sinteza fitotehnie
Embed Size (px)
DESCRIPTION
sinteza la fitotehnieTRANSCRIPT

P
age1
Inul pentru fibre (Linum usitatissimum L.)
Importanţă
Fibrele de in (fuiorul) reprezintă circa 20-26%, sunt foarte valoroase, au o mare rezistenţă la rupere şi
putrezire, luciu mătăsos, fiind utilizate la fabricarea lenjeriei, haine, feţe de masă, pânze pentru pictură,
paraşute, vele, aţă, dantele etc.
Fibra scurtă (câlţii) se utilizează la fabricarea hârtiei pentru ţigarete, a sacilor, prelate.
Pleava se foloseşte la furajarea ovinelor şi ca materie primă în fabricarea furfurolului.
Semințele se folosesc pentru extragerea uleiurilor iar şroturile în furajarea animalelor.
Compoziţia chimică a fibrei. Fibra de in conţine celuloză 84-90%, substanţe pectice 1-2%,
lignină 2-4%, substanţe ceroase 1,5-2,5% şi cenuşă 1-3%.
Răspândire
Inul pentru fibre se cultivă pe plan mondial pe circa 322 mii ha (2009) cu o producţie medie de 1420 kg/ha.
Ţări mari cultivatoare sunt: China, Belarus, Federaţia Rusă, Franţa.
În ţara noastră se cultivă pe circa 35 ha (2009) cu o producţie medie de 2860 kg/ha.
Sistematică
Inul pentru fibre aparţine speciei Linum usitatissimum L., ssp. eurasiaticum proles elongata.
Particularităţi biologice
Sistemul radicular al inului pentru fibre este mai slab dezvoltat decât la inul pentru ulei.
Tulpina, înaltă de 70-150 cm, este cilindrică, fistuloasă, neramificată pe o porţiune mare. Fasciculele de
fibre lungi, paralele, constitue “fuiorul” cu luciu mătăsos, iar fibrele scurte constitue câlţii. Fuiorul
reperezintă cam 20-26% iar câlţii 50% din masa totală a fibrei.
Frunzele, în număr de pâna la 100, sunt îngust lanceolate, sesile şi cad la maturitate.
Florile sunt pe tipul 5, hermafrodite, au culoare albă sau albastră.
Fructul este o capsulă cu 5-10 seminţe. Perioada de vegetaţie este de 84-115 zile.
Cerinţe faţă de climă şi sol
Inul pentru fibre este o plantă de climat umed şi răcoros.
Temperatura minimă de germinare este de 2-3˚C. Creşterea intensă a tulpinii se realizează la 16-17˚C iar
formarea capsulelor şi maturarea se realizează la 18-20˚C.
Umiditatea. Inul pentru fibre este pretenţios faţă de apă din cauza numărului mare de stomate, desimii
mari a plantelor şi sistemului radicular slab dezvoltat. Pentru germinare seminţele necesită 120-180%
apă faţă de masa lor uscată. Consumul maxim de apă se înregistrează în faza de îmbobocire-înflorire.
Umiditatea relativă a aerului trebuie să fie de 70-80%.
Lumina. Zilele noroase şi semănatul timpuriu determină o lungime tehnică mai mare a plantelor de in.
Solul. Inul pentru fibre necesită soluri plane, cu textură luto-nisipoasă, nisipo-lutoasă sau lutoasă,
profunde, permeabile, structurate, fertile, cu capacitate mare de reţinere a apei, curate de buruieni şi cu
pH-ul 6-6,8.
Zone ecologice. Cele mai favorabile zone de cultură sunt situate în depresiunile montane (Suceava,
Rădăuţi, Gheorgheni, Topliţa, Maramureş, Sălaj).
Tehnologia de cultivare:
Rotaţia
Inul pentru fibre este pretenţios la planta premergătoare. Cele mai bune premergătoare sunt:
grâul de toamnă, leguminoasele anuale (mazărea), borceagul, precum şi cartoful sau sfecla pentru zahăr,
dacă au fost fertilizate corespunzător şi nu au fost atacate de Rhizoctonia sp. şi Botrytis cinerea. Plantele
bune premergătoare sunt orzoaica şi porumbul. Nu se vor folosi ca plante premergătoare şi nici
postmergătoare cânepa şi rapiţa.
Sinteză – fitotehnie – agro – anul IV

P
age2
Inul pentru fibre se poate folosi ca plantă protectoare pentru morcov, ierburi perene etc. În
zonele unde se practică “topitul la rouă” se seamănă perpendicular pe rândurile de in o graminee care
formează un covor ierbos ce favorizează topitul, iar în anul următor se asigură o producţie normală de
fân, aşa cum s-a dovedit în experienţele de la S.C.A. Livada.
Pe acelaşi teren, inul pentru fibre nu trebuie să revină mai devreme de 6 ani din cauza
aşa-numitei “oboseli” a solului sau “alergia inului” faţă de el însuşi, cauzată de un complex de factori
cum ar fi secreţiile autotoxice ale rădăcinilor (lineina), acumularea germenilor unor boli (septorioza,
antracnoza, rugina, fusarioza), acidifierea şi acumularea unor compuşi toxici (Fe, Al, Mn), consumul
unor microelemente (mai ales bor), înmulţirea unor buruieni specifice care elimină în sol secreţii ce
inhibă germinaţia inului (Camelina alyssum şi Euphorbia sp.).
După inul pentru fibre pot urma toate plantele de cultură, cu excepţia celor cu boli comune
(cartof, sfeclă). Culturile succesive şi grâul de toamnă găsesc condiţii foarte bune de sol.
Fertilizarea
Pentru o tonă de substanţă uscată recoltată, inul pentru fibre extrage din sol 12 kg azot, 4,9 kg
P₂O₅ şi 18 kg K₂O. Deşi nu consumă cantităţi mari de elemente nutritive, inul pentru fibre este foarte
pretenţios la fertilizare, din următoarele considerente: are perioadă scurtă de vegetaţie; rădăcina este slab
dezvoltată şi cu capacitate redusă de a folosi elementele mai greu solubile din sol; coeficientul de
valorificare a îngrăşămintelor este scăzut: 70 - 80% la azot, 15 - 20% la fosfor şi 50 - 60% la potasiu;
absorbţia intensă a elementelor nutritive are loc de timpuriu şi într-un termen scurt: 70% din azot, 60 -
70% din P₂O₅, şi peste 80% din K₂O până la începutul înfloritului; însămânţarea în rânduri apropiate
exclude posibilitatea favorizării solubilizării elementelor nutritive, prin executarea unor lucrări în timpul
vegetaţiei. Insuficienţa şi excesul elementelor nutritive micşorează producţia şi calitatea acesteia.
Azotul favorizează creşterea tulpinii, formarea frunzelor, intensifică asimilaţia clorofiliană,
determină randamentul în fibre şi calitatea acestora.
Fosforul, în cantităţi suficiente, atenuează efectul negativ al azotului, scurtează perioada de
vegetaţie, favorizează sporirea numărului de fibre elementare în fascicule şi depunerea celulozei în
pereţii celulelor, influenţează favorabil uniformitatea maturării, producţia de seminţe şi ulei.
Potasiul, asigurat în cantităţi optime, favorizează formarea fasciculelor compacte, biosinteza
celulozei şi rezistenţa fibrelor. Cercetările din ţara noastră au precizat că fertilizarea inului pentru fibre
trebuie să se facă cu toate cele trei elemente nutritive de bază (NPK), cantităţile de fosfor puse la
dispoziţia plantei să fie egale sau mai mari decât cele de azot, iar cele de potasiu egale sau mai mari
decât cantităţile de fosfor.
Raportul între elementele nutritive NPK să fie de 1:3:3 pe solurile fertile, de 1:2:3 pe solurile
cu fertilitate mijlocie, iar pe solurile sărace de 1:1,5:1,5.
Dozele de îngrăşăminte chimice se diferenţiază în funcţie de soi, planta premergătoare,
fertilitatea solului şi desimea semănatului. Pe solurile cu fertilitate mijlocie (8 - 10 mg P₂O₅, şi 12 - 25
mg K₂O la 100 g sol) se recomandă N32-64, P48-80, iar pe solurile cu fertilitate scăzută (sub 7 mg P₂O₅ şi 15 mg K₅O la 100 g sol) să se utilizeze N48-80, P64-96, K64-96. Dozele minime se recomandă după
cereale de toamnă şi la soiurile sensibile la cădere, iar cele maxime după plante prăşitoare şi la soiurile
rezistente la cădere (Mădăraş, Mureş etc.). După plante leguminoase dozele de azot se micşorează cu
20 - 30 kg/ha, iar în microzonele cu precipitaţii abundente se măresc cu 10 - 20 kg/ha; pe solurile care
au primit amendamente cu 1 - 2 ani înainte, dozele de fosfor şi potasiu se măresc cu 20 - 30 kg/ha,
adăugându-se, totodată, 0,3 - 1,0 kg/ha bor pentru atenuarea efectului dăunător al calciului asupra
calităţii fuiorului.
Microelementele au influenţă pozitivă asupra producţiei şi calităţii acesteia. Folosirea borului a
determinat sporuri de 120 - 200 kg/ha la fibre şi 100 - 160 kg/ha la seminţe.
Manganul a determinat creşterea randamentului de fibre, mărirea rezistenţei acestora, iar cuprul
a mărit activitatea fotosintetică.
Zincul, sub formă de sulfat de zinc, aplicat prin încorporare în sol sau extraradicular în timpul
vegetaţiei, a determinat sporuri de producţie în zone mai reci şi mai umede din Franţa.
Gunoiul de grajd nu se aplică direct inului pentru fibre, deoarece duce la căderea “în vetre” sau
pe toată suprafaţa, datorită excesului de azot; de asemenea, îmburuienează solul, nu este folosit complet
datorită perioadei scurte de vegetaţie, reduce procentul de fibre în tulpini şi rezistenţa acestora la rupere,
recomandânduse la planta premergătoare.

P
age3
Epoca de aplicare a îngrăşămintelor. Îngrăşămintele cu potasiu se aplică sub arătura
de bază; cele cu fosfor fie sub arătura de bază, fie în primăvară la pregătirea patului germinativ, sub
formă de îngrăşăminte complexe, fără să scadă producţia. Aplicarea a jumătate din doza de azot la
pregătirea patului germinativ şi jumătate în faza de brădişor determină sporirea proporţiei de fibre lungi
cu 8 - 15%. Aplicarea se face cu avionul, elicopterul sau terestru, când s-au lăsat cărări la semănat şi
după ce se evaporă roua.
Lucrările solului
Inul pentru fibre are seminţe mici, sistemul radicular slab dezvoltat şi este sensibil la
îmburuienare. Lucrările de bază se efectuează în funcţie de planta premergătoare şi grosimea stratului
arabil. Se efectuează o arătură adâncă la 23 – 25 cm după plante premergătoare ce eliberează terenul
timpuriu şi la 28 - 30 cm după cele târzii (porumb, cartof, sfeclă etc.), încorporându-se bine resturile
vegetale, terenul menţinându-se afânat şi curat de buruieni, nivelat până la venirea iernii.
Primăvara, patul germinativ se pregăteşte cu multă atenţie (grădinăreşte), fără a pulveriza solul
(pericol de formare a crustei). Cu ajutorul combinatorului se pregăteşte patul germinativ, mărunţindu-l
pe adâncimea semănatului, iar sub această adâncime solul să fie tasat. Dacă este cazul, se încorporează
şi erbicidele antigramineice.
Sămânţa şi semănatul
Sămânţa trebuie să aparţină soiului zonat, să fie sănătoasă, cu puritatea minimă de 99%,
germinaţia minimă 85%, cu MMB cât mai mare, să fie lipsită de cuscută, omogenă, lucioasă. Sămânţa
se tratează împotriva antracnozei (Colletotrichum lini) şi fuzariozei (Fusarium lini) cu Tiradin 75 - 3,5
kg/t, Oftanol T - 2 kg/t şi contra bolilor şi dăunătorilor (puricelui inului) se recomandă tratamente pe
bază de betaciflutrin + imidacloprid (Chinook 20 l/t de sămânţă). Tratamentele se efectuează numai pe
cale uscată.
Epoca de semănat. Temperatura minimă de germinare este de 2 - 3°C, dar semănatul se face
când în sol, la adâncimea de 4 - 5 cm, se realizează, 2 - 3 zile la rând, la orele 7 dimineaţa, temperatura
de 4 - 5°C.
Semănat în epoca optimă inul formează tulpini înalte, neramificate, cu fibre lungi, rezistente la
cădere, îmburuienare şi purici. Semănat prea devreme, inul poate fi distrus de eventualele temperaturi
scăzute (-1°C distruge plantele în faza cotiledonală); mai târziu se scurtează faza creşterii intense,
tulpinile şi fuiorul rămân de dimensiuni mai reduse, atacul puricilor aduce prejudicii lanului. În
depresiunile Ciuc, Gheorgheni, valea Râului Negru, semănatul se efectuează când temperatura în sol
ajunge la 7°C, datorită pericolului îngheţurilor târzii.
Desimea la semănat. Cercetările din ţara noastră şi din alte ţări au evidenţiat că desimea optimă
la recoltare a inului pentru fibre este de 1.800 – 2.000 plante/m². De la semnat şi până la recoltare se
produc pierderi de 27 - 35% faţă de numărul seminţelor încorporate în sol. Ca urmare, desimea
semănatului trebuie să fie de 2400 - 3000 plante/m², în funcţie de fertilitatea solului (desime mai mare
pe soluri mai fertile), epoca semănatului (desime mai mare în epoca optimă) şi rezistenţa soiului la
cădere (desime mare la soiurile rezistente). Distanţa între rânduri, folosită în România, este de 12,5 cm.
Adâncimea semănatului este de 1,5 - 2,0 cm pe solurile mai grele (lutoase) şi mijlocii (nisipo-
lutoase) şi 2 - 3 cm pe cele mai uşoare, structurate. Semănatul mai adânc sau mai la suprafaţă determină
goluri în lan.
Lucrări de îngrijire
Combaterea buruienilor. Din cauza creşterii lente în primele faze de vegetaţie şi umbririi
reduse a solului, inul poate fi invadat de buruieni ce pot produce pagube de 25 - 50% din valoarea
producţiei. Combaterea buruienilor prin pliviri manuale este costisitoare şi greu de efectuat, singura cale
de distrugere fiind combaterea integrată din care nu lipseşte folosirea erbicidelor.
1. Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate sensibile la MCPA (acid 2 metil-4
chlorphenoxiacetic), cum sunt: Chenopodium album, Sinapis arvensis, Raphanus raphanistrum, Thlaspi
arvense, Capsella bursa-pastoris şi altete, se utilizează erbicidul Dikotex 40 EC (40% MCPA) în doză
de 1,5 – 2,0 l/ha, aplicându-se în faza de brădişor, când plantele de in au 6 - 10 cm înălţime, iar
buruienile dicotiledonate sunt în faza cotiledonală sau de rozetă, iar temperatura aerului mai mare de
14°C.
2. Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate rezistente sau mediu rezistente la MCPA
(Amaranthus sp., Atriplex patula, Galium aparine, Sonchus arvensis, Convolvulus arvensis, Matricaria

P
age4
sp., Polygonum convolvulus, Vicia sp.) se utilizează unul din următoarele erbicide: Brominal flax (12%
bromoxynil + 12% MCPA), 1,5 - 2,0 l/ha; Buctril M (20% bromoxynil + 20% MCPA), 1 l/ha; Basagran
(48% bentazon), 2 - 4 l/ha; Glean (75% chlorsulfuron), 10 - 15 g/ha.
Aceste erbicide se aplică înainte, în timpul şi după faza de “brădişor”, de la 4 - 5 cm înălţime a
inului şi până la 25 cm înălţime, iar buruienile se află în faza cotiledonală sau de rozetă şi temperatura
aerului înregistrează de la 8 - 10°C, până la 25°C.
3. În zonele în care se întâlnesc şi specii de buruieni monocotiledonate (Setaria sp.,
Echinochloa crus-galli şi Sorghum halepense), se recurge la aplicarea erbicidelor antigramineice:
Diizocab (70% butylate), în doză de 4 - 6 l/ha, sau Lasso (48% alachlor), în doză de 4 - 7 l/ha, sau Dual
500 (50% methalachlor), în doză de 3 - 6 l/ha.
Aceste erbicide se încorporează în sol prin două treceri perpendiculare cu combinatorul la
adâncimea de 6 - 8 cm Diizocabul şi la 3 - 5 cm erbicidele Lasso şi Dual, dozele fiind calculate în
funcţie de conţinutul solului în humus (de la 1 la 4%). Erbicidele antidicotiledonate se aplică conform cu
indicaţiile de la punctele 1 şi 2.
4. Culturile de în infestate cu buruieni dicotiledonate şi monocotiledonate, printre care se află şi
odosul (Avena fatua), zâzania (Lolium remotum), mohorul (Setaria sp.) se tratează cu următoarele
erbicide: Avadex BW EC (48% triallte) în doză de 5,0 - 6,5 l/ha (1 - 4% humus) care se aplică înaintea
semănatului şi se încorporează în sol la 3 - 5 cm cu combinatorul; Illoxan (28% diclofop) + Buctril M în
doze de 3,0 + 1,0 l/ha sau Nabu S (20% sethoxydim) + Buctril M în doze de 1,5 + 1,0 l/ha care se aplică
după răsărirea inului, când odosul are 3 - 4 frunzuliţe, iar buruienile dicotiledonate sunt în faza de
cotiledoane sau rozetă de frunze; Fusilade Super (12,5% fluazifop - p-butyl) + Buctril M în doze de 1,5 -
1,0 l/ha se aplică atunci când odosul are 3 - 4 frunzuliţe şi până la înfrăţirea acestuia, iar buruienile
dicotiledonate sunt în faza de rozetă.
5. Pirul (Agropyron repens) poate fi combătut cu Fusilade Super în doză de 4 - 5 l/ha, în
momentul când lăstarii acestuia au înălţimea de 10 - 15 cm, asociat cu erbicide antidicotiledonate
(Buctril M, Basagran, Glean).
6. Combaterea cuscutei (Cuscuta epilinum), care atacă plantele sub formă de vetre, se face cu
Reglone 3 - 4 l/ha sau plantele se cosesc şi se ard după ce s-au uscat. Combaterea trebuie să se facă
înainte de fructificarea cuscutei.
7. Când nu se dispune de erbicide ce se aplică preemergent, pe terenurile îmburuienate se
practică două erbicidări postemergente: prima erbicidare se efectuează când inul are 4 - 5 cm înălţime,
cu Basagran în doză de 2 - 4 l/ha sau în faza de “brăduţ” (6 - 10 cm) cu Dikotex 40 EC în doză de 1,5 -
2 l/ha, iar a doua erbicidare se face când inul are înălţimea de 20 - 25 cm cu erbicide asociate: Fusilade
Super (2 l/ha) şi unul din erbicidele Buctril M (1 l/ha), Brominal flax (1,5 l/ha) sau Glean (10 g/ha).
Pe terenurile infestate cu buruieni rezistente la toate erbicidele, trebuie evitată amplasarea
inului. La efectuarea erbicidărilor postemergente se vor folosi 200 - 350 l/ha soluţie pentru tratamente
corecte.
Adăugarea în soluţia de erbicidare cu Dikotex a 9 kg/ha azotat de amoniu sau 14 kg/ha uree a
determinat o mai bună combatere a buruienilor şi obţinerea unor sporuri de producţie de 90 - 130 kg/ha
fibre şi 70 - 90 kg/ha sămânţă.
Utilizarea microelementelor bor (250 g/ha), zinc (100 g/ha) şi molibden (100 g/ha); alături de
azot, a determinat sporuri mai mari de producţie, fiind diminuat atacul unor boli (bacterioză, fuzarioză şi
rugină).
Combaterea dăunătorilor. Puricii (Aphtona euphorbiae) se combat în momentul răsăririi
plantelor de in, când produc cele mai mari pagube utilizânduse insecticidele Decis 2,5 CE – 0,3 l/ha sau
Fastac 10 EC – 0,1 l/ha în 300 – 400 l apă/ha. Aceste tratamente se execută atunci când nu s-au tratat
seminţele cu insecticide la însămânţare. Tratamentele se efectuează cu maşini de prăfuit sau stropit,
după ce s-a evaporat roua de pe plante şi pe timp liniştit.
Tripsul inului (Thrips linarius), care atacă în verile mai secetoase din faza de 30 cm înălţime a
inului până la înflorire, se combate cu insecticidele Fastac 100- 0,1 kg/ha sau Sinoratox 35 CE - 2 kg/ha.
Combaterea bolilor (făinarea - Oidium lini, rugina - Melampsora lini, putrezirea
plăntuţelor de in - Pythium debaryanum, antracnoza – Colletotrichum lini, pătarea brună - Phoma
linicola, fusarioza Fusarium lini, septorioza – Septoria linicola) se face prin tratarea seminţelor, iar în
timpul vegetaţiei, la avertizare, cu Fundazol sau cu alte fungicide.

P
age5
Irigarea inului este necesară în zonele şi anii cu vreme secetoasă, prin care se asigură
realizarea producţiilor mari, cantitativ şi calitativ, şi se efectuează prin aspersiune, aplicându-se udarea
de răsărire cu 200 - 250 m³/ha iar în timpul creşterii intense 2 - 3 udări cu 600 - 700 m³/ha. Irigarea după
înflorit poate favoriza căderea plantelor; ca atare nu este necesară, cu atât mai mult cu cât consumul de
apă al plantelor se reduce după încetarea creşterii.
Recoltarea. Fazele de maturare ale inului pentru fibre sunt următoarele:
Maturarea galbenă-timpurie se recunoaşte prin culoarea galbenă a plantelor, la care rămân
verzi numai frunzele superioare, vârful tulpinii şi capsulele. Frunzele bazale au căzut, seminţele au
culoarea galbenă şi vârful castaniu. Recoltat în această fază, inul realizează fibre de calitate bună şi
producţii mici de seminţe.
Maturarea galbenă-deplină (tehnică) se caracterizează prin culoarea plantei galbenă-închis,
frunzele au căzut, seminţele s-au întărit, au luciu caracteristic soiului şi culoarea castanie. Fibrele sunt
rezistente, dar mai puţin elastice. În această fază se recoltează plantele de in prin smulgere.
Maturarea deplină. Tulpinile şi capsulele au culoarea castanie-brună, seminţele se desprind de
pe pereţii fructului, fibrele s-au lignificat, au pierdut elasticitatea, încât rezultă fuior puţin, inferior
calitativ şi cu multă puzderie aderentă.
Recoltarea inului se face la maturitatea tehnică, prin smulgere cu mijloace mecanizate sau
manuală a plantelor. Smulgerea manuală a inului se face în mănunchiuri mici, care se scutură de pământ
şi se aşează în pale pe categorii de lungime şi culoare. După 1 - 2 zile se leagă în snopi cu diametrul de
15 - 20 cm, apoi snopii se aşează câte 4 - 6 în piramidă pentru uscare. Când s-au uscat suficient, snopii
se clădesc în şire separate pe categorii de calitate la marginea solei şi accesibile mijloacelor de transport
sau se predau direct centrelor de colectare sau topitoriilor.
În zonele mai ploioase plantele se lasă nelegate, aşezate sub formă de piramidă, lungi de circa 1
m, cu pereţii subţiri, unde rămân 1 - 3 săptămâni pentru a se usca complet, după care se leagă în snopi şi
se depozitează sau se transportă la beneficiar.
Recoltarea mecanizată se realizează cu combina rusească LKV- 4 T, care smulge plantele, le
decapsulează şi le leagă în snopi. Dacă tulpinile nu sunt maturate uniform şi suficient uscate, se renunţă
la aparatul de legat şi tulpinile rămân în brazdă continuă (pale) pe teren (LK-4 T).
Tot mecanizat, inul pentru fibre se poate recolta şi cu combina TLZV-4, importată din fosta
Cehoslovacie, care smulge plantele, leagă tulpinile în snopi sau le poate lăsa în brazdă continuă (TLZ-
4), când se renunţă la aparatul de legat.
Plantele uscate în brazde pot fi legate în snopi manual sau cu maşini speciale (PTP-1). Solele
recoltate mecanizat trebuie să fie plane, curate de buruieni, cu plante uniforme. Capsulele recoltate pe
diferite căi se treieră cu combina C-12, reglată în acest scop sau cu maşini speciale în topitorii.
Inul ajuns în topitorii se decapsulează (dacă această operaţie nu s-a făcut la recoltare) urmând
preindustrializarea (topitul, meliţatul etc.).
Producţiile soiurilor actuale, în condiţii favorabile şi cu tehnologii corecte, oscilează între
4.500 – 8.000 kg/ha, din care 70% sunt tulpini uscate, 10% seminţe şi 20% pleavă.
În urma topirii inului se obţin circa 14 - 27% fibre, din care 47 - 76% fuior şi 60 – 24% câlţi.
Cânepa pentru fibre (Cannabis sativa L.)
Importanţă
Tulpina reprezintă 60-65% din biomasă, fiind formată din fibre 18-28%. Fibrele se folosesc la
fabricarea albiturilor de pat, feţe de masă, frânghii, saci, vele, covoare, sfoară etc.
Frunzele reprezintă 18-20% şi se utilizează ca furaj, pentru obţinerea de medicamente, ceai, haşiş.
Fructele se utilizează ca hrană pentru păsări, extragearea uleiului, iar turtele în hrana animalelor.
Puzderiile se utilizează la fabricarea plăcilor aglomerate, celuloză, hârtie.
Pleava are valoare fertilizantă de 3-4 ori mai mare decât gunoiul de grajd.
Cânepa este o excelentă premergătoare pentru grâul de toamnă, valorifică solurile turboase şi cu apă
freatică la suprafaţă, este o plantă indicatoare a fertilităţii şi se foloseşte pentru uniformizarea
câmpurilor de experienţe.

P
age6
Răspândire
Cânepa se cultivă pe circa 49000 ha (2009). Ţări mari cultivatoare sunt R.P.D. Korea, China, Chile,
Federaţia Rusă, România etc. În ţara noastră se cultivă pe circa 1600 ha.
Sistematică
Cânepa aparţine familiei Cannabaceae, existând în cultură specia pentru fibre (Cannabis sativa) şi
pentru obţinerea substanţelor narcotice (Cannabis indica).
Particularităţi biolocice
Cânepa este o plantă anuală având perioada de vegetaţie cuprinsă între 50-165 zile.
Rădăcina este pivotantă, pătrunzând până la 2 m adâncime.
Tulpina are înălţimea de 1,5-5 m şi este formată din 8-25 internoduri.
Frunzele sunt peţiolate şi compus palmat sectate.
Inflorescenţa şi florile. Cânepa poate fi unisexuat monoică sau dioică. La cânepa dioică, florile
mascule se găsesc grupate în cime pe cânepa de vară. Florile femele se găsesc pe cânepa de toamnă,
grupate în spice false.
Polenizarea este alogamă, anemofilă.
Fructul este o nuculă cu MMB-ul de 15-25 g şi MH de 45 kg.
Cerinţe faţă de climă şi sol
Căldura. Cânepa germinează la 2-4˚C. Are nevoie de temperaturi de 15˚C până la apariţia butonilor
florali, de peste 18˚C de la butonizare la sfârşitul înfloririi şi de 20-24˚C la formarea fructelor şi
maturare.
Umiditatea. Faţă de apă, cânepa are cerinţe mari în perioada de la apariţia butonilor florali şi până la
sfârşitul înfloririi când se consumă 65-70% din necesarul total. Condiţii bune se întrunesc în zonele în
care cad 250 mm cu repartiţia relativ uniformă între 1 mai şi 15 iulie.
Solul. Cânepa are cerinţe ridicate faţă de sol, care trebuie să fie bogat în humus şi elemente nutritive,
pH 6,8-7,5, textură lutoasă sau luto-argiloasă. Cele mai indicate sunt cernoziomurile, lăcoviştile,
solurile aluvionale fertile etc.
Zone ecologice
Zona foarte favorabilă cuprinde Câmpia de Vest, a Someşului, Mureşului, Tîrnavelor, Câmpia
Siretului şi a râului Moldova.
Zona favorabilă se găseşte în vecinătatea Câmpiei de Vest, Podişul Transilvaniei, Moldova, Podişul
Getic etc.
Tehnologia de cultivare a cânepei
Rotaţia
Cele mai bune plante premergătoare pentru cânepă sunt trifoiul, lucerna, cartoful, sfecla
pentru zahăr, porumbul neatacat de sfredelitor (Pyrausta nubilalis), leguminoasele anuale (mazăre,
fasole, soia). Cânepa nu se seamănă după floarea-soarelui şi tutun (datorită plantei parazite comune
Orobanche sp.), grâu sau borceag, care favorizează larvele moliei cânepei (Grapholita delineana).
Deşi cânepa se autosuportă mai mulţi ani la rând pe acelaşi teren (cânepişti), practicarea
monoculturii este contraindicată, ducând la înmulţirea buruienilor, a moliei, puricilor (Psylliodes
attenuata), sfredelitorului porumbului şi lupoaiei (Orobanche sp.). După cânepă se cultivă cu rezultate
bune grâul de toamnă, secara, triticale şi alte plante, cu excepţia florii-soarelui şi tutunului.
Fertilizarea
Având un consum ridicat de substanţe nutritive, cânepa este pretenţioasă la fertilizare. La o
producţie de 1 tonă tulpini, cânepa consumă 12 - 14 kg azot, 4,0 - 4,5 kg P₂O₅, 6,4 - 7,0 kg K₂O,
15,6 - 19,0 kg CaO, remarcându-se consumul ridicat de calciu şi azot, care influenţează producţia de
tulpini şi fibre.

P
age7
Fertilizarea cu cantităţi mari de elemente nutritive este necesară din următoarele considerente:
cânepa are sistemul radicular mai puţin dezvoltat (8 - 10%) comparativ cu biomasa totală; capacitatea
de absorbţie a rădăcinilor este mică; dacă se cultivă pentru fibre, are perioada de vegetaţie mai mică
(105 – 115 zile); capacitatea de utilizare a elementelor nutritive este relativ redusă (58% N; 13% P₂O₅; 30% K₂O); acumularea a 70 - 75% din substanţa uscată în a doua parte a vegetaţiei; absorbţia într-o
perioadă relativ scurtă (jumătatea lui iunie – sfârşitul lunii iulie) a 70 - 85% din necesarul de azot,
65 - 80% din necesarul de fosfor ş 75 - 80% din necesarul de potasiu (SALONTAI, 1971). Ca urmare a
acestor exigenţe, se impune o fertilizare abundentă şi o împrăştiere uniformă a îngrăşămintelor.
Azotul influenţează pozitiv producţia de tulpini şi fibre; contribuie la dezvoltarea rapidă a
plantelor, realizând sporuri de producţie între 15 - 40% pe cernoziomuri şi 100 - 174% pe soluri brune
(în experienţe mai vechi), rezultate confirmate în cercetări mai noi (SEGĂRCEANU, 1978).
Cânepa pentru fibre se fertilizează cu 100 - 120 kg/ha azot după cereale păioase în funcţie de
indicele de azot (4,5 - 1,5), adăugându-se 15 - 25 kg/ha după prăşitoare sau scăzându-se 20 - 30 kg/ha
după leguminoase (HERA, 1981). Pe soluri acide se recomandă nitrocalcarul, îngrăşămintele
complexe, ureea, iar pe soluri neutre azotat de amoniu, ureea îngrăşămintele complexe. Cea mai bună
metodă de aplicare a azotului ar fi 50% din doză la pregătirea patului germinativ şi 60% înainte de
îmbobocire, dar în practică, de obicei, se aplică întreaga doză la pregătirea patului germinativ.
Fosforul şi potasiul determină un randament mai mare în fibre şi îmbunătăţirea însuşirilor
tehnologice ale acestora (structură, rezistenţă elasticitate). Potasiul măreşte rezistenţa tulpinilor la
frângere. Se recomandă 50 - 80 kg/ha P₂O₅ şi 30 - 80 kg/ha K₂O, administrate sub arătura de bază; sub
formă de îngrăşăminte complexe, ele se aplică la pregătirea patului germinativ, dacă din diferite
motive nu s-au aplicat sub arătura de bază. Cânepa monoică se fertilizează cu N150 P120 K120.
Gunoiul de grajd realizează sporuri însemnate de producţie administrat direct sau la planta
premergătoare. După plantele ce se recoltează devreme (cereale păioase, rapiţă) gunoiul se aplică
direct în doză de 20 t/ha în zonele subumede şi 30 t/ha în zonele umede, făcându-se corecţii asupra
azotului şi fosforului. Când planta premergătoare este cartoful, sfecla pentru zahăr sau porumbul,
gunoiul se aplică acestor plante (sporuri 20 - 110%).
Îngrăşămintele organo-minerale (20 t/ha gunoi + N40-70P40K60) determină sporuri deosebit
de mari la producţia de tulpini şi fibre, precum şi îmbunătăţirea calităţii acestora. Pe solurile turboase
şi mlăştinoase o atenţie deosebită trebuie acordată microelementelor bor, mangan, cupru (GH.
BÎLTEANU, 1974). După eficienţa economică a fertilizării, cânepa poate fi considerată o plantă care
valorifică foarte bine îngrăşămintele.
Lucrările solului
După recoltarea plantei premergătoare şi eliberarea terenului într-un timp cât mai scurt, se
efectuează arătura la adâncimea de 25 - 28 cm în condiţii optime de umiditate. Pe vertisoluri
(smolniţe) şi pe alte soluri grele (lăcoviştile din Banat), cânepa impune efectuarea a două arături sau
scarificarea la adâncimea de 60 cm. După recoltarea cartofului, a sfeclei sau porumbului se lucrează
mai întâi cu grapa cu discuri şi apoi se ară. Arătura se menţine curată de buruieni, nivelată şi afânată
cu ajutorul grapei cu discuri urmată de grapa cu colţi reglabili.
Patul germinativ se pregăteşte în primăvară cu combinatorul la adâncimea de 5 - 6 cm, ocazie
cu care se încorporează şi erbicidele preemergente ce se aplică în sol.
Sămânţa şi semănatul
Sămânţa destinată semănatului trebuie să aibă cel puţin 98% puritate şi minimum 75%
capacitate de germinaţie (geminaţia este foarte bună când depăşeşte 90%) şi MMB cât mai mare (peste
20 - 22 g), când se asigură un spor de peste 30% la producţia de fibră. Materialul de semănat se
tratează cu Tiradin 75 – 2,5 kg/t sau Tiramet – 2,5 kg/t şi cu produse corbifuge.
Epoca de semănat corespunzătoare este atunci când în sol, la adâncimea de 5 - 7 cm,
temperatura se menţine la 7 - 8°C (înainte de semănatul porumbului). La semănatul prea timpuriu,
plantele suferă din cauza temperaturilor scăzute, cresc încet, nu ajung la înălţimea normală, puricii
produc pagube mari, iar întârzierea semănatului favorizează atacul moliei (Grapholita delineana)
scurtează perioada de vegetaţie, plantele înfloresc prematur, producţiile sunt mai scăzute, iar fibrele au
însuşiri tehnologice inferioare.

P
age8
Densitatea la semănat este de 400 - 450 nucule germinabile la m² la cânepa dioică pentru a se
realiza 330 - 380 plante recoltabile la m2, iar la cânepa monoică se recomandă 350 - 450 nucule
germinabile la m². Aceste desimi se realizează cu 80 - 95 kg material de semănat la ha.
Distanta între rânduri la semănat, cea mai folosită, este de 12,5 cm la distanţă mai mare între
rânduri (20 cm) înălţimea plantelor nu este mai mare decât la 12,5 cm, dar creşte grosimea tulpinilor,
se diminuează svelteţea şi calitatea fibrelor (SEGĂRCEANU, 1978). Semănatul se efectuează cu
semănătorile universale: SUP - 15, SUP - 21, SUP - 29.
Adâncimea semănatului este de 3 - 4 cm pe soluri normale; pe soluri mai uşoare sau în
primăveri secetoase, adâncimea ajunge la 5 - 6 cm. După semănat se trece cu grapa cu colţi reglabili
(colţii mult aplecaţi), pentru a nu lăsa vizibile rândurile şi a evita, astfel, pagubele produse de ciori,
porumbei şi alte păsări, care ar consuma seminţele netratate cu produse corbifuge.
Lucrările de îngrijire
Pe solurile mijlocii, bine structurate şi corect lucrate, cânepa reuşeşte bine fără alte lucrări de
îngrijire. Dacă terenul este prea afânat, sau primăvara este secetoasă, se aplică o lucrare cu tăvălugul
imediat după semănat. Eventuala crustă ce apare după semănat şi care ar împiedica răsărirea se
distruge cu grapa uşoară având colţii aplecaţi sau tăvălugul stelat.
Erbicidarea. Buruienile perene (Cirsium arvense, Sonchus arvensis) se înlătură prin pliviri
selective manuale. Prin semănatul des şi creşterea rapidă, cânepa are capacitatea de a distruge
buruienile prin umbrire şi prin microclimatul specific creat, nefiind necesare erbicidele în cazul
cânepei pentru fibre, acestea administrându-se, de regulă, la cânepa pentru sămânţă. În cazul când se
utilizează erbicide, trebuie avută în vedere sensibilitatea mare a cânepei la acţiunea fitotoxică a
acestora, mai ales la erbicidele antidicotiledonate.
Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate se recomandă unul din erbicidele: Diizocab
(70% butylate) în doză de 4 - 6 l/ha, Dual 500 (50% metolachlor) în doză de 3 - 5 l/ha, Lasso (48%
alachlor) în doză de 4 - 6 l/ha. Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate se utilizează Patoran (50%
metobromuron) în doză de 3 - 5 kg/ha sau Afalon (50% linuron) în doză de 1,5 - 2,5 kg/ha.
La toate erbicidele dozele minime se aplică pe soluri cu 1,5 - 2% humus, iar cele maxime pe
soluri cu 3 - 4% humus. Erbicidul Diizocab se încorporează în sol prin două treceri cu combinatorul la
8 - 10 cm adâncime, iar erbicidele Dual şi Lasso la 3 - 5 cm. Erbicidele Patoran şi Afalon fie se aplică
odată cu Dual sau Lasso, fie se aplică după prima lucrare de încorporare a erbicidului Diizocab cu
combinatorul, a doua lucrare efectuându-se la 3 - 5 cm adâncime.
Un dăunător periculos pentru cânepă este lupoaia (Orobanche sp.). Atacul de lupoaie se
previne prin asolamente de 5 – 6 ani, utilizarea seminţelor sănătoase şi tratate, cultivarea de soiuri
rezistente, smulgerea plantelor de lupoaie şi arderea lor.
Combaterea bolilor. Cele mai păgubitoare boli sunt putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum),
pătarea albă a frunzelor de cânepă (Septoria cannabina), mucegaiul alb (Bothrytis infestans) şi mana
(Peronoplasmopara cannabina).
Combaterea dăunătorilor. Puricele (Psylliodes attenuata) se combate prin tratarea seminţelor
cu insectofungicide înainte de semănat (8 kg/t) sau în timpul răsăririi plantelor cu Sinoratox 35 CE în
doză de 2 l/ha sau cu Wofatox 30 PU, în concentraţie de 0,15%.
Molia cânepei (Grapholita delineana) se previne şi combate prin respectarea asolamentelor cu
plante bune premergătoare, semănatul în epoca optimă sau combaterea la pragul economic de dăunare
cu Methation 50 CE (1,5-2,0 kg/ha), Sumithion 50 CE, Sinoratox 35 CE – 2 l/ha sau Decis
2,5 CE – 0,4 l/ha.
Sfredelitorul porumbului (Ostrinia nubilalis) se combate prin evitarea porumbului ca plantă
premergătoare sau prin tratamente la avertizare cu Methation 50 CE – 2 l/ha sau Decis 2,5 CE – 0,4
l/ha.
Recoltarea
Epoca optimă de recoltare a cânepei pentru fibră este la sfârşitul înfloririi plantelor mascule
(cânepa de vară), când nu se mai scutură polen.
Cânepa monoică intră în faza de maturitate tehnică în a doua decadă a lunii august, după
scuturarea polenului florilor mascule. În această fază se realizează cea mai bună calitate a fibrelor.
Recoltarea mai timpurie duce la obţinerea unor producţii mici de fibră, cu însuşiri tehnologice

P
age9
inferioare (în special rezistenţă), iar întârzierea determină degradarea tulpinilor, pierderea fineţei
fibrelor, care devin aspre şi casante.
Recoltarea cânepei se realizează manual sau mecanizat, prin tăierea plantelor de la bază.
Recoltarea manuală constă din tăierea plantelor cu secera sau cu cuţite speciale la înălţimea
de 4 - 6 cm, care se lasă pe sol în mănunchiuri de 15 - 20 cm diametru, aşezate în formă de foarfece
deschise (X) pentru uscare. Când plantele s-au uscat pe partea superioară (s-au îngălbenit), snopii se
întorc cu partea opusă spre lumină şi se usucă încă 2 - 3 zile, în total uscarea realizându-se în 4 - 8 zile.
Se scutură apoi frunzele uscate, pentru a nu păta fibrele la topire şi se leagă snopii în două
locuri, dacă plantele sunt mai lungi de 100 cm şi într-un singur loc, dacă sunt mai scurte.
Recoltarea mecanizată se face cu maşina J.S.K.-2,1, care taie tulpinile şi le lasă pe sol în strat
subţire. După uscare se procedează ca şi în cazul recoltării manuale, desfrunzindu-se tulpinile şi
legându-se. Productivitatea maşinii este de 4 - 5 ha pe schimb, când nu se foloseşte aparatul de legare.
Pentru a folosi maşina J.S.K -2,1, cu aparatul de legare a tulpinilor în snopi, este necesar să se facă
defolierea plantelor, folosind preparatul Purivel (80% metoxuron + 20% emulgator) în cantitate de
6 - 8 kg/ha.
Tratamentele se fac cu avionul sau elicopterul, folosind 100 - 150 l soluţie la hectar, dimineaţa
până la orele 10˚˚ sau seara după orele 17˚˚, deoarece în mijlocul zilei aerul uscat şi temperatura
ridicată duc la cristalizarea produsului pe suprafaţa frunzelor, devenind inactiv. Produsul Purivel
acţionează pe bază de selectivitate morfologică: tulpinile având de 10 ori mai puţine stomate la
unitatea de suprafaţă, comparativ cu frunzele, sunt astfel protejate (absorb puţină soluţie).
Momentul efectuării tratamentului coincide cu schimbarea culorii frunzelor spre verde-gălbui
(10 - 15 zile de la începutul scuturării polenului, ceea ce înseamnă 10 - 12 zile înainte de recoltare sau
de sfârşitul înfloritului). Dacă intervin precipitaţii de peste 5 mm în primele 4 - 6 ore după tratament,
produsul este ineficient. Dacă se întârzie tratamentul până la degradarea clorofilei plantelor mascule,
nu se asigură defolierea.
Tratamentul efectuat prea devreme (când frunzele au culoarea verde normală) depreciază
fibrele, iar producţia este mai mică. La tratamente corecte defolierea se produce în 10 - 12 zile, în
proporţie de 90 - 100%. În urma defolierii, maşina J.S.K.-2,1 recoltează cânepa direct în snopi legaţi
(1,5 ha pe schimb), care se aşează în glugi (piramide) pentru uscare, apoi se transportă la topitorii.
Din anul 1976 s-a omologat maşina românească de recoltat cânepă MRC-2,4 cu o
productivitate de 7 - 8 ha pe schimb, care lasă tulpinile tăiate în brazdă subţire pe teren. După uscare,
se defoliază şi se leagă mecanic în snopi cu maşina de adunat cânepă pentru fibră MACF care serveşte
şi pentru manipularea tulpinilor în topitorii, formând şi baloţi de cânepă uscată.
La predarea tulpinilor pentru preindustrializare, se apreciază lungimea, grosimea, culoarea,
atacul de dăunători, vătămarea de grindină şi puritatea.
Cânepa cultivată pentru fibre realizează producţii medii de 5 - 6 t/ha tulpini uscate, soiurile
noi cultivate în ţara noastră având un potenţial productiv de 8 - 12 t ha. Producţia de fibră se situează
între 2,83 - 3,15 t/ha. Din greutatea tulpinilor uscate puse la topit rezultă 16 - 25% fibră, din care 60%
o reprezintă fuiorul şi 40% câlţii.
Cartoful (Solanum tuberosum L.)
Importanţă
Cartoful prezintă o deosebită importanţă în alimentaţia oamenilor, în furajarea animalelor şi
pentru prelucrări industriale.
În alimentaţia oamenilor cartoful se foloseşte în stare proaspătă sau sub formă de produse
uscate şi semipreparate, fiind alimentul de bază sau complementar pentru o mare parte a populaţiei
Europei dar şi din alte ţări ale lumii.
Datorită gustului plăcut, a digestibilităţii şi valorii nutritive ridicate, cartoful se consumă sub
diferite forme, înlocuind uneori pâinea şi fiind folosit ca aliment dietetic.
În furajarea animalelor, în special pentru porcine şi bovine, se utilizează tuberculii răniţi la
recoltare sau cu dimensiuni mici precum şi reziduurile rămase de la industrializare.

P
age1
0
În industria alimentară se utilizează sub formă uscată, prăjită, congelată etc. În industria
amidonului şi alcoolului, dintr-o tonă de tuberculi se obţin 140 kg amidon sau 95 l alcool sau 15-17 kg
cauciuc sintetic.
Din punct de vedere agrotehnic, valorifică solurile uşoare, nisipoase, nisipolutoase, din zonele
umede şi răcoroase, unde cerealele nu reuşesc în cultură.
Cartoful foloseşte rentabil îngrăşămintele, apa de irigaţie şi constitue o excelentă premergătoare
pentru culturile succesive şi cerealele de toamnă.
Cultura cartofului prezintă şi o serie de inconveniente cum ar fi: degenerarea materialului de
plantat, boli şi dăunători specifici, cheltuieli ridicate cu înfiinţarea culturii, conservabilitatea mai dificilă
etc.
Compoziţia chimică
Tuberculii de cartof conţin în jur de 65-85% apă şi 15-35% substanţă uscată.
Raportat la substanţa uscată, amidonul reprezintă circa 71-80%. Amidonul este constituit din
amiloză 15-25% şi amilopectină 75-85%. Conţinutul în proteine este de circa 2% din substanţa
proaspătă. Cartoful mai conţine şi vitaminele B1, B2, PP şi C precum şi elemente minerale (K, P, Na,
Ca, Fe). În plantele de cartof se găseşte şi un compex de alcaloizi numit solanină care imprimă
tuberculilor un gust amar şi provoacă deranjamente ale aparatului digestiv.
Răspândire
Pe glob, suprafeţele cultivate cu cartof sunt de circa 18,7 milioane ha (2009) cu o producţie
medie de 17,7 t/ha. Ţări mari cultivatoare:
-Federaţia Rusă, Ukraina, Polonia, România, Germania în Europa;
-Peru, Brazilia, Argentina în America de Sud;
-SUA în America de Nord;
-China, India, Japonia în Asia.
În ţara noastră suprafeţele sunt de circa 260 mii ha (2009), cu o producţie medie de 15,4 t/ha.
Judeţele cu cele mai mari suprafeţe sunt: Suceava, Harghita, Braşov, Covasna, Sibiu, Bihor, Neamţ,
Maramureş.
Sistematică. Origine
Cartoful - Solanum tuberosum, familia Solanaceae. Se cunosc două centre de origine: unul în
Peru şi Ecuador şi al II-lea în sudul statului Chile.
Din punct de vedere al perioadei de vegetaţie, soiurile de cartof se împart în:
- timpurii – au perioada de vegetaţie de până la 95 zile;
- semitimpurii – au perioada de vegetaţie de 95-110 zile;
- semitârzii – au perioada de vegetaţie de 110-130 zile;
- târzii – au perioada de vegetaţie de peste 130 zile.
În funcţie de conţinutul în amidon, soiurile se grupează în patru clase:
- clasa A – puţin făinoşi, nu se sfărâmă la fierbere, se pretează pentru salate;
- clasa B - puţin făinoşi, consistenţi, cu amidon fin, pentru diferite preparate culinare;
- clasa C – tuberculi făinoşi;
- clasa D – tuberculi făinoşi, se sfărâmă la fiert, amidon grosier, pentru industria amidonului.
După modul de utilizare soiurile se grupează astfel:
- soiuri de masă - (14-17% amidon) epidermă fină, netedă, gust plăcut;
- soiuri industriale - (20-25% amidon), foarte productive;
- soiuri furajere, bogate în amidon şi proteină; - soiuri mixte, folosite în toate scopurile.
Particularităţi morfologice şi biologice
Cartoful este o plantă anuală, cu înmulţire prin tuberculi şi mai rar prin sămânţă.
Rădăcina este pivotantă, când planta se dezvoltă din sămânţă şi fasciculată când planta se
dezvoltă din tuberculi. Rădăcina fasciculată este formată din ramificaţii primare şi rădăcini stolonifere,
grupate câte 3-5 în jurul fiecărui stolon. Rădăcinile pătrund în sol până la 70-100 cm şi pe o rază de 30-
60 cm.

P
age1
1
La cartof se întâlnesc două tipuri de tulpini: aeriene şi subterane. Tulpinile aeriene (vrejuri)
sunt ierboase, erecte la începutul vegetaţiei şi apoi semierecte sau culcate, cu înălţimea de 30-150 cm.
Numărul acestora este de 4-8. Tulpinile subterane sunt rotunde, pe ele formându-se rădăcinile şi stolonii.
Stolonii au 12-15 cm lungime, sunt scurţi şi groşi. La partea terminală îşi îngroaşă ultimele 10-
12 internodii, transformându-se în tuberculi.
Tuberculul are o parte bazală (ombilicală) cu care se prinde de stolon şi o parte coronoară
(apicală) care poartă mugurul terminal. Ochii sunt formaţi din câte trei muguri dorminzi şi sunt dispuşi
în spirală.
În funcţie de formă, tuberculii pot fi rotunzi, rotunzi-ovali, ovali, ovali-lungi şi lungi. După
greutate tuberculii se împart în: mari, peste 120g, mijlocii 80-120 g, mici 40-80 g şi foarte mici, sub 40 g.
Frunzele provenite de pe lăstari sunt mici şi simple, celelalte fiind compuse şi
imparipenat-sectate.
Inflorescenţa este o cimă. Florile sunt pe tipul cinci. Polenizarea autogamă.
Fructul este o bacă ce conţine 150-200 seminţe.
Sămânţa este mică, de formă ovoidală, turtită şi de culoare alb-gălbuie.
Fazele de vegetaţie ale cartofului se stabilesc nu în funcţie de etapele înmulţirii
generative ci faţă de creşterea organelor vegetative aeriene şi subterane. Se întâlnesc mai multe faze:
1. De la plantare la răsărire. Faza durează 15-30 zile iar în acest interval are loc creşterea intensă a
rădăcinilor primare mugurale şi a părţilor subterane ale lăstarilor.
2. De la răsărire la tuberizare. Durează 10-35 zile şi are loc creşterea rădăcinilor, mai ales a celor
stolonifere, tuberculilor şi frunzelor.
3. De la tuberizare la încetarea creşterii tufelor (25-45 zile). Cresc organele aeriene dar în ritm foarte
intens, tuberculii.
4. De la încetarea creşterii tufelor la uscarea acestora (20-40 zile). Tuberculii cresc în ritm din ce în ce
mai încetinit.Cunoaşterea acestor faze ne ajută la stabilirea lucrărilor de îngrijire (fertilizare, irigare,
combaterea buruienilor).
Cerinţele faţă de climă şi sol
Căldura. Diferitele soiuri de cartof necesită o sumă a temperaturilor medii zilnice de
1500-3000˚C. Producţii extratimpurii se obţin în mai puţin de 60 de zile de la plantare cu o sumă a
temperaturilor medii zilnice de 1000-1300˚C.
Temperatura minimă de germinare a tuberculilor este de 7˚C, iar cea optimă pentru răsărire de
12-15˚C. Temperatura optimă de creştere a tulpinilor este de 19-21˚C iar cea de formare şi creştere a
tuberculilor de 16-18˚C. Recoltarea cartofului trebuie să se facă la peste 6-7˚C deoarece sub aceste
valori, tuberculii sunt foarte sensibili la vătămare.
Umiditatea. Seceta de scurtă durată dar şi excesul de apă au influenţe negative asupra creşterii
plantelor şi producţiei. Cerinţele cartofului faţă de umiditate sunt diferite în funcţie de faza de vegetaţie
a plantei.
În perioada de la plantare la răsărire şi tuberizare cartoful este mai puţin pretenţios, folosind
rezervele de apă din tubercul. Insuficienţa apei în faza de formare a tuberculilor, împiedică procesul sau
îl eşalonează, rezultând mai puţini tuberculi, cu vârste diferite, neuniformi etc.
Excesul de apă provoacă înrăutăţirea condiţiilor necesare activităţii biologice a plantelor. Lipsa
oxigenului opreşte formarea tuberculilor şi stinghereşte creşterea celor formaţi. Se reduce rezistenţa la
păstrare şi scade conţinutul tuberculilor în amidon şi vitamina C.
Consumul specific de apă este cuprins între 170-660 mm. În timpul perioadei de vegetaţie sunt
necesare 250-550 mm precipitaţii pentru solurile lutonisipoase şi nisipo-lutoase.
Repartiţia precipitaţiilor de-a lungul perioadei de vegetaţie are o importanţă majoră. Astfel,
pentru soiurile timpurii, cele mai bune rezultate le determină ploile din lunile mai şi iunie; pentru cele
semitimpurii şi tardive, precipitaţiile din lunile iunie şi iulie, iar pentru cele tardive, ploile din lunile
iunie, iulie şi august.
Lumina. Cartoful, ca plantă producătoare de tuberculi (nu de sămânţă), este de zi scură. Ziua
scurtă determină o lungime mai redusă a tulpinilor şi internodurilor, fără a se reduce suprafaţa foliară,
permiţând mecanizarea lucrărilor de întreţinere.

P
age1
2
Transformarea stolonilor în tuberculi şi formarea tuberculilor are loc în condiţii de zi scurtă
(10-12 ore) iar creşterea acestora, în condiţii de zi lungă.
Solul. Cartoful este o plantă foarte pretenţioasă faţă de sol deoarece stolonii şi tuberculii sunt
tulpini subterane iar sistemul radicular este slab dezvoltat.
Solul trebuie să asigure o bună aerisire a stolonilor şi tuberculilor, să prezinte rezistenţă mică la
creşterea acestora şi să asigure elementele nutritive necesare (să fie bine aprovizionat în humus, N, P, K,
şi microelemente). Textura solului, în ordine descrescândă, trebuie să fie nisipo-lutoasă, lutonisipoasă şi
lutoasă, cu un conţinut în argilă sub 24%. Reacţia solului trebuie să aibă valori între 4,5-7,5 (optim
6-6,5).
Zone ecologice
Zona foarte favorabilă cuprinde depresiunile intra şi extramontane unde temperaturile nu
depăşesc 25˚C, precipitaţiile depăşesc 650 mm anual şi sunt bine repartizate (câte 80-100 mm în iulie şi
august).
Zona favorabilă se găseşte în zona colinară din vecinătatea lanţului muntos. Zona favorabilă
cartofului timpuriu şi extratimpuriu cuprinde relieful de câmpie şi colinele joase.
Tehnologia de cultivare a cartofului
Rotaţia
Pentru realizarea unor producţii mari la cartof şi de calitate bună, cu posibilităţi de mecanizare
şi irigare, transportul fără vătămarea tuberculilor, ca şi amplasarea culturii prezintă o deosebită
importanţă pentru cultivator. Înfiinţarea culturilor de cartof se face, în primul rând, în funcţie de textura
solului, pe soluri nisipo-lutoase, luto-nisipoase şi lutoase. Ele se amplasează în apropierea unor drumuri
corespunzătoare pentru transportul producţiei, iar pentru mecanizarea integrală a lucrărilor nu se vor
amplasa pe soluri cu panta mai mare de 9 - 11% (6°), iar în condiţii de irigare de 5%.
Dimensionarea parcelelor, în fermele specializate, se face pentru a putea asigura alimentarea
raţională a maşinilor de plantat. Solurile pe care se amplasează cartoful trebuie să aibă un regim aero-
hidric echilibrat, să fie bine structurate, netasate şi profunde, cu subsol permeabil, fără pericol de exces
de umiditate sau inundaţie (apa freatică sub 1,5 - 2 m), cu posibilităţi de irigare în zonele secetoase.
Deşi rotaţia cea mai corespunzătoare este de 4 ani, dacă nu există suficient teren corespunzător
din punct de vedere textural sau al altor indicatori de fertilitate, este de preferat rotaţia de 3 ani şi chiar
de 2 ani, dacă nu s-a manifestat atac de Globodera rostochiensis (nematodul auriu).
În ceea ce priveşte planta premergătoare, rezultatele cele mai bune se obţin după graminee şi
leguminoase perene furajere (lucerna în zona de câmpie, trifoiul roşu în zonele umede), leguminoase
anuale (dacă nu se folosesc pentru grâu), după cereale păioase (grâu, secară, orzoaică, orz),
porumb-siloz (cultură succesivă sau cultură de bază), bostănoase, în pentru ulei, floarea-soarelui
(ultimele două plante dacă n-au fost atacate de putregaiul cenuşiu - Bothrytis cinerea şi alte boli care pot
fi transmise cartofului).
Mai puţin indicate ca plante premergătoare sunt sfecla pentru zahăr şi porumbul, deoarece se
recoltează târziu. Totuşi, porumbul nu poate fi evitat ca plantă premergătoare, datorită structurii
culturilor, rezistenţei cartofului la efectul prelungit al erbicidelor aplicate la porumb.
Cartoful nu se cultivă după plante din familia Solanaceae şi nici în monocultură. După cartoful
destinat consumului timpuriu, se pot cultiva plante succesive: porumb pentru siloz, porumb pentru
boabe, fasole, castraveţi şi varză de toamnă, iar după cartoful pentru consum de vară se obţin rezultate
foarte bune la grâu, secară, orz de toamnă, triticale, rapiţă.
Fertilizarea
Consumul de elemente nutritive, pentru o producţie de 1.000 kg tuberculi şi părţile aferente de
biomasă, după diferiţi autori, este de 5,6 kg azot, 1,8 kg P₂O₅ 7,5 kg K₂O, 3,1 kg CaO şi 1,6 kg MgO. În
cazul recoltării extratimpurii şi timpurii a cartofului consumul de elemente nutritive este mai mare:
8 - 10 kg N, 3 kg P₂O₅, 12 - 14 kg K₂O (V. BÎRNAURE, 1974). Din consumul total de elemente
nutritive, în tubercul se reţin: 66,6% azot, 63,6% anhidridă fosforică, 58,2% oxid de potasiu, 7,9% oxid
de calciu şi 40% oxid de magneziu (GH. BÎLTEANU, 1991).

P
age1
3
Azotul este elementul determinant asupra producţiei de cartof. La 1 kg azot se obţin în ţara
noastră, între 40 şi 110 kg tuberculi. Prin sporirea suprafeţei foliare a plantei şi formarea unui sistem
radicular mai activ se realizează absorbţia unor cantităţi mari de substanţe nutritive care se deplasează în
tuberculi, determinând mărirea masei medii a unui tubercul (peste 80% din tuberculi au greutatea peste
80 g). Excesul de azot este dăunător, deoarece partea aeriană a plantei creşte luxuriant, ceea ce frânează
tuberizarea şi creşterea tuberculilor, mai ales dacă şi umiditatea solului este mai mare. După ce se
realizează tuberizarea, azotul nu mai are acţiune negativă asupra producţiei.
Aplicarea azotului în două etape, o parte înainte de plantare şi o parte după formarea
tuberculilor, determină formarea unei plante mai mici, dar producţia de tuberculi creşte comparativ cu
situaţia când întreaga cantitate de azot se aplică la pregătirea patului germinativ sau la plantare.
În unele ţări (S.U.A., Canada) se administrează, concomitent cu azotul, şi îngrăşăminte cu
magneziu, care determină transferul activ al glucidelor în tuberculi. În alte ţări (Olanda), pentru a limita
creşterea plantei de cartof se fac tratamente cu Cycocel, iar în Germania, S.U.A. cu produsul B-9
(Alar - acid N - dimetil - amino - succinamic).
Excesul de azot poate produce resorbţia unor stoloni şi tuberculi diminuează conţinutul şi
dimensiunile grăunciorilor de amidon. Când excesul de azot se asociază cu temperaturi mai scăzute, se
acumulează în tuberculi acid clorogenic, care le imprimă gust neplăcut, cauzează înnegrirea lor la
fierbere şi le micşorează rezistenţa la păstrare.
Azotul se foloseşte în cantităţi mai mari la cartoful timpuriu, la care este necesară o creştere
mai rapidă a plantei şi, pe această bază, a tuberculilor, pentru a obţine o recoltă cât mai timpurie. La
stabilirea dozelor de azot trebuie să se ţină seama că în prima parte a vegetaţiei, cartoful foloseşte mai
greu rezervele din sol, iar soiurile tardive solicită cantităţi mai mari de azot, comparativ cu cele
semitimpurii.
Fosforul determină sporuri de producţie mai mici decât azotul, până la 40 - 50 kg tuberculi la 1
kg substanţă activă (P₂O₅). Cartoful este una din plantele care valorifică bine îngrăşămintele cu fosfor.
Sub influenţa fosforului creşte mai ales numărul de tuberculi în cuib şi mai puţin masa medie a acestora.
Se constată creşterea procentului şi a dimensiunilor grăunciorilor de amidon, precum şi sporirea
proporţiei de amilopectină, care imprimă rezistentă la fierbere şi contribuie la formarea unui periderm
dens, elastic, conferind o bună rezistenţă tuberculilor la vătămări mecanice şi la păstrare. Fosforul se
foloseşte în cantităţi mai mici la cartoful extratimpuriu şi timpuriu, dar mai mari la cartoful pentru
consum de vară şi de toamnă-iarnă, şi mai ales la culturile destinate obţinerii materialului de plantare,
determinând un număr mai mare de tuberculi la cuib şi o rezistenţă mai bună la păstrare.
Potasiul determină sporuri de producţie cuprinse între 10 - 15 kg tuberculi pentru 1 kg potasiu
substanţă activă (K₂O), valori mai mari întâlnindu-se în zona foarte favorabilă climatic, unde solurile
sunt mai sărace în potasiu. Potasiul influenţează mărimea producţiei atât prin numărul de tuberculi, cât
şi prin masa acestora, dar efectele lui sunt mai mici decât ale fosforului şi, respectiv, ale azotului.
Potasiul trebuie utilizat în primul rând la soiurile semitardive şi tardive, deoarece menţine
foliajul în stare de funcţionare în intervalele de secetă, putânduse obţine sporuri de producţie. Mărind
randamentul fotosintezei, folosirea potasiului în culturile extratimpurii şi timpurii realizează mai repede
dimensiunile şi greutatea minimă de recoltare a tuberculilor.
Alături de fosfor, potasiul participă direct şi indirect la o mai bună rezistenţă a plantei la boli, la
folosirea economică a apei, la creşterea conţinutului de amidon şi a rezistenţei la păstrare.
Fertilizarea organică asigură importante sporuri de producţie prin aportul în elemente nutritive
şi prin îmbunătăţirea însuşirilor fizice, microbiologice şi hidrofizice ale solurilor. În numeroase ţări
(Danemarca, C.S.I., Canada, Germania etc.) gunoiul de grajd este folosit cu precădere pentru fertilizarea
culturilor de cartof, realizându-se sporuri de producţie de 4.000 - 10.000 kg tuberculi la ha
(ECATERINA CONSTANTINESCU, I969). În experienţe executate în zona Făgăraş, s-au realizat
sporuri de 370 kg tuberculi la tona de gunoi (V. BÎRNAURE, 1971).
Gunoiul de grajd se utilizează cu precădere la soiurile tardive şi la cele timpurii (creşterea mai
rapidă prin încălzirea solului). Elementele nutritive neutilizate de cultura timpurie de cartof sunt
valorificate de culturile succesive (castraveţi, varză, fasole, soia, porumb pentru siloz etc.).
În funcţie de însuşirile solului, gunoiul se va utiliza mai ales pe cele extreme din punct de
vedere textural (nisipoase şi luto-argiloase). Gunoiul nefermentat este favorabil mai ales pe solurile
grele şi reci.

P
age1
4
Având în vedere eliberarea elementelor nutritive din gunoi în funcţie de condiţiile
pedoclimatice, care nu concordă cel mai adesea cu cerinţele plantelor, cele mai bune rezultate se obţin
folosindu-se îngrăşăminte organice şi minerale.
Gunoiul de grajd se administrează la cartof în cantităţi de 30 - 40 t/ha, reducânduse dozele de
îngrăşăminte chimice cu 2,0 kg azot, 1 kg P₂O₅ şi 2,5 K₂O pentru fiecare tonă de gunoi aplicată.
În apropierea zonelor bogate în turbă se poate utiliza turba în cantitate de 20 - 40 t/ha, fie ca
atare, fie compostată cu gunoi de grajd în cantităţi egale, când se măreşte eficienţa cu 11 - 20%.
Pe solurile nisipoase îngrăşămintele verzi (lupin, lucernă mazăre, trifoi) pot substitui gunoiul de
grajd în anii cu condiţii climatice favorabile.
Dozele de îngrăşăminte se corectează în funcţie de planta premergătoare, aplicarea gunoiului de
grajd, textura solului şi soiul cultivat: după plante tehnice se măreşte doza de azot cu 10 - 20 kg/ha, cea
de fosfor cu 10 - 20 kg/ha P₂O₅ iar cea de potasiu cu 10 kg/ha K₂O; după leguminoase anuale se
micşorează doza de azot cu 10 - 20 kg/ha şi se măreşte doza de fosfor cu 15 kg/ha P₂O₅; după
leguminoase perene se micşorează doza de azot cu 20 - 30 kg/ha şi se măreşte doza de fosfor cu 20
kg/ha P2O5; în primul an după aplicarea gunoiului de grajd se micşorează doza de îngrăşăminte chimice
cu 10 - 20 kg/ha azot şi fosfor şi cu 30 - 40 kg/ha potasiu; pe solurile cu textură nisipo-lutoasă se
măreşte cu 10 - 20 kg/ha doza de azot şi cu 10 kg/ha doza de fosfor; pe soluri cu textură luto-argiloasă
se măreşte doza de azot cu 10 kg/ha.
Tipurile de îngrăşăminte recomandate în cultura cartofului sunt nitrocalcarul şi ureea pe solurile
acide, iar pe cele neutre azotatul de amoniu, ureea şi sulfatul de amoniu (CR. HERA, 1975). Prof. GH.
BÎLTEANU consideră contraindicat sulfatul de amoniu, datorită atât antagonismelor ionice pe care le
provoacă în sol şi în nutriţia plantei, cât şi pentru influenţa negativă asupra însuşirilor culinare ale
tuberculilor. Îngrăşămintele cu fosfor se pot folosi fără nici o restricţie, iar cele cu potasiu, care conţin
clor trebuie aplicate în toamnă, facilitând astfel spălarea clorului din sol. Îngrăşămintele complexe
binare şi ternare, toate, dau rezultate bune în cultura cartofului.
Epoca de aplicare a îngrăşămintelor. Gunoiul de grajd, fosforul şi potasiu se aplică, de regulă,
sub arătura de bază. Îngrăşămintele cu azot se administrează numai primăvara la pregătirea patului
germinativ sau în două etape; la pregătirea patului germinativ şi în vegetaţie, odată cu lucrările de
îngrijire (prăşit mecanic) sau după tuberizare (10 - 35 zile după răsărire). Îngrăşămintele complexe se
aplică fie în toamnă, fie odată cu plantatul.
Suplimentarea elementelor nutritive la cartof se poate realiza şi prin fertilizarea odată cu
aplicarea apei de irigare sau prin tratamente extra – radiculare (zeamă bordeleză 1% + 1,5% P₂O₅ + 1%
K₂O + 0,5 N.
În cultura cartofului şi-au dovedit eficienta microelementele: bor, mangan, cupru, molibden şi
zinc. Borul se aplică sub formă de borax 10 kg/ha sub arătura de bază, iar manganul se aplică
extra - radicular, în concentraţie de 1 - 1,5,%, sub formă de sulfat de mangan.
Lucrările solului
Acestea au menirea de a asigura un substrat cât mai afânat cu un regim aero-hidric
corespunzător biologiei cartofului, prin acumularea apei şi elementelor nutritive în sol şi distrugerea
buruienilor. Lucrările solului trebuie executate diferenţiat, în funcţie de zona climatică, tipul şi textura
solului, planta premergătoare, gradul de îmburuienare şi eroziunea solului.
Tasarea solului reduce considerabil producţia la cartof, îndeosebi solurile grele. În condiţii de
mecanizare, tasarea solului este, practic, imposibil de evitat. Simpla trecere a roţilor de tractor pe lângă
rândurile de plante provoacă micşorarea producţiei de tuberculi. Influenţa negativă a gradului de tasare a
terenului se manifestă direct proporţional cu conţinutul de argilă şi de apă al solului (BERINDEI, 1972).
Pe solurile podzolice la care, de regulă, stratul cu argilă, practic impermeabil, începe la 18 - 20
cm, mecanizarea culturii reduce mult producţia de tuberculi. Cea mai mare importanţă în cultura
mecanizată a cartofului, pentru recoltarea cu combina, o are evitarea formării bulgărilor, mai ales cei de
mărimea tuberculilor.
Solul se mobilizează la adâncimea de 28 - 30 cm pe majoritatea tipurilor de sol, dovedindu-se
superioară arătura cu subsolaj suplimentar de 10 - 15 cm, făcând posibilă o bună dezvoltare a plantei,
mai ales a tuberculilor în cuib, facilitându-se executarea unui bilon mare la plantare, cu posibilităţi mai
bune de executare a lucrărilor de îngrijire în timpul perioadei de vegetaţie şi pentru recoltarea
mecanizată (BREDT, 1981).

P
age1
5
Pe solurile mai grele, scarificarea terenului (afânarea adâncă) a dat rezultate bune. Importanţă
deosebită prezintă momentul optim de executare a arăturii, pentru a preîntâmpina formarea bulgărilor,
indiferent de mărimea acestora. Formarea bulgărilor se datorează modului de executare a lucrărilor
solului şi epocii acesteia. Lipsa bulgărilor permite plantatul corect cu bilon uniform, o eficacitate mai
bună a erbicidelor, uşurează recoltarea mecanizată, reduce rănirea tuberculilor, costurile de curăţire,
transport şi păstrare.
Nivelarea solului (înainte sau după arat) este extrem de importantă în cultura mecanizată a
cartofului, influenţând pozitiv uniformitatea adâncimii de plantare, forma bilonului, erbicidarea şi
recoltarea.
Arătura se efectuează imediat după recoltarea plantei premergătoare, administrarea
îngrăşămintelor organice şi celor chimice cu fosfat şi potasiu, tocarea eventualelor resturi vegetale. Până
la venirea iernii arătura se menţine curată de buruieni, nivelată, fără crustă, permiţând plantatul mai
devreme în primăvară, prin zvântarea mai timpurie şi uniform a terenului. Pe unele soluri mai uşoare se
poate executa în primăvară plantatul, fără alte lucrări de pregătire a terenului.
În primăvară, patul germinativ se pregăteşte numai după ce solul s-a zvântat, evitând formarea
viitorilor bulgări. Dacă solul se lucrează în primăvară pe teren insuficient zvântat şi fără mărunţirea
corespunzătoare, bulgării se formează în mijlocul cuibului de cartof, printre stoloni şi tuberculi; dacă
solul a fost lucrat pe o adâncime mică, bulgării se formează tot în cuibul de cartof, dar sub tuberculi;
tasarea solului de către roţile tractorului duce la formarea bulgărilor la marginea cuibului de cartof, cu
repercusiuni negative la recoltare; bulgării formaţi cu ocazia lucrărilor de îngrijire se găsesc pe bilon sau
între biloane.
Cele mai bune rezultate se obţin când terenul se pregăteşte cu ajutorul cultivatorului echipat cu
piese active tip săgeată, pentru adâncimi până la 14 cm sau cuţite tip daltă, pentru adâncimi de 14 - 18
cm (BRIA, 1982). Pentru suprafeţele mari de teren cultivatorul purtat pentru cartof CPC-3,2, în agregat
cu tractorul U-650, echipat cu cuţite daltă sau săgeată, iar pe parcele mici cultivatorul CPC-2 în agregat
cu tractorul L-445, realizează condiţii foarte bune pentru plantarea cartofului. Se realizează o adâncime
de lucru până la 18 cm şi un grad de mărunţire de 92 - 95% în condiţiile în care capacitatea de lucru
12 - 14 ha pe schimb este egală cu cea a grapei cu discuri. De asemenea, folosirea combinatoarelor şi
grapelor vibratoare (oscilante) realizează condiţii foarte bune pentru plantarea cartofului. Folosirea
combinatorului s-a dovedit mai avantajoasă pentru pregătirea unui pat germinativ corespunzător, acesta
fiind alcătuit în funcţie de starea terenului: numai din vibrocultor, grapă cu colţi şi grapă rotativă
elicoidală, dacă se urmăreşte o mai bună nivelare şi combatere a buruienilor; din vibrocultor şi grapă
rotativă elicoidală, în cazul terenului cu denivelări şi tasat, dar fără buruieni. La lucrările de pregătire a
solului în primăvară se aplică şi îngrăşămintele cu azot sau complexe. Pentru reducerea gradului de
tasare se practică şi bilonarea din toamnă, plantatul efectuându-se mai devreme.
Materialul de plantat şi plantarea
Materialul de plantat trebuie să aparţină soiului şi categoriei biologice stabilite pentru zonă, să
fie sănătos, iar mărimea tuberculilor să fie de 40-70 g, ceea ce se realizează prin sortare la deschiderea
silozului sau depozitului. Calitatea materialului de plantare este hotărâtoare în realizarea producţiilor
mari la cartof.
La cartoful extratimpuriu şi timpuriu se obţin sporuri de producţie de 3,5 - 7 t/ha prin încolţirea
tuberculilor înainte de plantare. Încolţirea tuberculilor începe cu 30 - 40 zile înainte de plantare
(sfârşitul lunii ianuarie în sud şi vest) şi constă din următoarele operaţiuni succesive:
- sortarea materialului de plantare scos din siloz sau depozit, îndepărtând tuberculii vătămaţi şi bolnavi;
- tratarea tuberculilor cu formalină 0,5% (1 l formalină 40% la 80 l apă), prin îmbăiere în soluţie timp de
5 minute, după care se acoperă cu rogojini, prelate, folii de material plastic timp de circa 2 ore pentru
"sudaţie" (transpiraţie);
- asigurarea pornirii colţilor în vegetaţie prin aşezarea tuberculilor în strat de circa 40 cm în camere
încălzite la 16 - 18°C, până ce apar colţii în masă, fără ca aceştia să depăşească 1 - 2 mm (durează 8 -
10 zile);
- forţarea creşterii colţilor (sau încolţirea propriu-zisă) se realizează folosindu-se solarii sau alte spaţii
care beneficiază de lumină naturală sau artificială, cu posibilităţi de aerisire şi în care se pot menţine
temperaturi de 12 - 15°C, iar la nevoie până la 18°C (pentru a urgenta creşterea colţilor). Dacă colţii

P
age1
6
sunt mari (1 - 1,5 cm) şi plantatul nu este posibil, se coboară temperatura la 10 - 12°C, până la
plantare.
În spaţiile de încolţire tuberculii se aşează în lădiţe (de dorit cu capacităţi de 10 - 15 kg) care se
grupează în stive lungi, cât permite spaţiul, lăţimea lor rezultând, din aşezarea a două lădiţe puse cap la
cap iar pe înălţime se suprapun prin aşezare pe suporţii lor, 10 - 15 lădiţe. Între stive se lasă spaţii de
50 - 60 cm pentru circulaţia lucrătorilor în vederea controlării şi dirijării procesului de încolţire. Pentru
asigurarea unei încolţiri corespunzătoare sunt necesare următoarele:
- menţinerea temperaturii recomandate (12 - 15°C);
- aerisirea de 2 - 3 ori pe zi;
- menţinerea umidităţii relative la peste 85%, folosind vase cu apă pe podea, stropirea tuberculilor cu
apă cu stropitori sau vermorelul;
- iluminarea şi în timpul nopţii, realizându-se colţi mai viguroşi (40 w/m²); - eliminarea tuberculilor cu colţi filoşi şi schimbarea poziţiei lădiţelor în stive din 7 în 7 zile, pentru a se
obţine o încolţire uniformă.
În producerea cartofilor de consum extratimpurii şi timpurii se practică sistemul de
înrădăcinare a tuberculilor preîncolţiţi la lumină. Imediat ce s-a terminat încolţirea la lumină, tuberculii
se stratifică în coşuri de nuiele cu mraniţă sau turbă, rumeguş de lemn sau cu nisip, sau mraniţă şi nisip
în proporţii egale.
Între straturile de tuberculi se aşează un strat de circa 5 cm material umectat, stratificarea
făcându-se până la umplerea coşului, ultimul strat fiind din materialul de înrădăcinare. Coşurile se ţin în
camere de încolţire menţinându-se temperatura normală şi aerisirea de două ori pe zi. Umectarea
materialului de înrădăcinare se poate realiza cu soluţii nutritive de fosfor şi potasiu (60 g superfosfat şi
30 g sare potasică în 10 1 apă), o dată la stratificare şi o dată după 5 zile. Înrădăcinarea se poate face în
lădiţe folosite la încolţire, luându-se aceleaşi măsuri. Tuberculii încolţiţi se ţin pentru înrădăcinare 8 - 10
zile, timp în care colţii cresc puternic şi la baza lor apar şi se dezvoltă rădăcinile. În momentul plantării
tuberculii se transportă în câmp în lădiţele sau coşurile de înrădăcinare, plantându-se cu multă grijă,
pentru a nu se rupe colţii şi rădăcinile. În fiecare cuib se introduce şi o anumită cantitate de material
folosit pentru înrădăcinare (mraniţă, turbă, rumeguş, nisip).
Pentru favorizarea încolţirii cât mai complete a mugurilor aflaţi pe întreaga suprafaţă a
tuberculului, se recomandă secţionarea de stimulare (metoda Köpetz) care se face transversal pe
diametrul parte coronară - parte ombilicală lăsându-se cele două jumătăţi netăiate într-o porţiune de
circa 1 cm de la margine sau tăierea circulară a tuberculilor pe o adâncime de numai 15 mm, astfel încât
substanţele de rezervă de la partea ombilicală a tuberculului să nu migreze spre partea coronară,
forţându-se pornirea în vegetaţie a mugurilor aflaţi pe această parte. Acest procedeu se întrebuinţează
numai înainte de pornirea mugurilor în vegetaţie (cel mai târziu la sfârşitul lunii ianuarie).
O altă metodă de pregătire a materialului de plantare este tratamentul cu unde
electromagnetice, folosindu-se aparatul "Magnetodia-flux" , prin care se urmăreşte o pornire mai
timpurie a colţilor în vegetaţie, folosind următoarele variante:
- tratarea tuberculilor cu unde aritmice de 50 - 100 Hz, timp de 30 minute, o singură dată;
- acelaşi tratament ca mai înainte şi încolţirea clasică timp de 8 zile, apoi tratarea din nou a materialului
cu unde aritmetice de 50 - 100 Hz, timp de 30 minute (întregul proces durează 10 zile, iar dacă nu se
poate face plantarea materialul se menţine în continuare la temperatura de 12 - 14°C);
- tratarea zilnică a tuberculilor timp de 10 zile, pe o durată de 7 minute, cu unde aritmice de 50 - 100 Hz;
- tratarea, în situaţii de urgenţă, într-o singură zi, timp de 60 - 180 minute cu unde aritmice de 50 - 100
Hz.
Înainte de plantare tuberculii încolţiţi se pot secţiona în porţiuni de câte 3 - 4 colţi bine formaţi,
folosindu-se o cantitate mai mică de material de plantare la unitatea de suprafaţă. În situaţii în care
tuberculii pentru plantare sunt prea mari, se poate face secţionarea şi la materialul neîncolţit. În acest caz
tuberculii se taie longitudinal pentru a asigura pornirea egală în creştere a colţilor de pe cele două
jumătăţi de tubercul. Secţionarea se poate face cu 3 - 8 zile înainte de plantare, manual sau cu maşina
specială de secţionat, cu dezinfectarea riguroasă a materialului, folosind 10 - 20 kg praf de cretă şi 2 - 3
kg Mancozeb la tona de tuberculi.
Epoca de plantare. Pentru plantarea tuberculilor neîncolţiţi epoca optimă este determinată de
zvântarea solului până la adâncimea de plantare, plus încă 3 - 4 cm, în aşa fel încât să se poată efectua

P
age1
7
lucrările de pregătire a solului fără tasări puternice. Nu trebuie să se aştepte realizarea în sol a 7°C, la
care începe pornirea colţilor, deoarece pot interveni ploi care să întârzie lucrarea de plantare.
Tuberculii neîncolţiţi nu sunt afectaţi în sol de eventualele scăderi ale temperaturii: ei nu
pornesc în vegetaţie (nu emit colţi) până când nu se realizează temperatura specifică de 6 - 7°C.
Plantarea timpurie determină sporuri de producţie datorită tuberizării timpurii în condiţii de
temperatură şi durată a zilei mai favorabile şi a unui ritm de acumulare a biomasei mai accentuat,
folosindu-se mai eficient şi ploile dinaintea secetelor din vară. Plantările timpurii determină formarea
unor stoloni mai scurţi, uşurându-se recoltarea mecanizată a culturii de cartof.
Cartoful preîncolţit şi încolţit se plantează în funcţie de data probabilă a ultimelor îngheţuri ce
survin în primăvară din fiecare zonă de cultură, care nu trebuie să afecteze plantele după răsărire (de la
plantat la răsărire trec 18 - 25 zile).
Calendaristic cartoful extratimpuriu şi timpuriu se plantează între 5 şi 15 martie în zona
nisipurilor din Oltenia şi între 5 - 25 martie în restul zonelor de cultură. Tuberculii neîncolţiţi trebuie
plantaţi până la 20 martie în zona de câmpie, până la 10 - 15 aprilie în zona favorabilă şi până la sfârşitul
lunii aprilie în zonele cu climă foarte favorabilă, în funcţie de zvântarea terenului.
În fiecare zonă durata plantării trebuie să fie cât mai scurtă, în special în anii cu desprimăvărare
târzie. Scăderi semnificative de producţie se înregistrează în zonele de câmpie, atunci când întârzierea
plantatului este mai mare de 6 - 8 zile, iar în zonele favorabile şi foarte favorabile climatic, la 10 - 12
zile şi, respectiv, la 15 - 18 zile.
Densitatea plantatului. Cercetările efectuate în ultimii ani arată că producţiile la cultura
cartofului oscilează relativ puţin la densităţi cuprinse între 45 mii şi 70 mii de tuberculi (cuiburi) la ha,
iar planta îşi autoreglează numărul de tulpini iniţiale, care se dezvoltă viguros, în funcţie de condiţiile de
mediu, în special de fertilitatea solului. Unii cercetători opinează că este mai indicat să se realizeze un
număr mai mic de tulpini iniţiale (4 - 5 la cuib), care asigură producţii bune decât un număr mai mare,
care se concurează între ele şi pot debilita planta, în situaţiile când solul nu este suficient de fertil sau
elementele climatice sunt nefavorabile.
La stabilirea desimii de plantare trebuie să se aibă în vedere următoarele aspecte:
- să se folosească norme de plantare cât mai reduse şi economice prin reglarea desimii;
- numărul de tulpini principale şi tuberculi formaţi la cuib creşte odată cu mărimea materialului de
plantare şi a spaţiului de nutriţie şi scade datorită reducerii desimii de plantare; între soiuri sunt
diferenţe semnificative.
Având în vedere că materialul de plantare se produce şi comercializează la greutate, se
calibrează după diametru şi se plantează la număr, ultimul indicator determină norma de plantare,
respectiv costul materialului, care poate reprezenta 25 - 40% din cheltuielile directe de producţie.
La stabilirea desimii de plantare trebuie să se ţină cont că la acelaşi număr de tuberculi plantaţi
(respectiv aceeaşi desime), producţia creşte proporţional cu mărimea acestora dar, indiferent de mărimea
tuberculului la aceeaşi normă de plantare nu sunt diferenţe semnificative de producţie. La aceeaşi normă
de plantare se preferă tuberculi mai mici faţă de cei mari, deoarece se formează un număr mai mare de
tulpini principale la hectar, un număr mai mare de tuberculi şi producţie mai mare.
Pentru cartoful ce se recoltează la maturitate, asigurarea unui număr de 220 - 240 mii tulpini la
ha este suficient pentru a realiza producţii la nivelul potenţialului soiului, în condiţii tehnologice
corespunzătoare. Această densitate se asigură cu 45 - 55 mii de tuberculi plantaţi la hectar, cu mărimea
de 30 - 45 mm (diametrul transversal), respectiv 40 - 60 g fiecare, considerând că un tubercul asigură
pornirea în vegetaţie a 4 - 5 tulpini iniţiale viguroase.
Pentru culturile de cartof extratimpurii şi timpurii se plantează un număr de 65 - 75 mii
tuberculi sau porţiuni de tuberculi a câte 3 - 4 colţi, ceea ce înseamnă 240 - 280 mii de tulpini la ha.
Plantarea unui număr mai mare de tuberculi pentru cartoful timpuriu este determinată de faptul că, în
perioada scurtă de vegetaţie a acestor soiuri, este redusă compensarea producţiei la unitatea de suprafaţă
prin creşterea recoltei la fiecare cuib.
În general, nu atât mărimea tuberculilor plantaţi determină producţia de cartof, cât mai ales
desimea de plantare, producţia fiind în corelaţie cu numărul de tulpini principale la hectar. În cazul când
se plantează tuberculi mai mici se măreşte desimea la plantare, pentru a se asigura numărul normal de
tulpini principale şi o suprafaţă de asimilaţie clorofiliană mai mare.
Luând în consideraţie "fracţiile de calibrare" a materialului de plantare, se recomandă
următoarele densităţi optime de plantare (BERINDEI, 1985):

P
age1
8
I. (30 - 45 mm) ... 70 mii tuberculi/ha (75 - 80 mii tuberculi/ha la fertilizare optimă şi irigare);
II. (45 - 60 mm; 45 - 55 mm) ... 55 - 60 mii tuberculi/ha (idem şi la irigat).
La soiurile care produc un număr mic de tuberculi în cuib, desimile menţionate în fracţia I de
calibru cresc la 80 - 85 mii tuberculi/ha, iar la soiurile care formează număr mare de tuberculi în cuib, la
ambele fracţii de calibrare desimea se reduce cu 5 - 10 mii tuberculi/ha. În cazul în care se folosesc la
plantat tuberculi tăiaţi, desimea la plantare este 70 - 80 mii tuberculi/ha în condiţii de neirigare şi 75 - 85
mii tuberculi/ha în condiţii de irigare.
Cantitatea de tuberculi la hectar se calculează în funcţie de desimea plantatului şi greutatea
medie a unui tubercul, procurându-se cantitatea de tuberculi necesară pentru suprafaţa planificată a se
cultiva cu cartof la care se adaugă la însilozare încă 10 - 15%, cantitate ce reprezintă pierderile din
timpul manipulării şi păstrării materialului de plantare. Cantitatea de tuberculi la hectar oscilează între
1270 - 4100 kg/ha, în funcţie de greutatea medie a unui tubercul şi desimea stabilită la unitatea de
suprafaţă.
Distanţa între rânduri şi metodele de plantare. La culturile de cartof extratimpurii şi timpurii
cu tuberculi încolţiţi înainte de plantare, se folosesc distanţe între rânduri de 55 - 60 cm, plantarea
efectuându-se semimecanizat: se deschid rigole cu ajutorul cultivatorului prevăzut cu corpuri de rariţă,
în care tuberculii se plantează manual, iar acoperirea lor se face fie mecanizat cu aceleaşi mijloace, fie
manual. Când se plantează cu echipamentul de plantat cartof EPC-4 sau cu maşina de plantat cartofi
încolţiţi MPCI-6 (pe terenuri nisipoase), distanţa între rânduri este de 70 cm, ceea ce uşurează mult
lucrările de îngrijire, fără a se înregistra diferenţe semnificative de producţie la hectar faţă de distanţa de
60 cm între rânduri. Distanţele între tuberculi pe rând oscilează, în funcţie de distanta între rânduri şi
desimea stabilită, între 19 - 27 cm.
Pentru celelalte scopuri de folosinţă cartoful se plantează cu maşina 4 Sa BP 62,5, care asigură
distanţe între rânduri de 50, 62,5 şi 70 cm sau cu maşina de plantat 6 SAD-75, la distanţe între rânduri
de 75 cm. Plantarea cartofului la distanţe mai mari (70, 75 şi chiar 80 cm) între rânduri este mai
avantajoasă pentru mecanizarea lucrărilor de îngrijire şi recoltare, obţinându-se producţii practic egale
cu cele obţinute la distanţe mai mici între rânduri (BRIA, 1975). În asemenea condiţii se efectuează mai
repede plantarea, lucrările de îngrijire se execută mai uşor, nu se distrug tulpinile în timpul vegetaţiei cu
ocazia lucrărilor de îngrijire, se pot folosi tractoare cu pneuri mai late (se reduce tasarea). Pe terenurile
plane, bine nivelate, se recomandă folosirea maşinii de plantat cu trei secţii de câte 2 rânduri (6 Sa BP
62,5), iar pe pante mai mari (6 - 14°) plantarea se face cu o singură secţie (2 Sa BP 62,5).
În condiţii normale, echipată cu 2 secţii (4 rânduri), maşina de plantat realizează o
productivitate de 0,45 - 0,50 ha pe oră, cu un necesar de forţă de muncă de 6 - 7 ore om/ha şi o calitate
foarte bună a lucrării în următoarele condiţii: materialul de plantare să fie riguros sortat şi să fie curat de
pământ şi alte impurităţi; să nu aibă colţi mai lungi de 1 - 2 mm, terenul să fie bine nivelat, curat de
buruieni şi fără bulgări; lungimea parcelelor să fie de circa 400 - 500 m, pentru a se putea face
alimentarea cu tuberculi numai la capete; reglarea maşinii să se facă corespunzător pentru fiecare
categorie texturală de sol; să nu se planteze pe vreme ploioasă.
După încercări încununate de succes, s-a introdus în producţie maşina de plantat cartofi
6 SAD-75, importată din fosta Cehoslovacia, care poate planta până la 10 ha pe schimb. Având în
vedere buncărul suplimentar cu capacitatea de 4 - 5 t tuberculi, care poate fi alimentat direct de
mijloacele de transport prin basculare, pentru realizarea indicilor de productivitate a maşinii se impune,
ca o condiţie esenţială, o organizare exemplară a transportului materialului de plantare.
În zonele cu terenuri de formă neregulată, fărâmiţate, pe pante a căror mecanizare impune
cerinţe deosebite privind manevrabilitatea, stabilitatea şi accesibilitatea agregatelor de lucru şi, uneori,
restricţii faţă de gabaritul şi complexitatea, utilajelor folosite, se utilizează pentru plantarea cartofului
maşina SA-2-0,74 importată din fosta Cehoslovacie. Această maşină lucrează pe 2 rânduri, cu limite de
reglare a adâncimii între 6 - 12 cm, cu distanţa între rânduri de 70, 66 şi 62 cm, iar distanţa tuberculilor
pe rând de 21,5, 25, 30, 35 şi 40 cm. Capacitatea buncărului este de 280 kg cu înălţător şi 220 kg fără.
Aparatul de plantare este prevăzut cu disc vertical, cu degete de prindere, brăzdare tipul combinaţie
"labă de gâscă şi patină alungită", iar roţile de antrenare cu obadă şi pinteni. Organele de acoperire sunt
cu rariţe. Maşina lucrează în agregat cu tractorul de 28, 30, 45 şi 65 CP, are viteza de deplasare 4 - 6
km/h, iar capacitatea de lucru 0,56 - 0,84 ha/h (C. COTA , 1987).
Pe parcele mici se poate utiliza maşina de plantat cartof pe 2 rânduri Solana (MPC-2), în
agregat cu tractorul L-445 (POPESCU, 1997).

P
age1
9
Adâncimea de plantare. Cartoful se plantează mecanizat, de regulă prin acoperire cu biloane.
Discurile de la maşinile de plantat (EPC-4; 4 Sa BP 62,5; 6 SAD-75) trebuie să fie astfel reglate încât să
rezulte un bilon uniform încheiat simetric faţă de coamă, lat la bază de circa 38 - 42 cm şi înalt de 12 -
15 cm deasupra părţii superioare a tuberculilor la bilon mic şi 20 - 25 cm la bilon mare, astfel ca, după
aşezarea pământului în bilon tuberculii să fie acoperiţi cu un strat de pământ de 8 - 9 cm şi, respectiv,
16 - 19 cm.
Plantatul în biloane este obligatoriu în cazul irigării prin brazde, apoi în zonele cu ploi
abundente (reducându-se pericolul excesului de apă în zona cuibului şi diminuându-se, astfel, atacul
bolilor de putrezire) şi pe pante mai mari de 4 - 5%. În celelalte situaţii se poate planta fără biloane,
aşa-numita "acoperire plană". În acest caz tuberculii trebuie plantaţi la adâncimea de 6 - 8 cm.
Cercetările efectuate la Braşov, Câmpia Turzii şi Mărculeşti au scos în evidenţă că, în zona
foarte favorabilă de la Braşov adâncimea cea mai potrivită de plantare este de 7 - 12 cm; la Câmpia
Turzii, în zona favorabilă, adâncimea este de 12 cm, iar la Mărculeşti, în condiţii de irigare, de 17 cm,
adâncime la care umiditatea şi temperatura sunt mai favorabile formării tuberculilor. La plantare mai
adâncă de 10 cm recoltarea mecanizată este mai costisitoare. Cartoful se poate planta şi manual pe
suprafeţe mici sau în urma plugului.
Plantarea pe brazde constă în executarea unei arături, tuberculii punânduse tot la a doua
brazdă, în cazul plugului purtat de tractor şi la a treia brazdă în cazul plugului tras de animale; în ambele
cazuri distanţa între rânduri este de aproximativ 60 cm. Tuberculii se aşează cu mâna pe peretele
brazdei, la jumătatea intervalului dintre coamă şi fundul brazdei. Acoperirea se face prin răsturnarea
brazdei următoare, astfel terenul rămâne ca o arătură. Pe terenurile situate în pantă plantarea cartofului
se face pe curbele de nivel, formându-se biloane pentru prevenirea eroziunii solului.
Lucrări de îngrijire
Combaterea buruienilor
De la plantare la răsărire, intervalul este de peste 30 zile la cartoful de vară și toamnă iar la
cartoful preîncolţit (extratimpuriu), de aproximativ 18 - 25 zile. În acest interval trebuie distruse
buruienile şi crusta care se poate forma mai ales pe terenurile grele şi cu vreme ploioasă.
a) Atunci când nu se folosesc erbicide cele mai bune rezultate se obţin atunci când lucrările se
fac imediat ce apar buruienile. Prima lucrare se execută la 10 - 14 zile după plantare. Când plantarea s-a
făcut cu biloane, se lucrează terenul cu grapa-plasă, în agregat de 3 câmpuri, cu lăţimea de lucru de 8,4
m şi o viteză de înaintare de 5 - 7 km/h. Grapa distruge buruienile şi crusta de pe coama biloanelor, dar
şi de pe intervalul dintre biloane. După 1 - 4 zile se lucrează din nou, de data aceasta cu cultivatorul
echipat cu piese tip rariţă. Se distrug buruienile şi crusta din spaţiul dintre biloane şi, prin refacerea
acestora, se acoperă şi se înăbuşă buruienile ce au tendinţa de a răsări. Lucrarea succesivă cu grapaplasă
şi cultivatorul cu piese tip rariţă, de refacere a bilonului, se repetă încă o dată (când s-au plantat tuberculi
încolţiţi) sau de 2 ori la celelalte culturi, după intervale de 8 - 12 zile.
Astfel se realizează o bună îngrijire a culturii până la răsărire, dacă terenul nu este puternic
îmburuienat cu specii perene de buruieni. Dacă după plantare terenul rămâne "plan", îngrijirea culturii se
face prin 2 - 3 treceri cu grapa cu colţi reglabili care distruge atât crusta, cât şi buruienile anuale.
Alte lucrări. După răsărire, îngrijirea culturilor de cartof se face, de asemenea, diferenţiat, după
cum s-au realizat sau nu biloane. La plantatul plan se execută o praşilă mecanică între rândurile de
plante vizibile, la adâncimea de 8 - 10 cm, cu zonă de protecţie de 12 - 15 cm şi viteza de înaintare 4 - 5
km/h.
Următoarele lucrări sunt de bilonare, de obicei în număr de 2 - 3; la cartoful extratimpuriu,
poate fi suficientă o lucrare de prăşit şi o bilonare. Pentru a se dezvolta normal, tuberculii trebuie să fie
acoperiţi cu un strat de sol afânat şi mărunţit, de 8 - 9 cm grosime. La prima bilonare, bilonul nu se face
prea înalt (să nu acopere planta), înălţimea lui devenind din ce în ce mai mare la lucrările următoare. În
final trebuie să rezulte un bilon de 13 - 15 cm înălţime deasupra tuberculului plantat. Bilonul trebuie să
fie bine încheiat pe coamă, asigurând o bună dezvoltare tuberculilor, înăbuşirea buruienilor şi scurgerea
apei pe taluzurile biloanelor, prevenind excesul de apă în zona cuiburilor şi infestarea cu mană a
tuberculilor de la frunzele bolnave căzute pe bilon. Dacă solul este tasat, înaintea pieselor tip rariţă se
vor monta cuţite săgeată, care să lucreze la adâncimea care nu formează bulgări (BERINDEI, 1982). În
cazul infestării cu buruieni perene, se va executa o praşilă manuală completă pe rând sau una două
lucrări de plivit.

P
age2
0
Dacă plantatul s-a făcut în biloane, se execută numai lucrări de îngrijire a bilonului (de
refacere), şi, în acest caz, poate fi necesară intervenţia manuală de distrugere a unor buruieni perene. La
bilonările târzii sunt folosite ridicătoarele de vrejuri (tulpini), pentru a preveni călcarea şi distrugerea lor.
La culturile irigate, lucrările de îngrijire se corelează cu udările; mai întâi se face udarea şi apoi
se efectuează prăşitul sau bilonatul, afânând solul şi refăcând biloanele. În anii secetoşi, când se fac mai
multe udări, numărul lucrărilor de afânare a solului şi de refacere a biloanelor poate fi mai mare.
b)Combaterea chimică.
Buruienile din lanurile de cartof se combat cu multă greutate, deoarece primele faze de
vegetaţie a plantei corespund cu perioade ploioase din lunile mai şi iunie, când nu se poate intra cu
mijloace mecanizate pentru distrugerea lor.
Buruienile produc pagube mari, determinând diminuarea recoltei cu 20 - 35%, chiar în cazul
unor lucrări de îngrijire efectuate corespunzător cu mijloace mecanice.
Buruienile consumă cantităţi mari de apă şi elemente nutritive şi scad eficienţa tratamentelor
împotriva bolilor (mai ales la mană) şi dăunătorilor (mai ales la gândacul din Colorado), iar recoltarea
mecanizată devine dificilă sau imposibilă. În prezent, toate ţările europene şi americane cu agricultură
avansată practică combaterea integrată o buruienilor, bazată pe metode preventive, agrotehnice,
chimice şi biologice. Metodele chimice se bazează pe folosirea unui sortiment diversificat de erbicide, în
funcţie de infestarea cu buruieni anuale şi perene. În cultura cartofului buruienile de combătut trebuie să
fie anticipate, cunoscând terenul, compoziţia floristică din anii precedenţi, precum şi selectivitatea şi
modul de acţiune a erbicidelor. Acest mod de abordare constituie un dezavantaj care poate fi suplinit
numai prin profesionalismul producătorului de cartof (MORAR, 1999).
La combaterea chimică a buruienilor se întalnesc mai multe strategii.
Culturi infestate cu specii anuale mono- şi dicotiledonate (Sinapis sp., Setaria sp., Echinocloa
crus-galli, Digitaria sp., Chenopodium sp., Atriplex sp, Amaranthus sp., Polygonum sp., Hibiscus
trionum, Solanum nigrum, Gallium aparine, Galinsoga sp., Galiopsis sp., Erodium sp., Stachys annua,
Spergula sp., Gypsophila sp., Thlaspi sp., Vicia sp., Anthemis sp., Fumaria sp., Papaver sp. Lamium sp.,
Portulaca sp., Xanthium sp. etc.).
Erbicidele simple ca Sencor, Igran, Afalon, Aresin, Cosatrin, Merkazin, Lexone se aplică
imediat după rebilonare, concomitent cu această lucrare şi până aproape de răsărirea plantelor de cartof
(3 - 4 zile înainte de răsărire).
În zonele unde cartoful nu se plantează cu bilon, erbicidele respective se aplică în perioada de
după plantare şi până în preziua răsăririi plantelor de cartof.
Erbicidele associate - Codal sau Lasso + Gesagard sau Sencor, (Lexone, Afalon, Aresin, Igran)
se aplică, în mod obligatoriu, în primele 10 zile, după rebilonare sau plantarea tuberculilor, de preferat
înainte, de răsărirea buruienilor monocotiledonate anuale.
Erbicidele pe bază de metribuzin (Sencor, Lexone) pot fi administrate fără riscuri şi după
răsărirea plantelor de cartof, până când acestea au 10 - 12 cm înălţime. Dacă din anumite motive
erbicidele monocotiledonate nu combat în totalitate buruienile, se pot folosi erbicide postemergente,
cum ar fi erbicidul Titus ce se aplică în faza cotiledonală a buruienilor, până când acestea formează 6
frunze adevărate.
Culturi de cartof infestate şi cu Agropyron repens sau Sorghum halepense.
Se utilizează unul din erbicidele Fusilade (fluazifop-p-butil), Targa (quizalofopethyl) în doze de
2-3 l/ha pentru combaterea costreiului şi 4-6 l/ha pentru combaterea pirului.
Tratamentele se fac după răsărirea plantelor de cartof, indiferent de faza de creştere, dar în
momentul când costreiul are 15-35 cm înălţime iar pirul are 10-15 cm.
Specia Solanum nigrum poate fi combătută cu ajutorul erbicidului Basagran (bentazon) 3 l/ha,
care se aplică în faza de rozetă a buruienilor.
Combaterea chimică a buruienilor din lanurile de cartof timpuriu şi extratimpuriu, după care
urmează culturi succesive, trebuie făcută cu multă atenţie. În multe cazuri, pentru completarea acţiunii
erbicidelor, se mai execută 1 – 2 lucrări mecanice, pentru distrugerea buruienilor dintre rânduri şi de
refacere a bilonului.
Pentru combaterea buruienilor anuale se aplică erbicidele menționate anterior.
Combaterea buruienilor în lanurile cu cartof extratimpuriu şi timpuriu, după care urmează
culturi succesive, trebuie să se facă cu mare atenţie. Erbicidele asociate se aplică în primele zile după

P
age2
1
plantarea cartofului, înainte de răsărire, iar după tratament, în decurs de 7 - 10 zile. se irigă cu 300 - 400
m³ apă la hectar.
În multe cazuri, pentru completarea acţiunii erbicidelor se mai execută 1 – 2 lucrări mecanice
de distrugere a buruienilor dintre rânduri şi de refacere a bilonului.
Toate erbicidele recomandate după plantare şi înainte de răsărirea cartofului realizează o
combatere a buruienilor eficientă când sunt aplicate concomitent cu o rebilonare, efectul lor fiind sporit
dacă acestea rămân ca o peliculă la suprafaţa solului.
Combaterea bolilor. Cele mai frecvente boli sunt produse de Erwinia carotovora pvar.
carotovora (putregaiul umed), Phytophtora infestans (mana), Fusarium sp. (putregaiul uscat),
Alternaria solani (alternarioza), Synchytrium endobioticum (râia neagră), Streptomyces scabies (râia
comună), Corynebacterium sepedonicum (putregaiul inelar) etc.
Momentul aplicării tratamentelor este indicat prin buletine de avertizare. Întârzierea cu 4 - 5
zile a tratamentului faţă de momentul avertizat, diminuează cu 70 - 80% eficacitatea protejării foliajului
la mană, prin faptul că această intervenţie nu mai este preventivă. Doza de fungicid este de 5 kg/ha la
Turdacupral 50, de 2 kg/ha la Dithane M-45, Vandozeb 80 PU, Sandofan C-50 PU, Temoal 52 PU, de
2,5 kg/ha la Ridomil plus, Curzate plus T 85 PU şi de 0,5 kg/ha la Brestan 60 WP. Respectarea dozei de
fungicid şi a celei de lichid (200 l/ha la neirigat şi 400 l/ha în condiţii de irigare) se face prin calibrarea
corectă a echipamentelor de stropit.
Combaterea dăunătorilor. Cel mai periculos este gândacul din Colorado (Leptinotarsa
decemliniata). Limitarea atacului se face cu Decis 2,5 EC - 0,3 l/ha; Victenon 50 WP - 0,3 kg/ha;
Ekalux S - 0,6 kg/ha; Marshall 25 EC - 1,5 kg/ha; Ordatox 25 EC - 2,8 kg/ha; Padan 50 - 1,0-1,2 kg/ha;
Dipterex 80 - 1,2 kg/ha, când se folosesc mijloace terestre de aplicare, iar cu mijloace aero se utilizează
Dimevur (3 l/ha) sau Carbavur (3 l/ha); cantităţile specificate sunt pentru un singur tratament.
Numărul tratamentelor oscilează de la an la an, în funcţie de soi şi zona de cultură. Rezultate
bune se obţin când alternează produsele de la un tratament la altul. Contra adulţilor hibernanţi
tratamentul se recomandă în cazul când numărul este mai mare de 10 exemplare la 100 de plante. Când
avertizările pentru mană şi gândacul de Colorado coincid, tratamentele se pot face combinat, produsele
recomandate fiind compatibile. Se fac astfel 4 - 8 tratamente pentru combaterea bolilor şi 2 - 4
tratamente pentru combarerea gândacului din Colorado.
Irigarea cartofului s-a dovedit eficientă în toate zonele. Cercetările au evidenţiat că cea mai
mare nevoie de apă se manifestă de la tuberizare până la maturitate. În anii cu primăveri secetoase se
recomandă să se facă o udare de aprovizionare sau o udare imediat după răsărire. Umiditatea solului
trebuie să se menţină în tot timpul perioadei de vegetaţie la minimum 70 - 80% din capacitatea pentru
apă a solului. Regimul de irigare se dirijează permanent atât în funcţie de nivelul precipitaţiilor, cât şi
dinamica consumului de apă al plantelor de cartof.
Consumul total de apă la cartof are valori de 3.500 – 7.000 m³/ha, 60 - 70% din acest consum
realizându-se în perioada de formare şi creştere intensă a tuberculilor (iunie, iulie, august). Pentru
realizarea acestor consumuri de apă, umiditatea solului nu trebuie să scadă sub valoarea plafonului
minim de 50 - 70% din I.U.A. (intervalul umidităţii active) pe adâncimea de 40-70 cm.
Recoltarea
Cartoful pentru consum extratimpuriu şi timpuriu se recoltează începând din luna mai, atunci
când greutatea tuberculilor a depăşit 30 g. Recoltarea se face manual pe solurile nisipoase, prin smulgere
iar pe celelalte soluri folosind sapa sau plugul. Se evită vătămarea tuberculilor, sortarea făcându-se
concomitent cu recoltarea. Depozitarea tuberculilor recoltaţi nu trebuie să depăşească 24 de ore.
Pentru consumul de vară recoltarea se face pe măsura necesităţilor, de obicei în luna iulie, când
peridermul încă nu este bine format, cu maşina E-649 care produce mai puţine vătămări, iar în luna
august cu combina CRC-2 (sau cu combina E-684).
Odată cu strânsul tuberculilor, în urma maşinii E-649 se face şi sortarea lor, conform cu
cerinţele. La recoltarea cu combina tuberculii se transportă la depozitul de tranzit sau la centrul de
preluare, unde se sortează şi se calibrează în vederea livrării. Depozitarea, în acest caz, nu trebuie să
depăşească 10 zile.
Cartoful pentru consumul de toamnă-iarnă şi pentru industrializare se recoltează când 2/3 din
tulpini (vrejuri) s-au uscat, restul de 1/3 având încă culoarea galbenă. Recoltarea se face numai pe vreme
bună şi la umiditatea corespunzătoare a solului. Cele mai bune rezultate se obţin la recoltarea cu

P
age2
2
combinele pentru cartof, dar lucrarea este de bună calitate numai în cazul unei tehnologii adecvate şi a
unei dotări corespunzătoare (SOCOL, 1977).
Vrejurile se distrug cu 7 - 8 zile mai înainte de recoltare, pe cale chimică la îngălbenire totală,
folosind Reglone 5 l/ha, Harvade 25 F în doză 2,5 l/ha sau pe cale mecanică cu maşina de tocat vrejuri
MTV-4, sau cu maşina universală de tocat resturi vegetale (MUTRV) care lucrează în agregat cu
tractorul L-445.
Este foarte important ca recoltarea cartofului să se facă la temperaturi mai mari de 6 - 7°C
(chiar 12 - 13°C), deoarece se reduce foarte mult gradul de vătămare a tuberculilor.
Maşina E-649 dislocă, separă tuberculii de pământ şi îi depune pe suprafaţa solului în spatele
maşinii, de unde se adună manual în grămezi, iar cei din lotul semincer se sortează pe 3 categorii: cei
peste 80 g sunt destinaţi consumului; între 40 - 80 g pentru material de plantare; sub 40 g se repartizează
pentru furaj. În solele cu cartofi pentru consum sortarea se face pe două categorii: tuberculi mari şi
mijlocii, întregi pentru consum; tuberculii mici şi vătămaţi pentru furaj.
Combina CRC-1 dislocă tuberculii, îi scutură de pământ pe o bandă transportoare şi îi depune
în buncăre, remorci sau containere pentru transport. Combina E-684 execută recoltarea cartofului pe 3
rânduri şi adunarea acestora într-o remorcă cu deplasare independentă, paralel cu combina. Maşina
lucrează bine numai pe solurile uşoare.
Combinele de recoltat dizlocă pământul cu tuberculi, separă pământul şi resturile vegetale,
încarcă tuberculii în remorca de transport, staţionar, din buncărul combinei sau din mers în remorca
tractată paralel cu combina. Capetele parcelelor se recoltează manual pe 15 m lungime pentru
întoarcerea agregatelor.
Tuberculii se transportă la centrele de preluare sau la depozitele de păstrare. Maşina de scos
cartof cu rotor excentric – MSCRE-1 şi maşina de scos cartof pe un rând cu brăzdar oscilant – MSC-1
B.O., în agregat cu tractorul L-445, au un indice minim de vătămare a tuberculilor.În urma acestor
maşini tuberculii trebuie strânşi imediat. Tuberculii se separă de impurităţi (bulgări, pietre, tuberculi
bolnavi) cu maşina ISIC-30 în componenţa căreia intră şi maşina de presortat (MP-1). Pentru calibrarea
tuberculilor destinaţi plantării se foloseşte maşina de calibrat MCC-60 (45), care lucrează în flux cu
maşina ISIC-30.
În ţara noastră se obţin producţii de 10 - 25 t/ha la soiurile extratimpurii, 15 - 25 t/ha la soiurile
timpurii şi semitimpurii şi 25 - 50 t/ha la soiurile semitârzii şi târzii. Având în vedere că din totalul
stolonilor formaţi pe tulpina subterană numai 30 – 40% se transformă în tuberculi, există mari rezerve
pentru a se obţine producţii de 70 – 110 t/ha.
Sfecla pentru zahăr (Beta vulgaris L.)
Importanță
Sfecla pentru zahăr este utilizată la fabricarea zahărului, asigurând circa 30% din producţia mondială.
Din sfeclă rezultă ca produse secundare colete şi frunze, melasă şi tăieţei.
“Nămolul” rezultat de la filtrele presei conţine circa 92,5% CaCO₃ şi 2,2% Mg(OH)₂ şi este folosit cu
bune rezultate pentru corectarea reacţiei acide a solului.
Compoziţia chimică
Sfecla conţine circa 75% apă şi 25% substanţă uscată, din care 17,5-21,5% zaharoză şi 3,5-7,5%
substanţe nezaharoase. Zaharoza este un dizaharid format din glucoză şi fructoză.
În secţiune longitudinală prin corpul sfeclei, conţinutul în zahăr scade de la mijloc spre extremităţi iar în
secţiune transversală scade spre treimea centrală şi exterioară.
Răspândire
Sfecla pentru zahăr se cultivă pe circa 4,3 milioane de hectare cu o producţie medie de 53 t/ha. Ţări mari
cultivatoare sunt: Federaţia Rusă, Germania, Franţa, SUA, Polonia etc. În România se cultivă (2009) 22
000 ha cu o producţie medie de 38,6 t/ha.
Sistematică. Origine
Beta vulgaris var. saccharifera, aparţine familiei Chenopodiaceae. Cultivarele pot fi diploide, triploide
şi tetraploide, cu fructe monogerme sau plurigerme.

P
age2
3
Particularităţi biologice
Sfecla pentru zahăr este o plantă bienală, în primul an formându-se “corpul sfeclei” iar în anul al II lea
tulpina floriferă, florile şi fructele.
Corpul sfeclei (rădăcina), în greutate medie de 500 g, este format din epicotil (coletul), hipocotil şi
rădăcina propriu-zisă.
Frunzele apar succesiv, numărul lor fiind variabil 30-40 (80-90).
Ramurile florifere au 80-200 cm înălţime şi se formează în al II-lea an din mugurii de pe epicotil, având
o putere mare de ramificare.
Florile sunt sesile, hermafrodite, pe tipul 5, polenizarea fiind alogamă anemo- şi entomofilă.
Fructul este un glomerul (polinuculă, pixidă). MMB-ul este de 20-30 g la sămânţa plurigermă şi 15-20
g la cea monogermă. MH-ul este de 20-25 kg. Perioada de vegetaţie, în primul an, este de 160-200 zile.
Cerinţe faţă de climă şi sol
Temperatura. Sfecla este o plantă mezotermă, necesitând circa 2400-2900˚C în primul an de vegetaţie.
Temperatura minimă de germinaţie este de 3-4˚C iar cea optimă de 9-10˚C.
Creşterea şi dezvoltarea normală se realizează la o temperatură medie zilnică de 10,7˚C în perioada 15
aprilie - 15 iunie, 18,8˚C în 15 iunie - 15 august şi 16,5˚C în 15 august - 15 octombrie.
Acumularea zahărului încetează la 5-6˚C iar la temperaturi de -1˚C sfecla îngheaţă, producându-se
fenomenul de învertire a zahărului.
Umiditatea. Sfecla pentru zahăr este pretenţioasă faţă de apă, producţii mari obţinându-se în zonele unde
se înregistrează 500-600 mm/an repartizate astfel: 240 mm în iarnă, 40 mm în aprilie, pentru favorizarea
răsăririi, 50-60 mm în mai, 70 mm în iunie, 80 mm în iulie, 70 mm în august pentru creşterea în greutate
şi volum a sfeclei şi 40 mm în septembrie.
Lumina. Sfecla este o plantă de zi lungă, care valorifică bine energia luminoasă, în special în perioada
august-septembrie, când se acumulează mari cantităţi de zahăr.
Solul. Sfecla pentru zahăr este foarte pretenţioasă faţă de sol din cauza consumului ridicat de apă şi
elemente nutririve.
Solurile favorabile culturii sunt cele luto-nisipoase (17-20% argilă), profunde, bine structurate, cu o
capacitate ridicată de reţinere a apei, pemeabile pentru apă şi aer, bogate în elemente nutritive, pH 6,5-8.
Recomandate sunt terenurile plane, cu expoziţie sudică. Cele mai favorabile soluri sunt cernoziomurile,
aluviunile luto-nisipoase, solurile brune şi brun-roşcate de pădure.
Zone ecologice
Zona foarte favorabilă se găseşte în câmpia de sud-est a Transilvaniei, Câmpia de Nord-Vest (Satu
Mare - Timiş) cu precipitaţii de 630-740 mm, temperaturi medii de 18-210C, potenţialul de producţie
fiind de 35-50 t/ha în condiţii de neirigare şi 50-90 t/ha în condiţii de irigare. Tot zonă foarte favorabilă
este şi câmpia de nord a Moldovei, Sascut-Roman, Botoşani, Dorohoi.
Zona favorabilă se găseşte în jurul zonei foarte favorabilă şi corespunde Câmpiei Dunării, a Dobrogei,
Câmpia şi sudul Moldovei.
Tehnologia de cultivare
Rotaţia
Sfecla pentru zahăr trebuie sa urmeze după culturi care părăsesc terenul devreme, astfel încât să
rămână timp pentru efectuarea lucrărilor solului şi a fertilizării organo-minerale. În aceste condiţii se
asigură acumularea apei în sol, combaterea buruienilor şi valorificarea eficientă a îngrăşămintelor.
Cele mai bune premergătoare sunt cerealele de toamnă, leguminoasele anuale şi cartoful (în
zona favorabilă acestuia).
Institutul de Cercetare şi Producţie pentru Cultura şi Industrializarea Sfeclei de Zahăr şi a
Substanţelor Dulci Fundulea recomandă atât pentru condiţii de neirigare, cât şi de irigare, asolamente
speciale, folosind rotaţii de 4 - 5 ani astfel:
- pentru zona cerealieră din sudul ţării un asolament de 4 ani, cu următoarele rotaţii: sfecla pentru zahăr;
porumb; floarea-soarelui; cereale de toamnă;

P
age2
4
- pentru zona cu grad mai ridicat de umiditate, un asolament de 4 ani cu următoarele rotaţii: sfecla
pentru zahăr; orzoaică cu trifoi în cultură ascunsă; trifoi; cartof, ori un asolament de 5 ani cu următoarea
rotaţie: sfecla pentru zahăr; orzoaică cu trifoi în cultură ascunsă; trifoi; cartof; grâu de toamnă.
Sunt contraindicate ca premergătoare pentru sfeclă cruciferele şi ovăzul din cauza dăunătorilor
comuni (nematode), floarea-soarelui şi cânepa, din cauza consumului mare de apă şi potasiu, sorgul şi
iarba de Sudan, datorită epuizării solului în apă, cât şi suprafeţele ocupate de culturi succesive.
Sfecla poate reveni pe acelaşi teren după 4 ani, dacă solul nu a fost infestat cu nematode, sau
după 6 ani, dacă infestarea a fost slabă şi numai după 8 ani, în cazul infestării puternice (A. VASILIU,
1959). La rândul ei sfecla este bună premergătoare pentru orzoaică, orz, grâu, porumb şi alte culturi cu
care nu are dăunători comuni.
Fertilizarea
Sfecla pentru zahăr este o mare consumatoare de elemente nutritive. Pentru o producţie de 40
t/ha rădăcini şi 30 tone/ha frunze, sfecla extrage din sol circa 167 kg azot, 61 kg P₂O₅ şi 251 kg K₂O.
Limitele de consum (în kg/ha s.a.) după D. SOLTNER (1990), citat de GH. BÎLTEANU
(1993), pentru o tonă de rădăcini, sunt următoarele: N - 4,0 - 5,0; P - 1,7 - 2,9; K - 5,8 - 8,2; Ca - 1,4 -
2,6; Mg - 1,4 - 2,6; Na 1,4 - 2,6. GH. BÎLTEANU şi colab. (1983) menţionează trei perioade critice
privind necesarul elementelor nutritive accesibile plantei: 1) la apariţia perechii a doua şi a treia de
frunze; 2) la începutul îngroşării rădăcinii (10 - 30 iunie); 3) în perioada tuberizării şi cumulării
zahărului (iulie - august).
În primele luni de vegetaţie sfecla consumă cantităţi mari de azot pentru formarea frunzelor. Pe
măsură ce plantele avansează în vegetaţie se intensifică asimilarea fosforului şi potasiului, elemente
deosebit de importante pentru sinteza şi acumularea zahărului.
Azotul este cel mai important element pentru creşterea plantelor, consumul maxim fiind
înregistrat în lunile iunie - iulie, când se absorb circa 70% din întregul necesar. După diferiţi autori, în
funcţie de condiţiile de experimentare, la 1 kg N s.a. se asigură un spor de 52 - 110 kg rădăcini.
Insuficienţa azotului determină reducerea suprafeţei foliare, iar excesul de azot frânează
acumularea zahărului în favoarea creşterii vegetative şi determină creşterea conţinutului de azot
vătămător.
Excesul de azot amoniacal în sol la însămânţare are efecte toxice asupra germenilor şi plantelor
de sfeclă (D. DAVIDESCU şi colab., 1976).
Fosforul favorizează creşterea rădăcinilor şi a aparatului foliar, contribuie la creşterea
producţiei de rădăcini şi sporeşte conţinutul de zahăr cu 0,6 - 2% (GH. BÎLTEANU, 1974).
Absorbţia fosforului are loc de-a lungul întregii perioade de vegetaţie, consumul maxim fiind
înregistrat în intervalul iulie - august. Sporul de producţie datorat fosforului este mai mic decât în cazul
azotului în ceea ce priveşte recolta de rădăcini, dar este mai ridicat la producţia de zahăr, 1 kg fosfor
asigurat prin fertilizare determinând obţinerea a 17 kg zahăr ( W. BROUWER, 1970).
Insuficienţa fosforului se manifestă prin frunze mici fără luciu, cu o coloraţie verde-albăstruie
şi cu pete brune pe margini, prin prelungirea vegetaţiei şi diminuarea conţinutului de zahăr. Excesul de
fosfor măreşte consistenţa rădăcinilor şi grăbeşte maturarea, influenţând negativ producţia.
Potasiul favorizează absorbţia azotului şi fosforului, sinteza şi migrarea zahărului în rădăcini şi
conferă plantelor o bună rezistenţă la secetă şi boli. Carenţa în potasiu determină reducerea numărului de
frunze şi uscarea lor prematură; excesul de potasiu favorizează producţia de frunze în detrimentul
producţiei de rădăcini.
Sporul de producţie realizat de 1 kg potasiu s.a. este de 25 - 30 kg rădăcini respectiv 4,5 - 5,5
zahăr (W. BROUWER, 1970).
Microelemente. Dintre acestea importanţă deosebită prezintă borul. Carenţa de bor determină
îngălbenirea frunzelor din centrul rozetei şi putrezirea “inimii sfeclei”. Frecvent, carenţa în acest
element apare pe solurile cernoziomice şi aluviale cu reacţie neutră, în anii cu veri secetoase. Prevenirea
carenţei în bor se realizează prin aplicarea a 13 - 26 kg/ha borax (1,5 - 3,0 kg s.a.), odată au fertilizarea
de bază (CR. HERA şi Z. BORDAN, 1975).
Gunoiul de grajd, principalul îngrăşământ organic, asigură importante sporuri de recoltă pe
toate tipurile de sol, deoarece ritmul de descompunere al gunoiului coincide, în mare măsură, cu nevoia
de substanţe nutritive ale plantei.
Rezultate bune se obţin numai prin utilizarea de gunoi fermentat, încorporat în sol sub arătura
de vară sun toamnă. Pentru fiecare tonă de gunoi încorporat, doza de îngrăşăminte se va diminua cu: 2,5

P
age2
5
kg/ha N, 1,5 kg/ha P₂O₅, şi 2,5 kg/ha K₂O, când îngrăşământul organic se aplică pentru sfecla de zahăr
şi 1,5 kg/ha N, 1,0 kg ha P₂O₅, şi 1 kg/ha K₂O, când s-a aplicat plantei premergătoare.
Îngrăşămintele verzi prezintă importanţă în regiunile unde, datorită condiţiilor climatice,
leguminoasele pot fi cultivate în mirişte sau în regim irigat.
Administrarea îngrăşămintelor îngrăşămintele chimice, pe lângă cele organice, au un rol
primordial în nivelul producţiei sfeclei pentru zahăr. Astfel, la S.C.A. Lovrin, în perioada 1975 - 1985,
prin fertilizare cu NPK, în funcţie de nivelul dozelor şi rapoartelor experimentale, s-au obţinut sporuri la
producţia de rădăcini cuprinse între 26 - 84%, reflectate şi în producţia de zahăr care a crescut cu
13 - 70% (O. SEGĂRCEANU, 1986). În condiţiile cernoziomului mediu levigat de la Girişul de Criş
(jud. Bihor), sporul obţinut la producţia de rădăcini a oscilat între 27 - 133%, iar la producţia de zahăr
între 27 - 140% (I. ŢUCUDEAN, 1986).
Rezultatele experienţelor efectuate în 12 localităţi situate în diferite zone pedoclimatice ale
ţării, au evidenţiat sporuri de 13,5 - 56,75% la producţia de rădăcini şi de 14,8 - 54,6% la producţia de
zahăr. (GH. OLTEANU şi colab., 1960).
Criteriile care stau la baza stabilirii dozelor de îngrăşăminte sunt nivelul recoltei scontate şi
aprovizionarea solului cu elemente fertilizante, menţionată în cartarea agrochimică. În funcţie de aceste
două elemente, sunt prezentate dozele optime. Prevederile actuale referitoare la stabilirea dozelor de
îngrăşăminte stabilesc următoarele: pe solurile cu fertilitate bună se administrează N120-160P70-
150K50-80, iar pe solurile cu fertilitate medie şi slabă, N140-180 P80-115 K60-110.
Administrarea îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu trebuie făcută o dată cu efectuarea arăturii
adânci de vară sau de toamnă.
Îngrăşămintele cu azot, fiind mai uşor levigate pe profilul solului, se aplică fracţionat: jumătate
din doză la pregătirea patului germinativ şi jumătate în timpul vegetaţiei, odată cu praşila a doua
mecanică, folosind cultivatorul CPT - 5,4 cu fertilizatoare.
Îngrăşămintele complexe (NPK) de tipul: 16:48:0; 23:23:0; 13:27:13 se folosesc ca
îngrăşăminte de bază pe toate tipurile de sol. Deoarece aportul elementelor nutritive din aceste
îngrăşăminte nu corespunde întotdeauna necesităţilor de fertilizare, aducerea la nivelul dorit se va
realiza prin completare cu îngrăşăminte simple.
Aplicarea îngrăşămintelor complexe foliare la cultura sfeclei pentru zahăr constituie un
important factor de sporire a producţiei de rădăcini cu până la 29%, fără a diminua conţinutul de zahăr
(GH. ŞTEFAN şi colab., 1984). Aceste îngrăşăminte sunt compatibile cu produsele de combatere a
bolilor şi dăunătorilor, putând fi aplicate în amestec. Momentul optim de aplicare este în luna iulie,
utilizându-se doze de 1,5 - 3 l ha, în funcţie de intervalul dintre stropiri.
Lucrările solului
Afânarea solului pe adâncimea de creştere a părţii recoltabile a rădăcinii, mărunţirea şi
nivelarea lui constituie verigi de bază pentru germinarea, răsărirea şi reglarea regimului aerohidric
necesar creşterii şi dezvoltării plantelor. Cercetările efectuate de V. POPESCU (1988); au evidenţiat că
rădăcinile sfeclei pentru zahăr se dezvoltă normal în solul care are greutatea volumetrică cuprinsă între
1,07 şi 1,45 g cm³, cu influenţe depresive asupra producţiei spre limita superioară; se apreciază favorabil
solul cu porozitatea totală de 48 - 60%, din care 30 - 36%, porozitate capilară şi 18 - 24% porozitate de
aeraţie.
După plantele care părăsesc terenul în vară (cerealele păioase), se execută imediat dezmiriştirea
cu grape cu discuri la adâncimea maximă de lucru a agregatului. Prin această lucrare se previne
pierderea apei din sol şi se asigură înmagazinarea întregii cantităţi de apă provenită din precipitaţii;
conţinutul în apă, determinat toamna pe teren dezmiriştit, a fost de 19,5%, iar pe teren nedezmiriştit de
11% (V. POPESCU, 1988).
Când terenul prezintă denivelări, după lucrarea cu grapa cu discuri se va efectua nivelarea de
exploatare prin două lucrări perpendiculare cu nivelatorul. Arătura se execută la adâncimea de 28 - 30
cm cu scormonitor în agregat cu grapa stelată. Nivelarea arăturii din toamnă cu ajutorul nivelatorului
NT - 2,8 sau cu alte mijloace adecvate, asigură pregătirea terenului mai devreme în primăvară, printr-o
singură trecere cu combinatorul la o adâncime redusă şi uniformă.
Pregătirea patului germinativ se efectuează pe solurile uşoare cu combinatorul format din grapa
cu colţi rigizi şi grapa elicoidală urmată de tăvălugul inelar (de “tip croskillet”), iar pe solurile mai grele
şi tasate se înlocuieşte grapa cu colţi rigizi din compunerea combinatorului cu vibrocultorul ale cărui

P
age2
6
organe active pot afâna şi mărunţi mai bine aceste soluri. Adâncimea de mobilizare a solului nu trebuie
să depăşească 4 cm fapt pentru care se interzice folosirea grapei cu discuri care nu poate fi reglată la
adâncimi de lucru mai mici de 8 - 9 cm.
Se apreciază că pregătirea solului a fost realizată în bune condiţii dacă patul germinativ este
perfect mărunţit, nivelat, afânat în profunzime pentru a asigura apa şi aerul necesare germinaţiei
seminţelor şi răsăririi plantelor.
Răsărirea în câmp la sfecla pentru zahăr este influenţată atât de adâncimea la care se
încorporează sămânţa, cât şi de gradul de mărunţire a solului. Cele mai bune rezultate se obţin când
semănatul se face la 2 cm, iar solul are bulgări cu diametrul mai mic de 5 cm.
Sămânţa şi semănatul
Sămânţa destinată semănatului trebuie să aparţină unei categorii biologice superioare, să
provină din loturi semincere certificate, cu puritatea minimă de 99% şi germinaţia minimă de 85%.
Pentru prevenirea atacului de dăunători (Agriotes sp., Tanymecus sp. Bothynoderes
punctiventris, Chaetocnema tibialis) sămânţa se tratează cu Seedox 10 kg/ha, Promet 666 SGO 25 l/t,
Mospilan 70WP 30 kg/t etc.
Pentru prevenirea atacului de ciuperci (Pythium, Aspegillus, Fusarium) sămânţa se tratează cu
Tiradin 75, (6 g/kg), Tachigaren 70 WP (6 g/kg) s.a. În prezent se utilizează sămânţă drajată, adică
acoperită cu un liant, în care se adaugă substanţe nutritive, insecticide, fungicide şi biostimulatori.
Sămânţa drajată şi calibrată asigură realizarea unui semănat de mare precizie şi cu o germinaţie ridicată.
Epoca de semănat. Cerinţele ridicate faţă de umiditate pentru germinare impun ca semănatul să
fie executat primăvara timpuriu, când temperatura solului la adâncimea de încorporare se stabilizează
(2 - 3 zile) la 3 - 4°C, iar terenul este zvântat. Astfel, se evită pierderile produse de îngheţurile târzii din
primăvară, cât şi apariţia lăstarilor floriferi în primul an de vegetaţie. Calendaristic, semănatul trebuie
încheiat până la 15 martie în zona de sud şi 25 martie în zona de nord a ţării.
Executarea semănatului la timp asigură o răsărire explozivă, o creştere uniformă a plantelor, se
evită atacul unor dăunători care apar odată cu creşterea temperaturii şi contribuie la obţinerea unor
culturi încheiate, care stânjenesc dezvoltarea buruienilor.
Desimea
Rezultatele experimentale din ţara noastră reliefează că cele mai mari producţii se obţin când se
asigură la recoltare 100 - 110 mii plante/ha în culturile neirigate şi 110 - 120 mii plante/ha la culturile
irigate. În cazul soiurilor precoce, de tip zaharat, pe solurile cu aport freatic, densitatea poate să crească
la 120 mii plante ha şi în cultură neirigată (I. FAZECAŞ şi colab., 1977). Din cauza germinaţiei mai
scăzute, desimea se asigură prin mărirea numărului de seminţe cu 20-40%.
Distanţa de semănat.
Dacă recoltarea se face mecanizat, se seamănă în funcţie de maşina cu care se recoltează, la 45
sau 50 cm între rânduri iar pe suprafeţele unde recoltatul se face semimecanizat, semănatul se execută în
benzi după schema:45-60-45-45-45-60-45. În funcţie de germinaţia seminţelor, se stabileşte distanţa
între glomerule pe rând.
Norma de sămânţă este de 2,5-4 kg/ha la soiurile monogerme. şi de 8-12,5 kg/ha la cele
plurigerme.
Adâncimea de semănat este de 1,5-2 cm la sămânţa monogermă şi de 3-4 cm la cea
plurigermă.
Semănătoarea se echipează cu patine mici, prevăzute cu limitatoare de adâncime, precum şi cu
discuri cu 30 - 40 orificii, având diametrul de 1,8 mm (la sămânţa monogermă) sau 2 mm (la sămânţa
plurigermă), cu marginile subţiate la 0,8 mm. Semănatul se va executa cu viteze de 3,8 km/h, la care
patinarea este minimă şi creşte precizia de distribuţie a glomerulelor pe rând.
Lucrările de îngrijire
Întreţinerea culturii de sfeclă pentru zahăr se face permanent, de la semănat până la recoltare,
pentru a menţine cultura curată de buruieni, terenul fără crustă şi o stare fitosanitară corespunzătoare.
Prăşitul. Sfecla are un ritm lent de creştere în primele săptămâni, de aceea creşte pericolul de
îmburuienare. Prima praşilă mecanică se execută după 8 – 10 zile de la însămânţare, deci înainte de
răsărire, pe urmele încă vizibile lăsate de roţile tasatoare ale semănătorii, lăsând o zonă de protecţie de
5 - 7 cm, pentru a nu deranja plantele în curs de răsărire. Lucrarea se execută cu agregatul format din

P
age2
7
tractorul L-445, urmat de cultivatorul CPPT 4 sau CPT 5,4, echipate cu cuţite săgeată şi discuri de
protecţie a rândurilor, la o viteză de lucru cu 3 - 4 km/h şi la adâncimea de 4 - 6 cm.
De-a lungul perioadei de vegetaţie se mai execută 3 - 4 praşile mecanice, care încep imediat ce
rândurile devin vizibile şi se repetă la intervale de 10 – 14 zile, în funcţie de starea terenului şi gradul de
îmburuienare.
Adâncimile de lucru sunt de 5 - 7 cm la praşila I, 8 - 10 cm la praşila a IIa, 10 - 12 cm la praşila
a III-a şi 12 - 15 cm la praşila a IV-a. Viteza de înaintare a tractorului este de 3,8 km/h la prima praşilă,
6,2 km/h la praşila a doua şi circa 7 - 8 km/h la ultimele două lucrări.
La prima şi a doua praşilă cultivatorul se echipează cu discuri de protecţie a rândurilor şi cu
cuţite săgeată; la praşilele a treia şi a patra, discurile de protecţie se scot, iar cuţitele săgeată se
înlocuiesc cu cele unilaterale.
Când frunzele sunt mari, prăşitul mecanic se face mai târziu, în orele în care frunzele au
turgescenţa redusă, folosind despicătorul de lan. Pe rând se execută 2 - 3 praşile manuale, iar când apar
buruienile în a doua jumătate a perioadei de vegetaţie, acestea se înlătură prin lucrarea de plivit.
Combaterea chimică a buruienilor are un rol hotărâtor prin utilizarea de erbicide asociate.
Erbicidele Ro-Neet 6-8 l/ha, Diizocab 6-8 l/ha, Eradicane 6-8 l/ha care combat
monocotiledonatele şi unele dicotiledonate se asociază cu Venzar 1- 1,5 kg/ha pentru combaterea
dicotiledonatelor anuale. Aplicarea se face înainte de semănat iar încorporarea, cu combinatorul, la 6-7
cm adâncime.
Erbicidul Dual se aplică înainte de semănat şi, nefiind volatil, se încorporează superficial la 3 -
4 cm printr-o singură lucrare cu combinatorul. Dacă speciile dicotiledonate anuale nu au fost bine
combătute, se aplică pe vegetaţie erbicidul Betanal când acestea au 2-3 frunzuliţe, în mai multe reprize.
Vetrele de Cirsium şi Sonchus se pot distruge cu Lonthrel când buruienile au 20-30 cm înălţime.
În solele infestate cu Agropyron repens, Sorghum halepense sau Avena fatua, se vor aplica
erbicidele Fusilade, Targa 1,5 - 2 l/ha etc. În cazul pirului dozele se vor mări cu 1 l/ha. Tratamentele se
fac când plantele au 10-35 cm înălţime şi au răsărit în masă, după acestea fiind interzise praşilele pentru
a se transloca erbicidele în rizomi.
* - În loc de Venzar se pot folosi în aceleaşi doze, erbicidele Hexilur, Elbatan, Adol.
** - În asociaţie cu Fusilade, Targa, dacă există Cirsium arvense.
Combaterea chimică a buruienilor reduce numărul de praşile la două; de asemenea, uneori, sunt
necesare şi una-două praşile manuale selective.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor
Institutul de Cercetare şi Producţie pentru Cultura şi Industrializarea Sfeclei de Zahăr
Fundulea (1990) menţionează, la această cultură, 10 boli şi 17 dăunători.
Cercosporioza (Cercospora beticola) apare în lunile VI - VII, fiind mai frecventă în zonele şi
în anii cu cantităţi mai mari de precipitaţii sau în condiţii de irigare. Pierderile provocate pot ajunge la
30% la producţia de rădăcini şi 40% la producţia de zahăr. Se execută două-trei tratamente cu unul din
următoarele produse: Alto combi 420, Brestan 60, Suzu 60, Impact 12,5, Sumi 8 în doză de 0,5 l/ha;
Bavistin 50, Derosal 50, Benlate 50, Fundazol 50, Rias 300 EC, Topsin M 70, în doză de 0,3 l/ha;
Punchne în doză de 0,2 l/ha; Kasumin 2, Baycor 300, în doză de 2 l/ha; Altor 100 (0,6 l/ha); Pennuc, în
doză de 7 l/ha. Făinarea (Erysiphe betae) se combate cu Tilt 250 (0,3 l/ha).
Dăunătorii din sol (Bothynoderes punctiventris, Agriotes sp., Atomaris linearis, Tanymecus
dilaticollis:, Chaetocnema tibialis) se combat prin traramente la sămânţă şi în vegetaţie prin tratamente
cu Sinoratox (3l/ha), Dursban 4 Z (1,5 l/ha) sau Decis 2,5 EC (0,5 l/ha).
Larvele defoliatoare (Mamestra brassicae, Plusia gamma) se tratează în vegetaţie cu unul din
următoarele produse: Talstar 10 EC (0,1 l/ha), Fastac 10 EC (0,1 l/ha), Decis 2,5 EC (0,5 l/ha), Ekalux
25 EC (1,0 l/ha), Sumialfa 10 EC (0,3 l/ha), Sumicombi 30 EC (0,75 l/ha), Sumicidin 20 EC (0,25 l/ha)
şi Dursban 4 EC (1,5 l/ha).
Protecţia plantelor, realizată prin tratamentul seminţelor, nu este totală, astfel că, la densităţi
crescute ale dăunătorilor şi în condiţii favorabile manifestări atacului, se efectuează un tratament
suplimentar cu insecticidele Dursban 4 E sau Sinoratox R-35 cu dozele de 1,5 l/ha şi respectiv 3,0 l/ha.
Irigarea culturii. Obţinerea unor producţii mari de sfeclă pentru zahăr este posibilă în zonele
cu deficit de umiditate, numai prin conducerea raţională a regimului de irigaţie corespunzător cu
cerinţele plantelor în diferite faze de vegetaţie.

P
age2
8
Satisfacerea necesarului de apă prin irigare începe, în anii normali, la mijlocul lunii iunie, când
rădăcinile încep să se îngroaşe, iar rezerva de apă din sol ajunge la 50% din i.u.a. în stepă şi silvostepă şi
la 70% din i.u.a în zona pădurilor din câmpie, pe adâncimea de 0 - 80 cm, folosind o normă de udare de
500 – 600 m³/ha, revenirea pe aceeaşi parcelă fiind necesară la intervale de 10 - 15 zile, în funcţie de
textura solurilor.
Eşalonarea pe luni a udărilor este următoarea: o udare în iunie, 3 - 5 udări în iulie - august şi o
udare în septembrie.
Grosimea stratului de sol umezit trebuie să fie de 0,5 cm în luna iunie, când are loc creşterea
frunzelor şi 0,8 m începând cu luna iulie, când începe creşterea rapidă a corpului sfeclei. Pe solurile cu
aport freatic irigarea este necesară numai în anii secetoşi.
Între data aplicării ultimei udări şi a recoltării trebuie să treacă 30 de zile în anii normali şi
numai circa 5 - 10 zile în anii secetoşi.
Recoltarea. Epoca de recoltare este atunci când sfecla a ajuns la maturitate, când rădăcinile au
atins greutatea maximă şi au conţinutul mai ridicat de zahăr.
Calendaristic, maturitatea sfeclei se realizează în jur de 15 - 20 septembrie în zonele din sudul
ţării şi 1 - 5 octombrie în zona mai rece din nord.
Fenologic, maturitatea se recunoaşte prin aceea că frunzele se împuţinează şi devin de culoare
verde-deschis, iar formarea de noi frunze încetineşte. În acest moment greutatea rădăcinilor este de
1,5 - 2 ori mai mare decât greutatea frunzelor.
Când temperaturile din aer sunt mai mari de 10°C, se recoltează numai cantităţile obligatorii
prevăzute în graficele de livrare, respectiv cele care pot fi prelucrate imediat. Depozitarea sfeclei în
vederea prelucrării ulterioare este admisă numai când temperaturile scad sub 10C.
O atenţie deosebită trebuie acordată decoletării sfeclei. Rădăcinile cu greutate mai mică de 1 kg
se decoletează printr-o tăietură orizontală la nivelul celor mai de jos muguri vizibili de pe epicotil.
Rădăcinile mai mari de 1 kg se decoletează conic, înlăturând, cu o porţiune mică de pulpă, frunzele
uscate şi verzi şi efectuând la capătul sfeclei o tăietură orizontală de 2 - 3 cm.
Pentru a preveni pierderea turgescenţei rădăcinilor se impun următoarele măsuri: să nu se
recolteze decât cantităţile care pot fi decoletate în cel mult 24 de ore; transportul să fie efectuat în paralel
cu recoltarea şi decoletarea; depozitarea în câmp a sfeclei care nu se poate transporta imediat să se facă
în grămezi mari de circa 1.000 kg acoperite cu coletele rezultate prin decoletare.
Recoltarea poate fi efectuată manual, semimecanizat şi mecanizat.
Recoltarea manuală. Se realizează cu furci speciale, prevăzute cu două coarne în formă de liră.
Sfeclele extrase din pământ se curăţă şi se decoletează tăindu-se şi vârful rădăcinii la grosimea de 1 cm.
Recoltarea semimecanizată. Dislocarea rădăcinilor se face cu DSP-4, iar extragerea rădăcinilor
din sol şi decoletarea se execută manual. Lucrarea se execută în bune condiţii dacă la semănat s-a folosit
schema corespunzătoare (în benzi). Rădăcinile decoletate şi bine curăţate de pământ se aşează în
grămezi cât mai mari şi, dacă nu se transportă imediat, se vor acoperi cu frunze.
Recoltarea mecanizată se execută în două faze cu seturile de maşini MDS-3 + MRS-3, şi BM-6
+ KS-6 sau într-o singură fază cu combinele de recoltat sfeclă CRS-2 şi CRS-3 sau cu alte tipuri de
combine de fabricaţie străină.
Pentru a lucra în condiţii bune, cu pierderi minime, cultura trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii: terenul să fie perfect nivelat; semănatul să se execute echidistant şi în rânduri drepte; răsărirea
să fie explozivă şi fără goluri; distanta între plante 18 - 22 cm; la prăşit să nu se scoată bolovani, să nu se
facă şanţuri, să nu se acopere coletul plantelor cu pământ; terenul să fie curat de buruieni; culturile cu
distanţa între plante pe rând sub 12 cm nu se pot decoleta, iar cele care au coletul deasupra solului, la
peste 12 cm, la decoletare sunt culcate şi se taie oblic; la recoltare terenul să aibă umiditate normală;
lucrarea de decoletat să înceapă după ce se ridică roua. După recoltare, sfecla pentru zahăr nu trebuie să
rămână în grămezi în câmp, deoarece pierderile în greutate sunt extrem de ridicate, fapt care obligă la
organizarea în flux continuu a recoltării, transportului şi prelucrării.
În condiţiile respectării tehnologiei de cultivare în ţara noastră, cu soiurile zonate în prezent se
pot realiza producţii de 50-100 t/ha rădăcini. Producţia de frunze şi colete reprezintă 38% din recolta de
rădăcini.

P
age2
9
Tutunul (Nicotiana tabacum L.)
Importanță
Tutunul se cultivă pentru frunzele sale utilizate în obţinerea produselor pentru fumat şi prizat.
Din frunzele bogate în nicotină se prepară soluţia de tutun, folosită ca insecticid, se poate extrage acidul
nicotinic (vitamina PP) utilizată în industria farmaceutică şi acidul citric.
Seminţele de tutun conţin 35-45 % ulei semisicativ, folosit în alimentaţia oamenilor sau în industrie.
Tutunul valorifică economic unele soluri cu potenţial productiv mai redus (solurile nisipoase, erodate).
Compoziţia chimică a frunzelor. Substanţa uscată a frunzelor de tutun este formată din 75-92 %
compuşi organici şi 8-15 % compuşi minerali.
Compuşii organici. Pentru calitatea tutunului prezintă o deosebită importanţă raportul dintre hidraţii de
carbon solubili şi substanţele albuminoide, raport denumit coeficientul Smuk. Cu cât acest coeficient
este mai mare (1,8-3,0), cu atât calitatea tutunului este mai bună.
Nicotina este principalul alcaloid din frunzele de tutun (0,3-5,0 %), influenţând în cea mai mare măsură
calitatea tutunului şi sănătatea organismului.
Răşinile şi uleiurile eterice imprimă tutunului aromă, însuşire foarte importantă pentru calitatea
frunzelor.
Substanţele minerale sunt reprezentate în principal din CaO şi K₂O cu influenţă pozitivă asupra arderii.
Răspândire
Suprafaţa mondială (2009) a fost de 3,87 mil. ha, cu o producţie medie de 1856 kg/ha. Ţări mari
cultivatoare sunt: China, Brazilia, India, Indonezia, SUA etc. În ţara noastră se cultivă 850 ha, în
judeţele din sudul ţării, cu o producţie medie de 1842 kg/ha.
Sistematică. Origine
Tutunul aparţine familiei Solanaceae. Genul Nicotiana are mai multe specii din care doar două prezintă
interes: Nicotiana tabacum – tutunul cu frunze sesile şi N. rustica – “mahorca”, cu frunze peţiolate,
cultivat în Rusia şi Polonia.
N. tabacum are centrul de origine în America de Sud (Peru, Ecuador, Bolivia) iar N. rustica provine din
centrul sud-mexican şi central american. Soiurile de tutun sunt grupate în mai multe tipuri: oriental,
semioriental, Virginia, Burley, de mare consum şi pentru ţigări de foi.
Particularităţi morfoligice şi biologice
Rădăcina este pivotantă, groasă, profundă, pătrunde în sol până la 150-200 cm, cu rădăcini laterale
puternic ramificate.
Tulpina este erectă, 75-150 (200) cm înălţime, cilindrică, păroasă, uneori muchiată. La partea superioară
tulpina emite copili de la subsuoara frunzelor.
Frunzele sunt simple, sesile sau scurt peţiolate, glandulos păroase. Culoarea frunzelor, din verde gălbui
la recoltare, se schimbă în timpul prelucrărilor în diferite nuanţe de galben până la brună.
Florile sunt dispuse în raceme terminale, pe tipul 5, de culoare albă, roză, roşie sau verde-gălbuie.
Fructul este o capsulă biloculară, de culoare cafenie, cu 2000-4000 seminţe.
Sămânţa este mică, MMB-ul de 70-250 mg.
Cerinţe faţă de climă şi sol
Temperatura. Tutunul, deşi este o plantă termofilă, se cultivă în zona temperată, deoarece o parte din
perioada de vegetaţie o petrece în spaţii protejate.
N. tabacum germinează la minimum 12˚C, temperatura optimă de creştere fiind de 27˚C. Pentru întreaga
perioadă de vegetaţie, tutunul are nevoie de 2500-2900˚C, provenite din însumarea temperaturilor mai
mari de 5˚C.
Climatul cald determină frunze cu dimensiuni mai mici dar cu o aromă excelentă.
Apa. Faţă de umiditate, tutunul are cerinţe reduse. Consumul specific este de 300-500 mm, repartizat
câte 70-80 mm în lunile mai, iunie şi iulie.

P
age3
0
Lumina. Pentru ţigările de foi, care trebuie să aibă frunze subţiri, fine, elastice, lumina trebuie să fie mai
redusă. În celelalte cazuri, plantele trebuie să dispună de lumină mai multă.
Vânturile puternice nu sunt favorabile tutunului provocând ruperea plantelor şi a frunzelor.
Solul. Sunt favorabile solurile uşoare, lutoase, calde, permeabile, cu pH-ul 6,4-7,3.
Cerinţele faţă de sol se diferenţiază în funcţie de tipul de tutun astfel:
-soiurile de tip oriental găsesc condiţii bune pe soluri nisipo-pietroase, superficiale, slab fertile,
permeabile, cu expoziţie sudică;
-soiurile de tip semioriental preferă solurile aluvionale, cernoziomuri puternic levigate, calde,
permeabile, cu expoziţie sudică;
-soiurile de tip Virginia necesită soluri profunde, uşoare (cernoziomuri nisipoase şi nisipuri eoliene);
-soiurile de mare consum reuşesc pe soluri lutoase, fertile, profunde, calde, din categoria
cernoziomurilor;
-soiurile pentru ţigări din foi realizează frunze de calitate pe soluri aluviale, luto-nisipoase, profunde,
umede, bogate în humus şi elemente nutritive.
Tehnologia de cultivare a tutunului
Rotaţia
Tutunul suportă monocultura mai mulţi ani fără să se înregistreze fenomenul de “oboseală” a
solului, dar se distruge structura solului şi se înmulţesc paraziţii specifici (boli, viroze, dăunători). Pe
terenuri proaspăt defrişate, după o pajişte desţelenită sau după o plantă perenă, tutunul se poate cultiva
2 - 3 ani la rând, întrucât aceste suprafeţe sunt fertile şi libere de paraziţi specifici. În aceste condiţii se
obţin rezultate bune la soiurile de tutun pentru ţigări de foi, dar nu şi pentru tipul Oriental şi Virginia.
Cultivarea tutunului în monocultură se ia în considerare numai în situaţia în care terenurile
specifice tipului şi soiului ce se cultivă nu sunt suficiente, iar amplasarea pe alte terenuri decât cele
specifice duce la diminuarea calităţii. Spre deosebire de monocultură, asolamentul contribuie la
obţinerea unor recolte mari de tutun, superioare calitativ şi rentabile, făcând ca soiurile să-şi păstreze
însuşirile normale bio-productive, reducându-se gradul de infestare a solului cu seminţe de buruieni, boli
şi dăunători specifici.
Alegerea plantei premergătoare tutunului se face în funcţie de tipul de tutun cultivat: pentru
soiurile din tipul oriental, semioriental şi Virginia, cultivate pentru ţigarete superioare, cele mai bune
premergătoare sunt cerealele păioase: grâu, orz, ovăz. Acestea, recoltându-se timpuriu, permit
executarea în bune condiţii a lucrărilor solului, îmbunătăţirea structurii lui, îmbogăţirea în substanţe
organice; soiurile tipului de mare consum pentru ţigarete, pot fi cultivate după leguminoasele pentru
boabe, dacă solurile sunt mai sărace; tutunurile mai tari la fumat, destinate ţigărilor de foi sau pentru
pipă se cultivă după leguminoasă (borceag, mazăre etc.) care lasă solul bogat în azot.
Nu se recomandă ca plantă premergătoare tutunului cele din familia Solanaceae (cartofi,
tomate, ardei etc.), castraveţii, pepenii, varza, dovlecii, fasolea, cânepa şi floarea-soarelui, datorită unor
paraziţi comuni (viroze, lupoaie, diferite insecte). Tutunul este o bună premergătoare pentru toate
culturile, cu excepţia celor care au dăunători comuni, a solanaceelor, întrucât eliberează terenul destul de
timpuriu şi-l lasă curat de buruieni şi în bună stare de fertilitate.
Fertilizarea
Administrarea de macroelemente (N, P, K, Ca, Mg), microelemente (B, Cl, Zn, Fe, Mn, Mo
etc.) şi îngrăşăminte organice constituie un mijloc important de sporire a producţiei şi de îmbunătăţire a
calităţii frunzelor de tutun. Tutunul are cerinţe mari faţă de elementele fertilizante atât, cantitativ, cât şi a
raportului dintre ele, în funcţie de tipul şi soiul cultivat, de sol, precum şi de zona ecologică de cultură.
La o producţie de 1.000 kg frunze uscate tutunul consumă 75,5 kg azot, 16,3 kg P₂O₅, 124,2 kg
K₂O şi 104 CaO (HITIER şi SABOURIN, 1965). Se observă că tutunul este o plantă mare consumatoare
de potasiu şi calciu, mijlocie de azot şi mică de fosfor. Îngrăşămintele aplicate trebuie să fie cât mai
complete şi în raporturi cât mai echilibrate. Fertilizarea unilaterală influenţează negativ calitatea
frunzelor, dar şi producţia.
Azotul în interdependenţă cu fosforul şi potasiul, influenţează creşterea frunzelor şi conţinutul
în nicotină. Din a 15-a zi de la plantare şi până în a 45-a zi, absorbţia azotului este foarte intensă, după
care se reduce, ca şi în primele 15 zile de viaţă (W. PARKER, 1937).

P
age3
1
Fosforul are acţiune pozitivă atât asupra producţiei, cât şi a calităţii acesteia, sporind conţinutul
în hidraţi de carbon din frunze. Acţiunea pozitivă se manifestă încă din primele zile ale vegetaţiei, când
tutunul se află în răsadniţă, influenţând pozitiv creşterea sistemului radicular. La exces de fosfor se
reduce combustibilitatea tutunului.
Potasiul ameliorează însuşirile de calitate a tutunului: gust. aromă, culoare, ardere şi măreşte
conţinutul în hidraţi de carbon solubili.
Calciul este important ca element de nutriţie, cât şi indirect, prin porturile cu alte elemente din
sol, raporturi care influenţează mai mult absorbţia acestora. Insuficienţa calciului determină apariţia de
frunze deformate, groase, de calitate inferioară; excesul de calciu conduce la formarea de frunze casante,
“rău colorate”, cu combustibilitate redusă.
Gunoiul de grajd. Tutunul valorifică bine gunoiul de grajd în doze de 20 - 40 t/ha la tipul
Burley, 10 - 20 t/ha la soiurile din tipul de mare consum şi pentru ţigări de foi, 5 - 10 t/ha la soiurile
pentru ţigarete superioare, cu excepţia celor din tipul oriental la care nu se aplică. Pe solurile nisipoase
din sudul Olteniei şi din vestul tării, la soiurile de tip Virginia, se recomandă aplicarea gunoiului de
grajd la planta premergătoare, sub arătura de bază, împreună cu 48 - 64 kg/ha, P₂O₅, adăugându-se la
plantarea tutunului 32 - 48 kg/ha N. Pe celelalte tipuri de sol gunoiul se aplică direct, completat cu
îngrăşăminte fosfatice şi potasice, pentru diminuarea efectului negativ al azotului.
Pe terenurile slab fertile şi, mai ales, pe cele nisipoase, îngrăşămintele verzi (trifoi roşu, lupin,
secară etc.) pot folosi ca sursă de materie organică pentru tutun, mărind gradul de fertilitate a solului,
conservând umiditatea şi sporind afânarea solurilor compacte. Chiar şi tulpinile de tutun tocate sunt o
sursă de materie organică, lăsând în sol 4 - 5 % K₂O şi 2 –3 % N.
Aplicarea îngrăşămintelor. Îngrăşămintele chimice sunt eficiente la toate tipurile de
tutun şi pe toate tipurile de sol, aplicându-se în funcţie de fertilitate şi soiul cultivat aşa cum rezultă din
întocmit după dozele recomandate de S.C.C.C.I.T. Bucureşti. Fertilizarea la tutun poate fi de bază, în
momentul plantării şi în timpul vegetaţiei, (suplimentară).
În cazul fertilizării de bază, îngrăşămintele se aplică sub arătura de bază (gunoiul, fosforul şi
potasiul), contribuind la aprovizionarea cu elemente nutritive a plantelor de tutun vreme îndelungată,
urmărind fertilitatea solului şi îmbunătăţind însuşirile fizice, chimice şi biologice ale acestuia, iar azotul
se aplică la pregătirea solului pentru plantare.
Fertilizarea în momentul plantării asigură elemente de nutriţie în primele faze de vegetaţie şi se
face, de regulă, localizat (pe rând), în apropierea sistemului radicular, mărindu-se coeficientul de
utilizare a substanţelor nutritive.
Fertilizarea suplimentară se face prin aplicarea îngrăşămintelor pe sol, dar şi prin tratamente
extraradiculare cu soluţii nutritive care conţin în special azot.
“Udarea” tutunului la plantare cu o soluţie nutritivă diluată (6 g N + 12 g P₂O₅ la 10 l apă),
folosind 0,5 l la plantă, ajută la prinderea mai bună a plăntuţelor şi creşterea lor ulterioară.
Îngrăşămintele suplimentare aplicate pe sol se încorporează prin praşile cu ajutorul cultivatorului. După
apariţia inflorescenţelor, fertilizarea suplimentară nu mai este eficientă. O fertilizare cu N : P 1 : 3
(10 – 15 kg N – 30 - 45 kg P₂O₅) este eficientă dacă se aplică la prima praşilă.
Amendamentele folosite la tutun. Tutunul se dezvoltă în bune condiţii la un pH al solului slab
acid, cuprins între 5,6 - 6,6. Dacă pH-ul solului scade sub 5,6 este nevoie să se intervină cu
amendamente calcaroase. Se asigură astfel şi înlăturarea pericolului apariţiei efectelor negative asupra
tutunului datorate toxicităţii magneziului.
Se aplică 6 t/ha amendamente calcaroase sub arătura de bază, o dată la 4 ani, crescând, totodată,
conţinutul calciului în frunze cu consecinţe favorabile.
Lucrările solului
Terenul ce urmează a fi plantat cu tutun trebuie pregătit cu multă atenţie. Solul trebuie să fie
afânat profund, mărunţit corespunzător, pentru a acumula şi păstra umiditatea şi pentru a se combate
buruienile. Experienţele din ţara noastră au scos în evidenţă că arăturile executate la 22 - 25 cm
adâncime dau rezultatele cele mai bune. În solurile uşoare se lucrează mai superficial decât pe cele
mijlocii şi grele. Este necesar ca, prin arătură, să se evite formarea hardpanului.
Solurile nisipoase din zona de cultură a tutunului de tip Virginia trebuie arate la adâncimea de
28 - 30 cm, toamna târziu sau primăvara devreme (POP, 1974) ocazie cu care se încorporează şi

P
age3
2
îngrăşămintele organice şi minerale. În această arătură se acumulează o cantitate mare de apă şi se
reduce evaporaţia, nitraţii se acumulează mai adânc în sol, unde pe terenurile nisipoase se dezvoltă cea
mai mare parte din rădăcini (RAUHE, 1958).
În primăvară arătura se lucrează cu grapa cât mai de timpuriu, apoi terenul se întreţine curat de
buruieni şi afânat cu ajutorul cultivatorului urmat de grapă.
Dacă solul s-a tasat prea mult în timpul iernii, se execută o arătură superficială (10 - 15 cm) cu
plugul fără cormană, urmat de grapă. Se efectuează 1 - 3 afânări până la plantare şi se evită pulverizarea
solului. Adâncimea de afânare cu cultivatorul este de 10 - 12 cm.
Producerea şi plantarea răsadului
Tutunul nu se seamănă direct în câmp, deoarece are o mare sensibilitate la temperaturile joase.
Germinaţia lui la cel puţin 12°C şi o perioadă de vegetaţie relativ lungă determină ca tutunul să se
însămânţeze şi să crească o anumită perioadă de timp în răsadniţe. Numai după ce vremea s-a încălzit şi
a trecut pericolul îngheţurilor târzii de primăvară, el se transplantează în câmp, în teren pregătit în
prealabil.
Producerea răsadului
Răsadniţele. În condiţiile din ţara noastră, cele mai indicate pentru producerea răsadului sunt
răsadniţele încălzite cu biocombustibili (gunoi de grajd proaspăt), fără a fi influenţate de condiţiile
climatice din primăvară. Există şi răsadniţe încălzite cu aburi sau apă caldă. Cele mai indicate răsadniţe
sunt cele la care platforma de gunoi (cel mai bun, de cabaline) bine tasat, este de 40 - 60 cm grosime,
suprafaţa calculându-se în funcţie de numărul de rame (tocuri) ce urmează să se aşeze pe platformă,
distanţa între ele fiind de 50 cm, iar la marginea platformei de 60 cm. Tocurile de răsadniţă “se
îmbracă” în gunoi şi în interior şi în exterior, lăsându-se 5 - 6 zile pentru aşezarea gunoiului. Se
introduce apoi în tocul răsadniţei amestecul nutritiv format din o parte pământ de ţelină sau grădină,
două părţi mraniţă şi o parte nisip, după ce, în prealabil, a fost dezinfectat cu Basamid G98 în doză de 35
g/m2 sau Dazomet 90 G - 9% în doză de 35 g/m² sau Bromură de methil 50 - 75 g/m2 ori Formalină
38% (concentraţie 4%) în doză de 2 l soluţie la m² sau Vapam 2%.
Pentru dezinfecţie amestecul nutritiv se întinde în strat subţire de 10 – 15 cm grosime şi se
tratează cu produsele specificate, se omogenizează, se adună în grămezi şi se acoperă cu folie de
polietilenă. Dezinfecţia cu Basamid se face încă din toamnă sau în cursul iernii. Se introduce amestecul
nutritiv sub forma unui strat de 15 - 20 cm grosime, se acoperă tocurile cu geamuri timp de 8 - 12 zile;
în acest timp, prin procesele fermentative din gunoi se degajă căldură, temperatura ridicându-se la 60°C
după 4 – 5 zile. După 8 - 12 zile temperatura se stabilizează la circa 40°C, când se poate trece la
semănat. Răsadniţele se înfiinţează cu 60 – 65 de zile înainte de plantarea tutunului.
Sămânţa destinată semănatului este produsă în unităţi specializate pentru fiecare soi ce se
cultivă şi se expediază la producători tratată cu Criptodin 5 g/kg sămânţă sau Merpan 5 g/kg sămânţă.
Pentru grăbirea răsăririi sămânţa poate fi preîncolţită în prealabil, asigurându-se obţinerea răsadului
“bun de plantare” cu 5 - 10 zile mai devreme.
Suprafaţa de răsadniţă se calculează în funcţie de numărul de plante ce se obţin la m², desimea
plantelor în câmp şi suprafaţa planificată a se planta cu soiul respectiv.
În răsadniţele calde se obţin 2.200 – 2.500 fire de răsad la m², din care 2.000 fire sunt bune de
plantat. În răsadniţele semicalde se obţin 2.000 fire la m², iar în cele reci 1.500 fire răsad la m², bune de
plantat fiind 1.500 şi respectiv, 1.000 de fire la m².
Suprafaţa de răsadniţă, în funcţie de soi. Cantitatea de sămânţă este de 0,4 - 0,6 g/m² în
răsadniţe calde şi 0,5 - 0,7 g/m în răsadniţe reci şi tunele.
În afară de răsadniţele calde răsadul de tutun se mai poate obţine în sere, solarii încălzite sau
neîncălzite, în răsadniţe semicalde şi în tunele sau în brazde reci.
Semănatul se face manual prin împrăştiere, după ce în prealabil, sămânţa (mică) de tutun se
amestecă cu nisip uscat; 1 kg nisip pentru cantitatea de sămânţă necesară la 6 m². După semănat se
împrăştie deasupra seminţei un strat de mraniţă foarte bine mărunţită şi cernută, în grosime de 3 - 4 mm,
se presează uniform cu o scândură, pentru a pune în contact intim sămânţa cu pământul, apoi se udă cu
apă călduţă (cu stropitoarea cu sită fină) şi se acoperă tocul de răsadniţă cu geamuri.
Sămânţa germinează şi planta răsare într-o perioadă cu 7 - 9 zile. În răsadniţele calde semănatul
se face când temperatura din stratul de gunoi a scăzut la 30 - 35°C.

P
age3
3
Fertilizarea suplimentară este impusă de consumul ridicat al elementelor nutritive de către
plante şi datorită spălării lor cu ocazia udărilor, fiind necesară repetarea operaţiei de 3 - 4 ori în timpul
perioadei de vegetaţie în răsadniţă: prima fertilizare se face în faza de cruciuliţă; a doua la 4 - 5 zile după
prima; a treia când răsadul este în faza de urechiuşe, iar a patra se face cu 7 - 10 zile înainte de
transplantare în câmp.
Fertilizarea cu îngrăşăminte chimice se face folosind o soluţie formată din 10 l apă, 50 g sulfat
de amoniu sau 30 - 50 g azotat de amoniu, 80 - 120 g superfosfat şi 40 - 80 g sulfat de potasiu. Soluţia se
diluează cu o cantitate egală de apă şi se utilizează 2 l/m², după care se udă foarte bine pentru a spăla
îngrăşămintele de pe frunze.
Fertilizarea suplimentară cu soluţie de gunoi de pasăre este foarte eficientă. La o parte gunoi de
pasăre uscat se folosesc zece părţi apă. Gunoiul se pune într-un sac de pânză rară şi se ţine în apă la
macerat 24 de ore, agitându-se din timp în timp. Conţinutul sacului se stoarce bine iar soluţia rezultată
se diluează cu o cantitate egală de apă. Se folosesc 2 l soluţie la m2. După fiecare fertilizare răsadul se
udă abundent.
Combaterea bolilor. Principalele boli ale răsadului de tutun sunt: căderea răsadului, produsă
de Rhizoctonia solani şi Pythium sp.; putrezirea neagră a rădăcinilor, provocată de Thieloviopsis
basicola şi mana tutunului, produsă de ciuperca Peronospora tabacina.
Căderea răsadului se combate cu Tiuram 70 PU sau Captadin 50 PU, în concentraţie de 0,3%,
folosindu-se 30 l soluţie la 100 m² răsadniţă, repetându-se tratamentul după 7 zile.
Putrezirea neagră a rădăcinilor se combate cu fungicidul Chinoin - Fundazol în doză de 2 g/m²,
folosindu-se 200 l soluţie la 100 m² răsadniţă, tratamentul repetându-se după 7 zile.
Mana se combate cu Tiuram 70 PU, Captadin 50 PU, Turdacupral 50 PU sau Perozin B 75,
toate în concentraţie de 0,30%, folosindu-se 30 l soluţie pentru 100 m² răsadniţă.
Combaterea dăunătorilor. Principalii dăunători în răsadniţă sunt: coropişniţa (Gryllotalpa
gryllotalpa) şi tripsul tutunului (Thrips tabaci).
Combaterea chimică a coropişniţei se face aplicând, înainte de semănat, unul din insecticidele:
Furadan 10 G, în doză de 3 - 5 g/m² sau Sintogrill 5G în doză de 3 g/m², distribuite uniform. Coropişniţa
se mai combate şi cu momeli otrăvite.
Tripsul este un dăunător periculos şi pentru faptul că transmite în răsad virusul care produce
boala petelor de bronz (Lycopersicum virus 3 Smith). Pentru combatere se utilizează insecticidul
Carbetox 37 EC 0,4%, Sinoratox 35 R, 0,15%, Metasytox 0,1% sau Actelic 0,1%, folosindu-se 30 l
emulsie la 100 m² răsadniţă. Un tratament se face în faza de urechiuşe şi unul cu 3 - 5 zile înainte de
transplantare.
Călirea răsadului se face cu 7 - 10 zile înainte de plantare şi constă din pregătirea lui pentru
condiţiile din câmp. Răsadul se lasă descoperit ziua şi noaptea, se udă o dată la două zile, cu apă (mai
puţină), iar cu 3 - 4 zile înainte de plantare nu se mai udă. Răsadul se acoperă numai în caz de îngheţ,
pericol de brumă sau ploi abundente.
Răsadul bine călit nu se veştejeşte în zilele călduroase, dacă nu este udat.
O plantă de tutun bine călită are tulpina elastică (îndoită după deget nu se rupe), lungimea de
8 - 12 cm, respectiv cu 4 - 6 frunze când plantarea se face manual şi 16 - 18 cm (7 - 8 frunze) când
plantarea se face mecanizat.
Plantarea tutunului
Răsadul de tutun pentru plantare, fără a se scutura de pământ, se aşează în cutii şi se acoperă cu
o pânză udă, transportându-se în câmp la locul de plantare.
Plantatul se face în orele de dimineaţă şi după amiază, iar dacă este înnorat, plantatul se poate
face pe parcursul întregii zile.
Epoca plantării se stabileşte în funcţie de condiţiile climatice ale zonei şi perioada de vegetaţie
a soiurilor. Pentru toate soiurile şi în toate zonele plantarea între 1 şi 10 mai a realizat cele mai mari
producţii. Întârzierea plantării peste data de 25 mai determină scăderi de producţie deosebit de mari.
Densitatea plantatului are o deosebită importanţă la tutun pentru realizarea unor producţii mari
şi de calitate. Până la o anumită limită, care constituie densitatea optimă, scăderea producţiei individuale
a plantelor prin creşterea desimii, nu duce la reducerea producţiei la unitatea de suprafaţă. Ţinând seama
de particularităţile soiurilor, desimile cele mai mari se asigură la soiurile din tipul oriental; soiurile din
tipul Virginia, de mare consum şi ţigări de foi se plantează la desimi mai mici. Reducerea spaţiului de

P
age3
4
nutriţie peste limita optimă determină reducerea în frunze a substanţelor răşinoase ce concură la
formarea aromei.
Dacă plantarea se face manual, desimea este cuprinsă între 22-28 mii plante/ha la tipul Virginia
şi până la 160-240 mii pl/ha la cel de tip oriental. În cazul mecanizării totale a culturii tutunului,
densitatea la semănat se păstrează nemodificată la unitatea de suprafaţă.
Distanţa dintre rânduri este de 35-110 cm şi pe rând 12-60 cm. Plantarea manuală se face cu
plantatorul iar cea mecanizată cu diverse tipuri de maşini (MPR-5, Balthes etc.).
Tehnica plantării tutunului este similară cu aceea a plantării răsadurilor de legume. Terenul
destinat plantării se marchează la distanţe stabilite între rânduri şi pe rând, după care se practică în sol
un orificiu cu plantatorul, în care se toarnă o cantitate de apă stabilită. După ce apa este absorbită, se
introduce cu grijă răsadul în pământ la nivelul coletului, astfel ca rădăcinile să fie repartizate cât mai
uniform. Cu acelaşi plantator se strânge pământul lângă răsad, făcând o mişcare de jos în sus şi din afară
spre răsad. Se adună lângă răsad un strat de pământ mărunţit şi uscat, pentru a împiedica formarea
crustei la suprafaţă. Pentru plantarea manuală a unui ha cu tutun sunt necesari 15 - 17 lucrători.
Plantarea mecanizată a răsadului de tutun se poate face cu maşina de plantat răsad MRP-5 în
agregat cu tractorul L-400 sau cu maşina “Balthes” de producţie canadiană. Se mai pot folosi: maşina de
plantat şi fertilizat tutun (MPFT – 2); maşina de plantat răsaduri produse în ghivece nutritive
(MPRPGN).
Lucrările de îngrijire
De la plantarea tutunului şi până la recoltare se aplică lucrări de întreţinere şi îngrijire a solului
şi plantei de tutun: completarea golurilor, combaterea buruienilor, combaterea bolilor şi dăunătorilor,
politul, cârnitul, copilitul, recepatul şi irigarea.
Completarea golurilor trebuie realizată fără întârziere, la 3 - 4 zile de la plantare; altfel plantele
cu care s-au completat golurile rămân în urmă cu dezvoltarea, sunt debilitate, constituind pe timpul
vegetaţiei substraturi de infecţie cu diferite boli. Pentru aceasta, se utilizează răsaduri de cea mai bund
calitate.
Combaterea buruienilor. Buruienile consumă apa şi substanţele nutritive necesare plantelor de
tutun, fiind, totodată, gazde ale unor boli şi dăunători cum sunt:
Pseudomonas tabaci (focul sălbatic), Thieloviopsis basicola (putrezirea neagră a rădăcinilor),
Thrips tabaci (tripsul). Buruienile se combat prin praşile mecanice şi manuale sau cu ajutorul
erbicidelor, completate cu praşile.
Prăşitul. Prima praşilă se efectuează la 7 - 8 zile de la plantare, după ce sau prins plantele, la
adâncimea de 6 - 8 cm pentru afânarea solului şi distrugerea buruienilor. Urmează 2 - 3 praşile la
intervale de 10-15 zile, în funcţie de precipitaţiile căzute şi de gradul de îmburuienare. Praşilele se
execută mecanizat, dacă distanţa dintre rânduri permite, sau manual pe rând şi chiar între rânduri, dacă
utilajele ar distruge frunzele tutunului.
Muşuroitul sau bilonatul, când plantele au 20 – 30 cm înălţime, ajută la formarea rădăcinilor
adventive, mărind rezistenţa la cădere a plantelor.
Combaterea chimică a buruienilor este o măsură deosebit de importantă, pentru protejarea
frunzelor de tutun de acţiunea mecanică a praşilelor. Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate se
utilizează erbicidele Balan, Tillam, Dual, Stomp, Devrinol; pentru combaterea buruienilor
monocotiledonate şi dicotiledonate se folosesc erbicidele Patoran şi Tobacron împreună cu un erbicid
antigramineic.
Combaterea buruienilor cu erbicide se completează cu praşile mecanice şi eventual manuale, în
funcţie de efectul acestora.
Pe solurile nisipoase infestate cu Agropyron repens şi Cynodon dactylon, sau pe cele
cernoziomice şi brun-roşcate de pădure infestate cu Sorghum halepense, pe lângă erbicidele ce se
administrează pentru combaterea buruienilor monocotiledonate şi dicotiledonate se foloseşte unul din
erbicidele: Fusilade super (12,5% fluazifop-butyl); Gallant (12,5% haloxyfop-ethoxy-ethil): Targa
(10,1% quizalofop-ethyl), pentru combaterea pirului şi costreiului.
Pirul se combate când are 10 - 15 cm înălţime, iar costreiul când are 25 - 35 cm înălţime,
folosindu-se 200 - 350 l soluţie la hectar, renunţându-se la praşile timp de cel puţin 30 de zile pentru
translocarea substanţelor spre rizomi.

P
age3
5
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Bolile cele mai frecvente ale tutunului sunt: micozele –
înnegrirea tulpinii (Phytophtora nicotiana), mana (Peronospora tabacina), făinarea (Erysiphe
cichoracearum), mucegaiul tulpinii (Sclerotinia sclerotiorum), etc. care se combat prin tratarea
seminţelor, plantarea la epocă optimă, politul de timpuriu şi cu produse chimice (Ridomil 72 WP –
0,25%, Ridomil plus cold 42,5 EP – 3 kg/ha, Captadin 50 PU – 0,2%, Dithane M- 45 – 0,2%,
Turdacupral 50 PV – 0,3 – 0,4% în 600 l apă/ha pentru mană, iar pentru făinare sulf muiabil PU – 0,4 –
0,5%, Karathane EC 0,3 l/ha, Thiovit PU – 0,3 – 0,4%; bacteriozele tutunului – focul sălbatic
(Pseudomonas tabaci), pătarea unghiulară (Pseudomonas angulata), vestejirea şi ofilirea (Pseudomonas
solanacearum), se combat prin dezinfectarea seminţelor şi amestecului nutritiv, asolamente de 4 ani,
distrugerea buruienilor solanaceae, corectarea pH-ului şi utilizarea de Dithane M-45 – 0,3%; virozele
tutunului – mozaicul tutunului (Nicotiana virus 1), boala petelor de bronz (Lycopersicum virus 3),
răsucirea frunzelor (Nicotiana virus 4) etc. se previn şi combat prin distrugerea insectelor cu Carbetox
37 CE – 0,5% (3 l/ha), Sinoratox 35 EC – 1 l/ha, Mospilan 20 SP 0,13 kg/ha, plantarea în epoca optimă,
culturi curate de buruieni, politul timpuriu, îndepărtarea şi arderea plantelor virozate.
Dintre dăunători, cel mai periculos este tripsul (Thrips tabaci), care atacă plantele pe tot timpul
vegetaţiei. Insecta are 3 generaţii: de primăvară (aprilie - iunie); de vară (iulie - august); de toamnă -
iarnă (august până în aprilie anul următor). Combaterea se face prin respectarea asolamentului şi rotaţiei,
distrugerea buruienilor, recoltarea la timp al frunzelor şi combaterea chimică prin 2 – 4 tratamente cu
unul din produsele: Carbetox 37 EC (3,5 – 4,0 l/ha), Mospilan 20 SP (0,15 – 20 kg/ha), Sinoratox 35 EC
(1,0 – 1,5 l/ha), Fastac 10 EC (1,0 – 1,5 l/ha),Decis 25 EC (0,3 – 0,4 l/ha). Tratamentele se repetă la 14
zile, iar la Morspilan după 21 – 25 zile.
Alţi dăunători sunt: nematozii tutunului (Meloidogyne sp., Ditylenchus sp., etc.), murgociul sau
buha semănăturilor (Euxoa segetum), viermii sârmă (Agriotes sp.), afidele (Myzodes persicae), omizile
defoliatoare (Autographa gamma), omida capsulelor (Heliothis oboleta).
Combaterea nematozilor se face prin dezinfecţia amestecului nutritiv, pentru murgoci şi viermii
sârmă, se folosesc insecticide granulate la sol (Temic 10 G – 10 kg/ha, Sinoratox 5 G – 30 kg/ha),
afidele se combat cu aceleaşi produse care se folosesc pentru combaterea tripsului, iar pentru
combaterea omizilor se folosesc tratamente cu insecticide la 10 – 15 zile de la eclozare, mai ales pentru
larvele din generaţiile I şi II (produse folosite şi pentru combaterea tripsului).
Politul constă din înlăturarea frunzelor de la bază, care se dezvoltă, în condiţii
necorespunzătoare de lumină şi hrană, sunt lovite în timpul lucrărilor de îngrijire sau murdărite cu
pământ din cauza picăturilor de ploaie. Aceste frunze nu prezintă importanţă industrială, constituind
mediu favorabil de infecţie pentru celelalte frunze. La soiurile cu frunze mari se înlătură 2 - 3 frunze, iar
la cele cu frunze mici 4 - 5 frunze (până la înălţimea de 20 cm de la pământ). Politul se face după praşila
a treia, manuală.
Cârnitul este operaţiunea de înlăturare a inflorescenţelor plantei de tutun, efectuată mai
timpuriu sau mai târziu, împreună cu un număr de frunze, mai mare sau mai mic, în scopul creşterii
producţiei de frunze şi calităţii acestora. Se execută în funcţie de soi, fertilitatea solului şi condiţiile
meteorologice.
Pe soluri cu fertilitate mai scăzută suprimarea inflorescenţei se face de timpuriu (chiar de la
îmbobocire) şi mai “adânc”, adică cu un număr mai mare de frunze. Pe soluri cu fertilitate ridicată
cârnitul se face mai târziu şi mai înalt (mai sus), adică cu un număr mai mic de frunze.
Soiurile cu frunze mari se cârnesc, lăsând pe plantă, în funcţie de soi şi climă, un număr de 15 -
20 frunze, care se maturează mai timpuriu, realizând un conţinut mai ridicat de nicotină şi hidraţi de
carbon.
Soiurile de tutun pentru ţigarete din tipul oriental şi semioriental, se cârnesc mai târziu, la
deschiderea primelor flori, îndepărtându-se 2 - 3 frunze (cârnit înalt).
Soiurile de tutun din tipul de mare consum, Virginia şi Burley – se cârnesc timpuriu şi adânc pe
terenurile mai puţin fertile şi cu condiţii de secetă şi se cârnesc înalt pe terenurile cu fertilitate mijlocie
sau bună şi cu umiditate suficientă. În anii mai ploioşi şi pe solurile fertile soiurile din tipul Virginia nu
se cârnesc.
Copilitul (sau înlăturarea lăstarilor) este o lucrare necesară la toate soiurile de tutun la care s-a
aplicat cârnitul, deoarece, în urma acestei operaţiuni (a cârnitului) se dezvoltă copili (lăstari) la
subsuoara frunzelor, mai mult sau mai puţin viguroşi.

P
age3
6
Aceşti copili produc frunze mici, de calitate inferioară şi trebuie înlăturaţi când au 6 - 10 cm
lungime, repetându-se operaţiunea de 2 - 3 ori. Înlăturarea copililor dimineaţa şi seara, când sunt mai
turgescenţi, se face cu mai multă uşurinţă.
Apariţia copililor poate fi împiedicată prin tratarea plantelor cu substanţe inhibitoare de creştere
(hidrazidă maleică etc.). Copilii au importanţă în cazul când trebuie regenerată o cultură de tutun
afectată de grindină.
Recepatul. Plantele afectate de grindină se retează la cel de al doilea internod de la suprafaţa
solului. Din porţiunea de tulpină rămasă pornesc mai mulţi copili, dintre care se alege unul singur, care
continuă creşterea plantei, obţinându-se o oarecare producţie de frunze (V. ARGHIRESCU, 1939).
Irigarea tutunului se poate realiza în multe zone de cultură, cu consecinţe pozitive asupra
producţiei, fără diminuarea calităţii. La o cantitate mai mare de apă se reduce conţinutul în nicotină, se
îmbunătăţeşte culoarea şi consistenţa frunzelor. Pe solurile nisipoase tutunul se irigă de 6 - 8 ori în
funcţie de precipitaţiile înregistrate: prima udare se aplică înainte de plantare, a doua udare după ce
plantele s-au prins, adică s-au înrădăcinat şi au pornit în creştere. În continuare, până la înflorire, se mai
udă de 2 - 3 ori, iar după înflorire de 2 - 3 ori.
Plantele se dezvoltă foarte bine când umiditatea solului se menţine la 60 - 80% din capacitatea
de câmp. Normele de udare sunt de 200 - 300 m³/ha. Pe solurile zonale sau pe aluviuni numărul udărilor
este de 3 - 6, cu norme de udare de 400 - 500 m³/ha apă.
Recoltarea
Frunzele de tutun se recoltează la maturitatea tehnică, adică atunci când au ajuns la dezvoltarea
maximă şi au cel mai ridicat conţinut de substanţe organice şi minerale. Maturarea frunzelor se face
treptat şi recoltarea este eşalonată, înregistrându-se o diferenţă de 20 - 23 zile între maturarea frunzelor
de la bază şi a celor din vârful plantei.
La soiurile de tutun cultivate în ţara noastră se deosebesc pe tulpină cinci etaje de frunze. Mai
mult de 60% din recoltă este asigurată de frunzele dispuse în etajul de mijloc şi în vârf. Zona de vârf
asigură numai 12% din recoltă, iar zona de la bază numai 10%.
Maturarea tehnică a frunzelor se evidenţiază, din punct de vedere morfologic, prin culoarea
verde mai deschisă a lor, prin pierderea luciului, apariţia de pete de culoare gălbuie spre vârf şi pe
margini, căderea perişorilor, răsfrângerea marginilor limbului, suprafaţa limbului lipicioasă, iar uneori
se produce băşicarea acestuia. La maturarea tehnică frunzele se rup cu uşurinţă de pe tulpină.
Soiurile de tutun pentru ţigarete se recoltează într-un stadiu mai avansat de maturare,
asigurându-se frunze mai elastice şi rezistente, de culoare mai deschisă; recoltarea soiurilor cu frunze
mari, pentru ţigarete, se face când o treime din suprafaţa limbului foliar s-a îngălbenit; soiurile de tip
Virginia se recoltează când două treimi din suprafaţa limbului este de culoare galbenă-deschisă; soiurile
selecţionate pentru aroma lor caracteristică se recoltează mai de timpuriu, când se observă pete rotunde
de culoare galbenă pe suprafaţa limbului; soiurile cultivate pe soluri fertile se recoltează la maturitatea
completă; soiurile pentru ţigări de foi se recoltează mai de timpuriu, la începutul maturării tehnice; pe
terenuri cu fertilitate mai redusă, recoltarea se face înainte de apariţia pe frunze a petelor de culoare
galbenă; pe timp de secetă se grăbeşte recoltarea frunzelor, în anii ploioşi recoltarea frunzelor se amână;
în cazul atacului de boli sau dăunători, recoltarea frunzelor se face chiar înainte de maturarea tehnică.
Recoltarea se desfăşoară în condiţii optime numai după ce se evaporă roua de pe plante, în mai
multe etape (5 - 6), la intervale de 6 - 7 zile. La o singură recoltare se desprind de pe plantă 2 - 7 frunze
(mai puţine la baza tulpinii, mai multe spre vârf). La soiurile de tipul Virginia se recoltează numai câte
două frunze, în timp ce la soiurile de mare consum recoltarea se face în mai puţine etape (3 etape); în
prima etapă se recoltează frunzele de la baza plantei; în etapa a doua cele de la mijloc şi în etapa a treia
frunzele de la vârful plantei.
Recoltarea manuală se efectuează rupând frunză cu frunză în direcţia laterală şi în jos, pentru a
nu vătăma tulpina. Frunzele se lasă la marginea lanului pentru câteva ore pentru o uşoară vestejire, apoi
se încarcă în coşuri sau lăzi, cu peţiolul către pereţi şi se transportă la platformele de depozitare. La
recoltarea manuală muncitorii pot fi transportaţi pe platforma unei maşini speciale (Balthes), frunzele
depozitându-se în buncăre speciale.
Recoltarea mecanizată. Există şi maşini care recoltează mecanizat frunzele, dar în acest caz se
lasă un număr de 9 - 10 frunze pe plantă, care se maturează mai uniform şi pot fi recoltate la o singură
trecere, tulpinile fiind tocate şi încorporate în sol. Grăbirea maturării, ca şi uniformitatea acesteia se pot

P
age3
7
realiza tratând plantele cu Ethrel (acid 2-cloro-etil-fosforic), datorită căruia frunzele se îngălbenesc după
3 - 5 zile de la tratament, facilitând recoltarea mecanizată. Se utilizează 1.350 –2.250 g Ethrel s.a. în
400 - 500 l apă/ha (M. IRIMIA,1977). Recoltarea mecanizată este recomandată la soiurile cu frunze
mari (Virginia, Burley, de mare consum).
Hameiul (Humulus lupulus L.)
Importanță
Hameiul este una din cele mai importante plante tehnice deoarece inflorescenţele femele (conurile) sunt
indispensabile în industria berii.
Conurile imprimă berii o serie de însuşiri ca spuma, gustul şi aroma specifică, culoarea şi limpezimea,
asigurând şi conservabilitatea ei. Aceasta se datorează unui alcaloid (lupulină) bogat în substanţe amare,
uleiuri volatile şi taninuri.
Conurile uscate se folosesc în cantităţi de 150-1500 g/hl bere, sub formă de pulbere, extract sau
combinaţii. Conurile de hamei se pot utiliza şi în scop medical.
Lăstarii tineri se folosesc la prepararea supelor şi a salatelor. Frunzele şi coardele tocate, amestecate cu
porumb, constitue un furaj bogat în proteine şi amidon.
Compoziţia chimică a conurilor
Conurile de hamei, la maturitatea tehnologică, conţin circa 75-80% apă şi 20-25 % substanţă uscată.
Din cantitatea de substanţă uscată, 10-20% reprezintă compuşi azotaţi, 20-25% substanţe extractive
neazotate, 8-12% celuloză, 0,2-2,5% ulei volatil. Substanţele amare, uleiul volatil şi răşinile conferă
berii însuşirile specifice.
Răspândire
În anul 2009, suprafaţa cultivată cu hamei pe glob a fost de 83,3 mii ha cu o producţie medie de 1700
kg/ha. Suprafeţe mai mari se cultivă în Etiopia, Germania, SUA, Cehia, R.P.D. Coreea.
Suprafeţele în ţara noastră au scăzut în ultimii ani de la 2400 ha la sub 500 ha cu o producţie medie de
aproximativ 540 kg/ha.
Sistematică. Origine
Hameiul cultivat (european) – Humulus lupulus ssp. europaeus, var. Culta aparţine familiei
Cannabaceae. Provine din hameiul spontan (var. spontanea) prin luarea în cultură a acestuia.
Locul de origine al hameiului cultivat se pare a fi văile fertile din Caucaz şi litoralul Mării Negre.
Particularităţi biologice
Hameiul european este o plantă perenă, vivacitatea (cca. 40 ani) fiind asigurată de planta subterană
(rădăcini, butuc, stoloni). Organele aeriene apar şi dispar în fiecare an.
Sistemul radicular al hameiului este puternic, ramificat, pătrunzând în sol până la 2-4 m adâncime.
Butucul (tulpina) are 30-40 cm lungime, 10-15 cm grosime şi este menţinută la 10-15 cm sub nivelul
solului prin tăierile la butuc.
Înmulţirea. Hameiul se înmulţeşte prin sămânţă (în procesele de ameliorare) şi prin butaşi (la înfiinţarea
plantaţiei).
Germinaţia seminţelor are loc la temperaturi minime de 5˚C şi formează în primul an o rădăcină de
1-1,5 m şi coarde de 2-4 m iar în anul al II-lea ajung la dezvoltarea celor provenite din butaşi.
Butaşii emit primăvara, când temperatura este de 4-5˚C, la partea bazală, rădăcini adventive iar la cei
2-3 ochi apar lăstari. În primul an lăstarii ajung la 4-8 m înălţime. În fiecare an, de pe mugurii dorminzi
de pe butuc, se vor forma lăstari.
Lăstarii care pornesc din butuc în luna aprilie sunt dirijaţi pe suporţi. Lăstarii principali emit câte doi
lăstari de la fiecare nod, de 0,5-2 m lungime, pe care se vor forma inflorescenţele (conurile).
Frunzele se formează câte două la fiecare nod, sunt diferit lobate şi cu marginile dinţate.

P
age3
8
Inflorescenţele mascule şi femele sunt dispuse pe plante diferite. Inflorescenţele mascule sunt raceme
axilare, cu lungimea de 80-100 cm, cu numeroase flori pe tipul 5. Florile femele sunt dispuse în amenţi
pedunculaţi, care devin conuri ovate de 2-6 cm lungime şi 1-3 cm diametru şi se compun dintr-un
peduncul, un rahis şi numeroase bractei care poartă florile propriu-zise şi fructele.
Perioada de vegetaţie a hameiului, de la pornirea în creştere a mugurilor de pe butuc şi până la
maturitatea tehnologică, este de 100-170 zile.
Fructul are diametrul de 2,5-3,5 mm şi MMB-ul de 3-4 g, de culoare galbenă-cenuşie. Polenizarea,
fecundarea şi apariţia fructelor este un fenomen nedorit în plantaţii, determinând deprecierea însuşirilor
calitative ale conurilor.
Grăunciorii de lupulină sunt produşi de glandele secretoare (peri), dispuse la baza bracteelor. Perii
glandulari secretă lupulina, un produs făinos, de culoare galbenă-aurie, în formă de clopot dublu, cu
diametrul de 100-200 , având un miros specific.
Cerinţe faţă de climă şi sol
Hameiul manifestă o plasticitate ecologică destul de pronunţată dar pentru cultivarea lui pretinde
anumite condiţii de climă şi sol.
Căldura. Lăstarii pornesc în vegetaţie la 4-5˚C iar în timpul perioadei de vegetaţie sunt potrivite
temperaturile moderate (13-14 ˚C media lunii mai, 16-17˚C media lunii iunie şi 17-19 ˚C în perioada
formării conurilor).
Umiditatea. Cerinţele hameiului faţă de apă sunt ridicate. În perioada aprilie-august sunt necesare
350-450 mm precipitaţii şi în special la înflorirea - formarea conurilor (iunie-iulie).
Lumina. În cursul vegetaţiei hameiul preferă zile mai umbrite în perioada vegetativă şi o durată de
strălucire a soarelui mai mare în timpul înfloritului şi formării conurilor.
Ceaţa favorizează răspândirea manei, de aceea se vor evita terenurile din văile cu ceaţă frecventă.
Solul. Hameiul preferă soluri profunde, cu textură lutoasă, luto-nisipoasă, drenate, bine aprovizionate în
calciu, pH-ul 6,5-7,8.
Zone de cultură. Actualele plantaţii de hamei se întâlnesc în judeţele Maramureş, Braşov, Cluj,
Sibiu, Alba şi Hunedoara.
Tehnologia de cultivare
Valoarea investiţiilor pentru o plantaţie de hamei este foarte ridicată şi pe termen lung de aceea,
amplasarea acestora se face în urma unor studii de fezabilitate întocmite foarte riguros.
Terenul va trebui să fie complet mecanizabil, profund, fertil, cu textură uşoară (L, L-N), neutru
sau slab acid, slab bazic, din punct de vedere al pH-ului.
Se vor evita solurile extreme, cu apa freatică la suprafaţă, zonele frecvente cu vânturi puternice,
ceaţă şi grindină. Plantaţiile de hamei se înfiinţează după efectuarea unor lucrări de îmbunătăţiri funciare
ca nivelare, drenare, delimitarea parcelelor şi drumurilor, betonarea unor puncte fixe de rezistenţă a
spalierului şi fixarea prin sudură a unor stâlpi de ancorare.
Spalierul este o construcţie solidă, cu o durată mare de exploatare de peste 50 de ani în cazul
folosirii stâlpilor de oţel. Când natura stâlpilor este de lemn sau beton armat durata de folosire este ceva
mai mică (20-30 de ani). Spalierul se compune dintr-o reţea de sârme sau cabluri de oţel fixate în sol
prin plăci de beton, care asigură verticalitatea stâlpilor şi rezistenţa unei mase enorme de cca. 200
tone/ha. Perpendicular pe direcţia sârmelor principale se întind sârme secundare asigurând o reţea
orizontală ca o plasă, iar pe verticală din dreptul butucului se conduc coardele, fie pe sârmă subţire cu
diametrul cuprins între 1,2 şi 1,5 mm, fie pe sfori sintetice şi rezistente la greutăţi ale plantelor verzi în
faza de maturitate, de 50 până la 70 kg/plantă.
Desfundarea şi fertilizarea terenului se face după construcţia spalierului pe
adâncimea de 70-80 cm cu 50-60 t gunoi de grajd la hectar şi 300-400 kg/ha superfosfat şi sare potasică.
Plantarea se face cu butaşi obţinuţi de pe partea subterană a coardelor sau din drajoni şi
înrădăcinaţi un an în pepiniere, pentru o mai bună prindere, evitarea golurilor şi pentru intrarea mai
devreme pe rod. Un butaş corespunzător va avea o lungime de minim 10-12 cm, o grosime la mijloc de
1,5 cm şi 2-3 internodii cu 4-6 ochi.

P
age3
9
Pepiniera pentru înrădăcinarea butaşilor este de tipul clasic asemănătoare celei pentru
înrădăcinarea în şcolile de viţă de vie, cu modelare în biloane distanţate la 1 m şi cu interval pentru
tratamente fitosanitare la intervale de 6-8 rânduri pentru agregatele mecanice de stropit. Distanţa între
butaşi pe rând, în bilon este de 15-20 cm, iar adâncimea în bilon, de 8-10 cm până la vârful bilonului,
realizând 50-70 de mii de butaşi la hectar. Înrădăcinarea butaşilor se mai practică şi în pungi de
polietilenă de dimensiunile pungilor din comerţ (pentru lapte), cu conţinut special pentru înrădăcinare
format din turbă calcarizată sau din amestec de mraniţă, pământ de ţelină şi nisip de râu ca pentru
răsadniţele legumicole. Pungile se aşează în seturi de câte 10 pungi, în fâşii de şanţ lung, cu interval de 1
m între şanţuri. Lăstarii crescuţi din ochii butaşilor în timpul înrădăcinării se dirijează pe suporţi de
sârmă sau sfoară la înălţimea de 1 m de la nivelul solului. Lucrările de întreţinere în pepinieră constau în
combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor, completate sistematic cu udări în perioadele secetoase.
Cârnitul vârfului vegetativ la înălţimea de 1 m asigură o suplimentare a numărului de rădăcini formate.
Recoltarea butaşilor se face cu plugul special pentru cultura în biloane sau manual pe suprafeţe
mai mici, cu cazmaua. Butaşii înrădăcinaţi în pungi se scot manual, pungă cu pungă şi se sortează pe
categorii pentru plantarea unor suprafeţe compacte, cu butaşi de aceeaşi mărime în vederea obţinerii
unor plantaţii uniforme şi mai uşor de stăpânit din punct de vedere fitosanitar.
Plantarea butaşilor se face toamna sau primăvara. Plantaţiile de toamnă (15 X - 15 XI)
asigură o prindere mai bună, coarde mai viguroase încă din primul an şi o producţie relativ bună de
conuri încă din anul al II-lea de vegetaţie.
Plantarea se face în gropi, pe locuri pichetate la distanţa de 3 m între rânduri şi 1 m între plante
pe rând, asigurând o densitate de 3333 butuci la hectar.
Plantarea se face cu îngrăşăminte organice în amestec cu pământul situat sub butaş (5-6 kg de
gunoi de grajd la groapă), aşezarea butaşului se face la adâncimea de 10-15 cm faţă de nivelul solului,
cu rădăcinile bine răsfirate.
Această distanţă până la nivelul solului va rămâne aceeaşi pe toată durata exploatării plantaţiei,
fiind adâncimea optimă de menţinere în sol a capului butucului cu ocazia tăierilor anuale. Deoarece
plantele vegetează un mare număr de ani la locul de plantare se vor respecta cu mare stricteţe
dimensiunile dintre plante pe rând, aliniamentele şi calitatea lucrării de plantare.
În ţările cu tradiţie în cultura hameiului şi care deţin suprafeţe mari, plantarea hameiului se
poate efectua şi mecanizat cu maşini speciale de tipul maşinilor de plantat răsaduri, caz în care se reduc
mult costurile şi creşte semnificativ productivitatea muncii.
Fertilizarea. Prin volumul mare de biomasă pe care o dezvoltă, hameiul este o mare
consumatoare de elemente nutritive, îndeosebi de azot, potasiu şi calciu. Pentru o tonă de conuri uscate,
hameiul consumă în medie 95 kg N; 31 kg P₂O₅; 88 kg K₂O; 123 kg CaO; 15 kg MgO. Consumul
maxim se realizează în lunile iulie-august (circa 69% din N, 96% din P₂O₅ şi 80%din K₂O).
Fertilizarea se face cu îngrăşăminte minerale singure sau asociate cu îngrăşăminte organice
(gunoi de grajd, îngrăşăminte verzi etc.)
Când fertilizarea se face numai cu gunoi de grajd, acesta se aplică pe toată suprafaţa prin
împrăştiere în doze de 40-50 t/ha la interval de doi ani şi se încorporează în sol prin arătura de toamnă.
Când fertilizarea se face cu îngrăşăminte organice şi minerale, dozele de 40-50 t/ha gunoi de grajd
aplicat odată la 4 ani se asociază cu îngrăşăminte chimice, până la dozele calculate pentru optimum
economic.
Îngrăşămintele verzi (mazăre, lupin alb, rapiţă) încorporate în sol pot substitui o cantitate
însemnată de gunoi de grajd dacă se însămânţează devreme, în luna iulie şi realizează o masă vegetală
mare pe intervalele dintre rânduri.
Îngrăşămintele minerale sunt foarte eficiente pe toate tipurile de sol, aplicându-se diferenţiat
după nivelele de aprovizionare cu elemente nutritive determinate prin analize de sol.
În funcţie de o serie de elemente particulare ale condiţiilor pedoclimatice sau economice,
dozele de îngrăşăminte pentru condiţiile ţării noastre oscilează între 150-200 kg/ha N, P, K, diferenţiate
în funcţie de sol, zona climatică (mai mult sau mai puţin bogată în precipitaţii), asocierea cu
îngrăşămintele organice, soiul cultivat etc.
Îngrăşămintele greu solubile cu fosfor şi potasiu precum şi gunoiul de grajd mai greu
mineralizabil se aplică toamna şi se încorporează odată cu arătura de acoperire a butucului, iar cele mai
uşor solubile (azotatul de amoniu, îngrăşămintele complexe) se administrează primăvara, după tăierile la

P
age4
0
butuc sau fracţionate în mai multe reprize pe solurile uşoare, unde pot fi levigate prin precipitaţiile
abundente din lunile de primăvară.
Amendamentele cu calciu se aplică odată la 4-5 ani pe solurile acide în doze de 5-6 t/ha pentru
menţinerea reacţiei neutre a solului.
Nutrienţii foliari cu macro şi microelemente sunt bine receptaţi de plantele de hamei, îndeosebi
acolo unde se manifestă anumite carenţe în unele elemente.
În general, fertilizanţii foliari se aplică concomitent cu tratamentele fitosanitare din
considerente economice dar şi pentru că, în general, nu se constată fenomene de incompatibilitate între
acestea şi substanţele active din pesticide.
Aplicarea nutrienţilor foliari se face, de regulă, în două faze de vegetaţie a hameiului: înainte de
înflorire şi la începutul formării conurilor. Cei mai des folosiţi sunt fertilizanţii foliari produşi în ţara
noastră F-4.1.1. şi F-2.3.1., în concentraţii de 0,3-0,5%.
Lucrările de îngrijire se efectuează diferenţiat în funcţie de stadiul în care se găseşte
plantaţia de hamei. Lucrările de îngrijire în primul an de vegetaţie constau în:
- completarea golurilor cu butaşi înrădăcinaţi în locurile unde butaşii plantaţi nu s-au prins;
- combaterea buruienilor prin praşile mecanice între rânduri şi manuale pe rând deoarece în această fază
de plantă tânără, hameiul este foarte sensibil la erbicide;
- întinderea sârmelor sau sforilor verticale şi palisarea plantelor în sensul acelor de ceasornic cu dirijarea
în V alternativ, reţinând câte două coarde la fiecare butuc;
- combaterea bolilor şi dăunătorilor (mană, afide, larve de cărăbuş etc.)
- recoltarea conurilor din plantaţiile înfiinţate cu butaşi înrădăcinaţi;
- fertilizarea anuală de toamnă cu P₂O₅ şi K₂O;
- efectuarea arăturii de toamnă cu acoperirea butucilor.
Începând cu anul al doilea de vegetaţie în plantaţiile pe rod, grija pentru vigoarea şi sănătatea
plantelor este un obiectiv permanent în hameişti. Primăvara, când starea de zvântare a terenului permite,
se începe cu o grăpare, pentru păstrarea rezervei de umiditate din sol acumulată în timpul iernii şi se
continuă cu arătura de dezgropare a butucilor, când tăierile la butuc se fac manual sau o discuire pentru
nivelarea arăturii când tăierile la butuc urmează să se fectueze mecanic.
Tăierile anuale la butuc au scopul de a menţine capul butucului la cca. 10 cm sub
nivelul solului, de a curăţa butucul de drajonii şi rădăcinile adventive care se formează în partea lui
superioară, de a asigura concomitent cu această lucrare protecţia fitosanitară a butucului prin tratamente
cu insectofungicide sistemice.
Lucrarea de tăiere la butuc efectuată an de an şi corect asigură perenitatea plantelor, iar în
plantaţiile autentificate pentru înmulţirea vegetativă prin butaşi se prelevează cu această ocazie
materialul semincer “liber de viroze” pentru completarea golurilor sau pentru micromultiplicare “in
vitro”, în scopul obţinerii de butaşi sănătoşi şi cu mare vigoare de creştere.
Tăierea la butuc se efectuează primăvara timpuriu sau toamna târziu şi poate fi realizată
în 3 feluri:
- razantă - când se înlătură toată partea crescută cu un an înainte până la porţiunea îngroşată, în cazul în
care capul butucului se situează mai la suprafaţă;
- normală - când se lasă circa 2 cm din baza coardelor formate în anul precedent cu 2 ochi fiecare,
menţinându-se astfel adâncimea normală a capului butucului la 10 cm în sol;
- înaltă - când se lasă 4-6 ochi la baza coardelor din anul precedent, urmărindu-se fie ridicarea capului
butucului până la adâncimea normală, fie o creştere mai viguroasă la butucii nou formaţi prin
completarea golurilor pentru a-i ajunge în dezvoltare pe cei iniţiali.
Tăierile la butuc se pot efectua şi mecanic cu maşini speciale prin frezare sau prin forfecare,
realizând o eficienţă economică sporită şi un consum mult mai mic de forţă de muncă.
În plantaţiile pe rod, lucrările de primăvară continuă cu întinderea sârmelor verticale sau a
sforilor, folosind prăjini lungi care au la un capăt un mecanism special de înnodare a sforii la 6-7 m, sau
platforme înalte montate pe tractor, unde muncitorii prind sârmele sau sforile manual de sârmele
secundare orizontale.
Îndrumarea coardelor pe sârmele verticale sau pe sfori începe când lungimea coardelor pornite
din butuc este de 50-60 cm. Dirijarea acestora se face câte două pe o sârmă sau sfoară, adică 4 coarde pe
două sârme dispuse în “V” la soiurile mai puţin viguroase şi numai două coarde de la un butuc pe o

P
age4
1
sârmă, dispuse în “V” alternativ cu sârma de la celălalt butuc la cele viguroase. Cu ocazia îndrumării
coardelor se procedează şi la operaţiunea de înlăturare a lăstarilor suplimentari porniţi din mugurii
situaţi pe capul butucului (plivit). Dirijarea coardelor se face în sensul acelor de ceasornic (altfel,
coardele se desfăşoară şi se desprind de pe sfoară) de cel puţin două ori la interval de o săptămână .
Combaterea buruienilor reprezintă o activitate importantă în plantaţiile de hamei.
Buruienile influenţează negativ producţia şi calitatea conurilor printr-un consum relativ mare de
elemente nutritive, prin favorizarea dezvoltării bolilor şi dăunătorilor, creând greutăţi în efectuarea
lucrărilor de îngrijire şi de recoltare.
Deşi hameiul este o plantă vivace, cu ritm rapid de creştere, în primele faze de vegetaţie
domină buruienile, combaterea acestora fiind o necesitate în plantaţii ducând la obţinerea de profit.
În condiţiile unor costuri reduse cu forţa de muncă manuală combaterea buruienilor se
realizează prin 2-3 praşile manuale pe rând asociate cu 3-4 lucrări mecanice printre rânduri cu
cultivatorul sau discuitorul de hamei.
Prima praşilă manuală se efectuează mai adânc (numită “sapa mare”) având scopul de a afâna
solul în profunzime în jurul butucului, de a distruge organele subterane ale buruienilor perene şi a
drajonilor apăruţi din butuc. Pe intervalul dintre rânduri, de regulă, se efectuează numai lucrări
mecanice.
Combaterea chimică a buruienilor din plantaţiile de hamei se face cu erbicide selective pe
rândul de plante dintre care cel mai eficient s-a dovedit a fi Gesatopul, care este un erbicid rezidual cu
acţiune drastică asupra buruienilor dicotiledonate şi monocotiledonate anuale. În primii doi ani de la
înfiinţarea plantaţiei se evită aplicarea Gesatopului, combaterea buruienilor efectuându-se prin 2-3
praşile manuale. În anii următori se poate aplica erbicidul Gesatop (2 kg/ha) primăvara, după efectuarea
tăierilor la butuc, pe fâşii late de 60 cm, iar când hameiul are cel puţin 5 m înălţime şi s-a lignificat la
bază se pot aplica diferite erbicide cu acţiune de contact ca: Fusilade (1 l/ha), Sare DMA (0.6 l/ha),
Gramoxone (2 l/ha) simple sau asociate, după gradul de infestare cu buruieni.
Aceste erbicide asociate cu unele lucrări mecanice printre rânduri asigură combaterea integrală
a buruienilor în plantaţiile de hamei. Lăstarii bazali şi îndepărtarea frunzelor bazale de pe coarde pe
înălţimea de cca 1 m pentru aerisirea plantaţiei, se realizează cu un erbicid cu acţiune defoliantă
(Gramoxone 2-3 l/ha, Purivel, 2 l/ha).
Combaterea bolilor şi dăunătorilor
Cele mai frecvente boli în plantaţiile de hamei sunt mana hameiului (Pseudoperenospara
humuli (Miy et Tak) Wilson) şi făinarea (Sphaerotheca humuli (DC) Burr.). Sporadic mai apar
verticilioza sau ofilirea, înroşirea conurilor şi un număr însemnat de viroze şi bacterioze (Bobeş, 1983).
Mana hameiului se combate prin tratamente preventive şi curative.
Preventiv se folosesc produsele Ridomil 60 WP- 1% (300 g/30 l apă) concomitent cu tăierile la
butuc, primăvara prin stropiri cu pompele manuale peste capul butucului, tratament care asigură
protecţia pe o perioadă de cca. 2 luni.
Strategia de combatere a manei pe foliajul plantelor de hamei presupune folosirea sistematică şi
alternativă a unor substanţe omologate ca Ridomil plus 48 WP 2,5 kg/ha; Sandofan (2.5 kg/ha) sau
Aliette (80 PU 2.5-3 kg/ha) în funcţie de presiunea de infecţie, remanenţa produsului pe foliaj şi evitarea
apariţiei fenomenului de rezistenţă.
Făinarea hameiului se combate cu Tilt 250 EC (200 g/ha), Topaz 100 EC (400 g/ha) şi cu sulf
muiabil (4-5 kg/ha).
Dăunătorii cei mai frecvenţi în plantaţiile de hamei sunt pentru organele aeriene: păduchele
verde al hameiului (Phorodon humuli Schrank) păianjenul roşu comun (Tetranychus urticae Koch.) şi
puricele hameiului (Psylliodes attenuata Koch.) iar pentru organele subterane: larvele cărăbuşului de
mai (Melolontha melolontha L.), omida de pădure a hameiului (Triodia sylvina L.), gărgăriţa
leguminoaselor (Othiorrhynchus ligustici L.) viermii sârmă, coropişniţa etc. (T. Perju, 1983).
Păduchele verde se combate la avertizare sau la apariţia în plantaţii a primelor forme adulte,
aripate. Tratamentele se fac cu aficide: Vetracid, Ekalux, Lanate, Decis, Fastac, Karate prin alternanţă în
doze eficiente.
Păianjenul roşu comun se combate cu acaricide ca: Neotrin, Neoron, Keltane, Mitac etc. la
avertizare sau când se constată prezenţa a 1-2 forme mobile/frunze.
De regulă, ceilalţi dăunători nu depăşesc frecvent pragurile economice de dăunare şi în foarte
rare cazuri se ajunge în situaţia de a aplica măsuri curative de combatere.

P
age4
2
Recoltarea
Recoltarea conurilor se face la maturitatea tehnică, moment sesizabil prin schimbarea nuanţei
de culoare de la verde la verde-gălbui şi prin îngălbenirea pronunţată a lupulinei dintre bractei. Practic,
momentul se pune în evidenţă prin strângerea conurilor în mână, acestea se deformează uşor şi îşi revin
la forma iniţială, au un miros plăcut, caracteristic, aromat, iar în această fază care durează 8-10 zile
conurile au conţinutul cel mai ridicat în lupulină, substanţe amare şi arome. În condiţiile din ţara noastră,
maturarea tehnică are loc în a doua jumătate a lunii august şi în prima jumătate a lunii septembrie.
La o recoltare înainte de maturitatea tehnică a conurilor producţia este mai mică şi de calitate
inferioară, iar la întârzierea recoltării, conurile se înroşesc, bracteile se deschid, devin rigide şi se
desprind de pe rahis, lupulina se scutură, se depreciază, se reduce conţinutul în ulei volatil, răşinile moi
se transformă în răşini dure.
Recoltarea. Hameiul se recoltează manual, semimecanizat şi mecanizat complet. Prezenţa
umidităţii ridicate în conuri în momentul recoltării (prin rouă, ceaţă sau ploaie) depreciază calitatea
recoltei, de aceea hameiul se recoltează după ce sa ridicat roua, numai pe timp frumos, când conurile
sunt zvântate.
Recoltarea manuală presupune desprinderea părţii de sus a plantei de pe spalier, culegerea
conurilor manual cu peduncul de cel mult 1 cm şi transportul acestora spre locul de uscare. Coardele
culese căzute la pământ se înfăşoară lângă butuc pentru ca în următoarea perioadă de timp să aibă loc
migrarea substanţelor de rezervă în butuc, mărind în acest fel longevitatea plantaţiei.
Recoltarea semimecanizată constă în desprinderea coardelor din partea superioară de pe
spalier, secţionarea la 1-1,5 m de sol şi încărcarea lor în remorciplatforme urmate de transportul la
maşinile staţionare de cules (LCCH -1, LCCH-2, Yugo-Wolf). Acestea desprind conurile şi frunzele de
pe coarde, separă conurile de frunze şi le transportă pe benzi rulante la uscătoare.
Recoltarea mecanizată se face direct din plantaţii cu combine speciale, autopropulsate, care
efectuează toate operaţiile până la obţinerea conurilor.
Uscarea conurilor se face în uscătoare speciale şi presupune pierderea umidităţii din conuri de
la 75-80% cât au când sunt recoltate până la 6-7%. La această umiditate conurile se sfărâmă şi se
depreciază calitativ de aceea după ce sa ajuns la această umiditate (care de fapt se practică pentru
uscarea rahisului din con), conurile se trec în climatizor pentru a li se mai reda câteva procente de
umiditate, până la 11-13%, stare în care se pot presa şi ambala, fără pierderi şi cu păstrarea nealterată a
calităţilor.
Uscarea conurilor de hamei este un proces dificil şi delicat în care trebuie să se respecte
temperatura aerului introdus în uscător şi debitul de aer. La creşterea temperaturilor de uscare peste
parametri optimi (75-80˚C la intrare şi 60-65˚C pe traseu) au loc pierderi în conţinutul de acizi alfa şi în
ulei volatil depreciindu-se calitatea hameiului.
Ambalarea hameiului pentru livrare la fabricile de bere se face după bonitare şi recepţia
beneficiarului în baloturi presate în saci de pânză, cu prese speciale, în greutate diferită (50-100 kg)
etichetaţi şi clasaţi pe categorii. Păstrarea hameiului ambalat în vederea prelucrării la fabricile de bere se
face în camere răcoroase, la temperaturi scăzute, de 2-3oC.
În ultimul deceniu, fabricile de bere au trecut la folosirea peletelor de hamei în procesul de
fabricare a berii, ceea ce presupune condiţionarea conurilor sub formă de pelete în instalaţii speciale şi
livrarea sub această formă la fabricile de bere.
Deşi există o tendinţă, pe plan mondial, de a se folosi din ce în ce mai mult extract de hamei în
unele fabrici de bere, folosirea conurilor în dozajul de fabricaţie (sub formă de material presat sau
peletat) rămâne o sursă sigură de creştere a calităţii berii sub aspectul aromei, gustului, culorii şi
persistenţei spumei, calităţi mult apreciate de către consumatorii pretenţioşi.
Producţia de conuri uscate variază în funcţie de soi, zona de favorabilitate, condiţiile
de cultivare, fiind în mod frecvent cuprinsă între 1000-1500 kg/ha la soiurile aromate cu lăstari roşii şi
ajungând până la 2000 - 3000 kg/ha la soiurile productive cu lăstari verzi şi în condiţii de cultivare
intensivă.