distanţa între rânduri, folosită în România, este de 12,5 cm.

Adâncimea semănatului este de 1,5 - 2,0 cm pe solurile mai grele (lutoase) şi mijlocii (nisipo-

lutoase) şi 2 - 3 cm pe cele mai uşoare, structurate. Semănatul mai adânc sau mai la suprafaţă determină

goluri în lan.

Lucrări de îngrijire

Combaterea buruienilor. Din cauza creşterii lente în primele faze de vegetaţie şi umbririi

reduse a solului, inul poate fi invadat de buruieni ce pot produce pagube de 25 - 50% din valoarea

producţiei. Combaterea buruienilor prin pliviri manuale este costisitoare şi greu de efectuat, singura cale

de distrugere fiind combaterea integrată din care nu lipseşte folosirea erbicidelor.

1. Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate sensibile la MCPA (acid 2 metil-4

chlorphenoxiacetic), cum sunt: Chenopodium album, Sinapis arvensis, Raphanus raphanistrum, Thlaspi

arvense, Capsella bursa-pastoris şi altete, se utilizează erbicidul Dikotex 40 EC (40% MCPA) în doză

de 1,5 – 2,0 l/ha, aplicându-se în faza de brădişor, când plantele de in au 6 - 10 cm înălţime, iar

buruienile dicotiledonate sunt în faza cotiledonală sau de rozetă, iar temperatura aerului mai mare de

14°C.

2. Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate rezistente sau mediu rezistente la MCPA

(Amaranthus sp., Atriplex patula, Galium aparine, Sonchus arvensis, Convolvulus arvensis, Matricaria

P

age4

sp., Polygonum convolvulus, Vicia sp.) se utilizează unul din următoarele erbicide: Brominal flax (12%

bromoxynil + 12% MCPA), 1,5 - 2,0 l/ha; Buctril M (20% bromoxynil + 20% MCPA), 1 l/ha; Basagran

(48% bentazon), 2 - 4 l/ha; Glean (75% chlorsulfuron), 10 - 15 g/ha.

Aceste erbicide se aplică înainte, în timpul şi după faza de “brădişor”, de la 4 - 5 cm înălţime a

inului şi până la 25 cm înălţime, iar buruienile se află în faza cotiledonală sau de rozetă şi temperatura

aerului înregistrează de la 8 - 10°C, până la 25°C.

3. În zonele în care se întâlnesc şi specii de buruieni monocotiledonate (Setaria sp.,

Echinochloa crus-galli şi Sorghum halepense), se recurge la aplicarea erbicidelor antigramineice:

Diizocab (70% butylate), în doză de 4 - 6 l/ha, sau Lasso (48% alachlor), în doză de 4 - 7 l/ha, sau Dual

500 (50% methalachlor), în doză de 3 - 6 l/ha.

Aceste erbicide se încorporează în sol prin două treceri perpendiculare cu combinatorul la

adâncimea de 6 - 8 cm Diizocabul şi la 3 - 5 cm erbicidele Lasso şi Dual, dozele fiind calculate în

funcţie de conţinutul solului în humus (de la 1 la 4%). Erbicidele antidicotiledonate se aplică conform cu

indicaţiile de la punctele 1 şi 2.

4. Culturile de în infestate cu buruieni dicotiledonate şi monocotiledonate, printre care se află şi

odosul (Avena fatua), zâzania (Lolium remotum), mohorul (Setaria sp.) se tratează cu următoarele

erbicide: Avadex BW EC (48% triallte) în doză de 5,0 - 6,5 l/ha (1 - 4% humus) care se aplică înaintea

semănatului şi se încorporează în sol la 3 - 5 cm cu combinatorul; Illoxan (28% diclofop) + Buctril M în

doze de 3,0 + 1,0 l/ha sau Nabu S (20% sethoxydim) + Buctril M în doze de 1,5 + 1,0 l/ha care se aplică

după răsărirea inului, când odosul are 3 - 4 frunzuliţe, iar buruienile dicotiledonate sunt în faza de

cotiledoane sau rozetă de frunze; Fusilade Super (12,5% fluazifop - p-butyl) + Buctril M în doze de 1,5 -

1,0 l/ha se aplică atunci când odosul are 3 - 4 frunzuliţe şi până la înfrăţirea acestuia, iar buruienile

dicotiledonate sunt în faza de rozetă.

5. Pirul (Agropyron repens) poate fi combătut cu Fusilade Super în doză de 4 - 5 l/ha, în

momentul când lăstarii acestuia au înălţimea de 10 - 15 cm, asociat cu erbicide antidicotiledonate

(Buctril M, Basagran, Glean).

6. Combaterea cuscutei (Cuscuta epilinum), care atacă plantele sub formă de vetre, se face cu

Reglone 3 - 4 l/ha sau plantele se cosesc şi se ard după ce s-au uscat. Combaterea trebuie să se facă

înainte de fructificarea cuscutei.

7. Când nu se dispune de erbicide ce se aplică preemergent, pe terenurile îmburuienate se

practică două erbicidări postemergente: prima erbicidare se efectuează când inul are 4 - 5 cm înălţime,

cu Basagran în doză de 2 - 4 l/ha sau în faza de “brăduţ” (6 - 10 cm) cu Dikotex 40 EC în doză de 1,5 -

2 l/ha, iar a doua erbicidare se face când inul are înălţimea de 20 - 25 cm cu erbicide asociate: Fusilade

Super (2 l/ha) şi unul din erbicidele Buctril M (1 l/ha), Brominal flax (1,5 l/ha) sau Glean (10 g/ha).

Pe terenurile infestate cu buruieni rezistente la toate erbicidele, trebuie evitată amplasarea

inului. La efectuarea erbicidărilor postemergente se vor folosi 200 - 350 l/ha soluţie pentru tratamente

corecte.

Adăugarea în soluţia de erbicidare cu Dikotex a 9 kg/ha azotat de amoniu sau 14 kg/ha uree a

determinat o mai bună combatere a buruienilor şi obţinerea unor sporuri de producţie de 90 - 130 kg/ha

fibre şi 70 - 90 kg/ha sămânţă.

Utilizarea microelementelor bor (250 g/ha), zinc (100 g/ha) şi molibden (100 g/ha); alături de

azot, a determinat sporuri mai mari de producţie, fiind diminuat atacul unor boli (bacterioză, fuzarioză şi

rugină).

Combaterea dăunătorilor. Puricii (Aphtona euphorbiae) se combat în momentul răsăririi

plantelor de in, când produc cele mai mari pagube utilizânduse insecticidele Decis 2,5 CE – 0,3 l/ha sau

Fastac 10 EC – 0,1 l/ha în 300 – 400 l apă/ha. Aceste tratamente se execută atunci când nu s-au tratat

seminţele cu insecticide la însămânţare. Tratamentele se efectuează cu maşini de prăfuit sau stropit,

după ce s-a evaporat roua de pe plante şi pe timp liniştit.

Tripsul inului (Thrips linarius), care atacă în verile mai secetoase din faza de 30 cm înălţime a

inului până la înflorire, se combate cu insecticidele Fastac 100- 0,1 kg/ha sau Sinoratox 35 CE - 2 kg/ha.

Combaterea bolilor (făinarea - Oidium lini, rugina - Melampsora lini, putrezirea

plăntuţelor de in - Pythium debaryanum, antracnoza – Colletotrichum lini, pătarea brună - Phoma

linicola, fusarioza Fusarium lini, septorioza – Septoria linicola) se face prin tratarea seminţelor, iar în

timpul vegetaţiei, la avertizare, cu Fundazol sau cu alte fungicide.

P

age5

Irigarea inului este necesară în zonele şi anii cu vreme secetoasă, prin care se asigură

realizarea producţiilor mari, cantitativ şi calitativ, şi se efectuează prin aspersiune, aplicându-se udarea

de răsărire cu 200 - 250 m³/ha iar în timpul creşterii intense 2 - 3 udări cu 600 - 700 m³/ha. Irigarea după

înflorit poate favoriza căderea plantelor; ca atare nu este necesară, cu atât mai mult cu cât consumul de

apă al plantelor se reduce după încetarea creşterii.

Recoltarea. Fazele de maturare ale inului pentru fibre sunt următoarele:

Maturarea galbenă-timpurie se recunoaşte prin culoarea galbenă a plantelor, la care rămân

verzi numai frunzele superioare, vârful tulpinii şi capsulele. Frunzele bazale au căzut, seminţele au

culoarea galbenă şi vârful castaniu. Recoltat în această fază, inul realizează fibre de calitate bună şi

producţii mici de seminţe.

Maturarea galbenă-deplină (tehnică) se caracterizează prin culoarea plantei galbenă-închis,

frunzele au căzut, seminţele s-au întărit, au luciu caracteristic soiului şi culoarea castanie. Fibrele sunt

rezistente, dar mai puţin elastice. În această fază se recoltează plantele de in prin smulgere.

Maturarea deplină. Tulpinile şi capsulele au culoarea castanie-brună, seminţele se desprind de

pe pereţii fructului, fibrele s-au lignificat, au pierdut elasticitatea, încât rezultă fuior puţin, inferior

calitativ şi cu multă puzderie aderentă.

Recoltarea inului se face la maturitatea tehnică, prin smulgere cu mijloace mecanizate sau

manuală a plantelor. Smulgerea manuală a inului se face în mănunchiuri mici, care se scutură de pământ

şi se aşează în pale pe categorii de lungime şi culoare. După 1 - 2 zile se leagă în snopi cu diametrul de

15 - 20 cm, apoi snopii se aşează câte 4 - 6 în piramidă pentru uscare. Când s-au uscat suficient, snopii

se clădesc în şire separate pe categorii de calitate la marginea solei şi accesibile mijloacelor de transport

sau se predau direct centrelor de colectare sau topitoriilor.

În zonele mai ploioase plantele se lasă nelegate, aşezate sub formă de piramidă, lungi de circa 1

m, cu pereţii subţiri, unde rămân 1 - 3 săptămâni pentru a se usca complet, după care se leagă în snopi şi

se depozitează sau se transportă la beneficiar.

Recoltarea mecanizată se realizează cu combina rusească LKV- 4 T, care smulge plantele, le

decapsulează şi le leagă în snopi. Dacă tulpinile nu sunt maturate uniform şi suficient uscate, se renunţă

la aparatul de legat şi tulpinile rămân în brazdă continuă (pale) pe teren (LK-4 T).

Tot mecanizat, inul pentru fibre se poate recolta şi cu combina TLZV-4, importată din fosta

Cehoslovacie, care smulge plantele, leagă tulpinile în snopi sau le poate lăsa în brazdă continuă (TLZ-

4), când se renunţă la aparatul de legat.

Plantele uscate în brazde pot fi legate în snopi manual sau cu maşini speciale (PTP-1). Solele

recoltate mecanizat trebuie să fie plane, curate de buruieni, cu plante uniforme. Capsulele recoltate pe

diferite căi se treieră cu combina C-12, reglată în acest scop sau cu maşini speciale în topitorii.

Inul ajuns în topitorii se decapsulează (dacă această operaţie nu s-a făcut la recoltare) urmând

preindustrializarea (topitul, meliţatul etc.).

Producţiile soiurilor actuale, în condiţii favorabile şi cu tehnologii corecte, oscilează între

4.500 – 8.000 kg/ha, din care 70% sunt tulpini uscate, 10% seminţe şi 20% pleavă.

În urma topirii inului se obţin circa 14 - 27% fibre, din care 47 - 76% fuior şi 60 – 24% câlţi.

Cânepa pentru fibre (Cannabis sativa L.)

Importanţă

Tulpina reprezintă 60-65% din biomasă, fiind formată din fibre 18-28%. Fibrele se folosesc la

fabricarea albiturilor de pat, feţe de masă, frânghii, saci, vele, covoare, sfoară etc.

Frunzele reprezintă 18-20% şi se utilizează ca furaj, pentru obţinerea de medicamente, ceai, haşiş.

Fructele se utilizează ca hrană pentru păsări, extragearea uleiului, iar turtele în hrana animalelor.

Puzderiile se utilizează la fabricarea plăcilor aglomerate, celuloză, hârtie.

Pleava are valoare fertilizantă de 3-4 ori mai mare decât gunoiul de grajd.

Cânepa este o excelentă premergătoare pentru grâul de toamnă, valorifică solurile turboase şi cu apă

freatică la suprafaţă, este o plantă indicatoare a fertilităţii şi se foloseşte pentru uniformizarea

câmpurilor de experienţe.

P

age6

Răspândire

Cânepa se cultivă pe circa 49000 ha (2009). Ţări mari cultivatoare sunt R.P.D. Korea, China, Chile,

Federaţia Rusă, România etc. În ţara noastră se cultivă pe circa 1600 ha.

Sistematică

Cânepa aparţine familiei Cannabaceae, existând în cultură specia pentru fibre (Cannabis sativa) şi

pentru obţinerea substanţelor narcotice (Cannabis indica).

Particularităţi biolocice

Cânepa este o plantă anuală având perioada de vegetaţie cuprinsă între 50-165 zile.

Rădăcina este pivotantă, pătrunzând până la 2 m adâncime.

Tulpina are înălţimea de 1,5-5 m şi este formată din 8-25 internoduri.

Frunzele sunt peţiolate şi compus palmat sectate.

Inflorescenţa şi florile. Cânepa poate fi unisexuat monoică sau dioică. La cânepa dioică, florile

mascule se găsesc grupate în cime pe cânepa de vară. Florile femele se găsesc pe cânepa de toamnă,

grupate în spice false.

Polenizarea este alogamă, anemofilă.

Fructul este o nuculă cu MMB-ul de 15-25 g şi MH de 45 kg.

Cerinţe faţă de climă şi sol

Căldura. Cânepa germinează la 2-4˚C. Are nevoie de temperaturi de 15˚C până la apariţia butonilor

florali, de peste 18˚C de la butonizare la sfârşitul înfloririi şi de 20-24˚C la formarea fructelor şi

maturare.

Umiditatea. Faţă de apă, cânepa are cerinţe mari în perioada de la apariţia butonilor florali şi până la

sfârşitul înfloririi când se consumă 65-70% din necesarul total. Condiţii bune se întrunesc în zonele în

care cad 250 mm cu repartiţia relativ uniformă între 1 mai şi 15 iulie.

Solul. Cânepa are cerinţe ridicate faţă de sol, care trebuie să fie bogat în humus şi elemente nutritive,

pH 6,8-7,5, textură lutoasă sau luto-argiloasă. Cele mai indicate sunt cernoziomurile, lăcoviştile,

solurile aluvionale fertile etc.

Zone ecologice

Zona foarte favorabilă cuprinde Câmpia de Vest, a Someşului, Mureşului, Tîrnavelor, Câmpia

Siretului şi a râului Moldova.

Zona favorabilă se găseşte în vecinătatea Câmpiei de Vest, Podişul Transilvaniei, Moldova, Podişul

Getic etc.

Tehnologia de cultivare a cânepei

Rotaţia

Cele mai bune plante premergătoare pentru cânepă sunt trifoiul, lucerna, cartoful, sfecla

pentru zahăr, porumbul neatacat de sfredelitor (Pyrausta nubilalis), leguminoasele anuale (mazăre,

fasole, soia). Cânepa nu se seamănă după floarea-soarelui şi tutun (datorită plantei parazite comune

Orobanche sp.), grâu sau borceag, care favorizează larvele moliei cânepei (Grapholita delineana).

Deşi cânepa se autosuportă mai mulţi ani la rând pe acelaşi teren (cânepişti), practicarea

monoculturii este contraindicată, ducând la înmulţirea buruienilor, a moliei, puricilor (Psylliodes

attenuata), sfredelitorului porumbului şi lupoaiei (Orobanche sp.). După cânepă se cultivă cu rezultate

bune grâul de toamnă, secara, triticale şi alte plante, cu excepţia florii-soarelui şi tutunului.

Fertilizarea

Având un consum ridicat de substanţe nutritive, cânepa este pretenţioasă la fertilizare. La o

producţie de 1 tonă tulpini, cânepa consumă 12 - 14 kg azot, 4,0 - 4,5 kg P₂O₅, 6,4 - 7,0 kg K₂O,

15,6 - 19,0 kg CaO, remarcându-se consumul ridicat de calciu şi azot, care influenţează producţia de

tulpini şi fibre.

P

age7

Fertilizarea cu cantităţi mari de elemente nutritive este necesară din următoarele considerente:

cânepa are sistemul radicular mai puţin dezvoltat (8 - 10%) comparativ cu biomasa totală; capacitatea

de absorbţie a rădăcinilor este mică; dacă se cultivă pentru fibre, are perioada de vegetaţie mai mică

(105 – 115 zile); capacitatea de utilizare a elementelor nutritive este relativ redusă (58% N; 13% P₂O₅; 30% K₂O); acumularea a 70 - 75% din substanţa uscată în a doua parte a vegetaţiei; absorbţia într-o

perioadă relativ scurtă (jumătatea lui iunie – sfârşitul lunii iulie) a 70 - 85% din necesarul de azot,

65 - 80% din necesarul de fosfor ş 75 - 80% din necesarul de potasiu (SALONTAI, 1971). Ca urmare a

acestor exigenţe, se impune o fertilizare abundentă şi o împrăştiere uniformă a îngrăşămintelor.

Azotul influenţează pozitiv producţia de tulpini şi fibre; contribuie la dezvoltarea rapidă a

plantelor, realizând sporuri de producţie între 15 - 40% pe cernoziomuri şi 100 - 174% pe soluri brune

(în experienţe mai vechi), rezultate confirmate în cercetări mai noi (SEGĂRCEANU, 1978).

Cânepa pentru fibre se fertilizează cu 100 - 120 kg/ha azot după cereale păioase în funcţie de

indicele de azot (4,5 - 1,5), adăugându-se 15 - 25 kg/ha după prăşitoare sau scăzându-se 20 - 30 kg/ha

după leguminoase (HERA, 1981). Pe soluri acide se recomandă nitrocalcarul, îngrăşămintele

complexe, ureea, iar pe soluri neutre azotat de amoniu, ureea îngrăşămintele complexe. Cea mai bună

metodă de aplicare a azotului ar fi 50% din doză la pregătirea patului germinativ şi 60% înainte de

îmbobocire, dar în practică, de obicei, se aplică întreaga doză la pregătirea patului germinativ.

Fosforul şi potasiul determină un randament mai mare în fibre şi îmbunătăţirea însuşirilor

tehnologice ale acestora (structură, rezistenţă elasticitate). Potasiul măreşte rezistenţa tulpinilor la

frângere. Se recomandă 50 - 80 kg/ha P₂O₅ şi 30 - 80 kg/ha K₂O, administrate sub arătura de bază; sub

formă de îngrăşăminte complexe, ele se aplică la pregătirea patului germinativ, dacă din diferite

motive nu s-au aplicat sub arătura de bază. Cânepa monoică se fertilizează cu N150 P120 K120.

Gunoiul de grajd realizează sporuri însemnate de producţie administrat direct sau la planta

premergătoare. După plantele ce se recoltează devreme (cereale păioase, rapiţă) gunoiul se aplică

direct în doză de 20 t/ha în zonele subumede şi 30 t/ha în zonele umede, făcându-se corecţii asupra

azotului şi fosforului. Când planta premergătoare este cartoful, sfecla pentru zahăr sau porumbul,

gunoiul se aplică acestor plante (sporuri 20 - 110%).

Îngrăşămintele organo-minerale (20 t/ha gunoi + N40-70P40K60) determină sporuri deosebit

de mari la producţia de tulpini şi fibre, precum şi îmbunătăţirea calităţii acestora. Pe solurile turboase

şi mlăştinoase o atenţie deosebită trebuie acordată microelementelor bor, mangan, cupru (GH.

BÎLTEANU, 1974). După eficienţa economică a fertilizării, cânepa poate fi considerată o plantă care

valorifică foarte bine îngrăşămintele.

Lucrările solului

După recoltarea plantei premergătoare şi eliberarea terenului într-un timp cât mai scurt, se

efectuează arătura la adâncimea de 25 - 28 cm în condiţii optime de umiditate. Pe vertisoluri

(smolniţe) şi pe alte soluri grele (lăcoviştile din Banat), cânepa impune efectuarea a două arături sau

scarificarea la adâncimea de 60 cm. După recoltarea cartofului, a sfeclei sau porumbului se lucrează

mai întâi cu grapa cu discuri şi apoi se ară. Arătura se menţine curată de buruieni, nivelată şi afânată

cu ajutorul grapei cu discuri urmată de grapa cu colţi reglabili.

Patul germinativ se pregăteşte în primăvară cu combinatorul la adâncimea de 5 - 6 cm, ocazie

cu care se încorporează şi erbicidele preemergente ce se aplică în sol.

Sămânţa şi semănatul

Sămânţa destinată semănatului trebuie să aibă cel puţin 98% puritate şi minimum 75%

capacitate de germinaţie (geminaţia este foarte bună când depăşeşte 90%) şi MMB cât mai mare (peste

20 - 22 g), când se asigură un spor de peste 30% la producţia de fibră. Materialul de semănat se

tratează cu Tiradin 75 – 2,5 kg/t sau Tiramet – 2,5 kg/t şi cu produse corbifuge.

Epoca de semănat corespunzătoare este atunci când în sol, la adâncimea de 5 - 7 cm,

temperatura se menţine la 7 - 8°C (înainte de semănatul porumbului). La semănatul prea timpuriu,

plantele suferă din cauza temperaturilor scăzute, cresc încet, nu ajung la înălţimea normală, puricii

produc pagube mari, iar întârzierea semănatului favorizează atacul moliei (Grapholita delineana)

scurtează perioada de vegetaţie, plantele înfloresc prematur, producţiile sunt mai scăzute, iar fibrele au

însuşiri tehnologice inferioare.

P

age8

Densitatea la semănat este de 400 - 450 nucule germinabile la m² la cânepa dioică pentru a se

realiza 330 - 380 plante recoltabile la m2, iar la cânepa monoică se recomandă 350 - 450 nucule

germinabile la m². Aceste desimi se realizează cu 80 - 95 kg material de semănat la ha.

Distanta între rânduri la semănat, cea mai folosită, este de 12,5 cm la distanţă mai mare între

rânduri (20 cm) înălţimea plantelor nu este mai mare decât la 12,5 cm, dar creşte grosimea tulpinilor,

se diminuează svelteţea şi calitatea fibrelor (SEGĂRCEANU, 1978). Semănatul se efectuează cu

semănătorile universale: SUP - 15, SUP - 21, SUP - 29.

Adâncimea semănatului este de 3 - 4 cm pe soluri normale; pe soluri mai uşoare sau în

primăveri secetoase, adâncimea ajunge la 5 - 6 cm. După semănat se trece cu grapa cu colţi reglabili

(colţii mult aplecaţi), pentru a nu lăsa vizibile rândurile şi a evita, astfel, pagubele produse de ciori,

porumbei şi alte păsări, care ar consuma seminţele netratate cu produse corbifuge.

Lucrările de îngrijire

Pe solurile mijlocii, bine structurate şi corect lucrate, cânepa reuşeşte bine fără alte lucrări de

îngrijire. Dacă terenul este prea afânat, sau primăvara este secetoasă, se aplică o lucrare cu tăvălugul

imediat după semănat. Eventuala crustă ce apare după semănat şi care ar împiedica răsărirea se

distruge cu grapa uşoară având colţii aplecaţi sau tăvălugul stelat.

Erbicidarea. Buruienile perene (Cirsium arvense, Sonchus arvensis) se înlătură prin pliviri

selective manuale. Prin semănatul des şi creşterea rapidă, cânepa are capacitatea de a distruge

buruienile prin umbrire şi prin microclimatul specific creat, nefiind necesare erbicidele în cazul

cânepei pentru fibre, acestea administrându-se, de regulă, la cânepa pentru sămânţă. În cazul când se

utilizează erbicide, trebuie avută în vedere sensibilitatea mare a cânepei la acţiunea fitotoxică a

acestora, mai ales la erbicidele antidicotiledonate.

Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate se recomandă unul din erbicidele: Diizocab

(70% butylate) în doză de 4 - 6 l/ha, Dual 500 (50% metolachlor) în doză de 3 - 5 l/ha, Lasso (48%

alachlor) în doză de 4 - 6 l/ha. Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate se utilizează Patoran (50%

metobromuron) în doză de 3 - 5 kg/ha sau Afalon (50% linuron) în doză de 1,5 - 2,5 kg/ha.

La toate erbicidele dozele minime se aplică pe soluri cu 1,5 - 2% humus, iar cele maxime pe

soluri cu 3 - 4% humus. Erbicidul Diizocab se încorporează în sol prin două treceri cu combinatorul la

8 - 10 cm adâncime, iar erbicidele Dual şi Lasso la 3 - 5 cm. Erbicidele Patoran şi Afalon fie se aplică

odată cu Dual sau Lasso, fie se aplică după prima lucrare de încorporare a erbicidului Diizocab cu

combinatorul, a doua lucrare efectuându-se la 3 - 5 cm adâncime.

Un dăunător periculos pentru cânepă este lupoaia (Orobanche sp.). Atacul de lupoaie se

previne prin asolamente de 5 – 6 ani, utilizarea seminţelor sănătoase şi tratate, cultivarea de soiuri

rezistente, smulgerea plantelor de lupoaie şi arderea lor.

Combaterea bolilor. Cele mai păgubitoare boli sunt putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum),

pătarea albă a frunzelor de cânepă (Septoria cannabina), mucegaiul alb (Bothrytis infestans) şi mana

(Peronoplasmopara cannabina).

Combaterea dăunătorilor. Puricele (Psylliodes attenuata) se combate prin tratarea seminţelor

cu insectofungicide înainte de semănat (8 kg/t) sau în timpul răsăririi plantelor cu Sinoratox 35 CE în

doză de 2 l/ha sau cu Wofatox 30 PU, în concentraţie de 0,15%.

Molia cânepei (Grapholita delineana) se previne şi combate prin respectarea asolamentelor cu

plante bune premergătoare, semănatul în epoca optimă sau combaterea la pragul economic de dăunare

cu Methation 50 CE (1,5-2,0 kg/ha), Sumithion 50 CE, Sinoratox 35 CE – 2 l/ha sau Decis

2,5 CE – 0,4 l/ha.

Sfredelitorul porumbului (Ostrinia nubilalis) se combate prin evitarea porumbului ca plantă

premergătoare sau prin tratamente la avertizare cu Methation 50 CE – 2 l/ha sau Decis 2,5 CE – 0,4

l/ha.

Recoltarea

Epoca optimă de recoltare a cânepei pentru fibră este la sfârşitul înfloririi plantelor mascule

(cânepa de vară), când nu se mai scutură polen.

Cânepa monoică intră în faza de maturitate tehnică în a doua decadă a lunii august, după

scuturarea polenului florilor mascule. În această fază se realizează cea mai bună calitate a fibrelor.

Recoltarea mai timpurie duce la obţinerea unor producţii mici de fibră, cu însuşiri tehnologice

P

age9

inferioare (în special rezistenţă), iar întârzierea determină degradarea tulpinilor, pierderea fineţei

fibrelor, care devin aspre şi casante.

Recoltarea cânepei se realizează manual sau mecanizat, prin tăierea plantelor de la bază.

Recoltarea manuală constă din tăierea plantelor cu secera sau cu cuţite speciale la înălţimea

de 4 - 6 cm, care se lasă pe sol în mănunchiuri de 15 - 20 cm diametru, aşezate în formă de foarfece

deschise (X) pentru uscare. Când plantele s-au uscat pe partea superioară (s-au îngălbenit), snopii se

întorc cu partea opusă spre lumină şi se usucă încă 2 - 3 zile, în total uscarea realizându-se în 4 - 8 zile.

Se scutură apoi frunzele uscate, pentru a nu păta fibrele la topire şi se leagă snopii în două

locuri, dacă plantele sunt mai lungi de 100 cm şi într-un singur loc, dacă sunt mai scurte.

Recoltarea mecanizată se face cu maşina J.S.K.-2,1, care taie tulpinile şi le lasă pe sol în strat

subţire. După uscare se procedează ca şi în cazul recoltării manuale, desfrunzindu-se tulpinile şi

legându-se. Productivitatea maşinii este de 4 - 5 ha pe schimb, când nu se foloseşte aparatul de legare.

Pentru a folosi maşina J.S.K -2,1, cu aparatul de legare a tulpinilor în snopi, este necesar să se facă

defolierea plantelor, folosind preparatul Purivel (80% metoxuron + 20% emulgator) în cantitate de

6 - 8 kg/ha.

Tratamentele se fac cu avionul sau elicopterul, folosind 100 - 150 l soluţie la hectar, dimineaţa

până la orele 10˚˚ sau seara după orele 17˚˚, deoarece în mijlocul zilei aerul uscat şi temperatura

ridicată duc la cristalizarea produsului pe suprafaţa frunzelor, devenind inactiv. Produsul Purivel

acţionează pe bază de selectivitate morfologică: tulpinile având de 10 ori mai puţine stomate la

unitatea de suprafaţă, comparativ cu frunzele, sunt astfel protejate (absorb puţină soluţie).

Momentul efectuării tratamentului coincide cu schimbarea culorii frunzelor spre verde-gălbui

(10 - 15 zile de la începutul scuturării polenului, ceea ce înseamnă 10 - 12 zile înainte de recoltare sau

de sfârşitul înfloritului). Dacă intervin precipitaţii de peste 5 mm în primele 4 - 6 ore după tratament,

produsul este ineficient. Dacă se întârzie tratamentul până la degradarea clorofilei plantelor mascule,

nu se asigură defolierea.

Tratamentul efectuat prea devreme (când frunzele au culoarea verde normală) depreciază

fibrele, iar producţia este mai mică. La tratamente corecte defolierea se produce în 10 - 12 zile, în

proporţie de 90 - 100%. În urma defolierii, maşina J.S.K.-2,1 recoltează cânepa direct în snopi legaţi

(1,5 ha pe schimb), care se aşează în glugi (piramide) pentru uscare, apoi se transportă la topitorii.

Din anul 1976 s-a omologat maşina românească de recoltat cânepă MRC-2,4 cu o

productivitate de 7 - 8 ha pe schimb, care lasă tulpinile tăiate în brazdă subţire pe teren. După uscare,

se defoliază şi se leagă mecanic în snopi cu maşina de adunat cânepă pentru fibră MACF care serveşte

şi pentru manipularea tulpinilor în topitorii, formând şi baloţi de cânepă uscată.

La predarea tulpinilor pentru preindustrializare, se apreciază lungimea, grosimea, culoarea,

atacul de dăunători, vătămarea de grindină şi puritatea.

Cânepa cultivată pentru fibre realizează producţii medii de 5 - 6 t/ha tulpini uscate, soiurile

noi cultivate în ţara noastră având un potenţial productiv de 8 - 12 t ha. Producţia de fibră se situează

între 2,83 - 3,15 t/ha. Din greutatea tulpinilor uscate puse la topit rezultă 16 - 25% fibră, din care 60%

o reprezintă fuiorul şi 40% câlţii.

Cartoful (Solanum tuberosum L.)

Importanţă

Cartoful prezintă o deosebită importanţă în alimentaţia oamenilor, în furajarea animalelor şi

pentru prelucrări industriale.

În alimentaţia oamenilor cartoful se foloseşte în stare proaspătă sau sub formă de produse

uscate şi semipreparate, fiind alimentul de bază sau complementar pentru o mare parte a populaţiei

Europei dar şi din alte ţări ale lumii.

Datorită gustului plăcut, a digestibilităţii şi valorii nutritive ridicate, cartoful se consumă sub

diferite forme, înlocuind uneori pâinea şi fiind folosit ca aliment dietetic.

În furajarea animalelor, în special pentru porcine şi bovine, se utilizează tuberculii răniţi la

recoltare sau cu dimensiuni mici precum şi reziduurile rămase de la industrializare.

P

age1

0

În industria alimentară se utilizează sub formă uscată, prăjită, congelată etc. În industria

amidonului şi alcoolului, dintr-o tonă de tuberculi se obţin 140 kg amidon sau 95 l alcool sau 15-17 kg

cauciuc sintetic.

Din punct de vedere agrotehnic, valorifică solurile uşoare, nisipoase, nisipolutoase, din zonele

umede şi răcoroase, unde cerealele nu reuşesc în cultură.

Cartoful foloseşte rentabil îngrăşămintele, apa de irigaţie şi constitue o excelentă premergătoare

pentru culturile succesive şi cerealele de toamnă.

Cultura cartofului prezintă şi o serie de inconveniente cum ar fi: degenerarea materialului de

plantat, boli şi dăunători specifici, cheltuieli ridicate cu înfiinţarea culturii, conservabilitatea mai dificilă

etc.

Compoziţia chimică

Tuberculii de cartof conţin în jur de 65-85% apă şi 15-35% substanţă uscată.

Raportat la substanţa uscată, amidonul reprezintă circa 71-80%. Amidonul este constituit din

amiloză 15-25% şi amilopectină 75-85%. Conţinutul în proteine este de circa 2% din substanţa

proaspătă. Cartoful mai conţine şi vitaminele B1, B2, PP şi C precum şi elemente minerale (K, P, Na,

Ca, Fe). În plantele de cartof se găseşte şi un compex de alcaloizi numit solanină care imprimă

tuberculilor un gust amar şi provoacă deranjamente ale aparatului digestiv.

Răspândire

Pe glob, suprafeţele cultivate cu cartof sunt de circa 18,7 milioane ha (2009) cu o producţie

medie de 17,7 t/ha. Ţări mari cultivatoare:

-Federaţia Rusă, Ukraina, Polonia, România, Germania în Europa;

-Peru, Brazilia, Argentina în America de Sud;

-SUA în America de Nord;

-China, India, Japonia în Asia.

În ţara noastră suprafeţele sunt de circa 260 mii ha (2009), cu o producţie medie de 15,4 t/ha.

Judeţele cu cele mai mari suprafeţe sunt: Suceava, Harghita, Braşov, Covasna, Sibiu, Bihor, Neamţ,

Maramureş.

Sistematică. Origine

Cartoful - Solanum tuberosum, familia Solanaceae. Se cunosc două centre de origine: unul în

Peru şi Ecuador şi al II-lea în sudul statului Chile.

Din punct de vedere al perioadei de vegetaţie, soiurile de cartof se împart în:

- timpurii – au perioada de vegetaţie de până la 95 zile;

- semitimpurii – au perioada de vegetaţie de 95-110 zile;

- semitârzii – au perioada de vegetaţie de 110-130 zile;

- târzii – au perioada de vegetaţie de peste 130 zile.

În funcţie de conţinutul în amidon, soiurile se grupează în patru clase:

- clasa A – puţin făinoşi, nu se sfărâmă la fierbere, se pretează pentru salate;

- clasa B - puţin făinoşi, consistenţi, cu amidon fin, pentru diferite preparate culinare;

- clasa C – tuberculi făinoşi;

- clasa D – tuberculi făinoşi, se sfărâmă la fiert, amidon grosier, pentru industria amidonului.

După modul de utilizare soiurile se grupează astfel:

- soiuri de masă - (14-17% amidon) epidermă fină, netedă, gust plăcut;

- soiuri industriale - (20-25% amidon), foarte productive;

- soiuri furajere, bogate în amidon şi proteină; - soiuri mixte, folosite în toate scopurile.

Particularităţi morfologice şi biologice

Cartoful este o plantă anuală, cu înmulţire prin tuberculi şi mai rar prin sămânţă.

Rădăcina este pivotantă, când planta se dezvoltă din sămânţă şi fasciculată când planta se

dezvoltă din tuberculi. Rădăcina fasciculată este formată din ramificaţii primare şi rădăcini stolonifere,

grupate câte 3-5 în jurul fiecărui stolon. Rădăcinile pătrund în sol până la 70-100 cm şi pe o rază de 30-

60 cm.

P

age1

1

La cartof se întâlnesc două tipuri de tulpini: aeriene şi subterane. Tulpinile aeriene (vrejuri)

sunt ierboase, erecte la începutul vegetaţiei şi apoi semierecte sau culcate, cu înălţimea de 30-150 cm.

Numărul acestora este de 4-8. Tulpinile subterane sunt rotunde, pe ele formându-se rădăcinile şi stolonii.

Stolonii au 12-15 cm lungime, sunt scurţi şi groşi. La partea terminală îşi îngroaşă ultimele 10-

12 internodii, transformându-se în tuberculi.

Tuberculul are o parte bazală (ombilicală) cu care se prinde de stolon şi o parte coronoară

(apicală) care poartă mugurul terminal. Ochii sunt formaţi din câte trei muguri dorminzi şi sunt dispuşi

în spirală.

În funcţie de formă, tuberculii pot fi rotunzi, rotunzi-ovali, ovali, ovali-lungi şi lungi. După

greutate tuberculii se împart în: mari, peste 120g, mijlocii 80-120 g, mici 40-80 g şi foarte mici, sub 40 g.

Frunzele provenite de pe lăstari sunt mici şi simple, celelalte fiind compuse şi

imparipenat-sectate.

Inflorescenţa este o cimă. Florile sunt pe tipul cinci. Polenizarea autogamă.

Fructul este o bacă ce conţine 150-200 seminţe.

Sămânţa este mică, de formă ovoidală, turtită şi de culoare alb-gălbuie.

Fazele de vegetaţie ale cartofului se stabilesc nu în funcţie de etapele înmulţirii

generative ci faţă de creşterea organelor vegetative aeriene şi subterane. Se întâlnesc mai multe faze:

1. De la plantare la răsărire. Faza durează 15-30 zile iar în acest interval are loc creşterea intensă a

rădăcinilor primare mugurale şi a părţilor subterane ale lăstarilor.

2. De la răsărire la tuberizare. Durează 10-35 zile şi are loc creşterea rădăcinilor, mai ales a celor

stolonifere, tuberculilor şi frunzelor.

3. De la tuberizare la încetarea creşterii tufelor (25-45 zile). Cresc organele aeriene dar în ritm foarte

intens, tuberculii.

4. De la încetarea creşterii tufelor la uscarea acestora (20-40 zile). Tuberculii cresc în ritm din ce în ce

mai încetinit.Cunoaşterea acestor faze ne ajută la stabilirea lucrărilor de îngrijire (fertilizare, irigare,

combaterea buruienilor).

Cerinţele faţă de climă şi sol

Căldura. Diferitele soiuri de cartof necesită o sumă a temperaturilor medii zilnice de

1500-3000˚C. Producţii extratimpurii se obţin în mai puţin de 60 de zile de la plantare cu o sumă a

temperaturilor medii zilnice de 1000-1300˚C.

Temperatura minimă de germinare a tuberculilor este de 7˚C, iar cea optimă pentru răsărire de

12-15˚C. Temperatura optimă de creştere a tulpinilor este de 19-21˚C iar cea de formare şi creştere a

tuberculilor de 16-18˚C. Recoltarea cartofului trebuie să se facă la peste 6-7˚C deoarece sub aceste

valori, tuberculii sunt foarte sensibili la vătămare.

Umiditatea. Seceta de scurtă durată dar şi excesul de apă au influenţe negative asupra creşterii

plantelor şi producţiei. Cerinţele cartofului faţă de umiditate sunt diferite în funcţie de faza de vegetaţie

a plantei.

În perioada de la plantare la răsărire şi tuberizare cartoful este mai puţin pretenţios, folosind

rezervele de apă din tubercul. Insuficienţa apei în faza de formare a tuberculilor, împiedică procesul sau

îl eşalonează, rezultând mai puţini tuberculi, cu vârste diferite, neuniformi etc.

Excesul de apă provoacă înrăutăţirea condiţiilor necesare activităţii biologice a plantelor. Lipsa

oxigenului opreşte formarea tuberculilor şi stinghereşte creşterea celor formaţi. Se reduce rezistenţa la

păstrare şi scade conţinutul tuberculilor în amidon şi vitamina C.

Consumul specific de apă este cuprins între 170-660 mm. În timpul perioadei de vegetaţie sunt

necesare 250-550 mm precipitaţii pentru solurile lutonisipoase şi nisipo-lutoase.

Repartiţia precipitaţiilor de-a lungul perioadei de vegetaţie are o importanţă majoră. Astfel,

pentru soiurile timpurii, cele mai bune rezultate le determină ploile din lunile mai şi iunie; pentru cele

semitimpurii şi tardive, precipitaţiile din lunile iunie şi iulie, iar pentru cele tardive, ploile din lunile

iunie, iulie şi august.

Lumina. Cartoful, ca plantă producătoare de tuberculi (nu de sămânţă), este de zi scură. Ziua

scurtă determină o lungime mai redusă a tulpinilor şi internodurilor, fără a se reduce suprafaţa foliară,

permiţând mecanizarea lucrărilor de întreţinere.

P

age1

2

Transformarea stolonilor în tuberculi şi formarea tuberculilor are loc în condiţii de zi scurtă

(10-12 ore) iar creşterea acestora, în condiţii de zi lungă.

Solul. Cartoful este o plantă foarte pretenţioasă faţă de sol deoarece stolonii şi tuberculii sunt

tulpini subterane iar sistemul radicular este slab dezvoltat.

Solul trebuie să asigure o bună aerisire a stolonilor şi tuberculilor, să prezinte rezistenţă mică la

creşterea acestora şi să asigure elementele nutritive necesare (să fie bine aprovizionat în humus, N, P, K,

şi microelemente). Textura solului, în ordine descrescândă, trebuie să fie nisipo-lutoasă, lutonisipoasă şi

lutoasă, cu un conţinut în argilă sub 24%. Reacţia solului trebuie să aibă valori între 4,5-7,5 (optim

6-6,5).

Zone ecologice

Zona foarte favorabilă cuprinde depresiunile intra şi extramontane unde temperaturile nu

depăşesc 25˚C, precipitaţiile depăşesc 650 mm anual şi sunt bine repartizate (câte 80-100 mm în iulie şi

august).

Zona favorabilă se găseşte în zona colinară din vecinătatea lanţului muntos. Zona favorabilă

cartofului timpuriu şi extratimpuriu cuprinde relieful de câmpie şi colinele joase.

Tehnologia de cultivare a cartofului

Rotaţia

Pentru realizarea unor producţii mari la cartof şi de calitate bună, cu posibilităţi de mecanizare

şi irigare, transportul fără vătămarea tuberculilor, ca şi amplasarea culturii prezintă o deosebită

importanţă pentru cultivator. Înfiinţarea culturilor de cartof se face, în primul rând, în funcţie de textura

solului, pe soluri nisipo-lutoase, luto-nisipoase şi lutoase. Ele se amplasează în apropierea unor drumuri

corespunzătoare pentru transportul producţiei, iar pentru mecanizarea integrală a lucrărilor nu se vor

amplasa pe soluri cu panta mai mare de 9 - 11% (6°), iar în condiţii de irigare de 5%.

Dimensionarea parcelelor, în fermele specializate, se face pentru a putea asigura alimentarea

raţională a maşinilor de plantat. Solurile pe care se amplasează cartoful trebuie să aibă un regim aero-

hidric echilibrat, să fie bine structurate, netasate şi profunde, cu subsol permeabil, fără pericol de exces

de umiditate sau inundaţie (apa freatică sub 1,5 - 2 m), cu posibilităţi de irigare în zonele secetoase.

Deşi rotaţia cea mai corespunzătoare este de 4 ani, dacă nu există suficient teren corespunzător

din punct de vedere textural sau al altor indicatori de fertilitate, este de preferat rotaţia de 3 ani şi chiar

de 2 ani, dacă nu s-a manifestat atac de Globodera rostochiensis (nematodul auriu).

În ceea ce priveşte planta premergătoare, rezultatele cele mai bune se obţin după graminee şi

leguminoase perene furajere (lucerna în zona de câmpie, trifoiul roşu în zonele umede), leguminoase

anuale (dacă nu se folosesc pentru grâu), după cereale păioase (grâu, secară, orzoaică, orz),

porumb-siloz (cultură succesivă sau cultură de bază), bostănoase, în pentru ulei, floarea-soarelui

(ultimele două plante dacă n-au fost atacate de putregaiul cenuşiu - Bothrytis cinerea şi alte boli care pot

fi transmise cartofului).

Mai puţin indicate ca plante premergătoare sunt sfecla pentru zahăr şi porumbul, deoarece se

recoltează târziu. Totuşi, porumbul nu poate fi evitat ca plantă premergătoare, datorită structurii

culturilor, rezistenţei cartofului la efectul prelungit al erbicidelor aplicate la porumb.

Cartoful nu se cultivă după plante din familia Solanaceae şi nici în monocultură. După cartoful

destinat consumului timpuriu, se pot cultiva plante succesive: porumb pentru siloz, porumb pentru

boabe, fasole, castraveţi şi varză de toamnă, iar după cartoful pentru consum de vară se obţin rezultate

foarte bune la grâu, secară, orz de toamnă, triticale, rapiţă.

Fertilizarea

Consumul de elemente nutritive, pentru o producţie de 1.000 kg tuberculi şi părţile aferente de

biomasă, după diferiţi autori, este de 5,6 kg azot, 1,8 kg P₂O₅ 7,5 kg K₂O, 3,1 kg CaO şi 1,6 kg MgO. În

cazul recoltării extratimpurii şi timpurii a cartofului consumul de elemente nutritive este mai mare:

8 - 10 kg N, 3 kg P₂O₅, 12 - 14 kg K₂O (V. BÎRNAURE, 1974). Din consumul total de elemente

nutritive, în tubercul se reţin: 66,6% azot, 63,6% anhidridă fosforică, 58,2% oxid de potasiu, 7,9% oxid

de calciu şi 40% oxid de magneziu (GH. BÎLTEANU, 1991).

P

age1

3

Azotul este elementul determinant asupra producţiei de cartof. La 1 kg azot se obţin în ţara

noastră, între 40 şi 110 kg tuberculi. Prin sporirea suprafeţei foliare a plantei şi formarea unui sistem

radicular mai activ se realizează absorbţia unor cantităţi mari de substanţe nutritive care se deplasează în

tuberculi, determinând mărirea masei medii a unui tubercul (peste 80% din tuberculi au greutatea peste

80 g). Excesul de azot este dăunător, deoarece partea aeriană a plantei creşte luxuriant, ceea ce frânează

tuberizarea şi creşterea tuberculilor, mai ales dacă şi umiditatea solului este mai mare. După ce se

realizează tuberizarea, azotul nu mai are acţiune negativă asupra producţiei.

Aplicarea azotului în două etape, o parte înainte de plantare şi o parte după formarea

tuberculilor, determină formarea unei plante mai mici, dar producţia de tuberculi creşte comparativ cu

situaţia când întreaga cantitate de azot se aplică la pregătirea patului germinativ sau la plantare.

În unele ţări (S.U.A., Canada) se administrează, concomitent cu azotul, şi îngrăşăminte cu

magneziu, care determină transferul activ al glucidelor în tuberculi. În alte ţări (Olanda), pentru a limita

creşterea plantei de cartof se fac tratamente cu Cycocel, iar în Germania, S.U.A. cu produsul B-9

(Alar - acid N - dimetil - amino - succinamic).

Excesul de azot poate produce resorbţia unor stoloni şi tuberculi diminuează conţinutul şi

dimensiunile grăunciorilor de amidon. Când excesul de azot se asociază cu temperaturi mai scăzute, se

acumulează în tuberculi acid clorogenic, care le imprimă gust neplăcut, cauzează înnegrirea lor la

fierbere şi le micşorează rezistenţa la păstrare.

Azotul se foloseşte în cantităţi mai mari la cartoful timpuriu, la care este necesară o creştere

mai rapidă a plantei şi, pe această bază, a tuberculilor, pentru a obţine o recoltă cât mai timpurie. La

stabilirea dozelor de azot trebuie să se ţină seama că în prima parte a vegetaţiei, cartoful foloseşte mai

greu rezervele din sol, iar soiurile tardive solicită cantităţi mai mari de azot, comparativ cu cele

semitimpurii.

Fosforul determină sporuri de producţie mai mici decât azotul, până la 40 - 50 kg tuberculi la 1

kg substanţă activă (P₂O₅). Cartoful este una din plantele care valorifică bine îngrăşămintele cu fosfor.

Sub influenţa fosforului creşte mai ales numărul de tuberculi în cuib şi mai puţin masa medie a acestora.

Se constată creşterea procentului şi a dimensiunilor grăunciorilor de amidon, precum şi sporirea

proporţiei de amilopectină, care imprimă rezistentă la fierbere şi contribuie la formarea unui periderm

dens, elastic, conferind o bună rezistenţă tuberculilor la vătămări mecanice şi la păstrare. Fosforul se

foloseşte în cantităţi mai mici la cartoful extratimpuriu şi timpuriu, dar mai mari la cartoful pentru

consum de vară şi de toamnă-iarnă, şi mai ales la culturile destinate obţinerii materialului de plantare,

determinând un număr mai mare de tuberculi la cuib şi o rezistenţă mai bună la păstrare.

Potasiul determină sporuri de producţie cuprinse între 10 - 15 kg tuberculi pentru 1 kg potasiu

substanţă activă (K₂O), valori mai mari întâlnindu-se în zona foarte favorabilă climatic, unde solurile

sunt mai sărace în potasiu. Potasiul influenţează mărimea producţiei atât prin numărul de tuberculi, cât

şi prin masa acestora, dar efectele lui sunt mai mici decât ale fosforului şi, respectiv, ale azotului.

Potasiul trebuie utilizat în primul rând la soiurile semitardive şi tardive, deoarece menţine

foliajul în stare de funcţionare în intervalele de secetă, putânduse obţine sporuri de producţie. Mărind

randamentul fotosintezei, folosirea potasiului în culturile extratimpurii şi timpurii realizează mai repede

dimensiunile şi greutatea minimă de recoltare a tuberculilor.

Alături de fosfor, potasiul participă direct şi indirect la o mai bună rezistenţă a plantei la boli, la

folosirea economică a apei, la creşterea conţinutului de amidon şi a rezistenţei la păstrare.

Fertilizarea organică asigură importante sporuri de producţie prin aportul în elemente nutritive

şi prin îmbunătăţirea însuşirilor fizice, microbiologice şi hidrofizice ale solurilor. În numeroase ţări

(Danemarca, C.S.I., Canada, Germania etc.) gunoiul de grajd este folosit cu precădere pentru fertilizarea

culturilor de cartof, realizându-se sporuri de producţie de 4.000 - 10.000 kg tuberculi la ha

(ECATERINA CONSTANTINESCU, I969). În experienţe executate în zona Făgăraş, s-au realizat

sporuri de 370 kg tuberculi la tona de gunoi (V. BÎRNAURE, 1971).

Gunoiul de grajd se utilizează cu precădere la soiurile tardive şi la cele timpurii (creşterea mai

rapidă prin încălzirea solului). Elementele nutritive neutilizate de cultura timpurie de cartof sunt

valorificate de culturile succesive (castraveţi, varză, fasole, soia, porumb pentru siloz etc.).

În funcţie de însuşirile solului, gunoiul se va utiliza mai ales pe cele extreme din punct de

vedere textural (nisipoase şi luto-argiloase). Gunoiul nefermentat este favorabil mai ales pe solurile

grele şi reci.

P

age1

4

Având în vedere eliberarea elementelor nutritive din gunoi în funcţie de condiţiile

pedoclimatice, care nu concordă cel mai adesea cu cerinţele plantelor, cele mai bune rezultate se obţin

folosindu-se îngrăşăminte organice şi minerale.

Gunoiul de grajd se administrează la cartof în cantităţi de 30 - 40 t/ha, reducânduse dozele de

îngrăşăminte chimice cu 2,0 kg azot, 1 kg P₂O₅ şi 2,5 K₂O pentru fiecare tonă de gunoi aplicată.

În apropierea zonelor bogate în turbă se poate utiliza turba în cantitate de 20 - 40 t/ha, fie ca

atare, fie compostată cu gunoi de grajd în cantităţi egale, când se măreşte eficienţa cu 11 - 20%.

Pe solurile nisipoase îngrăşămintele verzi (lupin, lucernă mazăre, trifoi) pot substitui gunoiul de

grajd în anii cu condiţii climatice favorabile.

Dozele de îngrăşăminte se corectează în funcţie de planta premergătoare, aplicarea gunoiului de

grajd, textura solului şi soiul cultivat: după plante tehnice se măreşte doza de azot cu 10 - 20 kg/ha, cea

de fosfor cu 10 - 20 kg/ha P₂O₅ iar cea de potasiu cu 10 kg/ha K₂O; după leguminoase anuale se

micşorează doza de azot cu 10 - 20 kg/ha şi se măreşte doza de fosfor cu 15 kg/ha P₂O₅; după

leguminoase perene se micşorează doza de azot cu 20 - 30 kg/ha şi se măreşte doza de fosfor cu 20

kg/ha P2O5; în primul an după aplicarea gunoiului de grajd se micşorează doza de îngrăşăminte chimice

cu 10 - 20 kg/ha azot şi fosfor şi cu 30 - 40 kg/ha potasiu; pe solurile cu textură nisipo-lutoasă se

măreşte cu 10 - 20 kg/ha doza de azot şi cu 10 kg/ha doza de fosfor; pe soluri cu textură luto-argiloasă

se măreşte doza de azot cu 10 kg/ha.

Tipurile de îngrăşăminte recomandate în cultura cartofului sunt nitrocalcarul şi ureea pe solurile

acide, iar pe cele neutre azotatul de amoniu, ureea şi sulfatul de amoniu (CR. HERA, 1975). Prof. GH.

BÎLTEANU consideră contraindicat sulfatul de amoniu, datorită atât antagonismelor ionice pe care le

provoacă în sol şi în nutriţia plantei, cât şi pentru influenţa negativă asupra însuşirilor culinare ale

tuberculilor. Îngrăşămintele cu fosfor se pot folosi fără nici o restricţie, iar cele cu potasiu, care conţin

clor trebuie aplicate în toamnă, facilitând astfel spălarea clorului din sol. Îngrăşămintele complexe

binare şi ternare, toate, dau rezultate bune în cultura cartofului.

Epoca de aplicare a îngrăşămintelor. Gunoiul de grajd, fosforul şi potasiu se aplică, de regulă,

sub arătura de bază. Îngrăşămintele cu azot se administrează numai primăvara la pregătirea patului

germinativ sau în două etape; la pregătirea patului germinativ şi în vegetaţie, odată cu lucrările de

îngrijire (prăşit mecanic) sau după tuberizare (10 - 35 zile după răsărire). Îngrăşămintele complexe se

aplică fie în toamnă, fie odată cu plantatul.

Suplimentarea elementelor nutritive la cartof se poate realiza şi prin fertilizarea odată cu

aplicarea apei de irigare sau prin tratamente extra – radiculare (zeamă bordeleză 1% + 1,5% P₂O₅ + 1%

K₂O + 0,5 N.

În cultura cartofului şi-au dovedit eficienta microelementele: bor, mangan, cupru, molibden şi

zinc. Borul se aplică sub formă de borax 10 kg/ha sub arătura de bază, iar manganul se aplică

extra - radicular, în concentraţie de 1 - 1,5,%, sub formă de sulfat de mangan.

Lucrările solului

Acestea au menirea de a asigura un substrat cât mai afânat cu un regim aero-hidric

corespunzător biologiei cartofului, prin acumularea apei şi elementelor nutritive în sol şi distrugerea

buruienilor. Lucrările solului trebuie executate diferenţiat, în funcţie de zona climatică, tipul şi textura

solului, planta premergătoare, gradul de îmburuienare şi eroziunea solului.

Tasarea solului reduce considerabil producţia la cartof, îndeosebi solurile grele. În condiţii de

mecanizare, tasarea solului este, practic, imposibil de evitat. Simpla trecere a roţilor de tractor pe lângă

rândurile de plante provoacă micşorarea producţiei de tuberculi. Influenţa negativă a gradului de tasare a

terenului se manifestă direct proporţional cu conţinutul de argilă şi de apă al solului (BERINDEI, 1972).

Pe solurile podzolice la care, de regulă, stratul cu argilă, practic impermeabil, începe la 18 - 20

cm, mecanizarea culturii reduce mult producţia de tuberculi. Cea mai mare importanţă în cultura

mecanizată a cartofului, pentru recoltarea cu combina, o are evitarea formării bulgărilor, mai ales cei de

mărimea tuberculilor.

Solul se mobilizează la adâncimea de 28 - 30 cm pe majoritatea tipurilor de sol, dovedindu-se

superioară arătura cu subsolaj suplimentar de 10 - 15 cm, făcând posibilă o bună dezvoltare a plantei,

mai ales a tuberculilor în cuib, facilitându-se executarea unui bilon mare la plantare, cu posibilităţi mai

bune de executare a lucrărilor de îngrijire în timpul perioadei de vegetaţie şi pentru recoltarea

mecanizată (BREDT, 1981).

P

age1

5

Pe solurile mai grele, scarificarea terenului (afânarea adâncă) a dat rezultate bune. Importanţă

deosebită prezintă momentul optim de executare a arăturii, pentru a preîntâmpina formarea bulgărilor,

indiferent de mărimea acestora. Formarea bulgărilor se datorează modului de executare a lucrărilor

solului şi epocii acesteia. Lipsa bulgărilor permite plantatul corect cu bilon uniform, o eficacitate mai

bună a erbicidelor, uşurează recoltarea mecanizată, reduce rănirea tuberculilor, costurile de curăţire,

transport şi păstrare.

Nivelarea solului (înainte sau după arat) este extrem de importantă în cultura mecanizată a

cartofului, influenţând pozitiv uniformitatea adâncimii de plantare, forma bilonului, erbicidarea şi

recoltarea.

Arătura se efectuează imediat după recoltarea plantei premergătoare, administrarea

îngrăşămintelor organice şi celor chimice cu fosfat şi potasiu, tocarea eventualelor resturi vegetale. Până

la venirea iernii arătura se menţine curată de buruieni, nivelată, fără crustă, permiţând plantatul mai

devreme în primăvară, prin zvântarea mai timpurie şi uniform a terenului. Pe unele soluri mai uşoare se

poate executa în primăvară plantatul, fără alte lucrări de pregătire a terenului.

În primăvară, patul germinativ se pregăteşte numai după ce solul s-a zvântat, evitând formarea

viitorilor bulgări. Dacă solul se lucrează în primăvară pe teren insuficient zvântat şi fără mărunţirea

corespunzătoare, bulgării se formează în mijlocul cuibului de cartof, printre stoloni şi tuberculi; dacă

solul a fost lucrat pe o adâncime mică, bulgării se formează tot în cuibul de cartof, dar sub tuberculi;

tasarea solului de către roţile tractorului duce la formarea bulgărilor la marginea cuibului de cartof, cu

repercusiuni negative la recoltare; bulgării formaţi cu ocazia lucrărilor de îngrijire se găsesc pe bilon sau

între biloane.

Cele mai bune rezultate se obţin când terenul se pregăteşte cu ajutorul cultivatorului echipat cu

piese active tip săgeată, pentru adâncimi până la 14 cm sau cuţite tip daltă, pentru adâncimi de 14 - 18

cm (BRIA, 1982). Pentru suprafeţele mari de teren cultivatorul purtat pentru cartof CPC-3,2, în agregat

cu tractorul U-650, echipat cu cuţite daltă sau săgeată, iar pe parcele mici cultivatorul CPC-2 în agregat

cu tractorul L-445, realizează condiţii foarte bune pentru plantarea cartofului. Se realizează o adâncime

de lucru până la 18 cm şi un grad de mărunţire de 92 - 95% în condiţiile în care capacitatea de lucru

12 - 14 ha pe schimb este egală cu cea a grapei cu discuri. De asemenea, folosirea combinatoarelor şi

grapelor vibratoare (oscilante) realizează condiţii foarte bune pentru plantarea cartofului. Folosirea

combinatorului s-a dovedit mai avantajoasă pentru pregătirea unui pat germinativ corespunzător, acesta

fiind alcătuit în funcţie de starea terenului: numai din vibrocultor, grapă cu colţi şi grapă rotativă

elicoidală, dacă se urmăreşte o mai bună nivelare şi combatere a buruienilor; din vibrocultor şi grapă

rotativă elicoidală, în cazul terenului cu denivelări şi tasat, dar fără buruieni. La lucrările de pregătire a

solului în primăvară se aplică şi îngrăşămintele cu azot sau complexe. Pentru reducerea gradului de

tasare se practică şi bilonarea din toamnă, plantatul efectuându-se mai devreme.

Materialul de plantat şi plantarea

Materialul de plantat trebuie să aparţină soiului şi categoriei biologice stabilite pentru zonă, să

fie sănătos, iar mărimea tuberculilor să fie de 40-70 g, ceea ce se realizează prin sortare la deschiderea

silozului sau depozitului. Calitatea materialului de plantare este hotărâtoare în realizarea producţiilor

mari la cartof.

La cartoful extratimpuriu şi timpuriu se obţin sporuri de producţie de 3,5 - 7 t/ha prin încolţirea

tuberculilor înainte de plantare. Încolţirea tuberculilor începe cu 30 - 40 zile înainte de plantare

(sfârşitul lunii ianuarie în sud şi vest) şi constă din următoarele operaţiuni succesive:

- sortarea materialului de plantare scos din siloz sau depozit, îndepărtând tuberculii vătămaţi şi bolnavi;

- tratarea tuberculilor cu formalină 0,5% (1 l formalină 40% la 80 l apă), prin îmbăiere în soluţie timp de

5 minute, după care se acoperă cu rogojini, prelate, folii de material plastic timp de circa 2 ore pentru

"sudaţie" (transpiraţie);

- asigurarea pornirii colţilor în vegetaţie prin aşezarea tuberculilor în strat de circa 40 cm în camere

încălzite la 16 - 18°C, până ce apar colţii în masă, fără ca aceştia să depăşească 1 - 2 mm (durează 8 -

10 zile);

- forţarea creşterii colţilor (sau încolţirea propriu-zisă) se realizează folosindu-se solarii sau alte spaţii

care beneficiază de lumină naturală sau artificială, cu posibilităţi de aerisire şi în care se pot menţine

temperaturi de 12 - 15°C, iar la nevoie până la 18°C (pentru a urgenta creşterea colţilor). Dacă colţii

P

age1

6

sunt mari (1 - 1,5 cm) şi plantatul nu este posibil, se coboară temperatura la 10 - 12°C, până la

plantare.

În spaţiile de încolţire tuberculii se aşează în lădiţe (de dorit cu capacităţi de 10 - 15 kg) care se

grupează în stive lungi, cât permite spaţiul, lăţimea lor rezultând, din aşezarea a două lădiţe puse cap la

cap iar pe înălţime se suprapun prin aşezare pe suporţii lor, 10 - 15 lădiţe. Între stive se lasă spaţii de

50 - 60 cm pentru circulaţia lucrătorilor în vederea controlării şi dirijării procesului de încolţire. Pentru

asigurarea unei încolţiri corespunzătoare sunt necesare următoarele:

- menţinerea temperaturii recomandate (12 - 15°C);

- aerisirea de 2 - 3 ori pe zi;

- menţinerea umidităţii relative la peste 85%, folosind vase cu apă pe podea, stropirea tuberculilor cu

apă cu stropitori sau vermorelul;

- iluminarea şi în timpul nopţii, realizându-se colţi mai viguroşi (40 w/m²); - eliminarea tuberculilor cu colţi filoşi şi schimbarea poziţiei lădiţelor în stive din 7 în 7 zile, pentru a se

obţine o încolţire uniformă.

În producerea cartofilor de consum extratimpurii şi timpurii se practică sistemul de

înrădăcinare a tuberculilor preîncolţiţi la lumină. Imediat ce s-a terminat încolţirea la lumină, tuberculii

se stratifică în coşuri de nuiele cu mraniţă sau turbă, rumeguş de lemn sau cu nisip, sau mraniţă şi nisip

în proporţii egale.

Între straturile de tuberculi se aşează un strat de circa 5 cm material umectat, stratificarea

făcându-se până la umplerea coşului, ultimul strat fiind din materialul de înrădăcinare. Coşurile se ţin în

camere de încolţire menţinându-se temperatura normală şi aerisirea de două ori pe zi. Umectarea

materialului de înrădăcinare se poate realiza cu soluţii nutritive de fosfor şi potasiu (60 g superfosfat şi

30 g sare potasică în 10 1 apă), o dată la stratificare şi o dată după 5 zile. Înrădăcinarea se poate face în

lădiţe folosite la încolţire, luându-se aceleaşi măsuri. Tuberculii încolţiţi se ţin pentru înrădăcinare 8 - 10

zile, timp în care colţii cresc puternic şi la baza lor apar şi se dezvoltă rădăcinile. În momentul plantării

tuberculii se transportă în câmp în lădiţele sau coşurile de înrădăcinare, plantându-se cu multă grijă,

pentru a nu se rupe colţii şi rădăcinile. În fiecare cuib se introduce şi o anumită cantitate de material

folosit pentru înrădăcinare (mraniţă, turbă, rumeguş, nisip).

Pentru favorizarea încolţirii cât mai complete a mugurilor aflaţi pe întreaga suprafaţă a

tuberculului, se recomandă secţionarea de stimulare (metoda Köpetz) care se face transversal pe

diametrul parte coronară - parte ombilicală lăsându-se cele două jumătăţi netăiate într-o porţiune de

circa 1 cm de la margine sau tăierea circulară a tuberculilor pe o adâncime de numai 15 mm, astfel încât

substanţele de rezervă de la partea ombilicală a tuberculului să nu migreze spre partea coronară,

forţându-se pornirea în vegetaţie a mugurilor aflaţi pe această parte. Acest procedeu se întrebuinţează

numai înainte de pornirea mugurilor în vegetaţie (cel mai târziu la sfârşitul lunii ianuarie).

O altă metodă de pregătire a materialului de plantare este tratamentul cu unde

electromagnetice, folosindu-se aparatul "Magnetodia-flux" , prin care se urmăreşte o pornire mai

timpurie a colţilor în vegetaţie, folosind următoarele variante:

- tratarea tuberculilor cu unde aritmice de 50 - 100 Hz, timp de 30 minute, o singură dată;

- acelaşi tratament ca mai înainte şi încolţirea clasică timp de 8 zile, apoi tratarea din nou a materialului

cu unde aritmetice de 50 - 100 Hz, timp de 30 minute (întregul proces durează 10 zile, iar dacă nu se

poate face plantarea materialul se menţine în continuare la temperatura de 12 - 14°C);

- tratarea zilnică a tuberculilor timp de 10 zile, pe o durată de 7 minute, cu unde aritmice de 50 - 100 Hz;

- tratarea, în situaţii de urgenţă, într-o singură zi, timp de 60 - 180 minute cu unde aritmice de 50 - 100

Hz.

Înainte de plantare tuberculii încolţiţi se pot secţiona în porţiuni de câte 3 - 4 colţi bine formaţi,

folosindu-se o cantitate mai mică de material de plantare la unitatea de suprafaţă. În situaţii în care

tuberculii pentru plantare sunt prea mari, se poate face secţionarea şi la materialul neîncolţit. În acest caz

tuberculii se taie longitudinal pentru a asigura pornirea egală în creştere a colţilor de pe cele două

jumătăţi de tubercul. Secţionarea se poate face cu 3 - 8 zile înainte de plantare, manual sau cu maşina

specială de secţionat, cu dezinfectarea riguroasă a materialului, folosind 10 - 20 kg praf de cretă şi 2 - 3

kg Mancozeb la tona de tuberculi.

Epoca de plantare. Pentru plantarea tuberculilor neîncolţiţi epoca optimă este determinată de

zvântarea solului până la adâncimea de plantare, plus încă 3 - 4 cm, în aşa fel încât să se poată efectua

P

age1

7

lucrările de pregătire a solului fără tasări puternice. Nu trebuie să se aştepte realizarea în sol a 7°C, la

care începe pornirea colţilor, deoarece pot interveni ploi care să întârzie lucrarea de plantare.

Tuberculii neîncolţiţi nu sunt afectaţi în sol de eventualele scăderi ale temperaturii: ei nu

pornesc în vegetaţie (nu emit colţi) până când nu se realizează temperatura specifică de 6 - 7°C.

Plantarea timpurie determină sporuri de producţie datorită tuberizării timpurii în condiţii de

temperatură şi durată a zilei mai favorabile şi a unui ritm de acumulare a biomasei mai accentuat,

folosindu-se mai eficient şi ploile dinaintea secetelor din vară. Plantările timpurii determină formarea

unor stoloni mai scurţi, uşurându-se recoltarea mecanizată a culturii de cartof.

Cartoful preîncolţit şi încolţit se plantează în funcţie de data probabilă a ultimelor îngheţuri ce

survin în primăvară din fiecare zonă de cultură, care nu trebuie să afecteze plantele după răsărire (de la

plantat la răsărire trec 18 - 25 zile).

Calendaristic cartoful extratimpuriu şi timpuriu se plantează între 5 şi 15 martie în zona

nisipurilor din Oltenia şi între 5 - 25 martie în restul zonelor de cultură. Tuberculii neîncolţiţi trebuie

plantaţi până la 20 martie în zona de câmpie, până la 10 - 15 aprilie în zona favorabilă şi până la sfârşitul

lunii aprilie în zonele cu climă foarte favorabilă, în funcţie de zvântarea terenului.

În fiecare zonă durata plantării trebuie să fie cât mai scurtă, în special în anii cu desprimăvărare

târzie. Scăderi semnificative de producţie se înregistrează în zonele de câmpie, atunci când întârzierea

plantatului este mai mare de 6 - 8 zile, iar în zonele favorabile şi foarte favorabile climatic, la 10 - 12

zile şi, respectiv, la 15 - 18 zile.

Densitatea plantatului. Cercetările efectuate în ultimii ani arată că producţiile la cultura

cartofului oscilează relativ puţin la densităţi cuprinse între 45 mii şi 70 mii de tuberculi (cuiburi) la ha,

iar planta îşi autoreglează numărul de tulpini iniţiale, care se dezvoltă viguros, în funcţie de condiţiile de

mediu, în special de fertilitatea solului. Unii cercetători opinează că este mai indicat să se realizeze un

număr mai mic de tulpini iniţiale (4 - 5 la cuib), care asigură producţii bune decât un număr mai mare,

care se concurează între ele şi pot debilita planta, în situaţiile când solul nu este suficient de fertil sau

elementele climatice sunt nefavorabile.

La stabilirea desimii de plantare trebuie să se aibă în vedere următoarele aspecte:

- să se folosească norme de plantare cât mai reduse şi economice prin reglarea desimii;

- numărul de tulpini principale şi tuberculi formaţi la cuib creşte odată cu mărimea materialului de

plantare şi a spaţiului de nutriţie şi scade datorită reducerii desimii de plantare; între soiuri sunt

diferenţe semnificative.

Având în vedere că materialul de plantare se produce şi comercializează la greutate, se

calibrează după diametru şi se plantează la număr, ultimul indicator determină norma de plantare,

respectiv costul materialului, care poate reprezenta 25 - 40% din cheltuielile directe de producţie.

La stabilirea desimii de plantare trebuie să se ţină cont că la acelaşi număr de tuberculi plantaţi

(respectiv aceeaşi desime), producţia creşte proporţional cu mărimea acestora dar, indiferent de mărimea

tuberculului la aceeaşi normă de plantare nu sunt diferenţe semnificative de producţie. La aceeaşi normă

de plantare se preferă tuberculi mai mici faţă de cei mari, deoarece se formează un număr mai mare de

tulpini principale la hectar, un număr mai mare de tuberculi şi producţie mai mare.

Pentru cartoful ce se recoltează la maturitate, asigurarea unui număr de 220 - 240 mii tulpini la

ha este suficient pentru a realiza producţii la nivelul potenţialului soiului, în condiţii tehnologice

corespunzătoare. Această densitate se asigură cu 45 - 55 mii de tuberculi plantaţi la hectar, cu mărimea

de 30 - 45 mm (diametrul transversal), respectiv 40 - 60 g fiecare, considerând că un tubercul asigură

pornirea în vegetaţie a 4 - 5 tulpini iniţiale viguroase.

Pentru culturile de cartof extratimpurii şi timpurii se plantează un număr de 65 - 75 mii

tuberculi sau porţiuni de tuberculi a câte 3 - 4 colţi, ceea ce înseamnă 240 - 280 mii de tulpini la ha.

Plantarea unui număr mai mare de tuberculi pentru cartoful timpuriu este determinată de faptul că, în

perioada scurtă de vegetaţie a acestor soiuri, este redusă compensarea producţiei la unitatea de suprafaţă

prin creşterea recoltei la fiecare cuib.

În general, nu atât mărimea tuberculilor plantaţi determină producţia de cartof, cât mai ales

desimea de plantare, producţia fiind în corelaţie cu numărul de tulpini principale la hectar. În cazul când

se plantează tuberculi mai mici se măreşte desimea la plantare, pentru a se asigura numărul normal de

tulpini principale şi o suprafaţă de asimilaţie clorofiliană mai mare.

Luând în consideraţie "fracţiile de calibrare" a materialului de plantare, se recomandă

următoarele densităţi optime de plantare (BERINDEI, 1985):

P

age1

8

I. (30 - 45 mm) ... 70 mii tuberculi/ha (75 - 80 mii tuberculi/ha la fertilizare optimă şi irigare);

II. (45 - 60 mm; 45 - 55 mm) ... 55 - 60 mii tuberculi/ha (idem şi la irigat).

La soiurile care produc un număr mic de tuberculi în cuib, desimile menţionate în fracţia I de

calibru cresc la 80 - 85 mii tuberculi/ha, iar la soiurile care formează număr mare de tuberculi în cuib, la

ambele fracţii de calibrare desimea se reduce cu 5 - 10 mii tuberculi/ha. În cazul în care se folosesc la

plantat tuberculi tăiaţi, desimea la plantare este 70 - 80 mii tuberculi/ha în condiţii de neirigare şi 75 - 85

mii tuberculi/ha în condiţii de irigare.

Cantitatea de tuberculi la hectar se calculează în funcţie de desimea plantatului şi greutatea

medie a unui tubercul, procurându-se cantitatea de tuberculi necesară pentru suprafaţa planificată a se

cultiva cu cartof la care se adaugă la însilozare încă 10 - 15%, cantitate ce reprezintă pierderile din

timpul manipulării şi păstrării materialului de plantare. Cantitatea de tuberculi la hectar oscilează între

1270 - 4100 kg/ha, în funcţie de greutatea medie a unui tubercul şi desimea stabilită la unitatea de

suprafaţă.

Distanţa între rânduri şi metodele de plantare. La culturile de cartof extratimpurii şi timpurii

cu tuberculi încolţiţi înainte de plantare, se folosesc distanţe între rânduri de 55 - 60 cm, plantarea

efectuându-se semimecanizat: se deschid rigole cu ajutorul cultivatorului prevăzut cu corpuri de rariţă,

în care tuberculii se plantează manual, iar acoperirea lor se face fie mecanizat cu aceleaşi mijloace, fie

manual. Când se plantează cu echipamentul de plantat cartof EPC-4 sau cu maşina de plantat cartofi

încolţiţi MPCI-6 (pe terenuri nisipoase), distanţa între rânduri este de 70 cm, ceea ce uşurează mult

lucrările de îngrijire, fără a se înregistra diferenţe semnificative de producţie la hectar faţă de distanţa de

60 cm între rânduri. Distanţele între tuberculi pe rând oscilează, în funcţie de distanta între rânduri şi

desimea stabilită, între 19 - 27 cm.

Pentru celelalte scopuri de folosinţă cartoful se plantează cu maşina 4 Sa BP 62,5, care asigură

distanţe între rânduri de 50, 62,5 şi 70 cm sau cu maşina de plantat 6 SAD-75, la distanţe între rânduri

de 75 cm. Plantarea cartofului la distanţe mai mari (70, 75 şi chiar 80 cm) între rânduri este mai

avantajoasă pentru mecanizarea lucrărilor de îngrijire şi recoltare, obţinându-se producţii practic egale

cu cele obţinute la distanţe mai mici între rânduri (BRIA, 1975). În asemenea condiţii se efectuează mai

repede plantarea, lucrările de îngrijire se execută mai uşor, nu se distrug tulpinile în timpul vegetaţiei cu

ocazia lucrărilor de îngrijire, se pot folosi tractoare cu pneuri mai late (se reduce tasarea). Pe terenurile

plane, bine nivelate, se recomandă folosirea maşinii de plantat cu trei secţii de câte 2 rânduri (6 Sa BP

62,5), iar pe pante mai mari (6 - 14°) plantarea se face cu o singură secţie (2 Sa BP 62,5).

În condiţii normale, echipată cu 2 secţii (4 rânduri), maşina de plantat realizează o

productivitate de 0,45 - 0,50 ha pe oră, cu un necesar de forţă de muncă de 6 - 7 ore om/ha şi o calitate

foarte bună a lucrării în următoarele condiţii: materialul de plantare să fie riguros sortat şi să fie curat de

pământ şi alte impurităţi; să nu aibă colţi mai lungi de 1 - 2 mm, terenul să fie bine nivelat, curat de

buruieni şi fără bulgări; lungimea parcelelor să fie de circa 400 - 500 m, pentru a se putea face

alimentarea cu tuberculi numai la capete; reglarea maşinii să se facă corespunzător pentru fiecare

categorie texturală de sol; să nu se planteze pe vreme ploioasă.

După încercări încununate de succes, s-a introdus în producţie maşina de plantat cartofi

6 SAD-75, importată din fosta Cehoslovacia, care poate planta până la 10 ha pe schimb. Având în

vedere buncărul suplimentar cu capacitatea de 4 - 5 t tuberculi, care poate fi alimentat direct de

mijloacele de transport prin basculare, pentru realizarea indicilor de productivitate a maşinii se impune,

ca o condiţie esenţială, o organizare exemplară a transportului materialului de plantare.

În zonele cu terenuri de formă neregulată, fărâmiţate, pe pante a căror mecanizare impune

cerinţe deosebite privind manevrabilitatea, stabilitatea şi accesibilitatea agregatelor de lucru şi, uneori,

restricţii faţă de gabaritul şi complexitatea, utilajelor folosite, se utilizează pentru plantarea cartofului

maşina SA-2-0,74 importată din fosta Cehoslovacie. Această maşină lucrează pe 2 rânduri, cu limite de

reglare a adâncimii între 6 - 12 cm, cu distanţa între rânduri de 70, 66 şi 62 cm, iar distanţa tuberculilor

pe rând de 21,5, 25, 30, 35 şi 40 cm. Capacitatea buncărului este de 280 kg cu înălţător şi 220 kg fără.

Aparatul de plantare este prevăzut cu disc vertical, cu degete de prindere, brăzdare tipul combinaţie

"labă de gâscă şi patină alungită", iar roţile de antrenare cu obadă şi pinteni. Organele de acoperire sunt

cu rariţe. Maşina lucrează în agregat cu tractorul de 28, 30, 45 şi 65 CP, are viteza de deplasare 4 - 6

km/h, iar capacitatea de lucru 0,56 - 0,84 ha/h (C. COTA , 1987).

Pe parcele mici se poate utiliza maşina de plantat cartof pe 2 rânduri Solana (MPC-2), în

agregat cu tractorul L-445 (POPESCU, 1997).

P

age1

9

Adâncimea de plantare. Cartoful se plantează mecanizat, de regulă prin acoperire cu biloane.

Discurile de la maşinile de plantat (EPC-4; 4 Sa BP 62,5; 6 SAD-75) trebuie să fie astfel reglate încât să

rezulte un bilon uniform încheiat simetric faţă de coamă, lat la bază de circa 38 - 42 cm şi înalt de 12 -

15 cm deasupra părţii superioare a tuberculilor la bilon mic şi 20 - 25 cm la bilon mare, astfel ca, după

aşezarea pământului în bilon tuberculii să fie acoperiţi cu un strat de pământ de 8 - 9 cm şi, respectiv,

16 - 19 cm.

Plantatul în biloane este obligatoriu în cazul irigării prin brazde, apoi în zonele cu ploi

abundente (reducându-se pericolul excesului de apă în zona cuibului şi diminuându-se, astfel, atacul

bolilor de putrezire) şi pe pante mai mari de 4 - 5%. În celelalte situaţii se poate planta fără biloane,

aşa-numita "acoperire plană". În acest caz tuberculii trebuie plantaţi la adâncimea de 6 - 8 cm.

Cercetările efectuate la Braşov, Câmpia Turzii şi Mărculeşti au scos în evidenţă că, în zona

foarte favorabilă de la Braşov adâncimea cea mai potrivită de plantare este de 7 - 12 cm; la Câmpia

Turzii, în zona favorabilă, adâncimea este de 12 cm, iar la Mărculeşti, în condiţii de irigare, de 17 cm,

adâncime la care umiditatea şi temperatura sunt mai favorabile formării tuberculilor. La plantare mai

adâncă de 10 cm recoltarea mecanizată este mai costisitoare. Cartoful se poate planta şi manual pe

suprafeţe mici sau în urma plugului.

Plantarea pe brazde constă în executarea unei arături, tuberculii punânduse tot la a doua

brazdă, în cazul plugului purtat de tractor şi la a treia brazdă în cazul plugului tras de animale; în ambele

cazuri distanţa între rânduri este de aproximativ 60 cm. Tuberculii se aşează cu mâna pe peretele

brazdei, la jumătatea intervalului dintre coamă şi fundul brazdei. Acoperirea se face prin răsturnarea

brazdei următoare, astfel terenul rămâne ca o arătură. Pe terenurile situate în pantă plantarea cartofului

se face pe curbele de nivel, formându-se biloane pentru prevenirea eroziunii solului.

Lucrări de îngrijire

Combaterea buruienilor

De la plantare la răsărire, intervalul este de peste 30 zile la cartoful de vară și toamnă iar la

cartoful preîncolţit (extratimpuriu), de aproximativ 18 - 25 zile. În acest interval trebuie distruse

buruienile şi crusta care se poate forma mai ales pe terenurile grele şi cu vreme ploioasă.

a) Atunci când nu se folosesc erbicide cele mai bune rezultate se obţin atunci când lucrările se

fac imediat ce apar buruienile. Prima lucrare se execută la 10 - 14 zile după plantare. Când plantarea s-a

făcut cu biloane, se lucrează terenul cu grapa-plasă, în agregat de 3 câmpuri, cu lăţimea de lucru de 8,4

m şi o viteză de înaintare de 5 - 7 km/h. Grapa distruge buruienile şi crusta de pe coama biloanelor, dar

şi de pe intervalul dintre biloane. După 1 - 4 zile se lucrează din nou, de data aceasta cu cultivatorul

echipat cu piese tip rariţă. Se distrug buruienile şi crusta din spaţiul dintre biloane şi, prin refacerea

acestora, se acoperă şi se înăbuşă buruienile ce au tendinţa de a răsări. Lucrarea succesivă cu grapaplasă

şi cultivatorul cu piese tip rariţă, de refacere a bilonului, se repetă încă o dată (când s-au plantat tuberculi

încolţiţi) sau de 2 ori la celelalte culturi, după intervale de 8 - 12 zile.

Astfel se realizează o bună îngrijire a culturii până la răsărire, dacă terenul nu este puternic

îmburuienat cu specii perene de buruieni. Dacă după plantare terenul rămâne "plan", îngrijirea culturii se

face prin 2 - 3 treceri cu grapa cu colţi reglabili care distruge atât crusta, cât şi buruienile anuale.

Alte lucrări. După răsărire, îngrijirea culturilor de cartof se face, de asemenea, diferenţiat, după

cum s-au realizat sau nu biloane. La plantatul plan se execută o praşilă mecanică între rândurile de

plante vizibile, la adâncimea de 8 - 10 cm, cu zonă de protecţie de 12 - 15 cm şi viteza de înaintare 4 - 5

km/h.

Următoarele lucrări sunt de bilonare, de obicei în număr de 2 - 3; la cartoful extratimpuriu,

poate fi suficientă o lucrare de prăşit şi o bilonare. Pentru a se dezvolta normal, tuberculii trebuie să fie

acoperiţi cu un strat de sol afânat şi mărunţit, de 8 - 9 cm grosime. La prima bilonare, bilonul nu se face

prea înalt (să nu acopere planta), înălţimea lui devenind din ce în ce mai mare la lucrările următoare. În

final trebuie să rezulte un bilon de 13 - 15 cm înălţime deasupra tuberculului plantat. Bilonul trebuie să

fie bine încheiat pe coamă, asigurând o bună dezvoltare tuberculilor, înăbuşirea buruienilor şi scurgerea

apei pe taluzurile biloanelor, prevenind excesul de apă în zona cuiburilor şi infestarea cu mană a

tuberculilor de la frunzele bolnave căzute pe bilon. Dacă solul este tasat, înaintea pieselor tip rariţă se

vor monta cuţite săgeată, care să lucreze la adâncimea care nu formează bulgări (BERINDEI, 1982). În

cazul infestării cu buruieni perene, se va executa o praşilă manuală completă pe rând sau una două

lucrări de plivit.

P

age2

0

Dacă plantatul s-a făcut în biloane, se execută numai lucrări de îngrijire a bilonului (de

refacere), şi, în acest caz, poate fi necesară intervenţia manuală de distrugere a unor buruieni perene. La

bilonările târzii sunt folosite ridicătoarele de vrejuri (tulpini), pentru a preveni călcarea şi distrugerea lor.

La culturile irigate, lucrările de îngrijire se corelează cu udările; mai întâi se face udarea şi apoi

se efectuează prăşitul sau bilonatul, afânând solul şi refăcând biloanele. În anii secetoşi, când se fac mai

multe udări, numărul lucrărilor de afânare a solului şi de refacere a biloanelor poate fi mai mare.

b)Combaterea chimică.

Buruienile din lanurile de cartof se combat cu multă greutate, deoarece primele faze de

vegetaţie a plantei corespund cu perioade ploioase din lunile mai şi iunie, când nu se poate intra cu

mijloace mecanizate pentru distrugerea lor.

Buruienile produc pagube mari, determinând diminuarea recoltei cu 20 - 35%, chiar în cazul

unor lucrări de îngrijire efectuate corespunzător cu mijloace mecanice.

Buruienile consumă cantităţi mari de apă şi elemente nutritive şi scad eficienţa tratamentelor

împotriva bolilor (mai ales la mană) şi dăunătorilor (mai ales la gândacul din Colorado), iar recoltarea

mecanizată devine dificilă sau imposibilă. În prezent, toate ţările europene şi americane cu agricultură

avansată practică combaterea integrată o buruienilor, bazată pe metode preventive, agrotehnice,

chimice şi biologice. Metodele chimice se bazează pe folosirea unui sortiment diversificat de erbicide, în

funcţie de infestarea cu buruieni anuale şi perene. În cultura cartofului buruienile de combătut trebuie să

fie anticipate, cunoscând terenul, compoziţia floristică din anii precedenţi, precum şi selectivitatea şi

modul de acţiune a erbicidelor. Acest mod de abordare constituie un dezavantaj care poate fi suplinit

numai prin profesionalismul producătorului de cartof (MORAR, 1999).

La combaterea chimică a buruienilor se întalnesc mai multe strategii.

Culturi infestate cu specii anuale mono- şi dicotiledonate (Sinapis sp., Setaria sp., Echinocloa

crus-galli, Digitaria sp., Chenopodium sp., Atriplex sp, Amaranthus sp., Polygonum sp., Hibiscus

trionum, Solanum nigrum, Gallium aparine, Galinsoga sp., Galiopsis sp., Erodium sp., Stachys annua,

Spergula sp., Gypsophila sp., Thlaspi sp., Vicia sp., Anthemis sp., Fumaria sp., Papaver sp. Lamium sp.,

Portulaca sp., Xanthium sp. etc.).

Erbicidele simple ca Sencor, Igran, Afalon, Aresin, Cosatrin, Merkazin, Lexone se aplică

imediat după rebilonare, concomitent cu această lucrare şi până aproape de răsărirea plantelor de cartof

(3 - 4 zile înainte de răsărire).

În zonele unde cartoful nu se plantează cu bilon, erbicidele respective se aplică în perioada de

după plantare şi până în preziua răsăririi plantelor de cartof.

Erbicidele associate - Codal sau Lasso + Gesagard sau Sencor, (Lexone, Afalon, Aresin, Igran)

se aplică, în mod obligatoriu, în primele 10 zile, după rebilonare sau plantarea tuberculilor, de preferat

înainte, de răsărirea buruienilor monocotiledonate anuale.

Erbicidele pe bază de metribuzin (Sencor, Lexone) pot fi administrate fără riscuri şi după

răsărirea plantelor de cartof, până când acestea au 10 - 12 cm înălţime. Dacă din anumite motive

erbicidele monocotiledonate nu combat în totalitate buruienile, se pot folosi erbicide postemergente,

cum ar fi erbicidul Titus ce se aplică în faza cotiledonală a buruienilor, până când acestea formează 6

frunze adevărate.

Culturi de cartof infestate şi cu Agropyron repens sau Sorghum halepense.

Se utilizează unul din erbicidele Fusilade (fluazifop-p-butil), Targa (quizalofopethyl) în doze de

2-3 l/ha pentru combaterea costreiului şi 4-6 l/ha pentru combaterea pirului.

Tratamentele se fac după răsărirea plantelor de cartof, indiferent de faza de creştere, dar în

momentul când costreiul are 15-35 cm înălţime iar pirul are 10-15 cm.

Specia Solanum nigrum poate fi combătută cu ajutorul erbicidului Basagran (bentazon) 3 l/ha,

care se aplică în faza de rozetă a buruienilor.

Combaterea chimică a buruienilor din lanurile de cartof timpuriu şi extratimpuriu, după care

urmează culturi succesive, trebuie făcută cu multă atenţie. În multe cazuri, pentru completarea acţiunii

erbicidelor, se mai execută 1 – 2 lucrări mecanice, pentru distrugerea buruienilor dintre rânduri şi de

refacere a bilonului.

Pentru combaterea buruienilor anuale se aplică erbicidele menționate anterior.

Combaterea buruienilor în lanurile cu cartof extratimpuriu şi timpuriu, după care urmează

culturi succesive, trebuie să se facă cu mare atenţie. Erbicidele asociate se aplică în primele zile după

P

age2

1

plantarea cartofului, înainte de răsărire, iar după tratament, în decurs de 7 - 10 zile. se irigă cu 300 - 400

m³ apă la hectar.

În multe cazuri, pentru completarea acţiunii erbicidelor se mai execută 1 – 2 lucrări mecanice

de distrugere a buruienilor dintre rânduri şi de refacere a bilonului.

Toate erbicidele recomandate după plantare şi înainte de răsărirea cartofului realizează o

combatere a buruienilor eficientă când sunt aplicate concomitent cu o rebilonare, efectul lor fiind sporit

dacă acestea rămân ca o peliculă la suprafaţa solului.

Combaterea bolilor. Cele mai frecvente boli sunt produse de Erwinia carotovora pvar.

carotovora (putregaiul umed), Phytophtora infestans (mana), Fusarium sp. (putregaiul uscat),

Alternaria solani (alternarioza), Synchytrium endobioticum (râia neagră), Streptomyces scabies (râia

comună), Corynebacterium sepedonicum (putregaiul inelar) etc.

Momentul aplicării tratamentelor este indicat prin buletine de avertizare. Întârzierea cu 4 - 5

zile a tratamentului faţă de momentul avertizat, diminuează cu 70 - 80% eficacitatea protejării foliajului

la mană, prin faptul că această intervenţie nu mai este preventivă. Doza de fungicid este de 5 kg/ha la

Turdacupral 50, de 2 kg/ha la Dithane M-45, Vandozeb 80 PU, Sandofan C-50 PU, Temoal 52 PU, de

2,5 kg/ha la Ridomil plus, Curzate plus T 85 PU şi de 0,5 kg/ha la Brestan 60 WP. Respectarea dozei de

fungicid şi a celei de lichid (200 l/ha la neirigat şi 400 l/ha în condiţii de irigare) se face prin calibrarea

corectă a echipamentelor de stropit.

Combaterea dăunătorilor. Cel mai periculos este gândacul din Colorado (Leptinotarsa

decemliniata). Limitarea atacului se face cu Decis 2,5 EC - 0,3 l/ha; Victenon 50 WP - 0,3 kg/ha;

Ekalux S - 0,6 kg/ha; Marshall 25 EC - 1,5 kg/ha; Ordatox 25 EC - 2,8 kg/ha; Padan 50 - 1,0-1,2 kg/ha;

Dipterex 80 - 1,2 kg/ha, când se folosesc mijloace terestre de aplicare, iar cu mijloace aero se utilizează

Dimevur (3 l/ha) sau Carbavur (3 l/ha); cantităţile specificate sunt pentru un singur tratament.

Numărul tratamentelor oscilează de la an la an, în funcţie de soi şi zona de cultură. Rezultate

bune se obţin când alternează produsele de la un tratament la altul. Contra adulţilor hibernanţi

tratamentul se recomandă în cazul când numărul este mai mare de 10 exemplare la 100 de plante. Când

avertizările pentru mană şi gândacul de Colorado coincid, tratamentele se pot face combinat, produsele

recomandate fiind compatibile. Se fac astfel 4 - 8 tratamente pentru combaterea bolilor şi 2 - 4

tratamente pentru combarerea gândacului din Colorado.

Irigarea cartofului s-a dovedit eficientă în toate zonele. Cercetările au evidenţiat că cea mai

mare nevoie de apă se manifestă de la tuberizare până la maturitate. În anii cu primăveri secetoase se

recomandă să se facă o udare de aprovizionare sau o udare imediat după răsărire. Umiditatea solului

trebuie să se menţină în tot timpul perioadei de vegetaţie la minimum 70 - 80% din capacitatea pentru

apă a solului. Regimul de irigare se dirijează permanent atât în funcţie de nivelul precipitaţiilor, cât şi

dinamica consumului de apă al plantelor de cartof.

Consumul total de apă la cartof are valori de 3.500 – 7.000 m³/ha, 60 - 70% din acest consum

realizându-se în perioada de formare şi creştere intensă a tuberculilor (iunie, iulie, august). Pentru

realizarea acestor consumuri de apă, umiditatea solului nu trebuie să scadă sub valoarea plafonului

minim de 50 - 70% din I.U.A. (intervalul umidităţii active) pe adâncimea de 40-70 cm.

Recoltarea

Cartoful pentru consum extratimpuriu şi timpuriu se recoltează începând din luna mai, atunci

când greutatea tuberculilor a depăşit 30 g. Recoltarea se face manual pe solurile nisipoase, prin smulgere

iar pe celelalte soluri folosind sapa sau plugul. Se evită vătămarea tuberculilor, sortarea făcându-se

concomitent cu recoltarea. Depozitarea tuberculilor recoltaţi nu trebuie să depăşească 24 de ore.

Pentru consumul de vară recoltarea se face pe măsura necesităţilor, de obicei în luna iulie, când

peridermul încă nu este bine format, cu maşina E-649 care produce mai puţine vătămări, iar în luna

august cu combina CRC-2 (sau cu combina E-684).

Odată cu strânsul tuberculilor, în urma maşinii E-649 se face şi sortarea lor, conform cu

cerinţele. La recoltarea cu combina tuberculii se transportă la depozitul de tranzit sau la centrul de

preluare, unde se sortează şi se calibrează în vederea livrării. Depozitarea, în acest caz, nu trebuie să

depăşească 10 zile.

Cartoful pentru consumul de toamnă-iarnă şi pentru industrializare se recoltează când 2/3 din

tulpini (vrejuri) s-au uscat, restul de 1/3 având încă culoarea galbenă. Recoltarea se face numai pe vreme

bună şi la umiditatea corespunzătoare a solului. Cele mai bune rezultate se obţin la recoltarea cu

P

age2

2

combinele pentru cartof, dar lucrarea este de bună calitate numai în cazul unei tehnologii adecvate şi a

unei dotări corespunzătoare (SOCOL, 1977).

Vrejurile se distrug cu 7 - 8 zile mai înainte de recoltare, pe cale chimică la îngălbenire totală,

folosind Reglone 5 l/ha, Harvade 25 F în doză 2,5 l/ha sau pe cale mecanică cu maşina de tocat vrejuri

MTV-4, sau cu maşina universală de tocat resturi vegetale (MUTRV) care lucrează în agregat cu

tractorul L-445.

Este foarte important ca recoltarea cartofului să se facă la temperaturi mai mari de 6 - 7°C

(chiar 12 - 13°C), deoarece se reduce foarte mult gradul de vătămare a tuberculilor.

Maşina E-649 dislocă, separă tuberculii de pământ şi îi depune pe suprafaţa solului în spatele

maşinii, de unde se adună manual în grămezi, iar cei din lotul semincer se sortează pe 3 categorii: cei

peste 80 g sunt destinaţi consumului; între 40 - 80 g pentru material de plantare; sub 40 g se repartizează

pentru furaj. În solele cu cartofi pentru consum sortarea se face pe două categorii: tuberculi mari şi

mijlocii, întregi pentru consum; tuberculii mici şi vătămaţi pentru furaj.

Combina CRC-1 dislocă tuberculii, îi scutură de pământ pe o bandă transportoare şi îi depune

în buncăre, remorci sau containere pentru transport. Combina E-684 execută recoltarea cartofului pe 3

rânduri şi adunarea acestora într-o remorcă cu deplasare independentă, paralel cu combina. Maşina

lucrează bine numai pe solurile uşoare.

Combinele de recoltat dizlocă pământul cu tuberculi, separă pământul şi resturile vegetale,

încarcă tuberculii în remorca de transport, staţionar, din buncărul combinei sau din mers în remorca

tractată paralel cu combina. Capetele parcelelor se recoltează manual pe 15 m lungime pentru

întoarcerea agregatelor.

Tuberculii se transportă la centrele de preluare sau la depozitele de păstrare. Maşina de scos

cartof cu rotor excentric – MSCRE-1 şi maşina de scos cartof pe un rând cu brăzdar oscilant – MSC-1

B.O., în agregat cu tractorul L-445, au un indice minim de vătămare a tuberculilor.În urma acestor

maşini tuberculii trebuie strânşi imediat. Tuberculii se separă de impurităţi (bulgări, pietre, tuberculi

bolnavi) cu maşina ISIC-30 în componenţa căreia intră şi maşina de presortat (MP-1). Pentru calibrarea

tuberculilor destinaţi plantării se foloseşte maşina de calibrat MCC-60 (45), care lucrează în flux cu

maşina ISIC-30.

În ţara noastră se obţin producţii de 10 - 25 t/ha la soiurile extratimpurii, 15 - 25 t/ha la soiurile

timpurii şi semitimpurii şi 25 - 50 t/ha la soiurile semitârzii şi târzii. Având în vedere că din totalul

stolonilor formaţi pe tulpina subterană numai 30 – 40% se transformă în tuberculi, există mari rezerve

pentru a se obţine producţii de 70 – 110 t/ha.

Sfecla pentru zahăr (Beta vulgaris L.)

Importanță

Sfecla pentru zahăr este utilizată la fabricarea zahărului, asigurând circa 30% din producţia mondială.

Din sfeclă rezultă ca produse secundare colete şi frunze, melasă şi tăieţei.

“Nămolul” rezultat de la filtrele presei conţine circa 92,5% CaCO₃ şi 2,2% Mg(OH)₂ şi este folosit cu

bune rezultate pentru corectarea reacţiei acide a solului.

Compoziţia chimică

Sfecla conţine circa 75% apă şi 25% substanţă uscată, din care 17,5-21,5% zaharoză şi 3,5-7,5%

substanţe nezaharoase. Zaharoza este un dizaharid format din glucoză şi fructoză.

În secţiune longitudinală prin corpul sfeclei, conţinutul în zahăr scade de la mijloc spre extremităţi iar în

secţiune transversală scade spre treimea centrală şi exterioară.

Răspândire

Sfecla pentru zahăr se cultivă pe circa 4,3 milioane de hectare cu o producţie medie de 53 t/ha. Ţări mari

cultivatoare sunt: Federaţia Rusă, Germania, Franţa, SUA, Polonia etc. În România se cultivă (2009) 22

000 ha cu o producţie medie de 38,6 t/ha.

Sistematică. Origine

Beta vulgaris var. saccharifera, aparţine familiei Chenopodiaceae. Cultivarele pot fi diploide, triploide

şi tetraploide, cu fructe monogerme sau plurigerme.

P

age2

3

Particularităţi biologice

Sfecla pentru zahăr este o plantă bienală, în primul an formându-se “corpul sfeclei” iar în anul al II lea

tulpina floriferă, florile şi fructele.

Corpul sfeclei (rădăcina), în greutate medie de 500 g, este format din epicotil (coletul), hipocotil şi

rădăcina propriu-zisă.

Frunzele apar succesiv, numărul lor fiind variabil 30-40 (80-90).

Ramurile florifere au 80-200 cm înălţime şi se formează în al II-lea an din mugurii de pe epicotil, având

o putere mare de ramificare.

Florile sunt sesile, hermafrodite, pe tipul 5, polenizarea fiind alogamă anemo- şi entomofilă.

Fructul este un glomerul (polinuculă, pixidă). MMB-ul este de 20-30 g la sămânţa plurigermă şi 15-20

g la cea monogermă. MH-ul este de 20-25 kg. Perioada de vegetaţie, în primul an, este de 160-200 zile.

Cerinţe faţă de climă şi sol

Temperatura. Sfecla este o plantă mezotermă, necesitând circa 2400-2900˚C în primul an de vegetaţie.

Temperatura minimă de germinaţie este de 3-4˚C iar cea optimă de 9-10˚C.

Creşterea şi dezvoltarea normală se realizează la o temperatură medie zilnică de 10,7˚C în perioada 15

aprilie - 15 iunie, 18,8˚C în 15 iunie - 15 august şi 16,5˚C în 15 august - 15 octombrie.

Acumularea zahărului încetează la 5-6˚C iar la temperaturi de -1˚C sfecla îngheaţă, producându-se

fenomenul de învertire a zahărului.

Umiditatea. Sfecla pentru zahăr este pretenţioasă faţă de apă, producţii mari obţinându-se în zonele unde

se înregistrează 500-600 mm/an repartizate astfel: 240 mm în iarnă, 40 mm în aprilie, pentru favorizarea

răsăririi, 50-60 mm în mai, 70 mm în iunie, 80 mm în iulie, 70 mm în august pentru creşterea în greutate

şi volum a sfeclei şi 40 mm în septembrie.

Lumina. Sfecla este o plantă de zi lungă, care valorifică bine energia luminoasă, în special în perioada

august-septembrie, când se acumulează mari cantităţi de zahăr.

Solul. Sfecla pentru zahăr este foarte pretenţioasă faţă de sol din cauza consumului ridicat de apă şi

elemente nutririve.

Solurile favorabile culturii sunt cele luto-nisipoase (17-20% argilă), profunde, bine structurate, cu o

capacitate ridicată de reţinere a apei, pemeabile pentru apă şi aer, bogate în elemente nutritive, pH 6,5-8.

Recomandate sunt terenurile plane, cu expoziţie sudică. Cele mai favorabile soluri sunt cernoziomurile,

aluviunile luto-nisipoase, solurile brune şi brun-roşcate de pădure.

Zone ecologice

Zona foarte favorabilă se găseşte în câmpia de sud-est a Transilvaniei, Câmpia de Nord-Vest (Satu

Mare - Timiş) cu precipitaţii de 630-740 mm, temperaturi medii de 18-210C, potenţialul de producţie

fiind de 35-50 t/ha în condiţii de neirigare şi 50-90 t/ha în condiţii de irigare. Tot zonă foarte favorabilă

este şi câmpia de nord a Moldovei, Sascut-Roman, Botoşani, Dorohoi.

Zona favorabilă se găseşte în jurul zonei foarte favorabilă şi corespunde Câmpiei Dunării, a Dobrogei,

Câmpia şi sudul Moldovei.

Tehnologia de cultivare

Rotaţia

Sfecla pentru zahăr trebuie sa urmeze după culturi care părăsesc terenul devreme, astfel încât să

rămână timp pentru efectuarea lucrărilor solului şi a fertilizării organo-minerale. În aceste condiţii se

asigură acumularea apei în sol, combaterea buruienilor şi valorificarea eficientă a îngrăşămintelor.

Cele mai bune premergătoare sunt cerealele de toamnă, leguminoasele anuale şi cartoful (în

zona favorabilă acestuia).

Institutul de Cercetare şi Producţie pentru Cultura şi Industrializarea Sfeclei de Zahăr şi a

Substanţelor Dulci Fundulea recomandă atât pentru condiţii de neirigare, cât şi de irigare, asolamente

speciale, folosind rotaţii de 4 - 5 ani astfel:

- pentru zona cerealieră din sudul ţării un asolament de 4 ani, cu următoarele rotaţii: sfecla pentru zahăr;

porumb; floarea-soarelui; cereale de toamnă;

P

age2

4

- pentru zona cu grad mai ridicat de umiditate, un asolament de 4 ani cu următoarele rotaţii: sfecla

pentru zahăr; orzoaică cu trifoi în cultură ascunsă; trifoi; cartof, ori un asolament de 5 ani cu următoarea

rotaţie: sfecla pentru zahăr; orzoaică cu trifoi în cultură ascunsă; trifoi; cartof; grâu de toamnă.

Sunt contraindicate ca premergătoare pentru sfeclă cruciferele şi ovăzul din cauza dăunătorilor

comuni (nematode), floarea-soarelui şi cânepa, din cauza consumului mare de apă şi potasiu, sorgul şi

iarba de Sudan, datorită epuizării solului în apă, cât şi suprafeţele ocupate de culturi succesive.

Sfecla poate reveni pe acelaşi teren după 4 ani, dacă solul nu a fost infestat cu nematode, sau

după 6 ani, dacă infestarea a fost slabă şi numai după 8 ani, în cazul infestării puternice (A. VASILIU,

1959). La rândul ei sfecla este bună premergătoare pentru orzoaică, orz, grâu, porumb şi alte culturi cu

care nu are dăunători comuni.

Fertilizarea

Sfecla pentru zahăr este o mare consumatoare de elemente nutritive. Pentru o producţie de 40

t/ha rădăcini şi 30 tone/ha frunze, sfecla extrage din sol circa 167 kg azot, 61 kg P₂O₅ şi 251 kg K₂O.

Limitele de consum (în kg/ha s.a.) după D. SOLTNER (1990), citat de GH. BÎLTEANU

(1993), pentru o tonă de rădăcini, sunt următoarele: N - 4,0 - 5,0; P - 1,7 - 2,9; K - 5,8 - 8,2; Ca - 1,4 -

2,6; Mg - 1,4 - 2,6; Na 1,4 - 2,6. GH. BÎLTEANU şi colab. (1983) menţionează trei perioade critice

privind necesarul elementelor nutritive accesibile plantei: 1) la apariţia perechii a doua şi a treia de

frunze; 2) la începutul îngroşării rădăcinii (10 - 30 iunie); 3) în perioada tuberizării şi cumulării

zahărului (iulie - august).

În primele luni de vegetaţie sfecla consumă cantităţi mari de azot pentru formarea frunzelor. Pe

măsură ce plantele avansează în vegetaţie se intensifică asimilarea fosforului şi potasiului, elemente

deosebit de importante pentru sinteza şi acumularea zahărului.

Azotul este cel mai important element pentru creşterea plantelor, consumul maxim fiind

înregistrat în lunile iunie - iulie, când se absorb circa 70% din întregul necesar. După diferiţi autori, în

funcţie de condiţiile de experimentare, la 1 kg N s.a. se asigură un spor de 52 - 110 kg rădăcini.

Insuficienţa azotului determină reducerea suprafeţei foliare, iar excesul de azot frânează

acumularea zahărului în favoarea creşterii vegetative şi determină creşterea conţinutului de azot

vătămător.

Excesul de azot amoniacal în sol la însămânţare are efecte toxice asupra germenilor şi plantelor

de sfeclă (D. DAVIDESCU şi colab., 1976).

Fosforul favorizează creşterea rădăcinilor şi a aparatului foliar, contribuie la creşterea

producţiei de rădăcini şi sporeşte conţinutul de zahăr cu 0,6 - 2% (GH. BÎLTEANU, 1974).

Absorbţia fosforului are loc de-a lungul întregii perioade de vegetaţie, consumul maxim fiind

înregistrat în intervalul iulie - august. Sporul de producţie datorat fosforului este mai mic decât în cazul

azotului în ceea ce priveşte recolta de rădăcini, dar este mai ridicat la producţia de zahăr, 1 kg fosfor

asigurat prin fertilizare determinând obţinerea a 17 kg zahăr ( W. BROUWER, 1970).

Insuficienţa fosforului se manifestă prin frunze mici fără luciu, cu o coloraţie verde-albăstruie

şi cu pete brune pe margini, prin prelungirea vegetaţiei şi diminuarea conţinutului de zahăr. Excesul de

fosfor măreşte consistenţa rădăcinilor şi grăbeşte maturarea, influenţând negativ producţia.

Potasiul favorizează absorbţia azotului şi fosforului, sinteza şi migrarea zahărului în rădăcini şi

conferă plantelor o bună rezistenţă la secetă şi boli. Carenţa în potasiu determină reducerea numărului de

frunze şi uscarea lor prematură; excesul de potasiu favorizează producţia de frunze în detrimentul

producţiei de rădăcini.

Sporul de producţie realizat de 1 kg potasiu s.a. este de 25 - 30 kg rădăcini respectiv 4,5 - 5,5

zahăr (W. BROUWER, 1970).

Microelemente. Dintre acestea importanţă deosebită prezintă borul. Carenţa de bor determină

îngălbenirea frunzelor din centrul rozetei şi putrezirea “inimii sfeclei”. Frecvent, carenţa în acest

element apare pe solurile cernoziomice şi aluviale cu reacţie neutră, în anii cu veri secetoase. Prevenirea

carenţei în bor se realizează prin aplicarea a 13 - 26 kg/ha borax (1,5 - 3,0 kg s.a.), odată au fertilizarea

de bază (CR. HERA şi Z. BORDAN, 1975).

Gunoiul de grajd, principalul îngrăşământ organic, asigură importante sporuri de recoltă pe

toate tipurile de sol, deoarece ritmul de descompunere al gunoiului coincide, în mare măsură, cu nevoia

de substanţe nutritive ale plantei.

Rezultate bune se obţin numai prin utilizarea de gunoi fermentat, încorporat în sol sub arătura

de vară sun toamnă. Pentru fiecare tonă de gunoi încorporat, doza de îngrăşăminte se va diminua cu: 2,5

P

age2

5

kg/ha N, 1,5 kg/ha P₂O₅, şi 2,5 kg/ha K₂O, când îngrăşământul organic se aplică pentru sfecla de zahăr

şi 1,5 kg/ha N, 1,0 kg ha P₂O₅, şi 1 kg/ha K₂O, când s-a aplicat plantei premergătoare.

Îngrăşămintele verzi prezintă importanţă în regiunile unde, datorită condiţiilor climatice,

leguminoasele pot fi cultivate în mirişte sau în regim irigat.

Administrarea îngrăşămintelor îngrăşămintele chimice, pe lângă cele organice, au un rol

primordial în nivelul producţiei sfeclei pentru zahăr. Astfel, la S.C.A. Lovrin, în perioada 1975 - 1985,

prin fertilizare cu NPK, în funcţie de nivelul dozelor şi rapoartelor experimentale, s-au obţinut sporuri la

producţia de rădăcini cuprinse între 26 - 84%, reflectate şi în producţia de zahăr care a crescut cu

13 - 70% (O. SEGĂRCEANU, 1986). În condiţiile cernoziomului mediu levigat de la Girişul de Criş

(jud. Bihor), sporul obţinut la producţia de rădăcini a oscilat între 27 - 133%, iar la producţia de zahăr

între 27 - 140% (I. ŢUCUDEAN, 1986).

Rezultatele experienţelor efectuate în 12 localităţi situate în diferite zone pedoclimatice ale

ţării, au evidenţiat sporuri de 13,5 - 56,75% la producţia de rădăcini şi de 14,8 - 54,6% la producţia de

zahăr. (GH. OLTEANU şi colab., 1960).

Criteriile care stau la baza stabilirii dozelor de îngrăşăminte sunt nivelul recoltei scontate şi

aprovizionarea solului cu elemente fertilizante, menţionată în cartarea agrochimică. În funcţie de aceste

două elemente, sunt prezentate dozele optime. Prevederile actuale referitoare la stabilirea dozelor de

îngrăşăminte stabilesc următoarele: pe solurile cu fertilitate bună se administrează N120-160P70-

150K50-80, iar pe solurile cu fertilitate medie şi slabă, N140-180 P80-115 K60-110.

Administrarea îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu trebuie făcută o dată cu efectuarea arăturii

adânci de vară sau de toamnă.

Îngrăşămintele cu azot, fiind mai uşor levigate pe profilul solului, se aplică fracţionat: jumătate

din doză la pregătirea patului germinativ şi jumătate în timpul vegetaţiei, odată cu praşila a doua

mecanică, folosind cultivatorul CPT - 5,4 cu fertilizatoare.

Îngrăşămintele complexe (NPK) de tipul: 16:48:0; 23:23:0; 13:27:13 se folosesc ca

îngrăşăminte de bază pe toate tipurile de sol. Deoarece aportul elementelor nutritive din aceste

îngrăşăminte nu corespunde întotdeauna necesităţilor de fertilizare, aducerea la nivelul dorit se va

realiza prin completare cu îngrăşăminte simple.

Aplicarea îngrăşămintelor complexe foliare la cultura sfeclei pentru zahăr constituie un

important factor de sporire a producţiei de rădăcini cu până la 29%, fără a diminua conţinutul de zahăr

(GH. ŞTEFAN şi colab., 1984). Aceste îngrăşăminte sunt compatibile cu produsele de combatere a

bolilor şi dăunătorilor, putând fi aplicate în amestec. Momentul optim de aplicare este în luna iulie,

utilizându-se doze de 1,5 - 3 l ha, în funcţie de intervalul dintre stropiri.

Lucrările solului

Afânarea solului pe adâncimea de creştere a părţii recoltabile a rădăcinii, mărunţirea şi

nivelarea lui constituie verigi de bază pentru germinarea, răsărirea şi reglarea regimului aerohidric

necesar creşterii şi dezvoltării plantelor. Cercetările efectuate de V. POPESCU (1988); au evidenţiat că

rădăcinile sfeclei pentru zahăr se dezvoltă normal în solul care are greutatea volumetrică cuprinsă între

1,07 şi 1,45 g cm³, cu influenţe depresive asupra producţiei spre limita superioară; se apreciază favorabil

solul cu porozitatea totală de 48 - 60%, din care 30 - 36%, porozitate capilară şi 18 - 24% porozitate de

aeraţie.

După plantele care părăsesc terenul în vară (cerealele păioase), se execută imediat dezmiriştirea

cu grape cu discuri la adâncimea maximă de lucru a agregatului. Prin această lucrare se previne

pierderea apei din sol şi se asigură înmagazinarea întregii cantităţi de apă provenită din precipitaţii;

conţinutul în apă, determinat toamna pe teren dezmiriştit, a fost de 19,5%, iar pe teren nedezmiriştit de

11% (V. POPESCU, 1988).

Când terenul prezintă denivelări, după lucrarea cu grapa cu discuri se va efectua nivelarea de

exploatare prin două lucrări perpendiculare cu nivelatorul. Arătura se execută la adâncimea de 28 - 30

cm cu scormonitor în agregat cu grapa stelată. Nivelarea arăturii din toamnă cu ajutorul nivelatorului

NT - 2,8 sau cu alte mijloace adecvate, asigură pregătirea terenului mai devreme în primăvară, printr-o

singură trecere cu combinatorul la o adâncime redusă şi uniformă.

Pregătirea patului germinativ se efectuează pe solurile uşoare cu combinatorul format din grapa

cu colţi rigizi şi grapa elicoidală urmată de tăvălugul inelar (de “tip croskillet”), iar pe solurile mai grele

şi tasate se înlocuieşte grapa cu colţi rigizi din compunerea combinatorului cu vibrocultorul ale cărui

P

age2

6

organe active pot afâna şi mărunţi mai bine aceste soluri. Adâncimea de mobilizare a solului nu trebuie

să depăşească 4 cm fapt pentru care se interzice folosirea grapei cu discuri care nu poate fi reglată la

adâncimi de lucru mai mici de 8 - 9 cm.

Se apreciază că pregătirea solului a fost realizată în bune condiţii dacă patul germinativ este

perfect mărunţit, nivelat, afânat în profunzime pentru a asigura apa şi aerul necesare germinaţiei

seminţelor şi răsăririi plantelor.

Răsărirea în câmp la sfecla pentru zahăr este influenţată atât de adâncimea la care se

încorporează sămânţa, cât şi de gradul de mărunţire a solului. Cele mai bune rezultate se obţin când

semănatul se face la 2 cm, iar solul are bulgări cu diametrul mai mic de 5 cm.

Sămânţa şi semănatul

Sămânţa destinată semănatului trebuie să aparţină unei categorii biologice superioare, să

provină din loturi semincere certificate, cu puritatea minimă de 99% şi germinaţia minimă de 85%.

Pentru prevenirea atacului de dăunători (Agriotes sp., Tanymecus sp. Bothynoderes

punctiventris, Chaetocnema tibialis) sămânţa se tratează cu Seedox 10 kg/ha, Promet 666 SGO 25 l/t,

Mospilan 70WP 30 kg/t etc.

Pentru prevenirea atacului de ciuperci (Pythium, Aspegillus, Fusarium) sămânţa se tratează cu

Tiradin 75, (6 g/kg), Tachigaren 70 WP (6 g/kg) s.a. În prezent se utilizează sămânţă drajată, adică

acoperită cu un liant, în care se adaugă substanţe nutritive, insecticide, fungicide şi biostimulatori.

Sămânţa drajată şi calibrată asigură realizarea unui semănat de mare precizie şi cu o germinaţie ridicată.

Epoca de semănat. Cerinţele ridicate faţă de umiditate pentru germinare impun ca semănatul să

fie executat primăvara timpuriu, când temperatura solului la adâncimea de încorporare se stabilizează

(2 - 3 zile) la 3 - 4°C, iar terenul este zvântat. Astfel, se evită pierderile produse de îngheţurile târzii din

primăvară, cât şi apariţia lăstarilor floriferi în primul an de vegetaţie. Calendaristic, semănatul trebuie

încheiat până la 15 martie în zona de sud şi 25 martie în zona de nord a ţării.

Executarea semănatului la timp asigură o răsărire explozivă, o creştere uniformă a plantelor, se

evită atacul unor dăunători care apar odată cu creşterea temperaturii şi contribuie la obţinerea unor

culturi încheiate, care stânjenesc dezvoltarea buruienilor.

Desimea

Rezultatele experimentale din ţara noastră reliefează că cele mai mari producţii se obţin când se

asigură la recoltare 100 - 110 mii plante/ha în culturile neirigate şi 110 - 120 mii plante/ha la culturile

irigate. În cazul soiurilor precoce, de tip zaharat, pe solurile cu aport freatic, densitatea poate să crească

la 120 mii plante ha şi în cultură neirigată (I. FAZECAŞ şi colab., 1977). Din cauza germinaţiei mai

scăzute, desimea se asigură prin mărirea numărului de seminţe cu 20-40%.

Distanţa de semănat.

Dacă recoltarea se face mecanizat, se seamănă în funcţie de maşina cu care se recoltează, la 45

sau 50 cm între rânduri iar pe suprafeţele unde recoltatul se face semimecanizat, semănatul se execută în

benzi după schema:45-60-45-45-45-60-45. În funcţie de germinaţia seminţelor, se stabileşte distanţa

între glomerule pe rând.

Norma de sămânţă este de 2,5-4 kg/ha la soiurile monogerme. şi de 8-12,5 kg/ha la cele

plurigerme.

Adâncimea de semănat este de 1,5-2 cm la sămânţa monogermă şi de 3-4 cm la cea

plurigermă.

Semănătoarea se echipează cu patine mici, prevăzute cu limitatoare de adâncime, precum şi cu

discuri cu 30 - 40 orificii, având diametrul de 1,8 mm (la sămânţa monogermă) sau 2 mm (la sămânţa

plurigermă), cu marginile subţiate la 0,8 mm. Semănatul se va executa cu viteze de 3,8 km/h, la care

patinarea este minimă şi creşte precizia de distribuţie a glomerulelor pe rând.

Lucrările de îngrijire

Întreţinerea culturii de sfeclă pentru zahăr se face permanent, de la semănat până la recoltare,

pentru a menţine cultura curată de buruieni, terenul fără crustă şi o stare fitosanitară corespunzătoare.

Prăşitul. Sfecla are un ritm lent de creştere în primele săptămâni, de aceea creşte pericolul de

îmburuienare. Prima praşilă mecanică se execută după 8 – 10 zile de la însămânţare, deci înainte de

răsărire, pe urmele încă vizibile lăsate de roţile tasatoare ale semănătorii, lăsând o zonă de protecţie de

5 - 7 cm, pentru a nu deranja plantele în curs de răsărire. Lucrarea se execută cu agregatul format din

P

age2

7

tractorul L-445, urmat de cultivatorul CPPT 4 sau CPT 5,4, echipate cu cuţite săgeată şi discuri de

protecţie a rândurilor, la o viteză de lucru cu 3 - 4 km/h şi la adâncimea de 4 - 6 cm.

De-a lungul perioadei de vegetaţie se mai execută 3 - 4 praşile mecanice, care încep imediat ce

rândurile devin vizibile şi se repetă la intervale de 10 – 14 zile, în funcţie de starea terenului şi gradul de

îmburuienare.

Adâncimile de lucru sunt de 5 - 7 cm la praşila I, 8 - 10 cm la praşila a IIa, 10 - 12 cm la praşila

a III-a şi 12 - 15 cm la praşila a IV-a. Viteza de înaintare a tractorului este de 3,8 km/h la prima praşilă,

6,2 km/h la praşila a doua şi circa 7 - 8 km/h la ultimele două lucrări.

La prima şi a doua praşilă cultivatorul se echipează cu discuri de protecţie a rândurilor şi cu

cuţite săgeată; la praşilele a treia şi a patra, discurile de protecţie se scot, iar cuţitele săgeată se

înlocuiesc cu cele unilaterale.

Când frunzele sunt mari, prăşitul mecanic se face mai târziu, în orele în care frunzele au

turgescenţa redusă, folosind despicătorul de lan. Pe rând se execută 2 - 3 praşile manuale, iar când apar

buruienile în a doua jumătate a perioadei de vegetaţie, acestea se înlătură prin lucrarea de plivit.

Combaterea chimică a buruienilor are un rol hotărâtor prin utilizarea de erbicide asociate.

Erbicidele Ro-Neet 6-8 l/ha, Diizocab 6-8 l/ha, Eradicane 6-8 l/ha care combat

monocotiledonatele şi unele dicotiledonate se asociază cu Venzar 1- 1,5 kg/ha pentru combaterea

dicotiledonatelor anuale. Aplicarea se face înainte de semănat iar încorporarea, cu combinatorul, la 6-7

cm adâncime.

Erbicidul Dual se aplică înainte de semănat şi, nefiind volatil, se încorporează superficial la 3 -

4 cm printr-o singură lucrare cu combinatorul. Dacă speciile dicotiledonate anuale nu au fost bine

combătute, se aplică pe vegetaţie erbicidul Betanal când acestea au 2-3 frunzuliţe, în mai multe reprize.

Vetrele de Cirsium şi Sonchus se pot distruge cu Lonthrel când buruienile au 20-30 cm înălţime.

În solele infestate cu Agropyron repens, Sorghum halepense sau Avena fatua, se vor aplica

erbicidele Fusilade, Targa 1,5 - 2 l/ha etc. În cazul pirului dozele se vor mări cu 1 l/ha. Tratamentele se

fac când plantele au 10-35 cm înălţime şi au răsărit în masă, după acestea fiind interzise praşilele pentru

a se transloca erbicidele în rizomi.

* - În loc de Venzar se pot folosi în aceleaşi doze, erbicidele Hexilur, Elbatan, Adol.

** - În asociaţie cu Fusilade, Targa, dacă există Cirsium arvense.

Combaterea chimică a buruienilor reduce numărul de praşile la două; de asemenea, uneori, sunt

necesare şi una-două praşile manuale selective.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor

Institutul de Cercetare şi Producţie pentru Cultura şi Industrializarea Sfeclei de Zahăr

Fundulea (1990) menţionează, la această cultură, 10 boli şi 17 dăunători.

Cercosporioza (Cercospora beticola) apare în lunile VI - VII, fiind mai frecventă în zonele şi

în anii cu cantităţi mai mari de precipitaţii sau în condiţii de irigare. Pierderile provocate pot ajunge la

30% la producţia de rădăcini şi 40% la producţia de zahăr. Se execută două-trei tratamente cu unul din

următoarele produse: Alto combi 420, Brestan 60, Suzu 60, Impact 12,5, Sumi 8 în doză de 0,5 l/ha;

Bavistin 50, Derosal 50, Benlate 50, Fundazol 50, Rias 300 EC, Topsin M 70, în doză de 0,3 l/ha;

Punchne în doză de 0,2 l/ha; Kasumin 2, Baycor 300, în doză de 2 l/ha; Altor 100 (0,6 l/ha); Pennuc, în

doză de 7 l/ha. Făinarea (Erysiphe betae) se combate cu Tilt 250 (0,3 l/ha).

Dăunătorii din sol (Bothynoderes punctiventris, Agriotes sp., Atomaris linearis, Tanymecus

dilaticollis:, Chaetocnema tibialis) se combat prin traramente la sămânţă şi în vegetaţie prin tratamente

cu Sinoratox (3l/ha), Dursban 4 Z (1,5 l/ha) sau Decis 2,5 EC (0,5 l/ha).

Larvele defoliatoare (Mamestra brassicae, Plusia gamma) se tratează în vegetaţie cu unul din

următoarele produse: Talstar 10 EC (0,1 l/ha), Fastac 10 EC (0,1 l/ha), Decis 2,5 EC (0,5 l/ha), Ekalux

25 EC (1,0 l/ha), Sumialfa 10 EC (0,3 l/ha), Sumicombi 30 EC (0,75 l/ha), Sumicidin 20 EC (0,25 l/ha)

şi Dursban 4 EC (1,5 l/ha).

Protecţia plantelor, realizată prin tratamentul seminţelor, nu este totală, astfel că, la densităţi

crescute ale dăunătorilor şi în condiţii favorabile manifestări atacului, se efectuează un tratament

suplimentar cu insecticidele Dursban 4 E sau Sinoratox R-35 cu dozele de 1,5 l/ha şi respectiv 3,0 l/ha.

Irigarea culturii. Obţinerea unor producţii mari de sfeclă pentru zahăr este posibilă în zonele

cu deficit de umiditate, numai prin conducerea raţională a regimului de irigaţie corespunzător cu

cerinţele plantelor în diferite faze de vegetaţie.

P

age2

8

Satisfacerea necesarului de apă prin irigare începe, în anii normali, la mijlocul lunii iunie, când

rădăcinile încep să se îngroaşe, iar rezerva de apă din sol ajunge la 50% din i.u.a. în stepă şi silvostepă şi

la 70% din i.u.a în zona pădurilor din câmpie, pe adâncimea de 0 - 80 cm, folosind o normă de udare de

500 – 600 m³/ha, revenirea pe aceeaşi parcelă fiind necesară la intervale de 10 - 15 zile, în funcţie de

textura solurilor.

Eşalonarea pe luni a udărilor este următoarea: o udare în iunie, 3 - 5 udări în iulie - august şi o

udare în septembrie.

Grosimea stratului de sol umezit trebuie să fie de 0,5 cm în luna iunie, când are loc creşterea

frunzelor şi 0,8 m începând cu luna iulie, când începe creşterea rapidă a corpului sfeclei. Pe solurile cu

aport freatic irigarea este necesară numai în anii secetoşi.

Între data aplicării ultimei udări şi a recoltării trebuie să treacă 30 de zile în anii normali şi

numai circa 5 - 10 zile în anii secetoşi.

Recoltarea. Epoca de recoltare este atunci când sfecla a ajuns la maturitate, când rădăcinile au

atins greutatea maximă şi au conţinutul mai ridicat de zahăr.

Calendaristic, maturitatea sfeclei se realizează în jur de 15 - 20 septembrie în zonele din sudul

ţării şi 1 - 5 octombrie în zona mai rece din nord.

Fenologic, maturitatea se recunoaşte prin aceea că frunzele se împuţinează şi devin de culoare

verde-deschis, iar formarea de noi frunze încetineşte. În acest moment greutatea rădăcinilor este de

1,5 - 2 ori mai mare decât greutatea frunzelor.

Când temperaturile din aer sunt mai mari de 10°C, se recoltează numai cantităţile obligatorii

prevăzute în graficele de livrare, respectiv cele care pot fi prelucrate imediat. Depozitarea sfeclei în

vederea prelucrării ulterioare este admisă numai când temperaturile scad sub 10C.

O atenţie deosebită trebuie acordată decoletării sfeclei. Rădăcinile cu greutate mai mică de 1 kg

se decoletează printr-o tăietură orizontală la nivelul celor mai de jos muguri vizibili de pe epicotil.

Rădăcinile mai mari de 1 kg se decoletează conic, înlăturând, cu o porţiune mică de pulpă, frunzele

uscate şi verzi şi efectuând la capătul sfeclei o tăietură orizontală de 2 - 3 cm.

Pentru a preveni pierderea turgescenţei rădăcinilor se impun următoarele măsuri: să nu se

recolteze decât cantităţile care pot fi decoletate în cel mult 24 de ore; transportul să fie efectuat în paralel

cu recoltarea şi decoletarea; depozitarea în câmp a sfeclei care nu se poate transporta imediat să se facă

în grămezi mari de circa 1.000 kg acoperite cu coletele rezultate prin decoletare.

Recoltarea poate fi efectuată manual, semimecanizat şi mecanizat.

Recoltarea manuală. Se realizează cu furci speciale, prevăzute cu două coarne în formă de liră.

Sfeclele extrase din pământ se curăţă şi se decoletează tăindu-se şi vârful rădăcinii la grosimea de 1 cm.

Recoltarea semimecanizată. Dislocarea rădăcinilor se face cu DSP-4, iar extragerea rădăcinilor

din sol şi decoletarea se execută manual. Lucrarea se execută în bune condiţii dacă la semănat s-a folosit

schema corespunzătoare (în benzi). Rădăcinile decoletate şi bine curăţate de pământ se aşează în

grămezi cât mai mari şi, dacă nu se transportă imediat, se vor acoperi cu frunze.

Recoltarea mecanizată se execută în două faze cu seturile de maşini MDS-3 + MRS-3, şi BM-6

+ KS-6 sau într-o singură fază cu combinele de recoltat sfeclă CRS-2 şi CRS-3 sau cu alte tipuri de

combine de fabricaţie străină.

Pentru a lucra în condiţii bune, cu pierderi minime, cultura trebuie să îndeplinească următoarele

condiţii: terenul să fie perfect nivelat; semănatul să se execute echidistant şi în rânduri drepte; răsărirea

să fie explozivă şi fără goluri; distanta între plante 18 - 22 cm; la prăşit să nu se scoată bolovani, să nu se

facă şanţuri, să nu se acopere coletul plantelor cu pământ; terenul să fie curat de buruieni; culturile cu

distanţa între plante pe rând sub 12 cm nu se pot decoleta, iar cele care au coletul deasupra solului, la

peste 12 cm, la decoletare sunt culcate şi se taie oblic; la recoltare terenul să aibă umiditate normală;

lucrarea de decoletat să înceapă după ce se ridică roua. După recoltare, sfecla pentru zahăr nu trebuie să

rămână în grămezi în câmp, deoarece pierderile în greutate sunt extrem de ridicate, fapt care obligă la

organizarea în flux continuu a recoltării, transportului şi prelucrării.

În condiţiile respectării tehnologiei de cultivare în ţara noastră, cu soiurile zonate în prezent se

pot realiza producţii de 50-100 t/ha rădăcini. Producţia de frunze şi colete reprezintă 38% din recolta de

rădăcini.

P

age2

9

Tutunul (Nicotiana tabacum L.)

Importanță

Tutunul se cultivă pentru frunzele sale utilizate în obţinerea produselor pentru fumat şi prizat.

Din frunzele bogate în nicotină se prepară soluţia de tutun, folosită ca insecticid, se poate extrage acidul

nicotinic (vitamina PP) utilizată în industria farmaceutică şi acidul citric.

Seminţele de tutun conţin 35-45 % ulei semisicativ, folosit în alimentaţia oamenilor sau în industrie.

Tutunul valorifică economic unele soluri cu potenţial productiv mai redus (solurile nisipoase, erodate).

Compoziţia chimică a frunzelor. Substanţa uscată a frunzelor de tutun este formată din 75-92 %

compuşi organici şi 8-15 % compuşi minerali.

Compuşii organici. Pentru calitatea tutunului prezintă o deosebită importanţă raportul dintre hidraţii de

carbon solubili şi substanţele albuminoide, raport denumit coeficientul Smuk. Cu cât acest coeficient

este mai mare (1,8-3,0), cu atât calitatea tutunului este mai bună.

Nicotina este principalul alcaloid din frunzele de tutun (0,3-5,0 %), influenţând în cea mai mare măsură

calitatea tutunului şi sănătatea organismului.

Răşinile şi uleiurile eterice imprimă tutunului aromă, însuşire foarte importantă pentru calitatea

frunzelor.

Substanţele minerale sunt reprezentate în principal din CaO şi K₂O cu influenţă pozitivă asupra arderii.

Răspândire

Suprafaţa mondială (2009) a fost de 3,87 mil. ha, cu o producţie medie de 1856 kg/ha. Ţări mari

cultivatoare sunt: China, Brazilia, India, Indonezia, SUA etc. În ţara noastră se cultivă 850 ha, în

judeţele din sudul ţării, cu o producţie medie de 1842 kg/ha.

Sistematică. Origine

Tutunul aparţine familiei Solanaceae. Genul Nicotiana are mai multe specii din care doar două prezintă

interes: Nicotiana tabacum – tutunul cu frunze sesile şi N. rustica – “mahorca”, cu frunze peţiolate,

cultivat în Rusia şi Polonia.

N. tabacum are centrul de origine în America de Sud (Peru, Ecuador, Bolivia) iar N. rustica provine din

centrul sud-mexican şi central american. Soiurile de tutun sunt grupate în mai multe tipuri: oriental,

semioriental, Virginia, Burley, de mare consum şi pentru ţigări de foi.

Particularităţi morfoligice şi biologice

Rădăcina este pivotantă, groasă, profundă, pătrunde în sol până la 150-200 cm, cu rădăcini laterale

puternic ramificate.

Tulpina este erectă, 75-150 (200) cm înălţime, cilindrică, păroasă, uneori muchiată. La partea superioară

tulpina emite copili de la subsuoara frunzelor.

Frunzele sunt simple, sesile sau scurt peţiolate, glandulos păroase. Culoarea frunzelor, din verde gălbui

la recoltare, se schimbă în timpul prelucrărilor în diferite nuanţe de galben până la brună.

Florile sunt dispuse în raceme terminale, pe tipul 5, de culoare albă, roză, roşie sau verde-gălbuie.

Fructul este o capsulă biloculară, de culoare cafenie, cu 2000-4000 seminţe.

Sămânţa este mică, MMB-ul de 70-250 mg.

Cerinţe faţă de climă şi sol

Temperatura. Tutunul, deşi este o plantă termofilă, se cultivă în zona temperată, deoarece o parte din

perioada de vegetaţie o petrece în spaţii protejate.

N. tabacum germinează la minimum 12˚C, temperatura optimă de creştere fiind de 27˚C. Pentru întreaga

perioadă de vegetaţie, tutunul are nevoie de 2500-2900˚C, provenite din însumarea temperaturilor mai

mari de 5˚C.

Climatul cald determină frunze cu dimensiuni mai mici dar cu o aromă excelentă.

Apa. Faţă de umiditate, tutunul are cerinţe reduse. Consumul specific este de 300-500 mm, repartizat

câte 70-80 mm în lunile mai, iunie şi iulie.

P

age3

0

Lumina. Pentru ţigările de foi, care trebuie să aibă frunze subţiri, fine, elastice, lumina trebuie să fie mai

redusă. În celelalte cazuri, plantele trebuie să dispună de lumină mai multă.

Vânturile puternice nu sunt favorabile tutunului provocând ruperea plantelor şi a frunzelor.

Solul. Sunt favorabile solurile uşoare, lutoase, calde, permeabile, cu pH-ul 6,4-7,3.

Cerinţele faţă de sol se diferenţiază în funcţie de tipul de tutun astfel:

-soiurile de tip oriental găsesc condiţii bune pe soluri nisipo-pietroase, superficiale, slab fertile,

permeabile, cu expoziţie sudică;

-soiurile de tip semioriental preferă solurile aluvionale, cernoziomuri puternic levigate, calde,

permeabile, cu expoziţie sudică;

-soiurile de tip Virginia necesită soluri profunde, uşoare (cernoziomuri nisipoase şi nisipuri eoliene);

-soiurile de mare consum reuşesc pe soluri lutoase, fertile, profunde, calde, din categoria

cernoziomurilor;

-soiurile pentru ţigări din foi realizează frunze de calitate pe soluri aluviale, luto-nisipoase, profunde,

umede, bogate în humus şi elemente nutritive.

Tehnologia de cultivare a tutunului

Rotaţia

Tutunul suportă monocultura mai mulţi ani fără să se înregistreze fenomenul de “oboseală” a

solului, dar se distruge structura solului şi se înmulţesc paraziţii specifici (boli, viroze, dăunători). Pe

terenuri proaspăt defrişate, după o pajişte desţelenită sau după o plantă perenă, tutunul se poate cultiva

2 - 3 ani la rând, întrucât aceste suprafeţe sunt fertile şi libere de paraziţi specifici. În aceste condiţii se

obţin rezultate bune la soiurile de tutun pentru ţigări de foi, dar nu şi pentru tipul Oriental şi Virginia.

Cultivarea tutunului în monocultură se ia în considerare numai în situaţia în care terenurile

specifice tipului şi soiului ce se cultivă nu sunt suficiente, iar amplasarea pe alte terenuri decât cele

specifice duce la diminuarea calităţii. Spre deosebire de monocultură, asolamentul contribuie la

obţinerea unor recolte mari de tutun, superioare calitativ şi rentabile, făcând ca soiurile să-şi păstreze

însuşirile normale bio-productive, reducându-se gradul de infestare a solului cu seminţe de buruieni, boli

şi dăunători specifici.

Alegerea plantei premergătoare tutunului se face în funcţie de tipul de tutun cultivat: pentru

soiurile din tipul oriental, semioriental şi Virginia, cultivate pentru ţigarete superioare, cele mai bune

premergătoare sunt cerealele păioase: grâu, orz, ovăz. Acestea, recoltându-se timpuriu, permit

executarea în bune condiţii a lucrărilor solului, îmbunătăţirea structurii lui, îmbogăţirea în substanţe

organice; soiurile tipului de mare consum pentru ţigarete, pot fi cultivate după leguminoasele pentru

boabe, dacă solurile sunt mai sărace; tutunurile mai tari la fumat, destinate ţigărilor de foi sau pentru

pipă se cultivă după leguminoasă (borceag, mazăre etc.) care lasă solul bogat în azot.

Nu se recomandă ca plantă premergătoare tutunului cele din familia Solanaceae (cartofi,

tomate, ardei etc.), castraveţii, pepenii, varza, dovlecii, fasolea, cânepa şi floarea-soarelui, datorită unor

paraziţi comuni (viroze, lupoaie, diferite insecte). Tutunul este o bună premergătoare pentru toate

culturile, cu excepţia celor care au dăunători comuni, a solanaceelor, întrucât eliberează terenul destul de

timpuriu şi-l lasă curat de buruieni şi în bună stare de fertilitate.

Fertilizarea

Administrarea de macroelemente (N, P, K, Ca, Mg), microelemente (B, Cl, Zn, Fe, Mn, Mo

etc.) şi îngrăşăminte organice constituie un mijloc important de sporire a producţiei şi de îmbunătăţire a

calităţii frunzelor de tutun. Tutunul are cerinţe mari faţă de elementele fertilizante atât, cantitativ, cât şi a

raportului dintre ele, în funcţie de tipul şi soiul cultivat, de sol, precum şi de zona ecologică de cultură.

La o producţie de 1.000 kg frunze uscate tutunul consumă 75,5 kg azot, 16,3 kg P₂O₅, 124,2 kg

K₂O şi 104 CaO (HITIER şi SABOURIN, 1965). Se observă că tutunul este o plantă mare consumatoare

de potasiu şi calciu, mijlocie de azot şi mică de fosfor. Îngrăşămintele aplicate trebuie să fie cât mai

complete şi în raporturi cât mai echilibrate. Fertilizarea unilaterală influenţează negativ calitatea

frunzelor, dar şi producţia.

Azotul în interdependenţă cu fosforul şi potasiul, influenţează creşterea frunzelor şi conţinutul

în nicotină. Din a 15-a zi de la plantare şi până în a 45-a zi, absorbţia azotului este foarte intensă, după

care se reduce, ca şi în primele 15 zile de viaţă (W. PARKER, 1937).

P

age3

1

Fosforul are acţiune pozitivă atât asupra producţiei, cât şi a calităţii acesteia, sporind conţinutul

în hidraţi de carbon din frunze. Acţiunea pozitivă se manifestă încă din primele zile ale vegetaţiei, când

tutunul se află în răsadniţă, influenţând pozitiv creşterea sistemului radicular. La exces de fosfor se

reduce combustibilitatea tutunului.

Potasiul ameliorează însuşirile de calitate a tutunului: gust. aromă, culoare, ardere şi măreşte

conţinutul în hidraţi de carbon solubili.

Calciul este important ca element de nutriţie, cât şi indirect, prin porturile cu alte elemente din

sol, raporturi care influenţează mai mult absorbţia acestora. Insuficienţa calciului determină apariţia de

frunze deformate, groase, de calitate inferioară; excesul de calciu conduce la formarea de frunze casante,

“rău colorate”, cu combustibilitate redusă.

Gunoiul de grajd. Tutunul valorifică bine gunoiul de grajd în doze de 20 - 40 t/ha la tipul

Burley, 10 - 20 t/ha la soiurile din tipul de mare consum şi pentru ţigări de foi, 5 - 10 t/ha la soiurile

pentru ţigarete superioare, cu excepţia celor din tipul oriental la care nu se aplică. Pe solurile nisipoase

din sudul Olteniei şi din vestul tării, la soiurile de tip Virginia, se recomandă aplicarea gunoiului de

grajd la planta premergătoare, sub arătura de bază, împreună cu 48 - 64 kg/ha, P₂O₅, adăugându-se la

plantarea tutunului 32 - 48 kg/ha N. Pe celelalte tipuri de sol gunoiul se aplică direct, completat cu

îngrăşăminte fosfatice şi potasice, pentru diminuarea efectului negativ al azotului.

Pe terenurile slab fertile şi, mai ales, pe cele nisipoase, îngrăşămintele verzi (trifoi roşu, lupin,

secară etc.) pot folosi ca sursă de materie organică pentru tutun, mărind gradul de fertilitate a solului,

conservând umiditatea şi sporind afânarea solurilor compacte. Chiar şi tulpinile de tutun tocate sunt o

sursă de materie organică, lăsând în sol 4 - 5 % K₂O şi 2 –3 % N.

Aplicarea îngrăşămintelor. Îngrăşămintele chimice sunt eficiente la toate tipurile de

tutun şi pe toate tipurile de sol, aplicându-se în funcţie de fertilitate şi soiul cultivat aşa cum rezultă din

întocmit după dozele recomandate de S.C.C.C.I.T. Bucureşti. Fertilizarea la tutun poate fi de bază, în

momentul plantării şi în timpul vegetaţiei, (suplimentară).

În cazul fertilizării de bază, îngrăşămintele se aplică sub arătura de bază (gunoiul, fosforul şi

potasiul), contribuind la aprovizionarea cu elemente nutritive a plantelor de tutun vreme îndelungată,

urmărind fertilitatea solului şi îmbunătăţind însuşirile fizice, chimice şi biologice ale acestuia, iar azotul

se aplică la pregătirea solului pentru plantare.

Fertilizarea în momentul plantării asigură elemente de nutriţie în primele faze de vegetaţie şi se

face, de regulă, localizat (pe rând), în apropierea sistemului radicular, mărindu-se coeficientul de

utilizare a substanţelor nutritive.

Fertilizarea suplimentară se face prin aplicarea îngrăşămintelor pe sol, dar şi prin tratamente

extraradiculare cu soluţii nutritive care conţin în special azot.

“Udarea” tutunului la plantare cu o soluţie nutritivă diluată (6 g N + 12 g P₂O₅ la 10 l apă),

folosind 0,5 l la plantă, ajută la prinderea mai bună a plăntuţelor şi creşterea lor ulterioară.

Îngrăşămintele suplimentare aplicate pe sol se încorporează prin praşile cu ajutorul cultivatorului. După

apariţia inflorescenţelor, fertilizarea suplimentară nu mai este eficientă. O fertilizare cu N : P 1 : 3

(10 – 15 kg N – 30 - 45 kg P₂O₅) este eficientă dacă se aplică la prima praşilă.

Amendamentele folosite la tutun. Tutunul se dezvoltă în bune condiţii la un pH al solului slab

acid, cuprins între 5,6 - 6,6. Dacă pH-ul solului scade sub 5,6 este nevoie să se intervină cu

amendamente calcaroase. Se asigură astfel şi înlăturarea pericolului apariţiei efectelor negative asupra

tutunului datorate toxicităţii magneziului.

Se aplică 6 t/ha amendamente calcaroase sub arătura de bază, o dată la 4 ani, crescând, totodată,

conţinutul calciului în frunze cu consecinţe favorabile.

Lucrările solului

Terenul ce urmează a fi plantat cu tutun trebuie pregătit cu multă atenţie. Solul trebuie să fie

afânat profund, mărunţit corespunzător, pentru a acumula şi păstra umiditatea şi pentru a se combate

buruienile. Experienţele din ţara noastră au scos în evidenţă că arăturile executate la 22 - 25 cm

adâncime dau rezultatele cele mai bune. În solurile uşoare se lucrează mai superficial decât pe cele

mijlocii şi grele. Este necesar ca, prin arătură, să se evite formarea hardpanului.

Solurile nisipoase din zona de cultură a tutunului de tip Virginia trebuie arate la adâncimea de

28 - 30 cm, toamna târziu sau primăvara devreme (POP, 1974) ocazie cu care se încorporează şi

P

age3

2

îngrăşămintele organice şi minerale. În această arătură se acumulează o cantitate mare de apă şi se

reduce evaporaţia, nitraţii se acumulează mai adânc în sol, unde pe terenurile nisipoase se dezvoltă cea

mai mare parte din rădăcini (RAUHE, 1958).

În primăvară arătura se lucrează cu grapa cât mai de timpuriu, apoi terenul se întreţine curat de

buruieni şi afânat cu ajutorul cultivatorului urmat de grapă.

Dacă solul s-a tasat prea mult în timpul iernii, se execută o arătură superficială (10 - 15 cm) cu

plugul fără cormană, urmat de grapă. Se efectuează 1 - 3 afânări până la plantare şi se evită pulverizarea

solului. Adâncimea de afânare cu cultivatorul este de 10 - 12 cm.

Producerea şi plantarea răsadului

Tutunul nu se seamănă direct în câmp, deoarece are o mare sensibilitate la temperaturile joase.

Germinaţia lui la cel puţin 12°C şi o perioadă de vegetaţie relativ lungă determină ca tutunul să se

însămânţeze şi să crească o anumită perioadă de timp în răsadniţe. Numai după ce vremea s-a încălzit şi

a trecut pericolul îngheţurilor târzii de primăvară, el se transplantează în câmp, în teren pregătit în

prealabil.

Producerea răsadului

Răsadniţele. În condiţiile din ţara noastră, cele mai indicate pentru producerea răsadului sunt

răsadniţele încălzite cu biocombustibili (gunoi de grajd proaspăt), fără a fi influenţate de condiţiile

climatice din primăvară. Există şi răsadniţe încălzite cu aburi sau apă caldă. Cele mai indicate răsadniţe

sunt cele la care platforma de gunoi (cel mai bun, de cabaline) bine tasat, este de 40 - 60 cm grosime,

suprafaţa calculându-se în funcţie de numărul de rame (tocuri) ce urmează să se aşeze pe platformă,

distanţa între ele fiind de 50 cm, iar la marginea platformei de 60 cm. Tocurile de răsadniţă “se

îmbracă” în gunoi şi în interior şi în exterior, lăsându-se 5 - 6 zile pentru aşezarea gunoiului. Se

introduce apoi în tocul răsadniţei amestecul nutritiv format din o parte pământ de ţelină sau grădină,

două părţi mraniţă şi o parte nisip, după ce, în prealabil, a fost dezinfectat cu Basamid G98 în doză de 35

g/m2 sau Dazomet 90 G - 9% în doză de 35 g/m² sau Bromură de methil 50 - 75 g/m2 ori Formalină

38% (concentraţie 4%) în doză de 2 l soluţie la m² sau Vapam 2%.

Pentru dezinfecţie amestecul nutritiv se întinde în strat subţire de 10 – 15 cm grosime şi se

tratează cu produsele specificate, se omogenizează, se adună în grămezi şi se acoperă cu folie de

polietilenă. Dezinfecţia cu Basamid se face încă din toamnă sau în cursul iernii. Se introduce amestecul

nutritiv sub forma unui strat de 15 - 20 cm grosime, se acoperă tocurile cu geamuri timp de 8 - 12 zile;

în acest timp, prin procesele fermentative din gunoi se degajă căldură, temperatura ridicându-se la 60°C

după 4 – 5 zile. După 8 - 12 zile temperatura se stabilizează la circa 40°C, când se poate trece la

semănat. Răsadniţele se înfiinţează cu 60 – 65 de zile înainte de plantarea tutunului.

Sămânţa destinată semănatului este produsă în unităţi specializate pentru fiecare soi ce se

cultivă şi se expediază la producători tratată cu Criptodin 5 g/kg sămânţă sau Merpan 5 g/kg sămânţă.

Pentru grăbirea răsăririi sămânţa poate fi preîncolţită în prealabil, asigurându-se obţinerea răsadului

“bun de plantare” cu 5 - 10 zile mai devreme.

Suprafaţa de răsadniţă se calculează în funcţie de numărul de plante ce se obţin la m², desimea

plantelor în câmp şi suprafaţa planificată a se planta cu soiul respectiv.

În răsadniţele calde se obţin 2.200 – 2.500 fire de răsad la m², din care 2.000 fire sunt bune de

plantat. În răsadniţele semicalde se obţin 2.000 fire la m², iar în cele reci 1.500 fire răsad la m², bune de

plantat fiind 1.500 şi respectiv, 1.000 de fire la m².

Suprafaţa de răsadniţă, în funcţie de soi. Cantitatea de sămânţă este de 0,4 - 0,6 g/m² în

răsadniţe calde şi 0,5 - 0,7 g/m în răsadniţe reci şi tunele.

În afară de răsadniţele calde răsadul de tutun se mai poate obţine în sere, solarii încălzite sau

neîncălzite, în răsadniţe semicalde şi în tunele sau în brazde reci.

Semănatul se face manual prin împrăştiere, după ce în prealabil, sămânţa (mică) de tutun se

amestecă cu nisip uscat; 1 kg nisip pentru cantitatea de sămânţă necesară la 6 m². După semănat se

împrăştie deasupra seminţei un strat de mraniţă foarte bine mărunţită şi cernută, în grosime de 3 - 4 mm,

se presează uniform cu o scândură, pentru a pune în contact intim sămânţa cu pământul, apoi se udă cu

apă călduţă (cu stropitoarea cu sită fină) şi se acoperă tocul de răsadniţă cu geamuri.

Sămânţa germinează şi planta răsare într-o perioadă cu 7 - 9 zile. În răsadniţele calde semănatul

se face când temperatura din stratul de gunoi a scăzut la 30 - 35°C.

P

age3

3

Fertilizarea suplimentară este impusă de consumul ridicat al elementelor nutritive de către

plante şi datorită spălării lor cu ocazia udărilor, fiind necesară repetarea operaţiei de 3 - 4 ori în timpul

perioadei de vegetaţie în răsadniţă: prima fertilizare se face în faza de cruciuliţă; a doua la 4 - 5 zile după

prima; a treia când răsadul este în faza de urechiuşe, iar a patra se face cu 7 - 10 zile înainte de

transplantare în câmp.

Fertilizarea cu îngrăşăminte chimice se face folosind o soluţie formată din 10 l apă, 50 g sulfat

de amoniu sau 30 - 50 g azotat de amoniu, 80 - 120 g superfosfat şi 40 - 80 g sulfat de potasiu. Soluţia se

diluează cu o cantitate egală de apă şi se utilizează 2 l/m², după care se udă foarte bine pentru a spăla

îngrăşămintele de pe frunze.

Fertilizarea suplimentară cu soluţie de gunoi de pasăre este foarte eficientă. La o parte gunoi de

pasăre uscat se folosesc zece părţi apă. Gunoiul se pune într-un sac de pânză rară şi se ţine în apă la

macerat 24 de ore, agitându-se din timp în timp. Conţinutul sacului se stoarce bine iar soluţia rezultată

se diluează cu o cantitate egală de apă. Se folosesc 2 l soluţie la m2. După fiecare fertilizare răsadul se

udă abundent.

Combaterea bolilor. Principalele boli ale răsadului de tutun sunt: căderea răsadului, produsă

de Rhizoctonia solani şi Pythium sp.; putrezirea neagră a rădăcinilor, provocată de Thieloviopsis

basicola şi mana tutunului, produsă de ciuperca Peronospora tabacina.

Căderea răsadului se combate cu Tiuram 70 PU sau Captadin 50 PU, în concentraţie de 0,3%,

folosindu-se 30 l soluţie la 100 m² răsadniţă, repetându-se tratamentul după 7 zile.

Putrezirea neagră a rădăcinilor se combate cu fungicidul Chinoin - Fundazol în doză de 2 g/m²,

folosindu-se 200 l soluţie la 100 m² răsadniţă, tratamentul repetându-se după 7 zile.

Mana se combate cu Tiuram 70 PU, Captadin 50 PU, Turdacupral 50 PU sau Perozin B 75,

toate în concentraţie de 0,30%, folosindu-se 30 l soluţie pentru 100 m² răsadniţă.

Combaterea dăunătorilor. Principalii dăunători în răsadniţă sunt: coropişniţa (Gryllotalpa

gryllotalpa) şi tripsul tutunului (Thrips tabaci).

Combaterea chimică a coropişniţei se face aplicând, înainte de semănat, unul din insecticidele:

Furadan 10 G, în doză de 3 - 5 g/m² sau Sintogrill 5G în doză de 3 g/m², distribuite uniform. Coropişniţa

se mai combate şi cu momeli otrăvite.

Tripsul este un dăunător periculos şi pentru faptul că transmite în răsad virusul care produce

boala petelor de bronz (Lycopersicum virus 3 Smith). Pentru combatere se utilizează insecticidul

Carbetox 37 EC 0,4%, Sinoratox 35 R, 0,15%, Metasytox 0,1% sau Actelic 0,1%, folosindu-se 30 l

emulsie la 100 m² răsadniţă. Un tratament se face în faza de urechiuşe şi unul cu 3 - 5 zile înainte de

transplantare.

Călirea răsadului se face cu 7 - 10 zile înainte de plantare şi constă din pregătirea lui pentru

condiţiile din câmp. Răsadul se lasă descoperit ziua şi noaptea, se udă o dată la două zile, cu apă (mai

puţină), iar cu 3 - 4 zile înainte de plantare nu se mai udă. Răsadul se acoperă numai în caz de îngheţ,

pericol de brumă sau ploi abundente.

Răsadul bine călit nu se veştejeşte în zilele călduroase, dacă nu este udat.

O plantă de tutun bine călită are tulpina elastică (îndoită după deget nu se rupe), lungimea de

8 - 12 cm, respectiv cu 4 - 6 frunze când plantarea se face manual şi 16 - 18 cm (7 - 8 frunze) când

plantarea se face mecanizat.

Plantarea tutunului

Răsadul de tutun pentru plantare, fără a se scutura de pământ, se aşează în cutii şi se acoperă cu

o pânză udă, transportându-se în câmp la locul de plantare.

Plantatul se face în orele de dimineaţă şi după amiază, iar dacă este înnorat, plantatul se poate

face pe parcursul întregii zile.

Epoca plantării se stabileşte în funcţie de condiţiile climatice ale zonei şi perioada de vegetaţie

a soiurilor. Pentru toate soiurile şi în toate zonele plantarea între 1 şi 10 mai a realizat cele mai mari

producţii. Întârzierea plantării peste data de 25 mai determină scăderi de producţie deosebit de mari.

Densitatea plantatului are o deosebită importanţă la tutun pentru realizarea unor producţii mari

şi de calitate. Până la o anumită limită, care constituie densitatea optimă, scăderea producţiei individuale

a plantelor prin creşterea desimii, nu duce la reducerea producţiei la unitatea de suprafaţă. Ţinând seama

de particularităţile soiurilor, desimile cele mai mari se asigură la soiurile din tipul oriental; soiurile din

tipul Virginia, de mare consum şi ţigări de foi se plantează la desimi mai mici. Reducerea spaţiului de

P

age3

4

nutriţie peste limita optimă determină reducerea în frunze a substanţelor răşinoase ce concură la

formarea aromei.

Dacă plantarea se face manual, desimea este cuprinsă între 22-28 mii plante/ha la tipul Virginia

şi până la 160-240 mii pl/ha la cel de tip oriental. În cazul mecanizării totale a culturii tutunului,

densitatea la semănat se păstrează nemodificată la unitatea de suprafaţă.

Distanţa dintre rânduri este de 35-110 cm şi pe rând 12-60 cm. Plantarea manuală se face cu

plantatorul iar cea mecanizată cu diverse tipuri de maşini (MPR-5, Balthes etc.).

Tehnica plantării tutunului este similară cu aceea a plantării răsadurilor de legume. Terenul

destinat plantării se marchează la distanţe stabilite între rânduri şi pe rând, după care se practică în sol

un orificiu cu plantatorul, în care se toarnă o cantitate de apă stabilită. După ce apa este absorbită, se

introduce cu grijă răsadul în pământ la nivelul coletului, astfel ca rădăcinile să fie repartizate cât mai

uniform. Cu acelaşi plantator se strânge pământul lângă răsad, făcând o mişcare de jos în sus şi din afară

spre răsad. Se adună lângă răsad un strat de pământ mărunţit şi uscat, pentru a împiedica formarea

crustei la suprafaţă. Pentru plantarea manuală a unui ha cu tutun sunt necesari 15 - 17 lucrători.

Plantarea mecanizată a răsadului de tutun se poate face cu maşina de plantat răsad MRP-5 în

agregat cu tractorul L-400 sau cu maşina “Balthes” de producţie canadiană. Se mai pot folosi: maşina de

plantat şi fertilizat tutun (MPFT – 2); maşina de plantat răsaduri produse în ghivece nutritive

(MPRPGN).

Lucrările de îngrijire

De la plantarea tutunului şi până la recoltare se aplică lucrări de întreţinere şi îngrijire a solului

şi plantei de tutun: completarea golurilor, combaterea buruienilor, combaterea bolilor şi dăunătorilor,

politul, cârnitul, copilitul, recepatul şi irigarea.

Completarea golurilor trebuie realizată fără întârziere, la 3 - 4 zile de la plantare; altfel plantele

cu care s-au completat golurile rămân în urmă cu dezvoltarea, sunt debilitate, constituind pe timpul

vegetaţiei substraturi de infecţie cu diferite boli. Pentru aceasta, se utilizează răsaduri de cea mai bund

calitate.

Combaterea buruienilor. Buruienile consumă apa şi substanţele nutritive necesare plantelor de

tutun, fiind, totodată, gazde ale unor boli şi dăunători cum sunt:

Pseudomonas tabaci (focul sălbatic), Thieloviopsis basicola (putrezirea neagră a rădăcinilor),

Thrips tabaci (tripsul). Buruienile se combat prin praşile mecanice şi manuale sau cu ajutorul

erbicidelor, completate cu praşile.

Prăşitul. Prima praşilă se efectuează la 7 - 8 zile de la plantare, după ce sau prins plantele, la

adâncimea de 6 - 8 cm pentru afânarea solului şi distrugerea buruienilor. Urmează 2 - 3 praşile la

intervale de 10-15 zile, în funcţie de precipitaţiile căzute şi de gradul de îmburuienare. Praşilele se

execută mecanizat, dacă distanţa dintre rânduri permite, sau manual pe rând şi chiar între rânduri, dacă

utilajele ar distruge frunzele tutunului.

Muşuroitul sau bilonatul, când plantele au 20 – 30 cm înălţime, ajută la formarea rădăcinilor

adventive, mărind rezistenţa la cădere a plantelor.

Combaterea chimică a buruienilor este o măsură deosebit de importantă, pentru protejarea

frunzelor de tutun de acţiunea mecanică a praşilelor. Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate se

utilizează erbicidele Balan, Tillam, Dual, Stomp, Devrinol; pentru combaterea buruienilor

monocotiledonate şi dicotiledonate se folosesc erbicidele Patoran şi Tobacron împreună cu un erbicid

antigramineic.

Combaterea buruienilor cu erbicide se completează cu praşile mecanice şi eventual manuale, în

funcţie de efectul acestora.

Pe solurile nisipoase infestate cu Agropyron repens şi Cynodon dactylon, sau pe cele

cernoziomice şi brun-roşcate de pădure infestate cu Sorghum halepense, pe lângă erbicidele ce se

administrează pentru combaterea buruienilor monocotiledonate şi dicotiledonate se foloseşte unul din

erbicidele: Fusilade super (12,5% fluazifop-butyl); Gallant (12,5% haloxyfop-ethoxy-ethil): Targa

(10,1% quizalofop-ethyl), pentru combaterea pirului şi costreiului.

Pirul se combate când are 10 - 15 cm înălţime, iar costreiul când are 25 - 35 cm înălţime,

folosindu-se 200 - 350 l soluţie la hectar, renunţându-se la praşile timp de cel puţin 30 de zile pentru

translocarea substanţelor spre rizomi.

P

age3

5

Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Bolile cele mai frecvente ale tutunului sunt: micozele –

înnegrirea tulpinii (Phytophtora nicotiana), mana (Peronospora tabacina), făinarea (Erysiphe

cichoracearum), mucegaiul tulpinii (Sclerotinia sclerotiorum), etc. care se combat prin tratarea

seminţelor, plantarea la epocă optimă, politul de timpuriu şi cu produse chimice (Ridomil 72 WP –

0,25%, Ridomil plus cold 42,5 EP – 3 kg/ha, Captadin 50 PU – 0,2%, Dithane M- 45 – 0,2%,

Turdacupral 50 PV – 0,3 – 0,4% în 600 l apă/ha pentru mană, iar pentru făinare sulf muiabil PU – 0,4 –

0,5%, Karathane EC 0,3 l/ha, Thiovit PU – 0,3 – 0,4%; bacteriozele tutunului – focul sălbatic

(Pseudomonas tabaci), pătarea unghiulară (Pseudomonas angulata), vestejirea şi ofilirea (Pseudomonas

solanacearum), se combat prin dezinfectarea seminţelor şi amestecului nutritiv, asolamente de 4 ani,

distrugerea buruienilor solanaceae, corectarea pH-ului şi utilizarea de Dithane M-45 – 0,3%; virozele

tutunului – mozaicul tutunului (Nicotiana virus 1), boala petelor de bronz (Lycopersicum virus 3),

răsucirea frunzelor (Nicotiana virus 4) etc. se previn şi combat prin distrugerea insectelor cu Carbetox

37 CE – 0,5% (3 l/ha), Sinoratox 35 EC – 1 l/ha, Mospilan 20 SP 0,13 kg/ha, plantarea în epoca optimă,

culturi curate de buruieni, politul timpuriu, îndepărtarea şi arderea plantelor virozate.

Dintre dăunători, cel mai periculos este tripsul (Thrips tabaci), care atacă plantele pe tot timpul

vegetaţiei. Insecta are 3 generaţii: de primăvară (aprilie - iunie); de vară (iulie - august); de toamnă -

iarnă (august până în aprilie anul următor). Combaterea se face prin respectarea asolamentului şi rotaţiei,

distrugerea buruienilor, recoltarea la timp al frunzelor şi combaterea chimică prin 2 – 4 tratamente cu

unul din produsele: Carbetox 37 EC (3,5 – 4,0 l/ha), Mospilan 20 SP (0,15 – 20 kg/ha), Sinoratox 35 EC

(1,0 – 1,5 l/ha), Fastac 10 EC (1,0 – 1,5 l/ha),Decis 25 EC (0,3 – 0,4 l/ha). Tratamentele se repetă la 14

zile, iar la Morspilan după 21 – 25 zile.

Alţi dăunători sunt: nematozii tutunului (Meloidogyne sp., Ditylenchus sp., etc.), murgociul sau

buha semănăturilor (Euxoa segetum), viermii sârmă (Agriotes sp.), afidele (Myzodes persicae), omizile

defoliatoare (Autographa gamma), omida capsulelor (Heliothis oboleta).

Combaterea nematozilor se face prin dezinfecţia amestecului nutritiv, pentru murgoci şi viermii

sârmă, se folosesc insecticide granulate la sol (Temic 10 G – 10 kg/ha, Sinoratox 5 G – 30 kg/ha),

afidele se combat cu aceleaşi produse care se folosesc pentru combaterea tripsului, iar pentru

combaterea omizilor se folosesc tratamente cu insecticide la 10 – 15 zile de la eclozare, mai ales pentru

larvele din generaţiile I şi II (produse folosite şi pentru combaterea tripsului).

Politul constă din înlăturarea frunzelor de la bază, care se dezvoltă, în condiţii

necorespunzătoare de lumină şi hrană, sunt lovite în timpul lucrărilor de îngrijire sau murdărite cu

pământ din cauza picăturilor de ploaie. Aceste frunze nu prezintă importanţă industrială, constituind

mediu favorabil de infecţie pentru celelalte frunze. La soiurile cu frunze mari se înlătură 2 - 3 frunze, iar

la cele cu frunze mici 4 - 5 frunze (până la înălţimea de 20 cm de la pământ). Politul se face după praşila

a treia, manuală.

Cârnitul este operaţiunea de înlăturare a inflorescenţelor plantei de tutun, efectuată mai

timpuriu sau mai târziu, împreună cu un număr de frunze, mai mare sau mai mic, în scopul creşterii

producţiei de frunze şi calităţii acestora. Se execută în funcţie de soi, fertilitatea solului şi condiţiile

meteorologice.

Pe soluri cu fertilitate mai scăzută suprimarea inflorescenţei se face de timpuriu (chiar de la

îmbobocire) şi mai “adânc”, adică cu un număr mai mare de frunze. Pe soluri cu fertilitate ridicată

cârnitul se face mai târziu şi mai înalt (mai sus), adică cu un număr mai mic de frunze.

Soiurile cu frunze mari se cârnesc, lăsând pe plantă, în funcţie de soi şi climă, un număr de 15 -

20 frunze, care se maturează mai timpuriu, realizând un conţinut mai ridicat de nicotină şi hidraţi de

carbon.

Soiurile de tutun pentru ţigarete din tipul oriental şi semioriental, se cârnesc mai târziu, la

deschiderea primelor flori, îndepărtându-se 2 - 3 frunze (cârnit înalt).

Soiurile de tutun din tipul de mare consum, Virginia şi Burley – se cârnesc timpuriu şi adânc pe

terenurile mai puţin fertile şi cu condiţii de secetă şi se cârnesc înalt pe terenurile cu fertilitate mijlocie

sau bună şi cu umiditate suficientă. În anii mai ploioşi şi pe solurile fertile soiurile din tipul Virginia nu

se cârnesc.

Copilitul (sau înlăturarea lăstarilor) este o lucrare necesară la toate soiurile de tutun la care s-a

aplicat cârnitul, deoarece, în urma acestei operaţiuni (a cârnitului) se dezvoltă copili (lăstari) la

subsuoara frunzelor, mai mult sau mai puţin viguroşi.

P

age3

6

Aceşti copili produc frunze mici, de calitate inferioară şi trebuie înlăturaţi când au 6 - 10 cm

lungime, repetându-se operaţiunea de 2 - 3 ori. Înlăturarea copililor dimineaţa şi seara, când sunt mai

turgescenţi, se face cu mai multă uşurinţă.

Apariţia copililor poate fi împiedicată prin tratarea plantelor cu substanţe inhibitoare de creştere

(hidrazidă maleică etc.). Copilii au importanţă în cazul când trebuie regenerată o cultură de tutun

afectată de grindină.

Recepatul. Plantele afectate de grindină se retează la cel de al doilea internod de la suprafaţa

solului. Din porţiunea de tulpină rămasă pornesc mai mulţi copili, dintre care se alege unul singur, care

continuă creşterea plantei, obţinându-se o oarecare producţie de frunze (V. ARGHIRESCU, 1939).

Irigarea tutunului se poate realiza în multe zone de cultură, cu consecinţe pozitive asupra

producţiei, fără diminuarea calităţii. La o cantitate mai mare de apă se reduce conţinutul în nicotină, se

îmbunătăţeşte culoarea şi consistenţa frunzelor. Pe solurile nisipoase tutunul se irigă de 6 - 8 ori în

funcţie de precipitaţiile înregistrate: prima udare se aplică înainte de plantare, a doua udare după ce

plantele s-au prins, adică s-au înrădăcinat şi au pornit în creştere. În continuare, până la înflorire, se mai

udă de 2 - 3 ori, iar după înflorire de 2 - 3 ori.

Plantele se dezvoltă foarte bine când umiditatea solului se menţine la 60 - 80% din capacitatea

de câmp. Normele de udare sunt de 200 - 300 m³/ha. Pe solurile zonale sau pe aluviuni numărul udărilor

este de 3 - 6, cu norme de udare de 400 - 500 m³/ha apă.

Recoltarea

Frunzele de tutun se recoltează la maturitatea tehnică, adică atunci când au ajuns la dezvoltarea

maximă şi au cel mai ridicat conţinut de substanţe organice şi minerale. Maturarea frunzelor se face

treptat şi recoltarea este eşalonată, înregistrându-se o diferenţă de 20 - 23 zile între maturarea frunzelor

de la bază şi a celor din vârful plantei.

La soiurile de tutun cultivate în ţara noastră se deosebesc pe tulpină cinci etaje de frunze. Mai

mult de 60% din recoltă este asigurată de frunzele dispuse în etajul de mijloc şi în vârf. Zona de vârf

asigură numai 12% din recoltă, iar zona de la bază numai 10%.

Maturarea tehnică a frunzelor se evidenţiază, din punct de vedere morfologic, prin culoarea

verde mai deschisă a lor, prin pierderea luciului, apariţia de pete de culoare gălbuie spre vârf şi pe

margini, căderea perişorilor, răsfrângerea marginilor limbului, suprafaţa limbului lipicioasă, iar uneori

se produce băşicarea acestuia. La maturarea tehnică frunzele se rup cu uşurinţă de pe tulpină.

Soiurile de tutun pentru ţigarete se recoltează într-un stadiu mai avansat de maturare,

asigurându-se frunze mai elastice şi rezistente, de culoare mai deschisă; recoltarea soiurilor cu frunze

mari, pentru ţigarete, se face când o treime din suprafaţa limbului foliar s-a îngălbenit; soiurile de tip

Virginia se recoltează când două treimi din suprafaţa limbului este de culoare galbenă-deschisă; soiurile

selecţionate pentru aroma lor caracteristică se recoltează mai de timpuriu, când se observă pete rotunde

de culoare galbenă pe suprafaţa limbului; soiurile cultivate pe soluri fertile se recoltează la maturitatea

completă; soiurile pentru ţigări de foi se recoltează mai de timpuriu, la începutul maturării tehnice; pe

terenuri cu fertilitate mai redusă, recoltarea se face înainte de apariţia pe frunze a petelor de culoare

galbenă; pe timp de secetă se grăbeşte recoltarea frunzelor, în anii ploioşi recoltarea frunzelor se amână;

în cazul atacului de boli sau dăunători, recoltarea frunzelor se face chiar înainte de maturarea tehnică.

Recoltarea se desfăşoară în condiţii optime numai după ce se evaporă roua de pe plante, în mai

multe etape (5 - 6), la intervale de 6 - 7 zile. La o singură recoltare se desprind de pe plantă 2 - 7 frunze

(mai puţine la baza tulpinii, mai multe spre vârf). La soiurile de tipul Virginia se recoltează numai câte

două frunze, în timp ce la soiurile de mare consum recoltarea se face în mai puţine etape (3 etape); în

prima etapă se recoltează frunzele de la baza plantei; în etapa a doua cele de la mijloc şi în etapa a treia

frunzele de la vârful plantei.

Recoltarea manuală se efectuează rupând frunză cu frunză în direcţia laterală şi în jos, pentru a

nu vătăma tulpina. Frunzele se lasă la marginea lanului pentru câteva ore pentru o uşoară vestejire, apoi

se încarcă în coşuri sau lăzi, cu peţiolul către pereţi şi se transportă la platformele de depozitare. La

recoltarea manuală muncitorii pot fi transportaţi pe platforma unei maşini speciale (Balthes), frunzele

depozitându-se în buncăre speciale.

Recoltarea mecanizată. Există şi maşini care recoltează mecanizat frunzele, dar în acest caz se

lasă un număr de 9 - 10 frunze pe plantă, care se maturează mai uniform şi pot fi recoltate la o singură

trecere, tulpinile fiind tocate şi încorporate în sol. Grăbirea maturării, ca şi uniformitatea acesteia se pot

P

age3

7

realiza tratând plantele cu Ethrel (acid 2-cloro-etil-fosforic), datorită căruia frunzele se îngălbenesc după

3 - 5 zile de la tratament, facilitând recoltarea mecanizată. Se utilizează 1.350 –2.250 g Ethrel s.a. în

400 - 500 l apă/ha (M. IRIMIA,1977). Recoltarea mecanizată este recomandată la soiurile cu frunze

mari (Virginia, Burley, de mare consum).

Hameiul (Humulus lupulus L.)

Importanță

Hameiul este una din cele mai importante plante tehnice deoarece inflorescenţele femele (conurile) sunt

indispensabile în industria berii.

Conurile imprimă berii o serie de însuşiri ca spuma, gustul şi aroma specifică, culoarea şi limpezimea,

asigurând şi conservabilitatea ei. Aceasta se datorează unui alcaloid (lupulină) bogat în substanţe amare,

uleiuri volatile şi taninuri.

Conurile uscate se folosesc în cantităţi de 150-1500 g/hl bere, sub formă de pulbere, extract sau

combinaţii. Conurile de hamei se pot utiliza şi în scop medical.

Lăstarii tineri se folosesc la prepararea supelor şi a salatelor. Frunzele şi coardele tocate, amestecate cu

porumb, constitue un furaj bogat în proteine şi amidon.

Compoziţia chimică a conurilor

Conurile de hamei, la maturitatea tehnologică, conţin circa 75-80% apă şi 20-25 % substanţă uscată.

Din cantitatea de substanţă uscată, 10-20% reprezintă compuşi azotaţi, 20-25% substanţe extractive

neazotate, 8-12% celuloză, 0,2-2,5% ulei volatil. Substanţele amare, uleiul volatil şi răşinile conferă

berii însuşirile specifice.

Răspândire

În anul 2009, suprafaţa cultivată cu hamei pe glob a fost de 83,3 mii ha cu o producţie medie de 1700

kg/ha. Suprafeţe mai mari se cultivă în Etiopia, Germania, SUA, Cehia, R.P.D. Coreea.

Suprafeţele în ţara noastră au scăzut în ultimii ani de la 2400 ha la sub 500 ha cu o producţie medie de

aproximativ 540 kg/ha.

Sistematică. Origine

Hameiul cultivat (european) – Humulus lupulus ssp. europaeus, var. Culta aparţine familiei

Cannabaceae. Provine din hameiul spontan (var. spontanea) prin luarea în cultură a acestuia.

Locul de origine al hameiului cultivat se pare a fi văile fertile din Caucaz şi litoralul Mării Negre.

Particularităţi biologice

Hameiul european este o plantă perenă, vivacitatea (cca. 40 ani) fiind asigurată de planta subterană

(rădăcini, butuc, stoloni). Organele aeriene apar şi dispar în fiecare an.

Sistemul radicular al hameiului este puternic, ramificat, pătrunzând în sol până la 2-4 m adâncime.

Butucul (tulpina) are 30-40 cm lungime, 10-15 cm grosime şi este menţinută la 10-15 cm sub nivelul

solului prin tăierile la butuc.

Înmulţirea. Hameiul se înmulţeşte prin sămânţă (în procesele de ameliorare) şi prin butaşi (la înfiinţarea

plantaţiei).

Germinaţia seminţelor are loc la temperaturi minime de 5˚C şi formează în primul an o rădăcină de

1-1,5 m şi coarde de 2-4 m iar în anul al II-lea ajung la dezvoltarea celor provenite din butaşi.

Butaşii emit primăvara, când temperatura este de 4-5˚C, la partea bazală, rădăcini adventive iar la cei

2-3 ochi apar lăstari. În primul an lăstarii ajung la 4-8 m înălţime. În fiecare an, de pe mugurii dorminzi

de pe butuc, se vor forma lăstari.

Lăstarii care pornesc din butuc în luna aprilie sunt dirijaţi pe suporţi. Lăstarii principali emit câte doi

lăstari de la fiecare nod, de 0,5-2 m lungime, pe care se vor forma inflorescenţele (conurile).

Frunzele se formează câte două la fiecare nod, sunt diferit lobate şi cu marginile dinţate.

P

age3

8

Inflorescenţele mascule şi femele sunt dispuse pe plante diferite. Inflorescenţele mascule sunt raceme

axilare, cu lungimea de 80-100 cm, cu numeroase flori pe tipul 5. Florile femele sunt dispuse în amenţi

pedunculaţi, care devin conuri ovate de 2-6 cm lungime şi 1-3 cm diametru şi se compun dintr-un

peduncul, un rahis şi numeroase bractei care poartă florile propriu-zise şi fructele.

Perioada de vegetaţie a hameiului, de la pornirea în creştere a mugurilor de pe butuc şi până la

maturitatea tehnologică, este de 100-170 zile.

Fructul are diametrul de 2,5-3,5 mm şi MMB-ul de 3-4 g, de culoare galbenă-cenuşie. Polenizarea,

fecundarea şi apariţia fructelor este un fenomen nedorit în plantaţii, determinând deprecierea însuşirilor

calitative ale conurilor.

Grăunciorii de lupulină sunt produşi de glandele secretoare (peri), dispuse la baza bracteelor. Perii

glandulari secretă lupulina, un produs făinos, de culoare galbenă-aurie, în formă de clopot dublu, cu

diametrul de 100-200 , având un miros specific.

Cerinţe faţă de climă şi sol

Hameiul manifestă o plasticitate ecologică destul de pronunţată dar pentru cultivarea lui pretinde

anumite condiţii de climă şi sol.

Căldura. Lăstarii pornesc în vegetaţie la 4-5˚C iar în timpul perioadei de vegetaţie sunt potrivite

temperaturile moderate (13-14 ˚C media lunii mai, 16-17˚C media lunii iunie şi 17-19 ˚C în perioada

formării conurilor).

Umiditatea. Cerinţele hameiului faţă de apă sunt ridicate. În perioada aprilie-august sunt necesare

350-450 mm precipitaţii şi în special la înflorirea - formarea conurilor (iunie-iulie).

Lumina. În cursul vegetaţiei hameiul preferă zile mai umbrite în perioada vegetativă şi o durată de

strălucire a soarelui mai mare în timpul înfloritului şi formării conurilor.

Ceaţa favorizează răspândirea manei, de aceea se vor evita terenurile din văile cu ceaţă frecventă.

Solul. Hameiul preferă soluri profunde, cu textură lutoasă, luto-nisipoasă, drenate, bine aprovizionate în

calciu, pH-ul 6,5-7,8.

Zone de cultură. Actualele plantaţii de hamei se întâlnesc în judeţele Maramureş, Braşov, Cluj,

Sibiu, Alba şi Hunedoara.

Tehnologia de cultivare

Valoarea investiţiilor pentru o plantaţie de hamei este foarte ridicată şi pe termen lung de aceea,

amplasarea acestora se face în urma unor studii de fezabilitate întocmite foarte riguros.

Terenul va trebui să fie complet mecanizabil, profund, fertil, cu textură uşoară (L, L-N), neutru

sau slab acid, slab bazic, din punct de vedere al pH-ului.

Se vor evita solurile extreme, cu apa freatică la suprafaţă, zonele frecvente cu vânturi puternice,

ceaţă şi grindină. Plantaţiile de hamei se înfiinţează după efectuarea unor lucrări de îmbunătăţiri funciare

ca nivelare, drenare, delimitarea parcelelor şi drumurilor, betonarea unor puncte fixe de rezistenţă a

spalierului şi fixarea prin sudură a unor stâlpi de ancorare.

Spalierul este o construcţie solidă, cu o durată mare de exploatare de peste 50 de ani în cazul

folosirii stâlpilor de oţel. Când natura stâlpilor este de lemn sau beton armat durata de folosire este ceva

mai mică (20-30 de ani). Spalierul se compune dintr-o reţea de sârme sau cabluri de oţel fixate în sol

prin plăci de beton, care asigură verticalitatea stâlpilor şi rezistenţa unei mase enorme de cca. 200

tone/ha. Perpendicular pe direcţia sârmelor principale se întind sârme secundare asigurând o reţea

orizontală ca o plasă, iar pe verticală din dreptul butucului se conduc coardele, fie pe sârmă subţire cu

diametrul cuprins între 1,2 şi 1,5 mm, fie pe sfori sintetice şi rezistente la greutăţi ale plantelor verzi în

faza de maturitate, de 50 până la 70 kg/plantă.

Desfundarea şi fertilizarea terenului se face după construcţia spalierului pe

adâncimea de 70-80 cm cu 50-60 t gunoi de grajd la hectar şi 300-400 kg/ha superfosfat şi sare potasică.

Plantarea se face cu butaşi obţinuţi de pe partea subterană a coardelor sau din drajoni şi

înrădăcinaţi un an în pepiniere, pentru o mai bună prindere, evitarea golurilor şi pentru intrarea mai

devreme pe rod. Un butaş corespunzător va avea o lungime de minim 10-12 cm, o grosime la mijloc de

1,5 cm şi 2-3 internodii cu 4-6 ochi.

P

age3

9

Pepiniera pentru înrădăcinarea butaşilor este de tipul clasic asemănătoare celei pentru

înrădăcinarea în şcolile de viţă de vie, cu modelare în biloane distanţate la 1 m şi cu interval pentru

tratamente fitosanitare la intervale de 6-8 rânduri pentru agregatele mecanice de stropit. Distanţa între

butaşi pe rând, în bilon este de 15-20 cm, iar adâncimea în bilon, de 8-10 cm până la vârful bilonului,

realizând 50-70 de mii de butaşi la hectar. Înrădăcinarea butaşilor se mai practică şi în pungi de

polietilenă de dimensiunile pungilor din comerţ (pentru lapte), cu conţinut special pentru înrădăcinare

format din turbă calcarizată sau din amestec de mraniţă, pământ de ţelină şi nisip de râu ca pentru

răsadniţele legumicole. Pungile se aşează în seturi de câte 10 pungi, în fâşii de şanţ lung, cu interval de 1

m între şanţuri. Lăstarii crescuţi din ochii butaşilor în timpul înrădăcinării se dirijează pe suporţi de

sârmă sau sfoară la înălţimea de 1 m de la nivelul solului. Lucrările de întreţinere în pepinieră constau în

combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor, completate sistematic cu udări în perioadele secetoase.

Cârnitul vârfului vegetativ la înălţimea de 1 m asigură o suplimentare a numărului de rădăcini formate.

Recoltarea butaşilor se face cu plugul special pentru cultura în biloane sau manual pe suprafeţe

mai mici, cu cazmaua. Butaşii înrădăcinaţi în pungi se scot manual, pungă cu pungă şi se sortează pe

categorii pentru plantarea unor suprafeţe compacte, cu butaşi de aceeaşi mărime în vederea obţinerii

unor plantaţii uniforme şi mai uşor de stăpânit din punct de vedere fitosanitar.

Plantarea butaşilor se face toamna sau primăvara. Plantaţiile de toamnă (15 X - 15 XI)

asigură o prindere mai bună, coarde mai viguroase încă din primul an şi o producţie relativ bună de

conuri încă din anul al II-lea de vegetaţie.

Plantarea se face în gropi, pe locuri pichetate la distanţa de 3 m între rânduri şi 1 m între plante

pe rând, asigurând o densitate de 3333 butuci la hectar.

Plantarea se face cu îngrăşăminte organice în amestec cu pământul situat sub butaş (5-6 kg de

gunoi de grajd la groapă), aşezarea butaşului se face la adâncimea de 10-15 cm faţă de nivelul solului,

cu rădăcinile bine răsfirate.

Această distanţă până la nivelul solului va rămâne aceeaşi pe toată durata exploatării plantaţiei,

fiind adâncimea optimă de menţinere în sol a capului butucului cu ocazia tăierilor anuale. Deoarece

plantele vegetează un mare număr de ani la locul de plantare se vor respecta cu mare stricteţe

dimensiunile dintre plante pe rând, aliniamentele şi calitatea lucrării de plantare.

În ţările cu tradiţie în cultura hameiului şi care deţin suprafeţe mari, plantarea hameiului se

poate efectua şi mecanizat cu maşini speciale de tipul maşinilor de plantat răsaduri, caz în care se reduc

mult costurile şi creşte semnificativ productivitatea muncii.

Fertilizarea. Prin volumul mare de biomasă pe care o dezvoltă, hameiul este o mare

consumatoare de elemente nutritive, îndeosebi de azot, potasiu şi calciu. Pentru o tonă de conuri uscate,

hameiul consumă în medie 95 kg N; 31 kg P₂O₅; 88 kg K₂O; 123 kg CaO; 15 kg MgO. Consumul

maxim se realizează în lunile iulie-august (circa 69% din N, 96% din P₂O₅ şi 80%din K₂O).

Fertilizarea se face cu îngrăşăminte minerale singure sau asociate cu îngrăşăminte organice

(gunoi de grajd, îngrăşăminte verzi etc.)

Când fertilizarea se face numai cu gunoi de grajd, acesta se aplică pe toată suprafaţa prin

împrăştiere în doze de 40-50 t/ha la interval de doi ani şi se încorporează în sol prin arătura de toamnă.

Când fertilizarea se face cu îngrăşăminte organice şi minerale, dozele de 40-50 t/ha gunoi de grajd

aplicat odată la 4 ani se asociază cu îngrăşăminte chimice, până la dozele calculate pentru optimum

economic.

Îngrăşămintele verzi (mazăre, lupin alb, rapiţă) încorporate în sol pot substitui o cantitate

însemnată de gunoi de grajd dacă se însămânţează devreme, în luna iulie şi realizează o masă vegetală

mare pe intervalele dintre rânduri.

Îngrăşămintele minerale sunt foarte eficiente pe toate tipurile de sol, aplicându-se diferenţiat

după nivelele de aprovizionare cu elemente nutritive determinate prin analize de sol.

În funcţie de o serie de elemente particulare ale condiţiilor pedoclimatice sau economice,

dozele de îngrăşăminte pentru condiţiile ţării noastre oscilează între 150-200 kg/ha N, P, K, diferenţiate

în funcţie de sol, zona climatică (mai mult sau mai puţin bogată în precipitaţii), asocierea cu

îngrăşămintele organice, soiul cultivat etc.

Îngrăşămintele greu solubile cu fosfor şi potasiu precum şi gunoiul de grajd mai greu

mineralizabil se aplică toamna şi se încorporează odată cu arătura de acoperire a butucului, iar cele mai

uşor solubile (azotatul de amoniu, îngrăşămintele complexe) se administrează primăvara, după tăierile la

P

age4

0

butuc sau fracţionate în mai multe reprize pe solurile uşoare, unde pot fi levigate prin precipitaţiile

abundente din lunile de primăvară.

Amendamentele cu calciu se aplică odată la 4-5 ani pe solurile acide în doze de 5-6 t/ha pentru

menţinerea reacţiei neutre a solului.

Nutrienţii foliari cu macro şi microelemente sunt bine receptaţi de plantele de hamei, îndeosebi

acolo unde se manifestă anumite carenţe în unele elemente.

În general, fertilizanţii foliari se aplică concomitent cu tratamentele fitosanitare din

considerente economice dar şi pentru că, în general, nu se constată fenomene de incompatibilitate între

acestea şi substanţele active din pesticide.

Aplicarea nutrienţilor foliari se face, de regulă, în două faze de vegetaţie a hameiului: înainte de

înflorire şi la începutul formării conurilor. Cei mai des folosiţi sunt fertilizanţii foliari produşi în ţara

noastră F-4.1.1. şi F-2.3.1., în concentraţii de 0,3-0,5%.

Lucrările de îngrijire se efectuează diferenţiat în funcţie de stadiul în care se găseşte

plantaţia de hamei. Lucrările de îngrijire în primul an de vegetaţie constau în:

- completarea golurilor cu butaşi înrădăcinaţi în locurile unde butaşii plantaţi nu s-au prins;

- combaterea buruienilor prin praşile mecanice între rânduri şi manuale pe rând deoarece în această fază

de plantă tânără, hameiul este foarte sensibil la erbicide;

- întinderea sârmelor sau sforilor verticale şi palisarea plantelor în sensul acelor de ceasornic cu dirijarea

în V alternativ, reţinând câte două coarde la fiecare butuc;

- combaterea bolilor şi dăunătorilor (mană, afide, larve de cărăbuş etc.)

- recoltarea conurilor din plantaţiile înfiinţate cu butaşi înrădăcinaţi;

- fertilizarea anuală de toamnă cu P₂O₅ şi K₂O;

- efectuarea arăturii de toamnă cu acoperirea butucilor.

Începând cu anul al doilea de vegetaţie în plantaţiile pe rod, grija pentru vigoarea şi sănătatea

plantelor este un obiectiv permanent în hameişti. Primăvara, când starea de zvântare a terenului permite,

se începe cu o grăpare, pentru păstrarea rezervei de umiditate din sol acumulată în timpul iernii şi se

continuă cu arătura de dezgropare a butucilor, când tăierile la butuc se fac manual sau o discuire pentru

nivelarea arăturii când tăierile la butuc urmează să se fectueze mecanic.

Tăierile anuale la butuc au scopul de a menţine capul butucului la cca. 10 cm sub

nivelul solului, de a curăţa butucul de drajonii şi rădăcinile adventive care se formează în partea lui

superioară, de a asigura concomitent cu această lucrare protecţia fitosanitară a butucului prin tratamente

cu insectofungicide sistemice.

Lucrarea de tăiere la butuc efectuată an de an şi corect asigură perenitatea plantelor, iar în

plantaţiile autentificate pentru înmulţirea vegetativă prin butaşi se prelevează cu această ocazie

materialul semincer “liber de viroze” pentru completarea golurilor sau pentru micromultiplicare “in

vitro”, în scopul obţinerii de butaşi sănătoşi şi cu mare vigoare de creştere.

Tăierea la butuc se efectuează primăvara timpuriu sau toamna târziu şi poate fi realizată

în 3 feluri:

- razantă - când se înlătură toată partea crescută cu un an înainte până la porţiunea îngroşată, în cazul în

care capul butucului se situează mai la suprafaţă;

- normală - când se lasă circa 2 cm din baza coardelor formate în anul precedent cu 2 ochi fiecare,

menţinându-se astfel adâncimea normală a capului butucului la 10 cm în sol;

- înaltă - când se lasă 4-6 ochi la baza coardelor din anul precedent, urmărindu-se fie ridicarea capului

butucului până la adâncimea normală, fie o creştere mai viguroasă la butucii nou formaţi prin

completarea golurilor pentru a-i ajunge în dezvoltare pe cei iniţiali.

Tăierile la butuc se pot efectua şi mecanic cu maşini speciale prin frezare sau prin forfecare,

realizând o eficienţă economică sporită şi un consum mult mai mic de forţă de muncă.

În plantaţiile pe rod, lucrările de primăvară continuă cu întinderea sârmelor verticale sau a

sforilor, folosind prăjini lungi care au la un capăt un mecanism special de înnodare a sforii la 6-7 m, sau

platforme înalte montate pe tractor, unde muncitorii prind sârmele sau sforile manual de sârmele

secundare orizontale.

Îndrumarea coardelor pe sârmele verticale sau pe sfori începe când lungimea coardelor pornite

din butuc este de 50-60 cm. Dirijarea acestora se face câte două pe o sârmă sau sfoară, adică 4 coarde pe

două sârme dispuse în “V” la soiurile mai puţin viguroase şi numai două coarde de la un butuc pe o

P

age4

1

sârmă, dispuse în “V” alternativ cu sârma de la celălalt butuc la cele viguroase. Cu ocazia îndrumării

coardelor se procedează şi la operaţiunea de înlăturare a lăstarilor suplimentari porniţi din mugurii

situaţi pe capul butucului (plivit). Dirijarea coardelor se face în sensul acelor de ceasornic (altfel,

coardele se desfăşoară şi se desprind de pe sfoară) de cel puţin două ori la interval de o săptămână .

Combaterea buruienilor reprezintă o activitate importantă în plantaţiile de hamei.

Buruienile influenţează negativ producţia şi calitatea conurilor printr-un consum relativ mare de

elemente nutritive, prin favorizarea dezvoltării bolilor şi dăunătorilor, creând greutăţi în efectuarea

lucrărilor de îngrijire şi de recoltare.

Deşi hameiul este o plantă vivace, cu ritm rapid de creştere, în primele faze de vegetaţie

domină buruienile, combaterea acestora fiind o necesitate în plantaţii ducând la obţinerea de profit.

În condiţiile unor costuri reduse cu forţa de muncă manuală combaterea buruienilor se

realizează prin 2-3 praşile manuale pe rând asociate cu 3-4 lucrări mecanice printre rânduri cu

cultivatorul sau discuitorul de hamei.

Prima praşilă manuală se efectuează mai adânc (numită “sapa mare”) având scopul de a afâna

solul în profunzime în jurul butucului, de a distruge organele subterane ale buruienilor perene şi a

drajonilor apăruţi din butuc. Pe intervalul dintre rânduri, de regulă, se efectuează numai lucrări

mecanice.

Combaterea chimică a buruienilor din plantaţiile de hamei se face cu erbicide selective pe

rândul de plante dintre care cel mai eficient s-a dovedit a fi Gesatopul, care este un erbicid rezidual cu

acţiune drastică asupra buruienilor dicotiledonate şi monocotiledonate anuale. În primii doi ani de la

înfiinţarea plantaţiei se evită aplicarea Gesatopului, combaterea buruienilor efectuându-se prin 2-3

praşile manuale. În anii următori se poate aplica erbicidul Gesatop (2 kg/ha) primăvara, după efectuarea

tăierilor la butuc, pe fâşii late de 60 cm, iar când hameiul are cel puţin 5 m înălţime şi s-a lignificat la

bază se pot aplica diferite erbicide cu acţiune de contact ca: Fusilade (1 l/ha), Sare DMA (0.6 l/ha),

Gramoxone (2 l/ha) simple sau asociate, după gradul de infestare cu buruieni.

Aceste erbicide asociate cu unele lucrări mecanice printre rânduri asigură combaterea integrală

a buruienilor în plantaţiile de hamei. Lăstarii bazali şi îndepărtarea frunzelor bazale de pe coarde pe

înălţimea de cca 1 m pentru aerisirea plantaţiei, se realizează cu un erbicid cu acţiune defoliantă

(Gramoxone 2-3 l/ha, Purivel, 2 l/ha).

Combaterea bolilor şi dăunătorilor

Cele mai frecvente boli în plantaţiile de hamei sunt mana hameiului (Pseudoperenospara

humuli (Miy et Tak) Wilson) şi făinarea (Sphaerotheca humuli (DC) Burr.). Sporadic mai apar

verticilioza sau ofilirea, înroşirea conurilor şi un număr însemnat de viroze şi bacterioze (Bobeş, 1983).

Mana hameiului se combate prin tratamente preventive şi curative.

Preventiv se folosesc produsele Ridomil 60 WP- 1% (300 g/30 l apă) concomitent cu tăierile la

butuc, primăvara prin stropiri cu pompele manuale peste capul butucului, tratament care asigură

protecţia pe o perioadă de cca. 2 luni.

Strategia de combatere a manei pe foliajul plantelor de hamei presupune folosirea sistematică şi

alternativă a unor substanţe omologate ca Ridomil plus 48 WP 2,5 kg/ha; Sandofan (2.5 kg/ha) sau

Aliette (80 PU 2.5-3 kg/ha) în funcţie de presiunea de infecţie, remanenţa produsului pe foliaj şi evitarea

apariţiei fenomenului de rezistenţă.

Făinarea hameiului se combate cu Tilt 250 EC (200 g/ha), Topaz 100 EC (400 g/ha) şi cu sulf

muiabil (4-5 kg/ha).

Dăunătorii cei mai frecvenţi în plantaţiile de hamei sunt pentru organele aeriene: păduchele

verde al hameiului (Phorodon humuli Schrank) păianjenul roşu comun (Tetranychus urticae Koch.) şi

puricele hameiului (Psylliodes attenuata Koch.) iar pentru organele subterane: larvele cărăbuşului de

mai (Melolontha melolontha L.), omida de pădure a hameiului (Triodia sylvina L.), gărgăriţa

leguminoaselor (Othiorrhynchus ligustici L.) viermii sârmă, coropişniţa etc. (T. Perju, 1983).

Păduchele verde se combate la avertizare sau la apariţia în plantaţii a primelor forme adulte,

aripate. Tratamentele se fac cu aficide: Vetracid, Ekalux, Lanate, Decis, Fastac, Karate prin alternanţă în

doze eficiente.

Păianjenul roşu comun se combate cu acaricide ca: Neotrin, Neoron, Keltane, Mitac etc. la

avertizare sau când se constată prezenţa a 1-2 forme mobile/frunze.

De regulă, ceilalţi dăunători nu depăşesc frecvent pragurile economice de dăunare şi în foarte

rare cazuri se ajunge în situaţia de a aplica măsuri curative de combatere.

P

age4

2

Recoltarea

Recoltarea conurilor se face la maturitatea tehnică, moment sesizabil prin schimbarea nuanţei

de culoare de la verde la verde-gălbui şi prin îngălbenirea pronunţată a lupulinei dintre bractei. Practic,

momentul se pune în evidenţă prin strângerea conurilor în mână, acestea se deformează uşor şi îşi revin

la forma iniţială, au un miros plăcut, caracteristic, aromat, iar în această fază care durează 8-10 zile

conurile au conţinutul cel mai ridicat în lupulină, substanţe amare şi arome. În condiţiile din ţara noastră,

maturarea tehnică are loc în a doua jumătate a lunii august şi în prima jumătate a lunii septembrie.

La o recoltare înainte de maturitatea tehnică a conurilor producţia este mai mică şi de calitate

inferioară, iar la întârzierea recoltării, conurile se înroşesc, bracteile se deschid, devin rigide şi se

desprind de pe rahis, lupulina se scutură, se depreciază, se reduce conţinutul în ulei volatil, răşinile moi

se transformă în răşini dure.

Recoltarea. Hameiul se recoltează manual, semimecanizat şi mecanizat complet. Prezenţa

umidităţii ridicate în conuri în momentul recoltării (prin rouă, ceaţă sau ploaie) depreciază calitatea

recoltei, de aceea hameiul se recoltează după ce sa ridicat roua, numai pe timp frumos, când conurile

sunt zvântate.

Recoltarea manuală presupune desprinderea părţii de sus a plantei de pe spalier, culegerea

conurilor manual cu peduncul de cel mult 1 cm şi transportul acestora spre locul de uscare. Coardele

culese căzute la pământ se înfăşoară lângă butuc pentru ca în următoarea perioadă de timp să aibă loc

migrarea substanţelor de rezervă în butuc, mărind în acest fel longevitatea plantaţiei.

Recoltarea semimecanizată constă în desprinderea coardelor din partea superioară de pe

spalier, secţionarea la 1-1,5 m de sol şi încărcarea lor în remorciplatforme urmate de transportul la

maşinile staţionare de cules (LCCH -1, LCCH-2, Yugo-Wolf). Acestea desprind conurile şi frunzele de

pe coarde, separă conurile de frunze şi le transportă pe benzi rulante la uscătoare.

Recoltarea mecanizată se face direct din plantaţii cu combine speciale, autopropulsate, care

efectuează toate operaţiile până la obţinerea conurilor.

Uscarea conurilor se face în uscătoare speciale şi presupune pierderea umidităţii din conuri de

la 75-80% cât au când sunt recoltate până la 6-7%. La această umiditate conurile se sfărâmă şi se

depreciază calitativ de aceea după ce sa ajuns la această umiditate (care de fapt se practică pentru

uscarea rahisului din con), conurile se trec în climatizor pentru a li se mai reda câteva procente de

umiditate, până la 11-13%, stare în care se pot presa şi ambala, fără pierderi şi cu păstrarea nealterată a

calităţilor.

Uscarea conurilor de hamei este un proces dificil şi delicat în care trebuie să se respecte

temperatura aerului introdus în uscător şi debitul de aer. La creşterea temperaturilor de uscare peste

parametri optimi (75-80˚C la intrare şi 60-65˚C pe traseu) au loc pierderi în conţinutul de acizi alfa şi în

ulei volatil depreciindu-se calitatea hameiului.

Ambalarea hameiului pentru livrare la fabricile de bere se face după bonitare şi recepţia

beneficiarului în baloturi presate în saci de pânză, cu prese speciale, în greutate diferită (50-100 kg)

etichetaţi şi clasaţi pe categorii. Păstrarea hameiului ambalat în vederea prelucrării la fabricile de bere se

face în camere răcoroase, la temperaturi scăzute, de 2-3oC.

În ultimul deceniu, fabricile de bere au trecut la folosirea peletelor de hamei în procesul de

fabricare a berii, ceea ce presupune condiţionarea conurilor sub formă de pelete în instalaţii speciale şi

livrarea sub această formă la fabricile de bere.

Deşi există o tendinţă, pe plan mondial, de a se folosi din ce în ce mai mult extract de hamei în

unele fabrici de bere, folosirea conurilor în dozajul de fabricaţie (sub formă de material presat sau

peletat) rămâne o sursă sigură de creştere a calităţii berii sub aspectul aromei, gustului, culorii şi

persistenţei spumei, calităţi mult apreciate de către consumatorii pretenţioşi.

Producţia de conuri uscate variază în funcţie de soi, zona de favorabilitate, condiţiile

de cultivare, fiind în mod frecvent cuprinsă între 1000-1500 kg/ha la soiurile aromate cu lăstari roşii şi

ajungând până la 2000 - 3000 kg/ha la soiurile productive cu lăstari verzi şi în condiţii de cultivare

intensivă.