fitotehnie iii+iv

170
ŞTEFAN MARIN CONSTANTINESCU EMILIA FITOTEHNIE III - IV MANUAL UNIVERSITAR pentru învăţământul la distanţă C R A I O V A 2 0 1 1

Upload: liviu-voica

Post on 24-Jul-2015

654 views

Category:

Documents


29 download

TRANSCRIPT

Page 1: Fitotehnie III+IV

ŞTEFAN MARIN CONSTANTINESCU EMILIA

FITOTEHNIE III - IV

MANUAL UNIVERSITAR

pentru

învăţământul la distanţă

C R A I O V A 2 0 1 1

Page 2: Fitotehnie III+IV

2

CUPRINS

TEMA NR.I. FLOAREA SOARELUI………………………………….................…...... 3 1.1. Importanţă, răspândire, compoziţia chimică, relaţii plantă-factori de vegetaţie la floarea soarelui ……………………………………………..… 3 1.2. Rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, sămânţa şi semănatul, lucrări de îngrijire, recoltarea……………..................................................................... 9 Rezumatul temei………………………………………………………………… 22

TEMA NR.II. RAPIŢA…………………………………......................……………………. 23 2.1.Importanţă, răspândire, compoziţia chimică, relaţii plantă-factori de

vegetaţie la rapiţǎ....................................................................................... 23 2.2. Rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, sămânţa şi semănatul, lucrări de îngrijire, recoltarea......................................................………………........... 29 Rezumatul temei………………………………………………………………… 41 TEMA NR.III. INUL PENTRU ULEI………………………......................…………........ 42 3.1.Importanţă, răspândire, compoziţia chimică, relaţii plantă-factori de

vegetaţie la inul de ulei…………………………………………………….... 42 3.2. Rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, sămânţa şi semănatul, lucrări de îngrijire, recoltarea………………………………………………………….. 46 Rezumatul temei………………………………………………………………… 52 TEMA NR.IV. CÂNEPA…………………………………......................…………………… 53 4.1.Importanţă, răspândire, compoziţia chimică, relaţii plantă-factori de

vegetaţie la cânepǎ………………………………………………………… 53 4.2. Rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, sămânţa şi semănatul, lucrări de îngrijire, recoltarea………………………………………………………… 57 Rezumatul temei………………………………………………………………… 63 TEMA NR.V. INUL PENTRU FIBRǍ………………………………….…........................ 64 5.1.Importanţă, răspândire, compoziţia chimică, relaţii plantă-factori de

vegetaţie la inul pentru fibrǎ………………………………………………. 64 5.2. Rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, sămânţa şi semănatul, lucrări de îngrijire, recoltarea………………………………………………………… 69 Rezumatul temei………………………………………………………………… 76 TEST RECAPITULATIV I…………………...…................................................................. 77 TEMA NR.VI. SFECLA PENTRU ZAHĂR………………………………….................... 82 6.1. Istoric, răspândire, importanţă, compoziţia chimică, relaţia plantă-factori de vegetaţie la sfecla pentru zahăr............................ 82 6.2. Rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, sămânţa şi semănatul, lucrări de îngrijire, recoltarea...................................................................................... 87 6.3. Producerea materialului semincer, păstrarea rădăcinilor.......................... 92 Rezumatul temei………………………………………………………………… 97

Page 3: Fitotehnie III+IV

3

TEMA NR.VII. CARTOFUL………………………………………………………... 98 7.1. Istoric, răspândire, importanţă, compoziţia chimică, relaţia plantă-

factori de vegetaţie la cartof........................................................... 98 7.2. Solul, rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, materialul de plantare.......... 104 7.3. Plantatul tuberculilor, lucrări de îngrijire, recoltare................................. 109 Rezumatul temei………………………………………………………………… 114 TEMA NR.VIII. TUTUNUL………………………………………………………... 115

8.1. Istoric, răspândire, importanţă, compoziţia chimică, relaţia plantă-factori de vegetaţie la tutun...................................................... 115

8.2. Rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, producerea şi plantarea răsadului………………………………………………………………… 121 8.3.Lucrări de îngrijire, recoltarea, înşirarea, dospirea şi uscarea foilor de tutun……………………………………………… 126

Rezumatul temei……………………………………………………………… 131 TEMA NR. IX. HAMEIUL………………………………………………………………. 132

9.1. Istoric, răspândire, importanţă, relaţii plantă - factori de vegetaţie la hamei.. .............................................................................................. 132 9.2. Înfiinţarea plantaţiei de hamei.............................................................. 137 9.3.Lucrări de îngrijire în plantaţiile pe rod.................................................. 142

Rezumatul temei………………………………………………………………. 146

TEMA NR. X. PLANTE MEDICINALE ŞI AROMATICE CULTIVATE................... 147 10.1.Chimionul: istoric, răspândire, importanţă, relaţia plantă-factori de

vegetaţie, tehnologia de cultivare............................................................... 147 10.2. Coriandrul: istoric, răspândire, importanţă, relaţia plantă-factori de

vegetaţie, tehnologia de cultivare................................................ 152 10.3. Feniculul: istoric, răspândire, importanţă, relaţia plantă-factori de vegetaţie, tehnologia de cultivare................................................ 157

Rezumatul temei………………………………………………………………… 161 TEST RECAPITULATIV II............................................................................................... 162 BIBLIOGRAFIE.............................................................................................................. 168

Page 4: Fitotehnie III+IV

4

Tema nr. I

FLOAREA SOARELUI (Helianthus annuus L.)

Unităţi de învăţare: Importanţă, răspândire, compoziţia chimică, relaţii plantă - factori de vegetaţie la

floarea soarelui. Rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, sămânţa şi semănatul, lucrări de îngrijire,

recoltarea.

Obiectivele temei: - prezentarea importanţei florii soarelui în contextul alimentar, industrial; - stabilirea relaţiei plantelor cu factorii de vegetaţie pe parcursul ontogenezei; - enumerarea şi descrierea secvenţelor din tehnologia de cultivare: amplasarea

culturii, fertilizarea, lucrările solului, înfiinţarea culturii; - precizarea detaliilor referitoare la lucrările de îngrijire şi recoltare;

Timpul alocat temei: 6 ore

Bibliografie recomandată

1. Bâlteanu Gh., 1974, Fitotehnie, Editura Didacticǎ şi Pedagogicǎ, Bucureşti. 2. Hera Cr. şi colab.,1989, Cultura florii soarelui, Editura Ceres, Bucureşti. 3. Ştefan M., 2009, Fitotehnica florii soarelui şi rapiţei, Editura Universitaria, Craiova.

1.1. Importanţă, răspândire, compoziţia chimică, relaţii plantă - factori de vegetaţie la floarea soarelui

Importanţă Floarea-soarelui este una dintre cele mai importante surse de ulei vegetal, fiind cea mai importantă plantă uleioasă din România şi una dintre cele mai valoroase plante uleioase din lume, la nivelul anului 2006 ocupând locul al patrulea, cu o cotă de 8,4 % din producţia mondială de ulei vegetal, după palmier (29,13 %), soia (27,6 %) şi rapiţă (13,6 %). Floarea-soarelui se cultivă în principal pentru obţinerea de ulei rafinat, care se utilizează în alimentaţia omului, având culoare, gust şi miros plăcute. Valoarea alimentară deosebită a uleiului de floarea-soarelui este dată de proporţia mare a acizilor graşi nesaturaţi (acid oleic 14 - 43 %, acid linoleic 44 - 75 %), a conţinutului scăzut în grăsimi saturate şi colesterol, conţinut ridicat în vitamine liposolubile (A1, B1, B3, B5, E, D), valoare energetică mare (8,8 cal/g ulei) şi respectiv grad mare de stabilitate şi conservabilitate. Uleiul de floarea-soarelui se utilizează pe scară largă în alimentaţia dietetică modernă, deoarece determină un conţinut mai scăzut al colesterolului şi al fosfolipidelor din sânge (acestea facilitează bolile arterosclerotice şi cardiovasculare) şi are un grad mare de asimilare de către organism. Uleiul de floarea-soarelui este utilizat în industria conservelor şi a margarinei, la obţinerea lecitinei, fosfolipidelor, iar datorită conţinutului ridicat în vitamine se foloseşte in cosmetică şi în medicina populară. Fosfatidele şi lecitina se folosesc pe scară largă în industria alimentară (prepararea de mezeluri, a

Page 5: Fitotehnie III+IV

5

prăjiturilor, ciocolatei) şi în panificaţie. Uleiul de floarea-soarelui poate fi folosit după esterificare, sub formă de biocombustibil (biodiesel), având un indice de evaporare aproape zero, siguranţă în păstrare (punctul de aprindere este de 215° C, comparativ cu 770° C pentru motorină) şi proprietăţi nepoluante, un ha de floarea-soarelui producând carburant pentru cultivarea a 8 - 10 ha cu diferite culturi. Cultivarele de floarea - soarelui cu un conţinut mai scăzut de ulei în seminţe se utilizează pentru prepararea unor sortimente de halva sau direct în alimentaţia oamenilor pentru ronţăit. Florile ligulate servesc pentru obţinerea unor produse utilizate în combaterea unor maladii, ele conţinând quercetrină, antocianină, colină, betaină, xantofilă, iar tinctura se foloseşte în afecţiuni pulmonare. Floarea-soarelui este şi o valoroasă plantă furajeră, fiind cultivată în special pentru siloz, recoltarea făcându-se în acest scop, la începutul înfloririi, când plantele conţin cantitatea cea mai mare de zaharuri, proteine şi vitamine. Floarea-soarelui reprezintă pentru ţara noastră o valoroasă plantă meliferă, a cărei înflorire se încadrează în conveerul melifer salcâm - tei - floarea-soarelui. De pe un hectar, în perioada înfloririi obţinându-se în funcţie de hibrid şi de condiţiile climatice 20 - 30 şi chiar 50 kg miere de calitate superioară, culoare galbenă şi aromă moderată. Din punct de vedere agronomic, floarea-soarelui are o mare importanţă în alcătuirea asolamentelor, prezentând următoarele avantaje:

∗ este prăşitoare, contribuind în felul acesta la reducerea gradului de îmburuienare prin lucrările de îngrijire efectuate; ∗ se poate cultiva în zone mai secetoase, unde alte plante nu reuşesc; ∗ eliberează terenul relativ devreme (august-septembrie); ∗ calendarul lucrărilor agricole nu se suprapune peste cel al celorlalte culturi agricole importante de la noi din ţară: ∗ starea structurală şi de fertilitate a solului după floarea-soarelui este bună, aceasta fiind o plantă bună premergătoare pentru grâul de toamnă (este mai bună decât porumbul); ∗ are cerinţe moderate faţă de fertilizarea cu azot şi fosfor, dar are cerinţe mari faţă de potasiu; ∗ tehnologia de cultură este mecanizată în întregime şi nu pune probleme deosebite cultivatorului.

Dintre inconvenientele culturii de floarea-soarelui pot fi menţionate următoarele: ∗ sensibilitatea la boli, ceea ce implică o rotaţie de cel puţin 5 - 6 ani, excluzând monocultura; ∗ amplasarea după multe plante de cultură este restricţionată, datorită bolilor şi dăunătorilor comuni (soia, rapiţa, cartof); ∗ lasă solul mai sărac în apă şi potasiu.

Răspândire. Suprafeţe cultivate. Floarea - soarelui îşi are originea pe continentul american, unde este cunoscută din era precolumbiană (aproximativ 4000 - 5000 ani î.Hr., bazinele Mississippi şi Misouri). În Europa, floarea-soarelui a fost introdusă pentru prima dată în anul 1510 de către spanioli, ulterior răspândindu-se în Franţa şi Italia, la sfârşitul secolului al XVI – lea în Belgia, Olanda, Elveţia, Germania şi Anglia, iar în secolul al XVII – lea şi în celelalte ţări europene. După datele FAO, la nivelul anului 2009, principalele 10 ţări mari cultivatoare de floarea-soarelui pe plan mondial au fost Federaţia Rusă – 5,943 mil. ha, Ucraina – 3,915 mil. ha, Argentina – 2,195 mil.ha, India – 2,130 mil. ha, China – 1,030 mil. ha, România – 0,982 mil. ha, Bulgaria – 0,750 mil.ha, S.U.A. – 0,708 mil. ha, Franţa – 0,645 mil.ha, Spania – 0.633 mil.ha.

Page 6: Fitotehnie III+IV

6

La nivelul Uniunii Europene, din cele 27 de ţări, floarea-soarelui se cultivă în 14 ţări, România având suprafaţa cea mai mare cultivată cu floarea-soarelui, fiind urmată de Bulgaria, Franţa, Spania, Ungaria, Italia, Slovacia, celelalte ţări (Cehia, Austria, Germania, Portugalia, Grecia, Polonia, Slovenia) cultivând suprafeţe mai mici de 100 mii ha. Floarea-soarelui este o plantă a continentului european, atât ca suprafaţă cultivată, cât şi ca nivel de producţie, producţii medii mai mari de 2000 kg/ha realizându-se în Elveţia (2561 kg/ha), Grecia (2500 kg/ha), Austria (2444 kg/ha), Croaţia (2311 kg/ha), Franţa (2232 kg/ha), Ungaria (2178 kg/ha), Cehia (2145 kg/ha), Italia (2130 kg/ha). În România, floarea-soarelui a cunoscut un ritm de cultivare ridicat, la nivelul anului 2009 deţinând locul al şaselea în lume ca suprafaţă şi primul loc la nivelul Uniunii Europene, cu 981.856 ha, o producţie medie ceva mai mică – 1554 kg/ha şi o producţie totală de ulei de 1. 526. 232 tone . Judeţele mari cultivatoare de floarea-soarelui sunt: Constanţa, Tulcea, Brăila, Călăraşi, Ialomiţa, Teleorman, Timiş, Dolj, fiecare cultivând peste 50 000 ha, dar în ultimul timp, cultura s-a extins şi în judeţele din Transilvania şi Moldova. Compoziţia chimicǎ Compoziţia chimică a florii-soarelui este complexă, predominând grăsimea şi substanțele proteice (tab.1.1), la acestea adăugându-se în cantităţi mai mici: hidraţii de carbon, celuloza, sărurile minerale şi vitaminele A, D, E, K (V.Tabără, 2005, Solovăstru Cernea, 2008).

Tabelul 1.1 Compoziţia chimică a florii-soarelui (%)

Seminţele de floarea-soarelui de la materialul biologic cultivat în prezent în ţara noastră se caracterizează printr-un conţinut ridicat în ulei, limitele uzuale de variaţie fiind între 40 şi 53 %, în miez, limita superioară a conţinutului de ulei tinzând spre 75 %. După diferiţi autori şi diferite surse, conţinutul seminţelor de floarea-soarelui în ulei este de 41,6 % (Kepler, 1982), 43,1 % (Hartman, 1985), 34,4 % (Ensminger, 1990), 33 - 56 % (Gh.V.Roman, 2007), 44 - 53 % (V. Bărnaure, 1991). În general, uleiul de floarea soarelui conţine 8 – 10 % acizi saturaţi (acid palmitic – 6,2 %, acid stearic – 4,75 %, acid behenic – 0,89 %, acid arahidonic – 0,34 %, acid lignoceric – 0,23 %), 85 - 90 % acizi graşi nesaturaţi (acid linolenic – 67 %, acid oleic – 19,8 %, acid linolenic – 0,09 %, acid palmitoic – 0,08 %, acid heptadecanoic – 0,01 %). Uleiul provenit din floarea-soarelui se caracterizează prin valoare nutritivă ridicată, stabilitate bună şi capacitate mare de conservare pe perioade lungi de timp, toate acestea fiind posibile datorită prezenţei acidului linoleic şi oleic şi absenţei acidului linolenic. După conţinutul de acid oleic, hibrizii de floarea-soarelui se împart în:

∗ hibrizi convenţionali (14 – 40 % acid oleic); ∗ hibrizi mid - oleici (41 – 74 % acid oleic); ∗ hibrizi high - oleici (75 – 90 % acid oleic).

Componentele plantei Ulei Proteină

brută Extractive neazotate Celuloză Cenuşă

Total achenă 43,1-52,5 15,9-21,9 14,6-14,8 17,1-19,5 3,1-3,3 Sămânţă

(miez) 57,8-68,0 19,8-25,2 7,4-9,2 4,1-5,0 3,4-3,6

Pericarp (coji) 1,0-6,0 1,9-4,2 30,8-36,9 53,3-65,9 1,4-2,8 Turte 6,0-10,0 30,0-35,0 19,0-22,0 12,0-18,0 6,5-7,2

Calatidii 4,8 7,0-57,0 45,1-57,0 18,1 17,2

Page 7: Fitotehnie III+IV

7

Raportul dintre acidul oleic şi cel linoleic este influenţat de mai mulţi factori. Temperatura ridicată influenţează negativ acumularea de acid linoleic şi pozitiv pe cea de acid oleic, în condiţii de temperaturi scăzute, conţinutul de acid linoleic putând ajunge până la 77 %, iar în condiţii de temperaturi foarte ridicate poate scădea până la 20 % (Roth L., Kormann K., 2005). Polenizarea poate influenţa conţinutul în acid oleic în cazul în care, cultura de floarea-soarelui oleică este amplasată la o distanţă mai mică de 200 m, de cultura de floarea - soarelui convenţională, existând riscul ca floarea-soarelui oleică să fie polenizată cu polen de la floarea-soarelui convenţională şi în final să se reducă procentul de acid oleic. Hibrizii mid – oleici (41 – 74 % acid oleic) şi hibrizii high – oleici (75 – 90 % acid oleic) se apropie din punct de vedere alimentar şi nutriţional de uleiul de măsline, care are cca. 80 % acid oleic şi se pot folosi cu rezultate deosebite în obţinerea biocombustibilului. Relaţii plantǎ - factori de vegetaţie. Floarea-soarelui este în general pretenţioasă la temperatură, umiditate, lumină şi fertilitatea solului, dar prezintă şi o mare plasticitate ecologică, datorită căreia se adaptează relativ uşor la oscilaţii însemnate de temperatură, mai ales în prima parte a vegetaţiei. Deoarece suportă destul de bine seceta, floarea-soarelui ocupă un mare areal, cultivându-se cu succes în condiţii foarte diferite (în zona tropicală foarte călduroasă a Pakistanului, în Mexic, în Africa foarte secetoasă, dar şi în Olanda, Franţa, Austria, Elveţia – ţări cu un regim al precipitaţiilor foarte ridicat). Cerinţe faţă de temperatură Suma temperaturilor biologic active, cu pragul biologic de 7°C, pe perioada semănat-maturitate este la majoritatea hibrizilor de floarea-soarelui cuprinsă între 1450 - 1650° C. Temperatura minimă de germinaţie este de 4 - 5° C, dar procesul germinativ se desfăşoară normal începând cu temperatura de 7 - 8° C. La temperatura solului de 12 - 14° C, plantele de floarea-soarelui răsărind în 10 - 14 zile. Dacă în sol la semănat, temperatura este mai mică de 4° C, floarea-soarelui germinează şi răsare greu. Răsare şi se dezvoltă bine în anii cu izoterma lunii aprilie mai mare de 6° C. Temperatura optimă de germinaţie la floarea-soarelui este de 25° C. La germinaţie, floarea-soarelui suportă perioade scurte de timp, temperaturi de 0° C..... - 4° C, iar în faza de cotiledoane nu suportă temperaturi mai scăzute de - 2° C. În faza de 1 - 2 perechi de frunze, floarea-soarelui rezistă la temperaturi de - 6 ....- 8° C, dacă acestea sunt de scurtă durată. Când sunt persistente, temperaturile scăzute distrug vârful de creştere şi provoacă ramificarea tulpinii în partea superioară, formarea mai multor calatidii mici, cu seminţe mici şi implicit producţie mai mică. Hibrizii de floarea-soarelui suportă oscilaţii termice de la 13 - 17° C până la 25 - 30° C. Până la apariţia inflorescenţelor, plantele de floarea-soarelui cresc şi se dezvoltă bine la temperaturi de 14 - 16° C, însă iniţierea florilor are loc foarte bine la temperaturi de 17 - 18° C ziua şi 8 - 9° C noaptea (V.Bărnaure, 1991 citat de I.Viorel, 2008). În perioada înfloritului, florii-soarelui îi sunt favorabile temperaturile de 16 - 20° C, iar în faza de formare şi umplere a bobului (faza de maturizare), temperaturi de 20 - 22° C. Temperaturile ridicate determină reducerea producţiei, a conţinutului de ulei, a conţinutului în acid linoleic a uleiului şi a randamentului de obţinere a uleiului (după Marrien A., Marie-Joelle Milan, 1992, citaţi de I.Viorel, 2008). Cele mai bune rezultate se obţin în zonele unde în perioada aprilie-august, temperaturile medii sunt de 18°C, realizându-se o constantă termică de 600° C. Temperaturile mai mari de 30° C în perioada înfloritului, însoţite de arşiţă atmosferică (vânturi uscate şi umiditate relativă a aerului redusă) provoacă pagube însemnate producţiei de seminţe, deoarece polenul îşi pierde viabilitatea şi

Page 8: Fitotehnie III+IV

8

creşte în felul acesta procentul de seminţe seci, reducând în acelaşi timp conţinutul de ulei al acestora. Cerinţe faţă de umiditate Deşi se numără printre plantele mari consumatoare de apă, coeficientul de transpiraţie oscilând între 209 - 705 (după Bâlteanu Gh., 1993), între 390 - 765 (Bărnaure V., 1991), iar după Canţăr F., 1965, între 470 - 570, floarea-soarelui rezistă destul de bine la secetă, mult mai bine decât porumbul. Această rezistenţă mărită la secetă a florii-soarelui se datorează sistemului radicular bine dezvoltat, prezenţei perişorilor protectori pe frunze şi tulpini, măduvei din interiorul tulpinii, care înmagazinează anumite cantităţi de apă şi reducerii suprafeţei foliare în perioadele de secetă şi arşiţă atmosferică, prin autoeliminarea frunzelor din partea bazală a tulpinii. În perioada de vegetaţie, o plantă de floarea-soarelui consumă 70 - 80 litri apă. Floarea-soarelui creşte şi se dezvoltă bine atunci când solul conţine 69 - 90 % apă din capacitatea de câmp. Se poate dezvolta în zonele în care cad anual peste 350 mm precipitaţii, dar aceasta se dezvoltă bine în zonele în care anual cad 450 - 600 precipitaţii. Cerinţele plantelor de floarea-sorelui faţă de factorul apă sunt diferite în funcţie de faza de vegetaţie. La germinaţie, seminţele de floarea-soarelui au nevoie de 70 - 100 % apă din greutatea lor. Faza critică pentru apă a florii-soarelui în cursul perioadei de vegetaţie apare în intervalul de 45 - 60 zile, cuprinse între 5 - 10 iunie şi 25 iulie - 5 august, aceasta corespunzând stadiilor F1 – M6 – (începutul formării inflorescenţelor – începutul înfloririi, când plantele consumă numai 20 - 25 % din cantitatea totală de apă şi fazele de înflorire – umplerea fructelor, când se consumă cea mai mare cantitate de apă). Nerealizarea nivelului optim de apă în prima decadă de după ofilirea florilor ligulate influenţează negativ atât producţia de seminţe, cât şi conţinutul de ulei al acestora. Stresul hidric la floarea-soarelui afectează în primul rând caracteristicile morfologice ale plantei, determinând reducerea taliei plantei (fenomen de piticire), diminuarea părţii epigee şi ca o consecinţă a acesteia, reducerea suprafeţei foliare, iar în al doilea rând, caracteristicile productive, respectiv numărul de seminţe pe calatidiu, masa boabelor/ calatidiu, MMB. Pentru floarea-soarelui sunt hotărâtoare precipitaţiile acumulate în perioada 1 octombrie – 1 aprilie (400 - 450 mm) şi precipitaţiile din timpul vegetaţiei (300 - 450 mm). Excesul de umiditate şi temperaturile scăzute din timpul înfloritului reduc rezistenţa plantelor la boli şi împiedică zborul insectelor polenizatoare, cu consecinţe negative asupra producţiei şi a conţinutului de ulei (V.Tabără, 2008). La maturitate, umiditatea relativă a aerului trebuie sa fie între 75 - 80 % (Cr.Hera, 1989, citat de V.Tabără, 2008).

Cerinţe faţă de lumină Datorită capacităţii fotosintetice ridicate, floarea-soarelui este o plantă cu pretenţii mari faţă de lumină, dovadă fiind în acest sens fenomenul de heliotropism care se manifestă de la răsărire până la înflorire, când frunzele şi calatidiile se întorc cu „faţa” spre est, dimineaţa şi către vest, seara. Floarea-soarelui este sensibilă la intensitatea luminii în perioada cuprinsă între iniţierea primordiilor inflorescenţei până după formarea inflorescenţei. La lumină slabă şi în condiţii de umbrire, tulpinile se alungesc, scade suprafața foliară, calatidiile sunt mai mici, iar producţia se reduce. Insuficienţa luminii în perioada de acumulare a lipidelor determină un conţinut scăzut de ulei în seminţe, nivelul de iluminare saturat la floarea-soarelui fiind apreciat la 150 000 lucşi, foarte ridicat comparativ cu alte plante de cultură (Roman Gh., 2006, citat de I.Viorel, 2008). În ceea ce priveşte reacţia la fotoperioadă, aceasta este foarte diferită de la un cultivar la altul, datele din literatura de specialitate fiind contradictorii în acest sens. Există din punct de vedere al reacţiei la fotoperioadă, forme neutre, forme de zi scurtă, forme de zi lungă, însă floarea-soarelui

Page 9: Fitotehnie III+IV

9

poate fi considerată sub acest aspect, neutră. În zonele sudice, creşterea plantelor este mai înceată şi producţia de seminţe mai mare, în zonele mai nordice creşte biomasa vegetativă, însă fructificarea este mai slabă. Desimea plantelor condiţionează atât captarea energiei solare, cât şi coeficientul de penetrabilitate a radiaţiei în profilele verticale ale lanului de floarea-soarelui. Cerinţe faţă de sol Floarea-soarelui se încadrează în grupa plantelor de cultură cu cerinţe ridicate faţă de sol, preferând solurile cu textură mijlocie, lutoase şi luto-nisipoase, fertile, bine aprovizionate cu nitraţi, fosfor mobil (peste 15 ppm P2O5), potasiu mobil (peste 130 ppm K2O), cu capacitate mare de înmagazinare a apei, bogate în materie organică, cu apa freatică la mică adâncime şi reacţie neutră, slab acidă sau slab alcalină (pH = 6,4 - 7,2). Cele mai indicate soluri pentru cultura florii-soarelui sunt cernoziomurile (mai ales cele levigate), solurile aluvionale cu o bună permeabilitate, solurile brun - roşcate şi brune. Floarea-soarelui nu trebuie cultivată pe solurile argiloase (> 35 % argilă), pe solurile grele, compacte, reci, prea umede, acide sau prea alcaline, pe solurile nisipoase sau erodate.

TEST DE EVALUARE

1. Cum se caracterizeazǎ seminţele de floarea soarelui sub aspect al conţinutului în

ulei? Rǎspuns:

Seminţele de floarea-soarelui de la materialul biologic cultivat în prezent în ţara noastră se caracterizează printr-un conţinut ridicat în ulei, limitele uzuale de variaţie fiind între 40 şi 53 %, în miez, limita superioară a conţinutului de ulei tinzând spre 75 %.

2. Cum se împart hibrizii de floarea - soarelui dupǎ conţinutul de acid oleic? Rǎspuns:

Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Temperatura ridicatǎ influenţeazǎ pozitiv sau negativ acumularea de acid linoleic

sau oleic? a) pozitiv acumularea de acid linoleic şi oleic; b) negativ acumularea de acid linoleic şi oleic ; c) negativ acumularea de acid linoleic şi pozitiv pe cea de acid oleic; d) pozitiv pe cea de acid oleic şi negativ acumularea de acid linoleic; e) nu influenţeazǎ în nici un fel; Rezolvare: c De rezolvat:

Page 10: Fitotehnie III+IV

10

2. Enumeraţi principalii acizi pe care îi conţine uleiul de floarea soarelui? a) acid palmitic – 6,2 %; b) acid stearic – 4,75 %; c) acid linolenic – 67 %; d) acid oleic – 19,8 %; e) acid behenic – 0,89 %; Rezolvare:

1.2. Rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, sămânţa şi semănatul, lucrări de îngrijire, recoltarea

Rotaţia Floarea-soarelui este una dintre speciile fitotehnice pretenţioase la rotaţie, datorită sensibilităţii la boli şi dăunători şi consumului mare de apă şi elemnte nutritive. Floarea-soarelui se va cultiva obligatoriu în asolamente de lungă durată (4 - 8 ani), în care vor predomina cerealele păioase (grâul) şi porumbul, dându-se cu prioritate soluri fertile, lutoase sau luto-nisipoase, profunde, cu capacitate ridicată de înmagazinare a apei, bogate în humus şi elemente nutritive, cu un pH = 6,3 - 8,0. Nu trebuie să revină pe acelaşi teren mai devreme de 6 ani (în cazul hibrizilor toleranţi la mană şi lupoaie, intervalul de revenire pe acelaşi teren se poate reduce la 4 - 5 ani), iar monocultura este exclusă din cauza atacului de boli (mană – Plasmopara helianthi, putregaiul alb – Sclerotinia sclerotiorum, pătarea brună – Phomopsis / Diaporthe helianthi), a plantelor parazitare (lupoaie – Orobanche cumana) şi dăunătorilor (gărgăriţa /răţişoara porumbului – Tanymecus dilaticolis, viermilor sârmă – Agriotes sp. etc.). Creşterea ponderii florii-soarelui în structura culturilor (adică reducerea numărului de ani în care floarea-soarelui revine pe acelaşi teren) face să crească frecvenţa atacului de mană şi a altor boli şi să scadă producţia de seminţe (după C. Pintilie şi Gh. Sin, 1974, citaţi de Solovăstru Cernea, 2008). După Gh. Bălteanu, 2001, citat de V. Tabără, 2005, în cadrul asolamentului, ponderea florii-soarelui nu trebuie să depăşească 18 %. În asolament, floarea-soarelui urmează după cereale păioase, porumb, mazăre, cartof, in pentru ulei, plante furajere, porumb siloz sau masă verde. Floarea-soarelui dă rezultate bune în asolamente de 6 ani de tipul:

I. 1 – leguminoase pentru boabe; 2 – cereale; 3 – floarea-soarelui; 4 – cereale păioase; 5 – porumb; 6 – porumb .

II. 1 – leguminoase pentru boabe + in; 2 – cereale păioase; 3 – porumb; 4 - floarea-soarelui; 5 – cereale păioase; 6 – porumb .

III. 1 – leguminoase pentru boabe; 2 – cereale păioase; 3 – sfeclă pentru zahăr; 4 – porumb; 5 – floarea-soarelui; 6 – cereale păioase.

Se va evita amplasarea florii-soarelui lângă culturi de grâu, in, mazăre, soia etc., la care se aplică erbicidele pe bază de 2,4 D, MCPA, Bromoxinil, Bentozan sau alte erbicide la care floarea-soarelui este sensibilă (particule fine de erbicide purtate de vânt în timpul tratării acestor culturi odată ajunse pe frunzele de floarea-soarelui reduc considerabil producţia, chiar compromiţând-o total). Sunt contraindicate ca premergătoare pentru floarea-soarelui următoarele:

∗ culturile cu boli comune: soia, fasolea, rapiţa, care sunt atacate ca şi floarea- soarelui de putregaiul alb (Sclerotina scleotiorum);

Page 11: Fitotehnie III+IV

11

∗ culturile de lucernă, sorg şi iarbă de Sudan, plante cu înrădăcinare adâncă şi care consumă - mai ales în regiunile secetoase - mari cantităţi de apă din straturile mai adânci ale solului;

∗ cânepa şi tutunul, din cauza atacului de lupoaie; ∗ porumbul – dacă în combaterea buruienilor din cultura acestuia s-au folosit

erbicide pe bază de atrazin; ∗ sfecla pentru zahăr, deoarece aceasta are un consum mare de apă, elemente

nutritive şi are dăunători comuni cu floarea-soarelui (gărgăriţa); ∗ cartoful şi inul, în cazul atacurilor puternice de putregai cenuşiu; ∗ culturile mixte (porumb + fasole sau porumb + floarea-soarelui), din cauza bolilor

comune; ∗ în monoculturile în care producţia este grav afectată de atacul bolilor (mană,

putregai alb, pătarea brună a tulpinilor etc.). Floarea-soarelui este o foarte bună premergătoare pentru culturile de primăvară (cereale păioase, porumb etc.), în general pentru toate culturile neafectate de boli comune, inclusiv pentru grâu, cu condiţia recoltării până la 15 septembrie, tocării şi încorporării adânci a resturilor vegetale şi aplicării unor doze ceva mai mari de îngrăşăminte cu azot.

Fertilizarea Floarea-soarelui este o mare consumatoare de elemente nutritive, producţii ridicate sub aspect cantitativ şi calitativ obţinându-se în principal printr-o fertilizare corespunzătoare cu azot, fosfor şi potasiu, iar acolo unde situaţia o impune şi prin folosirea microelementelor cu magneziu, zinc şi bor. După Ignatiev B., 1959, citat de V. Ştefan, 2008, pentru 1000 kg seminţe, la care se adaugă producţia secundară aferentă de rădăcini, tulpini şi inflorescenţe, floarea-soarelui extrage din sol 60 - 70 kg N, 25 kg P2O5 şi 120 - 150 kg K2O. După M.Rollier (1972), citat de Al.V.Vrânceanu – (1974, 2000), pentru o producţie de 1000 kg seminţe plus producţia secundară aferentă, floarea-soarelui extrage din sol 40 - 60 kg azot, 15 - 23 kg P2O5 şi 75 - 120 kg K2O), la acestea adăugându-se 17,6 kg calciu, 11 kg magneziu, 4,7 kg sulf, 1,7 kg sodiu, 261 g fier, 55 - 155 g mangan, 42 - 99 g zinc, 15 - 19 g cupru, 65 - 135 g bor, 4- 29 g molibden şi 287 g aluminiu (Robinson, 1973, citat de Cr.Hera şi colab., 1989). Sredo G.J. şi colab. (1985), pentru aceeaşi producţie de 1000 kg seminţe plus producţia secundară aferentă au găsit un consum specific de 81 kg azot, 13 kg P2O5, 131 kg K2O şi 19 kg MgO (Al.V.Vrânceanu, 2000), iar V.Tabără (2005), pentru o producţie de 3000 kg seminţe plus 9000 kg tulpini, frunze şi calatidii a găsit un consum de 170 kg N, 80 kg P2O5, 260 kg K2O. Floarea-soarelui este aşadar foarte pretenţioasă la aprovizionarea solului cu potasiu, pretenţioasă la azot şi mijlociu de pretenţioasă la fosfor. În tabelul 1.2 (după CETIOM, citat de Al.V.Vrânceanu, 2000, Solovăstru Cernea, 2008) se prezintă consumul de elemente nutritive de către floarea-soarelui, pentru o producţie de 3500 kg/ha, exportul cu sămânţa şi partea restituită solului. În nutriţia florii-soarelui, perioada critică o reprezintă faza de răsărire, formarea primei perechi de frunze adevărate şi înflorirea (Gh. Bâlteanu, 1993, citat de V.Tabără, 2005). Până la sfârşitul înfloririi, când plantele au acumulat 69 % din substanţa uscată totală, floarea-soarelui consumă 92 % din cantitatea totală de azot, 88 % din cea de potasiu şi numai 54 % din cantitatea totală de fosfor, faza de înflorit, fiind faza de consum maxim al elementelor nutritive. În fructe se acumulează 60 % din azotul absorbit, 30 % din fosfor şi 10 % din potasiu. Azotul şi fosforul sunt transferate din frunze şi tulpină în calatidiu (în mod deosebit în fructe), iar potasiul

Page 12: Fitotehnie III+IV

12

este direcţionat mai mult în tulpină şi are un flux continuu spre calatidiu, unde participă la sinteza glucidelor şi lipidelor. Azotul este deosebit de important în nutriţia florii-soarelui, deoarece atât deficitul cât şi excesul, mai ales în fazele timpurii de creştere au repercusiuni negative asupra proceselor de creştere şi dezvoltare şi implicit asupra producţiei de seminţe şi a conţinutului de ulei. Insuficienţa azotului încetineşte sau opreşte creşterea plantelor, internodiile tulpinii se alungesc dar rămân subţiri, cu frunze puţine şi cu suprafaţă de asimilaţie redusă, cele de la bază se usucă şi cad prematur, calatidiile rămân mici, conţinutul în ulei al seminţelor este redus. Excesul de azot determină manifestări diferite, în funcţie de faza de vegetaţie, când se înregistrează. În primele 4 - 5 săptămâni de vegetaţie, excesul de azot duce la îngălbenirea şi piticirea plantelor (plantele acumulează azot în cantităţi mari, ce nu poate fi transformat în totalitate în azot organic, rămânând sub formă minerală, care este toxic). După această perioadă, excesul de azot determină o creştere luxuriantă a tulpinilor şi frunzelor în detrimentul producţiei de seminţe, prelungirea perioadei de vegetaţie a plantelor, mărirea sensibilităţii plantelor la secetă, boli şi cădere, scăderea procentului de ulei din seminţe. Dozele de îngrăşăminte cu azot pentru floarea-soarelui se stabilesc în funcţie de indicele de azot (I : N) şi recolta estimată tab.1.2 (după Cr.Hera şi Z. Borlan, 1980, citaţi de Solovăstru Cernea, 2008). Tabelul 1.2

Dozele de azot (kg/ha s.a.) la floarea-soarelui în funcţie de indicele de azot (I : N) şi producţia estimată (Re)

Recolta estimată (kg/ha)

Indicele de azot

1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0 4,5

2500 94 85 80 77 79 72 71 3000 107 98 93 89 87 85 84 3500 117 111 103 100 97 95 94

Doza de îngrăşăminte cu azot se poate calcula, ţinând seama de factorii amintiţi anterior şi cu următoarea formulă (Aglae Mogârzan, 2004):

DN kg/ha = Rp x CSN x CIN + NRV – NG ± Npp ± NRA, în care:

DN = doza de azot (kg/ha); Rp = recolta planificată (t/ha); CSN = consumul specific al N-ului kg/1t seminţe; CIN = corecţia în funcţie de conţinutul solului în humus (coeficientul indicelui de azot); NRV = corecţie, în funcţie de resturile vegetale; NG = corecţie în funcţie de doza de gunoi aplicată; Npp = corecţia dozei de azot în funcţie de planta premergătoare; NRA = corecţia dozei de azot în funcţie de rezervele de apă:

Page 13: Fitotehnie III+IV

13

IN = % humus AhSb

Sb×

IN = indicele de azot; Sb = suma bazelor schimbabile; Ah = aciditatea hidrolitică În funcţie de valorile IN, corecţia se va face astfel:

Valorile IN < 1 1-2 2-3 3-4 > 4 Coeficient de corecţie

1,2 1,15 1 0,9 0,8

Pentru fiecare tonă de resturi vegetale încorporate se adaugă 7 - 8 kg azot. Pentru fiecare tonă de gunoi de grajd se scad 2 kg N, dacă gunoiul s-a aplicat direct florii-soarelui, 1 kg când s-a aplicat plantei premergătoare şi 0,5 kg/t gunoi, aplicat antepremergătoarelor (Al.V.Vrânceanu, 1974, citat de Aglae Mogârzan, 2004). Corecţia dozei de azot în funcţie de planta premergătoare se face astfel :

∗ după leguminoase, cereale de toamnă şi primăvară, cartof timpuriu şi in nu se modifică doza;

∗ se adaugă 10 kg după porumb; ∗ se adaugă 15 kg după cartoful de toamnă;

Corecţia dozei de azot în funcţie de rezerva de apă: ∗ dacă în intervalul octombrie – martie s-au realizat precipitaţii la nivelul mediei

multianuale, doza de azot rămâne nemodificată; ∗ dacă precipitaţiile se prognozează a fi în exces, pentru fiecare 10 mm în plus se adaugă 4-

5 kg N/ha; ∗ dacă se prognozează deficit de precipitaţii, pentru fiecare 10 mm în minus se scad din

doză 3 - 4 kg N. La floarea-soarelui se pot folosi toate formele de îngrăşăminte chimice simple sau complexe cu azot. Epoca de aplicare a îngrăşămintelor cu azot la floarea-soarelui suscită păreri diferite. Unii cercetători recomandă aplicarea fracţionată a dozei de azot, jumătate din doză la pregătirea patului germinativ, cealaltă jumătate la prima sau a doua praşilă mecanică. Alţii consideră mai utilă pentru floarea-soarelui, aplicarea dozei de azot în trei fracţiuni: la pregătirea patului germinativ, la semănat (cu semănătoarea SPC - 6 prevăzută cu echipament pentru îngrăşăminte) şi concomitent cu praşilele. O altă grupă de cercetători consideră mai eficient fracţionarea dozei de azot în două fracţiuni, jumătate din doză aplicată toamna, cealaltă jumătate din doză aplicată primăvara, odată cu semănatul. De regulă (putem lua aceasta ca o concluzie) în zonele unde se cultivă floarea-soarelui, îngrăşămintele cu azot se vor aplica fracţionat, jumătate din doză, primăvara sub lucrările de pregătire a patului germinativ, iar restul dozei, odată cu primele praşile mecanice, dar nu mai târziu de prima decadă a lunii iunie, utilizând în mod frecvent, în funcţie de factorii menţionaţi anterior, 60 - 110 kg/ha azot s.a. Fosforul joacă un rol important în dezvoltarea plantelor, fiind componentul principal al acizilor nucleici, fosfolipidelor, fosfoproteinelor şi a multor enzime implicate în sinteza şi vehicularea glucidelor şi în metabolismul lipidelor. În raport optim cu azotul echilibrează creşterea vegetativă

Page 14: Fitotehnie III+IV

14

şi generativă, stimulând fructificarea şi producţia de seminţe, influenţează favorabil procentul de ulei în seminţe şi sporeşte rezistenţa plantei la boli şi secetă. Insuficienţa fosforului dereglează creşterea plantelor, acestea crescând slab, pe frunze apar pete necrotice, internervuriene sub formă de cercuri concentrice, dispersate către vârful frunzelor, simptome ce se aseamănă cu atacul de alternarioză şi de septorioză. De asemenea, carenţa de fosfor dereglează formarea şi umplerea seminţelor, achenele rămân mici, cu procent mare de coji, conţinut ridicat în fitină şi scăzut în ulei, maturarea lor întârziind în final nepermis de mult. Excesul de fosfor nu s-a manifestat prin efecte negative asupra plantelor de floarea-soarelui. Intensitatea maximă a absorbției fosforului este localizată la începutul diferenţierii primordiilor inflorescenţei până la înflorirea maximă, interval în care se consumă 60 - 70 % din necesarul total de fosfor şi este favorizată de prezenţa în mediu nutritiv a cationilor de K, Mg şi Ca şi a anionilor de N şi S (Rollier, 1972, citat de V.Ştefan). Floarea soarelui are cerinţe mari în ce priveşte fosforul, reacţionând pozitiv la fertilizarea cu fosfor pe toate solurile din ţara noastă. Solul pe care se amplasează culturile de floarea-soarelui trebuie să conţină minimum 50 ppm, în funcţie de aprovizionarea solului cu acest element şi de producţia estimată stabilindu-se dozele de îngrăşăminte cu fosfor, tab.1.3 (Cr.Hera şi colab.,1980, citat de Solovăstru Cernea, 2008).

Tabelul 1.3 Dozele de fosfor la floarea-soarelui în funcţie de conţinutul

solului în fosfor mobil (ppm) şi producţia estimată

Producţia (kg/ha)

Fosfor mobil (ppm) 15 20 25 30 35 40 45 50

2000 89 67 57 46 37 29 20 - 3000 124 114 103 93 84 76 67 60 3500 146 135 124 114 105 97 89 81

Doza de fosfor (kg/ha s.a.) se poate calcula şi cu următoarea formulă (Aglae Mogârzan, 2004):

P2O5 (kg/ha) = Rp ×Csp ×Cp - PG, în care : Rp = recolta planificată (t/ha); Csp = consumul specific al fosforului (kg/1t); Cp = coeficientul de corecţie în funcţie de aprovizionarea solului în fosfor mobil; PG = corecţia dozei în funcţie de doza de gunoi de grajd aplicată Valorile coeficientului de corecţie în funcţie de conţinutul solului în fosfor mobil:

Conţinutul solului în fosfor mobil < 2 2,01-4 4,01-8 8,01-

16 >16

Valorile Cp 2 1,75 1,5 1,15 1 Corecţia dozei de fosfor în funcţie de cantitatea de gunoi aplicată se face în general, scăzând 1-1,15 kg fosfor pentru fiecare tonă de gunoi de grajd aplicată plantei premergătoare. Când nu se cunosc valorile pH-ului şi a conţinutului solului în fosfor mobil (nu există cartare agrochimică) se vor aplica doze orientative, în funcţie de fertilitatea solului şi aprovizionarea cu

Page 15: Fitotehnie III+IV

15

apă, respectiv 80 - 90 kg P2O5 /ha, pe solurile sărace, 70 - 80 kg P2O5 /ha, pe solurile cu fertilitate mijlocie, 40 - 60 kg P2O5 /ha pe solurile fertile. Pe terenurile irigate, aceste doze se măresc cu 15 kg P2O5 /ha. La floarea-soarelui se pot folosi toate tipurile de îngrăşăminte fosfatice, simple şi complexe.Cu privire le epoca de aplicarea a îngrăşămintelor cu fosfor, cele simple sunt împrăştiate uniform şi se încorporează odată cu arătura de bază, vara sau toamna, iar cele complexe care conţin NP sau NPK, în diferite raporturi se aplică la pregătirea patului germinativ sau localizate, lateral de rânduri, la 4 - 5 cm şi 10 cm sub sămânţă, odată cu semănatul sau concomitent cu praşilele mecanice, folosind în felul acesta doze mult mai mici şi obţinând sporuri semnificative comparativ cu aplicarea acestora prin împrăştiere. De regulă, pentru majoritatea zonelor de cultură a florii-soarelui din România, dozele recomandate oscilează între 60 - 100 kg P2O5 /ha şi se aplică sub lucrările de bază ale solului, vara sau toamna şi numai în cazuri excepţionale, la pregătirea patului germinativ sau localizat sub formă de îngrăşăminte complexe. Potasiul este consumat în cantităţi mari de către floarea-soarelui, chiar din forme greu solubile, dar va fi restituit solului în procent de 80 - 90 %, împreună cu resturile vegetale rămase după recoltare. El stimulează activitatea fotosintetică, metabolismul şi migrarea glucidelor, condiţionează echilibrul dintre azotul proteic şi cel solubil, influenţează pozitiv reacţiile de sinteză ale amidelor, procesele de fosforilare şi fotoreducere. Măreşte presiunea osmotică şi capacitatea de reţinere a apei în celule, măreşte rezistenţa plantelor la secetă (prin reducerea transpiraţiei), la cădere şi boli şi măreşte evident conţinutul seminţelor în ulei. Insuficienţa potasiului se manifestă prin blocarea creşterii, plantele afectate rămân cu internodiile scurte (mult mai scurte decât la insuficienţa azotului sau fosforului), plantele sunt mici, cu frunze apropiate între ele (aspect de tufă), frunzele se îngălbenesc, apar pete necrotice, care se extind de la vârf şi margini către mijlocul frunzei. Excesul de potasiu nu produce dereglări în dezvoltarea plantelor. Intensitatea maximă de absorbţie a potasiului are loc la înflorire, când plantele de floarea-soarelui absorb 75 % din totalul de potasiu. Prezenţa unei cantităţi mari de Ca2+ în sol frânează absorbţia potasiului. Îngrăşămintele cu potasiu au rol important în procesele de transfer al asimilaţiilor şi produşilor de sinteză în plante, de la frunze la fruct. Dozele de potasiu (după Cr.Hera şi colab., 1989, citaţi de Aglae Mogârzan, 2004) se calculează astfel:

K2O (kg/ha) = Rp ×CSk – 0,7 × Ks – KG , în care:

Rp = recolta planificată; CSk = consumul specific al potasiului; 0,7 = coeficientul de acţiune al potasiului din sol; Ks = potasiul schimbabil existent în sol (K-mg/100g sol); KG = corecţia în funcţie de gunoiul aplicat. Dacă se aplică gunoi de grajd semifermentat sau proaspăt, pentru fiecare tonă de gunoi de grajd se scad între 1 şi 3 kg (s-a aplicat direct florii-soarelui se scad 2 - 3 kg K2O /t gunoi grajd, s-a aplicat plantei premergătoare se scad 1 - 1,5 kg K2O /t gunoi grajd, s-a aplicat antepremergătoarei se scad 0,5 - 1 kg K2O /t gunoi grajd). La cernoziomuri şi pe alte soluri fertile bine aprovizionate cu acest element (>17mg K2O /100g sol uscat), reacţia florii-soarelui la fertilizarea cu potasiu este mai puţin evidentă. Totuşi, la nivelul natural de aprovizionare a solului cu potasiu mobil, în ţara noastră producţiile de floarea-soarelui nu pot depăşi 1500 kg/ha (V. Tabără, 2005).

Page 16: Fitotehnie III+IV

16

În asemenea condiţii, pe solurile brune, podzolite şi podzolice, cu mai puţin de 15 mg K2O /100g sol uscat, în mod obligatoriu la culturile irigate, pe solurile foarte bogate în calciu şi pe terenurile fertilizate cu doze mari de azot (în vederea prevenirii frângerii), fertilizarea cu potasiu este necesară în doze de 60 - 80 kg s.a. De regulă, dozele de potasiu la floarea-soarelui se stabilesc în funcţie de conţinutul solului în potasiu mobil şi acolo unde situaţia o impune oscilează între 40 şi 80 kg/ha K2O. Potasiul se va aplica toamna şi se va încorpora sub arătura de bază (îngrăşămintele simple, sarea potasică sau clorura de potasiu), împreună cu cele de azot şi fosfor, primăvara la pregătirea patului germinativ sau odată cu semănatul pe rând (îngrăşămintele complexe). Calciul, la fel ca şi potasiul realizează un echilibru între azotul solubil şi cel proteic influenţează sinteza substanţelor pectice şi formarea membranelor celulare în meristeme, asigură permeabilitatea acestora. De la răsărire până la înflorire se absoarbe 65 - 70 % din total calciu, acesta acumulându-se mai mult în frunze. Magneziul se găseşte în moleculele de clorofilă şi activează unele sisteme enzimatice, condiţionând direct productivitatea fotosintezei. Molibdenul, fierul, cuprul, magneziul şi manganul participă la metabolizarea azotului şi reducerea nitraţilor. Insuficienţa zincului determină scăderea nivelului auxinelor libere şi legate şi măreşte conţinutul inhibitorilor endogeni. Insuficienţa borului influenţează negativ translocarea asimilatelor în plante, reduce conţinutul de acizi nucleici din frunze, blocând formarea nucleotidelor. Insuficienţa şi excesul de bor are repercursiuni nefavorabile asupra metabolismului fosforului (Al.V.Vrânceanu, 2000, citat de Aglae Mogârzan, 2004). Dozele de îngrăşăminte ce trebuie aplicate la floarea-soarelui se stabilesc în funcţie de producţia estimată a se obţine, consumul specific, fertilitatea naturală a solului, planta premergătoare, rezerva de apă în primăvară, la începutul vegetaţiei, particularităţile de nutriţie ale florii-soarelui, raportul: parte vegetativă – parte generativă (de exemplu o fertilizare abundentă cu azot favorizează creşterea părţilor vegetative ale plantei în detrimentul părţii generative şi a conţinutului de ulei), etc. Gunoiul de grajd aduce sporuri însemnate de producţie, chiar şi atunci când se aplică culturilor premergătoare. El pune la dispoziţia florii-soarelui elemente nutritive uşor solubile, pe întreaga perioadă de vegetaţie. Gunoiul de grajd poate fi valorificat de floarea-soarelui chiar la 2 - 3 ani de la aplicare. Se va administra în doze de 20 - 30 t/ha, prin împrăştiere uniformă pe toată suprafaţa solului, încorporat ulterior sub arătura de bază. La floarea-soarelui se poate face în timpul vegetaţiei şi fertilizarea foliară, 1 - 2 stropiri, cu POLYFEED = 6 - 10 kg/ha/tratament, NAP = 5 - 10 kg/ha/tratament sau MAGNISAL = 5 kg/ha/tratament. Aceasta se poate aplica concomitent cu tratamentele împotriva bolilor, influenţând pozitiv atât producţia cât şi conţinutul de ulei. Lucrările solului Floarea-soarelui este o plantă cu cerinţe ridicate faţă de lucrările solului. Fiind o plantă cu înrădăcinare profundă necesită un sol afânat în profunzime, fără hardpan şi fără bulgări la suprafaţă, structurat, cu o porozitate bună, fără buruieni, mărunţit şi nivelat, bine aprovizionat cu apă şi elemente nutritive, care să permită aplicarea erbicidelor, un semănat de precizie şi implicit o răsărire rapidă şi uniformă. Pregătirea terenului în vederea semănatului se realizează printr-un

Page 17: Fitotehnie III+IV

17

complex de lucrări ale solului în cadrul unui asolament bine organizat, la alegerea sistemului de lucrări ale solului avându-se în vedere reducerea cât mai mult posibil a gradului de compactare a solului. Lucrările solului încep imediat după eliberarea terenului de plantele premergătoare, la floarea-soarelui acestea fiind, în succesiune dezmiriştirea (discuirea prealabilă, dacă situaţia o impune), arătura, pregătirea propriu-zisă a patului germinativ. Arătura se efectuează imediat după recoltarea plantei premergătoare (dacă s-a făcut dezmiriştirea, la cca. 2 - 3 săptămâni după aceasta), vara sau toamna, cât mai devreme posibil, pentru a favoriza procesele de acumulare a azotului în sol. Arătura este definită de momentul când se execută şi de adâncimea pe care se mobilizează solul. Floarea-soarelui nu se seamănă în arătură de primăvară, deoarece pierderile de recoltă scad cu 300 - 500 kg/ha, iar consumul de combustibil necesar lucrării solului este cu 11,2 litri /ha mai ridicat în cazul arăturii de primăvară (Picu, 1984, Sin Gh. şi colab. 1986, citaţi de V.Ştefan, 2008). Adâncimea arăturii pentru floarea-soarelui se execută în funcţie de tipul de sol (20 - 25 cm pe solurile normale, 25 - 30 cm pe solurile compacte, pe solurile uşoare sau pe cele cu strat arabil subţire efectuându-se pe adâncimea stratului de sol). Pregătirea patului germinativ se efectuează primăvara, imediat înainte de semănat, prin lucrări care au ca deziderat realizarea unui sol fără buruieni, nivelat şi aşezat, mărunţit până la adâncimea de aşezare a seminţelor şi care să conserve apa în stratul superficial de sol. Ultima lucrare de pregătire a patului germinativ se va face perpendicular sau oblic pe direcţia de semănat, pentru a evita în felul acesta îmburuienarea terenului înaintea răsăririi culturii şi totodată pentru a încorpora în sol erbicidele specifice. Sămânţa şi semănatul Sămânţa de floarea-soarelui destinată semănatului trebuie să fie din anul precedent, să fie certificată F1 (în cazul hibrizilor), să aparţină unor categorii biologice superioare (în cazul soiurilor) şi să îndeplinească condiţiile de calitate prevăzute de standardele STAS în vigoare (seminţe mari, cu MMB 50 - 80 g, puritatea minimă 98 %, germinație minimă 85 %), să fie uniformă, sănătoasă, să nu conţină seminţe seci sau sparte, scleroţi de Sclerotinia, seminţe de lupoaie şi de alte buruieni, iar umiditatea să nu depăşească 10 -11 %. Tratarea seminţelor de floarea-soarelui înainte de semănat contra bolilor şi dăunătorilor este obligatorie. Pentru combaterea diferitelor şi foarte periculoaselor boli produse de un complex de agenţi patogeni, cum ar fi Sclerotinia sclerotiorum (putregaiul alb), Plasmophara helianthi (mana florii-soarelui), Botrytis cinerea (putregaiul cenuşiu) etc., se vor folosi hibrizi rezistenţi, măsuri agrotehnice efciente şi tratamente chimice preventive la sămânţă, după cum urmează:

- împotriva atacului de putregaiul alb şi cenuşiu, seminţele se tratează semiumed (7 -10 l apă/ t sămânţă) cu unul din produsele: Sumilex 50 WP (1 kg/t), Rovral PU 50 % (2 kg/t), Vitavax Neutral (3 l/t) sau alte produse omologate;

- când cultura de floarea-soarelui urmează după porumb, pentru combaterea gărgăriţei frunzelor sau împotriva viermilor sârmă se folosesc produse avizate, cum ar fi insecticidele Dalila – 10 l/t sămânţă, Semafor 20 ST – 3,5 kg/t sămânţă, etc. Epoca de semănat. Momentul optim pentru semănatul florii-soarelui este atunci, când dimineaţa la orele 8, în sol, la adâncimea de semănat se realizează, mai multe zile consecutiv, temperatura de 7 - 8° C cu tendinţă de creştere. Orientativ, calendaristic se eşalonează între ultimele zile ale lunii martie şi mijlocul lunii aprilie (25 martie - 15 - 20 aprilie). Desimea de semănat influenţează puternic producţia şi se diferenţiază în funcţie de hibridul cultivat, tipul de cultură (irigat sau neirigat), rezerva de apă la începutul vegetaţiei, rezerva de elemente nutritive din sol etc. Pentru a realiza desimi la nivel optim, sămânţa de floarea-soarelui

Page 18: Fitotehnie III+IV

18

destinată semănatului trebuie să fie uniformă ca mărime şi greutate, iar semănătorile performante şi reglate corespunzător. În general pentru ţara noastră, pe terenuri neirigate se asigură la recoltare, desimea de 40 - 50 000 plante /ha (40 - 50 000 plante recoltabile /ha pentru hibrizii cu talia mare de 1,70 m şi 45 - 50 000 plante recoltabile /ha la hibrizii cu talia mai mică de 1,70 m). Pe terenuri irigate, desimea optimă a hibrizilor cu port obişnuit este de 45 - 55000 plante recoltabile /ha, iar la cei cu talie redusă, de 55 - 60000 plante recoltabile /ha. Pentru realizarea acestor desimi se seamănă cu 10 - 15 % mai multe seminţe faţă de desimea de recoltare. Cantitatea de sămânţă necesară pentru semănat la hectar, corespunzătoare desimii optime şi în funcţie de valoarea culturală a seminţei (puritate şi germinaţie) şi respectiv greutatea a 1000 de boabe (MMB), oscilează între 3,5 - 5 kg/ha. Distanţa de semănat între rânduri, în condiţii de cultură neirigată sau irigată prin aspersiune şi corespunzătoare dotării tehnice a sistemei de maşini pentru întreţinere şi recoltare este generalizată la 70 cm. În cazul irigării prin brazde, distanţa de semănat între rânduri este de 80 cm. Distanţa de semănat între rânduri de 45 - 105 cm la aceeaşi desime nu influenţează nivelul producţiei (Gh.Sin, 1981, citat de V.Tabără, 2004). Adâncimea de semănat se diferenţiază în funcţie de umiditatea din sol, textura solului şi calitatea patului germinativ, momentul semănatului faţă de epoca optimă, caliatatea materialului biologic utilizat, limitele de variaţie fiind între 4 - 8 cm. Pe solurile cu textură mai grea şi cu umiditate la nivel optim, când seminţele destinate semănatului au capacitatea germinativă situată la limita inferioară (85 %) şi când semănatul se declanşează la începutul perioadei de semănat se seamănă la o adâncime mai mică. La o adâncime mai mare se seamănă, când se apropie sfârşitul perioadei optime de semănat, solurile au textură uşoară sau mijlocie, stratul de sol de la suprafaţă este uscat, iar sămânţa are indici de calitate foarte buni. Semănatul florii-soarelui se realizează cu semănători de precizie în cuiburi, SPC - 4, SPC - 6, SPC - 8, SPC - 12, SERO 6 (8), viteza optimă de semănat fiind de 5 - 6 km/h. În toate condiţiile este bine ca, sămânţa să fie plasată, prin semănat, la nivelul dintre stratul de sol afânat şi mai zvântat şi cel aşezat şi umed. Lucrările de îngrijire Combaterea buruienilor, a bolilor şi dăunătorilor precum şi irigarea şi polenizarea constituie principalele lucrări de îngrijire în cultura de floarea-soarelui. Combaterea buruienilor este o lucrare de mare importanţă, floarea-soarelui fiind foarte sensibilă la îmburuienare până în stadiul de 5 perechi de frunze (3 - 5 săptămâni de la răsărire) şi spre sfârşitul perioadei de vegetaţie. De aceea trebuie luat în calcul combaterea integrată a buruienilor, care se realizează prin respectarea rotaţiei culturilor, a calităţii (uniformitate şi încorporarea resturilor vegetale) şi epocii de executare a arăturilor, a respectării perioadei şi desimii de semănat, prin praşile mecanice şi manuale şi prin aplicarea erbicidelor. Lucrările de bază în combaterea buruienilor din culturile de floarea-soarelui sunt prăşitul şi erbicidarea. Prăşitul Efectuarea praşilelor mecanice şi manuale au printre altele şi rolul de a completa acţiunea erbicidelor, acolo unde buruienile nu sunt distruse în totalitate de acestea şi de a îmbunătăţi structura solului şi a favoriza dezvoltarea tinerelor plante. Sunt recomandate 2 - 3 praşile mecanice între rândurile de plante şi 1 - 2 praşile manuale pe rând, la adâncimea de 6 - 10 cm. Prima praşilă mecanică se execută foarte devreme, atunci când se văd bine rândurile cu plante (la

Page 19: Fitotehnie III+IV

19

apariţia primei perechi de frunze), la adâncimea de 4 - 6 cm, respectându-se zona de protecţie laterală faţă de rând, de 8 - 10 cm şi cu o viteză a agregatului de 3 - 5 km /h. Cu cât prima praşilă se face mai devreme, cu atât efectul acesteia asupra plantelor este mai bun. Următoarele praşile mecanice (praşilele 2 şi 3) se execută la intervale de 10 - 15 zile, în funcţie de gradul de tasare a solului şi de apariţie a buruienilor, la adâncimea de 6 - 8 cm, mărindu-se zona de protecţie laterală faţă de rând, la 14 - 15 cm şi cu o viteză de 7 - 8 km /h. Ultimul prăşit se efectuează la înălţimea plantelor de 60 - 70 cm, întârzierea efectuării acestei lucrări făcând imposibilă intrarea în lan cu cultivatorul (bara cultivatorului atinge vârful plantelor şi le rupe). Combaterea chimică a buruienilor Erbicidarea constituie principala cale de combatere a buruienilor din cultura de floarea-soarelui. Erbicidele se pot aplica pe toată suprafaţa – concomitent cu lucrările de pregătire a patului germinativ, în benzi – concomitent cu semănatul – sau în benzi în timpul vegetaţiei. Alegerea erbicidelor şi a asociaţiilor de erbicide depinde de la caz la caz, de buruienile prezente în terenul în care se cultivă floarea-soarelui. Concomitent cu pregătirea patului germinativ, pe întreaga suprafaţă de teren, se poate aplica unul din produsele: Triflurom 3-4 l/ha, Mecloran 35 EC 8-12 l/ha, Diizocab 80 6-10 l/ha, Frontier 25 EC 4-6 l/ha, Stomp EC 4-5 l/ha, Racer 25 EC 4-6 l/ha, Guardian 2 l/ha, Trifsan 48 1,75-2,5 l/ha, Eflurin 3,5-5 l/ha, Digermin 3,5-5 l/ha etc. Erbicidele volatilice antigramineice: Treflan, Triflurom, Diizocab, Trifsan 48, Triflurex, Eflurin, Digermin, etc., se vor aplica la pregătirea patului germinativ (PPI) prin încorporare imediată în sol, la 8 - 10 cm adâncime cu discul + grapa cu colţi reglabili. Solul trebuie să fie reavăn, bine mărunţit şi fără resturi vegetale. Erbicidele nevolatile antigramineice ca: Dual, Mecloran, Guardian, Frontier, Harness, Relay, Stomp, etc., se pot aplica preemergent, imediat după semănat, în zonele umede sau în condiţii de irigare sau PPI (prin încorporare superficială, la 2 - 4 cm) în zonele secetoase. Dozele de erbicide, spre limita inferioară sau superioară a intervalului, depind de conţinutul solului în humus. Concomitent cu semănatul, în benzi, erbicidarea se poate face folosind unul din produsele: Igran 50, Afalon, Aresin, Cosatrin, Linurex 50 WP, în doză de 1 - 2,5 kg/ha. Imediat după semănat (preemergent, pentru combaterea buruienilor dicotiledonate anuale sensibile: Amaranthus, Chenopodium, Solanum, Matricaria, Sinapis, etc.) se poate aplica unul din erbicidele Modown 1 - 1,5 l/ha, Racer 2 - 3 l/ha, în doze diferite în funcţie de sol. Pe vegetaţie (când plantele de floarea-soarelui au 4 - 6 frunze, iar buruienile graminee anuale au 2 - 4 frunze înainte de înfrăţire), pentru combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi perene, inclusiv Sorghum halepense din rizomi se recomandă erbicidele: Agil 0,8 - 1,5 l/ha, Galant Super 1 l/ha, Fusilade Super 1,5 - 2 l/ha, Select 0,6 - 2 l/ha, Focus ultra 3 - 4 l/ha etc., iar împotriva dicotiledonatelor anuale (când acestea au 2 - 4 frunze) poate fi folosit Modown (împotriva speciilor: Amaranthus, Chenopodium, Sinapis, Raphanus, Matricaria, Galinsoga, Solanum, Abutilon, etc.,). Pentru combaterea costreiului din rizomi, erbicidele enumerate anterior precum şi alte erbicide (Verdict, Aramo, Tiger, Daclofop, etc.,) se aplică în doze mărite în funcţie de gradul de infestare şi înălţimea costreiului (15 - 25 cm). După tratament se interzice efectuarea praşilelor pentru a nu se întrerupe translocarea erbicidului în rizomi. Combaterea bolilor şi dăunătorilor este o altă lucrare de îngrijire, care contribuie la obţinerea unor producţii ridicate la floarea-soarelui şi căreia trebuie să i se acorde o atenţie deosebită. Combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor trebuie privită ca şi combaterea buruienilor tot sub aspect complex, prin cultivarea hibrizilor toleranţi, tratarea seminţelor înainte de semănat, pentru prevenirea atacului de mană şi putregai, respectiv rotaţiei culturii (să revină pe acelaşi teren după

Page 20: Fitotehnie III+IV

20

6 ani), evitarea fertilizării unilaterale şi cu doze mari de azot, semănatul în epoca optimă, respectarea desimii optime, combaterea buruienilor, tratamente în vegetaţie etc. Principalele boli care produc pagube mari în lanurile de floarea-soarelui sunt:

• mana florii-soarelui (Plasmopara helianthi (Farl.) Berl. et de Toni); • putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum (Lib.) de By); • putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea); • pătarea brună şi necrozarea tulpinilor (Phomopsis helianthi Muntcvetk.,

Muhaly et Rtr); • înnegrirea tulpinilor (Phoma oleracea var. helianthi tuberosi Sacc.) • putrezirea rădăcinii şi tulpinii (Sclerotium bataticola Tamb.); • alternarioza (produsă de Alternaria spp.).

Dacă tratamentele efectuate la sămânţă au fost ineficace, în vegetaţie se vor efectua tratamente cu Rovral 500 SC în doză de 1 l/ha, Fundazol 50 WP în doză de 1,5 kg/ha, Impact 125 SC în doză de 1,5 l/ha, Impact 25 – 0,75 l/ha, Trifmine 30 WP – 1 kg/ha, etc., efectuându-se două tratamente preventive pentru Phomopsis, primul tratment la 6 - 8 perechi de frunze, iar al doilea de la formarea butonului floral până la apariţia florii ligulate. În parcelele cu atac puternic de putregai alb (Sclerotinia sclerotiorum) şi putregai cenuşiu (Botrytis cinerea) pe calatidii, în cursul vegetaţiei se recomandă două tratamente la avertizare, primul în intervalul de la diferenţierea calatidiului până la apariţia florilor ligulate, iar al doilea la 10 - 15 zile după sfârşitul înfloritului, cu Topsin M 70 – 1,5 kg/ha, Bavistin – 1,5 kg/ha, Rovral TS – 2,5 kg/ha, Prosaro 250 EC – 1 l/ha, Alizee – 1 kg/ha, etc. Dintre dăunătorii florii-soarelui, cei care produc pagubele cele mai însemnate sunt răţişoara porumbului (Tanymecus dilaticollis), viermii sârmă (Agriotes spp.) şi afidele, aceştia atacând încă de la începutul vegetaţiei, chiar din faza de plantulă, diminuând desimea culturii şi producţia de seminţe. Atacul acestor dăunători poate fi prevenit printr-o rotaţie corectă a culturii de floarea-soarelui, prin tratamente la sămânţă, iar dacă situaţia o impune, pentru combaterea viermilor sârmă se vor face tratamente la sol cu Sinolintox 10G – 20 kg/ha, Marshal 1,5 D – 10 - 15 kg/ha aplicate pe rând, odată cu semănatul, respectiv Actara 25 WG – 0,1 kg/ha, Marshal 25 EC – 2 l/ha, aplicate după răsărirea florii-soarelui, pentru combaterea răţişoarei şi afidelor. Polenizarea suplimentară a florii-soarelui prin amplasarea de familii de albine (2 - 3 stupi/ha) înainte de înflorire aduce importante sporuri de producţie de cca 400 - 600 kg/ha, prin reducerea numărului de seminţe seci din inflorescenţă, realizându-se de asemenea şi cca 30 - 50 kg/ha miere de albine de foarte bună calitate (culoare galbenă, miros specific şi gust dulce delicat, cu acţiune hipolipermiantă (scade nivelul lipidelor sanguine), antiarteriosclerotică. Irigarea. Deşi este o plantă rezistentă la secetă, floarea-soarelui reacționează la irigare prin importante sporuri de producţie, irigarea influenţând pozitiv atât cantitatea cât şi calitatea recoltei. Consumul cel mai mare de apă (faza critică) se înregistrează la floarea-soarelui în perioada de la apariţia inflorescenţei până la formarea seminţelor, când se poate ridica la 5 mm/zi şi chiar mai mult. Calendaristic, floarea-soarelui se găseşte în faza critică pentru apă pe tot parcursul lunii iulie şi prima decadă din august. În condiţii de irigare se recomandă ca umiditatea solului pe terenul respectiv să nu scadă sub nivelul de 50 % din IUA, pe adâncimea de 80 cm. Se aplică 2 - 3 udări cu norme de 400 - 800 m3/ha, la un timp de revenire de 7 - 14 zile, fazele critice pentru apă ale plantei fiind între formarea capitulului şi începutul înfloritului. Se va evita irigarea prin aspersiune a florii-soarelui în timpul înfloririi, deoarece spală polenul şi împiedică zborul insectelor.

Page 21: Fitotehnie III+IV

21

Fertilizarea foliară – ca lucrare de îngrijire a florii-soarelui este necesară în general pentru a corecta carenţele de macro şi microelemente, respectiv dezechilibrele de nutriţie, ca urmare a blocării de către anumiţi factori a unor elemente fertilizante (fosfor, potasiu, bor, molibden etc.). Fertilizarea foliară se poate face cu unul din produsele: Crompax – 0,5-2 l/ha, Kristalon – 1 % în 500 l apă/ha, Nitrofoksa foliar – 2-5 kg/ha (se vor face 2 - 3 tratamente la intervale de 10 -14 zile), Top Crop – 1000 ml/ha/tratament. Fertilizarea foliară extraradiculară influenţează producţia şi calitatea florii-soarelui (V.Tabără, 2005).

Recoltarea. Stabilirea momentului optim de recoltare a florii-soarelui prezintă importanţă deosebită, acesta fiind legat de maturitatea calatidiului şi umiditatea seminţelor. Momentul declanşării recoltării poate influenţa producţia, uscarea şi treieratul, respectiv calitatea seminţelor de floarea-soarelui. Floarea-soarelui se poate recolta manual sau mecanizat, direct cu combina din lan. Recoltarea mecanizată se face cu combina direct din lan la maturitatea tehnologică a seminţelor, atunci când 70 - 85 % din calatidii au culoare brună, umiditatea seminţelor este de 12 - 14 % şi se încheie, când umiditatea acestora ajunge la 10 - 11 %. Viteza optimă de lucru la care se înregistrează pierderi minime prin scuturare, este de 3 - 5 km/h. La combina cu care se recoltează floarea-soarelui se vor efectua reglaje şi adaptări specifice pentru a se evita pierderile seminţei:

montarea echipamentului de recoltat floarea-soarelui (2,1 RIFS-O sau RIFS - 6M, recoltându-se şi plantele căzute);

reglarea corespunzătoare a echipamentului şi a cabinei în funcţie de starea lanului (înălţimea de tăiere va fi de 50 - 100 cm în lanurile cu plante necăzute şi 25 - 50 cm în lanurile cu plante căzute, turaţia bătătorului va fi de 400 - 600 ture/minut, distanţa dintre bătător şi contrabătător va fi de 25 - 30 mm la intrare şi 15 - 20 mm la ieşire);

sitele de la curăţirea I vor avea orificiile de 12 - 16 mm, iar cele de la curăţirea II a de 14 - 20 mm în partea superioară şi 2 - 3 mm în partea inferioară;

se vor monta sitele pentru floarea-soarelui şi scutul de protecţie sub ventilatorul principal;

curentul de aer al ventilatorului va fi atent reglat şi dirijat spre faţa combinei astfel încât să fie eliminate seminţele seci şi resturile de flori, dar fără a fi antrenate în pleavă şi seminţe pline.

La recoltarea mecanizată a florii-soarelui se recomandă ca, pierderile de seminţe să nu fie mai mari de 2 %, procentul de seminţe sparte să nu depăşească 5 %, iar puritatea seminţelor să fie mai mare de 97 %. Calendaristic, în ţara noastră, în anii normali din punct de vedere climatic, recoltarea florii-soarelui trebuie încheiată până la 10 septembrie în sud şi 15 septembrie în restul ţării. Întârzierea recoltatului florii-soarelui determină pierderi mari de producţie, din cauza căderii plantelor, atacului păsărilor, scuturării seminţelor, decojirii seminţelor la treierat ,etc. În cazul recoltării prea timpurii a florii-soarelui, creşte pericolul deprecierii recoltei datorită umidităţii ridicate, iar cheltuielile cu condiţionarea şi uscarea seminţelor sunt foarte mari. Când maturizarea calatidiilor este neuniformă şi întârziată – mai ales în cazul hibrizilor tardivi sau când recolta este ameninţată de atacul de putregai se recomandă desicarea culturii, cu Reglone forte (diquat 150 g/l), în doză de 1 - 3 l/ha, Glyfogan 480 SC (glifosat 480 g/l), în doză de 2 - 3 l/ha sau Havarde 25 F – 500 g/ha, atunci când 50 % din plante au calatidiile galbene şi s-au uscat florile ligulate (V.Tabără, 2005).

Page 22: Fitotehnie III+IV

22

Recoltarea florii-soarelui poate începe în acest caz la cca 9 - 12 zile de la tratament, interval în care plantele se usucă, iar seminţele ajung la cca 13 % umiditate. Producţii. Floarea-soarelui are un potenţial de producţie ridicat, în condiţiile ţării noastre realizându-se producţii ce oscilează între 1500 şi 4500 kg/ha, putându-se realiza frecvent peste 2500 kg/ha în cultură neirigată şi peste 3500 kg/ha în condiţii de irigare. Producţiile medii realizate în ţara noastră oscilează între 1000 - 1500 kg/ha.

TEST DE EVALUARE 1. Cum se va cultiva floarea soarelui în asolamente?

Rǎspuns: Floarea-soarelui se va cultiva obligatoriu în asolamente de lungă durată (4 - 8 ani), în care vor predomina cerealele păioase (grâul) şi porumbul, dându-se cu prioritate soluri fertile, lutoase sau luto-nisipoase, profunde, cu capacitate ridicată de înmagazinare a apei, bogate în humus şi elemente nutritive, cu un pH = 6,3 - 8,0.

2. Precizaţi care sunt plantele premergǎtoare contraindicate pentru floarea soarelui. Rǎspuns:

Exerciţii. Exemplu rezolvat:

1. Care este consumul specific de azot, fosfor şi potasiu pentru 1000 kg seminţe plus producţia secundarǎ aferentǎ:

a) 40 - 50 kg N; 25 kg P2O5; 110 - 120 kg K2O; b) 60 - 70 kg N; 25 kg P2O5; 120 - 150 kg K2O; c) 80 - 100 kg N; 15 - 20 kg P2O5; 100 -1 50 kg K2O; d) 60 - 70 kg N; 45 kg P2O5; 180 kg K2O; e) 40 - 60 kg N; 40 kg P2O5; 100 kg K2O;

Rezolvare: b. De rezolvat:

2. Sămânţa de floarea-soarelui destinată semănatului trebuie să fie: a) din anul precedent; b) să fie certificată F1; c) să aparţină unor categorii biologice superioare; d) să îndeplinească condiţiile de calitate; e) să îndeplinească condiţiile de calitate (seminţe seci, sparte, fără scleroţi, seminţe de

lupoaie, seminţe de buruieni) Rezolvare:

Page 23: Fitotehnie III+IV

23

REZUMATUL TEMEI

Floarea soarelui este una dintre cele mai importante surse de ulei vegetal, fiind cea mai importantǎ plantǎ uleioasǎ din România şi una dintre cele mai importante plante uleioase din lume. Se cultivǎ în principal pentru obţinerea de ulei rafinat, care se utilizeazǎ în alimentaţia omului, având culoare, gust şi miros plǎcute. Se cultivǎ în peste 70 de ţǎri pe o suprafaţǎ 23,7 milioane ha. Cantitatea de sămânţă necesară pentru semănat la hectar, corespunzătoare desimii optime şi în funcţie de valoarea culturală a seminţei (puritate şi germinaţie) şi respectiv greutatea a 1000 de boabe (MMB), oscilează între 3,5 - 5 kg/ha. Distanţa de semănat între rânduri, în condiţii de cultură neirigată sau irigată prin aspersiune şi corespunzătoare dotării tehnice a sistemei de maşini pentru întreţinere şi recoltare este generalizată la 70 cm. În cazul irigării prin brazde, distanţa de semănat între rânduri este de 80 cm. Distanţa de semănat între rânduri de 45 - 105 cm la aceeaşi desime nu influenţează nivelul producţiei (Gh.Sin, 1981, citat de V.Tabără, 2004). Adâncimea de semănat se diferenţiază în funcţie de umiditatea din sol, textura solului şi calitatea patului germinativ, momentul semănatului faţă de epoca optimă, caliatatea materialului biologic utilizat, limitele de variaţie fiind între 4 - 8 cm. Pe solurile cu textură mai grea şi cu umiditate la nivel optim, când seminţele destinate semănatului au capacitatea germinativă situată la limita inferioară (85 %) şi când semănatul se declanşează la începutul perioadei de semănat se seamănă la o adâncime mai mică. La o adâncime mai mare se seamănă, când se apropie sfârşitul perioadei optime de semănat, solurile au textură uşoară sau mijlocie, stratul de sol de la suprafaţă este uscat, iar sămânţa are indici de calitate foarte buni. Semănatul florii-soarelui se realizează cu semănători de precizie în cuiburi, SPC - 4, SPC - 6, SPC - 8, SPC - 12, SERO 6 (8), viteza optimă de semănat fiind de 5 - 6 km/h. În toate condiţiile este bine ca, sămânţa să fie plasată, prin semănat, la nivelul dintre stratul de sol afânat şi mai zvântat şi cel aşezat şi umed. Temperatura minimǎ de germinaţie este de 4 - 5 0 C, dar procesul germinativ se desfǎşoarǎ normal începând cu temperatura de 7 - 8 0 C. În perioada înfloritului îi sunt favorabile temperaturile de 16 - 20 0 C, iar în faza de formare şi umplere a bobului, temperaturi de 20-22 0C. Rezistǎ destul de bine la secetǎ, are pretenţii mari faţǎ de luminǎ şi de sol. Este pretenţioasǎ la aprovizionarea solului cu potasiu, azot şi mijlociu de pretenţioasǎ la fosfor. Momentul optim pentru semǎnatul florii soarelui este atunci când, dimineaţa la orele opt, în sol, la adâncimea de semǎnat se realizeazǎ mai multe zile consecutiv temperatura de 7 - 8 0 C cu tendinţǎ de creştere. Cantitatea de sǎmânţǎ pentru semǎnat este de 3,5 - 5 kg./ha. Combaterea buruienilor, a bolilor şi dǎunǎtorilor, precum şi irigarea şi polenizarea constituie principalele lucrǎri de îngrijire în cultura de floarea soarelui.

Page 24: Fitotehnie III+IV

24

Tema nr. II

RAPIŢA (Brassica napus L.)

Unităţi de învăţare: Importanţă, răspândire, compoziţia chimică, relaţii plantă - factori de vegetaţie la

rapiţǎ. Rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, sămânţa şi semănatul, lucrări de îngrijire,

recoltarea.

Obiectivele temei: - prezentarea importanţei rapiţei în contextul alimentar, industrial; - stabilirea relaţiei plantelor cu factorii de vegetaţie pe parcursul ontogenezei; - enumerarea şi descrierea secvenţelor din tehnologia de cultivare: amplasarea

culturii, fertilizarea, lucrările solului, înfiinţarea culturii; - precizarea detaliilor referitoare la lucrările de îngrijire şi recoltare. Timpul alocat temei: 6 ore

Bibliografie recomandată

1. Bâlteanu Gh., 1974, Fitotehnie, Editura Didacticǎ şi Pedagogicǎ, Bucureşti. 2. Ştefan M., 2009, Fitotehnica florii soarelui şi rapiţei, Editura Universitaria, Craiova. 3. Tabǎrǎ V., 2005, Fitotehnie,vol.I, Plante tehnico-oleaginoase şi textile, Editura

Brumar, Timişoara.

2.1. Importanţă, răspândire, compoziţia chimică, relaţii plantă-factori de vegetaţie la rapiţǎ.

Importanţă Rapiţa mare (rapiţa Colza sau rapiţa de toamnă) este la ora actuală pe plan mondial una dintre cele mai importante specii oleifere, cultivându-se pentru seminţele sale bogate în ulei 42 - 48 %, ulei utilizat în alimentaţia oamenilor, la prepararea unor margarine dar şi în industrie. Uleiul de rapiţă are indicele iod 94 - 112 şi poate fi folosit în industria textilă, industria pielăriei, a materialelor plastice, a lacurilor, vopselurilor, cernelurilor, detergenţilor, în industria poligrafică, la iluminat sau ca lubrifiant, ulei pentru pictură, lumânări, la fabricarea agenţilor antipraf, ca adjuvant pentru pesticide, ca fluide hidraulice. La ora actuală, toate cultivarele (soiuri şi hibrizi de rapiţă) raionate şi cultivate în ţara noastră nu au sau au în seminţe un conţinut foarte redus (1 – 2 %) de acid erucic, încât se pot considera fără acid erucic, fără glucozinolaţi şi cu un procent redus (3 – 4 % sau chiar mai mic) de acid eicosenoic, toate acestea având efecte unice, în special asupra serului total, colesterolului, acizilor graşi plasmatici şi asupra nivelurilor antioxidanţilor, comparativ cu dietele cu grăsimi saturate sau bogate în ulei mono sau polinesaturat de folarea-soarelui ( Valsta I.M. şi colab., 1995, citaţi de Berea N. , 1998, Aglae Mogârzan, 2004). Turtele şi şroturile rămase după extragerea uleiului sunt un furaj valoros pentru animale, dacă se administrează în cantităţi moderate.

Page 25: Fitotehnie III+IV

25

Ele conţin 35 – 40 % proteină, 32 – 37 % glucide şi 8 – 10 % săruri minerale, având deci o valoare biologică ridicată. Din 100 kg seminţe de rapiţă se obţin 30 - 35 kg ulei şi 50 - 55 kg şroturi. Rapiţa poate fi cultivată şi în scop furajer, folosindu-se ca nutreţ verde, toamna foarte târziu, dacă se seamănă la sfârşitul verii sau primăvara timpuriu, dacă se seamănă toamna. Rapiţa este o foarte bună plantă meliferă, de pe un hectar de rapiţă obţinându-se peste 50 kg de miere de foarte bună calitate, cu acţiune energizantă, antianemică şi digestivă. În agricultura biologică, infuzia de rapiţă (frunze şi rădăcini) este folosită în combaterea moniliozei la cais şi prun prin stropiri la înflorit (Iacomi Beatrice, 1996, citată de Solovăstru Cernea, 2008). Rapiţa de toamnă oferă cultivatorilor şi o serie de avantaje agrofitotehnice:

se seamănă şi se recoltează în afara perioadelor aglomerate; are reacţie favorabilă la fertilizare; permite utilizarea completă a aceluiaşi tip de maşini ca şi la cereale; ajunge la maturitate devreme (iunie - iulie), lasă solul curat de buruieni şi cu

o bună fertilitate, fiind o foarte bună premergătoare pentru cerealele de toamnă sau culturile succesive;

prin ritmul rapid de creştere şi masa vegetativă bogată, rapiţa înăbuşe în bună parte buruienile, iar solul rămâne într-o bună stare din punct de vedere fizico-chimic şi biologic;

în circuitul biologic lasă în sol o cantitate mare de biomasă; având sămânţă mică se usucă repede şi ajunge la 10 – 12 % umiditate în

câmp, nemaifiind necesară uscarea artificială; este o excelentă plantă antierozională; acoperă solul în timpul iernii, limitând riscul spălării nitraţilor; are un coeficient de multiplicare mare (500 - 1000), comparativ cu grâul (40

- 50) sau mazărea (16), (Rusanovschi V. şi colab., 1981, citaţi de Aglae Mogârzan, 2004).

Rapiţa are însă şi un mare neajuns, de care trebuie sa ţinem seama, respectiv nesiguranţa producţiei, dată în principal de răsărirea defectuoasă toamna, din cauză secetei la semănat, rezistenţei mai slabe la iernare, mai ales când nu există strat acoperitor de zăpadă, atacului numeroşilor dăunători greu de combătut, sensibilităţii mai mari la brumele din timpul înfloritului, rezistenţei mai slabe la scuturare. Rapiţa este o excelentă plantă de asolament şi are o valoare comercială mare, realizând prin producţiile obţinute şi preţul pe unitatea de produs, venituri importante pentru producătorii agricoli.

Răspândire.

Suprafeţele ocupate cu rapiţă pe plan mondial au crescut de la 11,6 milioane ha în anii 1979-1981, până la 18,2 milioane ha în anii 1989 - 1991 şi 24,1 milioane ha în anul 1995, pentru ca în anul 2003 să scadă uşor la 23,4 milioane ha, în 2008 găsindu-se cultivate pe glob cca.25 milioane ha, rapiţa fiind una din culturile agricole la care se înregistrează creşteri de suprafeţe în ultimii ani. Cea mai mare ţară cultivatoare de rapiţă este China cu 7,2 milioane ha, urmată de Canada cu 4,6 milioane ha şi India cu 4,5 milioane ha.

Page 26: Fitotehnie III+IV

26

În Europa, rapiţa se cultivă pe o suprafaţă de cca 4,5 milioane ha, cele mai mari suprafeţe cultivate cu rapiţă întâlnindu-se în Germania 1,266 milioane ha, Franţa 1,082 milioane ha, Anglia 0,542 milioane ha, Polonia 0,436 milioane ha. La ora actuală există pe plan mondial o preocupare foarte mare pentru utilizarea industrială a uleiului în producerea Diester-ului, la nivelul anului 1995 cultivându-se în acest scop 0,5 milioane ha, pentru anul 2015 previziunile fiind estimate la cca 6 milioane ha. În România, rapiţa s-a cultivat încă din sec XIX, iar în anul 1913 ocupa 80 milioane ha. În perioada interbelică (1930) s-au cultivat peste 77 mii ha, apoi cultura cu rapiţă a scăzut la 14 mii ha în 1950 şi la 18 mii ha în 1960, pentru ca mai târziu în perioada 1968 -1973, această plantă să dispară din cultură. În ultimii ani s-au reintrodus şi extins în cultură suprafeţe cu rapiţă, în anul 2001 găsindu-se cultivate 60 mii ha, în 2002 - 75 mii ha, în prezent, în România cultivându-se între 60 - 100 mii ha (Anuarul Statistic al României, 2007). Creşterea suprafeţelor cu rapiţă în ţara noastră se datorează introducerii în cultură a soiurilor şi hibrizilor libere de acid erucic şi glucozinolaţi, cultivării de soiuri şi hibrizi rezistente la iernare şi scuturare, mecanizării totale a culturii şi respectiv cerinţelor ridicate de rapiţă pe piaţa externă şi internă. Compoziţia chimică În funcţie de specie, soi sau hibrid, seminţele de rapiţă conţin 45 – 50 % grăsimi, 19,6 - 23,8 % proteine brute, 17,8 - 19,1 % extractive neazotate, 5,8 - 7,4 % celuloză, 4,1 - 5,2 % cenuşă, 5,2 - 7,3 % apă (după Kellner-Fingerling, Baussingault citaţi de N.Zamfirescu, 1965, V.Bărnaure, 1993, citat de Solovăstru Cernea, 2008). Ultima generaţie de hibrizi de rapiţă conţin peste 50 % grăsimi şi sunt liberi de acid erucic (conţinut de glucozinoleţi 12 - 13 µmol/g). Uleiul de rapiţă conţine în proporţii diferite acizi graşi saturaţi şi nesaturaţi: oleic – 20 %, linoleic -15 %, linolenic – 9 %, erucic -15 %, casenoic – 8 %, palmitic – 4 %, stearic -1 % (V.Tabără, 2005). Acidul erucic prezent în uleiul de rapiţă folosit în alimentaţie are efecte negative asupra organismului uman, deoarece întârzie creşterea organismelor tinere, provoacă afecţiuni ale aparatului circulator şi ale glandelor suprarenale, ficatului şi glandei tiroide. Prin reducerea conţinutului de acid erucic a crescut procentul de acid oleic, de la 14 – 20 % la peste 64 %, iar procentul de acid linoleic de la 13 – 15 % la peste 24 %, ceea ce a mărit calitatea alimentară a uleiului de rapiţă, care poate înlocui sub acest aspect uleiul de floarea-soarelui. În ultima perioadă, în cultură sunt extinse soiuri şi hibrizi de rapiţă cu un conținut foarte scăzut sau fără glucozinolaţi (GLS, soiurile şi hibriziide tip „00”- dublu zero - Lau erucic acid and glucozinolaţi rapsed), iar în viitor se preconizează realizarea soiurilor şi hibrizilor tip „000”, care pe lângă conţinutul scăzut de acid erucic şi glucozinolaţi (GLS) să aibă redus şi procentul de celuloză şi de asemenea soiuri şi hibrizi de tip”0000”,care pe lângă însuşirile unui soi sau hibrid tip „triplu zero” să aibă şi un conţinut redus de acid linoleic (acid cu trei duble legături, sensibil la oxidare), datorită căruia apare fenomenul de oxidare al uleiului (N.Berea,1998, citaţi de Aglae Mogârzan, 2004, Solovăstru Cernea, 2008). Trebuie reţinut de asemenea şi subliniat faptul că, uleiul de rapiţă cu un conţinut redus în acid erucic are efecte unice asupra serului total, colesterolului, acizilor graşi plasmatici şi asupra nivelului antioxidanţilor, comparativ cu dietele cu grăsimi saturate sau bogate în ulei mono sau polinesaturaţi de floarea-soarelui (I.M.Valsta, 1995, citat de Solovăstru Cernea, 2008). După N. Berea, 1989, citat de Aglae Mogârzan, 2008, în ultimul timp, prin intermediul ingineriei genetice se urmăreşte modificarea structurii acizilor graşi din uleiul de rapiţă şi crearea tipului cu

Page 27: Fitotehnie III+IV

27

85 % acid oleic sau 29 % acid palmitic (folosit în industria margarinei), a formei de rapiţă cu 34 % acid stearic în ulei (valoros în industria margarinei şi ca substituent al untului de cacao) sau a făinii de rapiţă cu 40 % acid lauric, folosit în industria cosmetică (săpunuri şi parfumuri fine). În procesul de ameliorare a rapiţei trebuie acordată atenţie deosebită şi glucozinolaţilor, deoarece conţin sulf şi sunt considerați şi ei responsabili de calitatea uleiului şi a şroturilor de rapiţă, aceştia diminuând procentul de proteină din şroturile de rapiţă. Cei mai reprezentativi glucozinolaţi sunt progroitrina şi glucobrasoii, care sub acţiunea canapino-mirozinazei formează cu sulful, compuşi toxici, dăunători atât organismului uman, cât şi animalelor. Pentru a se evita formarea acestor produşi, şroturile se păstrează în stare uscată astfel încât, glucozinolaţii să nu se hidrolizeze (Gh.Bâlteanu, 1993, citat de V.Tabără, 2005). Turtele de rapiţă (şroturile) rezultate de la extragerea uleiului conţin 38 – 44 % proteine, apropiindu-se din acest punct de vedere de şroturile de soia, 31,5 – 36,6 % extractive neazotate, 11,9 – 14,4 % celuloză, 7,8 – 9,8 % cenuşă. Compoziţia chimică a seminţelor de rapiţă este influenţată de factorii genetici (cultivar – soi sau hibrid), de condiţiile de mediu şi tehnologia aplicată, conţinutul maxim de ulei în seminţe acumulându-se după 60 de zile de la înflorire. Relaţii plantǎ-factori de vegetaţie.

Cerinţe faţă de temperatură Rapiţa este o plantă cu cerinţe moderate faţă de temperatură şi dă rezultate bune în regiunile cu climă temperată, acolo unde se întâlnesc ierni blânde, veri răcoroase şi umede. Constanta termică la rapiţă este de 2100 - 2500° C la formele de toamnă, 1500 - 1800° C la rapiţa de primăvară (∑t > 0° C). Rapiţa Colza realizează randamentele cele mai mari, în regiunile cu temperaturi medii anuale de 7 - 9° C, dar randamente economice asigură şi în zonele cu temperaturi anuale de 10 - 11° C. Toate formele de rapiţă sunt sensibile la oscilaţiile de temperatură. Temperatura minimă de germinaţie este de 1 - 3° C, iar după răsărire, tinerele plante vegetează bine toamna, la temperaturi de 8 - 15° C, temperaturi care permit dezvoltarea corespunzătoare a plantelor şi pregătirea acestora pentru temperaturile scăzute din timpul iernii. Suma temperaturilor necesare pentru perioada de vegetaţie din toamnă este de circa 800° C (∑t > 0° C), sau de 400 - 450° C (∑t > 6° C). În faza de rozetă (6 - 8 frunze), după perioada de „călire”, cultivarele actuale de toamnă (soiuri şi hibrizi) rezistă peste iarnă, până la temperaturi de -12 ... -15 ... -18° C, fără strat acoperitor de zăpadă, dacă acestea nu survin brusc şi nu sunt de lungă durată, şi până la - 20 .... - 25° C, cu strat acoperitor de zăpadă de cca 10 - 20 cm înălţime. În creşterea sau micşorarea rezistenţei la iernare, un rol important îl joacă stratul de zăpadă, umiditatea şi starea solului (îngheţat sau neîngheţat). Pe solul umed neîngheţat şi fără strat de zăpadă, rapiţa este distrusă la temperaturi de -7....-10° C, în timp ce pe un sol îngheţat, rapiţa dezvoltată normal şi trecută prin stadiul de călire (cca 40 zile) poate rezista până la -18° C. Din punct de vedere al rezistenţei la ger, rapiţa se aseamănă mult cu orzul de toamnă (V.Ştefan, 2000). Stratul gros de zăpadă pe sol neîngheţat poate determina sufocarea şi putrezirea rapiţei. Formele de rapiţă de primăvară rezistă până la - 2 ...-3° C (I.Fazecaş, 1983, citat de D.I.Vâban, 2008). Odată cu desprimăvărarea şi intensificarea ritmului de creştere, rapiţa devine sensibilă la îngheţ. Alternanţele între îngheţ şi dezgheţ pot produce „descălţarea culturii”. Pentru a se preîntâmpina aceasta se va adapta perioada de semănat în zonele frecvente cu acest fenomen, se

Page 28: Fitotehnie III+IV

28

va alege cultivarul corect, se va evita aplicarea de azot în exces şi se vor asigura elementele nutritive în cantitate suficientă. Fertilizarea raţională cu fosfor şi stratul de zăpadă acoperitor influenţează pozitiv rezistenţa la iernare a rapiţei (factor de risc ce limitează aria de cultură a acestei plante). Primăvara, rapiţa Colza îşi reia vegetaţia foarte repede, chiar la temperaturi de 2° C, însă începutul primăverii pentru rapiţă se consideră atunci când, temperaturile medii zilnice sunt peste 5° C (începe alungirea tulpinii). După reluarea vegetaţiei în primăvară şi până la înflorire, rapiţa Colza solicită temperaturi medii zilnice de 12 - 15° C (plantă microtermă). După înflorire, rapiţa Colza vegetează bine la temperaturi medii zilnice de 15 - 20° C (plantă mezotermă). Brumele şi îngheţurile târzii de primăvară din perioada de înflorire, ca şi oscilaţiile de temperatură, îi sunt dăunătoare şi afectează grav culturile, determinând de multe ori distrugerea întregii recolte. Cerinţe faţă de umiditate Rapiţa este pretenţioasă în ce priveşte umiditatea, având cerinţe ridicate faţă de apă. Coeficientul de transpiraţie este ridicat, de 600 - 740 şi are o slabă rezistenţă la secetă. Are o rezistenţă slabă la secetă în special după răsărire şi formarea rozetei de frunze, din cauza slabei dezvoltări a sistemului radicular în această perioadă. Seceta din primăvară este deosebit de păgubitoare, ea împiedică dezvoltarea normală a elementelor de productivitate (fenomen extins pe scară largă în primăvara anului 2007 în partea de S - V a Olteniei). Critice faţă de apă sunt perioadele de răsărire - formarea rozetei de frunze (august - septembrie, când plantele au cerinţe ridicate faţă de apă pentru a se dezvolta normal şi a intra „călite” în iarnă) şi respectiv înflorire - fructificare (când se stabilesc toate componentele randamentului – număr de silicve/plantă, număr de boabe în silicvă, masa medie a bobului). După înflorire, cerinţele faţă de apă ale rapiţei se reduc, iar umiditatea în exces provoacă deprecierea şi pierderi de producţie. Rezultate bune se obţin în zonele unde cad anual 450 - 650 mm precipitaţii. Consumul de apă pentru diferite faze de vegetaţie se prezintă astfel: 95 - 130 mm = semănat – reluarea vegetaţiei, 55 - 75 mm, reluarea vegetaţiei – începutul înfloririi, 80 - 100 mm la înflorire, 170 - 290 mm, sfârşitul înfloririi-maturitate. În ţara noastră apar uneori probleme în zonele de S şi SE, cu asigurarea umidităţii solului necesară răsăririi plantelor în toamnă. Seceta survenită înainte şi după semănat determină o răsărire anevoioasă, cu multe goluri, o creştere şi dezvoltare slabă a plantelor de rapiţă (riscul răsăririi plantelor). Intrarea în vegetaţie activă, devreme în primăvară - vară şi ritmul rapid de creştere face ca rapiţa să valorifice eficient apa acumulată în sol din timpul iernii. Cerinţe faţă de lumină Referitor la cerinţele faţă de lumină, rapiţa este o plantă de zi lungă, iubitoare de lumină, în special în ultima parte a perioadei de vegetaţie. Cerinţe faţă de sol Faţă de sol, rapiţa este pretenţioasă. Se cultivă cu rezultate bune pe solurile profunde, cu textură luto - nisipoasă, permeabile, fertile, cu capacitate mare de reţinere a apei, cu reacţie uşor alcalină sau neutră (pH = 6,0 - 7,5) şi forme accesibile de P, S, K, Ca. Cele mai bune soluri pentru cultivarea rapiţei sunt cernoziomurile, brun - roşcatele de pădure (preluvosolurile) şi aluviunile. Rapiţa nu se cultivă pe solurile cu profil subţire, pe soluri grele, cu exces de umiditate şi nici pe solurile nisipoase sau pe cele prea acide sau prea alcaline.

Page 29: Fitotehnie III+IV

29

Zonarea culturii Rapiţa se cultivă cu rezultate foarte bune în general, în zona de cultură a orzului de toamnă. Zona I (foarte favorabilă) de cultură a rapiţei de toamnă cuprinde partea de vest şi de est a ţării (Câmpia de Vest şi Est), Podişul Transilvaniei şi zonele colinare adăpostite, care asigură condiţii de răsărire şi de iernare a culturii fără pierderi. Zona a II-a (favorabilă) cuprinde Dobrogea şi Câmpia de Sud (Câmpia Dunării), unde rapiţa se cultivă în condiţii de irigare în vederea asigurării unei răsăriri uniforme, după care pot urma culturi succesive (I. Borcean, 1995, citat de Aglae Mogârzan, 2004).

TEST DE EVALUARE

1. Care este compoziţia chimicǎ, în funcţie de specie soi sau hibrid, la seminţele de rapiţǎ?

Răspuns: În funcţie de specie, soi sau hibrid, seminţele de rapiţă conţin 45 – 50 % grăsimi, 19,6-23,8 % proteine brute, 17,8 - 19,1 % extractive neazotate, 5,8 - 7,4 % celuloză, 4,1 - 5,2 % cenuşă, 5,2 - 7,3 % apă. Ultima generaţie de hibrizi de rapiţă conţin peste 50 % grăsimi şi sunt liberi de acid erucic (conţinut de glucozinolaţi 12 - 13 µmol/g).

2. Care sunt cerinţele rapiţei pe faze de vegetaţie faţǎ de temperaturǎ?

Răspuns:

Exerciţii Exemplu rezolvat: 1. Care este conţinutul uleiului de rapiţǎ în acizi graşi saturaţi şi nesaturaţi? a) oleic 10%, linoleic 5 %, linolenic 9%, erucic 25%, casenoic 8%, palmitic 4%, stearic 1%; b) oleic 10%, linoleic 15 %, linolenic 9%, erucic 15%, casenoic 8%, palmitic 4%, stearic 5%; c) oleic 10%, linoleic 25 %, linolenic 9%, erucic 25%, casenoic 8%, palmitic 4%, stearic 1%; d) oleic 20%, linoleic 15 %, linolenic 9%, erucic 15%, casenoic 8%, palmitic 4%, stearic 1%; e) oleic 30%, linoleic 15 %, linolenic 9%, erucic 25%, casenoic 8%, palmitic 4%,stearic 10%; Rezolvare: d

De rezolvat:

2. Zona foarte favorabilă de cultură a rapiţei de toamnă cuprinde? a) Câmpia de Vest a ţării;

b) Câmpia de Est a ţării; c) Podişul Transilvaniei; d) zonele colinare adăpostite e) Câmpia de sud a ţării. Rezolvare:

Page 30: Fitotehnie III+IV

30

2.2. Rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, sămânţa şi semănatul, lucrări de îngrijire, recoltarea

Rotaţia Rapiţa se amplasează în asolamente cu cereale şi plante tehnice de 3 - 5 ani, ponderea maximă în asolament a rapiţei nedepăşind 25 %. Deoarece rapiţa se însămânţează toamna devreme (sfârşitul lunii august - jumătatea lunii septembrie), cele mai bune premergătore pentru rapiţă sunt plantele care se recoltează cât mai timpuriu, pentru a se putea pregăti terenul până la semănat în cele mai bune condiţii şi a permite acumularea apei necesare răsăririi. Ţinând seama de aceste aspecte se consideră foarte bune premergătoare pentru rapiţa de toamnă, cerealele păioase de toamnă (grâul, orzul), mazărea, cartoful timpuriu, borceagul de toamnă, trifoiul roşu după prima coasă, iar bune premergătoare, plantele furajere. Rapiţa de primăvară se poate semăna şi după culturi recoltate târziu, cum ar fi porumbul, sfecla pentru zahăr, cartoful de toamnă etc. Nu se va cultiva rapiţă după floarea-soarelui, soia, fasole, tutun şi nici în monocultură, pentru a se preveni atacul de Sclerotinia sclerotiorum (putregaiul alb). Se va evita cultivarea rapiţei după specii de plante cultivate din familia Cruciferae, în apropierea unor sole ce urmează să fie cultivate cu specii de cultură, tratate cu erbicide hormonale sau pe terenurile tratate cu triazine cu efect remanent, rapiţa fiind una din culturile cele mai sensibile. Rapiţa poate reveni pe acelaşi teren după 3 ani, iar în caz de atac de Sclerotinia sclerotiorum, după 6 - 8 ani. Influenţa rotaţiei culturii asupra potenţialului productiv al rapiţei de toamnă este destul de însemnată, într-o rotaţie de 3 ani producţia scăzând la 96 % faţă de varianta martor în care perioada de rotaţie a culturii a fost de 4 ani, la 90 % la revenirea rapiţei pe acelaşi teren după doi ani, la 88 % în cazul rotaţiei de 1 an sau cca 75 % în cazul monoculturii (rapiţă după rapiţă). Rapiţa la rândul său este o foarte bună premergătoare pentru marea majoritate a plantelor, deoarece eliberează terenul devreme şi lasă terenul curat de buruieni, cerealele de toamnă (grâul şi orzul) fiind cel mai adesea luate în calcul. În zonele cu regim pluviometric suficient sau în condiţii de irigare se pot înfiinţa în scop furajer, culturi succesive de porumb, leguminoase pentru boabe, varză furajeră.

Fertilizarea Rapiţa este o mare consumatoare de elemente nutritive, cu particularităţi de nutriţie specifice, atât în etapa vegetativă (toamnă) cât şi în cea generativă (reproductivă) din primăvară, reacţionând foarte bine atât la îngrășămintele minerale, cât şi la cele organice. Cantitatea şi calitatea producţiei de seminţe de rapiţă sunt determinate într-o mare măsură şi de veriga tehnologică fertilizare – respectiv, cantitatea de îngrăşăminte cu macro şi microelemente, raportul dintre elementele fertilizante aplicate şi momentul aplicării îngrăşămintelor. La rapiţă, consumul de elemente nutritive este ridicat. Pentru 100 kg seminţe şi producţia secundară aferentă, după diferiţi autori rapiţa consumă: 3 - 7 kg N, 2,5 - 5 kg P2O5, 6 - 10 kg K2O, 2 - 3 kg CaO, 0,6 - 0,8 kg MgO şi 4,2 kg S (D.Soltner, 1986, Gh.Bâlteanu, 1974, 2001, I.Borcean, 2003).La nivelul aceleiaşi producţii se exportă din sol cca 3,5 kg N, 1,4 kg P2O5, 1,0 kg K2O şi se restituie solului, prin producţia secundară încorporată 3,5 kg N, 1,1 kg P2O5, 9,0 kg K2O (D.Soltner, 1986, citat de V.Tabără, 2005,). Cea mai mare cantitate de potasiu (90 %) revine în circuitul agricol prin resturile vegetale, în timp ce 45 % din azotul total şi 53 % din fosforul total absorbit se exportă din circuitul agricol prin producţia de seminţe.

Page 31: Fitotehnie III+IV

31

Absorbţia elementelor nutritive are loc cu intensitate în primele săptămâni după desprimăvărare, în cazul azotului şi potasiului, iar a fosforului, absorbţia cea mai mare are loc în perioada aprilie-iunie (Radete, citat de Soltner D., 1990). Importante pentru fertilizarea rapiţei sunt îngrăşămintele minerale, în special cele cu azot şi fosfor. În toate ţările în care se cultivă rapiţa Colza se iau în considerare pentru fertilizarea cu azot, doze foarte mari. Pentru producţii de cca 3000 kg/ha seminţe se aplică următoarele doze cu azot: Suedia = 120 - 140 kg/ha, Germania = 150 - 200 kg/ha, Italia = 150 kg/ha, Franţa = 120 - 190 kg/ha, Cehia = 120 kg/ha, Polonia = 180 kg/ha (V.Bărnaure, 1979, Aglae Mogârzan, 2004). Cantităţile de fosfor şi potasiu oscilează între 100 - 140 kg/ha. Fertilizarea cu doze mari de azot măreşte conţinutul în glucozinolaţi din seminţe şi cel de proteină, în detrimentul conţinutului de ulei (E.Wielebski, 1999, citat de Aglae Mogârzan, 2004). Pentru obţinerea unei producţii de 2000 - 3000 kg/ha seminţe, rapiţa trebuie fertilizată, în funcţie de fertilitatea solului, cu doze de 63 - 155 kg/ha azot substanţă activă (Z.Borlan, 1983), aplicat 50 % înainte de semănat şi 50 % primăvara devreme, pe solul îngheţat, înainte de alungirea tulpinii sau în trei fracţiuni: 1/3 la semănat, 1/3 la alungirea tulpinii şi 1/3 la înflorire. Administrarea întregii doze de azot la semănat determină o dezvoltare puternică a plantelor în toamnă, micşorându-se rezistenţa acestora la iernare. Aplicarea îngrăşămintelor cu azot din toamnă este absolut necesară, deoarece până la intrarea în iarnă, rapiţa consumă 40 – 60 % din totalul azotului necesar. După V.Tabără, 2005, la rapiţă, azotul se aplică în ţara noastră în doze de 100 - 180 kg/ha, diferențiate după cum urmează:

• 100 kg/ha N pe solurile fertile, cu mineralizare foarte bună a substanţelor organice şi pe cele cu aportul de gunoi;

• 100 - 120 kg/ha N pe solurile mai puţin fertile şi fără aport de gunoi; • 130 - 150 kg/ha N pe solurile cu mineralizare slabă a substanţei organice; • 160 - 180 kg/ha N pe solurile calcaroase, fără mineralizare, după cereale.

La aceste doze de îngrăşăminte se vor adăuga 90 kg/ha sulf. Fosforul prezintă importanţă deosebită în vegetaţia rapiţei Colza, prin faptul că asigură o bună înrădăcinare a plantelor şi măreşte rezistenţa acestora la temperaturi scăzute. Sporul de recoltă prin interacţiunea azot – fosfor, uneori se dublează faţă de sporul asigurat numai de azot. Fosforul aplicat singur asigură la rapiţă un spor de 6 – 7 %. Solurile moderat aprovizionate cu fosfor se vor fertiliza cu 60 - 80 kg P2O5 /ha. Potasiul are rol deosebit de important în adaptarea plantelor de rapiţă la temperaturile din iarnă, la creşterea rezistenţei acestora la cădere şi boli, precum şi la acumularea grăsimilor în seminţe. Se vor aplica doze de 60 - 80 kg K2O /ha, pe solurile slab sau mijlociu aprovizionate cu potasiu (<132 ppm K). Gunoiul de grajd, semifermentat, aplicat direct culturii de rapiţă în cantitate de 20 - 30 t/ha aduce importante sporuri economice, atât la rapiţă cât şi la cultura premergătoare care a urmat, reducându-se în acest caz dozele de îngrășăminte minerale cu 1,5 kg N, 0,75 kg P2O5 şi 2 - 2,5 kg K2O pentru fiecare tonă de gunoi de grajd. Deoarece valorifică bine şi efectul remanent al gunoiului de grajd, mai indicat este ca acesta să se aplice plantei premergătoare, deoarece, în plus, timpul dintre recoltarea premergătoarei şi semănatul rapiţei este scurt şi insuficient pentru administrarea corectă a gunoiului. Pentru Franţa, mare cultivatoare de rapiţă, cercetătorii recomandă stabilirea sistemului de fertilizare în funcţie de producţie (consumul specific) şi fertilitatea solului, sistemul de fertilizare anterior cultivării şi folosirea îngrăşămintelor organice. În Elveţia, pentru realizarea unei producţii de 3500 kg/ha seminţe şi a unei produţii secundare aferente de 6500 kg/ha resturi vegetale se administrează 150 kg/ha N, 95 - 100 kg/ha P2O5, 1 -

Page 32: Fitotehnie III+IV

32

50 kg/ha K2O, 20 kg MgO şi 90 unităţi S/ha. Aceeaşi producţie restituie solului prin resturile încorporate sub arătură 50 kg/ha N, 25 kg/ha P2O5, 100 kg/ha K2O (Ch.L.Besson, 1985). În Germania, în prezent, pe largi areale, pentru recolte de 4500 - 5000 kg/ha se aplică doze de 180 kg/ha N, din care 90 kg pe sol îngheţat şi 90 kg în faza de buton floral, 100 kg/ha P2O5 şi 150 kg/ha K2O. În România, dozele de îngrăşăminte pentru cultura rapiţei, în funcţie de producţia scontată, tipul de sol şi valorile indicilor agrochimici privind conţinutul în fosfor, potasiu şi indicele de azot sunt în general de 80 - 180 kg/ha N, 50 - 80 kg/ha P2O5, 60 - 80 kg/ha K2O (Z. Borlan, 1982). Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei (1990) recomandă fertilizarea cu 80 - 180 kg/ha N, 50 - 80 kg/ha P2O5 şi 80 kg/ha K2O. Pe terenurile irigate din sud-estul Olteniei, cele mai bune rezultate s-au obţinut prin aplicarea a 120 kg N + 80 kg/ha P2O5, azotul fiind aplicat în doză de 30 kg toamna, 30 - 60 kg primăvara devreme şi 60 sau 30 kg la alungirea tulpinii (St.Ionescu, 1989). Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu şi respectiv 1/3 din doza de azot se vor aplica sub lucrările de bază ale solului (arătură), respectiv sub lucrările de întreţinere a arăturii sau pentru pregătirea patului germinativ, în cazul dozei de azot şi a folosirii îngrăşămintelor complexe, iar restul de 2/3 din doza de azot va fi administrată primăvara timpuriu. Cercetări mai noi întreprinse în ţara noastră arată că, în timpul vegetaţiei, restul dozei de azot stabilite pentru cultura de rapiţă, se va fracţiona în două astfel: la ieşirea din iarnă, pe solul încă îngheţat se va administra jumătate din doza de azot

rămasă pentru primăvară, aceasta mărindu-se uşor, dacă plantele de rapiţă au fost afectate de iarnă;

restul dozei de N (cealaltă jumătate) se va aplica la apariţia vizibilă a primului internodiu. În timpul vegetaţiei, completarea dozei de elemente fertilizante se poate face cu îngrăşăminte foliare aplicate în acelaşi timp cu tratamentele efectuate împotriva bolilor şi dăunătorilor. Este contraindicată fertilizarea unilaterală a rapiţei cu azot. Doza de azot de 30 - 60 kg/ha aplicată toamna este suficientă pentru formarea rozetei de frunze (6 - 8 frunze) şi a rădăcinii. Nu se va aplica azot în exces toamna, deoarece va conduce la o creştere vegetativă exagerată toamna, a rapiţei, în detrimentul înrădăcinării, va prelungi vegetaţia, va afecta călirea plantelor şi va micşora rezistenţa la ger a acestora. Fertilizarea cu azot a rapiţei în primăvară se va face în funcţie de starea culturii. Pentru obţinerea de rezultate superioare, diferiţi specialişti recomandă fertilizarea cu azot echilibrată în toamnă şi folosirea unor doze mai ridicate în primăvară, eşalonate pe diferite faze de vegetaţie, fertilizarea târzie până în preajma formării silicvelor vizând mărirea MMB-ului (fig. 2.1., Ghidul de cultură KWS, 2006). Pentru a satisface şi necesarul de sulf al rapiţei, care este de 5 - 10 kg/ha, azotul se poate aplica sub formă de sulfat de amoniu. Prin aplicarea îngrăşămintelor cu sulf pe unele soluri, D.Soltner (1990), citat de Gh. Bâlteanu (1993) menţionează sporuri de producţie de 11 – 12 % (2,25 - 3,7 q/ha). Pe solurile cu reacţie acidă se vor aplica amendamente cu calciu pentru corectarea reacţiei, care are efect pozitiv asupra producţiei de seminţe şi a conţinutului acestora în ulei.

Page 33: Fitotehnie III+IV

33

Fig. 2.1. Fertilizarea cu azot la rapiţǎ

Lucrările solului După recoltarea plantei premergătoare şi eliberarea terenului de resturile vegetale (dezmiriştire) se va efectua imediat arătura la adâncimea de 20 - 25 cm, cu plugul în agregat cu grapa stelată, pentru a permite acumularea apei în sol şi o bună dezvoltare a sistemului radicular. Dacă terenul este uscat şi arătura nu poate fi efectuată de calitate (fără bolovani şi cu încorporarea eventualelor resturi de la cultura anterioară) se impune prelucrarea solului cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili, urmând ca arătura să se realizeze după ultima ploaie. Până la semănat, arătura se menţine curată de buruieni, mărunţită şi afânată prin lucrări cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi. Realizarea unui pat germinativ bine mărunţit (sol pregătit „grădinăreşte”) şi aşezat constituie pentru rapiţă, în condiţiile ţării noastre, una din cele mai importante probleme. Rapiţa are nevoie de sol afânat, suficient de aşezat la nivelul adâncimii de semănat şi afânat pe adâncimea de 20 - 25 cm (V. Tabără, 2005). Ultima lucrare de pregătire a patului germinativ, premergătoare semănatului se execută cu combinatorul la adâncimea de semănat, perpendicular pe direcţia de semănat. Dacă terenul este prea afânat se tăvălugeşte înainte de semănat, pentru a se asigura încorporarea seminţei la adâncimea optimă. Sămânţa şi semănatul Sămânţa de rapiţă folosită la semănat trebuie să provină din recolta aceluiaşi an, deoarece îşi pierde repede capacitatea germinativă, să aparţină unor categorii biologice superioare cultivarelor zonate (soiuri şi hibrizi – sămânţă hibridă F1), să provină din culturi certificate şi să aibă puritatea minimă de 97 %, germinaţia minimă de 85 % şi MMB - ul cât mai mare. Înainte de semănat, sămânţa de rapiţă se tratează împotriva bolilor cu unul din produsele: Rapko TZ (6 kg/100 kg sămânţă), Ronilan 50 WP, Sumilex WP, Rowral 50 WP (1 kg/t sămânţă) sau Tiradin (2,5 kg/t sămânţă). Epoca de semănat. Perioada de semănat la rapiţă este dată de zona de cultură, starea terenului şi evoluţia factorilor climatici din zonă şi microzonă. Din numeroasele cercetări efectuate în ţara

Page 34: Fitotehnie III+IV

34

noastră a rezultat faptul că, de la semănat până la intrarea în iarnă, rapiţa necesită 800 - 1000° C (∑t > 0° C) (Ionescu Şt. şi colab., 1989, Bâlteanu Gh.,1993, Berea N., 1998) sau 540 - 700 U.T. (∑t > 5° C), (Berea N., 1998), pentru formarea unei rădăcini puternice şi a unei rozete de frunze bine dezvoltate. În aceste condiţii, epoca de semănat în sudul ţării este intervalul 5 - 15 septembrie, iar pentru estul, vestul şi nordul ţării 1 - 10 septembrie. Nu trebuie semănat mai devreme decât epoca optimă, deoarece în aceste condiţii şi coroborat cu existenţa precipitaţiilor abundente în toamnă, plantele de rapiţă cresc exagerat de mult şi îşi formează o masă vegetativă bogată până la intrarea în iarnă, zăpezile în strat gros şi temperaturile scăzute producând dispariţia unui număr mare de plante sau tulpini florifere prin asfixiere, respectiv degerare. În al doilea caz (semănată mai târziu) are loc o slabă dezvoltare a plantelor de rapiţă, până la venirea sezonului rece, plantele nu sunt „călite”, în timpul iernii pier mai uşor sub acţiunea îngheţului, înregistrându-se multe goluri şi în final producţii mici. În ţările mari cultivatoare de rapiţă – Elveţia, Franţa, Germania -, epoca optimă de semănat este astfel aleasă, încât, până la intrarea în iarnă, plantele să se dezvolte normal şi să parcurgă stadiul de călire, pentru a rezista la ger (rapiţa Colza se seamănă între 15 - 25 august, realizându-se astfel cca 40 zile, cu temperaturi în jur de 7° C).Din experienţele efectuate de N.Berea (1998) la Secuieni-Neamţ în anii 1994-1996 a rezultat că, cele mai bune rezultate s-au obţinut la majoritatea cultivarelor în cazul însămânţării rapiţei în intervalul 20 august - 31 august, urmate de variantele semănate la 5 - 10 septembrie. Semănatul după 1 septembrie a atras după sine pierderi de producţie, iar în cazul semănatului după 10 septembrie aceste pierderi au fost enorme cca 72,2 %.La intrarea în iarnă, plantele de rapiţă trebuie să se găsească în stadiul de rozetă (6 - 8 frunze), să aibă un sistem radicular dezvoltat în profunzimea solului (15 - 20 cm), un diametru la colet de 5 -8 mm şi să nu aibă nici o formă de alungire a mugurelui terminal. Diametrul coletului este un factor care determină rezistenţa plantelor la ger, fiind direct coroborat cu nivelul producţiilor. De diametrul coletului la intrarea în iarnă depind principalele elemente de productivitate ale rapiţei, respectiv numărul de ramificaţii pe tulpina principală, numărul de silicve pe ramificaţiile secundare, numărul de silicve pe plante, numărul de seminţe în silicve (V.Tabără, 2005). Cultivarele de primăvară se seamănă timpuriu, în prima urgenţă, imediat după ce se poate intra pe teren, deoarece rapiţa germinează la 2 - 3° C. Desimea de semănat. În ţările mari cultivatoare de rapiţă din Europa, desimea de semănat recomandată la recoltare este de 50 - 80 plante /m2 (E.Spaldon, 1990, D.Soltner, 1990,. În Germania s-au obţinut producţii practic egale în limitele 30 - 60 plante recoltabile/m2 (Y.Statenberg, 1979, M.Hunn, 1999), în Elveţia, la desimea de 30 - 50 plante recoltabile/m2 (P.Volliond, 1992), în Polonia la desimea de 60 - 70 plante recoltabile/m2, pentru realizarea cărora se asigură la semănat 80 b.g./m2 (E.Wieleleski, 1999) etc. Desimea optimă la rapiţa Colza este în mai mică măsură influenţată de particularităţile morfologice ale cultivarelor aflate în cultură. La desime mai mică, plantele ramifică puternic şi se ajunge la 150 - 200 silicve/plantă, iar la desimi mari, plantele ramifică mai puţin formând 60 - 80 silicve/plantă, producţia fiind asigurată de numărul ridicat de plante recoltabile. Rezultatele mai vechi din ţara noastră (Vrânceanu V., Voinea S., 1962) recomandau la rapiţă, realizarea la recoltare a unui număr de 70 - 80 plante/m2.Cercetările mai noi din ţara noastră recomandă o desime optimă de semănat de 100 - 150 b.g. /m2, pentru a asigura 80 - 110 plante recoltabile /m2 (Bălteanu Gh., 1993, 2001, Berea N., 1998). La aceste desimi se asigură o coacere mai uniformă, datorită reducerii gradului de ramificare a plantelor, reducând astfel pierderile prin scuturare.

Page 35: Fitotehnie III+IV

35

Desimea este un element esenţial al productivităţii la rapiţă, influenţând în primul rând uniformitatea maturităţii silicvelor şi seminţelor, iar în al doile rând, capacitatea şi viteza de lucru a combinelor la recoltare (la o desime mică, creşte diametrul la baza tulpinii, gradul de ramificare şi neuniformitatea maturităţii silicvelor şi seminţelor). Desimea de semănat se corelează cu distanţa dintre rânduri, cu momentul semănatului şi condiţiile de sol, fiind determinată şi de MMB şi cantitatea de sămânţă la hectar (D.Soltner, 1986 citat de V.Tabără, 2005). La stabilirea desimii optime de semănat la rapiţa de toamnă trebuie să se aibă în vedere numărul de plante de realizat la recoltare şi pierderile de plante (din sămânţa pusă în pământ răsare cca 55 - 75 %, iar din plantele răsărite 15 – 20 % se pierd pe parcursul perioadei de vegetaţie). Introducerea în cultură în ţara noastră, pe scară largă după anul 2006 a hibrizilor de rapiţă de ultimă generaţie, hibrizi ce se caracterizează printre-o talie mică a tulpinii, ramificare puternică ce determină un randament mai mare al culturii la o desime mai mică, protecţie mai uşoară a plantei la aplicarea mai exactă a insecticidelor şi substanţelor nutritive, respectiv o dezvoltare mai omogenă a silicvelor şi implicit o coacere mai uniformă a acestora face ca, desimea optimă la semănat să se realizeze în cadrul acestor hibrizi, astfel încât la recoltare să avem 40 - 70 plante recoltabile /m2. La ieşirea din iarnă se va face un control al culturii de rapiţă, pentru a stabili starea acesteia, pagubele produse de ger, de exces de umiditate, etc. Dacă în momentul tragerii plantei din pământ întâmpinăm greutate, iar aceasta rezistă înseamnă că este sănătoasă şi îşi va relua vegetația. În situaţia când la smulgere (scoatere), planta nu rezistă şi se desprinde uşor de sol, aceasta a fost afectată de ger şi nu îşi va mai relua vegetaţia. În cazul când, o cultură de rapiţă a fost afectată de ger, pentru cultivarele cu ramificare viguroasă, dacă la ieşirea din iarnă, sunt 20 - 25 plante /m2 cu o repartiţie uniformă pe teren, cultura nu este compromisă şi poate fi lăsată în vegetaţie. Pentru cultivarele cu ramificare redusă este necesar să existe 35 - 40 plante /m2,cu o repartizare uniformă pe teren. Distanţa de semănat între rânduri în ţara noastră este de 12,5 cm, la cultivarele cu ramificare mai redusă şi respectiv de 25 cm, la cele cu ramificare puternică, semănatul realizându-se cu semănătorile pentru semănatul cerealelor, SUP - 21, SUP - 29. La aceste distanţe, culturile luptă mai bine cu buruienile, nu necesită praşile, sunt mai rezistente la cădere şi se pot recolta mecanizat în condiţii bune. Cantitatea de sămânţă necesară pentru semănat la hectar se diferenţiază în funcţie de cultivar, desimea de realizat şi indicii de calitate a seminţei (valoarea utilă dată de puritate şi germinaţie, respectiv valoarea MMB) şi oscilează între 5 - 8 kg/ha, respectiv între 3,5 - 6 kg la hibrizii de ultimă generaţie, când sămânţa este drajată, această normă de sămânţă în condiţiile țării noastre, fiind corelată şi în funcţie de umiditatea solului, textura şi calitatea pregătirii patului germinativ, spre limita inferioară sau superioară a intervalului respectiv. În Germania, Franţa, Elveţia şi alte ţări mari cultivatoare de rapiţă, pentru realizarea a 40 - 60 plante /m2 la ieşirea din iarnă, în funcţie şi de calitatea patului germinativ se seamănă cantităţi de sămânţă drajată de numai 3,5 - 4 kg/ha, datorită cultivarelor cu grad mare de ramificare şi condiţiilor climatice specifice, care favorizează acest lucru . Există posibilitatea ca, în unele ţări rapiţa să se cultive ca plantă prăşitoare (40 - 45 cm între rânduri), caz în care este semănată bob cu bob, folosindu-se o cantitate de sămânţă drajată mai mică de 2 kg/ha. Cantitatea de sămânţă şi implicit desimea care este în corelaţie directă cu ea influenţează puternic producţia. În măsura în care creşte cantitatea de sămânţă folosită la semănat, producţia se reduce considerabil ( D.Soltner, 1986, citat de V.Tabără, 2005).

Page 36: Fitotehnie III+IV

36

Adâncimea de semănat la rapiţă este de 2 - 3 cm pe solurile mai uscate, 1 - 2 cm pe solurile mai umede. Pentru semănat se folosesc semănătorile universale (SUP - 21, SUP - 29) prevăzute obligatoriu cu grape cu lanţuri. Lucrările de îngrijire Lucrările de îngrijire la cultura rapiţei pentru ulei se rezumă în principal la tăvălugitul după semănat, aprecierea stării vegetaţiei la ieşirea din iarnă, combaterea buruienilor, a bolilor şi dăunătorilor, polenizarea suplimentară, respectiv la asigurarea apei pe timpul perioadei de vegetaţie (irigarea). Tăvălugitul uşor după semănat, mai ales dacă solul este uscat este obligatoriu, această lucrare făcându-se pentru punerea seminţelor în contact cât mai intim cu solul, realizându-se în felul acesta o răsărire cât mai uniformă. Aprecierea stării de vegetaţie se face primăvara timpuriu, atunci când plantele de rapiţă şi-au reluat vegetaţia. Se va face aprecierea desimii şi a vigorii plantelor. Dacă desimea culturii de rapiţă este sub 30 de plante/m2, iar aceasta este neuniformă, cultura se va întoarce, iar terenul se va reînsămânţa cu o altă specie de cultură. În luarea acestei hotărâri se va chibzui foarte atent, deoarece hibrizii de rapiţă din ultima generaţie, datorită ramificării foarte puternice reuşesc să dea producţii ridicate, chiar la o desime de 10 - 15 plante recoltabile /m2. Când cultura este rară, iar plantele au ieşit din iarnă afectate şi sunt puţin viguroase se vor majora dozele de îngrăşăminte, pentru a favoriza creşterea şi formarea elementelor de productivitate într-un număr mult mai ridicat (număr mare de ramificaţii /plantă, număr mare de silicve /plantă şi implicit număr mare de seminţe). Combaterea buruienilor trebuie privită sub aspect integrat şi se va realiza prin respectarea tuturor măsurilor agrofitotehnice şi prin folosirea erbicidelor. Pentru o combaterea eficientă a buruienilor se va avea în vedere o rotaţie corespunzătoare şi efectuarea unor lucrări ale solului de calitate (arătură uniformă şi cu încorporarea resturilor vegetale). Până la semănatul rapiţei Colza se vor întâlni condiţii favorabile pentru combaterea buruienilor şi în consecinţă se vor efectua lucrări superficiale ale solului arat, ori de câte ori este nevoie, cu grapa cu discuri sau grapa cu colţi reglabili. Folosirea erbicidelor (combaterea chimică) în cultura rapiţei este obligatorie, deoarece gramineele şi samulastra de grâu sau orz (când acestea sunt plante premergătoare) pot influenţa negativ randamentele la rapiţă. În funcţie de conţinutul solului în humus se pot folosi înainte de semănat: Triflurom (240 g/l trifluralin) = 3 - 5 l/ha, Balan CE (benfluralin, 720 g/l) = 6 - 8 l/ha, Ro-Neet CE = 6 - 10 l/ha, Diizocab 80 CE (butylat 80%) = 4 - 7 l/ha etc. Aceste erbicide se vor încorpora în sol la adâncimea de 8 - 10 cm, odată cu lucrările de pregătire a patului germinativ, cu grapa cu discuri, deoarece ele sunt volatile, combătând foarte bine samulastra de grâu sau orz, numeroase specii de buruieni anuale, inclusiv Sorghum halepense din seminţe. Buruienile monocotiledonate şi dicotiledonate anuale se pot combate şi cu erbicidele Butisan şi Sultan, care se pot aplica preemergent (1,5 - 2 l/ha şi respectiv 1,2 - 1,6 l/ha, după semănat) sau postemergent (2 - 2,5 l/ha şi respectiv 1,6 - 2 l/ha, când buruienile sunt în faza de două frunze (tabelul 2.1). Buruienile monocotiledonate anuale şi perene (costrei din rizomi – Sorghum halepense) pot fi combătute prin aplicarea în vegetaţie (postemergent) a unor erbicide selective ca: Pantera 40 EC (quizalofop-p-tefuril 40 g/l) = 1,5 l/ha, Leopard 5 EC (quizalofop-p-etil 50 g/l) = 0,7 l/ha, Aramo 50 (Tepraloxidim 50 g/l) = 1 - 1,5 l/ha, Galant Super (Haloxifop-R-metil 108 g/l) = 0,5 - 1,5 l/ha (tabelul 2.1.). Erbicidele pe bază de glifosat (Dominator, Glifosat,

Page 37: Fitotehnie III+IV

37

Roundup) se vor aplica postemergent, ca desicant (aplicate înainte de recoltarea rapiţei la umiditatea seminţelor de 20-30 %) în doze de 2 - 3 l/ha.Combaterea bolilor şi dăunătorilor trebuie privită tot sub aspect integrat şi se realizează prin măsuri agrofitotehnice şi tratamente în cursul perioadei de vegetaţie (rotaţie, igienă culturală, tratamente preventive şi curative). Principalele boli care produc pagube în culturile de rapiţă sunt:

putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum (Lib.) de By); putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea Pers); mana (Peronospora brassicae Gaum.); alternarioza (Alternaria brassicae (Berk.) Sacc.); înnegrirea tulpinilor sau putregaiul uscat (fomoza)(Phoma lingam (Tode) Desm.; fainarea (Erysiphe communis (Walh.) (Link).

Combaterea acestor boli deosebit de periculoase ale rapiţei se realizează prin metode preventive (respectarea rotaţiei, efectuarea tuturor lucrărilor la epoca optimă), prin tratamente la sămânţă înainte de semănat, cât şi prin tratamente în timpul vegetaţiei cu unul din produsele: Mirage 45 EC – 1 l/ha, Orius 25 EW – 1 l/ha, Ronilan, Rovral 50 PU, Sumilex – 1,5-2 kg/ha, Konker – 1,5 l/ha, Sportac PF – 1,5 l/ha, Sportak 45 – 1,33 l/ha, Caliden – 3l/ha, Impact RM – 1,0 l/ha, Punch C – 0,8 l/ha etc. La fiecare tratament se foloseşte alt produs, iar împotriva alternariozei se fac 2 tratamente - primul la sfârşitul înfloritului şi următorul după 3 săptămâni (Iacomi Beatrice, 1998, V.Tabără, 2005). Rugina albă a cruciferelor (Albugo candida Pers. Et Hooker) se previne prin mijloace agrotehnice, iar combaterea ei se realizează cu Dithane M 45 - 80 WP - 0,2 %, Ridomil 18 WP – 0,3 % sau Ridomil M 72WP – 0,25 % (V.Iacob, 2002).

Tabelul 2.1. Erbicide, doze şi modul de aplicare al acestora în combaterea buruienilor din cultura

rapiţei

Nr. crt.

Denumirea comercială a erbicidului

Conţinutul in subst. activă

Doza/ha produs

comercial Testul pentru carea fost avizat Perioada

de aplicare

1.

BUTISAN 400 SC

Metozaclor 400 g/l

1,5-2 l (PREEM) 2-2,5 l (POSTEM Timpuriu)

Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate anuale (Amaranthus,Chenopodium, Capsella, Atriplex, Matricaria, Anagalis, Galium max. 2 frunze, Echinochloa, Digitaria)

PREEM sau POSTEM timpuriu (buruienile până la 2 frunze)

2.

SULTAN 50 SC Metozaclor 500 g/l

1,2-1,6 l (PREEM) 1,6-2,1 l (POSTEM Timpuriu)

Buruieni monocotiledonate anuale (Echinochloa) şi dicotiledonate anuale (Amaranthus,Chenopodium, Capsella, , Matricaria, Galium) în faza de 2-4 frunze

PREEM sau POSTEM

3.

CLIOPHAR 300 SL

Clopiralid 300 g/l

0,3-0,5 l Buruieni dicotiledonate (Amaranthus, Chenopodium, Matricaria, Xanthium, Solanum, Sonchus, Polygonum)

POSTEM

4.

GALLERA Clopiralid 267 g/l + Picloram 67 g/l

0,25-0,3 l Buruieni dicotiledonate anuale şi perene (excepşie Galium, Convolvulus şi speciile crucifere)

POSTEM

5. LONTREL 300 Clopiralid 300 g/l

0,3-0,5 l Cirsium arvense POSTEM 6.

ARAMO 50 Tepraloxidim 50 g/l

1 l 1,5 l

Buruieni monocotiledonate anuale (Echinochloa, Setaria, Digitaria, Sorghum halepense din seminţe) Sorghum halepense din rizomi

POSTEM

7.

SELECT SUPER Cletodim 120 g/l

0,8 l Buruieni monocotiledonate anuale (Echinochloa, Setaria,

POSTEM

Page 38: Fitotehnie III+IV

38

Nr. crt.

Denumirea comercială a erbicidului

Conţinutul in subst. activă

Doza/ha produs

comercial Testul pentru carea fost avizat Perioada

de aplicare

Digitaria, Sorghum halepense din seminţe)

8.

GALLANT SUPER

Haloxifop-R-metil 108 g/l

0,5 l 1 l

Buruieni monocotiledonate anuale (Echinochloa, Setaria, Sorghum halepense din seminţe) în faza de 2-4 frunze Sorghum halepense din rizomi

POSTEM

9.

PANTERA 40 EC

Quizalofop-P-tefuril 40 g/l

0,75 l 1,5 l

Buruieni monocotiledonate anuale (Echinochloa, Setaria, Sorghum halepense din seminţe) Sorghum halepense din rizomi

POSTEM

10.

LEOPARD 5 EC Quizalofop-P-etil 40 g/l

0,7 l Buruieni monocotiledonate anuale (Echinochloa, Setaria, Digitaria, Sorghum halepense din seminţe)

POSTEM

11.

DOMINAROR Glifosat 360 g/l 2-3 l Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate anuale. Desicant (aplicat înainte de recoltare la umiditatea boabelor de 30%)

POSTEM

12.

GLIFOSAT 360 Glifosat 360 g/l 2-3 l Desicant (aplicat înainte de recoltare la umiditatea boabelor de 30%)

POSTEM

13.

ROUNDUP Glifosat din sare de izopropil amină 360 g/l

2-3 l Desicant (aplicat înainte de recoltare la umiditatea boabelor de 30%)

POSTEM

Combaterea dăunătorilor este una dintre cele mai importante lucrări de îngrijire din cultura rapiţei. Dăunătorii cei mai periculoşi la rapiţa pentru ulei sunt puricii de pământ, păduchii cenuşii, gărgăriţa tulpinilor şi gândacul lucios. Puricii de pământ (Phyllottreta sp.) se combat prin tratamente la sămânţă cu CHINOOK 200 FS – 20 l/t sămânţă. Păduchele cenuşiu (Brevycoryne brassicae) se combate prin tratamente pe vegetaţie, când se întâlnesc peste 15 exemplare /m2, cu Mavrik 2 F – 0,2 %. Gărgăriţa tulpinilor (Ceuthorrhynchus sp.) se poate combate prin tratamente cu Sinoratox 35 CE 3 l/ha, cu un interval de pauză de 14 - 21 zile între tratamente. Gândacul lucios al rapiţei (Meligethes aeneus) se combate cu Fastac 10 CE – 0,075 l/ha prin două tratamente, cu interval de pauză de 7 - 10 zile, Cipermetrin 10 CE – 0,075 l/ha, Mavrik 2 E – 2,0 l/ha, Victenon 50 WP – 0,75 kg/ha, Sumicidin 20 CE – 0,025 % etc. Aceste produse se pot folosi în perioada înfloritului rapiţei şi pot fi utilizate şi pentru combaterea viespii rapiţei (Athalia rosae). Deoarece la rapiţă se face polenizare suplimentară cu albine (producţia de seminţe creşte cu 300 - 400 kg/ha), în combaterea dăunătorilor este indicat să se folosească produse netoxice pentru albine. În acest sens, pentru combaterea majorităţii dăunătorilor rapiţei menţionaţi anterior se pot folosi: Ekamet 50 EC – 1 l/ha, Evisect – 0,5 kg/ha, Zolone 35 EC – 2 - 2,5 l/ha, Calypso 480 SC – 100 ml/ha. Schematic, un exemplu pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor din cultura rapiţei este prezentat în fig.2.2. (Ghid de cultură KWS, 2006). Polenizarea suplimentară se face prin amplasarea a 2 - 3 familii de albine /ha în apropierea culturilor de rapiţă. Pentru a avea eficienţă, familiile de albine trebui amplasate faţă de cultura de rapiţă la o distanţă de până la 1000 m. Prin această lucrare de îngrijire specifică se scurtează perioada de înflorire şi fecundare a plantelor, se uniformizează maturizarea silicvelor şi se aduc sporuri importante de producţie, de cca 300 - 400 kg seminţe /ha. Înainte de efectuarea oricărui tratament la rapiţă, pentru combaterea dăunătorilor şi în special în perioada de înflorire se va face avertizarea crescătorilor de albine, prin respectarea legislaţiei în vigoare.

Page 39: Fitotehnie III+IV

39

Irigarea este necesară în primul rând în zonele secetoase din sudul ţării. De multe ori, cultura de rapiţă nu reuşeşte din cauza secetei din toamnă de la semănat. Udarea poate apare ca necesară pentru pregătirea solului, îndeosebi a patului germinativ sau după semănat, pentru răsărire. La pregătirea patului germinativ sau după semănat se aplică o normă de udare redusă, de 350 - 400 m3 apă /ha pentru a stimula răsărirea plantelor şi formarea rozetei de frunze până la intrarea în iarnă. Primăvara, se aplică 900 - 1100 m3 apă /ha, în două udări: prima la începutul legării primelor silicve, cu 400 - 500 m3 apă/ha, a doua la încheierea înfloritului, cu 500 - 600 m3 apă/ha. Nu se vor administra udări târzii deoarece se favorizează căderea plantelor şi atacul de afide.

Recoltare. Producţii Declanşarea momentului optim al recoltării rapiţei şi alegerea metodei de recoltare este deosebit de important, în vederea evitării pierderilor de seminţe. Recoltarea rapiţei este mai dificilă decât la alte culturi, din cauza sensibilităţii mari la scuturare şi a neuniformităţii maturizării silicvelor şi seminţelor, puternic influenţată de gradul mare de ramificare şi de dozele de azot aplicate. Întârzierea recoltării după momentul optim duce la pierderi mari prin scuturare (silicvele sunt dehiscente), iar dacă recoltarea se face prea devreme, conţinutul seminţelor în ulei este mai scăzut, umiditatea seminţelor, mai mare, ceea ce ridică probleme pentru păstrarea acestora. Recoltarea rapiţei se face mecanizat, într-o singură fază, direct cu combina autopropulsată din lan sau se face divizat, în două faze. Recoltarea direct cu combina într-o singură fază este medoda cea mai practicată, mai modernă şi mai răspândită, solicitând însă în unele situaţii posibilităţi de uscare a seminţelor imediat după recoltare. Recoltarea cu combina direct din lan va fi efectuată la 5 - 7 zile după aplicarea defoliantului (Reglone 2 - 3 l/ha, Purivel 4 - 5 kg/ha, Harvarde 4 kg/ha etc), când silicvele au devenit galbene – liliachii, seminţele au devenit brunii, iar umiditatea lor

Fig. 2.2. Combaterea bolilor şi dăunătorilor la rapiţă

Page 40: Fitotehnie III+IV

40

este în jur de 14 – 16 %. Desicarea se face atunci când 30 % din seminţe au culoarea specifică cultivarului. Lucrarea de recoltare a rapiţei cu combina din lan se va executa seara, dimineaţa şi în cursul nopţii, pentru ca pierderile sa fie cât mai mici. Lucrarea în sine trebuie încheiată înainte ca umiditatea seminţelor să ajungă sub 10 %. Pentru recoltarea rapiţei în parametrii optimi se reduce turaţia rabatorului la 30 rot./min, turaţia tobei la 500 - 700 de rot./min, se va mări distanţa între bătător şi contrabătător, iar viteza de înaintare a combinei în lan va fi de 2 - 3 km /h. Dacă nu se aplică defolianţi, recoltarea rapiţei se efectuează divizat, în doua faze, într-o primă fază realizându-se tăierea plantelor, iar în a doua fază, treieratul cu combina. Tăierea plantelor se va face cu vindrovărul sau cu combina fără banda transportoare, la coacerea în pârgă, când silicvele au culoare galben - liliachie, 20 – 30 % din seminţe au culoarea gri şi o umiditate de 25 – 30 %. Plantele se taie de la înălţimea de 25 cm şi se lasă în brazde suspendate pe mirişte, 6 - 8 zile, pentru uscarea şi maturizarea seminţelor. Treieratul cu combina se face direct din brazdă, prin tăierea miriştii pe care sunt aşezate plantele de rapiţă, cu combina echipată cu ridicător de brazdă, când seminţele au umiditatea de 12 – 14 %. Recoltarea în două faze reduce pierderile de sămânţă la minimum, evitându-se scuturarea seminţelor şi prezintă avantajul că, sămânţa obţinută are o puritate mai mare. Foarte important în cadrul acestei metode este stabilirea momentului optim de tăiere a plantelor şi respectiv a treieratului. Producţii. Producţiile de rapiţă oscilează în limite destul de largi, în funcţie de cultivar (soi, hibrid), condiţiile pedoclimatice şi tehnologia de cultură aplicată respectiv între 1000 - 5000 kg. Producţia medie de rapiţă în Europa, în anul 2003 a fost în jur de 2536 kg/ha, iar în România în anul 2005, producţia medie a fost de 1250 kg/ha. În condiţii experimentale la Secuieni – Neamţ, în funcţie de soi şi epoca de semănat, producţiile obţinute au oscilat între 1700 şi 4133 kg/ha (Berea N., 1989), iar în Dobrogea, în condiţii de irigare între 4820 şi 5150 kg/ha (Tomoroga P. şi colab., 1989). Producţia de seminţe de rapiţă obţinută va fi condiţionată şi uscată, aducându-se în timpul cel mai scurt la umiditatea de 9 – 10 %. Dacă umiditatea seminţelor este mai mare de 10 %, producţia nu se depozitează în straturi cu grosime mai mare de 10 cm. Seminţele de rapiţă care au umiditate mai mare de 10 % şi respectiv cele necondiţionate, aşezate în straturi groase se degradează calitativ. Conservarea seminţelor de rapiţă pe o perioadă mai lungă de timp se poate face numai atunci când acestea au umiditatea < 9 %.

TEST DE EVALUARE 1. Cum se diferenţiazǎ cantitatea de sǎmânţǎ necesarǎ pentru semǎnat la ha? Răspuns: Cantitatea de sămânţă necesară pentru semănat la hectar se diferenţiază în funcţie de cultivar, desimea de realizat şi indicii de calitate a seminţei (valoarea utilă dată de puritate şi germinaţie, respectiv valoarea MMB) şi oscilează între 5 - 8 kg/ha, respectiv între 3,5 - 6 kg la hibrizii de ultimă generaţie, când sămânţa este drajată, această normă de sămânţă în condiţiile țării noastre fiind corelată şi în funcţie de umiditatea solului, textura şi calitatea pregătirii patului germinativ, spre limita inferioară sau superioară a intervalului respectiv.

Page 41: Fitotehnie III+IV

41

2. Precizaţi principalele boli care produc pagube în culturile de rapiţǎ şi câteva produse pentru combaterea lor.

Răspuns:

Exerciţii. Exemplu rezolvat:

1. Dozele de îngrǎşǎminte pentru cultura rapiţei în funcţie de producţia scontatǎ, tipul de sol şi valorile indicilor agrochimici sunt:

a) 80 - 190 kg/ha N; 40 - 50 kg/ha P2O5; 40 - 60 kg /ha K2O; b) 80 - 210 kg/ha N; 40 - 50 kg/ha P2O5; 50 - 80 kg /ha K2O; c) 80 - 250 kg/ha N; 50 kg/ha P2O5; 40 - 80 kg /ha K2O; d) 60 - 80 kg/ha N; 40 kg/ha P2O5; 50 kg /ha K2O; e) 80 - 180 kg/ha N; 50 - 80 kg/ha P2O5; 60 - 80 kg /ha K2O;

Rezolvare: e. De rezolvat:

2. Cantitatea de sămânţă necesară pentru semănat la hectar oscilează între: a) 4 - 6 kg/ha; b) 5 - 8 kg/ha; c) 6 - 8 kg/ha; d) 7 - 9 kg/ha; e) 8 - 10 kg/ha; Rezolvare:

Page 42: Fitotehnie III+IV

42

REZUMATUL TEMEI

Rapiţa mare (rapiţa Colza sau rapiţa de toamnă) este la ora actuală pe plan mondial una dintre cele mai importante specii oleifere, cultivându-se pentru seminţele sale bogate în ulei 42 - 48 %, ulei utilizat în alimentaţia oamenilor, la prepararea unor margarine dar şi în industrie. Uleiul de rapiţă are indicele iod 94 - 112 şi poate fi folosit în industria textilă, industria pielăriei, a materialelor plastice, a lacurilor, vopselurilor, cernelurilor, detergenţilor, în industria poligrafică, la iluminat sau ca lubrifiant, ulei pentru pictură, lumânări, la fabricarea agenţilor antipraf, ca adjuvant pentru pesticide, ca fluide hidraulice. La ora actuală, toate cultivarele (soiuri şi hibrizi de rapiţă) raionate şi cultivate în ţara noastră nu au sau au în seminţe un conţinut foarte redus (1 -2 %) de acid erucic, încât se pot considera fără acid erucic, fără glucozinolaţi şi cu un procent redus (3 - 4 % sau chiar mai mic) de acid eicosenoic, toate acestea având efecte unice, în special asupra serului total, colesterolului, acizilor graşi plasmatici şi asupra nivelurilor antioxidanţilor, comparativ cu dietele cu grăsimi saturate sau bogate în ulei mono sau polinesaturat de floarea-soarelui. Suprafeţele ocupate cu rapiţă pe plan mondial au crescut de la 11,6 milioane ha, în anii 1979 -1981, până la 18,2 milioane ha, în anii 1989 -1991 şi 24,1 milioane ha, în anul 1995, pentru ca, în anul 2003 să scadă uşor la 23,4 miloane ha, iar în 2008 găsindu-se cultivate pe glob cca. 25 milioane ha, rapiţa fiind una din culturile agricole la care se înregistrează creşteri de suprafeţe în ultimii ani. Uleiul de rapiţă conţine în proporţii diferite acizi graşi saturaţi şi nesaturaţi: oleic - 20 %, linoleic -15 %, linolenic - 9 %, erucic -15 %, casenoic - 8 %, palmitic - 4 %, stearic -1 %. Rapiţa are cerinţe moderate faţǎ de temperaturǎ, este pretenţioasǎ faţǎ de umiditate şi sol. Se amplaseazǎ în asolamente cu cereale şi plante tehnice de 3 - 5 ani, ponderea maximǎ în asolament a rapiţei nedepǎşind 25 %. Cercetările mai noi din ţara noastră recomandă o desime optimă de semănat de 100 - 150 b.g. /m2, pentru a asigura 80 - 110 plante recoltabile /m2 (Bălteanu Gh., 1993, 2001, Berea N., 1998). La aceste desimi se asigură o coacere mai uniformă, datorită reducerii gradului de ramificare a plantelor, reducând astfel pierderile prin scuturare. Distanţa de semănat între rânduri în ţara noastră este de 12,5 cm, la cultivarele cu ramificare mai redusă şi respectiv de 25 cm, la cele cu ramificare puternică, semănatul realizându-se cu semănătorile pentru semănatul cerealelor, SUP - 21, SUP - 29. La aceste distanţe, culturile luptă mai bine cu buruienile, nu necesită praşile, sunt mai rezistente la cădere şi se pot recolta mecanizat în condiţii bune. Cantitatea de sămânţă necesară pentru semănat la hectar se diferenţiază în funcţie de cultivar, desimea de realizat şi indicii de calitate a seminţei (valoarea utilă dată de puritate şi germinaţie, respectiv valoarea MMB) şi oscilează între 5 - 8 kg/ha, respectiv între 3,5 - 6 kg la hibrizii de ultimă generaţie, când sămânţa este drajată, această normă de sămânţă în condiţiile țării noastre, fiind corelată şi în funcţie de umiditatea solului, textura şi calitatea pregătirii patului germinativ, spre limita inferioară sau superioară a intervalului respectiv. Adâncimea de semănat la rapiţă este de 2 - 3 cm pe solurile mai uscate, 1 - 2 cm pe solurile mai umede. Pentru semănat se folosesc semănătorile universale (SUP - 21, SUP - 29) prevăzute obligatoriu cu grape cu lanţuri. Se seamǎnǎ în perioada 20 august - 10 septembrie, 3,5 - 6 kg/ha,la recoltare recomandându-se 40-60 plante recoltabile/m2. Combaterea buruienilor, a bolilor şi dǎunǎtorilor, respectiv polenizarea suplimentarǎ şi irigarea sunt principalele lucrǎri de îngrijire. Declanşarea momentului optim de recoltare la rapiţǎ şi alegerea metodei de recoltare sunt deosebit de importante

Page 43: Fitotehnie III+IV

43

Tema nr. III

INUL PENTRU ULEI ( Linum humile L.)

Unităţi de învăţare: Importanţă, răspândire, compoziţia chimică, relaţii plantă-factori de vegetaţie la

inul pentru ulei. Rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, sămânţa şi semănatul, lucrări de îngrijire,

recoltarea.

Obiectivele temei: - prezentarea importanţei inului pentru ulei în contextul alimentar, industrial; - stabilirea relaţiei plantelor cu factorii de vegetaţie pe parcursul ontogenezei; - enumerarea şi descrierea secvenţelor din tehnologia de cultivare: amplasarea

culturii, fertilizarea, lucrările solului, înfiinţarea culturii; - precizarea detaliilor referitoare la lucrările de îngrijire şi recoltare.

Timpul alocat temei: 6 ore Bibliografie recomandată

1. Bâlteanu Gh., 1974, Fitotehnie, Editura Didacticǎ şi Pedagogicǎ, Bucureşti. 2. Doucet, M., Doucet Ilaria, 1964, Cultura inului, Editura Agro-Silvică, Bucureşti. 3. Tabără V., 2005, Plante tehnice, oleaginoase şi textile, Editura Brumar, Timişoara.

3.1. Importanţă, răspândire, compoziţia chimică, relaţii plantă - factori de vegetaţie, zonare

la inul pentru ulei. Importanţă Din seminţele inului pentru ulei se extrage un ulei cu grad ridicat de sicativitate (indicele iodic, 168 - 192). Uleiul de in, fiind rezistent la apă şi agenţi corosivi are multiple utilizări în industria lacurilor şi vopselelor, a linoleumurilor, muşamalelor, săpunurilor, cernelurilor tipografice, în pictură (pentru fixarea pigmenţilor) etc. Turtele rămase după extragerea uleiului conţin substanţe proteice (32 - 42 %), hidraţi de carbon (32 - 36 %), grăsimi (6 %), săruri minerale (5 - 6 %) (M. Doucet şi I. Doucet,1964). Ele au însuşiri calmante şi uşor laxative, fiind folosite ca nutreţ concentrat, în special pentru vaci cu lapte, pentru porci sau alte animale. În scop medicinal, seminţele de in (Semen Lini) se folosesc în tratarea bronşitelor, durerilor intestinale, etc., iar uleiul se poate utiliza contra arsurilor. Datorită mucilagiilor pe care le conţin, seminţele de in au acţiune laxativă, chiar purgativă, iar uruiala (Farina Lini) are acţiune emolientă, antiinflamatoare. Tulpinile inului pentru ulei, fiind scurte şi ramificate servesc pentru fabricarea hârtiei de bună calitate sau pentru extragerea de fibre grosiere, mai scurte, folosite la confecţionarea de frânghii, saci, prelate sau alte ţesături de calitate inferioară. Inul pentru ulei părăseşte terenul devreme şi îl lasă într-o stare culturală corespunzătoare, fiind o plantă bună premergătoare pentru grâul şi orzul de toamnă.

Page 44: Fitotehnie III+IV

44

Răspândire În ultimele decenii, suprafaţa mondială cultivată cu in pentru ulei cunoaşte o tendinţă de scădere pe toate continentele, fiind în anul 2003 de 2.456 mii ha. De pe această suprafaţă s-a obţinut o producţie totală de seminţe de 2.091 mii tone, revenind un randament mediu de 851 kg/ha (după Anuarul FAO, vol. 57/2003). În anul 2005 s-au cultivat 2.920 mii ha şi s-au obţinut 984 kg/ha. Din suprafaţa mondială cu in pentru ulei 40,2 % se cultivă în Asia, 39,2 % în America de Nord, 14,2 % în Europa şi numai 6,1 % în Africa şi America de Sud. Suprafeţele cele mai mari cu in pentru ulei se cultivă în Canada (728 mii ha), India (459 mii ha), China (390 mii ha), S.U.A. (236 mii ha), Etiopia (99 mii ha). Pe continentul european se detaşează prin suprafeţe ceva mai mari, Franţa (77 mii ha). În ţara noastră, inul pentru ulei, cea mai importantă plantă producătoare de ulei industrial, deţinând multă vreme locul al doilea între plantele oleaginoase, după floarea-soarelui, cu circa 80.000 ha cultivate anual cunoaşte după 1989 un regres continuu. În ultimii ani, cu cele 2 - 3 mii ha cultivate, România nici nu mai apare în statisticile FAO. Având în vedere însă, conjunctura actuală când în Europa, îndeosebi se înregistrează un deficit de seminţe şi de ulei de in există premise pentru extinderea acestei culturi, ce are o tradiţie bogată în ţara noastră. Compoziţia chimică După diferiţi autori, seminţele de in conţin în medie 7 - 9 % apă, 40 - 47 % grăsimi, 22 - 26 % substanţe proteice, 20 - 24 % hidraţi de carbon, 3,5 - 4,1 % cenuşă (L.S. Muntean, 1993). Conţinutul de ulei al seminţelor la soiurile actuale de in pentru ulei variază între 39 - 45 % (faţă de 33 - 39 % la inul pentru fibră), fiind influenţat de măsurile fitotehnice, îndeosebi de fertilizare şi de factorii climatici. Uleiul de in conţine acid oleic (2,3 - 17,6 %), acid linoleic (21,65 - 69,6 %), acid linolenic (18,5 - 40,5 %), acid palmitic (6,7 %) şi acid stearic (3,0 %). Conţinutul ridicat în acid linolenic imprimă uleiului de in un caracter de sicativitate pronunţat, făcându-1 pretabil pentru fabricarea lacurilor şi vopselelor. Condiţiile de cultură îşi pun puternic amprenta asupra raportului dintre acizii graşi saturaţi şi nesaturaţi, influenţând gradul de sicativitate al uleiului şi respectiv calitatea acestuia. Cu privire la conţinutul seminţelor în substanţe proteice, acesta variază în funcţie de soi, fiind influenţat favorabil de climatul secetos şi fertilizarea cu azot. Relaţii plantă - factori de vegetaţie Inul pentru ulei este planta regiunilor de stepă şi silvostepă, caracterizate prin multă căldură, umiditate moderată şi durată lungă de strălucire a soarelui, având o arie largă de cultură pe glob, până la paralela de 66° latitudine nordică (Rusia), iar în emisfera sudică până la 36° (Argentina). Temperatura. Inul pentru ulei este mai pretenţios la căldură decât inul pentru fibre, mai ales în perioada de formare a seminţelor şi spre maturitate. La începutul vegetaţiei are cerinţe reduse faţă de căldură. Temperatura minimă de germinaţie a seminţelor este de 1 - 3° C, dar durata germinaţiei se reduce mult la temperatura de 5 - 6° C. În faza de cotiledoane, plăntuţele sunt sensibile la ger, în continuare, rezistenţa la ger creşte până în faza de brădişor (8 - 10 cm), când plantele suportă, pentru o durată scurtă, temperaturi de până la - 4° C. Pe măsură ce avansează în vegetaţie, pretenţiile plantelor faţă de căldură cresc. În perioada creşterii rapide a tulpinii, de la brădişor la înflorire, plantele au nevoie de temperaturi de 18 - 20° C, iar în faza maturizării seminţelor necesită temperaturi medii zilnice de peste 20° C (21 - 22°C). Oscilaţiile mari de temperatură în timpul înfloririi şi formării seminţelor sunt dăunătoare, iar arşiţele puternice diminuează producţia de seminţe şi conţinutul în acizi graşi nesaturaţi (în special acid linolenic), reducând sicativitatea uleiului. Suma temperaturilor medii zilnice pe întreaga perioadă de vegetaţie este

Page 45: Fitotehnie III+IV

45

cuprinsă între 1.600-1.800° C la inul pentru ulei şi între 1.600 - 1.700° C la inul mixt (M. Doucet şi I. Doucet, 1964). Umiditatea. Inul pentru ulei este mai puţin pretenţios la umiditate, comparativ cu inul pentru fibre, putând suporta mai uşor perioadele de secetă. Pe întreaga perioadă de vegetaţie are nevoie de circa 150 mm precipitaţii, iar inul mixt necesită în jur de 200 mm. În perioada creşterii rapide până la înflorire, cerinţele faţă de umiditate sunt maxime, plantele utilizând circa 50 % din cantitatea totală de apă necesară în cursul vegetaţiei. Insuficienţa apei la apariţia bobocilor florali duce la pierderi de 15 - 20 % din recoltă (după L. Couvreur, 1994, citat de Gh.V. Roman, 2003). Ploile abundente din perioada înfloritului împiedică fecundarea, reduc numărul de flori legate, prelungesc perioada de înflorire, eşalonează maturizarea, în detrimentul producţiei de seminţe. Lumina. Zilele însorite, cu lumină intensă şi durata mare de iluminare scurtează perioada de vegetaţie, reduc înălţimea plantelor şi măresc gradul de ramificare a tulpinii, favorizează formarea unui număr mare de capsule şi de seminţe pe plantă şi acumularea uleiului în capsule. Solul. Inul are cerinţe ridicate faţă de aprovizionarea solului cu apă şi substanţe nutritive, deoarece rădăcina posedă o capacitate de absorbţie redusă. Cele mai potrivite sunt solurile fertile, bine structurate, cu textură mijlocie, permeabile, cu o bună capacitate de reţinere a apei, profunde, cu reacţie neutră (pH = 6 - 7,2). Nu sunt recomandate solurile extreme, argiloase sau nisipoase, prea acide sau prea alcaline, erodate, cu exces de umiditate etc. Zonare Cele mai favorabile condiţii de cultivare a inului pentru ulei se întâlnesc în silvostepă, unde sunt stabilite zonele ecologice prezentate în fig. 3.1. (după C. Vasilică, 1991).

Fig. 3.1. Zonele ecologice ale culturii inului pentru ulei

Page 46: Fitotehnie III+IV

46

Zona foarte favorabilă cuprinde silvostepa vestică şi sudică, respectiv jumătatea de vest a Banatului, partea sudică a Munteniei, centrul şi sudul Olteniei, partea de sud-est a Dobrogei. Precipitaţiile din perioada de vegetaţie a inului sunt de circa 200 mm şi bine repartizate, iar solurile de tip cernoziomic sau brun-roşcate sunt fertile, cu însuşiri fizice corespunzătoare cerinţelor inului pentru ulei. Zona favorabilă ocupă cea mai mare suprafaţă şi include partea centrală şi subcolinară din vestul ţării, nordul Câmpiei Române, regiunile subcolinare din Oltenia şi Muntenia, zona de stepă din sudul ţării, cea mai mare parte din Dobrogea şi silvostepa Moldovei. În perioada de vegetaţie a inului, precipitaţiile însumează în jur de 150 mm, dar au o repartizare mai neuniformă. Sunt caracteristice acestei zone cernoziomurile, solurile brun - roşcate şi brune - podzolite. Pentru inul mixt, zona favorabilă se întinde în partea centrală a Câmpiei Române (zona de silvostepă şi parţial cea de pădure), iar zona mediu-favorabilă este situată în partea vestică a Câmpiei de Vest, partea vestică, centrală şi nordică a Bărăganului, centrul şi vestul Podişului Bârladului, precum şi în Dobrogea, la sud de Constanţa, pe o fâşie în lungul litoralului. TEST DE EVALUARE

1. Care este suma temperaturilor medii zilnice pe întreaga perioadă de vegetaţie la inul pentru ulei şi mixt?

Răspuns: Suma temperaturilor medii zilnice pe întreaga perioadă de vegetaţie este cuprinsă între 1.600 - 1.800° C la inul pentru ulei şi între 1.600 - 1.700° C la inul mixt.

2. Caracterizaţi zona foarte favorabilă pentru cultura inului de ulei. Răspuns:

Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Conţinutul în acid oleic al uleiului de in are următoarele valori: a) 2, 3 - 17, 6 %; b) 17,6 - 20,2 %; c) 22,2 – 22,8 %;

d) 22 - 24 %; e) 18 - 20 %. Rezolvare: a De rezolvat:

2. Cele mai potrivite soluri pentru inul de ulei au pH-ul cuprins între: a) 4,0 - 4,5; b) 4,5 - 5,7; c) 5,7 - 6,0;

d) 6,0 - 7,2; e) 7,2 - 7,5.

Rezolvare:

Page 47: Fitotehnie III+IV

47

3.2. Rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, sămânţa şi semănatul, lucrări de îngrijire, recoltarea

Rotaţia Inul este considerat o cultură pretenţioasă la planta premergătoare, fiind indicat a se cultiva pe terenuri lipsite de specii de buruieni ca: Sorghum halepense, Echinochloa crus - galli, Setaria sp., ale căror seminţe sunt greu separabile din seminţele de in. Inul pentru ulei se cultivă după plante care se recoltează devreme, cum sunt cerealele păioase (îndeosebi cele de toamnă) şi leguminoasele pentru boabe (mazărea), care permit o bună pregătire a terenului şi după porumb gunoit, la care resturile vegetale au fost încorporate cât mai adânc în sol. Bune premergătoare sunt cartoful şi sfecla pentru zahăr, dacă nu au fost atacate de Rhizoctonia şi Botrytis. Nu este indicată ca premergătoare floarea-soarelui, datorită unor boli comune (Botrytis) şi consumului mare de potasiu şi sunt contraindicate culturile care sărăcesc solul în apă: sorgul, iarba de Sudan, ovăzul, meiul, etc. De asemenea nu se admite monocultura din cauza fenomenului de "oboseală" a solului sau "alergia inului" faţă de el însuşi, datorat înmulţirii bolilor (fuzarioză, antracnoză, etc.), dăunătorilor, buruienilor specifice şi altor cauze insuficient elucidate. Din acest motiv, inul poate reveni pe acelaşi teren numai după şase ani. După in, solul rămâne curat de buruieni, într-o bună stare fizico-chimică şi biologică, asigurând condiţii deosebit de favorabile pentru majoritatea culturilor şi în special pentru cerealele de toamnă. Fertilizarea Inul pentru ulei este pretenţios la fertilizare, datorită capacităţii slabe de absorbţie a sistemului radicular şi perioadei scurte de creştere intensă, când plantele consumă cantităţi mari de substanţe nutritive. Pentru o recoltă de 1000 kg seminţe şi producţia secundară de tulpini aferentă, inul extrage din sol 50 - 70 kg azot, 18 - 25 kg fosfor şi 32 - 55 kg potasiu (D. Davidescu, 1981). Azotul este necesar în nutriţie încă de la începutul vegetaţiei, dar mai ales pe toată perioada de creştere intensă a plantelor, favorizând înălţimea plantelor şi ramificarea, numărul şi mărimea capsulelor şi a seminţelor. Insuficienţa azotului se manifestă prin creşterea şi ramificarea slabă a tulpinii, uscarea şi căderea prematură a frunzelor şi scurtarea perioadei de vegetaţie, cu consecinţe negative asupra cantităţii şi calităţii recoltei. Azotul în exces ori aplicat unilateral prelungeşte vegetaţia şi creează greutăţi la recoltare, predispune plantele la cădere şi boli, diminuează procentul de ulei şi de acid linolenic, înrăutăţind calitatea industrială a uleiului. Fosforul este consumat pe toată durata vegetaţiei, îndeosebi la îmbobocire - înflorire şi la formarea seminţelor, având un rol esenţial în sinteza grăsimilor, prin participarea lui în procesul de transformare a hidrocarburilor în ulei. Insuficienţa fosforului determină dezvoltarea slabă a plantelor şi producţii mici de seminţe. Deşi consumul maxim se evidenţiază de la înflorire la fructificare, potasiul prezintă importanţă în toată perioada de vegetaţie a inului, influenţând conţinutul şi calitatea uleiului. Carenţa de potasiu se evidenţiază prin apariţia unor dungi brune pe marginea frunzelor. Dintre microelemente, în nutriţia inului prezintă importanţă borul, care reduce atacul de boli (bacterioză), stimulează înflorirea şi fructificarea şi sporeşte producţia de seminţe. La cultura inului pentru ulei se recomandă să se aplice îngrăşăminte uşor solubile, în raporturi echilibrate între cele trei elemente nutritive, ţinând seama de particularităţile soiurilor, tipul de sol, starea de asigurare a solului cu apă şi substanţe nutritive, de planta premergătoare şi dacă aceasta a fost sau nu fertilizată cu gunoi de grajd. În tabelele 3.1., 3.2 şi 3.3 sunt prezentate dozele optime economic de îngrăşăminte chimice la inul pentru ulei, în funcţie de recolta scontată şi starea de aprovizionare a solului, după cartarea agrochimică (după Z. Borlan şi colab., 1983, citaţi de C. Vasilică, 1991).

Page 48: Fitotehnie III+IV

48

Dozele de azot prevăzute în tabelul 3.1 se diminuează cu câte 1 kg de azot pentru fiecare tonă de gunoi de grajd aplicat plantei premergătoare şi cu 20 - 30 kg/ha, când inul se cultivă după leguminoase, dar se majorează cu 15 - 25 kg/ha, când urmează după prăşitoare (V. Bârnaure, 1979). În general, raportul N : P : K la fertilizarea inului pentru ulei este de 1 : 1,5 : 0, iar când urmează după o plantă premergătoare mare consumatoare de potasiu este de 1 : 1,5 : 0,5 (Gh. Bâlteanu, 2001).

Tabelul .3.1. Dozele optime economic de azot la inul pentru ulei, în funcţie de producţia

scontată şi starea de asigurare a solului

Recolta scontată (kg/ha)

Doza optimă economic de azot (kg/ha) când indicele de azot este

0,5 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0 4,5 1500 1700 1900

103 111 117

84 92 98

70 78 84

60 68 74

53 61 67

48 56 62

44 52 58

42 50 56

40 48 54

Tabelul 3.2. Dozele optime economic de fosfor la inul pentru ulei, în funcţie de producţia

scontată şi starea de asigurare a solului

Recolta scontată (kg/ha)

Doza optimă economic de P205 (kg/ha) când P- Al (ppm P) este:

5 10 20 30 40 50 60 70 80

1500 1700 1900

114 118 121

98 102 105

75 79 82

60 64 67

51 55 58

45 49 52

41 45 48

39 43 46

38 42 45

Tabelul 3.3.

Dozele optime economic de potasiu la inul pentru ulei, în funcţie de producţia scontată şi starea de asigurare a solului

Recolta scontată (kg/ha)

Doza optimă economic de K20 (kg/ha) când K - Al (ppm K) este:

40 60 80 100 120 140 180 220 260

1500 1700 1900

92 99 105

79 86 92

69 76 82

63 68 74

54 61 67

49 56 62

42 49 55

37 44 50

34 41 47

Page 49: Fitotehnie III+IV

49

La inul mixt, dozele de N P K sunt de regulă, cu 10 - 15 % mai mari decât la inul pentru ulei. V. Bârnaure (1979) recomandă doze de N 70 – 75 , P 70 - 80, K 60 - 80, un raport N : P : K de 1 : 1 : 1. Îngrăşămintele simple cu fosfor, dar şi cele cu potasiu (când este necesară folosirea lor) se încorporează în sol sub arătură. Îngrăşămintele simple cu azot cât şi îngrăşămintele complexe se administrează primăvara, la pregătirea patului germinativ. Gunoiul de grajd nu se aplică direct inului, deoarece îmburuienează cultura, prelungeşte vegetaţia şi măreşte sensibilitatea plantelor la cădere, în plus, inul pentru ulei, având perioadă de vegetaţie scurtă nu foloseşte eficient gunoiul de grajd. Lucrările solului Inul pretinde un sol curat de buruieni, bine mărunţit, aşezat şi nivelat. Pregătirea terenului pentru semănat se execută în funcţie de planta premergătoare. După cereale păioase, leguminoase pentru boabe sau alte plante premergătoare, care eliberează terenul devreme se face arătura de vară la 20 -25 cm adâncime (cu plugul în agregat cu grapa stelată), care se menţine curată de buruieni şi afânată până la intrarea în iarnă, prin lucrări cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili. După porumb sau alte culturi recoltate în toamnă, arătura se va efectua ceva mai adânc (25 - 30 cm), pentru a încorpora în sol cât mai bine resturile vegetale. Arătura trebuie ţinută curată de buruieni şi nivelată până la venirea iernii. În primăvară, după zvântarea solului, patul germinativ se pregăteşte cu combinatorul printr-o singură lucrare la 3 - 4 cm adâncime, pentru economisirea apei. Se vor efectua cât mai puţine lucrări în primăvară, pentru a nu distruge structura solului şi a evita tasarea exagerată în adâncime a solului încă umed şi formarea crustei care împiedică răsărirea. Sămânţa şi semănatul Sămânţa admisă pentru semănat trebuie să fie proaspătă (din anul precedent), mare, sănătoasă, netedă, de culoare specifică soiului, lucioasă, nepătată, fără miros de mucegai, liberă de cuscută, cu puritatea de minimum 97 % şi capacitatea de germinaţie peste 80 %. Tratarea seminţei împotriva bolilor (antracnoză - Colletotrichum lini, fuzarioză - Fusarium lini, etc.) se realizează cu produse pe bază de Tiradin 70 PUS, 3,5 kg/t de sămânţă. Semănatul inului pentru ulei se face primăvara timpuriu, când în sol la 5 cm adâncime se realizează temperatura de 4 - 5° C şi rămâne constantă 4 - 5 zile (în ultima decadă a lunii martie, primele zile ale lunii aprilie, în funcţie de zonă). La un semănat timpuriu, în epoca optimă, inul valorifică mai bine rezerva de apă din sol acumulată în sezonul rece şi formează un sistem radicular mai profund, ce îi permite să reziste la secetele din timpul vegetaţiei. Totodată, în cazul semănatului timpuriu, plantele ramifică mai puternic, formând un număr mai mare de capsule. Semănatul întârziat nu duce numai la scăderea producţiei de seminţe, ci şi la reducerea conţinutului de ulei şi a gradului de sicativitate a acestuia. La cultura inului pentru ulei se asigură o desime de 800 - 900 boabe germinabile/m2 (chiar 1000 boabe germinabile/m2 când se pot valorifica şi tulpinile), iar inul mixt se seamănă la desimea de 1400 - 1600 boabe germinabile/m2, care să asigure la recoltare 1200 - 1400 plante/m2. Cantităţile de sămânţă necesare pentru realizarea acestor densităţi sunt de 60 - 80 kg/ha la inul pentru ulei şi 80 - 100 kg/ha la inul mixt. Semănatul se face cu SUP - 29, fără greutăţi la brăzdare, urmată de grapa lanţată, care acoperă seminţele rămase afară şi tasează uşor, la distanţa de 8 - 12,5 cm între rânduri. Semănatul la distanţe mici asigură o distribuire mai uniformă a plantelor pe teren şi o dezvoltare mai echilibrată a acestora. Adâncimea de semănat se stabileşte în funcţie de textura şi umiditatea solului şi nu trebuie să depăşească 2 - 3 cm, întrucât inul are răsărire epigeică şi putere slabă de străbatere a stratului de sol ce acoperă seminţele.

Page 50: Fitotehnie III+IV

50

Lucrările de îngrijire Inul pentru ulei este foarte sensibil la îmburuienare, din cauza ritmului lent de creştere al plantelor imediat după răsărire, când cultura este uşor invadată de buruieni. Drept urmare, cea mai importantă lucrare de îngrijire din cultura inului este combaterea buruienilor, care se realizează prin măsuri preventive (folosirea de sămânţă curată la semănat, rotaţia raţională, măsuri agrotehnice etc.) şi prin mijloace chimice. Pentru combaterea buruienilor se folosesc o serie de erbicide şi asociaţii de erbicide înainte de semănat sau pe vegetaţie (tabelul 3.4., după Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizate în România, 2004).

Tabelul . 3.4.

Combaterea chimică a buruienilor din culturile de in pentru ulei şi fibră

Nr. crt.

Denumirea comercială a erbicidului

Conţinutul în substanţă activă

Doza/ha produs

comercial

Testul pentru care a fost avizat

Perioada de aplicare

1.

DUAL GOLD 960

EC

S- metolaclor

960 g/l

1 - 1,5 1 Buruieni monocotiledonate anuale

(Setaria, Echinocloa, Digitaria) şi unele

dicotiledonate (Amaranthus,

Chenopodium, Hibiscus)

PREEM/ PPI (2-3

cm)

2.

D1COTEX 40 LICHID

MCPA 37-40 % ca sare de

amoniu

1 - 1,5 1 Buruieni dicotiledonate anuale şi perene

POSTEM (în faza de brădişor)

3.

SANAPHEN M MCPA 400 g/l din sare de

potasiu

2 1 Buruieni dicotiledonate anuale

POSTEM (în faza de

brădişor)

4. GLEAN 75 DF

Clorsulfuron 75%

10 - 15 g Buruieni dicotiledonate anuale şi perene

POSTEM (în faza de

brădişor)

5. RIVAL 75 PU

Clorsulfuron 75%

10 - 15 g Buruieni dicotiledonate anuale şi perene ( in faza

de 2-4 frunze)

POSTEM (în faza de

brădişor)

6.

AGIL 100 EC

Propaquizafop 100 g/l

1 - 1,5 1 Buruieni monocotiledonate anuale şi din rizomi: Sorghum halepense, Setaria, Echinocloa

POSTEM

7.

SELECT SUPER

Cletodim 120 g/l

0,8 -1 1 1,5-2 1

Buruieni monocotiledonate anuale(Setaria, Echino cloa, Sorghum halepense din seminţe) Sorghum halepense din rizomi

POSTEM

8.

BASAGRAN FORTE

Bentazon 480 g/l + Wettol l50g/1

2 1 Buruieni dicotiledonate anuale

POSTEM

Page 51: Fitotehnie III+IV

51

a) Erbicidul amigramineic Dual Gold 960 EC se aplică înaintea ultimei lucrări de pregătire a patului germinativ executată cu combinatorul, la 3 - 5 cm adâncime, iar în zonele şi în primăverile ploioase, erbicidul Dual se poate administra şi imediat după semănatul inului.

b) Momentul optim de aplicare a erbicidelor Dikotex şi Sanaphen este faza de "brădişor", când plantele de in au 8 - 10 cm înălţime, buruienile dicotiledonate sensibile la MCPA (Chenopodium album, Sinapis arvensis, Raphanus raphanistrum, Capsella bursa - pastoris, Thlaspi arvense, etc) sunt în faza de rozetă, iar temperatura aerului depăşeşte 15° C.

c) Pentru culturile în care predomină buruieni rezistente la MCPA (Solanum nigrum, Abutilon, Xanthium, etc.) se poate aplica şi înainte de faza de "brădişor", când plantele de in au 4 - 5 cm înălţime, până la înălţimea de 20 - 25 cm, chiar şi la temperaturi de 8 - 10° C, unul din erbicidele Basagran forte, Rival 75 PU sau Glean 75 DF, ultimele două având o bună eficacitate împotriva buruienilor dicotiledonate perene: Cirsium arvense, Sonchus arvensis, Convolvulus arvensis.

d) Erbicidele Agil 100 EC şi Select super, asociate cu unul din erbicidele antidicotiledoneice se aplică după răsărirea inului, când odosul are 3 - 4 frunze, iar costreiul din rizomi are 10 - 12 cm înălţime.

În primăverile călduroase şi secetoase, puricile inului poate aduce pierderi însemnate de producţie şi chiar compromiterea culturii, dacă nu se iau măsuri urgente de combatere. La apariţia adulţilor, care coincide cu faza cotiledonală a plantelor, când temperatura solului la 10 cm adâncime este de 7 - 8° C se fac tratamente cu Sinoratox 35 CE (dimetoat 35 %), 2 l/ha, ce protejează cultura şi împotriva tripsului inului (Trips linarius).

Recoltarea Momentul optim de recoltare a inului pentru ulei este de la faza de maturitate galbenă târzie până la maturitatea deplină, când tulpinile sunt îngălbenite, fără frunze, circa 90 % din capsule sunt brune, iar seminţele au culoarea specifică soiului, cu luciu caracteristic şi sună în capsule, dacă sunt scuturate. Întârzierea recoltării atrage după sine pierderi însemnate de producţie, prin ruperea capsulelor din inflorescenţă şi prin frângerea tulpinilor. Recoltarea inului pentru ulei se realizează cu combina de cereale, când umiditatea seminţelor este de 11 - 12 %. La combină se fac unele reglaje specifice: se montează cuţitul lis (cu lamă netedă), se reglează platforma de tăiere cât mai jos, turaţia bătătorului se reduce la 900 rotaţii/minut, distanţa dintre bătător şi contrabătător se reglează la 12 - 16 mm la intrare şi 2 - 3 mm la ieşire, se înlocuiesc sitele, se reduce intensitatea ventilatorului, etc. Tulpinile rămase pe teren după batozare se balotează şi nu se pot folosi decât pentru celuloză. În verile ploioase se întâmpină dificultăţi la recoltarea mecanizată a inului pentru ulei, datorită prelungirii vegetaţiei şi maturizării eşalonate, dar şi din cauza apariţiei de noi lăstari şi îmburuienării târzii a culturii. În aceste situaţii, pentru a distruge buruienile, a uniformiza coacerea şi a uşura recoltarea se face desicarea culturii cu Reglone forte (diquat 150 g/l), 2 - 3 l/ha, când majoritatea frunzelor au căzut de pe plante şi capsulele sunt galbene. La 5 - 7 zile după tratament se recoltează cu combina în condiţii mai bune, întrucât tulpinile se rup uşor şi nu se înfăşoară pe tobă. Inul mixt, dar şi inul pentru ulei la care se folosesc şi tulpinile pentru fibre se recoltează prin smulgere, la sfârşitul coacerii galbene, cu combine speciale, care decapsulează plantele şi leagă tulpinile în snop, pentru a fi predate la topitorii. După uscare, capsulele sunt treierate cu combina de cereale în staţionar. Seminţele de in se condiţionează imediat după treierat, pentru a evita alterarea lor, eliminându-se impurităţile, iar în vederea depozitării se usucă la sub 9 % umiditate. Capacitatea de

Page 52: Fitotehnie III+IV

52

producţie a inului pentru ulei este redusă, situându-se, la soiurile actuale, între 2.500-3.000 kg seminţe/ha.

TEST DE EVALUARE 1. Care sunt plantele premergătoare culturii inului pentru ulei? Răspuns: Inul pentru ulei se cultivă după plante care se recoltează devreme, cum sunt cerealele păioase (îndeosebi cele de toamnă) şi leguminoasele pentru boabe (mazărea), care permit o bună pregătire a terenului şi după porumb gunoit, la care resturile vegetale au fost încorporate cât mai adânc în sol. Bune premergătoare sunt cartoful şi sfecla pentru zahăr, dacă nu au fost atacate de Rhizoctonia şi Botrytis.

2. Care este consumul specific al inului de ulei pentru 100 kg seminţe plus producţia

secundară aferentă? Răspuns:

Exerciţii. Exemplu rezolvat: 2. Desimea de semănat boabe germinabile/m2 la inul pentru ulei este: a) 600 - 750 b.g/m2; b) 800 - 900 b.g/m2; c) 950 - 1000 b.g/m2; d) 400 - 550 b.g/m2; e) 1100 - 1200 b.g/m2. Rezolvare: b De rezolvat:

2. Semănatul inului pentru ulei se face când în sol la 5 cm adâncime se realizează temperatura de:

a) 3 - 4° C şi rămâne constantă 4 - 5 zile; b) 4 - 5° C şi rămâne constantă 4 - 5 zile; c) 5 - 6° C şi rămâne constantă 4 - 5 zile; d) 7 - 8° C şi rămâne constantă 4 - 5 zile; e) 8 - 9° C şi rămâne constantă 4 - 5 zile. Rezolvare:

Page 53: Fitotehnie III+IV

53

REZUMATUL TEMEI

Din seminţele inului pentru ulei se extrage un ulei cu grad ridicat de sicativitate (indicele iodic, 168-192). Uleiul de in, fiind rezistent la apă şi agenţi corosivi are multiple utilizări în industria lacurilor şi vopselelor, a linoleumurilor, muşamalelor, săpunurilor, cernelurilor tipografice, în pictură (pentru fixarea pigmenţilor) etc. Uleiul de in conţine acid oleic (2,3 -17,6 %), acid linoleic (21,65 - 69,6 %), acid linolenic (18,5 - 40,5 %), acid palmitic (6,7 %) şi acid stearic (3,0 %). Inul pentru ulei este pretenţios la căldură în perioada de formare a seminţelor şi maturitate, mai puţin pretenţios la umiditate şi manifestă cerinţe ridicate faţă de sol. Inul pentru ulei se cultivă după plante care se recoltează devreme, cum sunt cerealele păioase (îndeosebi cele de toamnă) şi leguminoasele pentru boabe (mazărea), care permit o bună pregătire a terenului şi după porumb gunoit, la care resturile vegetale au fost încorporate cât mai adânc în sol. Bune premergătoare sunt cartoful şi sfecla pentru zahăr, dacă nu au fost atacate de Rhizoctonia şi Botrytis. Inul pentru ulei este pretenţios la fertilizare, datorită capacităţii slabe de absorbţie a sistemului radicular şi perioadei scurte de creştere intensă, când plantele consumă cantităţi mari de substanţe nutritive. Pentru o recoltă de 1000 kg seminţe şi producţia secundară de tulpini aferentă, inul extrage din sol 50-70 kg azot, 18-25 kg fosfor şi 32-55 kg potasiu. Inul pretinde un sol curat de buruieni, bine mărunţit, aşezat şi nivelat. Pregătirea terenului pentru semănat se execută în funcţie de planta premergătoare. După cereale păioase, leguminoase pentru boabe sau alte plante premergătoare, care eliberează terenul devreme se face arătura de vară la 20 -25 cm adâncime (cu plugul în agregat cu grapa stelată), care se menţine curată de buruieni şi afânată până la intrarea în iarnă, prin lucrări cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili. După porumb sau alte culturi recoltate în toamnă, arătura se va efectua ceva mai adânc (25 - 30 cm), pentru a încorpora în sol cât mai bine resturile vegetale. Sămânța admisă pentru semănat trebuie să fie proaspătă (din anul precedent), mare, sănătoasă, netedă, de culoare specifică soiului, lucioasă, nepătată, fără miros de mucegai, liberă de cuscută, cu puritatea de minimum 97 % şi capacitatea de germinaţie peste 80 %. Tratarea seminţei împotriva bolilor (antracnoză - Colletotrichum lini, fuzarioză - Fusarium lini, etc.) se realizează cu produse pe bază de Tiradin 70 PUS, 3,5 kg/t de sămânţă. Semănatul inului pentru ulei se face primăvara timpuriu, când în sol la 5 cm adâncime se realizează temperatura de 4 - 5° C şi rămâne constantă 4 - 5 zile (în ultima decadă a lunii martie, primele zile ale lunii aprilie, în funcţie de zonă). Inul pentru ulei este foarte sensibil la îmburuienare, din cauza ritmului lent de creştere al plantelor imediat după răsărire, când cultura este uşor invadată de buruieni. Drept urmare, cea mai importantă lucrare de îngrijire din cultura inului este combaterea buruienilor, care se realizează prin măsuri preventive (folosirea de sămânţă curată la semănat, rotaţia raţională, măsuri agrotehnice etc.) şi prin mijloace chimice. Pentru combaterea buruienilor se folosesc o serie de erbicide şi asociaţii de erbicide înainte de semănat sau pe vegetaţie (tabelul 3.4., după Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizate în România, 2004).Momentul optim de recoltare a inului pentru ulei este de la faza de maturitate galbenă târzie până la maturitatea deplină, când tulpinile sunt îngălbenite, fără frunze, circa 90 % din capsule sunt brune, iar seminţele au culoarea specifică soiului, cu luciu caracteristic şi sună în capsule, dacă sunt scuturate.

Page 54: Fitotehnie III+IV

54

Tema nr. IV

CÂNEPA (Cannabis sativa L.) Fam. Cannabaceae

Unităţi de învăţare:

Importanţă, răspândire, compoziţia chimică, relaţii plantă - factori de vegetaţie la cânepă.

Rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, sămânţa şi semănatul, lucrări de îngrijire, recoltarea.

Obiectivele temei:

- prezentarea importanţei cânepei în context industrial; - stabilirea relaţiei plantelor cu factorii de vegetaţie pe parcursul ontogenezei; - enumerarea şi descrierea secvenţelor din tehnologia de cultivare: amplasarea

culturii, fertilizarea, lucrările solului, înfiinţarea culturii; - precizarea detaliilor referitoare la lucrările de îngrijire şi recoltare;

Timpul alocat temei: 5 ore Bibliografie recomandată

1. Bâlteanu Gh., 1974, Fitotehnie, Editura Didacticǎ şi Pedagogicǎ, Bucureşti. 2. Şandru I. şi colab., 1996, Cultura cânepei, Editura Helicon, Timişoara. 3. Tabără V., 2005, Plante tehnice, oleaginoase şi textile, Editura Brumar, Timişoara.

4.1. Importanţă, răspândire, compoziţia chimică, relaţii plantă - factori de vegetaţie, zonare la cânepă

Importanţă Cânepa este o plantă folosită din vechi timpuri, pentru îmbrăcăminte şi alte articole gospodăreşti. Dovezile arheologice o atestă din anii 7000 - 8000. î.Hr. Cânepa a permis Statelor Unite să-şi demonstreze independenţa faţă de imperiul britanic prin plantaţiile uriaşe de cânepă, care dădeau posibilitatea realizării de ţesături necesare coloniştilor, dar şi producţiei de hârtie. În anul 1791, preşedintele Statelor Unite din acea vreme, George Washington spunea: "Bucuraţi-vă din plin de sămânţa de cânepă. Cultivaţi-o peste tot.". Thomas Jefferson care declara: "Cânepa este de primă necesitate pentru bunăstarea şi prosperitatea unei naţiuni.") a redactat celebra "Declaraţie de Independenţă" pe hârtie din cânepă, tocmai ca să întărească simbolismul desprinderii de imperiul britanic, iar presa vremii s-a dezvoltat independent de cenzura britanică tot datorită hârtiei din cânepă. Blugii originali "Levi Strauss" erau confecţionaţi din textile de cânepă. Materialul rezistent permitea păstrarea aurului în buzunare, orice altă ţesătură fiind prea slabă pentru asemenea scopuri. Pe teritoriul României, cultura cânepii a fost înlesnită de sciţi începând cu secolul VII î. Hr. Herodot menţionează îndeletnicirea femeilor dace, în realizarea de îmbrăcăminte şi decoraţiuni în gospodărie. Dacii au folosit cânepa şi la vindecarea rănilor şi arsurilor, folosind cataplasma din inflorescenţă.

Page 55: Fitotehnie III+IV

55

Până în anul 1989, România ocupa primul loc în Europa cultivând 56 – 70 % din producţia totală şi locul 4 în lume (45.000 ha), pentru ca să ajungă în 1994 la numai 800 ha, iar în 2005 la 200 ha. Necesitatea relansării acestui domeniu decurge din avantajele culturii şi însuşirile deosebite ale fibrei: rezistenţă la tracţiune, torsiune, frecare şi putrezire, higroscopicitate, elasticitate şi flexibilitate, lungime mare a fuiorului, capacitate bună de filare şi în al doilea rând, plasticităţii ecologice deosebite, ce permite cultivarea ei în diferite condiţii de climă şi sol. De la cânepă, toate părţile plantei sunt utilizate.

Tulpinile reprezintă 60 – 80 % din biomasă, din care fibrele 21 – 28 % (31 %) la soiurile româneşti, 29 – 43 % la soiurile străine (Andreea Del Gatto, 1999) şi lemnul (puzderia) cea 50 - 65 %. De la tulpinile topite se obţin fuiorul şi câlţii. Fuiorul se foloseşte la fabricarea diferitelor produse textile, de la cele mai fine până la cele mai grosiere (lenjerie pentru pat, feţe de masă, ţesături pentru haine de vară, pânză de saltele pentru tapiţerie, foi de cort, odgoane, frânghii, sfoară de diferite tipuri, pânză pentru corăbii, saci, curele de transmisie, aţă de cizmărie, furtunuri pentru apă, unelte pentru pescuit etc). Ţesăturile din fibre de cânepă sunt deosebit de benefice pentru organism: antialergice, protectoare (filtrează 95 % din razele ultraviolete), nu conduc energia electrică, plăcute la purtat, au un aspect plăcut şi sunt uşor de vopsit natural, rezistente în timp. Câlţii (40 – 50 % din producţia de fibre) se folosesc în industria mobilei pentru tapiţerie şi ca material izolator. Seminţele de cânepă reprezintă 10 – 12 % din biomasă, conţin 36 % ulei, 24 - 31,5 % proteine, 14 – 27 % extractive neazotate, 17,8 - 26,3 % celuloză şi 2,5 - 6,8 % cenuşă şi cea 4 % săruri minerale. Uleiul este folosit în industria lacurilor, vopselelor, a săpunurilor fine, iar după rafinare, în industria conservelor şi în cofetărie. Uleiul conţine (la soiurile româneşti), în medie 55,3 % acid linoleic, 13 % acid oleic, 20,2 % acid linolenic, 6,5 % acid palmitic şi 2,7 % acid stearic. Acidul y linolenic se utilizează în medicină, iar uleiul esenţial (volatil), obţinut prin distilarea inflorescenţelor cu vapori de apă se foloseşte în industria alimentară pentru aromatizarea băuturilor, bomboanelor (V. Mediavilla, 1999, citat de Aglaia Mogârzan, 2004).

Turtele şi şroturile rămase de la extragerea uleiului se utilizează singure sau în nutreţuri concentrate, pentru hrana păsărilor, viţeilor, cailor, oilor, peştilor. 600 g turte de cânepă echivalează ca valoare nutritivă cu 1000 g boabe de cereale. În hrana vacilor gestante, turtele de cânepă trebuie folosite cu restricţie, deoarece provoacă avorturi. Seminţele întregi prezintă o valoare furajeră deosebită, fiind foarte apreciate în furajarea păsărilor de apartament (în special în hrana unor păsări exotice: papagali, canari, păuni, etc.) şi a peştilor. Lemnul (puzderiile) reprezintă cea 55 % din greutatea tulpinii şi conţine peste 50 % celuloză. Puzderia rezultată de la extragerea fibrelor sau planta întreagă se utilizează pentru obţinerea de hârtie (cruţând pădurile şi aşa aflate sub asediu, posibilitatea de reciclare a acestui tip de hârtie fiind de 6 - 7 ori mai ridicat, decât pentru hârtia din lemn), plăci aglomerate - fonoizolatoare, pentru industria mobilei, mătase artificială, puf pentru izolare fonică între plăcile de rigips. Puzderia poate fi folosită drept combustibil, având o putere calorică de trei ori mai mare decât lemnul. Frunzele 18 – 20 % din biomasă se utilizează ca furaj sau în scop medicinal. Pleava are valoare fertilizantă de 3 - 4 ori superioară gunoiului de grajd (V. Bîrnaure, 1979). Cânepa este folosită şi în scop medicinal (vârfurile inflorescenţelor plantelor femele), obţinându-se diferite preparate cu efect hipnotic, sedativ, diuretic, vomitiv, anafrodisiac, vermifug, etc. Din cânepa indiană se obţine produsul narcotic denumit "haşiş" ce conţine cannabinol, cannabidiol şi tetrahidrocannabinol, folosit în industria medicamentelor, datorită proprietăţilor narcotice - sedative şi spasmolitice. Dintre ingredienţii activi, tetrahidrocannabinolul (THC) este folosit curent în chimioterapia cancerului sau ca adiţionali în stimularea apetitului, la bolnavii de

Page 56: Fitotehnie III+IV

56

SIDA (Aglaia Mogârzan, 2004). Unele extrase din cânepă se folosesc cu caracter experimental în tratamentul glaucomului, epilepsiilor, sclerozei multiple sau în distonii, astm, psihoze, boala Niemann - Pik, infecţii topice (C, Găucă, 1997). Cânepa, părăsind terenul devreme este o excelentă plantă premergătoare pentru grâul de toamnă, valorifică terenurile turboase şi cele cu apă freatică la 80 -100 cm. Este o plantă indicatoare a fertilităţii solului şi se foloseşte pentru uniformizarea câmpurilor de experienţă.

Compoziţia chimică Compoziţia tulpinii de cânepă, raportată la substanţa uscată se prezintă astfel: celuloză brută - 45,38 %; substanţe extractive neazotate - 49,79 %; proteine - 1,56 %; lipide - 0,82 %; cenuşă - 2,44 %. Fibrele de cânepă conţin 75 - 81 % celuloză, 4 – 6 % lignină, 10 – 21 % substanţe pectice şi 1,4 % ceruri (Gh., Bîlteanu, 1993). Răspândire. Pe plan mondial, suprafeţele cultivate cu cânepă s-au restrâns continuu, de la peste 1 milion ha în anul 1938, până la 490 mii ha în perioada 1979 - 1981, ajungând la 196 mii ha în anii 1989-1991, la 131 mii ha în 1996 şi până la 53,9 mii ha în 2001 (FAO 2002). Ţări care cultivă suprafeţe mai mari sunt: India, China, Coreea de Sud, Rusia. În Europa şi Asia, cânepa se cultivă pentru fibre, iar în Africa în scop medicinal. În multe ţări occidentale, cultura cânepii a fost interzisă, datorită folosirii acesteia pentru extragerea haşişului. Uniunea Europeană a stabilit că se poate cultiva cânepă pentru fibre, care are un conţinut de maximum 0,3 % substanţe halocinogene (V. Mediavilla, 1999). În România, în anul 1938 s-au cultivat cu cânepă 39 mii hectare, suprafaţă ce a scăzut la 23 mii ha în 1970; după 1980 cânepa s-a cultivat pe suprafeţe ce au oscilat între 40 - 50 mii ha (46,1 mii ha, în 1989), iar începând cu anul 1990 acestea au scăzut brusc la 16,6 mii ha în 1990, 14 mii ha în 1991, 9,9 mii în 1992, 1,96 mii ha în perioada 1993-1997 şi 1,2 mii ha în anul 2003 (Anuarul statistic al României, 1999 şi 2004).

Relaţii plantă-factori de vegetaţie Arealul de răspândire al cânepii este de la ecuator până la cercul polar, iar în altitudine, de la nivelul mării până la cca 3000 m (în Hymalaia). În Australia se cultivă mai mult pentru sămânţă. În condiţiile ţării noastre, cânepa cultivată pentru fibre are o perioadă de vegetaţiei de 110 - 130 zile, iar la cea pentru sămânţă, durata este de 140 - 160 zile. Cerinţele faţă de temperatură sunt moderate, necesarul de căldură pentru obţinerea de fibre fiind de 1800 - 2000° C, iar pentru producţia de seminţe, 2300 - 2800° C. Cele mai. ridicate producţii de fibre se obţin în zone, cu temperatura din timpul vegetaţiei plantelor de 20 - 22° C, în condiţiile unei bune aprovizionări cu apă şi lumină intensă. Deşi germinaţia seminţelor începe la 2 - 4° C, totuşi răsărirea uniformă şi rapidă are loc când, temperatura solului este de 7 - 10° C. Plantele tinere, până la formarea a 3 - 4 perechi de frunze sunt sensibile la temperaturi scăzute (mai ales cele mascule), nesuportând temperaturi de - 2...-3° C; după aceea plantele mai rezistente, putând suporta o durată mai scurtă de timp, temperaturi de -5 ...- 6° C, rezistenţă ce se menţine până la începutul creşterii intense. Odată cu diferenţierea morfologică a sexelor, plantele devin mai sensibile la temperaturi negative şi extrem de sensibile în restul perioadei de vegetaţie; creşterea plantelor încetează la temperatura de 5° C. Plantele cresc bine la temperaturi de peste 15° C până la butonizare, la 18° C în perioada de la butonizare până la sfârşitul înfloririi şi la temperaturi de 20 - 24° C în perioada formării fructelor şi maturizării acestora. Lipsa căldurii în primele două luni de vegetaţie determină obţinerea de plante cu talie scundă, cu fibre scurte, inferioare calitativ, cu

Page 57: Fitotehnie III+IV

57

valoare economică redusă. În zonele cu temperaturi ce depăşesc 25° C, unde există şi deficit de umiditate, cânepa pentru fibre nu reuşeşte, în schimb în aceste zone se pretează cultura cânepii pentru sămânţă. Cerinţele faţă de umiditate sunt ridicate, consumul specific de apă la cânepă fiind de 400 - 800 (obişnuit 400 - 500). Faza critică pentru apă este de la începutul butonizării (diferenţierii sexelor) până la sfârşitul înfloririi, când plantele consumă 65 – 70 % din necesarul total de apă, dar şi în perioada de germinare. După înflorire, cerinţele pentru apă a cânepii pentru fibră scad, în schimb, pentru obţinerea de sămânţă, cânepa are nevoie de cantităţi mari de apă încă 15 - 20 zile (V., Bîrnaure, 1979). În zonele în care, în intervalul 1 mai - mijlocul lunii iunie survin 200 mm precipitaţii se obţin cele mai ridicate producţii de tulpini şi fibre. Pentru producţia de seminţe, necesarul este de 350 - 450 mm precipitaţii, bine repartizate în intervalul iunie - august. Insuficienţa apei în faza de butonizare - înflorire reduce diametrul fasciculelor, fibrele elementare rămân cu pereţii subţiri, cu lamelele mediane incomplet lignificate, lumenul se măreşte, rezistenţa la rupere a fibrelor se micşorează. Excesul de apă este de asemenea dăunător: poate stânjeni germinaţia, după răsărire, dacă apa stagnează, plantele pier datorită lipsei aerului, iar în perioada formării fibrelor, fasciculele fibroase devin afânate, pereţii celulelor elementare rămân subţiri. Datorită consumului specific ridicat, cânepa este pretenţioasă şi faţă de umiditatea relativă a aerului. Cerinţele faţă de lumină sunt ridicate, mai ales la soiurile de cânepă sudică, care se comportă ca plante de zi scurtă. Cerinţele faţă de sol. Cânepă este foarte pretenţioasă. Necesită soluri profunde, bogate în humus şi elemente nutritive (inclusiv calciul şi cuprul), bine aerate, cu pH-ul neutru (cu valori de 6,8 - 7,5), cu textură lutoasă, luto - argiloasă, structurate, cu apă freatică la 1 - 2 m adâncime şi uniforme ca fertilitate (cânepa este un foarte bun indicator al fertilităţii solurilor). Favorabile pentru cânepă sunt: cernoziomurile, solurile aluviale, lăcoviştele, rendzinele. Reuşeşte şi pe cele brune şi brun - roşcate. Nu se pretează pe solurile nisipoase, pietroase ori erodate, nici pe cele foarte grele (cu procent prea ridicat de argilă), impermeabile. Cânepa valorifică bine şi turbăriile, ce au nivelul freatic mai adânc de 70 - 80 cm, cu condiţia unei fertilizări adecvate, inclusiv cu microelemente. Zonare Analizând cerinţele cânepii faţă de climă şi sol, s-a realizat zonarea ecologică a acestei plante astfel: Zona foarte favorabilă cuprinde Câmpia de Vest, zonele intramontane din văile Someşului, Crişurilor, Mureşului, Oltului, Văile Arieşului, pe terasele Târnavelor, Lunca Şiretului, de la Bacău până la graniţa de nord, Lunca Moldovei de la Roman până la Fântâna Mare şi zona Jijia - Bahlui. Se caracterizează prin precipitaţii cuprinse între 300 - 550 mm şi temperatura medie de 16 - 18° C. Predomină cernoziomurile, aluviunile şi lăcoviştile. Zona favorabilă (I şi II) se întinde în zonele limitrofe Câmpiei de Vest, în Podişul Transilvaniei (inclusiv depresiunile), unele microzone din Bazinul Bahlui şi Bîrlad, din Muntenia, Oltenia, centrul Câmpiei Române, pe văile râurilor şi în zona colinară, unde precipitaţiile sunt mai reduse cantitativ (280 - 400 mm), dar plantele beneficiază de umiditate atmosferică. Temperaturile medii sunt mai ridicate cu 1 - 3° C decât în zona foarte favorabilă, iar dintre soluri, predomină cernoziomurile, cele aluviale, brune podzolite, de pădure, soluri de luncă, soluri alcaline,

Page 58: Fitotehnie III+IV

58

Este de dorit cultivarea cânepii în zona foarte favorabilă şi favorabilă, pe solurile cele mai corespunzătoare, unde se pot obţine producţii de minimum 6 - 8 t/ha tulpini uscate.

TEST DE EVALUARE 1. Care sunt întrebuinţările fuiorului de cânepă? Răspuns: Fuiorul se foloseşte la fabricarea diferitelor produse textile, de la cele mai fine până la cele mai grosiere (lenjerie pentru pat, feţe de masă, ţesături pentru haine de vară, pânză de saltele pentru tapiţerie, foi de cort, odgoane, frânghii, sfoară de diferite tipuri, pânză pentru corăbii, saci, curele de transmisie, aţă de cizmărie, furtunuri pentru apă, unelte pentru pescuit etc.).

2. Care sunt cerinţele faţă de umiditate la cânepă? Răspuns:

Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Temperatura minimă de germinare a seminţelor de cânepă este de: a) 2 - 4° C; b) 5 - 7° C; c) 9 - 10° C; d) 11 - 12° C; e) 8 - 10° C. Rezolvare: a De rezolvat: 2. Zona foarte favorabilă pentru cultura cânepei cuprinde: a) Câmpia de Vest; b) zonele intramontane din văile Someşului, Crişurilor, Mureşului, Oltului, Văile Arieşului; c) terasele Târnavelor; d) Lunca Şiretului, de la Bacău până la graniţa de nord; e) Lunca Moldovei de la Roman până la Fântâna Mare şi zona Jijia - Bahlui. Rezolvare:

4.2. Rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, sămânţa şi semănatul, lucrări de îngrijire, recoltarea

Rotaţia. Cele mai bune plante premergătoare pentru cânepă sunt: leguminoasele anuale şi perene, cerealele de toamnă, macul şi prăşitoarele gunoite. Dacă se amplasează după sfeclă sau cartof nefertilizat cu gunoi, dozele de îngrăşăminte chimice se vor mări cu 15 – 20 %. Nu se recomandă

Page 59: Fitotehnie III+IV

59

după porumb erbicidat cu triazine sau atacat de sfredelitorul porumbului (Ostrinia nubilalis Hb.). Sunt contraindicate tutunul, floarea soarelui din cauza plantei parazite comune-Orobanche sp. cât şi plante din familia Solanaceae şi monocultura, datorită dăunătorului - molia cânepii (Grapholita delineana Walk). Cânepa se poate cultiva în monocultură câţiva ani la rând (aşa zisele "cânepişti"), iar după apariţia în lan a moliei cânepii (Grapholita delineana Walk), monocultura se întrerupe. Pe terenurile infestate cu lupoaie (Orobanche sp.), cânepa nu poate reveni decât după 7 - 8 ani. După cânepa pentru fibre se pot amplasa cereale de toamnă (grâu, secară, triticale), deoarece părăseşte terenul devreme şi lasă solul curat de buruieni şi cu suficiente rezerve de elemente nutritive.

Fertilizarea Cânepa este o mare consumatoare de elemente nutritive (rapace), pentru obţinerea unei tone tulpini uscate se extrag din sol: 16,9 kg N + 4 kg P205 + 7,5 kg K2O + 15 kg CaO (după N., Săulescu, 1965) sau 12 - 14 kg N, 4 - 4,5 kg P2O5, 6,4 - 7,0 kg K2O şi 15,7 - 19,0 CaO (după N., Ceapoiu, 1958). Cânepa pentru fibre are cerinţe mari faţă de elementele nutritive, deoarece sistemul radicular se dezvoltă mai încet la început, comparativ cu tulpina şi reprezintă doar 8 – 10 % din biomasa totală, iar capacitatea de valorificare a îngrăşămintelor este destul de redusă (58 % N; 13 % P2O5; 30 % K2O, după N., Săulescu, 1965). Acumularea a 70 – 75 % din substanţa uscată în a doua parte a vegetaţiei (de la diferenţierea bobocilor florali până la sfârşitul înfloririi), interval în care se consumă 70 – 85 % din cantitatea totală de azot, 65 – 80 % din fosfor şi 75 – 80 % din cantitatea totală de potasiu (Al. Salontai, 1971). Ţinând seama de aceste considerente se impune folosirea unor doze destul de mari de îngrăşăminte NPK şi pe bază de calciu (este planta cu cel mai mare consum de Ca) şi împrăştierea cât mai uniformă a acestora. Dintre macroelemente, rolul principal în dezvoltarea cânepii îl are azotul, ce condiţionează creşterea rapidă a tulpinii, cânepa valorificând bine atât îngrășămintele organice, cât şi cele chimice cu azot. Fosforul şi potasiul au influenţă mai redusă asupra producţiei totale de tulpini, în schimb contribuie la sporirea procentului de fibre şi îmbunătăţesc însuşirile tehnologice ale acestora. Potasiul măreşte şi rezistenţa plantelor la frângere. Principalul îngrăşământ ce determină sporuri importante la cânepă este gunoiul de grajd, care se poate aplica direct fără riscuri sau premergătoarei, dacă este o prăşitoare. Aplicarea gunoiului direct culturii de cânepă este posibilă, deoarece în acest caz se sincronizează perioada absorbţiei intense a elementelor nutritive, cu mineralizarea gunoiului de grajd semifermentat. În zonele secetoase şi cu soluri mai grele se pot aplica 25 - 30 t/ha gunoi, iar în zonele umede şi pe soluri sărace, 35 - 40 t/ha gunoi de grajd. La aceste doze de gunoi se adaugă 40 kg N şi 48 - 80 kg P2O5 pentru obţinerea unor producţii ridicate şi de calitate superioară. Dacă se aplică numai îngrăşăminte chimice, dozele NPK se vor diferenţia astfel: azotul - în doză de 100 -120 kg/ha (după cereale de toamnă), după prăşitoare negunoite se adaugă 15 - 25 kg/ha; în cazul în care, cânepa urmează după leguminoase se micşorează doza cu 20 - 30 kg N/ha (Cr. Hera, 1980). Azotul se aplică primăvara, întreaga doză, la pregătirea patului germinativ ori la semănat sau două treimi din doză la semănat, restul, în faza creşterii intense. Ca îngrăşăminte cu azot se vor folosi: nitrocalcarul, îngrăşămintele complexe, ureea, azotatul de amoniu pe solurile neutre, iar în lipsa acestuia, sulfatul de amoniu. Dozele de fosfor se vor stabili în funcţie de rezerva solului în P2O5, pe solurile ce conţin sub 3 mg P2O5/100 g sol se vor aplica 100 kg/ha fosfor; la un conţinut de 4 - 8 mg P2O5 se dau 60 - 80 kg P2O5 /ha, la un conţinut mai mare de 8 mg P2O5/100 g sol, doza de fosfor se micşorează la 48 - 64 kg P2O5/ha. Se aplică superfosfatul sau fosforitele şi se încorporează odată cu arătura de bază; dacă se folosesc îngrăşăminte complexe se pot administra şi primăvara la pregătirea patului germinativ. Potasiul se aplică tot în funcţie de conţinutul solului în K2O şi anume, pe un sol cu mai puţin de 8 mg K2O/100 g sol se fertilizează cu 80 - 100 kg K2O/ha, la un conţinut de 8 - 15 mg K2O/100 g sol

Page 60: Fitotehnie III+IV

60

se vor aplica 60 - 80 kg K2O/ha, iar dacă în sol există rezerve mai mari de 15 mg K2O/l00 g sol doza de potasiu ajunge la 38 - 60 kg K2O/ha. Îngrăşămintele cu potasiu se aplică toamna, su arătură. Pe solurile turboase şi mlăştinoase o atenţie deosebită trebuie acordată microelementelor: bor, mangan, cupru (Gh., Bâlteanu, 1974).

Lucrările solului Cânepa are nevoie de un sol afânat în profunzime, bine mărunţit în stratul superficial, nivelat şi curat de buruieni, care să înmagazineze suficientă apă pe terenurile nisipoase şi secetoase şi să creeze în rizosferă, un regim aerohidric prielnic respiraţiei intense. După recoltarea plantei premergătoare se efectuează arătura de bază la adâncimea de 25 - 30 cm, cu încorporarea totală a resturilor vegetale. Dacă terenul este prea uscat şi nu se poate executa o arătură de calitate, terenul se va lucra cu grapa cu discuri, urmând ca, după o ploaie să se efectueze arătura cu plugul în agregat cu grapa stelată. Până la venirea iernii, arătura se lucrează cu grapa cu discuri. Primăvara, înainte de semănat se pregăteşte patul germinativ cu combinatorul la adâncimea de 5 - 6 cm, ocazie cu care se încorporează erbicidele preemergente şi îngrăşământul cu azot. În cazul nelucrării arăturii din toamnă, în primăvară, prima lucrare se va efectua cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili, pentru mărunţirea, nivelarea solului şi distrugerea buruienilor, urmat de combinator.

Sămânţa şi semănatul Sămânţa de cânepă pentru semănat trebuie să aparţină soiului zonat, să aibă puritate minimă de 98 %, peste 90 % capacitate germinativă (min 75 %), MMB cât mai mare (să depăşească 20 g), fără lupoaie, să provină din recolta anului precedent (N.,Ceapoiu, 1974). Înainte de semănat, sămânţa se tratează împotriva bolilor cu Tiramet 75 2,5 - 3,5 kg./ tonă sămânţă, împotriva puricelui (Psylliodes attenuata Kock.). Împotriva ciorilor se folosesc momeli toxice sau se tratează sămânţa cu Corbit 80 - 1 kg/ tonă. Epoca de semănat. Semănatul cânepii începe când în sol, la 5 - 7 cm adâncime se înregistrează temperatura de 7 - 8° C şi aceasta este în creştere (înaintea însămânţării porumbului). Calendaristic, funcţie de zona de cultură şi condiţiile anului corespunde cu prima şi a doua decadă a lunii aprilie. La însămânţarea mai timpurie există riscul surprinderii plantelor abia răsărite, de o perioadă cu temperaturi scăzute, care produc încetinirea creşterii ("piticirea" plantelor), intensificarea atacului puricilor. Întârzierea semănatului favorizează atacul moliei (Grapholita delineana Walk.); durata vegetaţiei se scurtează, plantele înfloresc prematur, obţinându-se producţii mici de tulpini şi fibre inferioare calitativ. Desimea la semănat este între 400 - 450 b.g./m2 (după unii autori chiar 500 - 550 boabe germinabile/m2) la cânepa dioică, pentru a realiza 350 - 380 plante recoltabile/m2, iar la cânepa monoică se recomandă 350 - 450 b.g/m2. Cantitatea de sămânţă necesară este de 85 - 95 kg/ha, uneori chiar 100 - 115 kg/ha În Italia, cu desimea de 190 boabe germinabile/m2, respectiv 50 - 78 plante recoltabile/m2 s-au obţinut cu unele soiuri, producţii de 112 -151 q/ha tulpini şi 38 - 46 q/ha fibre (înălţimea plantelor = 228 - 266 cm) (Andreea Gatto, 1999). În Franţa, cu soiurile româneşti: Lovrin 110, Secuieni 1 şi Irene, folosindu-se la semănat 40 - 60 kg/ha sămânţă s-au obţinut producţii de 100 - 108 q/ha tulpini uscate cu un conţinut de 35 – 40 % fibre în tulpini (Aglaia Mogârzan, 2004). Distanţa de semănat utilizată în ţara noastră este de 12,5 cm între rânduri, pentru semănat folosindu-se semănătorile pentru cereale (SUP - 21, SUP - 29, SUP - 48). În Italia s-au experimentat distanţe de 17 - 20 cm cu 10 soiuri, pe soluri diferite şi s-au obţinut producţii de 78 - 151 q/ha tulpini, 25 - 46 q/ha fibre. La distanţă mai mare de 20 cm, înălţimea plantelor nu este mai mare decât la 12,5 cm, dar creşte grosimea tulpinilor, se diminuează calitatea fibrelor. Adâncimea de semănat se diferenţiază în funcţie de textura solului

Page 61: Fitotehnie III+IV

61

şi de gradul de aprovizionare a acestuia cu apă: 3 - 4 cm pe soluri mai grele şi umede şi 4 - 6 cm pe cele uşoare şi în caz de secetă. Lucrările de îngrijire Dacă terenul este prea afânat sau uscat, după semănat se tăvălugeşte cu tăvălugul inelar sau neted. Imediat după semănat (în cazul neexecutării tăvălugitului), cânepa se grăpează cu grape cu colţii mult îndreptaţi spre înapoi (pentru a nu scoate seminţele), cu scopul de a distruge urmele rândurilor şi a evita pagubele produse de ciori, porumbei (în cazul în care nu s-au tratat seminţele cu corbicide). Principalele lucrări de îngrijire în lanurile de cânepă sunt combaterea buruienilor şi a dăunătorilor (puricele, molia cânepii şi sfredelitorul tulpinilor). Combaterea buruienilor pe cale chimică nu este obligatorie, dacă acestea au fost distruse corespunzător la pregătirea patului germinativ şi terenul nu are o rezervă prea mare de seminţe de buruieni, deoarece cânepa pentru fibre semănată la momentul optim şi în rânduri apropiate, răsare în timp scurt, are un ritm rapid de creştere şi acoperă foarte repede solul, aşa încât luptă uşor cu buruienile. Folosirea erbicidelor este dificilă, cânepa fiind sensibilă la majoritatea erbicidelor. Numai în cazuri extreme se folosesc următoarele erbicide: pentru combaterea buruienilor monocotiledonate se poate aplica Balan (18 % benefin), 4 - 5 l/ha sau Dual 500 (50 % metolachlor) 3 - 5 l/ha sau Galex 500 (metolachlor + metobromuron) 6 - 8 l/ha, Diizocab 70 sau Sutan 6E (70, respectiv 72 % butylat) în doză de 4 - 6 l/ha sau Lasso 480 (48 % alachlor) 4 - 6 l/ha, iar împotriva dicotiledonatelor se aplică unul din erbicidele: Patoran 50 WP (50 % metobromuron) 3 - 5 kg/ha, Afalon 50 EP (50 % linuron) 1,5 - 3,0 kg/ha. Erbicidele pe bază de butylat (Diizocab, Sutan) şi Balanul sunt foarte volatile şi se încorporează imediat după aplicare, la adâncimea de 8 - 10 cm, la pregătirea patului germinativ, iar Dual, Lasso, Galex, la 3 - 5 cm. De obicei se asociază două erbicide, unul care combate buruienile mocotiledonate şi unul pentru dicotiledonate. Erbicidele Patoran şi Afalon se aplică tot preemergent, la pregătirea patului germinativ, încorporându-se superficial sau imediat după semănat. Combaterea dăunătorilor. Puricele cânepii (Psylliodes attenuata Koch.) se combate prin tratamente la sămânţă sau după răsărirea completă a plantelor, dar înaintea fazei de creştere intensă cu: Sinoratox 35 CE 3 l/ha, Decis 2,5 EC 0,3 l/ha , Nurelle D 1 l/ha sau alt insecticid ce poate fi folosit şi pentru combaterea moliei sau a sfredelitorului tulpinilor. Molia cânepii (Grapholita delineana Walk.) produce mari pagube la cânepă, fiind cel mai periculos dăunător răspândit în toate zonele ţării. Tratamentul la sămânţă efectuat mai ales împotriva puricelui asigură protecţia culturii timp de 60 zile, fiind eficient şi împotriva moliei, în generaţia I - II. În timpul vegetaţiei, molia cânepii se combate la avertizare, cu unul din produsele: Sinoratox 35 CE 3 l/ha, Decis 2,5 EC 0,2 - 0,3 l/ha, Novodor (Bacillns thuringiensis) 5 l/ha (produs biologic), Ekalux 25 EC 0,9 s.a/ha, Actelic 50 EC 0,9 kg s.a./ha, Nurelle D 1 l./ha, Talstar 10 EC 0,9 kg s.a./ha, Karate 0,3 l/ha, Metation 50 EC 0,9 kg s.a./ha, etc.(L, Şandru, 1996). Multe insecticide sunt eficiente atât în combaterea moliei cât şi a sfredelitorului tulpinilor (Ostrinia nubilalis Hb.), de exemplu: Decis 2,5 EC, Talstar, Meotrin 20 EC 1 l/ha, Rufast 15 - 50 g s.a./ha, Arrivo 25 EC 1 l/ha, ca şi cele pe bază de Permethrin, Cypermetrin, Bifentin, etc. Insecticidele: Reldan 50 EC 0,9 kg s.a./ha şi Cascade 5 EC 1 l/ha au eficacitate numai în combaterea sfredelitorului porumbului (Ostrinia nubilalis Hb). Se aplică 2 - 3 tratamente, la avertizare, la intervale de câte 12 - 15 zile, cu mijloace avio. Defolierea şi desicarea cânepii se efectuează în scopul uşurării recoltării mecanizate, cu Purivel 80 PU (80 % metoxuron + 20 % emulgator) 4 - 6 kg/ha (defoliant selectiv, nu pătrunde în tulpini) dizolvat în 100 - 150 1 apă, cu mijloace avio sau elicopterul, când plantele mascule îşi schimbă culoarea din verde-intens în verde gălbui. Tratamentul se va face dimineaţa sau după amiaza, după ora 17.00, deoarece în timpul amiezii, metoxuronul se poate cristaliza şi nu mai este eficient. Se va evita efectuarea defolierii înainte sau imediat după ploaie (C, Vasilică, 1986). Dacă s-au respectat toate condiţiile în timpul

Page 62: Fitotehnie III+IV

62

tratamentului, plantele sunt defoliate în proporţie de 80 %. În lipsă de Purivel se poate folosi clorat de magneziu 15 - 18 kg/ha (chiar 25 kg/ha) dizolvat în 200 - 250 1 apă (sau Reglone 4 l/ha), defolierea realizându-se în timp de 7 - 10 zile. Recoltarea Cânepa pentru fibre se recoltează la sfârşitul înfloririi plantelor mascule (când s-a scuturat polenul); la cânepa monoică maturitatea tehnică coincide cu sfârşitul înfloririi florilor mascule. Recoltarea mai timpurie determină reducerea producţiei de fibre şi a rezistenţei acestora. Întârzierea recoltării duce la lignificarea tulpinilor plantelor mascule, înrăutăţirea calităţii, care recoltate în epoca optimă dau fibrele de cea mai bună calitate. Un lan bun pentru recoltare se recunoaşte prin culoarea galbenă sau galbenă-verzuie a plantelor mascule, frunzele acestora s-au uscat şi au căzut, cu excepţia celor din zona inflorescenţei. Plantele femele sunt încă verzi, cu seminţele în curs de formare. Recoltarea manuală constă prin tăierea plantelor cu secera sau cuţite speciale la 4 - 6 cm înălţime, formarea de mănunchiuri nelegate, de 12 - 15 cm grosime, care se aşează pe sol sub formă de foarfecă deschisă (X) pentru uscare. După câteva zile, mănunchiul se întoarce pe partea cealaltă, uscarea încheindu-se în 4 - 5 zile în zonele secetoase şi 6 - 10 zile în cele mai umede. Când plantele s-au uscat tulpinile se scutură de frunze (pentru a nu păta fibrele prin topire), se aşează cu baza la acelaşi nivel şi se leagă, cu legători confecţionate din tulpini de cânepă mai scurte numai la mijloc, dacă tulpinile nu depăşesc 1 m înălţime şi pe două locuri (la bază şi la vârf), în cazul tulpinilor mai înalte. Dacă după uscare cânepa nu poate fi transportată la topitorii se păstrează în clăi sau şire, până când vor fi mijloace mecanice de transport. Recoltarea mecanizată se execută cu diferite maşini şi anume:

maşina de recoltat JSK - 2,1 taie tulpinile şi le lasă pe sol în strat subţire, cu o productivitate de 4 - 5 ha/schimb. După uscare se procedează la fel ca în cazul recoltării manuale;

maşina de recoltat JSK - 2,1 cu aparat de legare a tulpinilor, care taie tulpinile şi le leagă în mănunchiuri, ce sunt apoi aşezate în piramide pentru uscare.

Recoltarea cânepii cu secerători sau cositori speciale care asigură şi legarea tulpinilor în snopi este posibilă după defolierea chimică a plantelor cu Purivel 4 - 6 kg/ha, cu 12 - 14 zile înainte de recoltare (după 10 - 15 zile de la începutul scuturării polenului). Productivitatea maşinii de recoltat cu legarea snopiloi este de 1,5 ha/schimb:

maşinile de recoltat VN1KO, JLV - 2,1 sunt secerători - legători cu lăţime de lucru de 4,8 m, respectiv 2,1 m, cu mecanismul de tăiere patinând pe teren (deci copiază microrelieful solului), ce curăţă cânepa de buruieni, tulpini de cânepă rupte sau scurte, formează mănunchiuri şi le leagă (I., Şandru, 1996).

Tulpinile de cânepă pot fi tăiate şi cu maşina MRC - 2,4 care le lasă pe sol în strat subţire nelegate, iar după uscare, sunt legate manual, scuturate de frunze şi trimise la topitorii sau clădite în şire. Se pot defolia şi lega în snopi, cu maşina de adunat cânepă pentru fibră MACF, care serveşte şi la balotarea cânepei uscate. Producţii. Productivitatea soiurilor cultivate la noi în ţară este de 10 - 12 t/ha tulpini uscate şi de 1700 - 2600 kg/ha fibră. Din greutatea tulpinilor uscate puse la topit rezultă 16 – 25 % fibră, din care 60 % o reprezintă fuiorul şi 40 % câlţii.

Page 63: Fitotehnie III+IV

63

TEST DE EVALUARE 1. Care este consumul specific la cânepă? Răspuns: Cânepa este o mare consumatoare de elemente nutritive (rapace), pentru obţinerea unei tone tulpini uscate se extrag din sol: 16,9 kg N + 4 kg P2Os + 7,5 kg K2O + 15 kg CaO (după N., Săulescu, 1965) sau 12 - 14 kg N, 4 - 4,5 kg P2O5, 6,4 - 7,0 kg K2O şi 15,7 - 19,0 CaO (după N., Ceapoiu, 1958).

2. Care sunt plantele contraindicate pentru cultura cânepei? Răspuns:

Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Cantitatea de sămânţă necesară pentru înfiinţarea unui ha de cânepă este:

a) 60 - 80 kg/ha; b) 20 - 30 kg/ha; c) 85 - 115 kg/ha; d) 40 - 50 kg/ha; e)150 - 170 kg/ha. Rezolvare: c 7 - 8° C şi aceasta este în creştere De rezolvat:

2. Epoca de semănat la cânepă începe când în sol, la 5 - 7 cm se înregistrează temperatura de:

a) 5 - 6° C şi aceasta este în creştere; b) 6 - 7° C şi aceasta este în creştere; c) 7 - 8° C şi aceasta este în creştere; d) 8 - 9° C şi aceasta este în creştere; e) 9 - 10° C şi aceasta este în creştere. Rezolvare:

Page 64: Fitotehnie III+IV

64

REZUMATUL TEMEI

Pe plan mondial, suprafeţele cultivate cu cânepă s-au restrâns continuu, de la peste 1 milion ha în anul 1938, până la 490 mii ha în perioada 1979 - 1981, ajungând la 196 mii ha în anii 1989-1991, la 131 mii ha în 1996 şi până la 53,9 mii ha în 2001. Ţări care cultivă suprafeţe mai mari sunt: India, China, Coreea de Sud, Rusia. Cânepa este o plantă folosită din cele mai vechi timpuri pentru îmbrăcăminte şi alte articole gospodăreşti. De la cânepă se utilizează toate părţile plantei: tulpinile, fuiorul, câlţii, seminţele, frunzele, pleava, puzderiile, turtele şi şroturile. Fibrele de cânepă conţin 75 - 81 % celuloză, 4 – 6 % lignină, 10 – 21 % substanţe pectice şi 1,4 % ceruri. Temperatura minimă de germinaţie a seminţelor este de 2 - 4° C. Manifestă cerinţe ridicate faţă de umiditate şi lumină, foarte pretenţioasă faţă de sol. Cele mai bune plante premergătoare pentru cânepă sunt: leguminoasele anuale şi perene, cerealele de toamnă, macul şi prăşitoarele gunoite. Dacă se amplasează după sfeclă sau cartof nefertilizat cu gunoi, dozele de îngrăşăminte chimice se vor mări cu 15 – 20 %. Cânepa pentru fibre are cerinţe mari faţă de elementele nutritive, deoarece sistemul radicular se dezvoltă mai încet la început, comparativ cu tulpina şi reprezintă doar 8 -10 % din biomasa totală, iar capacitatea de valorificare a îngrăşămintelor este destul de redusă (58 % N; 13 % P2O5; 30 % K2O. Semănatul cânepii începe când în sol la 5 - 7 cm adâncime se înregistrează temperatura de 7 - 8° C şi aceasta este în creştere. Calendaristic, funcţie de zona de cultură şi condiţiile anului, corespunde cu prima şi a doua decadă a lunii aprilie. Desimea la semănat este între 400 - 450 b.g./m2 (după unii autori chiar 500 - 550 boabe germinabile/m2) la cânepa dioică pentru a realiza 350 - 380 plante recoltabile/m2, iar la cânepa monoică se recomandă 350 - 450 b.g/m2. Cantitatea de sămânţă necesară este de 85 - 95 kg/ha, uneori chiar 100 - 115 kg/ha. Principalele lucrări de îngrijire la cânepă sunt: combaterea buruienilor şi a dăunătorilor (puricele, molia cânepei şi sfredelitorul tulpinii). Cânepa pentru fibre se recoltează la sfârşitul înfloririi plantelor mascule (când s-a scuturat polenul); la cânepa monoică maturitatea tehnică coincide cu sfârşitul înfloririi florilor mascule. Recoltarea mai timpurie determină reducerea producţiei de fibre şi a rezistenţei acestora. Întârzierea recoltării duce la lignificarea tulpinilor plantelor mascule, înrăutăţirea calităţii, care recoltate în epoca optimă dau fibrele de cea mai bună calitate.

Page 65: Fitotehnie III+IV

65

Tema nr. V

INUL PENTRU FIBRĂ (Linum usitatissimum)

Unităţi de învăţare: Importanţă, răspândire, compoziţia chimică, relaţii plantă - factori de vegetaţie la

inul pentru fibră. Rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, sămânţa şi semănatul, lucrări de îngrijire,

recoltarea.

Obiectivele temei: - prezentarea importanţei inului pentru fibră în contextul alimentar, industrial; - stabilirea relaţiei plantelor cu factorii de vegetaţie pe parcursul ontogenezei; - enumerarea şi descrierea secvenţelor din tehnologia de cultivare: amplasarea

culturii, fertilizarea, lucrările solului, înfiinţarea culturii; - precizarea detaliilor referitoare la lucrările de îngrijire şi recoltare;

Timpul alocat temei: 5 ore Bibliografie recomandată

1. Bâlteanu Gh., 1974, Fitotehnie, Editura Didacticǎ şi Pedagogicǎ, Bucureşti. 2. Forgo L., 1957, Cânepa şi inul, cultura şi prelucrarea preliminară, Editura Agro-

Silvică, Bucureşti. 3. Tabără V., 2005, Plante tehnice, oleaginoase şi textile, Editura Brumar, Timişoara.

5.1. Importanţă, răspândire, compoziţia chimică, relaţii

plantă-factori de vegetaţie la inului pentru fibră Importanţă Inul pentru fibre este cunoscut din timpuri îndepărtate, fiind cultivat în Egipt cu 4000 ani î.e.n., iar în Orientul Mijlociu din epoca prebabiloniană (N. Săulescu, 1965), pentru tulpinile sale bogate în fibre şi pentru seminţele cu conţinut ridicat de ulei. Este cunoscut din antichitate în China şi India, ca şi în Grecia şi Roma antică, unde seminţele erau folosite în alimentaţia oamenilor, iar fibrele pentru ţesături, din care se confecţionau haine, pânze de corăbii şi unelte de pescuit. Inul s-a extins în cultură îndeosebi în zonele foarte favorabile, respectiv în zonele umede şi răcoroase din centrul, nordul şi nord-vestul Europei, în ţările Baltice şi nordul Rusiei, unde s-a dezvoltat şi o puternică industrie de prelucrare a fibrelor. Fibrele inului se caracterizează prin rezistenţă la putrezire şi rupere, fineţe, flexibilitate, luciu mătăsos şi conductibilitate termică. Datorită acestor însuşiri şi faptului că se cultivă în zone răcoroase şi umede, inul a fost denumit „mătasea nordului" sau „bumbacul nordului". Din fibre se fabrică ţesături fine şi durabile, din care se confecţionează îmbrăcăminte de vară, uşoară, igienică şi răcoroasă, lenjerie de corp şi pat, feţe de masă, prosoape, articole pentru plajă şi camping, pânză pentru pictură, pânză pentru iahturi, pânză pentru paraşute, curele de transmisie, aţă de cizmărie, aţă de cusut, dantele etc. Din fibrele de in asociate cu fibrele

Page 66: Fitotehnie III+IV

66

sintetice se obţin ţesături foarte valoroase, cu diverse utilizări, care înlătură unele neajunsuri ale ţesăturilor artificiale (inflamabilitate, lipsa permeabilităţii pentru aer, etc.). Fibrele scurte (câlţii) se folosesc la obţinerea de ţesături grosiere, din care se confecţionează saci, prelate, pânză pentru ambalaj şi la fabricarea hârtiei pentru ţigarete. Din sămânţa inului pentru fibre se extrage un ulei sicativ, cu întrebuinţări asemănătoare celui obţinut de la inul pentru ulei, în industria lacurilor şi vopselelor. Seminţele de in, făina şi turtele au întrebuinţări farmaceutice, pentru tratamentul arsurilor, bronşitei, tusei, durerilor intestinale, etc. Turtele conţin circa 35 % proteine şi 3 - 6 % grăsimi, fiind folosite ca nutreţ concentrat la animale. Puzderia rezultată din prelucrarea primară a tulpinii se foloseşte drept combustibil, la confecţionarea plăcilor aglomerate cu caracteristici valoroase în fabricarea mobilei şi în construcţii, la obţinerea celulozei destinată fabricării hârtiei. Pleava rămasă de la decapsularea inului se poate folosi ca furaj în hrana animalelor şi ca materie primă în fabricarea furfurolului. În cadrul asolamentului, inul pentru fibre este o foarte bună premergătoare pentru majoritatea culturilor, în special pentru cerealele de toamnă, deoarece eliberează terenul devreme, lăsându-1 curat de buruieni, într-o bună stare culturală. Compoziţia chimică a fibrei Principalele componente chimice ale fibrelor şi puzderiei de in sunt prezentate în tabelul 5.1. (după C. Vasilică, 1991.). Compoziţia chimică a fibrei este variabilă în funcţie de soi, de condiţiile de cultură şi de porţiunea din tulpină analizată. Celuloza este componentul principal al fibrelor, care determină hotărâtor calitatea acestora. Lignina este substanţa aflată în lamela mediană, care leagă fibrele elementare (celulele elementare) între ele în fascicule (fibre tehnice), iar pectina leagă fibrele tehnice de celelalte ţesuturi ale tulpinii. Procentul de lignină depinde de soi şi de faza de maturitate a tulpinii. Prin întârzierea recoltării inului, după maturitatea tehnică, sporeşte conţinutul în lignină, înrăutăţindu-se calitatea fibrelor, care devin mai aspre, mai groase şi mai puţin elastice. La topirea normală a tulpinilor, lignină rezistă, dar se distruge pectina şi fasciculele de fibre tehnice, se detaşează de tulpină, rămânând fibrele elementare legate între ele în cadrul fasciculului. La supratopire, mare parte din lignină este descompusă şi fasciculul de fibre se desface în fibre elementare, având loc „cotonizarea" inului. Substanţele ceroase, alcătuite din grăsimi, ceară, răşini, hidrocarburi, se află în epidermă şi în exteriorul pereţilor fibrei, conferindu-i acesteia luciul, aspectul moale la pipăit (tuşeul), elasticitatea şi culoarea. Cenuşa fibrelor şi a puzderiei conţine în principal oxizi de calciu, potasiu şi siliciu. Puzderia are putere calorică ridicată, iar cenuşa rezultată se poate folosi ca îngrăşământ.

Tabelul 5.1.

Compoziţia chimică a fibrelor şi puzderiei de in (% din substanţa uscată)

Componentul Fibre %

Componentul Puzderie %

Celuloză

84 - 90 Carbon 44,2 Lignină 2 - 4 Hidrogen 5,9

Substanţe pectice 1 - 2 Oxigen 47,1 Substanţe ceroase 1,5 - 2,5 Azot 1,0

Substanţe minerale 0,5 - 3,1 Substanţe minerale 1,8

Page 67: Fitotehnie III+IV

67

Răspândire Cultura inului pentru fibre a avut o mare extindere în Evul Mediu, dar suprafeţele s-au restrâns la începutul sec. al XlX-lea, datorită concurenţei bumbacului, iar mai târziu pe la mijlocul sec. al XX-lea s-au redus ca urmare a creşterii producţiei de fibre artificiale. S-a menţinut în cultură în zonele răcoroase şi umede, mai ales în nordul şi nord-vestul Europei. În anul 2003, inul pentru fibre a ocupat o suprafaţă de 480 mii ha pe glob, din care circa 68 % se află în Europa, dar cel mai mare cultivator mondial este China (143 mii ha). Suprafeţe mai mari se cultivă, de asemenea, în Franţa, Rusia şi Belarus. Se pare că, suprafaţa mondială de in se menţine în ultimii ani la acelaşi nivel, în anul 2005 fiind în cultură 515 mii ha, de pe care s-a obţinut o producţie medie de fibre de 1963 kg/ha. În România, după cum s-a văzut, cultura inului a cunoscut fluctuaţii mari de la o perioadă la alta. Dacă în deceniile VIII şi IX ale secolului trecut, inul deţinea între 70 - 85 mii ha, după anul 1990, suprafeţele s-au redus brusc, ajungând la circa 2 - 3 mii ha în ultimii ani. Cultura inului pentru fibre trebuie reconsiderată în ţara noastră, având în vedere importanţa deosebită a ţesăturilor de in şi condiţiile pedoclimatice favorabile de care dispunem. Relaţia plantă-factori de vegetaţie Inul pentru fibre are cerinţe mai reduse faţă de căldură şi luminozitate, dar mai ridicate faţă de umiditate, comparativ cu inul pentru ulei. Este o plantă hidrofilă, caracteristică zonelor cu climat umed şi răcoros (zone mai nordice şi premontane) ca şi cartoful. Este întâlnit pe suprafeţe mai mari între 45 - 65° latitudine nordică, în zone limitrofe Mării Nordului şi Mării Baltice. Temperatura. Cerinţele modeste faţă de temperatură se manifestă de la germinaţia seminţelor până la maturitate, interval în care inul pentru fibre are nevoie de 1400 - 1800° C. Temperatura minimă de germinaţie a seminţelor este de 3 - 5° C, dar la temperatura aerului de cel puţin 10° C, răsărirea în câmp are loc în 8 - 9 zile, interval în care sunt necesare în jur de 100° C. Răsărirea este uniformă când temperatura medie zilnică nu coboară sub 11° C (Gh. Bâlteanu, 2001). La răsărire, în faza cotiledonală, temperaturile de - l, - 2° C, care se menţin 1 - 2 zile distrug plantele, în timp ce în faza de ,,brădişor,, inul rezistă până la - 4° C şi chiar până la -7,5° C (N. Săulescu, 1965), dacă temperaturile negative sunt de scurtă durată. Temperatura optimă de creştere a plantelor în perioada de vegetaţie este de 15 - 17° C (chiar 13 - 15° C, după Gh. Bâlteanu, 2001), când, la umiditate suficientă, durata creşterii se prelungeşte şi se obţin producţii mari de fibre şi calitativ superioare. Temperaturile ridicate în primele 50 - 60 zile de vegetaţie, de peste 18 - 22° C, scurtează perioada de vegetaţie şi înălţimea tulpinilor, diminuând conţinutul acestora în fibre. În faza de maturare a plantelor este necesară o vreme mai caldă, cu temperaturi de 18 - 20° C, care influenţează favorabil calitatea fibrelor şi producţia de seminţe. Umiditatea. Inul pentru fibre este pretenţios faţă de umiditate, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi în privinţa repartizării precipitaţiilor în timpul vegetaţiei, datorită coeficientului de transpiraţie relativ ridicat (între 400 - 850), sistemului radicular superficial, cu o slabă capacitate de absorbţie, care nu poate valorifica apa din straturile mai adânci ale solului şi a numărului mare de plante în lan (peste 2000 plante/m2). Umiditatea condiţionează atât cantitatea cât şi calitatea producţiei. Numai în climat umed şi răcoros se formează tulpini înalte, subţiri şi neramificate. Seceta solului este dăunătoare în toate fazele de vegetaţie. Pentru germinaţie, seminţele necesită 120 – 180 % apă faţă de greutatea lor uscată, iar în timpul scurtei sale perioade de vegetaţie, inul are nevoie de 170 - 250 mm precipitaţii (circa 200 mm), din care 90 - 160 mm (circa 62 %) în faza creşterii intense, în lunile mai şi iunie. În zona sa de cultură, precipitaţiile trebuie să depăşească 650 mm anual, cu o distribuţie uniformă în timpul vegetaţiei. Sunt favorabile ploile mici şi dese, care asigură nu numai umiditatea în sol şi în atmosferă ci şi o temperatură mai scăzută. M. Doucet (1964) consideră că, precipitaţiile

Page 68: Fitotehnie III+IV

68

sub 600 mm anual şi sub 150 mm în perioada de vegetaţie sunt factori limitativi pentru cultura inului pentru fibre. Are pretenţii mai mari faţă de apă până în faza de îmbobocire - înflorire. După înflorire, ploile abundente favorizează căderea plantelor şi atacul de boli. În perioada maturizării, recoltării şi uscării, plantele au nevoie de timp uscat, fără ploi, cald şi însorit. Lumina. Fiind o plantă de zi lungă, inul pentru fibre are cerinţe reduse faţă de lumină, pretinzând chiar o luminozitate slabă. Creşte şi se dezvoltă bine „la umbra norilor şi la adăpostul ceţii frecvente din apropierea munţilor sau mărilor nordice" (N. Săulescu, 1965). În condiţii de zi lungă, tulpinile cresc mai înalte, mai subţiri, iar în condiţii de zi scurtă este favorizată ramificarea. Solul. Inul pentru fibre, datorită rădăcinii sale superficiale, are cerinţe mari faţă de sol. Cele mai potrivite sunt solurile uşoare şi mijlocii (nisipo - lutoase şi luto - nisipoase), profunde, cu capacitate mare de înmagazinare şi reţinere a apei, revene, fertile, cu conţinut ridicat de humus, afânate, permeabile, bine structurate, cu reacţie slab acidă (pH = 6 - 7), cum sunt solurile cenuşii, argilo - iluviale, solurile aluviale. Preferă terenurile uniforme, plane şi curate de buruieni. Nu sunt potrivite solurile extreme, prea grele (care formează crustă uşor) sau prea uşoare (sunt sărace şi uscate), cele cu apă stagnantă, solurile erodate sau pietroase, solurile calcaroase, sărăturile, turbăriile, solurile mlăştinoase, etc. Zone ecologice În ţara noastră au fost delimitate următoarele zone de cultură ale inului pentru fibre (fig. 5.1.)., după C. Vasilică, 1991):

Fig. 5.1. Zonele de cultură ale inului pentru fibre

Page 69: Fitotehnie III+IV

69

zona I-a (foarte favorabilă) include depresiunile intramontane şi submontane din Moldova şi Transilvania (Rădăuţi, Suceava, Dorna, Topliţa, Gheorgheni, Ciuc, Maramureş, Huedin, Sălaj) şi regiunile învecinate Carpaţilor Meridionali, unde se înregistrează 700 - 1000 mm precipitaţii anual şi 220 - 250 mm precipitaţii în perioada de vegetaţie a inului, umiditatea aerului depăşeşte 70 %, iar temperaturile medii nu trec de 17° C;

zona a II-a se întinde în vecinătatea primei zone şi cuprinde depresiunile intercolinare din Transilvania şi din Carpaţii Răsăriteni şi Meridionali, unde precipitaţiile anuale sunt de 650 - 700 mm din care 200 mm în perioada de vegetaţie a inului, iar temperaturile medii ale aerului nu depăşesc 20° C; solurile sunt brune şi brun - roşcate de pădure, aluviuni şi mai rar cernoziomuri degradate;

zona a III-a se întinde pe un areal restrâns în regiunile colinare şi subcolinare, cu precipitaţii mai puţine şi umiditatea relativă a aerului mai redusă.

TEST DE EVALUARE

1. Care sunt întrebuinţările fibrelor de in ? Răspuns: Din fibre se fabrică ţesături fine şi durabile, din care se confecţionează îmbrăcăminte de vară, uşoară, igienică şi răcoroasă, lenjerie de corp şi pat, feţe de masă, prosoape, articole pentru plajă şi camping, pânză pentru pictură, pânză pentru iahturi, pânză pentru paraşute, curele de transmisie, aţă de cizmărie, aţă de cusut, dantele etc.

2. Care sunt principalele componente chimice ale fibrelor şi puzderiei de in ? Răspuns:

Exerciţii. Exemplu rezolvat:

1. Temperatura optimă de creştere a plantelor la inul pentru fibră, în perioada de vegetaţie este de:

a) 6 - 8°C; b) 10 - 12°C; c) 13 - 14°C; d) 19 - 21°C; e) 15 - 17°C. Rezolvare: e

Page 70: Fitotehnie III+IV

70

De rezolvat: 2. Care sunt solurile nepotrivite pentru cultura inului de fibră? a) solurile extreme, prea grele (care formează crustă uşor); b) solurile prea uşoare (sunt sărace şi uscate); c) cele cu apă stagnantă; d) solurile erodate sau pietroase, calcaroase, sărăturile, turbăriile; e) solurile mlăştinoase. Rezolvare:

5.2. Rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, sămânţa şi

semănatul, lucrări de îngrijire, recoltarea Rotaţia Inul pentru fibre este pretenţios faţă de planta premergătoare, care trebuie să lase terenul curat de buruieni, structurat, afânat şi bogat în substanţe nutritive. Cele mai bune premergătoare sunt cerealele de toamnă, orzoaica de primăvară, borceagul, mazărea, care se recoltează devreme şi permit o bună pregătire a terenului, porumbul, dacă solul se pregăteşte bine şi se încorporează complet resturile vegetale, precum şi cartoful şi sfecla pentru zahăr, bine fertilizate şi întreţinute şi dacă nu sunt atacate de boli comune (Rhizoctonia, Botrytis). Nu sunt indicate ca premergătoare trifolienele, deoarece favorizează îmburuienarea şi căderea plantelor, depreciind calitatea fibrei. Nu se va amplasa inul pentru fibre pe solele infestate puternic cu: Avena fatua, Lolium remotum, Agropyron repens, Setaria sp., Polygonum convolvulus etc. şi se vor evita solurile argiloase sau nisipoase, erodate sau scheletice, calcaroase, sărăturile, turbăriile, cele cu exces temporar de umiditate, etc. Inul nu trebuie să revină pe acelaşi teren mai devreme de şase ani, din cauza „oboselii solului" („alergia inului faţă de el însuşi"), cauzată de un complex de factori cum ar fi: înmulţirea unor microorganisme dăunătoare, care inhibă dezvoltarea plantelor, parazitarea microorganismelor pe rădăcinile plantelor, acumularea unor toxine secretate de microorganisme, acumularea unor ioni toxici de aluminiu, mangan şi fier, epuizarea unilaterală a unor elemente nutritive din sol, acidifierea pronunţată a solului, înmulţirea unor boli şi buruieni specifice etc. La rândul său, inul pentru fibre este o bună premergătoare pentru toate plantele de cultură (cu excepţia celor cu boli comune), mai ales pentru grâul de toamnă, deoarece eliberează terenul devreme, îl lasă într-o stare culturală corespunzătoare, asigurând condiţii pentru o bună pregătire a solului. Fertilizarea Pentru o tonă de recoltă (tulpini şi seminţe), inul extrage din sol 12 - 16 kg N, 4 - 4,5 kg P2O5 şi 10 -18 kg K2O (C. Vasilică, 1991). Deşi consumul de elemente nutritive este relativ scăzut, datorită perioadei scurte de vegetaţie şi sistemului radicular slab dezvoltat, cu o capacitate redusă de absorbţie a elementelor nutritive, inul pentru fibre este o plantă pretenţioasă la fertilizare, având nevoie de îngrăşăminte uşor solubile. La acestea se adaugă coeficientul scăzut de valorificare a îngrăşămintelor (80 - 90 % la azot, 15 - 20 % la fosfor şi 50 - 60 % la potasiu) şi faptul că absorbţia intensă a acestora are loc devreme şi într-un timp scurt (circa 30 zile) de la faza de ,,brădişor,, până la înflorire, când se consumă 70 % din azot, 60 - 70 % din fosfor şi 80 % din potasiu (C. Vasilică, 1991). Totodată, îngrăşămintele influenţează hotărâtor conţinutul şi calitatea fibrelor, precum şi rezistenţa la cădere a plantelor de in. În cursul perioadei de vegetaţie, ritmul absorbţiei celor trei elemente nutritive este neuniform. Consumul maxim al azotului şi potasiului se înregistrează în intervalul de la apariţia bobocilor florali la înflorire (circa 10 - 12 zile), iar fosforul se absoarbe într-un ritm uniform de la răsărire la maturitate.

Page 71: Fitotehnie III+IV

71

Azotul, în cantităţi moderate, favorizează creşterea tulpinii, sporeşte producţia de tulpini şi îmbunătăţeşte calitatea fibrei. Aplicat unilateral, în cantitate mare, azotul duce la ramificarea şi căderea plantelor, prelungeşte vegetaţia, sensibilizează plantele la boli, reduce conţinutul şi calitatea fibrelor, creşte conţinutul de câlţi, etc. În cazul insuficienţei de azot, tulpina inului rămâne scurtă, cu lungimea tehnică redusă, având un randament scăzut de fibre. Fosforul influenţează pozitiv uniformitatea creşterii şi maturizării plantelor, producţia de tulpini şi conţinutul de fibre şi îmbunătăţeşte calitatea fibrelor. De asemenea, favorizează producţia de seminţe şi de ulei şi are un efect de atenuare a acţiunii nefavorabile a azotului asupra procentului de fibre şi a calităţii acestora. Excesul de fosfor atrage după sine ramificarea tulpinii şi reduce randamentul de fuior în favoarea câlţilor. În cazul insuficienţei fosforului, în nutriţie se reduce ritmul de creştere al tulpinii, procentul de fibre, rezistenţa acestora şi scade rezistenţa plantelor la cădere. Potasiul sporeşte rezistenţa plantelor la boli şi cădere, măreşte producţia de tulpini şi conţinutul acestora în fibre şi îmbunătăţeşte calitatea fibrei, care devine mai rezistentă şi mai fină. Dozele mari de îngrăşăminte potasice care conţin clor depreciază calitatea fibrelor. La insuficienţă de potasiu, plantele rămân mici, sensibile la boli şi cădere, iar fibrele sunt scurte, subţiri, aspre, fără luciu. În cultura inului pentru fibre se aplică numai îngrăşăminte chimice sub formă uşor solubilă. Este necesar ca fertilizarea să se facă diferenţiat în funcţie de fertilitatea solului, planta premergătoare, soiul cultivat (rezistenţa la cădere) etc., într-un raport echilibrat al celor trei elemente nutritive, uneori în favoarea fosforului şi potasiului. Azotul se aplică în doze moderate dar întotdeauna împreună cu fosforul şi potasiul. Fertilizarea inului pentru fibre trebuie să se facă cu toate cele trei elemente nutritive de bază NPK. De regulă, dozele de fosfor sunt egale sau mai mari decât cele de azot, iar cantităţile de potasiu egale sau mai mari decât cantităţile de fosfor (M. Axinte, 2003). Pentru condiţiile din ţara noastră, C. Vasilică (1991) diferenţiază raportul NPK la cultura inului pentru fibre după cum urmează: pe solurile cu fertilitate ridicată şi mijlocie 1 : 1,5 : 1,5; pe solurile sărace 1 : 1 : 1, iar pe solurile pietroase şi acide din zonele umede 2 : 1 : 1. Fertilizarea unilaterală numai cu azot sau numai cu fosfor trebuie evitată, deoarece atrage după sine deprecierea calităţii fibrelor şi reducerea randamentului de fuior. Dozele orientative de îngrăşăminte chimice la cultura inului pentru fibre, în funcţie de fertilitatea solului sunt prezentate în tabelul 5.2. (după C. Vasilică, 1991).

Tabelul 5.2. Dozele orientative de îngrăşăminte chimice la inul pentru fibre

Fertilitatea solului N P205 K20

Ridicată (peste 10 mg P2O5 şi peste 25 mg K2O/100 g sol)

30 - 40 50 - 60 50 - 60

Mijlocie (8 - 10 mg P2Os şi 15 - 25 mg K2O/100 g sol)

60 - 70 60 - 70 60 - 70

Scăzută (7 mg P2Os şi < 15 mg K2O/100 g sol)

80 - 90 70 - 80 70 - 80

Dozele mai mici se recomandă când inul pentru fibre se cultivă după cereale de toamnă şi la soiurile sensibile la cădere, iar cele mai mari după plante prăşitoare şi la soiurile rezistente la cădere. Dacă inul urmează după leguminoase, dozele de azot se reduc cu 20 - 30 kg/ha, iar în microzonele mai bogate în precipitaţii se măresc cu 10 - 20 kg/ha. Când s-a aplicat gunoi de grajd plantei premergătoare, dozele se reduc cu 1 kg N/t şi 2 kg K2O/t, iar când fertilizarea cu gunoi s-a efectuat cu doi ani înainte, dozele se reduc cu 0,5 kg N/t şi 1 kg K2O/t de gunoi. Pe solurile unde s-au administrat amendamente calcaroase cu 2 - 3 ani înainte, dozele de fosfor şi potasiu se măresc cu

Page 72: Fitotehnie III+IV

72

20 - 30 kg/ha şi se recomandă aplicarea a 0,3 - 1 kg/ha bor (substanţă activă), sub formă de borax, pentru a se diminua efectul dăunător al calciului asupra calităţii fibrelor. Cu privire la felul îngrăşămintelor, la cultura inului pentru fibre se pot folosi toate tipurile de îngrăşăminte chimice simple sau complexe, cu excepţia nitrocalcarului care, fiind bogat în carbonat de calciu, contribuie la înrăutăţirea calităţii fibrelor. Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se încorporează în sol odată cu arătura de bază, iar sub formă de îngrăşăminte complexe se pot aplica şi primăvara, la primele lucrări, îngrăşămintele cu azot, de regulă se aplică la pregătirea patului germinativ sau odată cu semănatul. Unii autori recomandă aplicarea fracţionată a azotului, jumătate din doză la pregătirea patului germinativ sau odată cu semănatul şi jumătate în faza de ,,brădişor,,, respectiv la începutul creşterii intense a plantelor sau administrarea numai în timpul vegetaţiei, când inul se cultivă pe terenuri cu fertilitate ridicată. Mai mult decât la alte plante de cultură, la inul pentru fibre împrăştierea cât mai uniformă a îngrăşămintelor este o condiţie esenţială în reuşita acestei culturi. Gunoiul de grajd nu se aplică direct inului, deoarece îmburuienează cultura, favorizează căderea plantelor, depreciază calitatea fibrelor şi nu este valorificat bine datorită perioadei scurte de vegetaţie. Inul pentru fibre reacţionează favorabil la aplicarea microorganismelor bor şi mangan care sporesc producţia, randamentul de fibre şi calitatea acestora. Rezultate bune s-au obţinut prin administrarea borului sub formă de borax (10 kg/ha) la pregătirea patului germinativ. Pe soluri cu pH sub 5,5, corectarea reacţiei în cadrul asolamentului determină sporuri însemnate de producţie, dar amendamentele nu se aplică direct inului pentru fibre ci plantelor premergătoare, având în vedere acţiunea negativă a calciului asupra calităţii fuiorului, după cum s-a arătat. Lucrările solului Inul pentru fibre este foarte pretenţios faţă de calitatea lucrărilor solului pentru că are seminţe mici, o rădăcină slab dezvoltată şi este sensibil la îmburuienare. Necesită un sol afânat, mărunţit, nivelat, aşezat în adâncime şi curat de buruieni. Lucrările de pregătire a terenului sunt identice cu cele executate la inul pentru ulei. Arătura de bază se efectuează vara sau toamna, la adâncimea de 20 - 30 cm, în funcţie de planta premergătoare, de cantitatea de resturi vegetale rămase pe sol şi de grosimea stratului arabil. Perioada în care se efectuează şi calitatea arăturii (adâncime uniformă, fără greşuri, fără bulgări, cu răsturnarea completă a brazdei şi încorporarea în totalitate a resturilor vegetale) au importanţă mai mare decât adâncimea acestei lucrări la inul pentru fibre. Până la venirea iernii, terenul se menţine afânat, nivelat şi curat de buruieni prin lucrări superficiale. Patul germinativ se pregăteşte „grădinăreşte" primăvara timpuriu, pe măsură ce terenul se zvântă, cu combinatorul alcătuit din vibrocultor, grapă elicoidală şi tăvălug, asigurând un strat afânat şi mărunţit la suprafaţă şi un strat mai tasat la 4 - 5 cm adâncime. Se evită prea multe lucrări în primăvară, care provoacă tasarea şi pulverizarea solului şi favorizează formarea crustei după semănat, ce împiedică răsărirea. Sămânţa şi semănatul Materialul de semănat trebuie să aparţină soiului zonat, să aibă minimum 99 % puritate, peste 92 % facultate germinativă şi MMB cât mai mare. Se foloseşte sămânţă sănătoasă, proaspătă, lucioasă, netedă şi lipsită de buruieni (liberă de cuscută, fără seminţe de Lolium remotum şi alte specii). Înainte de semănat se fac tratamente la sămânţă cu Tiradin 70 PUS (tiram 70 %), în doză de 3,5 kg/t, împotriva fuzariozei {Fusarium lini) şi antracnozei (Colletotrichum lini). Epoca de semănat. Semănatul inului pentru fibre se execută când în sol la adâncimea de 5 cm, timp de 2 - 3 zile, s-a realizat temperatura de 4 - 5c C (ultima decadă a lunii martie, prima decadă a lunii aprilie, în funcţie de zonă). Prin semănatul în epoca optimă se asigură concordanţă între

Page 73: Fitotehnie III+IV

73

perioada de creştere intensă a plantelor şi condiţiile optime de temperatură şi umiditate şi se obţin tulpini subţiri, înalte, neramificate, cu fibre de foarte bună calitate, iar plantele au o rezistenţă mai mare la cădere, îmburuienare şi la atacul de purici. La semănatul prea timpuriu întârzie răsărirea, scade desimea plantelor în lan, iar eventualele temperaturi sub -1° C în faza cotiledonală pot distruge plantele. Întârzierea semănatului este mai dăunătoare decât semănatul timpuriu, deoarece scurtează faza creşterii rapide a plantelor, tulpinile şi fuiorul rămân scurte, iar producţia se reduce simţitor. Din datele publicate de I. Damian şi colab. (1976), citaţi de L.S. Muntean (1993), rezultă că semănatul cu întârziere ( la o lună de la desprimăvărare) determină scăderea producţiei de tulpini cu circa 40 % (tabelul 5.3).

Tabelul 5.3

Influenţa epocii de semănat asupra producţiei de tulpini la inul pentru fibre

Epoca de semănat Tg. Mureş, sol aluvial (Lunca

Mureşului)

Miercurea Ciuc, sol brun podzolit (terasa Oltului

superior)

q/ha % q/ha % Epoca I -a (la

desprimăvărare) 78,8 100 79,1 100

Epoca a II -a (la o lună după epoca I -a)

47,3 62 48,3 61

Efectul negativ al semănatului întârziat nu poate fi compensat prin sporirea desimii de semănat. Desimea de semănat depinde de soiul cultivat (rezistenţa la cădere), fertilitatea şi umiditatea solului, pregătirea patului germinativ şi epoca de semănat şi este cuprinsă între 2200 - 2800 boabe germinabile/m2 (limitele maxime sunt indicate pe solurile mai fertile, în cazul semănatului în epoca optimă şi la soiurile rezistente la cădere) pentru a asigura 1800 - 2000 plante/m2 la recoltare. De la semănat până la recoltare se înregistrează pierderi de 27 - 35 % din numărul boabelor însămânţate ( C. Vasilică, 1991). Desimea optimă constituie unul din factorii fitotehnici cei mai importanţi din cultura inului pentru fibre. Semănatul des determină obţinerea de tulpini înalte, subţiri, neramificate, care dau producţii mari de fibre, superioare calitativ. Totuşi depăşirea desimii optime atrage după sine căderea plantelor cauzată de insuficienţa luminii. La desime prea mică, tulpinile se îngroaşă exagerat, rămân scunde şi ramifică, iar calitatea fibrei scade foarte mult. Cantitatea de sămânţă necesară este de 120 - 180 kg/ha, în funcţie de soi, de desimea de semănat şi de valoarea culturală a materialului de semănat. Distanţa între rânduri recomandată este de 6,5 - 7,5 cm şi chiar mai puţin, prin echiparea semănătorilor universale cu brăzdare duble sau prin folosirea de semănători speciale. Pe terenuri mai uşoare, cu patul germinativ foarte bine pregătit, mărunţit, fără bulgări şi resturi vegetale, se poate semăna şi la 4 cm între rânduri, cu semănătoarea universală prin montarea brăzdarelor duble pe trei rânduri, metodă ce se practică în unele ţări din Europa de Vest (Franţa, Belgia, Olanda, etc). Prin semănatul în rânduri apropiate se realizează o repartizare mai uniformă a plantelor în spaţiu, creşte producţia de tulpini şi rezistenţa la cădere şi se îmbunătăţeşte calitatea fibrelor. Adâncimea de semănat este de 2 - 3 cm, în funcţie de umiditatea, textura solului şi de pregătirea patului germinativ. Semănătorile vor lucra fără greutăţi la brăzdare, dar vor fi prevăzute cu lanţuri, care fac o uşoară tasare şi acoperire a seminţelor rămase la suprafaţa solului. Lucrările de îngrijire

Page 74: Fitotehnie III+IV

74

Lucrările de îngrijire sunt similare cu cele prezentate la inul pentru ulei. Combaterea buruienilor este lucrarea de îngrijire cea mai importantă, deoarece plantele de in au o creştere lentă în primele faze de vegetaţie şi luptă greu cu buruienile, care cresc mult mai repede şi invadează cultura, producând pagube de 25 - 50 % din valoarea producţiei, uneori chiar compromiterea totală a culturii. Cele mai răspândite şi mai periculoase specii de buruieni din culturile de in sunt: Cuscuta epilinum (cuscuta), Convolvulus arvensis (volbura), Polygonum convolvulus (hrişcă urcătoare), Galium aparine (turiţa), Sinapis arvensis (muştarul sălbatic), Raphanus raphanistrum (ridichea sălbatică), Cirsium arvense (pălămida), Lolium remotum (sălbăţia inului), Avena fatua (odosul), etc. Combaterea chimică a buruienilor se realizează cu ajutorul erbicidelor recomandate pentru cultura inului pentru ulei. La alegerea sortimentului de erbicide şi la stabilirea strategiilor de combatere se ţine seama de spectrul de buruieni existente în cultură şi de gradul de îmburuienare. Cuscuta se combate prin stropirea vetrelor cu un erbicid de tip Reglone (3 - 4 l/ha) sau prin cosirea şi arderea acestora. Principalul dăunător al inului, puricile (Aphtona eupharbiae) se combate la apariţia primilor adulţi, când în sol sunt 7 - 8° C, iar plantele sunt în fază cotiledonală, cu Sinoratox 35 CE, în doză de 2 l/ha sau Fastac 10 CE -RV (alfa - cipermetrin 100 g/l), 0,1 l/ha. În primăverile secetoase, când atacul este puternic, se impune şi al doilea tratament, după circa 10 - 12 zile. Împotriva tripsului inului (Thpps linarius), care atacă plantele din faza de ,,brădişor,, , până la înflorire se fac două tratamente cu aceleaşi insecticide. În culturile de in se întâlnesc unele boli, printre care: Fusarium lini (fuzarioza), Colletotrichum lini (antracnoza), Septoria linicola (septorioza), Pythium de baryanum (putregaiul plăntuţelor), etc. Tratarea seminţelor înainte de semănat este principala măsură de combatere a acestor boli. În anii secetoşi este necesară o udare de răsărire, cu 200 - 250 m3 apă/ha şi 2 - 3 udări în perioada creşterii intense a plantelor, cu norme de 600 - 700 m3/ha. Prevenirea căderii plantelor în lanurile cu desime mare (peste 2500 boabe germinabile/m2) se poate realiza cu retardanţi de creştere (Cerone, 1,5 l/ha), când inul are 30 - 40 cm înălţime. Recoltarea Inul pentru fibre parcurge patru faze de maturare: verde, galbenă timpurie, galbenă târzie (galbenă deplină) şi deplină. Maturarea verde se recunoaşte prin culoarea verde a lanului şi cuprinde perioada de la sfârşitul înfloririi până la îngălbenirea părţii inferioare a tulpinii, când frunzele de la bază încep să se îngălbenească. Seminţele sunt verzi şi pline cu suc lăptos. La recoltare în această fază se obţine un fuior de calitate excepţională, cu fibre fine, subţiri, lucioase şi albe, destinate realizării unor ţesături foarte fine, dar fibrele au rezistenţă slabă. Producţia de seminţe este neînsemnată. Maturarea galbenă timpurie sau galbenă-verzuie este denumită şi maturitate tehnică, deoarece în această fază se recomandă recoltarea manuală a inului pentru fibre. Plantele sunt galbene dar rămân verzi frunzele superioare, vârful tulpinii şi capsulele. Frunzele bazale capătă o culoare brună şi cad, iar seminţele sunt normal dezvoltate, de culoare galbenă, cu vârful castaniu. În această fază se obţine o producţie de seminţe mai redusă dar un fuior de bună calitate, moale, mătăsos, mai puţin fin decât la maturarea verde, dar mai rezistent. Maturarea galbenă deplină se petrece la circa 6 zile de la faza precedentă şi se caracterizează prin culoarea galbenă a întregului lan. Frunzele au căzut, cu excepţia celor din partea superioară a tulpinii, care sunt ofilite. Capsulele şi seminţele treptat se colorează din galben castaniu, seminţele s-au întărit şi au luciu caracteristic. Recoltat în acesta fază, inul realizează o producţie bună de seminţe, un fuior mai puţin fin şi elastic, dar mai rezistent decât cel obţinut în faza de maturitate precedentă.

Page 75: Fitotehnie III+IV

75

Maturarea deplină se recunoaşte după culoarea brună a tulpinilor şi capsulelor, în această fază, frunzele sunt căzute în totalitate, seminţele sunt tari, lucioase şi sună în capsule la scuturare. Fuiorul este de slabă calitate, cu fibre lignificate, aspre, neelastice şi cu puzderie aderentă. Producţia de seminţe este slabă, deoarece multe capsule se rup sau se sparg. În ţara noastră, inul pentru fibre se recoltează la sfârşitul fazei galbene timpurii, când frunzele de pe tulpină au căzut, rămânând numai pe inflorescenţe frunze îngălbenite. Capsulele sunt galbene, cu început de brunificare (10 - 15 %), iar seminţele s-au întărit şi încep să se coloreze din galben în castaniu. Fibrele sunt de bună calitate şi se obţine şi o producţie bună de seminţe. Recoltarea inului pentru fibre se realizează prin smulgere manuală sau cu mijloace mecanizate. Pe suprafeţe mici, recoltarea se face prin smulgerea manuală a plantelor, în mănunchiuri mici, care se scutură de pământ şi se aşează în pale pe categorii de calitate după lungime şi culoare. După 1 - 3 zile se leagă în snopi cu diametrul de 15 - 20 cm, care se aşează câte 4 - 6 în piramide pentru uscare. După uscare, snopii se clădesc în şire până la predarea la topitorii. În zone mai umede, după smulgere, plantele se usucă 1 - 3 săptămâni în mănunchiuri nelegate, aşezate în colibe, apoi se leagă în snopi. La recoltarea mecanizată a tulpinilor de in pentru fibră se folosesc maşini speciale, cum este combina LKV - 4T, care smulge plantele, le decapsulează şi le leagă în snopi, iar capsulele sunt colectate într-o remorcă şi se treieră ulterior, staţionar, cu combina de cereale reglată corespunzător. Snopii rămân în câmp, aşezaţi în colibe pentru uscare, după care se transportă la topitorii unde intră în procesul de preindustrializare (sortare, topire etc). Dacă în lan, tulpinile nu sunt uscate uniform se renunţă la legător şi tulpinile smulse rămân în brazdă continuă (pale) pe teren, iar după uscare se leagă în snopi, manual sau cu maşini speciale. În acest caz, snopii se transportă la topitorii, unde se execută decapsularea şi treieratul capsulelor. La topitorii, tulpinile sunt recepţionate pe cinci clase de calitate, după lungimea tehnică, grosimea tulpinii, puritatea, culoarea, atacul de boli. Producţia de tulpini nedecapsulate la soiurile actuale, se ridică la 4000 - 8000 kg/ha din care rezultă 67 - 79 % tulpini, 7 - 15 % sămânţă, 9 - 20 % pleavă şi pierderi. În urma prelucrării tulpinilor topite şi uscate se obţin 14 - 27 % fibre, din care 40 - 76 % reprezintă fuiorul şi 24 - 60 % câlţii.

TEST DE EVALUARE 1. Precizaţi plantele foarte bune premergătoare inului pentru fibră? Răspuns: Cele mai bune premergătoare sunt cerealele de toamnă, orzoaica de primăvară, borceagul, mazărea, care se recoltează devreme şi permit o bună pregătire a terenului, porumbul, dacă solul se pregăteşte bine şi se încorporează complet resturile vegetale, precum şi cartoful şi sfecla pentru zahăr, bine fertilizate şi întreţinute şi dacă nu sunt atacate de boli comune (Rhizoctonia, Botrytis).

2. Caracterizaţi maturarea în verde a tulpinilor de in pentru fibră? Răspuns:

Page 76: Fitotehnie III+IV

76

Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Care este desimea de semănat la inul pentru fibră? a) 1500 - 1700 b.g./m2 ; b) 1800 - 1900 b.g./m2; c) 2000 - 2100 b.g./m2; d) 2200 - 2800 b.g./m2; e) 2900 - 3000 b.g./m2. Rezolvare: d De rezolvat: 2. Cantitatea de sămânţă necesară pentru 1 hectar de in pentru fibră este de: a) 100 - 110 kg/ha; b) 110 - 120 kg/ha; c) 120 - 150 kg/ha; d) 150 - 180 kg/ha; e) 180 - 200 kg/ha. Rezolvare:

Page 77: Fitotehnie III+IV

77

REZUMATUL TEMEI

Din fibrele de in se fabrică ţesături fine şi durabile din care se confecţionează îmbrăcăminte de vară, uşoară, igienică şi răcoroasă, lenjerie de corp şi pat, feţe de masă, prosoape, articole pentru plajă şi camping, pânză pentru pictură, pânză pentru iahturi, pânză pentru paraşute, curele de transmisie, aţă de cizmărie, aţă de cusut, dantele etc. Fibrele de in conţin celuloză 84 - 90 %, lignină 2 - 4 %, substanţe pectice 1 - 2 %, substanţe ceroase 1,5 - 2,5 %, substanţe minerale 0,5 -3,1 % din s.u. Inul pentru fibre are cerinţe mai reduse faţă de căldură şi luminozitate, dar mai ridicate faţă de umiditate, comparativ cu inul pentru ulei. Este o plantă hidrofilă, caracteristică zonelor cu climat umed şi răcoros (zone mai nordice şi premontane) ca şi cartoful. Cele mai bune premergătoare sunt cerealele de toamnă, orzoaica de primăvară, borceagul, mazărea, care se recoltează devreme şi permit o bună pregătire a terenului, porumbul, dacă solul se pregăteşte bine şi se încorporează complet resturile vegetale, precum şi cartoful şi sfecla pentru zahăr, bine fertilizate şi întreţinute şi dacă nu sunt atacate de boli comune (Rhizoctonia, Botrytis). Deşi consumul de elemente nutritive este relativ scăzut, datorită perioadei scurte de vegetaţie şi sistemului radicular slab dezvoltat, cu o capacitate redusă de absorbţie a elementelor nutritive, inul pentru fibre este o plantă pretenţioasă la fertilizare, având nevoie de îngrăşăminte uşor solubile. Desimea de semănat depinde de soiul cultivat (rezistenţa la cădere), fertilitatea şi umiditatea solului, pregătirea patului germinativ şi epoca de semănat şi este cuprinsă între 2200 - 2800 boabe germinabile/m2 (limitele maxime sunt indicate pe solurile mai fertile, în cazul semănatului în epoca optimă şi la soiurile rezistente la cădere) pentru a asigura 1800 - 2000 plante/m2 la recoltare. De la semănat până la recoltare se înregistrează pierderi de 27 - 35 % din numărul boabelor însămânţate. Combaterea buruienilor este lucrarea de îngrijire cea mai importantă, deoarece plantele de in au o creştere lentă în primele faze de vegetaţie şi luptă greu cu buruienile, care cresc mult mai repede şi invadează cultura, producând pagube de 25 - 50 % din valoarea producţiei, uneori chiar compromiterea totală a culturii. În ţara noastră, inul pentru fibre se recoltează la sfârşitul fazei galbene timpurii, când frunzele de pe tulpină au căzut, rămânând numai pe inflorescenţe frunze îngălbenite. Capsulele sunt galbene, cu început de brunificare (10-15 %), iar seminţele s-au întărit şi încep să se coloreze din galben în castaniu. Fibrele sunt de bună calitate şi se obţine şi o producţie bună de seminţe. Recoltarea inului pentru fibre se realizează prin smulgere manuală sau cu mijloace mecanizate

Page 78: Fitotehnie III+IV

78

TEST RECAPITULATIV I

1. Ce loc şi ce cotă de cultivare pe plan mondial îi revine florii - soarelui? a) locul I şi 10,8 % ; b) locul II şi 15,3 %; c) locul III şi 14,1 %; d) locul IV şi 8,4 %; e) locul I şi 15,2 %.

2. Care este procentul de acid oleic în compoziţia uleiului de floarea soarelui ?

a) 10 - 11 %; b) 8 - 25 % ; c) 5 - 30 %; d) 14 - 43 %; e) 25 - 60 %;

3. Care este procentul de acid linoleic în compoziţia uleiului de floarea soarelui ? a) 10 - 15 %; b) 25 - 30 %; c) 30 - 50 %; d) 8 - 25 %; e) 44 - 79 %.

4. Floarea soarelui este o plantă meliferă valoroasă - specificaţi ce cantitate de miere se poate obţine de pe un ha cultivat cu această plantă.

a) 10 - 15 kg; b) 9 - 10 kg; c) 9 - 20 kg; d) 10 - 15 kg; e) 20 - 50 kg.

5. Care este perioada exprimată în ani după care poate reveni în cultură floarea soarelui pe acelaşi teren ? a) 5 ani; b) 2 ani; c) 4 ani; d) 6 ani;

e) 3 ani.

6. Excesul de azot la floarea soarelui se manifestă prin:

a) subțierea internodiilor; b) reducerea suprafeței foliare; c) creșterea luxuriantă a tulpinilor; d) scăderea conținutului în ulei; e) căderea prematură a frunzelor bazale.

Page 79: Fitotehnie III+IV

79

7. Care este cantitatea de ulei care se obţine din 100 kg seminţe de rapiţă?

a) 10 - 15 kg; b) 15 - 20 kg; c) 30 - 35 kg; d) 35 - 45 kg; e) 45 - 60 kg.

8. Care sunt cele mai bune soluri pentru cultivarea rapiţei? a) soluri cu textură mijlocie; b) soluri lutoase; c) soluri luto – nisipoase; d) cernoziomurile;

e) solurile brun - roşcate de pădure. 9. Se recomandă evitarea cultivării rapiţei după:

a) cereale de toamnă; b) cartoful timpuriu; c) borceagul de toamnă; d) fasole şi tutun; e) plantele furajere.

10. Cantitatea de sămânţă necesară pentru un ha de rapiţă la hibrizii de ultimă generaţie este: a) 1,5 - 2,5 kg;

b) 2,5 - 3 kg; c) 3,5 - 6 kg;

d) 6 - 8 kg; e) 7,5 - 9 kg;

11. Care este norma de udare la pregătirea patului germinativ sau după semănatul rapiţei ? a) 100 - 151 m3 H2O; b) 50 - 100 m H2O; c) 350 - 400 m H2O; d) 600 - 800 m H2O; e) 700 - 900 m H2O.

12. În ce perioade ale zilei se recoltează rapiţa? a) până spre orele 12; b) după orele 12; c) seara; d) dimineaţa; e) noaptea.

Page 80: Fitotehnie III+IV

80

13. Care este gradul de sicativitate (indicele iodic) la uleiul extras din seminţele inului pentru ulei ?

a) 140 - 160; b) 168 - 192; c) 120 - 140; d) 160 - 165; e) 145 - 150.

14. Care este conţinutul în substanţe proteice al turtelor de in rămase după extragerea uleiului ? a) 28 - 30 %; b) 24 - 26 %; c) 18 - 20 %; d) 45 - 50 %; e) 32 - 42 %. 15. În perioada creşterii rapide a tulpinii, de la brădişor la înflorire, plantele inului de ulei au nevoie de următoarele temperaturi: a) 22 - 24ºC; b) 18 - 20ºC; c) 14 - 16ºC; d) 15 - 17ºC; e) 12 - 14ºC. 16. Insuficienţa apei la apariţia bobocilor florali, la inul pentru ulei duce la pierderi de: a) 12 – 14 %; b) 22 – 24 %; c) 15 – 20 %; d) 25 – 27 %; e) 10 – 11 %. 17. Cantitatea de sămânţă necesară pentru semănat/ha, la inul pentru ulei este de: a) 60 – 80 kg/ha; b) 40 - 50 kg/ha; c) 20 - 25 kg/ha; d) 85 – 90 kg/ha; e) 95 – 100 kg/ha. 18. Recoltarea inului pentru ulei se realizează cu combina de cereale, când umiditatea seminţelor este de: a) 11 – 12 %, b) 8 – 10 %; c) 13 - 14 %. d) 14 - 15 %; e) 16 - 18 %.

Page 81: Fitotehnie III+IV

81

19. În condiţiile ţării noastre, cânepa cultivată pentru fibre are o perioadă de vegetaţie de : a) 140 – 150 zile; b) 20 – 100 zile; c) 110 – 130 zile; d) 60 - 80 zile; e) 155 – 160 zile. 20. Care este pH –ul favorabil culturii cânepei pentru fibră? a) 5,5 – 5,8; b) 5,8 – 6,0; c) 7,5 - 7,7; d) 6,8 – 7,5; e) 6,0 – 6,2. 21. Calendaristic, epoca de semănat la cânepa pentru fibre este:

a) prima şi a doua decadă a lunii aprilie; b) ultima decadă a lunii aprilie; c) ultima decadă a lunii martie; d) prima decadă a lunii mai; e) ultima decadă a lunii aprilie şi prima decadă a lunii mai.

22. Defolierea şi desicarea cânepei se efectuează cu: a) Decis 2,5 EC 0,2 = 0,3 l/ha; b) Reldon 50 EC = 0,9 kg/ha; c) Purivel 80 PU = 4 - 6 kg/ha; d) Patoran 50 WP = 3 - 5 kg/ha; e) Sutan 6E = 4 - 6 kg /ha.

23. Necesarul minim de precipitaţii în intervalul 01 mai - 15 iunie la cânepa pentru fibre este de : a) 80 - 100 mm; b ) 10 - 160 mm; c) 165 - 180 mm; d) 200 mm; e ) 210 - 260 mm;

24. Productivitatea soiurilor de cânepă cultivate în ţara noastră este de ; a ) 10 - 12 t/ha tulpini uscate şi de 1700 - 2600 kg/ha fibră; b ) 13 - 14 t/ha tulpini uscate şi de 2800 kg/ha fibră; c ) 15 t/ha tulpini uscate şi 2900 kg/ha fibră; d) 16 t/ha tulpini uscate şi 3000 kg/ha fibră; e ) 18 t/ha tulpini uscate şi 3200 kg/ha fibră.

25. Care este conţinutul în lignină al fibrelor de in (% din SU). a) 2 - 4 %; b) 5 - 6 %; c ) 7 - 8 %; d) 8 - 9 %; e ) 10 %.

Page 82: Fitotehnie III+IV

82

26. Temperatura minimă de germinaţie a seminţelor de in pentru fibră este: a) 1 - 3º C; b) 3 - 5 º C; c ) 6 º C; d ) 7 - 8 º C; e ) 10 º C .

27. Inul pentru fibră poate reveni pe acelaşi teren după: a ) 2 ani; b ) 2 - 4 ani; c ) 6 ani; d ) 1 an; e ) 8 ani.

28. Pentru o tonă de recoltă (tulpini şi seminţe), inul pentru fibre extrage din sol: a ) 8 - 10 kg N; 2 - 2,5 kg P2O5, 6 kg K2O;

b ) 12 - 16 kg N; 4 - 4,5 kg P2O5, 10 - 1 8 kg K2O; c ) 10 kg N; 2,6 kg P2O5, 6,5 kg K2O; d ) 6 kg N; 1,8 kg P2O5, 4,2 kg K2O; e ) 6 kg N; 1,6 kg P2O5, 4,0 kg K2O.

29. Cantitatea de sămânţă necesară pentru semănat la inul pentru fibre este de: a ) 80-90 kg/ha; b ) 100- 110 kg/ha; c ) 120- 180 kg/ha; d ) 190 kg/ha; e ) 200 kg/ha. 30. În ţara noastră inul pentru fibre se recoltează: a ) sfârşitul fazei galbene - timpurii; b ) măturarea deplină; c ) măturarea galbenă deplină; d ) măturarea verde; e ) începutul măturării depline.

Page 83: Fitotehnie III+IV

83

Tema nr. VI

SFECLA PENTRU ZAHĂR (Beta vulgaris L.)

Unităţi de învăţare: Istoric, răspândire, importanţă, compoziţia chimică, relaţia plantă-factori de

vegetaţie la sfecla pentru zahăr. Rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, sămânţa şi semănatul, lucrări de îngrijire,

recoltarea. Producerea materialului semincer, păstrarea rădăcinilor şi a semincerilor de sfeclă.

Obiectivele temei:

- prezentarea importanţei sfeclei pentru zahăr în contextul alimentar, industrial; - stabilirea relaţiei plantelor cu factorii de vegetaţie pe parcursul ontogenezei; - enumerarea şi descrierea secvenţelor din tehnologia de cultivare: amplasarea

culturii, fertilizarea, lucrările solului, înfiinţarea culturii; - precizarea detaliilor referitoare la lucrările de îngrijire şi recoltare; - cunoaşterea metodelor de obţinere a butaşilor de sfeclă şi a condiţiilor de păstrare.

Timpul alocat temei: 6 ore Bibliografie recomandată

1. Axinte, M., 2001, Fitotehnie, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi. 2. Borceanu I., 1991, Sfecla pentru zahăr, în Fitotehnie, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti. 3. Pascu, A., Badiu, A., 1993, Memorator pentru cultura Sfeclei de zahăr. Editura Tehnică Agricolă, Bucureşti. 4. Popescu V., şi colab., 1988, Tehnologii moderne pentru creşterea producţiei şi a valorii de industrializare a sfeclei de zahăr, Editura Ceres, Bucureşti.

6.1. Istoric, răspândire, importanţă, compoziţia chimică, relaţia plantă-factori de vegetaţie la sfecla pentru zahăr

Istoric. Alături de trestia de zahăr (Saccharum officinarum), prima plantă din al cărui suc se extrage zhărul de cca. 2500 de ani (constituind şi principala sursă de obţinere) se menţionează începând cu secolul IV e.n., existenţa zahărului şi în frunzele de sfeclă, când medicul grec Dyphilos din Siphnos utiliza sucul extras din sfecla roşie, ca medicament, substituind mierea, iar agronomul francez Olivier de Sèrres preciza că există asemănări între sucul extras din trestia de zahăr şi cel de sfeclă roşie. Datorită Blocajului Continental instituit în anul 1806 de către Napoleon, în Franţa s-a întrerupt comercializarea zahărului american prin intermediul marinei comerciale engleze şi astfel s-a organizat înfiinţarea pe suprafeţe mari a culturii de sfeclă, concomitent cu construirea primelor fabrici de prelucrare a rădăcinilor, la Kurnen în Silezia, pe baza cercetărilor premergătoare privind sintetizarea şi extragerea zahărului. Prin ameliorarea soiurilor create s-a reuşit creşterea conţinutului de zahăr până la 20 %, dar chiar dacă la începutul secolului XX,

Page 84: Fitotehnie III+IV

84

ponderea zahărului din sfeclă era de 50 %, ulterior aceasta a cunoscut scăderi în detrimentul trestiei de zahăr. În România, începând cu anul 1863 s-au infiinţat primele culturi de sfeclă, iar după 1870 şi primele fabrici de zahăr la Sascut şi Chitila. Răspândire. Creşterea continuă a consumului de zahăr, conjunctura economică mondială constitue elementele care au stat la baza extinderii atât a suprafeţelor cultivate cu trestie în India, Cuba, Pakistan, Mexic, Brazilia, dar şi a suprafeţelor cu sfeclă pentru zahăr, mai ales pe continentul European, în Rusia, Germania, Franţa, Polonia, pe aproximativ 5,49 mil. ha. În România, suprafaţa ocupată cu sfeclă pentru zahăr a cunoscut oscilaţii puternice (tabelul 6.1.) astfel: în perioada 1934 - 1938 - 25,6 mii ha; în 1985 – 275,5 mii ha; în 2005 - 23 mii ha; în 2009 -18,3 mii ha. Consumul de zahăr integral (750 mii tone) ar putea fi acoperit pentru ţara noastră dacă: s-ar cultiva pe o suprafaţă de 250 mii ha şi s-ar obţine o producţie medie de 30 t/ha, cu un randament de extragere a zahărului de 10 %.

Tabelul 6.1.

Date privind dinamica suprafeţei şi a producţiei - perioada 2001 - 2009

Specificare UM 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 Suprafaţa Mii

ha 39,0 41,6 45,2 20,8 25,2 39,8 28,7 20,4 18,3

Producţie medie

Kg/ha 22432 22930 16916 32290 28932 28942 26065 34642 31918

Producţie totală

Mii to 875,5 954,6 764,5 672,7 729, 7 1152,2 748,8 706,7 584,7

Anuarul statistic 2009 Importanţă. Din rădăcinile de sfeclă se extrage zahărul, care reprezintă 30 % din producţia mondială. Pe lângă alimentaţie, zahărul constituie materie primă pentru: obţinerea glicerinei şi levulozei; producerea de alcool etilic; obţinerea acizilor lactic, glutamic şi citric; obţinerea carburanţilor speciali; realizarea lactoprenului (pentru materialul plastic vulcanizabil) şi dextranului; se foloseşte ca mediu de cultură pentru obţinerea penicilinei; în industria spirtului, unde din 100 kg. rădăcini cu 17 % zahăr se pot obţine 10 - 11 litri alcool absolut. Frunzele şi coletele (15 - 30 t la o producţie de 40 t/ha rădăcini) se utilizează ca furaj verde, murat sau uscat, în alimentaţia taurinelor, având o valoare furajeră (1800 - 4000 unităţi nutritive) apropiată de cea a porumbului pentru masă verde sau a orzului. Melasa (4 - 5 % din greutatea rădăcinilor prelucrate) ce rezultă sub forma unui lichid vâscos, de culoare brună, având un conţinut de 50 % zahăr, 20 % substanţe organice nezaharate, 10 % săruri minerale şi 20 % apă se foloseşte pentru extragerea în continuare a zahărului sau pentru fabricarea alcoolului etilic, a butanolului, a acetonei, a drojdiei alimentare, acidului citric ori în producerea industrială a furajelor concentrate. Tăiţeii rezultaţi după extragerea sucului dulce, proaspeţi, muraţi sau uscati, completaţi cu proteină reprezintă un furaj valoros pentru tineretul pus la îngrăşat şi pentru vacile în lactaţie. Nămolul obţinut în urma presării, cu un conţinut de 92,5 % CaCO3 si 2,15 % Mg (OH)2 din substanţa uscată constituie un valoros amendament pentru solurile acide.Cultura sfeclei pentru zahar contribuie la mărirea gradului de intensivitate economică a unitaţilor cultivatoare. Din punct de vedere agrofitotehnic, deşi este o plantă foarte pretenţioasă la tehnologia de cultivare (necesită executarea corectă şi la momentul optim a întregii game de lucrări) este o bună premergătoare pentru alte culturi agricole, deoarece lasă terenul curat de buruieni şi afânat.

Page 85: Fitotehnie III+IV

85

Compoziţia chimică. Rădăcinile tuberizate prezintă în compoziţie următoarele elemente:

• apă - 75 %; • substanţă uscată - 25 %, care variază atât în secţiune transversală cât şi longitudinală şi

este formată din: zaharoză - 17,5 % - un dizaharid alcătuit din glucoză şi fructoză, repartizat neuniform

în ,,corpul sfeclei’’astfel: în secţiune longitudinală scade de la mijloc spre extremitate, iar în plan transversal se diminuează de la zona inelară, mijlocie spre treimea centrală şi treimea exterioară;

celuloză şi hemiceluloză - 3,5 %; substanţe pectice - 2,4 %, insolubile, care nu trec în suc la presiunea standard şi care poartă denumirea de ,,marc’’;

substanţele azotate - 1,25 % din greutatea sfeclei, reprezentate prin substanţe proteice, aminoacizi (27), betaină, amide, care influenţează negativ puritatea zemurilor de difuzie; scăderea alcalinităţii sucului;

vitaminele A, B1, B2, B6,C, care se găsesc în cantităţi reduse; cenuşă - 0,1 - 1 %, reprezentată de oxizii melasigeni de potasiu şi sodiu, în cantităţi

mai mari în rădăcinile provenite din culturile cu densitate mică. Fluctuaţiile mari ale diferitelor componente sunt determinate de: natura solului; mărimea rădăcinilor; condiţiile pedoclimatice; tehnologia de cultivare. Scăderea conţinutului de zahăr şi al coeficientului de puritate al sucului sau al zemei de difuzie este influenţată de acumularea azotului ,,vătămător’’. Coeficientul de puritate exprimă calitatea tehnologică şi se calculează după formula: Q = 100 x Z/S x U unde: Z reprezintă procentul de zahăr determinat polarimetric; SU - procentul de substanţă uscată din suc, determinată refractometric.Coeficientul de puritate este foarte bun, când are valoarea de peste 90 %; bun, la valori de 80 - 88 % şi slab, la valori sub 80 %. Randamentul de extracţie se determină utilizând formula:

ZE = D - (5 C + 25 Nv) unde: D reprezintă procentul de zahăr din suc; C - conţinutul de cenuşă; Nv - procentul de azot ,,vătămător’’. Randamentul de extracţie de peste 14 % este foarte bun; la 12 - 14 % este mijlociu şi la 10 % este slab. Azotul ,,vătămător’’(influenţat de către azotul administrat în exces, de secetă şi de anii ploioşi) se poate determina cu ajutorul formulei: Nv = Nt - (Npr+ Na+ Nam) unde: Nt reprezintă azotul total; Npr - azotul proteic; Na - azotul amoniacal; Nam - azotul amidic. Reţinem. Azotul ,,vătămător’’ care conţine 30 % betaină nu se poate elimina din zemurile de fabricare, trece în melasă antrenând şi 20 - 30 părţi de zaharoză. Coeficientul melasigen se determină prin înmulţirea cantităţii de azot ,,vătămător’’ cu 25. Relaţia plantă - factori de vegetaţie. Temperatura. Sfecla pentru zahăr este o plantă de climat temperat, cu veri calde şi cu umiditate suficientă, condiţii întâlnite între paralelele 40° (Spania) şi 60° latitudine nordică (Finlanda). Manifestă o plasticitate ecologică accentuată. Suma gradelor de temperatură la care se obţin producţii normale de rădăcini : 2400 - 2900° C, pentru primul an de vegetaţie şi de 1800° C în anul al doilea. Pe faze de vegetaţie se prezintă astfel:

de la răsărit la începerea îngroşării rădăcinii = 650° C; de la începerea îngroşării tulpinii până la acumularea zahărului = 1150° C;

Page 86: Fitotehnie III+IV

86

acumularea zahărului - recoltare = 1000° C. Temperatura minimă pentru germinare a seminţelor este de 3 - 4° C (răsare după 20-30 zile), iar cea optimă de răsărire este de 25° C. Germinarea are loc în 4 - 7 zile la temperatura de 15 - 16° C şi în 9 zile, când temperatura este de 9 - 10° C. Distrugerea cotiledoanelor prin degerare are loc, când se înregistrează valori negative de - 2…- 4° C, însă şi temperaturile pozitive, dar mai mici de 4° C determină apariţia de lăstari floriferi la unele soiuri, chiar în primul an de vegetaţie. Plantele rezistă la temperaturi de - 8° C în faza de 6 - 12 perechi de frunze. Încetinirea ritmului de creştere şi acumularea zahărului se produc când temperatura scade la 5 - 6° C. Fenomenul de ,,invertire a zahărului’’ şi scăderea randamentului de extracţie sunt determinate de alternanţa temperaturilor scăzute cu cele ridicate, semnalată către sfârşitul campaniei de recoltare. Umiditatea. Chiar dacă are un consum specific moderat (350 - 500), sfecla pentru zahăr manifestă cerinţe mari faţă de umiditate, pe fenofaze de vegetaţie astfel: 240 mm precipitaţii, în perioada de acumulare în iarnă; în aprilie 40 mm (când se formează primele frunze); în mai 50 - 60 mm; în iunie 70 mm, (în vederea formării unei mase foliare bogate); în iulie 80 mm; în august 70 mm, pentru creşterea rădăcinii (perioada tuberizării intense), iar în septembrie de numai 40 mm, în vederea acumulării zahărului. În anul II de vegetaţie se înregistrează un consum ridicat în fazele de lăstărire şi înflorire. Umiditatea optimă din sol este de 50 - 70 % din capacitatea solului pentru apă, iar umiditatea optimă atmosferică este de 60 - 75 %. Apa influenţează negativ prin deficit astfel: insuficienţa în perioada iunie - iulie - august determină scăderea producţiei; creşterea conţinutului de azot dăunător, cu implicaţii negative asupra procesului de prelucrare. Lumina. Sfecla pentru zahăr prezintă o masă foliară bogată, care valorifică eficient energia luminoasă, fiind o plantă de zi lungă. Pentru întreaga perioadă de vegetaţie, suma totală a orelor de iluminare este de 850, însă importanţă pentru acumularea zahărului prezintă intensitatea luminii şi insolaţia din lunile august - septembrie. În cursul zilei se produce sinteza zahărului, însă migrarea asimilatelor spre rădăcină se desfăşoară şi ziua şi noaptea, cu intensificări în condiţii de nebulozitate. Această specie nu suportă umbrirea, prin urmare trebuie respectată desimea la unitatea de suprafaţă şi combătute eficient buruienile. Solul. Sfecla pentru zahăr solicită soluri cu o bună stare de afânare deoarece: manifestă o intensitate ridicată de respiraţie a rădăcinilor tuberizate; are un sistem radicular profund. În sol neafânat, compactat, rădăcinile rămân mici, cu deformaţii pronunţate şi abateri de la forma caracteristică. Din punct de vedere textural, cele mai indicate soluri sunt solurile luto - nisipoase, permeabile pentru aer şi apă, bogate în substanţe nutritive, cu pânza de apă freatică la 2 - 4 m adâncime. Cu cât regimul pluviometric este mai bogat şi temperatura mai scăzută, cu atât solul trebuie să fie mai uşor, pentru a se zvânta, aera şi încălzi mai repede, fără să se compacteze. Foarte bune sunt solurile cu expoziţie sudică, cernoziomurile, aluviunile luto - nisipoase. Observaţie. Solurile podzolice argilo - lutoase sunt indicate pentru cultura sfeclei pentru zahăr, dacă stratul arabil se adânceşte treptat, dacă se menţine în permanenţă bine afânat şi se fertilizează cu gunoi de grajd. Reacţia solului este slab acidă spre uşor alcalină, cu pH-ul între 6,5-8. Nu sunt indicate solurile puternic alcaline, ca urmare a blocării borului în complexul absorbant, cu implicaţii asupra instalării bolii care produce putregaiul inimii sfeclei. Factorii care influenţează cantitatea şi calitatea rădăcinilor sunt: temperatura aerului şi solului, cantitatea şi repartizarea precipitaţiilor, lungimea zilei, intensitatea luminii, tipul de sol. Zonele ecologice s-au stabilit avându-se în vedere: repartizarea precipitaţiilor pe faze de vegetaţie; temperatura medie a verii şi a primelor cinci luni de vegetaţie; perioadele de secetă şi durata acestora; umiditatea relativă a aerului.

Page 87: Fitotehnie III+IV

87

Zona foarte favorabilă cuprinde suprafeţe extinse în Cîmpia din nordul Moldovei, Câmpia de sud - est, în Câmpia din nord - vestul ţării, în zona centrală a Transilvaniei, dar şi în Câmpia din sudul ţării, prin aplicarea unui regim corect de irigare; în apropirea fabricilor de prelucrare: Luduş, Tg. Mureş, Bod, Paşcani, Roman, Timişoara, Arad, Oradea, Carei, Corabia, Calafat. Această zonă se caracterizează prin: temperatura medie pe perioada de vegetaţie 18 - 21° C; precipitaţii 630 - 740 mm anual, bine repartizate; soluri cernoziomuri levigate, aluviuni solificate, soluri brune. Zona favorabilă cu două subzone: favorabilă 1 şi 2 se întinde pe o suprafaţă de 130 - 150 mii ha, în Câmpia Dunării şi a Dobrogei, în centrul şi sudul Moldovei. Aceasă zonă se caracterizează prin: temperatura medie pe perioada de vegetaţie 21 - 23° C; precipitaţii 350 - 450 mm anual, neuniform repartizate, instalându-se secetă în lunile august - septembrie; soluri luto - argiloase.

TEST DE EVALUARE

1. Cum sunt repartizate precipitaţiile pe fenofaze de vegetaţie la sfecla pentru zahăr? Răspuns: 240 mm precipitaţii în perioada de acumulare în iarnă; în aprilie 40 mm, când se formează primele frunze; în mai 50 - 60 mm; în iunie 70 mm, în vederea formării unei mase foliare bogate; în iulie 80 mm; în august 70 mm, pentru creşterea rădăcinii (perioada tuberizării intense), iar în septembrie de numai 40 mm, în vederea acumulării zahărului.

2. Care sunt elementele care intră în compoziţia rădăcinilor tuberizate? Răspuns:

Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Acumularea zahărului în rădăcini se produce la următoarele valori de temperatură:

a) 28°C; b) 22°C; c) 18°C; d) 14°C; e) 10°C; f)

Rezolvare: f De rezolvat:

2. Randamentul de extracţie se determină utilizând formula: a) ZE = D + (5 C + 25 Nv) b) ZE = D - (5 C + 25 Nv) c) ZE = D + (5 C - 25 Nv) d) ZE = D + (10 C - 25 Nv) e) ZE = D + (5 C - 20 Nv) f) ZE = D + (25 C - 25 Nv) Rezolvare:

Page 88: Fitotehnie III+IV

88

6.2. Rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, sămânţa şi semănatul, lucrările de îngrijire, recoltarea

Rotaţia. Sfecla pentru zahăr este considerată ca o specie pretenţioasă faţă de planta premergătoare, manifestând unele cerinţe sub acest aspect astfel:

solicită soluri afânate şi bine structurate; pretinde ca planta premergătoare să elibereze terenul devreme, să lase solul

bogat în elemente nutitive. Bune plante premergătoare pentru sfeclă sunt considerate următoarele: cerealele de toamnă, leguminoasele anuale pentru boabe, cartoful, borceagul, inul pentru ulei şi fuior. Cele mai bune asolamente pentru sfecla de zahăr în zonele foarte favorabile sunt: I - 1. sfecla pentru zahăr; 2. orzoaică + trifoi în cultură ascunsă; 3. trifoi; 4. cartof; 5. grâu de toamnă; II - 1. cartof; 2. sfecla pentru zahăr 3. orzoaică + trifoi; 4. trifoi; III - 1. grâu; 2. sfecla pentru zahăr; 3. orzoaică + trifoi; 4. trifoi;

IV - 1. sfecla pentru zahăr; 2.porumb; 3. floarea-soarelui; 4. cereale de toamnă (pentru zona cerealieră din sudul ţării irigată şi suficient fertilizată); V -1. sfecla pentru zahăr; 2.porumb; 3.leguminoase anuale; 4. cereale de toamnă.

Nu intră în rotaţie cu lucerna, ovăzul, rapiţa, muştarul, cânepa, sorgul, iarba de Sudan, cu plante din aceeaşi familie botanică – Chenopodiaceae - (datorită bolilor şi dăunătorilor comuni, consumului mare de apă şi potasiu), porumb erbicidat cu triazinice. Rotaţia cea mai bună este de 4 ani, dacă nu se manifestă atac de nematod auriu; 6 ani, la o infestare slabă şi 8 ani, dacă atacul nematozilor este puternic. La rândul său, sfecla este considerată o foarte bună plantă premergătoare pentru grâul de toamnă, orzoaică, orzul de toamnă, triticale, porumb. Fertilizarea. Sfecla pentru zahăr este o plantă mare consumatoare de elemente fertilizante (perioadă mare de vegetaţie, înrădăcinare adâncă). Pentru 40 tone de rădăcini /ha, 36 tone /ha frunze şi colete, consumul specific este de: 165 kg azot, 70 kg P2O5, 250 kg K2O. Cel mai ridicat consum de elemente nutritive se manifestă în perioada de apariţie a perechii a doua şi a treia de frunze; la începutul îngroşării rădăcinii; la tuberizare şi acumularea zahărului. În condiţiile pedoclimatice din România, sfecla reacţionează foarte bine la administrarea asociată a îngrăşămintelor organice cu cele verzi şi minerale. În vederea stabilirii dozelor optim - economice se ţine seama de: starea de fertilitate naturală a solului, textura solului, aplicarea gunoiului de grajd, planta premergătoare, sistemul de cultură (irigat sau neirigat), tipul soiurilor, producţia planificată, consumul specific. Gunoiul de grajd se foloseşte fermentat în cantitate de 30 - 40 kg /ha, administrat sub arătura de bază. Aportul azotului se manifestă prin creşterea suprafeţei foliare, favorizează formarea rădăcinilor. Insuficienţa azotului determină încetarea creşterii, îngălbenirea frunzelor, uscarea marginilor frunzelor, iar excesul stânjeneşte acumularea zahărului şi influenţează creşterea conţinutului de azot ,,vătămător,,. Fosforul determină creşterea rădăcinilor, a procentului de zahăr, iar consumul maxim se înregistrează în perioada iulie - august. Insuficienţa fosforului se manifestă prin coloraţia verde - albăstruie, cu pete brune, marginale pe frunzele lipsite de luciu, întârzierea vegetaţiei şi scăderea conţinutului de zahăr, iar excesul stânjeneşte acumularea zahărului şi accelerează maturarea. Potasiul influenţează absorbţia azotului şi a fosforului, a conţinutului de zahăr în rădăcini, determină o rezistenţă mai bună la boli şi la păstrare. Dintre microelemente, pentru cultura sfeclei

Page 89: Fitotehnie III+IV

89

remarcăm borul, unde carenţa se manifestă prin îngălbenirea frunzelor din centrul rozetei şi putrezirea ,,inimii sfeclei’’, mai ales pe timp secetos, în cazul cernoziomurilor şi aluviunilor cu pH neutru. La fertilizarea de bază se administrează 13 - 26 kg/ha borax. Dozele de îngrăşăminte oscilează în funcţie de starea de fertilitate naturală a solurilor şi de recolta planificată astfel: cele cu azot de la 120 -180 kg/ha, cele cu fosfor de la 70 - 150 kg/ha, iar cele cu potasiu de la 50 - 110 kg/ha. Acestea se pot modifica astfel:

după aplicarea gunoiului de grajd se micşorează dozele de îngrăşăminte chimice cu 2,5 kg/ha azot, 1,5 kg/ha P2O5, 2,5 kg/ha K2O, pentru fiecare tonă de gunoi aplicată sfeclei pentru zahăr;

după aplicarea gunoiului de grajd se micşorează dozele de îngrăşăminte chimice cu 1,5 kg/ha azot, 1,0 kg/ha P2O5, 1 kg/ha K2O, pentru fiecare tonă de gunoi aplicată plantei premergătoare.

Epoca de aplicare este diferenţiată astfel: azotul se fracţionează în două etape : ½ la pregătirea patului germinativ şi ½ în vegetaţie, odată cu praşila a doua mecanică; îngrăşămintele complexe de diverse concentraţii, la semănat; odată cu apa de irigaţie (irigo - fertilizare) sau tratamente extraradiculare asociate cu cele fitosanitare, în luna iulie, folosind Foli Max (complex) 1 -5 l/ha ; Microfert – U 2,5 - 5,0 l/ha, Kelpak 2,0 - 4,0 l/ha; microelementul bor, îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se aplică sub arătura de bază. Lucrările solului. Imediat după recoltarea plantelor premergătoare se recomandă mărunţirea resturilor vegetale, printr-o lucrare de dezmiriştit (se previne pierderea apei din sol), realizată cu grapa cu discuri, iar dacă există denivelări se efectuează nivelarea de exploatare, prin două treceri perpendiculare şi apoi arătura propriu - zisă la 28 - 30 cm adâncime, folosindu-se plugul cu scormonitor în agregat cu grapa stelată, dacă există în sol umiditate suficientă, prilej cu care se încorporează resturile vegetale şi îngrăşămintele. În vederea conservării rezervei de apă din sol şi efectuării în condiţii bune a semănatului se realizează nivelarea terenului cu NT - 2,8. Pentru mobilizarea solului compactat peste iarnă, la desprimăvărare este necesară o lucrare cu combinatorul cu vibrocultor, iar pe solurile uşoare se execută o grăpare cu grapa cu colţi rigizi şi grapa elicoidală, urmată de tăvălugul inelar de tip ,,croskillet’’. Pregătirea patului germinativ (pe adâncimea de 4 cm) se efectuează cu combinatorul, pe adâncimea de semănat, imediat ce starea de umiditate a solului este corespunzătoare, realizându-se mobilizarea, mărunţirea, afânarea şi uniformizarea solului, necesare germinaţiei seminţelor. Nu se recomandă efectuarea unui număr mare de lucrări înainte de semănat, pentru a nu distruge structura solului şi a favoriza formarea crustei (peste sămânţă să existe un strat superficial afânat cu agregate de sol). Sămânţa şi semănatul. Sămânţa trebuie să îndeplinească următorii indici calitativi: puritatea fizică de 99 %; germinaţia minimă 75 %; să provină din loturi semincere certificate; să fie sănătoasă. În vederea prevenirii atacului dăunătorilor : viermii sârmă, răţişoara, gărgăriţa, puricele sfeclei, sămânţa se tratează cu Cruiser 350 FS 10 - 20 l/t, Mospilan 70 WP 30 kg/t, iar pentru agenţii patogeni care provoacă instalarea ciupercilor din genurile Phoma, Peronospora, Pythium, Fusarium, Aspergillus, Mucor, se foloseşte Tiradin 75 6 kg/t, Dithane M-45 8,0 kg/t. Sămânţa plurigermă ,,şlefuită’’ se drajează (acoperirea cu un liant care conţine insecto - fungicide, biostimulatori) şi se calibrează în vederea semănării cu precizie, stabilindu-se distanţa între glomerule pe rând, pe baza germinaţiei seminţelor. Sfecla pentru zahăr ,,şlefuită’’ori ,,neşlefuită’’se seamănă primăvara în prima urgenţă (până la 15 martie pentru sudul ţării şi 25 martie pentru zona de nord), când în sol la adâncimea de 3 - 4 cm, temperatura este de 3 - 4 C° ( evitându-se pierderile provocate de îngheţurile tardive din primăvară şi apariţia în primul an a lăstarilor floriferi). Respectând epoca de semănat se

Page 90: Fitotehnie III+IV

90

obţine o răsărire uniformă şi o cultură încheiată, stânjenind astfel dezvoltarea buruienilor. Adâncimea de semănat este de 2 - 3 cm pentru sămânţa monogermă (putere de străbatere mai mică) şi de 3 - 4 cm la sămânţa plurigermă, iar cantitatea de sămânţă este de 5 - 8 kg/ha în cazul seminţei monogerme şi de 8 - 12,5 kg/ha pentru soiurile plurigerme. Distanţele de semănat sunt între rânduri de 45 cm (în cazul recoltării mecanizate) sau în benzi conform schemei 45 – 60 – 45 – 45 – 45 – 60 - 45 (în cazul recoltării semimecanizate). Prin respectarea normei şi distanţei de semănat se realizează o densitate la recoltare de 100 - 110 mii plante/ha (la neirigat) şi de 110 -120 mii plante/ha (la irigat). Semănatul se execută folosind semănătorile universale (SPC - 6; SPC - 8), prevăzute cu limitatoare de adâncime, cu patine mici şi cu discuri cu 30 - 40 orificii, cu diametrul de 1,8 mm sau 2 mm (în funcţie de tipul seminţei), cu marginile subţiate la 0,8 mm. Lucrările de îngrijire. Combaterea buruienilor. Până la răsărire se efectuează distrugerea crustei, prin praşila oarbă, folosind cultivatorul echipat cu discuri de protecţie a rândurilor şi cuţite tip săgeată. Prin această lucrare se favorizează germinaţia şi distrugerea buruienilor în curs de răsărire. După răsărirea plantelor se recomandă praşile mecanice (4 între rânduri) şi 2 - 3 praşile manuale pe rând, la intervale de 12 - 14 zile, pentru a menţine solul curat de buruieni. Adâncimea la care se efectuează praşilele este variabilă: 4 - 6 cm la prima şi 12 - 15 cm la ultima. Viteza de deplasare a agregatului creşte odată cu executarea praşilelor astfel: 3,8 km/oră la prima praşilă; 6,2 km/oră la cea de a doua şi 7 - 8 km/oră la ultimele lucrări. Distanţa între discurile de protecţie este de 7 - 8 cm la prima praşilă şi de 13 - 14 cm la cea de a doua praşilă, iar cultivatoarele sunt echipate cu cuţite de tip săgeată. Pentru praşilele III şi IV se vor scoate discurile de protecţie, iar organele active de tip săgeată se vor înlocui cu cuţite în formă de L. Numărul praşilelor mecanice şi a celor manuale se va reduce în cazul aplicării erbicidelor. Răritul plantelor se efectuează manual la 18 - 22 cm între plante pe rând (cu ajutorul unor săpăligi speciale cu lama de 15 cm), în vederea asigurării desimii optime, când plantele au două frunze adevărate sau 4 frunze (în momentul semnalării unui atac puternic de dăunători), eventual după o buchetare prealabilă prin intermediul cultivatorului. Această lucrare poate fi exclusă, dacă la semănat se foloseşte sămânţă monogermă, cu indici calitativi superiori, se reglează corect semănătorile, se acordă atenţie maximă lucrărilor de pregătire a patului germinativ, de combatere a buruienilor şi asigurării igienei culturale. Completarea golurilor se face manual sau mecanizat pe suprafeţe extinse. Combaterea pe cale chimică a buruienilor monocotiledonate anuale şi dicotiledonate anuale se efectuează astfel:

• la pregătirea patului germinativ se încorporează superficial erbicidele: Dual Gold 960 EC 1,5 l/ha, Frontier forte 0,8 - 1,0 l/ha, Pyramin FL 6,0 - 9,0 l/ha, Venzar 80 WP 1,0 - 2,0 kg/ha;

• după semănat se administrează erbicidele: Agil 100 EC 1 - 2 l/ha, Betanal Expert 3,6 l/ha (în faza de 4 - 6 frunze ale buruienilor, sau 3 tratamente cu 1,2 l/ha în faza de cotiledoane a buruienilor), Betanal Quattro SE 3 tratamente x 1,5 l/ha în faza de cotiledoane a buruienilor, Focus Ultra 3 - 4,5 l/ha pentru combaterea costreiului şi pirului târâtor, Goltix 70 WP 4,5 kg/ha; Lontrel 300 0,3 - 0,5 l/ha pentru combaterea pălămidei şi susaiului. Cantitatea de soluţie utilizată la erbicidare este de 200 - 300 l/ha.

• în vegetaţie, pentru combaterea costreiului din rizomi, când acesta are 15 - 35 cm înălţime se aplică erbicidele: Fusilade Forte 150 EC 0,8 - 1,3 l/ha, Leopard 5 EC 0,7 - 1,5, l/ha, Select super 0,6 - 2,0 l/ha, Gallant, Targa Super 5 EC 1,0 - 2,0 l/ha, conform listei produselor de uz fitosanitar omologate. În vederea translocării erbicidelor în rizomi şi stoloni, cultura nu se prăşeşte.

Page 91: Fitotehnie III+IV

91

Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Cele mai frecvente boli sunt: cercosporioza (Cercospora beticola) – pătarea frunzelor, semnalată în special în zonele umede, irigate unde provoacă pagube de 30 % asupra producţiei de rădăcini şi 40 % pentru producţia de zahăr; făinarea (Erysiphe betae) care se combate prin efectuarea a două tratamente la interval de 21 de zile. Se recomandă respectarea metodelor preventive referitoare la: rotaţie, efectuarea în condiţii optime a lucrărilor solului, lucrărilor de îngrijire, tratamente la sămânţă. Pentru combaterea acestor boli se utilizează următoarele produse: Bravo 500 SC 1,5 - 2,0 l/ha, Score 250 EC 0,3 l/ha, Tango Super 1,0 l/ha, Alto combi 420 0,5 l/ha, Brestan 0,5 l/ha, Bavistin 50 0,3 l/ha, Topsin M 70 0,3 l/ha, Tilt 250 0,3 l/ha. Dintre dăunătorii care produc pagube însemnate economic amintim: gărgăriţa sfeclei (Bothynoderes punctiventris); răţişoara sfeclei (Tanymecus sp.); puricele sfeclei (Chaectonema tibialis); viermii sârmă (Agriotes sp.); buha verzei (Mamestra brassicae). Prevenirea atacului constă în respectarea igenei culturale, a asolamentului, iar combaterea chimică se face cu unul din produsele: Vydate 10 G 15,0 kg/ha, Actellic 50 EC 0,1 %, Elocron 50 WP 1, 2 l/ha ; Calypso 480 SC 0,08 l/ha; Decis 2,5 EC, 0,7 l/ha, Faster 10 EC 0,03 %; Fastac 10 EC 0,1 l/ha ; Karate Zeon 0,150 l/ha; Landex 5 EC 0,2 l/ha, Proteus OD 110 0,4 l/ha, Dursban 4 Z 1,5 l/ha, Talstar 10 EC 0,1l/ha, Sumialfa 10 EC 0,3 l/ha. Irigarea. La sfecla pentru zahăr, cerinţe mari pentru apă se manifestă în perioada îngroşării rădăcinilor, în lunile iulie - august, deoarece în acest interval regimul pluviometric este deficitar. Numărul de udări, respectiv norma de irigaţie se stabilesc ţinând seama de: nivelul precipitaţiilor din zonele de cultură, cerinţele plantelor pe fenofaze de vegetaţie, astfel încât să nu se creeze la un moment dat exces de umiditate, care determină acumularea azotului ,,vătămător,,. Reţinem. În condiţii de secetă, primăvara cu 2 săptămâni înainte de semănat se efectuează o udare de aprovizionare, pentru ca în sol să existe apă la nivelul capacităţii de câmp. Dacă seceta continuă până la începutul lunii iunie se aplică o udare cu 500 - 600 m3/ha, deoarece deficitul de apă reduce suprafaţa foliară şi intensitatea fotosintezei. În perioada critică pentru apă, numărul udărilor este variabil astfel: pentru zona de stepă – 6 - 8 udări la interval de 10 - 12 zile; pentru silvostepă sunt necesare 5 - 6 udări, iar pentru zona colinară 4 - 5 udări, cu o cantitate de 500 -600 m3/ha, menţinându-se umiditatea solului la peste 50 % din I.U.A., pe o adâncime de 0 - 80 cm. Ultima udare se execută cu 40 zile înainte de recoltare (a doua decadă a lunii octombrie). Norma de irigare este cuprinsă între 2400 - 5600 m3/ha. În situaţia când se utilizează apa uzată provenită de la complexele de creştere a porcilor se exclude fertilizarea chimică. Recoltarea. Momentul optim de recoltare coincide cu atingerea greutăţii maxime a rădăcinilor ( de 1,5 - 2 ori mai mare comparativ cu cea a frunzelor) şi a acumulării procentului de zahăr caracteristic tipurilor de soiuri. Stabilirea momentului recoltatului se face diferenţiat pe parcele, pe baza creşterii în dinamică a rădăcinilor. Pentru zona de sud a ţării, recoltarea începe la 15 - 20 septembrie, iar pentru suprafeţele din nordul ţării (mai umede) la data de 1 - 5 octombrie. Observaţie. Campania de recoltare se pregăteşte ţinându-se seama de producţia evaluată, posibilităţile de transport, capacitatea de depozitare şi de prelucrare. Decoletarea sfeclei trebuie efectuată cu mare atenţie astfel: se execută o tăietură orizontală la nivelul epicotilului în cazul rădăcinilor mici (sub 1 kg), iar în cazul celor mari – (sfecla industrială de peste 1 kg) se curăţă frunzele uscate şi verzi, se îndepărtează o porţiune mică din pulpă şi la capăt se practică o tăietură orizontală de 2 - 3 cm. În vederea menţinerii stării de turgescenţă a rădăcinilor este necesar ca: transportul să se execute în paralel cu recoltarea şi decoletarea; să se recoltezeze numai cantităţile care pot fi decoletate pe parcursul a 24 de ore; rădăcinile netransportate se depozitează în grămezi de cca. 1 tonă şi se acoperă cu coletele rezultate în urma decoletării, dar pierderile în greutate sunt foarte mari, dacă se întârzie cu transportul către fabricile de prelucrare. Se deosebesc trei tipuri de

Page 92: Fitotehnie III+IV

92

recoltare: manuală, semimecanizată şi mecanizată. În cazul recoltării manuale, rădăcinile se extrag cu ajutorul unor furci speciale prevăzute cu două coarne în formă de liră. Rădăcinile se curăţă de pământ, se taie vârful rădăcinii la grosimea de 1 cm, apoi se decoletează. Recoltarea semimecanizată se practică în cazul în care cultura s-a semănat în benzi şi constă în dislocarea rădăcinilor cu DSP - 4, extragerea - decoletarea manuală a acestora. Recoltarea mecanizată se efectuează cu combina de recoltat sfeclă CRS - 2 (3) sau cu maşinile MDS - 3 + MRS - 3 şi BM - 6 + KS-6 în două faze astfel: înainte de decoletare se fac şanţuri cu dislocatorul, rădăcinile se extrag normal, apoi se eliberează terenul. La capetele parcelelor pe o lăţime de 18 -20 m, plantele se recoltează manual, în vederea asigurării spaţiului de întoarcere pentru agregate.

TEST DE EVALUARE 1. Care specii nu sunt indicate ca premergătoare, în cazul sfeclei pentru zahăr? Răspuns: Nu intră în rotaţie cu lucerna, ovăzul, rapiţa, muştarul, cânepa, sorgul, iarba de Sudan, porumb erbicidat cu triazinice, cu plante din aceeaşi familie botanică- Chenopodiaceae-, (datorită bolilor şi dăunătorilor comuni, consumului mare de apă şi potasiu).

2. Precizaţi care sunt cei mai importanţi dăunători întâlniţi în cultura de sfeclă? Răspuns:

Exerciţii Exemplu rezolvat: 1. Adâncimea de semănat pentru sămânţa monogermă este de:

a) 0,5 - 1 cm; b) 2 - 3 cm; c) 3 - 4 cm; d) 5 - 6 cm;

e) 6 - 8 cm; f) 8 -10 cm. Rezolvare: b. De rezolvat:

2. Precizaţi care este epoca de aplicare a fertilizanţilor pe bază de bor şi fosfor, la sfecla pentru zahăr.

a) sub arătura de bază; b) la pregătirea patului germinativ; c) la răsărire; d) în faza de rozetă;

e) înainte de prima praşilă; f) la înflorire.

Rezolvare:

Page 93: Fitotehnie III+IV

93

6.3. Producerea materialului semincer, păstrarea rădăcinilor şi a semincerilor de sfeclă.

Sămânţa necesară înființării culturii de sfeclă pentru zahăr se produce în anul al doilea de cultură, deoarece sfecla este o specie bienală. În anul I se obţin butaşii, care se plantează în vederea emiterii tulpinilor semincere. Sămânţa trebuie creată anual, fiind un hibrid în F1, care prin segregare formează biotipuri de calitate inferioară, ca urmare a degenerării treptate. Sămânţa din categoria biologică superelită se produce în cadrul ,, Institutului de Cercetare şi Dezvoltare pentru Cartof şi Sfeclă’’- Braşov, cea din categoria elită, în unele staţiuni de cercetare, în sectorul de producţie, iar sămânţa certificată, de către unităţile agricole. În urma încrucişării între un soi tetraploid cu unul diploid rezultă sămânţa soiurilor poliploide. Cantitatea de sămânţă elită necesară producerii de butaşi, care se plantează în anul al II - lea, pentru suprafaţa de 7000 ha este de 70 - 80 tone. Această suprafaţă (în cazul respectării raportului de 1 : 2 - 2,5) asigură sămânţa suficientă înfiinţării culturii de sfeclă pentru circa 300 mii ha. Producerea materialului semincer se realizează prin două metode:

• obţinerea butaşilor în cultura de primăvară şi în cultura succesivă (de vară); • cultura plantelor semincere.

Obţinerea butaşilor în cultura de primăvară se realizează prin respectarea următoarelor verigi tehnologice: rotaţia, lucrările solului, fertilizarea, semănatul, lucrările de îngrijire, recoltarea, păstrarea butaşilor. Butaşii se produc pe soluri cu textură lutoasă ce favorizează creşterea şi recoltarea cu uşurinţă. Nu se recomandă solurile umede, reci, compactate, cu un conţinut crescut în humus (maturizare neuniformă). Sunt indicate ca plante premergătoare, cerealele de toamnă, excluzând leguminoasele perene, deoarece excesul de azot determină scăderea rezistenţei la păstrare a butaşilor. Fertilizarea organică constă în administrarea gunoiului de grajd, plantei premergătoare sau direct culturii, în cantitate de 15 - 20 t/ha, asociat cu 30 - 40 kg/ha P2O5 şi K2O. În cazul aplicării numai a îngrăşămintelor chimice, raportul N : P : K este de 1 : 0,8 : 1,2, ceea ce corespunde cu dozele de N80 P60 K60 (după cereale păioase) şi N100 P80 K120 (după prăşitoare), în funcţie de starea de fertilitate naturală şi planta premergătoare. Semănatul se execută, când în sol se înregistrează temperatura de 5 - 6° C, la distanţa de 45 cm între rânduri şi 5 cm între glomerule pe rând, folosindu-se o cantitate de 12 - 14 kg/ha sămânţă plurigermă şi 7 - 8 kg/ha pentru soiurile monogerme, asigurându-se astfel 440 - 450 mii glomerule /ha, necesare obţinerii a cca. 200 mii butaşi/ha. Se seamănă la adâncimea de 2 - 4 cm, utilizând semănătorile SPC - 6 (8). Nerespectarea epocii optime de semănat determină scăderea proporţiei de butaşi utili şi schimbarea structurii ploidice a acestora (în special cei din soiul - mamă). Lucrările de îngrijire constau în efectuarea răritului, în cazul în care se seamănă la distanţă mai mică de 5 cm între glomerule; combaterea buruienilor pe cale mecanică şi chimică, prin utilizarea aceloraşi tipuri de erbicide şi doze ca şi în cazul culturii industriale, în vederea obţinerii rădăcinilor. O lucrare specifică o reprezintă îndepărtarea butaşilor care emit cu uşurinţă lăstari floriferi. Recoltarea butaşilor se efectuează când temperatura scade la valori mai mici de 6 - 7° C, ceea ce corespunde calendaristic cu data de 15 octombrie, pentru suprafeţele din nordul ţării şi 30 octombrie, în cazul zonelor din sudul ţării. Butaşii ajunşi la maturitatea deplină (frunzele laterale îngălbenite, exceptând pe cele din mijlocul rozetei) se recoltează: semimecanizat cu DSP - 4 (când decoletarea se face manual după dislocare) şi mecanizat cu CRS - 2 fără aparatul de decoletare, deoarece frunzele au fost tăiate cu 2 cm mai sus de epicotil cu ajutorul echipamentelor CSU - EI sau cu MTV - 4. Butaşii se fasonează şi se sortează pe categorii de greutate astfel: mari, peste 200 g; mijlocii 150 - 200g; mici 80 -150 g şi foarte mici sub 80 g (se utilizează în furajarea animalelor).

Page 94: Fitotehnie III+IV

94

Obţinerea butaşilor în cultura de vară. Această metodă se recomandă pentru culturile succesive (din sudul ţării, în sistem irigat), care se înfiinţează după mazăre, rapiţă, borceag, orz, soiuri timpurii de grâu (eliberează terenul până la sfârşitul lunii iunie). Imediat după recoltarea plantelor premergătoare se execută arătura la 18 - 20 cm adâncime şi se pregăteşte cu combinatorul, un pat germinativ corespunzător. Se fertilizează numai cu azot 100 kg /ha (deoarece fosforul şi potasiul se aplică plantei premergătoare) sau cu îngrăşăminte complexe NPK încorporate prin arătură. Epoca optimă de semănat: 10 - 15 iulie. Buruienile mono şi dicotiledonate, ca şi samulastra de orz sau grâu se combat folosind tipul de erbicide de la cultura pentru rădăcini, administrate la pregătirea patului germinativ sau în vegetaţie. După recoltarea plantei premergătoare se aplică o udare de aprovizionare cu 800 - 1200 m3/ha, apoi udarea de răsărire, folosind 400 - 500 m3/ha, urmată de 3 - 4 norme de udare administrate în vegetaţie, asigurându-se 50 - 60 % din I.U.A. Butaşii rezultaţi sunt sănătoşi, se păstrează mai bine în silozuri, pornesc mai devreme în vegetaţie în anul II de cultură, cresc viguros, determinînd mai puţine goluri în cultură, produc glomerule mai mari, comparativ cu cei obţinuţi în primăvară. Producerea seminţelor prin iernarea butaşilor în câmp constă în efectuarea semănatului sub plantă protectoare – orzul -, în perioada 20 iulie - 10 august, la 60 cm între rânduri (permite executarea mecanizată a lucrărilor de îngrijire şi de acoperire a butaşilor). Cultura se buchetează în cazul unei densităţi exagerate. Butaşii rămân nerecoltaţi şi iernează în sol, urmînd ca să fructifice pe locul unde au crescut în primul an. Această metodă prezintă dezavantajul că se realizează un coeficient de înmulţire mai redus de cca.1 : 140 - 180, dar costul producţiei se diminuează cu 30 - 50 % (se scuteşte recoltarea, însilozarea, plantarea butaşilor). Se practică în SUA şi în ţări de pe continental European, cu ierni blânde (Danemarca, Germania, Turcia, Spania, Franţa, Anglia). Cultura plantelor semincere. În vederea plantării butaşilor se efectuează o arătură la 30 cm adâncime, cu scormonitor, care se menţine curată de buruieni, afânată şi nivelată până la sosirea iernii; se fertilizează cu 20 - 30 t/ha gunoi de grajd asociat cu N60 P90 K40 sau numai cu N100 - 120 P120 - 150 K50 - 100 kg/ha. Plantarea se execută în ultima decadă a lunii februarie - prima decadă a lunii martie, folosindu-se: 30 - 50 mii butaşi /ha la sămânţa plurigermă, în condiţii de neirigare; 40 - 50 mii butaşi/ha în condiţii de irigare; 60 mii butaşi/ha în cazul butaşilor mici. Distanţa de plantare este de 60 (70) cm între rânduri, 30 - 35 (41) cm între butaşi pe rând, iar adâncimea de plantare se stabileşte în aşa fel încât, vârful butaşilor să se afle la 2 cm sub nivelul solului. Schema de plantare este următoarea: 3 rânduri mamă la 1 rând tată, pentru seminţele monogerme; 3 rînduri mamă la 1 rând tată, pentru soiurile plurigerme, cu amestecul seminţei elită. Ambele forme parentale trebuie să se planteze în aceeaşi zi, utilizând butaşi uniformi ca mărime, pentru a evita înflorirea şi polenizarea neuniforme. Butaşii se plantează cu MPB - 4, vertical, se tasează sol afânat în jurul acestora şi se acoperă epicotilul cu un strat de sol de 4 - 5 cm. Înainte de apariţia rozetei de frunze (prin dezvelirea manuală sau printr-o grăpare uşoară, perpendicular pe direcţia rândurilor) se combat buruienile: mecanic, manual (prin efectuarea a 3 - 4 praşile mecanice şi a 2 praşile manuale) şi chimic (se administrează aceleaşi erbicide şi doze ca la sfecla industrială). Prima praşilă se practică la 5 - 7 cm adâncime, iar următoarele la 10 - 12 cm, pe măsură ce butaşii sunt bine înrădăcinaţi. În vegetaţie se execută: tratamente contra gărgăriţei şi a afidelor (folosindu-se insecticide şi doze ca la sfecla industrială); cârnitul vârfurilor lăstarilor principali, când au înălţimea de 10 - 12 cm; ciupitul lăstarilor după fecundare; polenizarea suplimentară în perioada înfloririi, folosind frânghii lungi de 3 - 5 m, de care sunt prinse bucăţele de pânză lungi de 20 - 25 cm şi late de 10 - 15 cm; irigarea, prin aplicarea unei norme de udare de 300 - 400 m3 /ha imediat după plantare, o a doua normă cu 400 - 600 m3/ha în perioada formării lăstarilor şi

Page 95: Fitotehnie III+IV

95

ultima irigare la înflorire – formarea seminţelor. Recoltarea începe când 20 - 30 % din glomerulele situate la mijlocul inflorescenţei au culoarea castanie şi începe de la bază spre vârf la tulpinile principale, continuată cu ramificaţiile secundare. Se efectuează manual, prin secerarea tulpinilor de pe 5 - 6 rânduri, în zonele reci sau de pe 7 - 8 rânduri, pentru zonele calde. Se aşează în brazde continue în vederea uscării şi treierării cu combina. În cazul soiurilor monogerme, după polenizare se îndepărtează partenerul – tată diploid plurigerm sau se recoltează înaintea formei - mamă plurigermă (pentru a se evita impurificarea mecanică). Recoltarea divizată se realizează cu ajutorul vindroverului, care taie tulpinile, după care în funcţie de uscare (5 - 10 zile) se treieră cu combina. Recoltarea mecanizată se practică în cazul culturilor cu coacere uniformă şi lipsite de buruieni, folosind combina pentru cereale, reglată corespunzător în funcţie de umiditate şi înălţimea de tăiere, la 5 - 7 zile după aplicarea desicantului Reglone 5 l/ha în 100 - 150 l apă, când glomerulele bazale au culoare castanie, iar endospermul seminţelor este făinos. Reţinem. Seminţele se aşează la soare, se lopătează (pentru ca umiditatea să scadă la 14 %), se selectează, se condiţionează, după care se ambalează în saci de iută, etichetaţi, pe care se vor inscripţiona în urma analizelor efectuate următorii indici calitativi: puritatea fizică de 97 %; facultatea germinativă de minimum 70 % pentru sămânţa poliploidă; minimum 73 % la soiurile monogerme; minimum 75 % pentru sămânţa diploidă plurigermă sintetică; umiditatea maximă 14 %; grad de hibridare pentru soiurile poliploide monogerme minimum 50 % şi minimum 40 % în cazul seminţei plurigerme. Producţia de sămânţă este de 18 - 25 q/ha (30 q/ha).

Păstrarea rădăcinilor şi a materialului semincer la sfecla pentru zahăr.

La păstrarea sfeclei pentru zahăr se distinge : depozitarea sfeclei în staţii de recepţie şi păstrarea în silozuri până la prelucrare.

depozitarea în staţii de recepţie se face până în momentul transportării la fabricile de zahăr.

Pentru a se reduce pierderile în greutate şi în zahăr se recomandă ca, sfecla să se aşeze în stive de diferite mărimi, care variază după cantitatea ce se recepţionează şi după capacitatea de conservare a sfeclei. Stiva va avea o formă trapezoidală cu înălţimea de cca. 2 m. Se recomandă ca stiva să nu fie prea lungă şi prea înaltă, deoarece din cauza presiunii, sfecla se încălzeşte, temperatura ridicată favorizează apariţia bolilor criptogamice, iar datorită fermentului invertază, formează zahărul invertit care se opune la cristalizare. Locul unde se aşează stiva se curăţă bine şi se prăfuieşte cu var nestins 2.000 kg/ha.

în silozuri se păstrează sfecla, care urmează a fi prelucrată în perioada când în aer scade temperatura sub 0° C, pentru că prin îngheţ se produce alterarea sfeclelor şi deprecierea lor calitativă.

Pentru a lucra organizat, se va stabili din timp terenul unde se va depozita, ţinându - se cont de cantitatea de sfeclă ce urmează a fi recoltată. Acel teren trebuie să fie plan şi permeabil. Fixarea dimensiunilor silozului se face având în vedere: starea sfeclei, condiţiile climatice, precum şi de momentul când se face însilozarea. Silozul trapezoidal are o înclinare a părţilor laterale de 45 grade. Acesta prezintă o capacitate mare de aerisire (pentru că nu se acoperă cu pământ la partea superioară, ci cu rogojini), însă în timpul iernii, sfecla este expusă îngheţului, dacă nu se iau măsurile necesare de protecţie. Se recomandă să se folosească pentru sfecla care se recoltează devreme şi se conservă pe o perioadă scurtă de timp. Acest tip de siloz prezintă o capacitate mare de depozitare, pentru că înălţimea la bază este de peste 12 m, la coamă de până la 7 m, iar înălţimea de 2,5 m sau mai mare, dacă depozitarea se face mecanic şi se practică aerisirea artificială.

Page 96: Fitotehnie III+IV

96

Silozul prismatic are o capacitate mai mică de aerisire şi de depozitare comparativ cu primul tip. În interior se obţine o temperatură mai mare. Din această cauză se recomandă să se folosească pentru sfecla ce se recoltează târziu şi care este rezervată pentru conservare îndelungată. În acest siloz, variaţiile de temperatură sunt mici de 2 - 4°C., comparativ cu primul sistem, unde variaţiile de temperatură sunt de 5 - 22° C. Pentru a constata pierderile în zahăr ale sfeclei şi în greutate, pe timpul păstrării se fac anumite determinări, la începutul depozitării şi în momentul când sfecla trece la prelucrare. Pentru executarea acestor determinări se iau probe de 50 sfecle, la 10 vagoane, probele se pun în saci gudronaţi şi se aşează în silozurile respective. Sacul şi sfecla se cântăresc separat. Se fac următoarele determinări : greutatea probei şi numărul sfeclelor luate pentru analiză; conţinutul în apă al sfeclei; conţinutul în zahăr al sfeclei; conţinutul în substanţă uscată (determinate cu etuva şi refractometrul); conţinutul în zahăr invertit, azot ,,vătămător,,, rafinoză, cenuşă (separat şi compoziţia chimică); coeficientul procentual al zemii sfeclei; conţinutul în zahăr al zemii; conţinutul în substanţă uscată al zemii. Pentru toate determinările se recoltează probe de la toate sfeclele, se amestecă şi se face o probă medie. În momentul când se desfac silozurile, sacii cu sfeclă se cântăresc separat şi se fac determinările arătate mai sus. Semincerii după recoltare se însilozează pe terenul unde au vegetat sau mai bine pe terenul unde vrem să - i plantăm în anul viitor. Aceasta, deoarece primăvara, forţa de muncă şi atelajele sunt imobilizate în alte lucrări şi astfel se produce deshidratarea, se întârzie cu transportul la locul de plantat şi deci cu plantatul, ceea ce se răsfrânge asupra producţiei de sămânţă şi asupra calităţii acestora. Aşezarea semincerilor în şanţuri sau în silozuri se face cu capul (coletul) către în afară, după ce în prealabil au fost sortaţi. După fiecare strat de seminceri se pune un strat de pământ de 3 - 4 cm grosime (la aşezarea în şanţuri) şi se continuă astfel până la 16 - 20 cm sub nivelul solului, după care se pune pământul până la înălţimea de 30 - 35 cm deasupra nivelului pământului. În urma experienţelor executate în ţara noastră se recomandă silozurile la suprafaţa pământului, pentru Banat, iar pentru regiunile unde temperatura din timpul iernii scade foarte mult, silozurile să fie semiîngropate. Şi la silozuri se poate pune pământ între seminceri, deoarece se păstrează mai bine. Dimensiunile silozului pentru seminceri, recomandate pe bază de experienţe sunt : lăţimea 0,6 - 1,00 m, înălţimea 0,5 - 0,8 m, lungimea după nevoie. Silozurile se acoperă cu un strat de pământ de 25 - 40 cm grosime, peste care în regiunile cu geruri mari se mai adaugă un strat de 30 cm înainte de sosirea acestora. Nu se recomandă ca silozurile să fie prevăzute cu aerisire, deoarece într-un climat schimbător (ca la noi) riscăm ca, semincerii să îngheţe sau să se strice în jurul aerisitoarelor. Temperatura în aceste silozuri se va controla de două ori pe săptămână şi trebuie menţinută între 0,5° C şi 5° C. Primăvara când se încălzeşte, stratul de pământ se subţiază la 20 cm sau mai mult. Pentru o bună păstrare a materialului, trebuie să se creeze condiţii corespunzătoare de temperatură, umiditate, aerisire şi lumină, în vederea menţinerii capacităţii de reproducere. Observaţie. Rădăcinile fiind organisme vii, procesele naturale de respiraţie, transpiraţie, încolţire au loc şi în timpul păstrării, din care cauză se înregistrează pierderi în greutate şi transformări calitative. Prin reglarea principalilor factori care condiţionează păstrarea (temperatură, umiditate, aer, lumină), pierderile de păstrare se reduc la valoarea normală de 8 -12 %. Asupra păstrării rădăcinilor au influenţă şi următorii factori : gradul de maturitate; starea de turgescenţă; integritatea; starea de sănătate. Terenul pe care urmează să se construiască adăposturi temporare sau permanente, pentru păstrarea rădăcinilor trebuie să întrunească următoarele condiţii : să fie uscat, permeabil, cu pânza de apă freatică la peste 1,5 m adâncime; să existe drumuri de acces, pe care transportul să se poată executa chiar şi pe timpul ploios; să

Page 97: Fitotehnie III+IV

97

posede o uşoară pantă, pentru ca excesul de apă provenit din precipitaţii să se poată scurge; să permită orientarea silozurilor în direcţia pantei şi pe cât posibil, în direcţia vântului dominant din timpul ierni (paralel cu vântul). TEST DE EVALUARE

1. Prin ce metode se realizează producerea de material semincer la sfecla pentru zahăr? Răspuns:

Obţinerea butaşilor în cultura de primăvară şi în cultura succesivă (de vară); producerea seminţelor prin iernarea butaşilor în câmp; cultura plantelor semincere.

2. Prezentaţi avantajele obţinerii butaşilor în cultura de vară comparativ, cu cei din

cultura de primăvară? Răspuns:

Exerciţii. Exemplu rezolvat:

1. Pentru obţinerea butaşilor seminceri în cultura de vară, semănatul se execută în perioada:

a) 1 - 10 iunie; b) 15 - 25 iunie c) 1 - 10 iulie; d) 10 - 15 iulie; e) 20 - 30 iulie;

f) 1 - 15 august. Rezolvare: d. De rezolvat:

2. Înălţimea la coamă a silozului trapezoidal, ca spaţiu de depozitare al rădăcinilor de sfeclă este de:

a) 10 m; b) 12 m c) 7 m ; d) 15 m; e) 25 m;

f) 30 m. Rezolvare:

Page 98: Fitotehnie III+IV

98

REZUMATUL TEMEI

Creşterea continuă a consumului de zahăr, conjunctura economică mondială constitue elementele care au stat la baza extinderii atât a suprafeţelor cultivate cu trestie în India, Cuba, Pakistan, Mexic, Brazilia, dar şi a suprafeţelor cu sfeclă pentru zahăr, mai ales pe continentul European, în Rusia, Germania, Franţa, Polonia, pe aproximativ 5,49 mil. ha. Din rădăcinile de sfeclă se extrage zahărul, care reprezintă 30 % din producţia mondială. Pe lângă alimentaţie, zahărul constituie materie primă pentru: obţinerea glicerinei şi levulozei; producerea de alcool etilic; obţinerea acizilor lactic, glutamic şi citric; obţinerea carburanţilor speciali; realizarea lactoprenului (pentru materialul plastic vulcanizabil) şi dextranului; se foloseşte ca mediu de cultură pentru obţinerea penicilinei. Rădăcinile tuberizate prezintă în compoziţie următoarele elemente: apă - 75 %; substanţă uscată - 25 % formată din: zaharoză 17,5 %; celuloză şi hemiceluloză 3,5 %; substanţe pectice 2,4 %, insolubile, care nu trec în suc la presiunea standard şi care poartă denumirea de ,,marc’’; substanţe azotate 1,25 % din greutatea sfeclei conţin substanţe proteice, aminoacizi (27), betaină, amide, care influenţează negativ puritatea zemurilor de difuzie; scăderea alcalinităţii sucului; vitaminele A, B1, B2, B6,C se găsesc în cantităţi reduse; cenuşă 0,1-1 % reprezentată de oxizii melasigeni de potasiu şi sodiu. Sfecla pentru zahăr este o plantă de climat temperat (cu veri calde şi cu umiditate suficientă), ce valorifică eficient energia luminoasă (fiind o plantă de zi lungă) şi care solicită soluri cu o bună stare de afânare deoarece: manifestă o intensitate ridicată de respiraţie a rădăcinilor tuberizate; are un sistem radicular profund. Sfecla pentru zahăr este considerată ca o specie pretenţioasă faţă de planta premergătoare, mare consumatoare de elemente fertilizante. Sămânţa necesară infiinţării culturii de sfeclă pentru zahăr se produce în anul al doilea de cultură, deoarece sfecla este o specie bienală. În anul I se obţin butaşii, care se plantează în vederea emiterii tulpinilor semincere. Sămânţa trebuie creată anual, fiind un hibrid în F1, care prin segregare formează biotipuri de calitate inferioară, ca urmare a degenerării treptate Se recomandă efectuarea în condiţii optime a întregii game de lucrări de îngrijire. Momentul optim de recoltare coincide cu atingerea greutăţii maxime a rădăcinilor ( de 1,5 - 2 ori mai mare comparativ cu cea a frunzelor) şi a acumulării procentului de zahăr caracteristic tipurilor de soiuri. Stabilirea momentului recoltatului se face diferenţiat pe parcele, pe baza creşterii în dinamică a rădăcinilor. Campania de recoltare se pregăteşte ţinându-se seama de producţia evaluată, posibilităţile de transport, capacitatea de depozitare şi de prelucrare. La păstrarea sfeclei pentru zahăr se distinge : depozitarea sfeclei în staţii de recepţie şi păstrarea în silozuri până la prelucrare

Page 99: Fitotehnie III+IV

99

Tema nr. VII

CARTOFUL (Solanum tuberosum L.)

Unităţi de învăţare: Istoric, răspândire, importanţă, compoziţia chimică, relaţia plantă-factori de

vegetaţie la cartof. Solul, rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, materialul de plantare. Plantarea tuberculilor, lucrări de îngrijire, recoltare.

Obiectivele temei: - prezentarea importanţei tuberculilor de cartof, în contextul alimentar şi

industrial; - stabilirea relaţiei plantelor cu factorii de vegetaţie pe parcursul ontogenezei; - enumerarea şi descrierea secvenţelor din tehnologia de cultivare: amplasarea

culturii, fertilizarea, lucrările solului, înfiinţarea culturii; - precizarea detaliilor referitoare la lucrările de îngrijire şi recoltare. Timpul alocat temei: 6 ore Bibliografie recomandată

1. Diaconu Aurelia şi colab., 2009, Rezultate ale cercetărilor din domeniul cartofului, Analele

C.C.D.C.P.N. Dăbuleni, vol.XVIII. 2. Morar G., 1999, Cultura cartofului. Editura Risoprint, Cluj - Napoca. 3. Muntean L. S., 1997, Mic tratat de fitotehnie, vol II. Editura Ceres, Bucureşti. 4. Sin Gh. şi colab., 2000, Tehnologii moderne pentru cultura plantelor de câmp. Editura Ceres, Bucureşti.

7.1. Istoric, răspândire, importanţă, compoziţia chimică,

relaţia plantă - factori de vegetaţie la cartof Istoric. Cartoful reprezintă una dintre cele mai valoroase plante, pe care ,,lumea nouă,, le-a oferit Europei. La început a fost acceptat în alimentaţie mai mult din necesitate (foamete) sau din curiozitate botanică. Cu circa 4.000 de ani în urmă, băştinaşii din zona centrală a Perului consumau tuberculii de cartof. Primul transport în Europa a avut loc în anul 1565, din Cuzca - Peru, de unde s-a răspândit în Portugalia, Franţa, Italia. Aducerea cartofului în Europa a avut loc la început pe două căi: prin Spania şi prin Anglia. Astăzi, cartoful este una dintre culturile specifice continentului European, care deţine cea mai mare suprafaţă, cu cca. 63 % din total, faţă de zona de origine, America de Sud, cu numai cca. 4,5 % din suprafaţa totală mondială. În România se consideră că, în 1815, coloniştii germani ar fi adus şi cultivat cartoful în Transilvania. În Moldova, cartoful a pătruns pe vremea domnitorului Scarlat Calimachii (1812 - 1819), iar în Muntenia în jurul anului 1810.

Page 100: Fitotehnie III+IV

100

Răspândire. Cartoful se cultivă pe suprafeţe mari astfel: pe plan mondial 22,528 mil. ha (1948 - 1952); 19,0 mil. ha (1979 - 1981); 18,0 mil. ha (1986 - 1990); 18,6 mil. ha în 2005. Ţări mari cultivatoare de cartof sunt: Rusia - 3140 mii ha; China - 4401 mii ha; Ucraina - 1514 mii ha; India -1400 mii ha. Pentru România, evoluţia în dinamică a suprafeţei şi producţiei totale de cartof se prezintă în tabelul 7.1.

Tabelul 7.1.

Date privind dinamica suprafeţei şi a producţiei de cartof în România-perioada 1990– 2008 Specificare UM 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 Suprafaţa Mii

ha 289,6 234,8 218,6 249,0 248,9 244,3 256,9 55,0 261,3

Producţie totală

Mii to

3185,6 1872,7 2601,6 3708,9 2946,7 3019,9 3591,3 3206,0 3319,1

În zona umedă şi răcoroasă din judeţele: Braşov, Harghita, Suceava, Covasna, Sibiu, Bihor, Neamţ, Mureş, Cluj se înregistrează cele mai mari suprafeţe cultivate cu cartof. Importanţă. Importanţa culturii constă în aceea că, tuberculii sunt foarte mult utilizaţi ca: aliment, materie primă pentru diverse industrii, furaj de bună calitate. În alimentaţia umană, cartoful se utilizează sub diferite forme: în stare proaspătă, fiert, copt, prăjit, sub formă de supe, salate, pireuri; sub formă de produse uscate şi semipreparate culinare (cips, ,,pommes frittes,,), adaos la fabricarea pâinii, deoarece componentele sale chimice sunt uşor digestibile. În unele ţări, cartoful înlocuieşte în mare măsură pâinea, reprezentând ,,pâinea nordului,, sau ,,a doua pâine,,, utilizându-se anual cantităţi de 80 - 150 kg pe locuitor. Consumul anual de cartofi pe locuitor este variabil în diferite ţări astfel: Irlanda - 140 kg, Olanda - 138 kg, Germania - 130 kg, Spania - 120 kg, Belgia - 118 kg, Franţa - 108 kg, Anglia - 95 kg, Elveţia - 87 kg, Italia - 65 kg, România - 100 kg. În furajarea animalelor, sub formă de nutreţ proaspăt sau murat, cartoful îndeplineşte rol în creşterea unor specii de animale aşa cum sunt: porcii, vacile pentru lapte şi păsările. Cartoful fiind deficitar în substanţe proteice este mai puţin indicat pentru creşterea tineretului. Se folosesc tuberculii răniţi la recoltare, cei mici şi vrejii, dar cu atenţie mare, deoarece se acumulează un alcaloid – solanina - ce imprimă gustul amar şi care produce deranjamente intestinale, nefiind utilizaţi în hrana animalelor gestante. În industria alimentară, tuberculii constituie materie primă pentru obţinerea spirtului, amidonului, glucozei, dextrozei, dextrinei. Dintr-o tonă de tuberculi rezultă prin prelucrare unul din următoarele produse: 95 l alcool; 140 kg amidon; 100 kg dextrină; 15 - 17 kg cauciuc sintetic. Reţinem. Sub aspect agrofitotehnic, cartoful este o bună plantă premergătoare, care valorifică bine unele soluri slab productive (nisipurile, cenuşile de termocentrală, haldele de steril);

1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 273,7 282,7 276,7 283,2 281,8 254,0 285,3 283,0,8 272,5 259,7 3957,1 3469,8 3997,1 4077,6 3947,1 4230,2 3738,5 4015,8 3712,4 3649,0

Page 101: Fitotehnie III+IV

101

favorizează eşalonarea lucrărilor agricole (soiuri diferite ca perioadă de vegetaţie); foloseşte fertilizanţii organici, minerali şi apa de irigaţie foarte eficient. Cultura cartofului prezintă şi unele inconveniente cum ar fi:

tuberculii destinaţi plantării trebuie reînnoiți periodic, pentru a se înlătura efectul dăunător al degenerării;

mana cartofului şi gândacul din Colorado pot produce pagube însemnate economic şi chiar compromite cultura;

materialul de plantare solicită condiţii speciale de obţinere, păstrare, pregătire; se utilizează cantităţi mari de tuberculi pentru plantare (cheltuieli mari); cartoful este sensibil la transport (rănindu-se cu uşurinţă), la lovire şi la

temperaturi scăzute; mecanizarea integrală ridică unele probleme dificile.

Pentru realizarea de producţii constant - ridicate, în ţara noastră sunt necesare unele măsuri menite să conducă la realizarea acestui obiectiv, cum ar fi:

stabilirea unei zonări îmbunătăţite a cartofului, prin care să se valorifice mai bine condiţiile naturale şi să se reducă corespunzător transportul de tuberculi dintr-o regiune în alta;

introducerea în cultură de noi soiuri, caracterizate prin productivitate, calitate superioară, rezistenţă la boli, secetă, temperaturi scăzute;

folosirea de material pentru plantare, liber de viroze; organizarea de unităţi agricole specializate pentru producerea materialului de

plantare valoros; asigurarea necesarului de: îngrăşăminte (conform producţiei planificate şi

consumului specific); insecto - fungicide; erbicide; apa de irigaţie; maşini agricole; construirea unor depozite moderne, dotate cu utilaje mecanice pentru preluare, sortare, păstrare, ambalare.

Compoziţia chimică. Tuberculii fiind tulpini subterane suculente prezintă în compoziţie următoarele elemente:

• apă - 75 %; • substanţă uscată - 25 % formată din :

extractive neazotate 61,0 - 79,89 %, reprezentate prin amidon constituit din amilază 15 - 25 % şi amilopectină 75 - 85 % (acumulare favorizată de către îngrăşămintele pe bază de fosfor);

proteină brută 0,7 - 4,9 %; grăsimi brute 0,04 - 1,0 %; celuloză 0,2 - 3,5 %; cenuşă (K, Na, Ca, Mg, P2O5) 0,1 - 1,9 %.

Fluctuaţiile mari ale diferitelor componente sunt determinate de: natura solului; mărimea tuberculilor; condiţiile pedoclimatice; tehnologia de cultivare. Substanţa uscată variază atât în secţiune transversală cât şi longitudinală. Cea mai mare cantitate de substanţă uscată se află în zona parenchimului amidonos şi descreşte atât spre interior cât şi spre exterior. În secţiune longitudinală, cea mai mare cantitate se află spre partea ombilicală. Tuberculii mici sunt mai bogaţi în substanţă uscată comparativ cu cei mari. În condiţii de secetă, tuberculii au un conţinut în amidon mai ridicat, comparativ cu soiurile timpurii şi cele cultivate în zone cu exces de umiditate. În general, soiurile tardive, datorită conţinutului mai mare în amidon

Page 102: Fitotehnie III+IV

102

se pretează pentru industrializare. Important este şi faptul că, mărimea grăunciorilor de amidon determină aprecierea materiei prime destinată industriei astfel:

- în industria amidonului se preferă tuberculii cu grăunciori de amidon mari (peste 21 %); - în industria alcoolului se recomandă tuberculii cu grăunciori de amidon mici.

Pentru consumul alimentar, cele mai valoroase soiuri sunt cele care, în stare proaspătă conţin un procent mai mic în amidon 12,5 - 17 % şi un conţinut mai ridicat în proteină. Conţinutul ridicat de amidon se corelează pozitiv cu:

• forma sferică a tuberculilor; • lungimea perioadei de vegetaţie; • durata perioadei de fierbere: 26 - 40 minute.

Zahărul reprezintă 1,3 % din substanţa uscată. În timpul păstrării, conţinutul în zahăr poate să crească până la 7 - 8 %, dacă temperatura în masa de tubercului se menţine în jurul a 0° C. În industria cipsului, o proporţie ridicată de zahăr reducător este dăunătoare, întrucât prin caramelizare depreciază culoarea galben - pai uniformă, care este foarte apreciată de către consumator. Proteinele din tuberculi sunt foarte valoroase având un grad ridicat de digestibilitate. Sunt reprezentate de albumină, asparagină, glutamină, diferiţi aminoacizi. Solanina este un alcaloid toxic atât pentru om cât şi pentru animale, dacă are un conţinut mai mare de 0,02 %. Cantitatea de solanină este variabilă în funcţie de organul plantei, de tipul tuberculilor (înverziţi sau încolţiţi), de prezenţa luminii (a se evita expunerea cartofilor la lumină, înainte de consum). Vitaminele A, B1, B2, B6, C, D, PP se găsesc în cantităţi variabile 0,4 - 1,9 mg/100 g s. u. Calitatea culinară a tuberculilor se apreciază după următoarele însuşiri: suprafaţa trebuie să fie regulată, fără proeminenţe; coaja să fie netedă şi subţire, de culoare roz (corelată cu rezistenţa la sfărâmare); ochii să fie superficiali şi nu prea sprâncenaţi; pulpa cu structură corespunzătoare modului de preparare - consistentă pentru salate,

tocane şi făinoasă pentru pireu, papanaşi, copţi; fierberea să se realizeze repede ( 28 - 30 min); să nu se înnegrească prin fierbere (prezenţa acidului clorogenic); gustul să fie plăcut (determinat de conţinutul în grăsimi, săruri, dar mai ales de raportul

dintre K şi N); aroma care este dată de prezenţa flavonelor în tuberculii cu miez galben; culoarea miezului depinde de preferinţele consumatorului (galbenă, albă, alb - slab roză).

Relaţia plantă - factori de vegetaţie. Temperatura. Deşi este o plantă originară din zona cu climat răcoros şi umed, în Europa, cartoful se cultivă mai ales în partea centrală şi nordică, unde climatul este temperat şi umed. Se poate extinde şi în exteriorul climatului temperat, apropiindu-se de poli - paralela 70° latitudine nordică (Laponia) şi 50° latitudine sudică (Noua Zeelandă). Ca altitudine se cultivă de la 1000 la 4000 m. Manifestă o plasticitate ecologică accentuată. Temperatura minimă pentru germinare a tuberculilor este de 7° C, iar cea optimă de răsărire este de 12 - 15° C. Când temperatura scade sub 0° C, toate organele plantei încep să sufere. Tuberculii se îndulcesc, iar vrejul se vestejeşte. Plantele mature se distrug la - 3° C; plantele tinere la - 2° C; tuberculii la - 1° C; colţii la – 0,8° C, frunzele la - 0,5° C. Rădăcinile cartofului cresc şi la 4 - 5° C, dacă a fost încolţit şi dacă are ,,puncte,, radiculare la

Page 103: Fitotehnie III+IV

103

baza colţilor. Temperatura optimă de creştere a tulpinilor şi frunzelor este de 19 - 21° C. Vrejii pot rezista până la 42° C. Pe măsură însă ce creşte temperatura, vrejii se alungesc, cad, suprafaţa foliară rămâne mică, iar producţia scade. La înflorit, temperatura medie zilnică trebuie să fie în jur de 16° C. Temperatura optimă de creştere a tuberculilor este de 17° C, cu variaţii între 15 şi 18° C. Tuberculii nu se mai formează la 25° C. Temperatura de peste 29° C, în sol determină încetarea creşterii tuberculilor, iar substanţele nutritive elaborate se orientează către organele de creştere aeriene. Temperatura ridicată determină şi obţinerea unui material biologic degenerat. Prin norme de udare administrate, menţinând umiditatea solului la 70 - 80 % din I.U.A., temperatura solului poate să scadă cu 8 - 12° C faţă de temperatura din atmosferă, astfel încât se pot înregistra creşteri ale tuberculilor şi la 32 - 35° C. Suma gradelor de temperatură la care se obţin producţii normale : 1500 - 3000° C. Producţii extratimpurii se obţin şi la 1000 -1300° C în 60 zile de la plantare. Pe faze de vegetaţie se prezintă astfel:

• de la plantat la răsărit = 395 - 415° C; • de la răsărit la înflorit = 480 - 680° C; • de la înflorit la maturitate = 825 - 1605° C.

Umiditatea. Chiar dacă are un consum specific redus (167 - 659), cartoful manifestă cerinţe mari faţă de umiditate (250 - 550 mm precipitaţii pe solurile luto - nisipoase şi nisipo - lutoase). Variaţia mare a coeficientului de transpiraţie se datorează următoarelor cauze:

• aria de cultură extinsă; • condiţii climatice diferite; • particularităţi biologice diferenţiate ale soiurilor.

Observaţie. Producţia de tuberculi este mult influenţată de cantitatea de precipitaţii căzute în lunile de vară astfel: precipitaţiile din iunie favorizează producţia soiurilor timpurii; cele din iulie pentru soiurile semitimpurii; cele din august – septembrie pentru soiurile tardive. Umiditatea optimă din sol este de 70 % din capacitatea solului pentru apă, iar umiditatea optimă atmosferică este de 80 %. Apa influenţează negativ atât prin exces cât şi prin deficit astfel:

insuficienţa în perioada de formare a tuberculilor determină formarea unui număr redus de tuberculi, tuberculi de diferite vârste, neuniformitatea fierberii, scăderea producţiei;

insuficienţa apei după tuberizare determină apariţia fenomenului de puire, distrugerea tuberculilor tineri şi a stolonilor, moartea frunzelor inferioare, reducerea calităţii şi cantităţii producţiei;

excesul de apă imediat după plantare determină împiedicarea răsăririi şi putrezirea tuberculilor;

excesul de apă între răsărit şi tuberizare, plus azot în doze mari determină creşterea luxuriantă a tulpinilor aeriene, reducerea respiraţiei prin evacuarea aerului, stânjenirea tuberizării;

excesul de apă după formarea tuberculilor stânjeneşte creşterea tuberculilor, favorizează putrezirea tuberculilor, imprimă un gust neplăcut, iar coaja devine rugoasă.

Page 104: Fitotehnie III+IV

104

Lumina. Transformarea tuberculilor în stoloni se produce în condiţii de zi scurtă (10 - 12 ore lungimea zilei), creşterea tuberculilor are loc în condiţii fotoperiodice lungi (pentru soiurile timpurii), condiţii de zi lungă spre scurtă (soiurile semitârzii), condţii de zi scurtă (soiurile tardive), iar creşterea maximă a tulpinilor, în condiţii fotoperiodice medii. La o durată de iluminare mai mare, din stoloni se formează lăstari aerieni. Pentru realizarea unor producţii ridicate este necesară asigurarea luminii intense, când apa este în optimum şi mai puţin intensă, când apa este insuficientă (zona de câmpie). Umbrirea este nefavorabilă (se stabilesc corect distanţele de plantare).

TEST DE EVALUARE

1. Care sunt valorile optime ale umidităţii pentru cartof? Răspuns: Umiditatea optimă din sol este de 70 % din capacitatea solului pentru apă, iar umiditatea optimă atmosferică este de 80 %.

2. Care este compoziţia chimică a tuberculilor de cartof ?

Răspuns:

Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Temperatura optimă de creştere a tuberculilor este de:

a) 10 °C; b) 13 °C; . c) 17 °C; d) 20 °C; e) 22 °C ; f) 24 °C.

Rezolvare: c. De rezolvat:

2. Ce produse rezultă prin prelucrarea unei tone de tuberculi ? a) 90 kg ulei eteric; b) 140 kg amidon ; c) 30 kg pectină; d) 10 kg celuloză; e) 20 kg acid oleic ; f) 15 kg acid linolenic. Rezolvare:

Page 105: Fitotehnie III+IV

105

7.2. Solul, rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, materialul de plantare.

Solul. Cartoful solicită soluri cu o bună stare de afânare deoarece: manifestă o intensitate ridicată de respiraţie a părţilor subterane; o expansiune redusă a tuberculilor (cuib adunat, strâns). În perioada de formare a tuberculilor, afânarea solului prezintă rol important, fiindcă influenţează respiraţia tuberculilor şi formarea acestora. În sol neafinat, tuberculii rămân mici, cu deformaţii pronunţate şi abateri de la forma caracteristică. Din punct de vedere textural, cele mai indicate soluri sunt: solurile lutoase, luto - nisipoase, nisipo - lutoase. Cu cât regimul pluviometric este mai bogat şi temperatura mai scăzută, cu atât solul trebuie să fie mai uşor, pentru a se zvânta, aera şi încălzi mai repede. Foarte bune sunt solurile aluvionare, turboase, desecate - ameliorate. Solurile podzolice argilo - lutoase sunt indicate pentru cultura cartofului, dacă stratul arabil se adânceşte treptat, dacă se menţine în permanenţă bine afânat şi se fertilizează cu gunoi de grajd. Reacţia solului este acidă spre neutră, cu pH-ul între 4,5 - 7,5. Factorii care influenţează cantitatea şi calitatea tuberculilor sunt: temperatura aerului şi a solului, cantitatea şi repartizarea precipitaţiilor, lungimea zilei, intensitatea luminii, tipul de sol. Zonele ecologice s-au stabilit avându-se în vedere: repartizarea precipitaţiilor pe faze de vegetaţie; temperatura medie a verii şi a primelor cinci luni de vegetaţie; perioadele de secetă şi durata acestora; umiditatea relativă a aerului; nebulozitatea în lunile iulie - august. Zona foarte favorabilă (60 % din suprafaţă) cuprinde: zonele muntoase din Nordul Moldovei, Transilvania, cu excepţia câmpiei şi Nord - Vestul; Estul Banatului; depresiunile intra şi extramontane. Această zonă se caracterizează prin: temperatura medie pe perioada de vegetaţie 18 - 19°C; precipitaţii 650 - 900 mm anual, bine repartizate; soluri nisipo-lutoase, luto-argiloase. Zona favorabilă cuprinde: zona subcarpatică din podişul Olteniei şi Munteniei; Nord-Vestul Transilvaniei; Podişul Moldovei. Această zonă se caracterizează prin: temperatura medie pe perioada de vegetaţie 19 - 21° C; precipitaţii 600 - 700 mm anual, bine repartizate; soluri luto-argiloase. Zona favorabilă culturii cartofului timpuriu este localizată în Câmpia Banatului, Colinele Olteniei, Munteniei, Banatului, Câmpia Dunării, nisipurile irigate din Oltenia. În această zonă se întâlnesc soluri brun - roşcate, cernoziomuri, aluviuni, nisipuri, precipitaţii 400 - 600 mm anual, iar temperatura lunii iulie depăşeşte 25° C. Reţinem. Pe baza analizelor referitoare la condiţiile pedoclimatice şi corelarea acestora cu cerinţele biologice ale cartofului au fost conturate în România mai multe bazine şi subbazine specializate astfel: Bazine de cultură a cartofului pentru consumul de toamnă – iarnă care cuprind:

bazine de cartof pentru consumul de toamnă – iarnă; bazine de cartof pentru industria amidonului şi consumul de toamnă – iarnă; bazine de cartof pentru consumul de toamnă – iarnă, cu posibilităţi şi pentru timpuriu

- vară; bazine de cartof pentru consumul de toamnă – iarnă, numai în condiţii de irigare.

Bazine de cartof pentru consumul timpuriu care cuprind: bazine de cartof pentru consumul timpuriu, extratimpuriu şi pentru toamnă - iarnă,

numai în condiţii de irigare; bazine de cartof pentru consumul timpuriu şi extratimpuriu.

Page 106: Fitotehnie III+IV

106

Rotaţia. Cartoful este considerat ca o specie puţin pretenţioasă faţă de planta premergătoare, totuşi manifestă unele cerinţe sub acest aspect astfel: solicită soluri afânate şi bine structurate; pretinde ca planta premergătoare să lase solul bogat în elemente nutritive. Bune plante premergătoare pentru cartof sunt considerate următoarele: leguminoase perene furajere (lucerna - zona de câmpie şi trifoiul – zona umedă); leguminoasele anuale pentru boabe; cerealele păioase; inul pentru ulei şi fibră; bostănoase; porumb siloz; floarea-soarelui (dacă nu a fost atacată de putregaiul cenuşiu); lupinul (folosit ca îngrăşământ verde); borceag; secară - masă verde; orz (pentru plantările de vară şi în condiţii de irigare). Mai puţin recomandate sunt sfecla pentru zahăr şi porumbul, deoarece eliberează terenul târziu. Ca urmare a rezistenţei la efectul remanent al erbicidelor aplicate porumbului, cartoful se poate cultiva totuşi după porumb. La rândul său, cartoful este considerat o foarte bună plantă premergătoare pentru culturile de primăvară, culturile succesive şi chiar pentru grâul de toamnă, rapiţă, orzul de toamnă, triticale, dacă s-au cultivat soiuri timpurii. Nu intră în rotaţie cu plante din aceeaşi familie botanică (Solanaceae), datorită bolilor şi dăunătorilor comuni. Rotaţia cea mai bună este de 4 ani, dar se poate revenii pe aceeaşi solă şi după 2 - 3 ani, dacă nu se manifestă atac de nematod auriu. Fertilizarea. Cartoful este o plantă mare consumatoare de elemente fertilizante. Pentru 1 tonă de tuberculi şi părţile aferente de biomasă, consumul specific este de: 5,6 kg azot, 1,8 kg P2 O5, 7,5 kg K2 O, 3,1 kg Ca O şi 1,6 kg Mg O, iar pentru soiurile timpurii şi extratimpurii este de 8 - 10 kg N, 3 kg P2O5, 12 - 14 kg K2 O. Cel mai ridicat consum de elemente nutritive se manifestă în perioada formării tuberculilor. În condiţiile pedoclimatice din România, cartoful reacţionează foarte bine la administrarea asociată a îngrăşămintelor organice, cu cele verzi şi minerale. În vederea stabilirii dozelor optim - economice se ţine seama de: starea de fertilitate naturală a solului, textura solului, aplicarea gunoiului de grajd, planta premergătoare, sistemul de cultură (irigat sau neirigat), tipul soiurilor în funcţie de destinaţia producţiei, producţia planificată, consumul specific. Gunoiul de grajd se recomandă pentru soiurile timpurii (încălzeşte solul) şi cele tardive, fermentat sau nefermentat (pe solurile reci şi grele), în cantitate de 30 - 40 kg /ha administrat sub arătura de bază. Se poate utiliza şi turba 20 - 40 kg/ha, singură sau compostată cu gunoi de grajd. Îngrăşămintele verzi – lucernă, trifoi, sparcetă, lupin, sulfină, măzăriche - se recomandă pe solurile nisipoase. Aportul azotului se manifestă prin: creşterea suprafeţei foliare, favorizează formarea tuberculilor, conţinutul în proteină al tuberculilor. Insuficienţa azotului determină încetarea creşterii, îngălbenirea frunzelor, uscarea marginilor frunzelor, iar excesul reduce conţinutul în amidon, stânjeneşte tuberizarea şi creşterea tuberculilor. Temperatura scăzută asociată cu excesul de azot determină acumularea în tuberculi a acidului clorogenic, ce imprimă gustul neplăcut, cauzează înnegrirea la fierbere, micşorând şi rezistenţa la păstrare. Pe solurile acide se aplică nitrocalcarul şi ureea; pe cele neutre, ureea, azotatul de amoniu, sulfatul de amoniu. Fosforul determină creşterea numărului de tuberculi în cuib, a procentului de amidon, cantitatea de amilopectină, care imprimă rezistenţă la fierbere şi la păstrare. Cantităţile administrate sunt mai reduse la cartoful extratimpuriu şi timpuriu, mai mari la culturile destinate obţinerii materialului de plantare. Potasiul influenţează masa, numărul de tuberculii, conţinutul de amidon la soiurile semitardive, tardive şi randamentul fotosintezei pentru soiurile timpurii, determină o rezistenţă mai bună la boli şi la păstrare. Deoarece cartoful este o plantă iubitoare de aciditate nu se recomandă neutralizarea acidităţii prin folosirea amendamentelor calcaroase (se intensifică atacul de Râie neagră). Dozele de îngrăşăminte cu azot oscilează de la 80 - 160 kg/ha, cele cu fosfor de la 60 - 120 kg/ha, iar cele cu potasiu de la 40- 100 kg/ha. Acestea se pot modifica astfel:

Page 107: Fitotehnie III+IV

107

după plante premergătoare tehnice, dozele de azot şi fosfor se măresc cu 10 - 20 kg /ha, iar cele de potasiu cu 10 kg/ha;

după leguminoase anuale, doza de azot se reduce cu 10 - 20 kg/ha şi se măreşte cea de fosfor cu 15 kg/ha;

după leguminoase perene, doza de azot se micşorează cu 20 - 30 kg/ha şi se măreşte doza de fosfor cu 20 kg/ha;

după aplicarea gunoiului de grajd se micşorează dozele de îngrăşăminte chimice cu 2 kg azot, 1kg P2 O5, 2,5 kg K2 O pentru fiecare tonă de gunoi aplicată;

pe solurile cu textură luto - nisipoasă se măresc dozele de azot cu 10 - 20 kg/ha, iar cele de fosfor cu 10 kg/ha;

pe solurile luto - argiloase, doza de azot se măreşte cu 10 kg/ha. Epoca de aplicare este diferenţiată astfel: azotul se fracţionează în două etape : înainte de plantare şi odată cu praşila mecanică sau după formarea tuberculilor; îngrăşămintele complexe, toamna sau la plantare; odată cu apa de irigaţie (irigo - fertilizare) sau tratamente extraradiculare folosind Foli Max (complex) 1 - 5 l/ha ; Microfert – U 2,5 - 5,0 l/ha, Kelpak 2,0 - 4,0 l/ha; microelementele bor (borax 10 kg/ha sub arătura de bază); mangan 1 - 1,5 % extra - radicular; magneziu (cu rol în transferul activ al glucidelor în tuberculi) se administrează concomitent cu azotul; insuficienţa lor se manifestă pe solurile puternic acide. Lucrările solului În funcţie de: zona climatică, textura şi eroziunea solului, planta premergătoare, gradul de îmburuienare, lucrările solului se execută diferenţiat astfel: se mobilizează la momentul optim, solul, la 28 - 30 cm adâncime plus un subsolaj suplimentar de 10 - 15 cm (asigură dezvoltarea tuberculilor în cuib), imediat după recoltarea plantei premergătoare, când se administrează şi se încorporează îngrăşămintele verzi, organice, chimice; pe pante, arătura se va executa paralel cu curbele de nivel şi la adâncimi neuniforme, pentru a reţine apa; se scarifică terenul pe solurile mai grele, fără formarea bulgărilor; nivelarea solului, foarte importantă pentru cultura mecanizată a cartofului; executarea lucrărilor de grăpat, pentru combaterea buruienilor şi distrugerea crustei până la venirea iernii; practicarea bilonării din toamnă, pentru reducerea tasării şi efectuarea mai devreme a plantării; pregătirea patului germinativ în primăvară, când solul este zvântat (evitarea formării bulgărilor în mijlocul cuibului, printre stoloni şi tuberculi), folosind cultivatorul echipat cu piese active tip săgeată (pe adâncimea de 14 cm) sau cuţite tip daltă (14 - 18 cm ); utilizarea vibrocultoarelor, grapelor cu colţi şi grapelor rotative elicoidale în vederea unei bune nivelări şi combatere a buruienilor; administrarea îngrăşămintelor cu azot sau complexe odată cu aceste lucrări; obţinerea în final a unui substrat afânat, cu un regim aerohidric (corespunzător biologiei cartofului), aprovizionat cu apă şi elemente nutritive. Materialul de plantare şi plantatul tuberculilor. Cartoful se înmulţeşte pe cale vegetativă, necesitând cantităţi foarte mari de material pentru plantare. Acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: greutatea tuberculilor să fie de 40 -70 g, să aparţină soiului zonat, să nu fi suferit procese de degenerare. Prin degenerarea tuberculilor de cartof se înţelege fenomenul biologic, prin care datorită anumitor cauze, producţia de cartof poate să scadă treptat de la an la an, ajungând până la dispariţie. Pentru explicarea fenomenului de degenerare, cercetători germani, ruşi, olandezi, americani au emis unele teorii şi anume: • teoria virusologică - conform acestei teorii, degenerarea se datorează infecţiei cu diferite virusuri (virusul ,,Y,,, virusul răsucirii frunzelor), care trec de la o plantă la alta, prin intermediul unor specii de afide ca Misodes persicae. Din frunze, virusul se transmite prin sevă în întreaga plantă. În momentul în care tulpinile aeriene încep să se îngălbenească, virusul trece în

Page 108: Fitotehnie III+IV

108

tuberculi, care aparent sunt sănătoşi, dar care în anul următor dau plante bolnave - degenerate. Infectarea tuberculilor este pronunţată la soiurile timpurii şi semitimpurii, deoarece la aceştia este favorizată migrarea virusurilor din tulpini în tuberculi (tulpinile fiind uscate). La soiurile tardive însă, la care vrejul rămâne verde la maturitate, migrarea virusurilor nu are loc sau se manifestă foarte puţin. Măsuri de prevenire: alegerea celor mai bune zone de producere a materialului de plantare (în judeţele: Braşov,

Harghita, Covasna, Suceava, Neamţ, Botoşani); zonele de înmulţire să fie răcoroase, cu precipitaţii în cantităţi suficiente şi bine repartizate pe

perioada de vegetaţie; solul să fie uşor şi uniform ca fertilitate, pentru a nu se face confuzie între plantele virozate şi

cele care au crescut în condiţii deosebite (azot în exces); să se îndepărteze focarele de infecţie ( plante virozate); izolarea în spaţiu a culturilor producătoare de material de plantare faţă de cele destinate

consumului; crearea de ,,zone închise,, pentru producerea materialului de plantare astfel: zona I – zona

închisă (material de plantare Prebază, Bază, Certificat); zona a II-a – microzone favorabile (material de plantare Certificat B sau C); zona a III-a – amplasamente speciale (material de plantare Certificat, o singură generaţie).

respectarea rotaţiei în cadrul asolamentului, prin revenirea pe aceeaşi solă după 4 - 5 ani, chiar şi în zonele foarte favorabile; fertilizarea cu cantităţi moderate sau mici de azot ( 80 - 90 kg/ha), dar mai mari de fosfor şi potasiu (100 - 150 kg/ha s.a.), deoarece abundenţa azotului determină frăgezimea plantelor, creşte turgescenţa, favorizând atacul afidelor; aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu stimulează formarea unui număr mai mare de tuberculi, cu un periderm mai rezistent; nu se vor aplica îngrăşămintele cu clor, fiindcă favorizează pozitiv turgescenţa;

utilizarea materialului încolţit, care poate emite rădăcini şi la temperaturi de 4 -5°C, deoarece tuberculii neîncolţiţi nu pornesc în vegetaţie la temperaturi mai mici de 7° C, determinând răsărirea cu 10 - 15 zile mai târziu, iar plantele vor fi mai turgescente în momentul zborului maxim al afidelor;

plantarea timpurie este mai indicată întrucât, în acest fel, în momentul zborului maxim al afidelor, plantele vor fi mai avansate în vegetaţie (virusurile se înmulţesc rapid mai ales în plantele tinere);

plantarea se va efectua uniform ca adâncime şi cu o desime mai mare cu 10 - 12 mii cuiburi/ha, în scopul acoperirii rapide a lanului, în vederea limitării pătrunderii afidelor în cultură;

îndepărtarea din lan, de la început a plantelor atacate de viroze, a vrejilor înainte de îngălbenire, manual, mecanic sau chimic (a nu se favoriza migrarea virusurilor spre tuberculi); lăsarea tuberculilor în sol 2 - 3 săptămâni, pentru a se continua suberificarea, după care se produce recoltarea; reducerea lucrărilor de întreţinere mecanică (se exclude rănirea plantelor şi difuzarea în acest fel a virozelor;

îndepărtarea a 5 - 6 rânduri marginale şi a 10 - 12 cuiburi la capetele solelor sau din jurul golurilor, deoarece atacul afidelor este mai intens în aceste zone (20 - 25 % plante virozate); testarea serologică a materialului de plantare;

descendenţele materialului iniţial se înmulţesc succesiv prin selecţie clonală astfel: clonele A, B, C, E, de către creatorul sau menţinătorul soiului; clonele C, D, E, de la acelaşi soi, libere de viroze reprezintă categoria biologică Prebază; descendenţa aceluiaşi soi provenită din Prebază, în funcţie de puritate şi starea fitosanitară constituie clasa Superelită şi Elită; descendenţa aceluiaşi soi provenită din Elită sau Superelită şi eventual clonele D şi E, în funcţie de indicii de calitate reprezintă clasa A sau B a materialului .

Page 109: Fitotehnie III+IV

109

• teoria degenerării climatice - conform acestei teorii, degenerarea s-ar datora unor dereglări a bilanţului de apă din plante sau a unui complex de factori nefavorabili din mediul ambiant. Dintre factorii de mediu, temperatura ridicată din perioada de formare a tuberculilor, asociată cu deficitul de umiditate determină scurtarea repausului seminal, încolţirea tuberculilor chiar înainte de recoltare, obţinerea de tuberculi îmbătrâniţi fiziologic. În vederea realizării unor producţii bune se recomandă utilizarea materialului de plantare nedegenerat (mai ales în zonele secetoase şi calde). • teoria degenerării fiziologice - conform acestei teorii, degenerarea este determinată de influenţa unor factori ecologici asupra proceselor fiziologice ale îmbătrânirii tuberculilor de plantare şi efectele vârstei fiziologice asupra creşterii plantelor. Poate fi juvenilă, când sunt folosiţi pentru plantare, tuberculi tineri sau senilă, când sunt utilizaţi tuberculi prea bătrâni.

TEST DE EVALUARE 1. Care este zona favorabilă pentru cultura cartofului timpuriu? Răspuns: Zona favorabilă culturii cartofului timpuriu este localizată în Câmpia Banatului, Colinele Olteniei, Munteniei, Banatului, Câmpia Dunării, nisipurile irigate din Oltenia.

2. Cum se înmulţeşte cartoful? Răspuns:

Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Plante bune premergătoare pentru cultura cartofului sunt:

a) lucerna; b) grâul de toamnă; c) tutunul; d) tomatele;

e) mazărea; f) sfecla pentru zahăr. Rezolvare: a, b, e. De rezolvat: 2. Degenerarea virusologică la cartof se datorează :

a) infecţiei virotice; b) temperatură ridicată; c) deficit de umiditate; d) îmbătrânirea tuberculilor;

e) doze mari de azot; f) păstrare necorespunzătoare. Rezolvare:

Page 110: Fitotehnie III+IV

110

7.3. Plantatul tuberculilor. Lucrări de îngrijire. Recoltare. Plantatul tuberculilor. În cazul soiurilor timpurii şi extratimpurii se practică încolţirea tuberculilor cu 30 - 40 zile înainte de plantare. Pentru realizarea acestei operaţiuni se ţine seama de următoarele aspecte:

eliminarea tuberculilor vătămaţi şi bolnavi, cu ocazia sortării materialului de plantare;

tratarea tuberculilor cu Cruiser 350 FS 150 - 220 ml/t; Dithane M - 45 0,5 kg/t, Prestige 290 FS 0,8 l/t, contra gândacului din Colorado, afidelor, viermilor sârmă şi rizoctoniozei;

îmbăierea timp de 5 minute a tuberculilor în soluţie de formalină 0,5 %, 1 l / 80 l apă;

acoperirea cu rogojini, folii de plastic, prelate, timp de 2 ore, pentru transpiraţia tuberculilor;

aşezarea tuberculilor în strat de 40 cm, în camere încălzite la 16 - 18° C, timp de 8 - 10 zile, până la apariţia colţilor în masă;

forţarea creşterii colţilor de 1 - 2 mm, în solarii luminate şi aerate corespunzător, cu o temperatură asigurată de 12 - 15° C;

reducerea temperaturii la 10 - 12° C, dacă colţii sunt mari (1 - 1,5 cm), iar plantarea nu este posibilă.

Lădiţele în care se aşează 10 - 15 kg tuberculi se grupează în stive lungi cât permite spaţiul, late cât dimensiunile a două lădiţe puse cap la cap şi suprapuse pe o înălţime corespunzătoare a 10 - 15 lădiţe. În vederea dirijării procesului de încolţire, între stive se lasă poteci de 50 - 60 cm, pentru circulaţia muncitorilor. În aceste spaţii se menţine temperatura de 12 - 15° C, se aeriseşte de 2 - 3 ori pe zi, se menţine umiditatea relativă la 85 %, prin aşezarea vaselor cu apă pe podea sau prin stropirea tuberculilor cu apă, se asigură iluminare pe timpul nopţii (se formează colţi mai viguroşi), se elimină tuberculii care au colţi filoşi şi se schimbă poziţia lădiţelor din 7 în 7 zile (încolţire uniformă). În cazul soiurilor extratimpurii şi timpurii se recomandă înrădăcinarea tuberculilor preîncolţiţi la lumină. Pentru realizarea acestui proces se parcurg următoarele etape:

stratificarea tuberculilor încolţiţi, în coşuri de nuiele, unde se află mraniţă, nisip, rumeguş;

menţinerea coşurilor în camere de încolţire, la temperatură normală; umectarea materialului pus la înrădăcinat, cu soluţii nutritive de fosfor,

potasiu şi apă, la stratificare şi după 5 zile; înrădăcinarea, care durează 8 - 10 zile se realizează în lădiţele folosite la

încolţire; plantarea tuberculilor se efectuează când colţii cresc puternic, iar la baza

tuberculilor apar rădăcinile; introducerea în cuib a unei cantităţi din materialul folosit pentru înrădăcinare

şi plantarea cu mare grijă ( a se evita ruperea colţilor şi a rădăcinilor). Reţinem. Secţionarea de stimulare (la sfârşitul lunii ianuarie) se face transversal pe diametrul parte coronară - parte ombilicală, rămânând cele două jumătăţi netăiate într-o porţiune de cca. 1 cm de la margine sau tăierea circulară a tuberculilor pe o adâncime de 15 mm, forţându-se pornirea în vegetaţie a mugurilor de pe partea ombilicală. Pornirea mai repede a colţilor în vegetaţie se poate realiza prin tratamentul tuberculilor cu unde electromagnetice, aritmice, de 50 -100 Hz, timp de 30 minute, pe parcursul a 10 zile şi încolţirea clasică, urmată de tratarea timp de 7 zile, pe o durată de 7 minute sau într-o singură zi, timp de 60 - 80 minute (situaţii de

Page 111: Fitotehnie III+IV

111

urgenţă). Tuberculii se secţionează în porţiuni de câte 3 - 4 colţi formaţi (cei încolţiţi) sau se taie longitudinal, cu 3 - 8 zile înainte de plantare (tuberculii mari, neîncolţiţi). Aceştia se dezinfectează cu 10 - 20 kg praf de cretă şi 2 - 3 kg Mancozeb/ tonă. Epoca de plantare. Cartoful neîncolţit se plantează în momentul când terenul permite această operaţie, astfel încât solul să nu se taseze şi să nu se formeze ,,felii,, ori bulgări. Avantajele plantării timpurii: temperatura scăzută sau zăpada căzută după plantare nu dăunează culturii, deoarece cartoful nu răsare decât în momentul când s-a realizat necesarul de temperatură. Plantarea timpurie determină sporuri de producţie, ca urmare a tuberizării timpurii şi în condiţii favorabile, a utilizării eficiente a apei acumulate în sol, a formării stolonilor mai scurţi (se permite recoltarea mecanizată). Cartoful încolţit se plantează în funcţie de data probabilă a ultimelor îngheţuri din primăvară, pentru fiecare zonă de cultură a cartofului. Plantatul cu material încolţit se va face în aşa fel încât, răsăritul să aibă loc după ultimele brume, ştiut fiind faptul că, pentru răsărit sunt necesare 18 - 25 zile. Calendaristic, plantarea se execută astfel:

• pentru cartoful extratimpuriu şi timpuriu, în zona nisipurilor din Oltenia: 5 - 15 martie; • pentru cartoful extratimpuriu şi timpuriu, în celelalte zone: 5 - 25 martie; • tuberculii neîncolţiţi se plantează până la 20 martie (zona de câmpie, durata 6 - 8 zile);

10 - 15 aprilie (zona favorabilă, 10 - 12 zile) şi 30 aprilie (zona foarte favorabilă, 15 - 18 zile).

Densitatea de plantare este variabilă în funcţie de: caracterul soiului (numărul de tulpini principale şi de tuberculi formaţi la cuib); mărimea materialului de plantare, destinaţia producţiei (consum timpuriu, consum de vară, toamnă - iarnă, pentru industrializare, producere de sămânţă). Când se plantează 45 - 55 mii de tuberculi, cu greutatea de 40 - 60 g fiecare tubercul se poate asigura desimea de 220 - 240 mii tulpini/ha, iar pentru soiurile extratimpurii şi timpurii se asigură cu 65 - 75 mii tuberculi, densitatea de 240 - 280 mii tulpini /ha. În vederea asigurării numărului normal de tulpini principale (4 - 5) se măreşte desimea de plantare în cazul când se folosesc tuberculi mai mici (30 - 45 mm) şi pentru soiurile care produc un număr mic de tuberculi la cuib. Cantitatea de tuberculi /ha se stabileşte în funcţie de greutatea medie a unui tubercul, de desimea de plantare, de pierderile din timpul manipulării şi păstrării, fiind variabilă de la 1270 la 4100 kg/ha. Distanţele între rânduri şi metodele de plantare. Pentru soiurile extratimpurii şi timpurii cu tuberculi încolţiţi, distanţa de plantare este de 55 - 60 cm. Plantarea se execută semimecanizat prin deschiderea rigolelor cu cultivatorul echipat cu piese active de tip rariţă, distribuirea tuberculilor efectuându-se manual pe rigolă, iar acoperirea - bilonarea se face manual sau mecanizat. Pe terenurile nisipoase, plantarea se execută mecanizat cu echipamentele EPC - 4 sau MPCI, la distanţa între rânduri de 70 cm. Distanţa dintre tuberculi pe rând în funcţie de desimea stabilită şi distanţa între rânduri variază între 19 - 27 cm. În cazul cartofului cu alte destinaţii de folosinţă se utilizează maşinile: 4 Sa BP - 62,5; 6 SAD - 75, cu distanţa între rânduri de 50, 62,5, 70, 75, 80 cm. Adâncimea de plantare se stabileşte pe baza gradului de favorabilitate al zonei astfel: pentru zona foarte favorabilă: 8 - 10 cm; pentru zona favorabilă: 10 - 12 cm; pentru zona de câmpie: 14 - 17 cm. Observaţie. Plantarea în biloane se practică atunci când cultura se erbicidează, se irigă pe brazde, în zonele cu precipitaţii abundente, pe pante mai mari de 4 - 5 %. Când plantatul se execută în bilon, discurile maşinilor de plantat trebuie să fie astfel reglate, încât să realizeze un bilon cu următoarele dimensiuni: lăţimea la bază: 38 - 42 cm; înălţimea: 12 - 15 sau 20 - 25 cm; stratul de pământ deasupra tuberculilor: 8 - 9; 16 - 19 cm. Plantarea plană se poate practica în toate zonele de cultură, iar pe suprafeţe mici, cartoful se poate planta manual. Plantarea pe brazde (la a doua

Page 112: Fitotehnie III+IV

112

sau a treia brazdă) are loc la distanţa între rânduri de 60 cm, când tuberculii se aşează manual pe peretele brazdei şi se acoperă prin răsturnarea brazdei următoare, astfel terenul rămânâd ca o arătură. În cazul terenurilor cu pantă mare se plantează pe curbele de nivel, cu formarea biloanelor de prevenire a eroziunii solului. Lucrări de îngrijire. Pentru distrugerea crustei şi a buruienilor tinere care pot să apară în intervalul plantare – răsărire (cca. 18 – 25 - 30 zile), terenul se lucrează cu grapa plasă, în agregat cu 3 câmpuri, cu o lăţime totală de 8,4 m şi o viteză de lucru de 5 - 7 km/h. După 1 - 4 zile de la grăpare se lucrează cu cultivatorul echipat cu piese active de tip rariţă, în vederea: distrugerii buruienilor şi a crustei dintre biloane, refacerii biloanelor, acoperirii cu pământ a buruienilor de pe bilon. Această lucrare cu grapa tip plasă + rariţă se execută după necesităţi, de cca 3 ori, la intervale de 8 - 12 zile. După răsărire se efectuează 2 - 3 lucrări de rebilonare, astfel încât tuberculii să fie mereu acoperiţi cu un strat de pământ de 8 - 9 cm grosime la început şi în final de 12 - 15 cm, deasupra tuberculului plantat. Când este necesar se poate interveni manual cu sapa. În cultura irigată, rebilonarea se va face după administrarea normei de udare. În cazul plantării plane, întreţinerea culturii înainte de răsărire se face printr-un grăpat cu grapa cu colţi reglabili, repetat, după necesităţi de 2 - 3 ori, pentru combaterea crustei şi a buruienilor tinere. După răsărit se efectuează mai întâi o praşilă mecanică în momentul în care s-au încheiat rândurile. Praşila se execută la adâncimea de 8 - 10 cm, cu o viteză de lucru de 4 - 5 km/h, asigurând o zonă de protecţie de 12 -15 cm de o parte şi de alta a rândului. Urmează lucrări de bilonare, în număr de 2 - 3, cu excepţia cartofului extratimpuriu, când se execută o singură bilonare şi o praşilă. Combaterea buruienilor se realizează prin metode preventive, agrotehnice, chimice şi biologice. Necesitatea erbicidării (concomitent cu rebilonarea) la cartof este determinată de faptul că: buruienile se combat greu pe cale mecanică (deoarece primele faze de vegetaţie a cartofului corespund cu intervale de timp cu vreme umedă), consumă cantităţi mari de apă şi elemente nutritive, scad eficienţa tratamentelor fitosanitare, împiedică recoltarea mecanizată. Buruienile mono şi dicotiledonate anuale se combat utilizând următoarele erbicide: Afalon 50 SC 2,5 l /ha, Dual Gold 960 EC 1,0- 1,5 l/ha, Frontier Forte 0,8 - 1,4 l/ha, Harnes 1,75 - 2,5 l/ha, Linurex 50 SC 2,0 - 4,0 l/ha, Racer 25 EC 3,0 - 4,0 l/ha, Roundup 2,0 l/ha, Sencor 70 WG 0,7 1,2 kg/ha, Stomp 330 EC 5,0 l ha, Surdone 0,7 - 1,2 kg/ha aplicate preemergent. Erbicidele: Agil 100 EC 0,7 - 1,5 l/ha, Leopard 5 EC 0,7 - 1,0 l/ha, Select Super 0,8 - 2,0 l/ha, Targa super 5 EC 0,7 - 2,0 l/ha, Titus 25 DF 40 - 50 g/ha - aplicate postemergent. În vegetaţie, Agropyron repens (până la 20 cm înălţime) şi Sorghum halepense (15 - 25 cm înălţime) se combat cu Fusilade Forte 150 EC 1,3 -1,5 l/ha, Leopard 5 EC 1,5 - 2,0 l/ha. Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Cele mai răspândite boli în cultura cartofului sunt:

Înegrirea bazei tulpinii (Ervinia carotovora var. atroseptica); Putregaiul umed (Ervinia carotovora var. carotovora); Mana (Phytophtora infestans); Alternarioza (Alternaria solani); Rizoctonioza (Rizoctonia solani); Râia neagră (Synchytrium endobioticum); Putregaiul uscat (Fusarium sp.); Râia comună (Streptomyces scabies).

Pentru combaterea acestor boli se efectuează tratamente în vegetaţie cu următoarele fungicide: Acrobat MZ 90/600 WP 2,0 kg/ha, Alcupral 50 PU 3,0 kg/ha, Armetil Cobre 2,5 kg/ha, Banjo 500 SC 0,3 - 0,4 l/ha, Bravo 500 SC 1,5 l/ha, Consento 450 SC 2,0 l/ha, Folpan 80 WDG 1,5 - 2,0 l/ha, Melody Compact 49 WG 2,0 kg/ha, Polyram DF 1,8 kg/ha, Ridomil Gold Plus 42,5 WP

Page 113: Fitotehnie III+IV

113

3,0 kg/ha, Secure 1,5 kg/ha, Super Champ 250 SC 2,0 - 2,5 l/ha, Tattoo C 2,0 - 2,5 l/ha, Ortiva 250 EC 0,5 l/ha, Kocide 2000 1,5 kg/ha/tratament. Se recomandă alternarea produselor de la un tratament la altul şi asocierea acestora cu produsele destinate combaterii dăunătorilor (datorită compatibilităţii). Numărul tratamentelor: 4 - 8. Împotriva gândacului din Colorado (Leptinotarsa decemlineata) se vor efectua 2 - 4 tratamente folosindu-se următoarele insecticide: Actara 25 WG 60 - 80 g/ha – tratament foliar sau 0,4 - 0,6 kg/ha – aplicare la sol, Calypso 480 SC 0,08 l/ha, Decis 25 WG 0,03 - 0,04 kg/ha, Fastac 10 EC 0,1 l/ha, Fury 10 EC 0,075 l/ha, Karate Zeon 0,2 l/ha, Mavrik 2 F 0,2 l/ha, Mospilan 20 SG 0,08 - 0,1 kg/ha, Nuprid AL 200 SC 0,25 - 0,30 l/ha, Nurelle D 50/500 EC 0,4 - 0,5 l/ha, Proteus OD 110 0,4 l/ha, Pyrinex Quick 1,0 l/ha. Irigarea. Consumul de apă este foarte diferit (3500 -7000 m3 /ha) în funcţie de: zona de cultură, durata perioadei de vegetaţie a soiurilor, destinaţia culturii. Faza critică pentru apă se instalează de la tuberizare până la maturitate (iunie-iulie-august). Pe parcursul perioadei de vegetaţie, umiditatea solului trebuie să fie de minimum 70 - 80 % din capacitatea pentru apă a solului, pe adâncimea de 40 - 70 cm. În primăverile secetoase se aplică o udare de aprovizionare. Se recomandă 10 - 12 udări pentru zona de câmpie (3800 - 4000 m3/ha), 8 -10 în silvostepă (3200 - 3800 m3/ha), 4 - 6 în zonele umede (1600 - 2400 m3/ha), 3 - 6 pentru soiurile timpurii. Se irigă prin aspersiune (300 - 500 m3/ha) sau prin brazde (400 - 600 m3/ha), la interval de 5 - 7 zile (la consum maxim) şi 10 -12 zile pentru celelalte fenofaze. Recoltarea. Momentul recoltării se stabileşte în funcţie de destinaţia producţiei şi de starea sanitară a culturii. Cartoful destinat consumului extratimpuriu şi timpuriu se recoltează începând din luna mai, la o greutate comercială corespunzătoare de 30 g/tubercul. Recoltarea se efectuează manual, prin smulgere, cu sapa sau cu plugul, după natura solului pe care s-a înfiinţat cultura. În timpul recoltării se va evita rănirea tuberculilor (periderma este foarte sensibilă), mai ales că aceştia nu sunt bine suberificaţi. Tuberculii se pot menţine 24 de ore sau 2 - 3 zile în depozite frigorifice. Cartoful pentru consumul de vară se recoltează în luna iulie, cînd periderma este bine formată, permiţând o păstrare mai îndelungată. Recoltarea se efectuează la temperaturi mai mari de 7° C sau chiar 13° C (se reduce gradul de vătămare), cu maşinile E - 649, E - 684 (pe terenuri fără schelet, fără resturi organice, cu un procent de argilă de 28 - 30 %), CRC-1, maşina de scos cartof cu rotor excentric – MSCRE -1 şi maşina de scos cartof pe un rând, cu brăzdar oscilant – MSC -1 B.O. Dacă solul este uscat se recomandă o udare cu 250 - 300 m3/ha, cu 3-4 zile înainte de recoltare. Depozitarea se face pentru maximum 10 zile. Pentru consumul de toamnă-iarnă şi pentru industrializare, cartoful se recoltează la maturitatea tehnică, cu combina CRC-1. Pentru o funcţionare normală a combinei trebuie ca solul să fie uşor sau mijlociu, tulpinile aeriene se distrug cu 7-8 zile înainte de recoltare, chimic folosind Reglone Forte 4 l/ha, Harvade 25 F 2,5 l/ha sau pe cale mecanică, cu maşina de tocat vrejuri MTV-4 ori maşina universală de tocat resturi vegetale MUTRV. Cartoful din loturile semincere se recoltează înainte de maturitatea deplină. După 10 zile de la zborul maxim al afidelor se distrug vrejii, iar după 2 - 3 săptămâni se recoltează tuberculii, după ce s-au suberificat suficient şi devin mai rezistenţi la răniri şi la păstrare.Tuberculii se sortează, se curăţă de impurităţi, se calibrează, folosind maşina ISIC - 30. Producţii. În România, în funcţie de soiul de cartof se înregistrează următoarele recolte: - la soiurile extratimpurii, 10-25 t/ha; la soiurile timpurii şi semitimpurii, 15-25 t/ha; la soiurile semitârzii şi târzii, 25 - 50 t/ha.

Page 114: Fitotehnie III+IV

114

TEST DE EVALUARE

1. Când se practică încolţirea tuberculilor? Răspuns:

În cazul soiurilor timpurii şi extratimpurii se practică încolţirea tuberculilor cu 30 - 40 zile înainte de plantare.

2. Care este adâncimea de plantare a tuberculilor de cartof ? Răspuns:

Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Prima praşilă mecanică după răsărit se execută la adâncimea de:

a) 2 - 3 cm; b) 4 - 6 cm; c) 6 - 8 cm; d) 8 - 10 cm; e) 10 - 12 cm;

f) 12 - 14 cm. Rezolvare : d De rezolvat: 2. Care sunt cele mai răspândite boli în cultura cartofului?

a) Synchytrium endobioticum; b) Convolvulus arvense ; c) Leptinotarsa decemlineata d) Agriostes species; e) Cirsum arvense;

f) Carum carvi. Rezolvare:

Page 115: Fitotehnie III+IV

115

REZUMATUL TEMEI

Importanţa culturii constă în aceea că, tuberculii sunt foarte mult utilizaţi ca: aliment, materie primă pentru diverse industrii, furaj de bună calitate. Deşi este o plantă originară din zona cu climat răcoros şi umed, în Europa, cartoful se cultivă mai ales în partea centrală şi nordică unde climatul este temperat şi umed. Chiar dacă are un consum specific redus (167 - 659), cartoful manifestă cerinţe mari faţă de umiditate. Cartoful solicită soluri cu o bună stare de afânare deoarece: manifestă o intensitate ridicată de respiraţie a părţilor subterane; o expansiune redusă a tuberculilor. Zonele ecologice s-au stabilit avându-se în vedere: repartizarea precipitaţiilor pe faze de vegetaţie; temperatura medie a verii şi a primelor cinci luni de vegetaţie; perioadele de secetă şi durata acestora; umiditatea relativă a aerului; nebulozitatea în lunile iulie - august. Cartoful este considerat ca o specie puţin pretenţioasă faţă de planta premergătoare. Cartoful este o plantă mare consumatoare de elemente fertilizante. Cel mai ridicat consum de elemente nutritive se manifestă în perioada formării tuberculilor. În condiţiile pedoclimatice din România, cartoful reacţionează foarte bine la administrarea asociată a îngrăşămintelor organice cu cele verzi şi minerale. Cartoful se înmulţeşte pe cale vegetativă, necesitând cantităţi foarte mari de material pentru plantare. În cazul soiurilor timpurii şi extratimpurii se practică încolţirea tuberculilor cu 30 - 40 zile înainte de plantare. Densitatea de plantare este variabilă în funcţie de: caracterul soiului (numărul de tulpini principale şi de tuberculi formaţi la cuib); mărimea materialului de plantare, destinaţia producţiei (consum timpuriu, consum de vară, toamnă-iarnă, pentru industrializare, producere de sămânţă). Plantarea în biloane se practică atunci când cultura se erbicidează, se irigă pe brazde, în zonele cu precipitaţii abundente, pe pante mai mari de 4 - 5 %. Pe parcursul perioadei de vegetaţie se efectuează lucrările de îngrijire corespunzător sistemului de cultură. Momentul recoltării se stabileşte în funcţie de destinaţia producţiei şi de starea sanitară a culturii.

Page 116: Fitotehnie III+IV

116

Tema nr. VIII

TUTUNUL (Nicotiana tabacum L.)

Unităţi de învăţare: Istoric, răspândire, importanţă, compoziţie chimică, relaţia plantă-factori de

vegetaţie la tutun. Rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, producerea şi plantarea răsadului. Lucrări de îngrijire, recoltarea, înşirarea, dospirea şi uscarea foilor de tutun.

Obiectivele temei: - prezentarea importanţei frunzelor de tutun în contextul industrial; - stabilirea relaţiei plantelor cu factorii de vegetaţie pe parcursul ontogenezei; - enumerarea şi descrierea secvenţelor din tehnologia de cultivare: amplasarea culturii,

fertilizarea, lucrările solului, înfiinţarea culturii; - pecizarea detaliilor referitoare la lucrările de îngrijire şi recoltare.

Timpul alocat temei : 6 ore

Bibliografie recomandată: 1. Aniţa, N., 1974, Contribuţii la studiul influenţei factorului de vegetaţie umiditate asupra producţiei şi calităţii tutunului. Editura Ceres, Bucureşti 2. Aniţa N., Marinescu P., 1983, Tehnologia tutunului. Editura Tehnică, Bucureşti. 3. Păunescu A.D., şi colab., 1990, Cercetări privind stabilirea duratei de obţinere a răsadului de tutun, în funcţie de sistemul de producere şi epoca de semănat. Buletinul tutunului, nr.1 - 2, Bucureşti.

4. Ştefan N., Irimie M.,1967, Cultura tutunului. Editura Agro - Silvică, Bucureşti.

8.1. Istoric, răspândire, importanţă, compoziţie chimică, relaţia plantă-factori de vegetaţie la tutun

Istoric. Tutunul este originar din America, unde la descoperirea noului continent era utilizat sub formă de foi răsucite. S-a răspândit în Europa, după anul 1492, mai întâi ca plantă ornamentală, în grădina ambasadorului Franţei la Lisabona, Jean Nicot, în memoria căruia i s-a atribuit tutunului, denumirea ştiinţifică Nicotiana tabacum, datorită interesului deosebit pe care l-a acordat acestei plante. Tutunului i s-a mai spus ,,Iarba Sacră ’’; ,,Iarba Sfântă’’; ,,Iarba Divină’’; ,, Iarba Ambasadorului ’’; ,,Iarba Reginei ’’. În anul 1556, din Brazilia au fost aduse în Franţa, seminţe de tutun, de către călugărul Andre Tevet. Între 1600 - 1605, marinarii şi negustorii l-au introdus în China şi India. Iniţial a fost utilizat mai mult în medicină, ca remediu contra durerilor de cap, a bronşitei (de către un medic spaniol), prin prizat, astfel, treptat, prizatul a devenit obicei. Mai târziu a fost utilizat pentru fumat sub formă de ţigări de foi şi pentru mestecat (la marinarii din regiunea de coastă din Anglia şi ţările scandinave). În secolul al XVI-lea, tutunul a fost admis în comerţ sub formă de monopol. Ţigaretele de tutun au apărut abia la jumătatea secolului XIX. În România, tutunul şi obiceiul fumatului au apărut la jumătatea secolului al XVI - lea în Transilvania şi Moldova şi la jumătatea secolului al XVII - lea în Muntenia. Mai întâi s-a adus

Page 117: Fitotehnie III+IV

117

tutun pregătit din Turcia, Macedonia şi apoi s-a trecut la prepararea din producţia proprie, folosindu-se pipe sau narghile. În anul 1879 s-a înfiinţat Monopolul asupra culturii şi fabricării tutunului, iar în anul 1929 Casa Autonomă a Monopolului Regatului Român. Răspândire. Tutunul se cultivă pe întreg globul pământesc, pe suprafeţe care oscilează astfel: 4,89 mil. ha (1988 - 1990); 4,21 mil. ha (2001); 3,98 mil. ha (2005). Ţări mari cultivatoare cu tutun sunt: Brazilia - 0,492 mil. ha; SUA - 0,124 mil. ha; India - 0,438. mil ha; China - 1,4 mil. ha. Dinamica suprafeţelor şi a producţiei medii, în România se prezintă în tabelul 8.1.

Tabelul 8.1.

Suprafaţa şi producţia de tutun în România

Semnificaţie

Anii

1934 -1938

1950 1960 1970 1980 1990 1996 1997 1998 2002 2003 2004 2005

Supraf. (mii ha)

10,5 29,1 21,6 33,6 51,2 16,8 9,5 12,8 13,5 8,6 7,1 7,4 3,2

Produc.(kg/h) 780 470 720 670 920 843 1277 1545 1272 1764 1038 1161 1206

În anul 2006, suprafaţa cultivată cu tutun a fost de 1,4 mii ha şi producţia totală de 1686 tone ; în 2007 - 0,7 mii ha, 1128 tone; iar în 2008 - 1,2 mii ha şi 2366 tone . Importanţă. Tutunul se cultivă pentru frunzele folosite în industria ţigaretelor, ţigărilor de foi, tutunului de pipă, pentru prizat şi mestecat. Din frunze se extrag următoarele substanţe:

• nicotina - produs farmaceutic - acid nicotinic - (vitamina PP), cu rol în tratamentul pelagrei;

• acidul citric, care în frunzele de Nicotiana rustica este în procent de 10 - 15 %; • soluţia şi praful de tutun, utilizate ca insecticid.

Seminţele prezintă un conţinut ridicat de ulei semisicativ (35 - 45 %), care se foloseşte în alimentaţia umană şi în industria vopselelor. Turtele rezultate de la extracţia uleiului şi care nu conţin nicotină sunt utilizate ca nutreţ concentrat în hrana animalelor. Din punct de vedere agrofitotehnic, valorifică terenurile slab productive din zona colinară (tipul oriental), terenurile nisipoase din Oltenia şi din Vestul ţării (tipul Virginia). Obiceiul fumatului s-a apreciat întotdeauna ca un mare pericol pentru sănătatea oamenilor. Reţinem. În timp s-au luat unele măsuri severe pentru interzicerea fumatului (amenzi, confiscarea averii, pedeapsa cu moartea). Cu toate acestea, fumătorii nu au fost convinşi că trebuie să renunţe la acest flagel. În prezent este unanim recunoscut că, tutunul este foarte nociv şi mai ales că reprezintă unul dintre factorii cancerigeni. În vederea diminuării efectelor negative ale nicotinei asupra organismului uman se încearcă crearea de soiuri cu un conţinut redus de nicotină, gudroane, alcool metilic, acid chianhidric; fabricarea de ţigarete cu filtru, care să reţină în mare măsură, pătrunderea în organism a unor substanţe nocive.

Page 118: Fitotehnie III+IV

118

Datorită faptului că, tutunul românesc este foarte bine apreciat pe piaţa internaţională, producţia şi industria tutunului s-au dezvoltat mult astfel:

s-au construit uscătorii de tutun, mai ales pentru tutunurile de tip Virginia, în scopul obţinerii de frunze de culori deschise, foarte appreciate pe piaţa mondială;

s-au construit întreprinderi moderne de fermentare a tutunului după procedee industriale;

fabricile de ţigarete au fost dotate cu maşini şi utilaje moderne de mare randment. Compoziţia chimică influenţează în mare măsură calitatea tutunului. În compoziţia frunzelor de tutun intră:

• Substanţele colorante reprezentate prin clorofilă, carotenoide, pigmenţi flavonici. Clorofila este formată din clorofila a (imprimă nuanţa albăstruie) şi clorofila b (imprimă

nuanţa gălbuie), cu acţiune asupra fotosintezei şi acumulării de substanţe de rezervă. Carotenoidele sunt reprezentate de pigmenţii carotina şi xantofila, care se formează în

timpul coacerii şi în urma proceselor tehnologice prin degradarea clorofilei. Pigmenţii flavonoizi (rutina, izocvercitina, glucozide) contribuie la colorarea tutunului în

timpul procesului de uscare. • Acizii organici (12 - 16 %): formic, oxalic, malic, citric, buccinic, cafeic, clorogenic sunt

substanţe strâns legate de procesele de fotosinteză şi respiraţie (produşi intermediari ai metabolismului), cu rol în reglarea fenomenelor fizice şi biochimice.

• Hidraţii de carbon reprezintă 50 % din totalul substanţelor organice. Conţinutul variază în funcţie de recoltă şi soi astfel: mare la soiurile de tip oriental şi Virginia, scăzut la tutunul de mare consum şi cel pentru ţigări de foi. Toate tutunurile de calitate au peste 10 % hidraţi de carbon solubili, care în vegetaţie şi în urma proceselor tehnologice suferă transformări. Prin hidroliza amidonului (C6 H10 O5)n se obţine zahărul, care imprimă calitatea tutunului. Se mai întâlnesc substanţe ce formează scheletul parenchimului foliar – hemiceluloza, pectina, celuloza, lignina.

• Substanţele azotate sunt reprezentate de: azotul total, albuminele, aminoacizii. Albuminele constituie principalii componenţi ai protoplasmei, cu influenţă negativă asupra calităţii, deoarece imprimă un gust iute şi o aromă neplăcute. Variază în funcţie de: soi, poziţia foilor, desfăşurarea proceselor biochimice, grad de coacere. Tutunurile pentru ţigări de foi conţin 11 - 17 % albumine, iar cele pentru ţigarete 6 - 10 % albumine. Calitatea tutunului este în strânsă corelaţie cu valoarea coeficientului Smuk (1% la soiurile de calitate inferioară şi 1,8 - 3 % la cele de calitate superioară). Acest coeficient este dat de raportul între hidraţii de carbon solubili şi substanţele albuminoide. Aminoacizii – asparagina şi glutamina participă la transformarea hidraţilor de carbon în acizi organici şi la formarea de albumine prin intermediul enzimelor.

• Nicotina (C10H14N2) şi alcaloizii secundari: nornicotina, nicotelina, anabasina influenţează calitatea tutunului, dar şi sănătatea organismului uman. Conţinutul în nicotină variază în funcţie de specie (Nicotiana rustica conţine 8 - 16 %, iar Nicotiana tabacum 0,3 - 5 %); de tipul de tutun (tipul oriental conţine 0,3 - 1 %; tutunul semioriental şi Virginia 1 - 2 %; tipul de mare consum 1,5 - 2,5 %; tutunul pentru ţigări din foi 2,5 – 5 %); de condiţiile pedoclimatice (conţinut ridicat în nicotină, pe solurile grele, reci, din zonele umede şi mai redus, pe soluri slab aprovizionate cu azot, în condiţii de climă secetoasă); de poziţia frunzelor pe tulpină. Toate organele plantei conţin nicotină cu excepţia seminţelor mature, iar sintetizarea acesteia se produce în colet.

Page 119: Fitotehnie III+IV

119

• Răşinile şi uleiurile eterice sunt secretate de către perii glandulari de pe frunze (în special pe frunzele superioare, în proporţie de 3 - 8 % pentru tutunul românesc). Tutunurile superioare au un conţinut ridicat 3 - 16 %. Uleiurile eterice imprimă tutunului aroma specifică. Conţinutul este variabil (0,047 - 1,2 %), în funcţie de soi; gradul de coacere; condiţiile pedoclimatice.

• Substanţele minerale (8,5 - 23 %) influenţează: pozitiv arderea prin sărurile de potasiu, calciu şi negativ prin cloruri, sulfaţi.

Însuşirile foilor de tutun. Pentru caracterizarea foilor de tutun se ţine seama de următoarele însuşiri: forma, mărimea, culoarea, consistenţa, higroscopicitatea, elasticitatea, combustibilitatea. Grosimea limbului foliar şi a nervurilor, mărimea, forma, şi suprafaţa foliară sunt variabile în funcţie de: soi, etajul la care se formează, condiţiile generale de creştere, fertilizarea cu azot, umiditatea solului, spaţiul de nutriţie. Nervaţiunea (nervurile principale şi secundare) influenţează negativ gustul (datorită conţinutului ridicat de nitriţi) şi combustibilitatea. În funcţie de consistenţă, ţesutul foliar poate fi plin (la foile din vârf) sau slab (la foile bazale). Frunza cu ţesut plin este bogată în răşini şi uleiuri eterice; frunza slabă prezintă celule mari, cu spaţii intercelulare mari, cu pereţi celulari groşi, cu un conţinut celular sărac, cu ţesut afânat. Elasticitatea şi rezistenţa la rupere sunt însuşiri foarte importante, deoarece influenţează proporţia frunzelor zdrobite în timpul prelucrării; mărimea pierderilor rezultate în timpul procesului tehnologic. Foile cu ţesut plin şi consistent se caracterizează prin elasicitate şi rezistenţă la rupere. Culoarea foilor (galbenă cu nuanţe diversificate, roşie, brună) este indicatorul principal în determinarea gradului de maturitate şi a calităţii tehnologice a tutunului astfel: culoarea galbenă indică un conţinut ridicat în hidraţi de carbon solubili, care dau ţigaretelor caracterul dulce; culoarea brună indică un conţinut ridicat în substanţe albuminoide, ce imprimă gustul tare, iute, amar, ţigaretelor. Higroscopicitatea foilor se referă la capacitatea de a absorbi şi a reţine apa din mediul înconjurător, care influenţează însuşirile fizice şi fumative şi este determinată de compoziţia chimică a frunzelor, de conţinutul şi starea fizică a coloizilor hidrofili specifici. Combustibilitatea reprezintă o însuşire complexă, care constă în capacitatea de a menţine arderea (arde fără flacără mai mult sau mai puţin) şi viteza de ardere – adică timpul necesar pentru ardere, fără aspiraţie, a unui gram de ţigaretă, inclusiv foiţa (15 - 23 minute). Depinde de acţiunea concomitentă a următorilor factori: condiţiile pedoclimatice, conţinutul şi calitatea substanţelor minerale, nervaţiunea frunzelor, greutatea volumetrică. Observaţie. Culoarea cenuşii este dată de caracterul arderii astfel: prin ardere completă 100 % rezultă o cenuşă albă, deschisă; iar prin ardere incompletă rezultă o cenuşă neagră sau pestriţă. Un tutun de calitate trebuie să se aprindă uşor şi să menţină arderea, fără ca fumătorul să fie constrâns să aspire prea des şi prea puternic.

Page 120: Fitotehnie III+IV

120

Relaţia plantă - factori de vegetaţie. Temperatura. Tutunul este o plantă termofilă (pretenţioasă faţă de căldură). Temperatura minimă de germinare a seminţelor este de 12° C, admiţându-se şi limitele de 10 – 18 ° C la Nicotiana tabacum şi 7 - 8° C la Nicotiana rustica; temperatura optimă de creştere a plantelor este cuprinsă între 22 - 27° C. Dacă în timpul coacerii frunzelor de tutun, temperatura medie zilnică este de 16 - 17° C, compoziţia chimică influenţează negativ calitatea tutunului. Plantele tinere de tutun suportă valori negative de - 1° C, - 2° C, dacă răsadul a fost ,,călit’’ înainte de plantare. Pentru a ajunge la maturitate, tutunului îi sunt necesare 2500 - 2900° C (prin însumarea temperaturilor mai mari de 5° C) sau 3200 - 3600° C, dacă se ia în calcul şi perioada de răsadniţă. Climatul cald şi secetos determină reducerea dimensiunilor foilor, dar nu modifică aroma. Zonele de climă caldă favorizează obţinerea unor tutunuri de calitate superioară, caracterizate prin fineţe şi aromă. Umiditatea. Este o plantă care manifestă cerinţe moderate faţă de apă. Excesul de umiditate determină scăderea producţiei şi calităţii tutunului (se prelungeşte perioada de vegetaţie, se favorizează atacul unor boli). În condiţii de secetă, dimensiunile frunzelor sunt mici, conţinutul în nicotină creşte, combustibilitatea este scăzută. În lunile mai, iunie, iulie necesită 60 - 70 mm precipitaţii uniform repartizate; în august şi septembrie, timpul secetos asigură maturarea frunzelor, dospirea şi uscarea corespunzătoare. Consumul de apă specific oscilează între 300 - 500. Creşterea se desfăşoară normal la un conţinut de apă a solului de 60 - 75 % din capacitatea de câmp. Umiditatea relativă a aerului prezintă un rol important în imprimarea unei calităţi superioare astfel: umiditatea scăzută determină transpiraţie puternică şi prin urmare se formează foi subţiri, casante, sărace în uleiuri eterice şi răşini; umiditatea ridicată asigură ţesut foliar plin, catifelat, bogat în uleiuri eterice, răşini şi sărac în alcaloizi. Lumina Este un factor care acţionează direct asupra cantităţii şi calităţii frunzelor de tutun, mai ales în cazul tutunului pentru ţigări din foi, când ţesutul frunzelor este elastic, subţire şi rezistent în condiţii de intensitate a luminii redusă. Pentru celelalte tipuri de tutun, lumina favorizează acumularea substanţelor care intră în compoziţia frunzelor. Vânturile care bat cu intensitate mare au efecte negative, deoarece determină căderea plantelor, deteriorarea limbului foliar, stânjenirea procesului de uscare la soare. Solul. Însuşirile fizice, chimice şi biologice ale solului influenţează în mare măsură producţia şi calitatea tutunului. Cerinţele tutunului faţă de sol sunt variabile în funcţie de tipul de tutun astfel:

• Tutunul de tip oriental pretinde soluri nisipo - pietroase, calde, superficiale, cu fertilitate redusă, terenuri în pantă, cu expoziţie sudică, bine însorite;

• Tutunul de tip semioriental solicită soluri aluvionare, brun - roşcate, brun - podzolite, cernoziomuri levigate puternic, permeabile, calde, cu expoziţie sudică;

• Tutunul de tip Virginia dă producţii bune pe soluri profunde, uşoare, sărace în substanţe nutritive şi humus, nisipuri eoliene (din Oltenia), cernoziomuri nisipoase, aluviuni vechi;

• Tutunul de mare consum preferă soluri lutoase, fertile, profunde, permeabile, calde cum sunt cernoziomurile levigate, ciocolatii, brune, lăcoviştile;

Page 121: Fitotehnie III+IV

121

• Tutunul de tip Burley realizează producţii bune pe solurile lutoase sau luto - nisipoase, cu fertilitate mijlocie, conferindu-le un conţinut moderat de nicotină şi gudroane;

• Tutunul pentru ţigări de foi solicită soluri aluvionare, luto - nisipoase, profunde, bogate în humus şi substanţe nutritive, umede, cum sunt aluviunile şi rocile sedimentare.

Ţinând seama de condiţiile variate cerute de diferite tipuri de tutun, în România există condiţii favorabile pe o suprafaţă de 560 mii ha şi foarte favorabile pe 360 mii ha, asigurându-se producţii mari, de calitate superioară.

TEST DE EVALUARE

1. Ce reprezintă combustibilitatea la tutun ?

Răspuns: Combustibilitatea reprezintă o însuşire complexă, care constă în capacitatea de a menţine arderea (arde fără flacără mai mult sau mai puţin) şi viteza de ardere – adică timpul necesar pentru ardere, fără aspiraţie, a unui gram de ţigaretă, inclusiv foiţa (15 - 23 minute).

2. Precizaţi care sunt cerinţele tutunului faţă de sol, în funcţie de soi.

Răspuns:

Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Conţinutul în nicotină la specia Nicotiana tabacum este de:

a) 0,1 % ; b) 0,3 % ; c) 5 % ; d) 7,5 %; e) 9 % ; f) 12 %.

Rezolvare : b, c. De rezolvat: 2. Ce valori are coeficientul Smuk în cazul soiurilor de tutun Virginia ( soiuri de

calitate superioară? a) 0,2 % ; b) 0,8 % ; c) 1,8 – 3 % ; d) 4 -5 %; e) 6,5 - 8 % ;

f) 10 % Rezolvare:

Page 122: Fitotehnie III+IV

122

8.2. Rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, producerea şi plantarea răsadului. Rotaţia. Tutunul pretinde plante premergătoare diferite astfel: pentru tutunurile de calitate superioară, oriental, semioriental şi Virginia sunt recomandate cerealele păioase de toamnă şi primăvară, rapiţa, precum şi gramineele pentru nutreţ; în cazul tutunurilor de culoare închisă (pentru ţigări de foi şi pipă) sunt indicate plantele care îmbogăţesc solul în azot (leguminoasele anuale pentru boabe). Porumbul este considerat o bună plantă premergătoare, cu condiţia să nu fie erbicidat cu triazin. Nu sunt indicate ca premergătoare următoarele specii:

floarea - soarelui şi cânepa ( din cauza atacului de lupoaie); cartoful, tomatele sau alte specii din familia Solanaceae (boli comune cu tutunul); speciile din familile Cruciferae şi Cucurbitaceae (din cauza paraziţilor comuni); bumbacul (eliberează terenul târziu, rămân resturi vegetale, se întârzie efectuarea

lucrărilor de pregătire a solului). Monocultura poate fi admisă mai ales pe acele suprafeţe, care sunt foarte indicate pentru anumite tipuri de tutun (tipul oriental, tipul Virginia). Tutunul pentru ţigări de foi se poate cultiva 2 - 3 ani la rând, pe terenurile proaspăt defrişate, după o pajişte desţelenită sau după o plantă perenă. Dacă se ţine seama că, monocultura poate favoriza înmulţirea anumitor boli (virozele, putrezirea neagră a rădăcinii), distrugerea structurii solului este totuşi recomandabil evitarea cultivării repetate anual, pe aceleaşi sole, cu tutun. Tutunul este o bună plantă premergătoare pentru toate culturile, exceptând pe cele din familia Solanaceae sau pe cele cu boli şi dăunători comuni. Fertilizarea. Prin fertilizare trebuie să se îmbine armonios capacitatea de producţie cu indicii de calitate. Aplicarea îngrăşămintelor depinde de mai mulţi factori:

• tipul şi soiul de tutun cultivat; • starea de fertilitate naturală a solului; • planta premergătoare; • sistemul de cultură (irigat/neirigat); • consumul specific.

Pentru o producţie de 1000 kg frunze uscate, tutunul extrage din sol următoarele cantităţi de substanţe fertilizante: 75,5 kg N; 16,3 kg P2O5; 124,2 kg K2O; 104 kg CaO. Azotul este consumat în cantităţi moderate (intens din a 15 zi de la plantare până în a 45 - a zi; redus la înfiinţarea culturii şi spre sfârşitul vegetaţiei). Insuficienţa azotului determină: creşterea înceată a plantelor; se formează tulpini subţiri; foile rămân mici, de culoare verde - deschis şi verzi gălbui spre maturitate; conţinutul în nicotină se reduce mult; frunzele de la bază încep să se usuce prematur; producţia de seminţe scade. Excesul de azot acţionează prin: formarea de frunze mari, verzi - închis, grosiere, de calitate diminuată; scăderea combustibilităţii; mărirea perioadei de vegetaţie; creşterea conţinutului de substanţe albuminoide şi nicotină; sensibilizarea plantelor la boli; închiderea la culoare a frunzelor în momentul uscării, ca urmare a conţinutului ridicat al acestora în clorofilă. O nutriţie moderată cu azot asigură producţii cantitativ şi calitativ superioare, pentru tipurile oriental, semioriental şi Virginia, iar o nutriţie abundentă cu azot se recomandă tutunurilor de mare consum şi pentru ţigări de foi. În cultură, asigurarea azotului se poate face prin: aplicarea gunoiului de grajd bine fermentat, la tutunul pentru ţigarete superioare, în cantitate de 5 - 10 t/ha; semifermentat sau proaspăt, pe solurile nisipoase la tutunul de tip Virginia, în cantitate de 15 - 20 t/ha (aplicat plantei premergătoare); bine fermentat, direct

Page 123: Fitotehnie III+IV

123

culturii, sub arătura adâncă de toamnă, în cantitate de 10 - 20 t/ha, pentru tutunul de mare consum, de pipă şi ţigări de foi. Pe solurile umede sau în condiţii de irigare, azotul se recomandă să se administreze fracţionat astfel: 1/3 imediat după plantare, 1/3 la prima praşilă; 1/3 la praşila a II - a ; prin încorporarea îngrăşămintelor verzi (trifoi roşu, lupin, secară), pe terenurile slab fertile - nisipoase; administrarea îngrăşămintelor complexe în raporturi cât mai echilibrate, eliminându-se fertilizarea unilaterală. Dozele orientative de azot sunt în funcţie de fertilitatea solului şi tipul de tutun (20 - 110 kg/ha). Fosforul se utilizează în cantităţi mult mai mici, comparativ cu azotul. Insuficienţa fosforului determină: încetinirea creşterii plantelor, formarea unui sistem radicular slab – dezvoltat, îngustarea şi uscarea frunzelor, căderea florilor în unele cazuri. Excesul de fosfor se manifestă prin: reducerea combustibilităţii, deprecierea gustului, formarea de frunze grosiere, cu elasticitate redusă, grăbirea maturizării frunzelor şi implicit scăderea calităţii. La tutunul de tip Virginia, administrarea fosforului influenţează pozitiv culoarea şi acumularea de hidraţi de carbon solubili. Dozele orientative de fosfor : 40 - 120 kg/ha. Potasiul. Tutunul este o plantă mare consumatoare de potasiu. Acest element îmbunătăţeşte arderea; imprimă gust şi culoare plăcute; măreşte conţinutul în hidraţi de carbon solubili; creşte rezistenţa plantelor la boli. Dozele orientative de potasiu: 40 - 140 kg/ha. Calciul este consumat de tutun în cantităţi mari, iar acest element influenţează într-un raport corespunzător cu potasiu şi magneziu, absorbţia din soluţia solului a celorlalte substanţe nutritive. Insuficienţa calciului contribuie la formarea de frunze deformate, groase, cu însuşiri necorespunzătoare. Reţinem. Îngrăşămintele se aplică: la fertilizarea de bază, sub arătura de bază (gunoiul de grajd, fosforul, potasiul, îngrăşămintele verzi); la plantarea răsadului, în apropierea sistemului radicular (îngrăşămintele complexe); în cadrul tratamentelor extraradiculare (în special azotul ). În cazul când pH-ul solului scade sub 5,6 este necesară amendarea calcaroasă (6 t/ha sub arătura de bază, o dată la 4 ani), evitându-se totodată şi efectele negative asupra tutunului datorate toxicităţii magneziului. Lucrările solului. Răsadul de tutun trebuie să fie plantat într-un sol profund, mărunţit, afânat, cu umiditate suficientă. Arătura se efectuează la adâncimea de 28 - 30 cm, toamna sau primăvara devreme, pe solurile nisipoase şi la 22 - 25 cm pe celelalte tipuri de sol. Menţinerea terenului curat de buruieni până la plantare se realizează prin lucrări de grăpare, iar dacă solul este foarte tasat, în primăvară se execută o arătură superficială (10 - 15 cm), cu plugul fără cormană, urmată de grăpare, dar cu atenţie mare, referitoare la pulverizarea solului. Producerea şi şi plantarea răsadului. Datorită cerinţelor mari faţă de temperatură, cultura tutunului nu se înfiinţează prin semănat direct în câmp (temperatură mare de germinare a seminţelor şi perioadă lungă de vegetaţie). Se recurge la producerea răsadului care, după trecerea pericolului îngheţurilor târzii de primăvară este transplantat în teren bine pregătit. Producerea răsadului. Se efectuează în: răsadniţe încălzite (cu gunoi de grajd proaspăt, cu aburi, cu apă caldă); sere, solarii ne/încălzite; răsadniţe semicalde; tunele sau în straturi reci. Amplasarea răsadniţelor are loc pe un teren permeabil, plan sau uşor înclinat spre sud sau sud - vest, cu apa freatică sub 1,5 - 2 m, ferit de curenţii reci de aer, aproape de o sursă de apă. Pregătirea răsadniţelor calde necesită parcurgerea următoarelor etape:

constituirea platformei de gunoi bine tasat ( grosimea de 40 - 60 cm ) are loc cu 60 - 65 de zile înainte de plantarea tutunului;

aşezarea tocurilor de răsadniţă la distanţa de 50 cm între ele;

Page 124: Fitotehnie III+IV

124

introducerea amestecului nutritiv (constituit din 1 parte pământ de ţelină sau grădină, 2 părţi mraniţă şi 1 parte nisip), dezinfectat cu Dazomet 90 G-9 % în doză de 35 g/m2, Bromură de methil 50 - 75 g /m2, Formalină 38 % 2 l soluţie la m2 , sub formă stratificată de 15 - 20 cm grosime;

acoperirea tocurilor cu geamuri, timp de 8 - 12 zile, în vederea ridicării temperaturii la 60° C;

efectuarea semănatului când temperatura coboară la 40° C. În vederea semănatului se utilizează sămânţă certificată pentru fiecare tip de tutun, tratată cu Criptodin 5 g/kg sau Merpan 5 g/kg. În scopul micşorării perioadei necesare producerii răsadului cu 5 - 10 zile se recomandă: folosirea de sămânţă preîncolţită în prealabil (menţinerea în apă călduţă timp de 10 - 12 ore a săculeţilor cu sămânţă, urmată de introducerea într-o încăpere la temperatura de 20 - 25° C, timp de 4 - 5 zile şi stropirea cu apă călduţă periodic) sau stimularea germinaţiei seminţelor cu acid giberelinic 0,05 - 0,1 %, acid tartic 0,2 - 0,3 %. Cantitatea de sămânţă este de 0,4 - 0,6 g/m2 (răsadniţe calde) şi 0,5 - 0,7 g/m2 în cazul răsadniţelor reci. Pentru calcularea suprafeţei de răsadniţă necesară înfiinţării unui ha cu tutun se are în vedere: tipul de răsadniţă, tipul de tutun, numărul de plante ce se obţin la m2, desimea plantelor la ha. Din cele 2200 - 2500 fire de răsad care se pot obţine la m2, numai 2000 sunt bune de plantat . La tutunul de tip oriental sunt necesari 90 - 100 m2 pentru răsadniţele calde şi de 120 - 130 m2 în cazul straturilor reci; la tipul semioriental 60 - 65 m2 pentru răsadniţele calde şi de 75 - 80 m2 în cazul straturilor reci; la tutunul de tip Virginia 40 - 55 m2 pentru răsadniţele calde şi de 55 - 60 m2 în cazul straturilor reci; la tutunul de tip Burley 35 - 40 m2 pentru răsadniţele calde şi de 45 - 50 m2 în cazul straturilor reci; la tutunul de mare consum 40 - 45 m2 pentru răsadniţele calde şi de 55 - 60 m2 în cazul straturilor reci. Perioada de semănat în răsadniţă diferă în funcţie de zona ecologică şi de tipul de răsadniţă astfel: pentru sudul ţării 25 II - 10 III - răsadniţe calde; 10 III - 20 III - răsadniţe semicalde; 15 III - 30 IIII - tunele; pentru nordul ţării şi zonele mai reci 1 – III -10 III - răsadniţe calde; 10 III - 20 III - răsadniţe semicalde ; 20 III - 30 III - tunele. Observaţie. În vederea semănatului, sămânţa de tutun se amestecă cu nisip uscat (1 kg pentru cantitatea de sămânţă necesară la 6 m2), se împrăştie, apoi se aşează un strat de 3 - 4 cm mraniţă cernută fin, care se presează uniform cu o scândură (se pune în contact sămânţa cu substratul nutritiv). Înainte de acoperirea tocurilor de răsadniţă se aplică o udare cu stropitoarea fină, folosind apă călduţă. Germinarea şi răsărirea plăntuţelor se produc după 7 - 9 zile. Pe lângă semănatul manual se poate practica semănatul mecanizat cu sămânţă drajată sau nedrajată; semănatul flotant, care are loc în casete de polistiren expandant, ce plutesc în bazine cu apă ne/acoperite cu folie de polietilenă. Soluţia hidroponică este formată din substanţe de protecţie, nutritive, stimulatori de creştere, unde în fiecare alveolă din casetele celulare se dezvoltă rădăcinile unei singure plante. În aceste alveole se obţine într-un timp scurt, răsad viguros (neavând concurenţă), pretabil la plantarea mecanizată, împreună cu amestecul nutritiv, asigurând un procent mai mare de prindere, aproximativ 100 %. Lucrări de îngrijire aplicate răsadului. În răsadniţă se efectuează următoarele lucrări de îngrijire:

reglarea şi controlul temperaturii (cu ajutorul termometrelor de sol şi de cameră), prin menţinerea la valori de 30 - 32° C, până în momentul răsăririi plăntuţelor; după această fenofază, temperatura scade la 18 - 25° C;

umbrirea răsadului între orele 11 - 16 până în faza de urechiuşe, după care se efectuează numai în zilele caniculare;

aerisirea răsadniţelor în după amiaza zilelor călduroase, în perioada germinării seminţelor;

Page 125: Fitotehnie III+IV

125

ridicarea ramelor pe suporţi, la înălţimea de 5 - 6 cm, foarte puţin timp, la amiază, după care se menţin ridicate deasupra tocului la 20 - 30 cm, tot restul zilei;

deschiderea răsadniţelor toată ziua, exceptând noaptea şi pe timp ploios, după ce răsadul a parcus faza de urechiuşe;

irigarea răsadului mai des (3 udări/zi – la orele 9,14,16, cu norme de 0,5 - 1,0 l/m2), în fazele de semănat – răsărire - înrădăcinare - ,,cruciuliţă’’ şi cu cantităţi reduse de apă la început, după care mai rar (după faza de ,,urechiuşe’’până la călirea răsadului), dar cu norme de udare mai mari. După terotat şi fertilizarea suplimentară se practică irigarea obligatoriu; temperatura apei trebuie să fie de 23 - 25° C;

întreruperea udărilor timp de 2 - 3 zile are loc între fazele de ,,cruciuliţă’’ şi ,,urechiuşe’’; combaterea buruienilor se efectuează prin: smulgerea buruienilor de câte ori este necesar,

după o udare anterioară a răsadniţei, în zilele cu nebulozitate accentuată; folosirea erbicidelor: Dymid 0,5 g/m2; Enide 50 WP 1,5 g/m2, concomitent cu semănatul sau la 1 -3 zile după această operaţiune; Devrinol 50 WP 3 g/25 m2 , aplicat cu 7 zile înainte de semănat;

răritul răsadului se practică dacă desimea este prea mare, spre sfârşitul fazei de ,,cruciuliţă’’;

terotatul constă în cernerea ori împrăştierea peste răsad uscat (pentru a nu se lipi de funzuliţe), la intervale de 3 - 5 zile, după plivit şi rărit, a unui amestec nutritiv, gros de 0,2 - 0,5 cm, dezinfectat în prealabil, cu scopul de a evita formarea crustei, spălarea stratului de sol, superior din răsadniţă, formarea unui număr mai mare de rădăciniţe laterale;

fertilizarea suplimentară se practică de 3 - 4 ori astfel: în faza de ,,cruciuliţă’’; la 4 - 5 zile; în faza de ,,urechiuşe’’; înainte de transplantare cu 7 - 10 zile, folosind o soluţie nutritivă 2 l/m2, formată din 10 l apă, 30 - 50 g sulfat de amoniu sau azotat de amoniu, 80 - 120 g superfosfat, 40 - 80 g sulfat de potasiu; se poate utiliza soluţie de gunoi de pasăre macerat (24 ore), 1 parte gunoi la 10 părţi apă;

combaterea bolilor: căderea răsadului, putrezirea neagră a rădăcinilor, mana tutunului se realizează folosind fungicidele: Tiuram 70 PU 0,3 %, Captadin 50 PU, Turdacupral 50 PU 0,3 %, 30 l soluţie /100 m2 răsadniţă; Previcur Energy 0,1 % 3,0 l soluţie /m2; Folpan 80 WDG 0,15 % 4 - 5 l soluţie /m2 .

combaterea dăunătorilor (coropişniţa şi tripsul tutunului) se efectuează prin tratamente la sol, utilizând insecticidele: Sintogrill 5G 3 g/m2, Raisan 51 0,7 l /ha, Mesurol 2 RB 5 g/100 m2; în faza de ,,urechiuşe’’şi cu 3 - 5 zile înainte de plantarea răsadului, cu Actara 25 WG 0,02 %, Fastac 10 EC 0,02 %, Karate Zeon 0,02 %;

călirea plăntuţelor se practică cu 7 - 10 zile înainte de transplantarea în câmp astfel: se descoperă ziua şi noaptea spaţiile în care s-a produs răsadul, exceptând situaţiile de îngheţ, ploi sau brumă; udarea se face cu apă mai puţină, o dată la 2 zile şi se întrerupe cu 3 - 4 zile înainte de plantare (nu se vestejeşte);

un răsad bine călit trebuie să aibă lungimea de 8 - 12 cm sau 4 - 6 frunze, pentru plantarea manuală şi 16 - 18 cm sau 7 - 8 frunze, la plantarea mecanizată.

Plantarea răsadului Răsadul de tutun se plantează dimineaţa sau pe parcursul întregii zile dacă timpul ete înnourat. În funcţie de condiţiile climatice şi perioada de vegetaţie plantarea se efectuează între 1 şi 10 mai. Desimea plantelor la unitatea de suprafaţă se stabileşte în funcţie de tipul de tutun, epoca de plantare, zona de cultură astfel: la tutunul de tip oriental: 160 - 240 mii plante/ha;

Page 126: Fitotehnie III+IV

126

la tutunul de tip semioriental: 80 - 100 mii plante/ha; la tutunul de tip Virginia : 22 - 29 mii plante/ha; la tutunul de tip Burley : 31 - 42 mii plante/ha; la tutunul de mare consum: 22 - 46 mii plante/ha.

Distanţele între rânduri şi între plante pe rând sunt variabile astfel: 35 - 40 cm /12 - 15 (15 - 18) cm pentru soiurile orientale; 50 cm / 20 - 25 cm pentru soiurile semiorientale; 70 (90 - 110) cm / 40 (50 - 60) cm pentru tipul de tutun Virginia; 70 (105 - 110) cm /35 (40 - 45) pentru soiurile de tip Burley; 60 - 65 (100 - 110) cm /35 - 40 cm pentru soiurile de mare consum. Plantarea răsadului se execută: manual folosind plantatorul (se introduce răsadul până în zona coletului, în orificiul făcut cu plantatorul, unde se toarnă o cantitate de apă, se strânge pământul mărunţit şi uscat lângă răsad, pentru a evita formarea crustei la suprafaţa solului); mecanizat cu maşinile de plantat răsad MRP - 5; MPFT - 2, maşina ,,Balthes“, MPRPGN - maşina pentru plantat răsad produs în ghivece nutritive.

TEST DE EVALUARE

1. Precizaţi elementele de care se ţine seama la calcularea suprafeţei de răsadniţă la tutun? Răspuns:

Pentru calcularea suprafeţei de răsadniţă necesară înfiinţării unui ha cu tutun se are în vedere: tipul de răsadniţă, tipul de tutun, numărul de plante ce se obţin la m2, desimea plantelor la ha.

2. Care plante premergătoare nu sunt recomandate pentru cultura tutunului ? Răspuns:

Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Numărul de fire de răsad normal dezvoltat, care se obţine pe 1 m2 de răsadniţă este de:

a) l000 fire de răsad; b) 500 fire de răsad ; c) 1500 fire de răsad; d) 2000 fire de răsad ; e) 2200 fire de răsad ;

f) 3000 fire de răsad Rezolvare: d.

De rezolvat: 2. Precizaţi care sunt desimile de plantare, la unitatea de suprafaţă, la tutunul de tip Burley:

a) 31 - 42 mii plante/ha; b) 20 – 25 mii plante/ha;

c) 50 - 60 mii plante/ha ; d) 80 - 90 mii plante/ha ; e) 110 -115 mii plante/ha;

f) 120 -130 mii plante/ha. Rezolvare:

Page 127: Fitotehnie III+IV

127

8.3. Lucrări de îngrijire, recoltarea, înşirarea, dospirea şi uscarea foilor de tutun. Lucrări de îngrijire. Gama de lucrări aplicate atât solului cât şi plantelor de tutun este reprezentată de :

completarea golurilor - lucrare care se execută la 3 - 4 zile de la plantare, utilizând răsaduri de bună calitate, din rezerva stabilită pentru acest scop;

combaterea buruienilor prin efectuarea de praşile mecanice, manuale şi aplicarea de erbicide;

combaterea bolilor şi dăunătorilor; executarea unor lucrări speciale cum sunt: politul, cârnitul, copilitul,

recepatul; irigarea culturii.

Referitor la combaterea mecanică a buruienilor, la 7 - 8 zile de la plantare, când răsadul s-a prins se efectuează la adâncimea de 6 - 8 cm, prima praşilă, cu rolul de a afâna solul şi a distruge buruienile. Numărul praşilelor se stabileşte în funcţie de gradul de îmburuienare, iar intervalul dintre aceste lucrări (10 - 15 zile) în funcţie de starea de umiditate, ca urmare a precipitaţiilor căzute. Praşilele mecanice se asociază cu cele manuale, în vederea distrugerii buruienilor între plante pe rând. Pentru a mări rezistenţa la cădere se execută o muşuroire ori bilonare, când plantele au înălţimea de 20 - 30 cm. Combaterea chimică a buruienilor se recomandă când nu se pot efectua praşile şi pentru a proteja frunzele de acţiunea mecanică a bulgărilor, care se formează cu ocazia praşilelor. Buruienile monocotiledonate anuale şi perene, precum şi unele dicotiledonate se combat folosind erbicidele: Acetoclor Super 2,0 l /ha, Dual Gold 960 EC 1,0 l/ha, Stomp 330 EC 4,0 l/ha, aplicate preemergent şi Agil 100 EC 1,0 l/ha administrat postemergent. Pentru combaterea pirului, bălurului şi costreiului se aplică în vegetaţie: Fusilade super 1,5 - 3,0 l/ha, Galant 125 EC 1,5 - 2,0 l/ha, Targa 1,0 - 3,0 l/ha, diluate în 250 - 350 l /ha soluţie, când pirul (Agropiron repens) are 10 - 15 cm înălţime şi costreiul (Sorghum halepense) 25 - 35 cm înălţime. Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Bolile frecvent întâlnite în cultura tutunului sunt:

• micozele: mana (Peronospora tabacina); făinarea (Erysiphe cichoracearum); mucegaiul tulpinii (Sclerotinia sclerotiorum); înegrirea tulpinii (Phytophtora nicotiana);

• bacteriozele: focul sălbatic (Pseudomonas tabaci); pătarea unghiulară (Pseudomonas angulata); vestejirea şi ofilirea (Pseudomonas solanacearum);

• virozele: mozaicul tutunului (Nicotiana virus 1); boala petelor de bronz (Lycopersicum virus 3); răsucirea frunzelor (Nicotiana virus 4).

Se combat prin măsuri preventive – respectarea asolamentului, epocii optime de plantare; combaterea buruienilor; executarea politului timpuriu; eliminarea plantelor virozate, corectarea reacţiei solului şi prin măsuri curative – tratarea seminţelor cu produse chimice; dezinfectarea amestecului nutritiv ; aplicarea în vegetaţie a tratamentelor cu fungicide. În vederea combaterii bolilor se utilizează: Dithane M - 45 0,2 %, Polyram DF 0,2 %, Ridomil Gold MZ 68 WG 2,5 kg/ha, Ridomil Gold Plus 42,5 WP 3,0 kg/ha, Merpan 80 WDG 0,125 % preventiv şi 0,3 % curativ, Thiovit PU 0,3 - 0,4 %. Dintre dăunătorii tutunului enumerăm: tripsul (Thrips tabaci), care atacă plantele pe întreaga perioadă de vegetaţie, fiind un dăunător extrem de periculos; nematozii (Meloidogyne sp., Ditylenchus sp., ); buha semănăturilor (Euxoa segetum); viermii sârmă (Agriotes sp., ); afidele (Myzodes persicae); omizile defoliatoare (Autographa gamma);

Page 128: Fitotehnie III+IV

128

omida capsulelor (Heliothis obsoleta). Combaterea dăunătorilor se realizează prin utilizarea următoarelor insecticide, alternativ în mai multe tratamente: Temic 10 G - 10 kg/ha, Sinoratox 5 G - 30 kg/ha, pentru dezinfecţia amestecului nutritiv; Confidor Energy 0,075 % în 600 l apă/ha, Fastac 10 EC 0,2 l/ha, Karate Zeon 0,2 l/ha în 600 l apă, Faster 10 EC 0,03 %, Actara 25 WG 0,02 %, Mavrik 2 F 0,05 %, Seizer 10 EC 0,05 %, Mospilan 20 SP 0,15 - 0,20 kg/ha, pentru combaterea tripsului, omizilor. În cultură se practică executarea unor lucrări speciale cum sunt: politul, cârnitul, copilitul, recepatul. Prin polit se îndepărtează 2 - 5 frunze bazale, debile, sfârtecate, prăfuite, acoperite cu pământ, din cauza ploilor torenţiale, deoarece nu sunt utilizate la prelucrare şi constituie gazda agenţilor patogeni (mai ales pentru trips), care determină infecţia celorlalte frunze. Această lucrare se execută după praşila a treia manuală, iar frunzele se elimină pe o porţiune înaltă de 20 cm de la suprafaţa solului, se scot din cultură şi se ard. Lucrarea de cârnit se referă la îndepărtarea inflorescenţelor mai timpuriu, adânc, chiar în faza de boboc (pe solurile sărace, la tutunul de tip Burley, Virginia şi de mare consum ) sau mai tardiv şi mai înalt (pe solurile bogate în humus), împreună cu un număr de frunze învecinate, variabil în funcţie de tipul de tutun, fertilitatea naturală a solului, condiţiile climatice, astfel că: la soiurile cu frunze mari se lasă pe tulpină 15 - 20 frunze, care se maturizează mai repede, determinând acumularea de nicotină şi hidraţi de carbon; la tutunul de tip oriental, semioriental şi pentru ţigarete, cârnirea are loc mai târziu la deschiderea florilor, cu eliminarea a 2 - 3 frunze; tutunul de tip Virginia nu se cârneşte în anii cu umiditate ridicată şi pe solurile fertile. În cazul soiurilor de tutun, la care s-a efectuat cârnitul este obligatorie lucrarea de copilit – îndepărtarea de 2 - 3 ori (dimineaţa şi seara), a lăstarilor subţiri sau viguroşi, turgescenţi, când au 6 - 10 cm lungime, situaţi în axila funzelor (deoarece formează frunze mici, calitativ inferioare). Aceşti lăstari sunt utili în cazul regenerării culturilor afectate de grindină. Poate fi evitată această operaţiune, dacă plantele se tratează cu hidrazidă maleică – înhibitor sistemic de creştere a mugurilor situaţi la baza frunzelor de tutun, prin oprirea biosintezei acizilor nucleici, mitozei şi diviziunii celulare, micşorarea energiei respiratorii. Recepatul se practică în cazul plantelor afectate de grindină, prin retezarea acestora de la cel de al doilea internod de la suprafaţa solului, stimulând pornirea mai multor copili, din care se alege unul singur, care să continue creşterea plantei (considerat tulpină principală) astfel încât, cultura să nu fie compromisă în totalitate sau în cazul foilor pentru ţigări (elasticitate superioară, ţesut fin). Irigarea. Prin aplicarea apei de irigat (6 - 8 norme de udare pe solurile nisipoase; 3 - 6 pe solurile aluviale) se îmbunătăţeşte calitatea frunzelor astfel: se reduce conţinutul în nicotină, se modifică pozitiv culoarea şi compoziţia frunzelor. Normele de udare de 200 - 300 m3/ha (menţin umiditatea solului la 60 - 80 % din capacitatea de câmp) se repartizează astfel: înainte de plantare, după prinderea plantelor, înainte şi după înflorire (de 2 - 3 ori ). Recoltarea. Tutunul se recoltează eşalonat (5 - 6 reprize la intervale de 7 - 10 zile), când frunzele au ajuns la maturitatea tehnică (este o diferenţă de 20 - 23 zile între maturarea frunzelor de la bază şi a celor din vârf, diferenţiindu-se 5 etaje de frunze) şi s-au acumulat la maximum substanţele organice şi minerale. La maturitatea tehnică, frunzele de tutun prezintă culoare deschisă (cloroplastele se degradează), luciul dispare, pe suprafaţa foilor, dar în special pe margini şi vârf apar pete galbene, porozitatea se pierde, marginile foilor se răsfrâng, frunzele se

Page 129: Fitotehnie III+IV

129

desprind uşor de pe tulpină şi devin lipicioase, creşte conţinutul în amidon şi substanţe minerale. Frunzele din acelaşi etaj prezintă uniformitate din următoarele puncte de vedere: mărime, culoare, consitenţă, grad de maturitate. Durata recoltării întregii producţii este de 30 - 45 zile astfel: în prima etapă se recoltează frunzele de la bază, în cea de-a doua, frunzele de la mijloc, iar în cea de a treia, cele din vârf. Recoltarea se efectuează manual, frunză cu frunză, pe timp frumos, atunci când frunzele nu sunt umede, dar sunt suficient de turgescente (80 - 85 % apă) şi se rup cu uşurinţă de pe tulpină. Reţinem. După desprindere şi o uşoară vestejire, foile se aşează ordonat în lădiţe, coşuri, târne, cotor la cotor (în ,,năsadă’’) şi vârf la vârf. Se mai poate utiliza maşina de recoltat Balthes, cu care un muncitor poate să recolteze 180.000 frunze în 8 - 10 ore de lucru. Recoltarea mecanizată se practică în cazul soiurilor de tip Virginia, Burley, de mare consum, când pe plantă au rămas 9 -10 foi după cârnire. Grăbirea maturării se realizează prin tratarea plantelor cu Ethrel 0,13 - 0,22 kg s.a. în 400 - 500 l apă/ha. Înşirarea, dospirea şi uscarea foilor de tutun. Pentru uscare şi dospire, frunzele sortate în funcţie de mărime (mari, mijlocii şi mici), grad de maturare, stare fitosanitară se înşiră manual (cu ajutorul unui ac special – andrea) sau mecanizat (maşina de înşirat MTS - 2) pe: sfoară, sârmă, şipci. Sforile şi sârmele se leagă pe: gherghefuri (rame aşezate vertical, între marginile lor se întind şirurile de frunze, legate paralel); cărucioare; suporţi (0,5 m ), iar lungimea de înşirare este de 3,5 m. Frunzele mari se înşiră faţă la faţă, cu 1 cm între nervuri (aerare bună), iar cele mici se înşiră cu faţa la partea dorsală. Dospirea şi uscarea constituie operaţii foarte importante în imprimarea calităţii frunzelor. Dospirea foilor este un proces tehnologic prin care se imprimă foilor culoarea caracteristică tipului de tutun: galbenă pentru ţigarete şi galben - roşcată pentru ţigări de foi. În timpul dospirii, care se realizează în încăperi închise, ferite de curenţii de aer, solarii, temperatura optimă este de 25 - 36° C, iar umiditatea relativă a aerului între 75 - 85 %. Timpul necesar dospirii este diferit în funcţie de tipul de tutun astfel: tutun oriental = 1 - 2 zile; tutun semioriental = 2 - 3 zile; tutun pentru ţigarete = 2 - 4 zile; tutun pentru ţigări de foi = 21 zile. În timpul dospirii, pe lângă procesele de respiraţie şi transpiraţie (procese vitale) are loc degradarea albuminelor şi a cloroplastelor, transformarea amidonului în zaharuri simple, creşterea conţinutului în acizi organici, reducerea conţinutului în apă (60 - 65 %), diminuarea conţinutului în substanţă uscată cu 10 - 15 %. La finalul dospirii, culoarea frunzelor tutunului pentru ţigarete este galbenă şi roşie - brună, în cazul ţigărilor din foi. Uscarea frunzelor În vederea prevenirii alterării, eliminării apei, şi fixării culorii, după dospire are loc uscarea frunzelor pe cale naturală: la soare în cazul tutunului de tip Virginia; la umbră sub acţiunea unor curenţi puternici de aer, timp de 4 - 6 săptămâni, în cazul tutunului de tip Burley, pentru pipă sau ţigări de foi. Pentru uscarea la soare, gherghefurile se ţin afară, iar pe timp noros şi noaptea se introduc în încăperi, pentru ca frunzele să nu fie atinse de ploaie sau rouă (se înnegresc repede). Se practică uscarea în solarii acoperite cu folie de polietilenă (pentru tutunul oriental, semioriental şi de mare consum). În scopul obţinerii unui tutun de calitate bună se poate efectua uscarea artificială (în special tutunul de tip Virginia), reducându-se astfel durata, spaţiul şi volumul de muncă necesare acestui proces. Pe perioada dospirii şi uscării, în frunze au loc următoarele transformări:

• pierderea de substanţă organică – 11 - 18 %; • creşterea conţinutului în substanţe minerale şi a elasticităţii frunzelor;

Page 130: Fitotehnie III+IV

130

• transformarea sub acţiunea enzimelor, a amidonului în hidraţi de carbon solubili; • scindarea substanţelor proteice până la stadiul de aminoacizi; • scăderea conţinutului în nicotină; • creşterea conţinutului de acizi citric şi acetic; • diminuarea cantităţii de acid malic, formic şi oxalic; • degradarea pigmentului verde şi intensificarea culorii galben – xantofila.

Păstrarea tutunului. După finalizarea dospirii şi uscării, şirurile scoase din gherghefuri, îndoite în patru şi legate (3 - 5 şiruri) se predau centrelor de recepţie, în vederea păstrării, în camere uscate, ventilate. Păstrarea are loc în poduri din scânduri – baschii - aşezate la 15 - 20 cm de pardoseala magaziei, peste care sunt dispuse evenghiurile ori şirele de tutun ordonate, cu foile îndreptate în acelaşi sens, în straturi de 80 - 100 cm, după care se acoperă cu pânză de sac. Observaţie. Alesul şi păpuşitul foilor se produc în luna octombrie, în cazul tutunului pentru ţigarete şi celui de mare consum. Pentru acest procedeu, frunzele sortate după mărime, culoare, consistenţă, se aşează în mănunchiuri - ,,păpuşi’’(formate din 20 - 25 frunze), se leagă cu un fir de rafie, de pănuşi de porumb, de sfoară, în apropiere de cotor. Alte forme de aşezare a foilor:

în ,,stos’’ – (gruparea câte 10 - 12 sau 25 - 30 ) în funcţie de dimensiunile frunzelor are loc la fel ca la păpuşi, numai că nu se leagă la bază;

în ,, fascicule’’- pentru ţigări de foi, când se formează pachete de 8 - 10 frunze legate la bază cu o frunză de tutun;

în ,,tonga’’- în funcţie de calitate; în ,,pastale’’, se aşează o frunză peste cealaltă în cazul tutunului oriental; în ,, năsadă’’, frunzele se aşează cu cotorul în jos, în straturi de 20 cm.

Fermentarea tutunului. Prin fermentarea tutunului (proces autolitic complex, în care au loc reacţii biochimice şi chimice produse de agenţi enzimatici) se urmăreşte obţinerea unui produs conservabil, cu o compoziţie calitativă constantă şi îmbunătăţită faţă de tutunul uscat. Acest proces este influenţat de: consistenţa ţesutului foliar, starea coloidală a substanţelor din foile de tutun, compoziţia chimică, umiditatea iniţială, factorii de mediu (temperatura, umiditatea relativă a aerului). Foile de tutun uscate au miros de iarbă, cu un gust aspru la fumat, înţepător, înecăcios şi amărui. Datorită capacităţii mari de absorbţie şi reţinere a apei, foile uscate pot deveni un mediu foarte prielnic pentru dezvoltarea diferitelor bacterii sau mucegaiuri care se găsesc abundent în aer sau pe suprafaţa foilor de tutun. Introducerea tutunurilor la fermentare se va efectua în ordinea următoare:

în urgenţa I - a, tutunurile din clasele superioare cu exces de umiditate preluate prin declasare, tutunurile din celelalte clase cu exces de umiditate care sunt supuse pericolului de degradare ( încălzite, cu mucegai, sau început de mucegăire);

în urgenţa a - II - a , tutunurile din clasele superioare normal condiţionate; în urgenţa a – III - a, restul tutunurilor normal condiţionate.

Fermentarea sezonală se poate desfăşura primăvara, în baloturi, butoaie sau lăzi, pe mese, pe stelaje, iar cea industrială, care durează 12 - 21 zile este cea mai indicată, deoarece se pot controla temperatura şi umiditatea. Expedierea către fabricile de tutun se petrece după o reaşezare a foilor fermentate în baloţi. În funcţie de condiţiile de cultură şi tipul de tutun se pot obţine: 1000 - 1500 kg/ha – pentru soiurile orientale şi 2500 - 3000 kg/ha frunze uscate - soiurile de tip Virginia şi de mare consum.

Page 131: Fitotehnie III+IV

131

TEST DE EVALUARE

1. Prin ce se caracterizează lucrarea de polit la tutun? Răspuns:

Prin polit se îndepărtează 2 - 5 frunze bazale, debile, sfârtecate, prăfuite, acoperite cu pământ din cauza ploilor torenţiale, deoarece nu sunt utilizate la prelucrare şi constituie gazda agenţilor patogeni (mai ales pentru trips) care determină infecţia celorlalte frunze.

2. Care sunt bolile frecvent întâlnite în cultura tutunului ? Răspuns:

Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Prin lucrarea de copilit la tutun se îndepărtează:

a) lăstarii tinerii; b) lăstarii viguroşi; c) frunzele bazale; d) vârful inflorescenţei; e) partea superioară a tulpinii; f) frunzele din vârf.

Rezolvare: a, b. De rezolvat: 2. La finalul dospirii, culoarea frunzelor tutunului pentru ţigarete este:

a) roşie ; b) brună ; c) galbenă; d) verde; e) neagră; f) portocalie.

Rezolvare:

Page 132: Fitotehnie III+IV

132

REZUMATUL TEMEI

Tutunul se cultivă pentru frunzele folosite în industria ţigaretelor, ţigărilor de foi, tutunului de pipă, pentru prizat şi mestecat. Din frunze se extrag următoarele substanţe: nicotina - produs farmaceutic - acid nicotinic - (vitamina PP), cu rol în tratamentul pelagrei; acidul citric, care în frunzele de Nicotiana rustica este în procent de 10 - 15 %; soluţia şi praful de tutun, utilizate ca insecticid. În compoziţia frunzelor de tutun intră: substanţele colorante reprezentate prin clorofilă, carotenoide, pigmenţi flavonici; acizii organici; hidraţii de carbon; substanţele azotate reprezentate de: azotul total, albuminele, aminoacizii; nicotina (C10H14N2) şi alcaloizii secundari: nornicotina, nicotelina, anabasina; răşinile şi uleiurile eterice; substanţele minerale. Pentru caracterizarea foilor de tutun se ţine seama de următoarele însuşiri: forma, mărimea, culoarea, consistenţa, higroscopicitatea, elasticitatea, combustibilitatea. Tutunul este o specie termofilă; manifestă cerinţe moderate faţă de apă, iar însuşirile fizice, chimice şi biologice ale solului influenţează în mare măsură producţia şi calitatea tutunului astfel că: cerinţele tutunului faţă de sol sunt variabile în funcţie de tipul de tutun. Datorită cerinţelor mari faţă de temperatură, cultura tutunului nu se înfiinţează prin semănat direct în câmp (temperatură mare de germinare a seminţelor şi perioadă lungă de vegetaţie). Se recurge la producerea răsadului care, după trecerea pericolului îngheţurilor târzii de primăvară este transplantat în teren bine pregătit. Răsadul de tutun se plantează dimineaţa sau pe parcursul întregii zile dacă timpul este înnourat. În funcţie de condiţiile climatice şi perioada de vegetaţie plantarea se efectuează între 1 şi 10 mai. Desimea plantelor la unitatea de suprafaţă se stabileşte în funcţie de tipul de tutun, epoca de plantare, zona de cultură astfel: la tutunul de tip oriental: 160 - 240 mii plante/ha; la tutunul de tip semioriental: 80 - 100 mii plante/ha; la tutunul de tip Virginia : 22 - 29 mii plante/ha; la tutunul de tip Burley : 31 - 42 mii plante/ha; la tutunul de mare consum: 22 - 46 mii plante/ha.

Distanţele între rânduri şi între plante pe rând sunt variabile astfel: 35 - 40 cm /12 - 15 (15 - 18) cm pentru soiurile orientale; 50 cm / 20 - 25 cm pentru soiurile semiorientale; 70 (90 - 110) cm / 40 (50 - 60) cm pentru tipul de tutun Virginia; 70 (105 - 110) cm /35 (40 - 45) pentru soiurile de tip Burley; 60 - 65 (100 - 110) cm /35 - 40 cm pentru soiurile de mare consum. Lucrările de îngrijire se referă la: completarea golurilor; combaterea buruienilor prin efectuarea de praşile mecanice, manuale şi aplicarea de erbicide; combaterea bolilor şi dăunătorilor; executarea unor lucrări speciale cum sunt: politul, cârnitul, copilitul, recepatul; irigarea culturii. Tutunul se recoltează eşalonat (5 - 6 reprize la intervale de 7 - 10 zile), când frunzele au ajuns la maturitatea tehnică (este o diferenţă de 20 - 23 zile între maturarea frunzelor de la bază şi a celor din vârf, diferenţiindu-se 5 etaje de frunze) şi s-au acumulat la maximum substanţele organice şi minerale. Păstrarea are loc în poduri din scânduri – baschii - aşezate la 15 - 20 cm de pardoseala magaziei, peste care sunt dispuse evenghiurile ori şirele de tutun ordonate, cu foile îndreptate în acelaşi sens, în straturi de 80 - 100 cm, după care se acoperă cu pânză de sac.

Page 133: Fitotehnie III+IV

133

Tema nr. IX

HAMEIUL ( Humulus lupulus L.)

Unităţi de învăţare: Istoric, răspândire, importanţă, relaţia plantă - factori de vegetaţie la hamei. Înfiinţarea plantaţiei de hamei. Lucrări de îngrijire în plantaţiile pe rod. Recoltarea conurilor.

Obiectivele temei:

- cunoaşterea dinamicii suprafeţei şi a producţiei pe plan mondial şi naţional la cultura de hamei; - prezentarea importanţei conurilor de hamei în contextul medical şi industrial; - stabilirea cerinţelor pentru factorii de vegetaţie ale plantelor pe parcursul

ontogenezei; - enumerarea şi descrierea secvenţelor din tehnologia de cultivare: amplasarea

culturii, înfiinţarea plantaţiei, plantarea butaşilor, sistemul de susţinere, lucrări de îngrijire;

- precizarea detaliilor referitoare la recoltarea şi condiţionarea conurilor. Timpul alocat temei: 5 ore

Bibliografie recomandată:

1. Duda, M., 1998, Contribuţii la elaborarea sistemului de combatere integrată a buruienilor la hamei. Teză de doctorat, USAMV Cluj - Napoca.

2. Muntean L.S. şi colab., 2007, Tratat de plante medicinale cultivate şi spontane. Editura Risoprint Cluj – Napoca. 3. Muntean L.S. şi colab., 2008 - Fitotehnie, Editura Academiei Pres Cluj - Napoca. 4. Salontai Al., şi colab,1983, Cultura hameiului. Editura Ceres Bucureşti.

9.1. Istoric, răspândire, importanţă, relaţii plantă - factori de vegetaţie la hamei. Istoric. Genaust precizează că, denumirea genului ar reprezenta forma latinizată, medievală, a anglo-saxonului "hymele" = hamei ; "lupulus" (lat.) = lup (planta se încolăceşte în jurul sălciilor tinere, care cresc în locuri umede, unde se întâlneşte şi hameiul, împiedicând vegetaţia acestora). Se mai precizează că, acest cuvânt ’’ humulus’’ este atribuit sfintei Hildegard (1098 - 1179), stareţă benedictină la Mayenţa. Hameiul este o specie medicinală şi aromatică cunoscută din antichitate, de către greci şi romani, menţionându-se ca centru de origine, zona muntoasă a litoralului Mării Mediterane, Europa şi Asia Centrală, Eurasia, văile fertile din Caucaz şi litoralul Mării Negre. În cultură a fost introdus în secolul al VIII - lea. În acest sens există documente scrise, care atestă prezenţa în cultură a hameiului, în localitatea Hallerta din Germania în anul 736 şi în apropierea Parisului în anul 768. Pe suprafeţe extinse se cultivă în Boemia şi Bavaria, începând cu secolele XIV şi XV. Către sfârşitul sec. al XIX - lea este introdus în cultură şi în România.

Page 134: Fitotehnie III+IV

134

Răspândire. Cultura hameiului cunoaşte o extinsă răspândire pe continentul European, între paralele 44 - 60° latitudine N şi până la altitudinea de circa 500 m; în America de Nord între paralele 37 - 50° latitudine N, în Asia (tabelul 9.1.). Ocupă suprafeţe mari în Germania (17,5 mii ha), SUA (11,8 mii ha), Cehia (5,6 mii ha), Belgia, Franţa, Olanda, Anglia (1,5 mii ha), Rusia (1,7 mii ha), Polonia (2,49 mii ha). În România (tabelul 9.2.) au fost aduse diverse soiuri de hamei cu lăstari roşii, verzi, alb - verzui, violeţi (originare din aceste ţări şi introduse în cultură). Condiţiile pedoclimatice din România permit extinderea acestei culturi. Îmbunătăţirea sortimentului de soiuri şi perfecţionarea tehnologiilor de cultivare vor conduce la creşterea producţiei la ha şi a producţiei totale de conuri, în vederea asigurării necesarului intern pentru industria berii, tot mai crescut în anii următori.

Tabelul 9.1

Dinamica suprafeţei şi producţiei mondiale de Hamei, a producţiei de conuri şi a consumului specific la fabricarea berii, (1960 - 2005).

Anul Suprafaţa (mii ha) Producţia totală de

conuri (mii t) Producţia la ha: Conuri (q / ha) Acid alfa (kg / ha)

1960 63 81 12,5 67,7 1970 69 102 14,5 70,5 1980 85 118 13,6 81,6 1990 90 107 11,8 61,3 1998 76 109 14,3 70,0 2005 77 110 13,3 65.1

Anuarul statistic FAO

Tabelul 9.2

Dinamica suprafeţei şi producţiei de Hamei în România HAMEI PE ROD

Specificare U/M 1990 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 Suprafaţa: Ha 2346 1909 1784 684 390 514 241 140 198 321 320 d.c. Sector

privat Ha 0 0 0 0 0 0 66 93 196 203 203

Producţia totală

To 2451 1823 1455 552 206 184 142 155 142 257 280

d.c. Sector privat

To 0 0 0 0 0 0 50 123 142 185 220

PLANTAŢII TINERE

Specificare 2000 2001 2002 2003 2004 Suprafaţa - ha 310 60 189 164 165

Page 135: Fitotehnie III+IV

135

Importanţă. Hameiul se cultivă pentru inflorescenţele femele – conuri (Lupuli strobuli), care se utilizează în medicina umană şi veterinară. Principiile active conţinute în inflorescenţe: ulei eteric 0,4 - 2,5 % (format din hidrocarburi monoterpenice, sesquiterpenice de tipul: mircenului, farnesenului, pinenului, limonenului, geranilului şi linalolului); răşini; principii amare (8 - 25 %); flavonoide; glicozide; tanin (2 - 8 %); mici cantităţi de lipide; pigmenţi carotenoidici; aminoacizi esenţiali şi săruri minerale determină următoarele acţiuni farmacologice: antispastică, tonic - amară, antibacteriană, anafrodisiacă, diuretică, sedativă. Extractele obţinute din conurile de hamei se recomandă în tratamentul: afecţiunilor renale, digestive, gutei, intensificarea poftei de mâncare, stimularea apariţiei somnului (acţionând ca somnifer), pentru calmarea excitaţiilor sexuale, dar pot determina şi stări alergice uşoare. Hameiul se foloseşte sub formă de conuri uscate (150 - 450 g/hl bere), iar pentru unele sortimente până la 1500 g/hl bere), pulbere fină presată sau nepresată, pulbere granulată, extract sau combinaţii ale acestora. Reţinem. De asemenea, hameiul prezintă utilizări în cosmetică, fiind recomandat pentru tratarea tenului gras şi acneic, seboreei, mătreţii şi tonifierea părului. În alimentaţie, primăvara, vârfurile fragede ale lăstarilor sunt consumate fierte, crude sau sub formă de salată. Frunzele şi coardele de hamei amestecate cu porumb reprezintă un furaj bogat în amidon şi proteină, fiind utilizat pentru hrănirea vacilor de lapte. Hameiul este decorativ prin port şi flori şi prin urmare este cultivat în spaţiile dendrofloricole. În industrie, conurile femele sunt folosite la fabricarea berii astfel că: acizii amari (humulonul, lupulonul) conferă gustul, spuma, efectul conservant, antiseptic; taninul antocianic (2 - 8 % din masa conului uscat) determină limpezirea berii prin

precipitarea proteinelor, dă culoarea şi gustul specific astringent; uleiul eteric (0,2-2,5) % conferă aroma berii.

Acizii amari se grupează după “puterea amară” (valoarea amară), în cinci categorii (tabelul 9.3.):

Tabelul 9.3.

Conţinutul în substanţe amare, ulei volatil şi tanin, la soiurile de hamei cultivate în România (% din substanţa uscată, valori medii la Cluj - Napoca )

Soiul Total substanţe

amare

Acizi alfa

Acizi beta

Acizi gamma + delta + epsilon

Valoarea amarăWöllmer

Kraus

Ulei volatil

Tanin

Aroma 17,4 7.1 9,5 0,8 8,2 2,3 3,1 Napoca 20,0 9,9 9,2 1,4 10,4 1,2 2,7

Transilvania 22,1 9,4 10,6 1.5 10,6 1,3 2,4 Huller Bitterer 18,7 7,0 11,0 0,8 8,2 0,7 3,3

Sighişorean 13,0 4,4 7,3 1,2 5,2 0,6 3.1 Brewers Gold 22,2 9,2 11.5 1,5 10.4 0,7 2,3

Northern Brewer

21,3 10,3 10,0 1.3 11,4 0,7 2,8

Record 25,0 11.1 11.2 2,5 12,3 0,9 3,0

• acizi amari alfa (humulonul, cohumulonul, adhumulonul, prehumulonul şi posthumulonul), în proporţie de 4 – 15 % din masa conului uscat, predominant (la

Page 136: Fitotehnie III+IV

136

conurile bine conservate) fiind humulonul (40 – 70 %), cu o valoare de 9 ori mai mare , comparativ cu acizii beta, variabilă în funcţie de soi şi condiţiile climatice ;

• acizi amari beta (lupulonul, colupulonul, adlupulonul, prelupulonul şi postlupulonul), în proporţie de 6 – 12 % din masa conului uscat, predominant fiind colupulonul (50 – 60 %);

• acizi gamma; • acizi delta; • acizi epsilon.

Relaţia : plantă - factori de vegetaţie. Temperatura. Hameiul este o plantă de climat umed şi răcoros. Prezintă o mare plasticitate ecologică. Manifestă cerinţe moderate faţă de temperatură astfel că: temperatura medie anuală să înregistreze valori de 7,2 - 8,5° C, iar temperatura medie pentru lunile călduroase să fie de 17-18°C. Pentru pornirea lăstarilor în vegetaţie sunt necesare 4 - 5° C, iar creşterea intensă se realizează la valori de 13 - 19° C, deoarece temperaturile prea ridicate diminuează producţia de conuri şi calitatea acestora. Suma gradelor de temperatură necesară desfăşurării în condiţii optime, a proceselor vegetative şi generative este de 2.000 - 3.000° C, în funcţie de soi. Umiditatea. Hameiul se cultivă în zonele bogate în precipitaţii, fiind specie de climat răcoros cu cerinţe mari pentru umiditate, ce influenţează atât producţia de conuri, cât şi "valoarea amară. Cea mai mare cantitate de apă este solicitată în perioada aprilie - august, când are nevoie de 350 - 400 mm precipitaţii. Precipitaţii mai ridicate sunt necesare în perioada înfloritului - formarea conurilor (iunie - iulie). Efecte negative asupra desfăşurării proceselor fiziologice sunt determinate atât de secetă cât şi de excesul de umiditate. Observaţie. Ceaţa contribuie la răspândirea manei, iar grindina manifestă acţiune negativă asupra lăstarilor, aparatului foliar dar şi a conurilor. Vânturile moderate asigură aerisirea în plantaţie, dar pe măsură ce creşte intensitatea acestora devin dăunătoare determinând căderea plantelor. Se vor evita pentru amplasarea culturii, zonele unde se manifestă frecvent ceaţă, grindină şi vânturi puternice. Lumina. Cerinţele faţă de lumină sunt diferenţiate în funcţie de soi (soiuri adaptate în condiţii de zi scurtă şi zi lungă), de fenofazele de vegetaţie astfel că, în prima parte are nevoie de zile umbrite, iar la înflorirea şi formarea conurilor solicită zile cu insolaţie. Solul. Pentru cultura hameiului sunt recomandate solurile cu expoziţie sudică, ferite de curenţii de aer nordici, cu textură mijlocie, luto - nisipoasă sau nisipo - lutoasă, profunde, permeabile, fertile, cu un conţinut moderat de humus şi calciu, cu reacţie neutră (pH = 6,5 - 7,0). Nu se recomandă pentru înfiinţarea plantaţiei de hamei, nisipurile uscate, lăcoviştile, solurile prea reci, pietroase sau cu un conţinut mare în humus, deoarece împiedică pătrunderea rădăcinilor în straturile profunde ale solului. Zonele de cultură a hameiului în România se caracterizează prin : Zona de favorabilitate I: temperatura medie în perioada de vegetaţie aprilie - august < 15,5° C; temperatura medie în lunile de vară < 18,5° C; precipitaţii în perioada de vegetaţie 375 mm; ceaţă şi grindină reduse, insolaţie moderată; conuri mari şi bogate în substanţe amare; răspândită în judeţul Cluj.

Zona de favorabilitate II:

Page 137: Fitotehnie III+IV

137

temperatura medie în perioada de vegetaţie aprilie - august 15,5 - 16° C; temperatura medie în lunile de vară < 18,6 - 19° C; precipitaţii în perioada de vegetaţie < 375 mm; ceaţă şi grindină cu frecvenţă mică – mijlocie; conuri mari şi mijlocii, bogate în substanţe amare; răspândită în Dumbrăveni, Sibiu, Sighişoara.

Zona de favorabilitate III: temperatura medie în perioada de vegetaţie aprilie-august > 16° C; temperatura medie în lunile de vară 19° C; precipitaţii în perioada de vegetaţie < 300 mm; ceaţă şi grindină cu frecvenţă mică - mijlocie; conuri bune, cu un conţinut mai scăzut în substanţe amare; răspândită în Aiud, Simeria.

TEST DE EVALUARE

1. Precizaţi rolul componentelor lupulinei la fabricarea berii? Răspuns:

- acizii amari (humulonul, lupulonul) conferă gustul, spuma, efectul conservant, antiseptic ; taninul antocianic (2 - 8 % din masa conului uscat) determină limpezirea berii prin precipitarea proteinelor, dă culoarea şi gustul specific astringent ; uleiul eteric (0,2 - 2,5) % conferă aroma berii.

2. Care sunt principiile active pe care le conţin conurile de hamei ? Răspuns:

Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Lăstarii de hamei pornesc în vegetaţie la următoarele valori de temperatură:

a) 0° C; b) 1 ° C; c) 2 - 3° C d) 4 - 5° C; e) 7 - 9° C; f) 15 - 17° C.

Rezolvare: f. De rezolvat: 2. Temperatura medie în lunile de vară, pentru zona a –III- a de favorabilitate, în cazul

culturii de hamei este de: a) 13° C;

b) 14 - 15° C; c) 19 ° C; d) 20 - 22° C; e) 24 - 26 ° C; f) 27 - 28° C. Rezolvare:

Page 138: Fitotehnie III+IV

138

9.2. Înfiinţarea plantaţiei de Hamei.

Amplasarea culturii. Fiind plantă perenă se cultivă în afara asolamentului. Bune premergătoare pentru cultura hameiului sunt leguminoasele anuale, lucerna şi trifoiul. Se recomandă şi utilizarea unei leguminoase ca îngrăşământ verde (mazăre, năut, bob, latir). După desfiinţarea culturii hameiului este recomandat ca, pe parcelele respective să se cultive lucernă, deoarece prin cosirea repetată se distrug şi lăstarii de hamei care apar. Se va reveni pe aceeaşi solă după 4 - 5 ani. Înfiinţarea plantaţiei. Terenul se delimitează în tarlale, după aceea în parcele (suprafaţa de 1 - 10 ha) şi apoi se trasează drumurile de acces, late de 5 m. Perpendicular, pe drumuri se trasează poteci de cca. 1 m lăţime. Se recomandă ca drumurile şi potecile să fie paralele şi perpendiculare între ele, iar pe terenurile în pantă, la delimitare se respectă curbele de nivel. Pregătirea terenului. Se efectuează o lucrare de desfundare la 50 - 80 cm adâncime, la începutul toamnei (când se plantează primăvara), iar dacă se plantează toamna, această operaţie are loc primăvara, în vederea afânării solului bătătorit, datorită fixării spalierului şi asigurării unui regim aero - hidric favorabil sistemului radicular. Pentru a evita pierderea apei prin evaporare se efectuează grăparea, după care terenul se lasă în repaus 3 - 5 săptămâni, în vederea aşezării solului. Fertilizarea. Hameiul este o plantă mare consumatoare de azot, potasiu şi calciu, ca urmare a masei vegetative abundente realizată la unitatea de suprafaţă (tabelul 9.4).

Tabelul 9.4 Consumul specific de substanţe nutritive la hamei

Specificare Kg substanţă activă la 1000 kg conuri uscate N P205 K2O CaO MgO

Limite (după diferiţi autori)

65 -126 21 - 41 60 -118 81 - 165 14 - 16

Consum mediu 95 31 88 123 15 Absorbţia elementelor nutritive este mai intensă în lunile iulie - august, când creşterea masei vegetale este mai ridicată şi are loc formarea conurilor astfel: hameiul absoarbe circa 69 % din cantitatea de azot, 96 % din fosfor şi 80 % din potasiu ( tabelul 9.5.)

Tabelul 9.5 Dinamica absorbţiei substanţelor nutritive de către hamei (în % din total)

Perioada Substanţe nutritive absorbite ( % din total) N P205 K2O

20 martie - 3 iulie 25,0 3,5 19,7 4 iulie - 6 august 40,4 66,3 45,5 7 august - 5 septembrie 29,0 30,2 34,8

5 septembrie - 15 octombrie 5,6 - - Total 100,0 100,0 100,0

Page 139: Fitotehnie III+IV

139

Azotul. Prezintă rol important în asigurarea unor producţii ridicate de conuri. Carenţa se manifestă prin masa vegetativă redusă. Excesul de azot este dăunător, deoarece prelungeşte vegetaţia, coardele cresc luxuriant şi ramifică mult, creşte sensibilitatea la boli, se formează conuri puţine, grosiere şi, în general, mai puţin aromate. Fosforul. Influenţează mult nivelul producţiei şi calitatea, determinând formarea de conuri mai fine şi mai dense, cu număr mai mare de bractee şi.un conţinut mai ridicat de lupulină. Potasiul. Acţionează asupra producţiei de conuri, dar mai ales a calităţii acesteia; măreşte rezistenţa la secetă şi la boli a plantelor. Calciul. Manifestă rol important în creşterea rezistenţei la boli şi a calităţii conurilor. Gunoiul de grajd este bine valorificat. Când se fertilizează numai cu gunoi de grajd se aplică pe toată suprafaţa în doză de 40 - 50 t/ha la doi ani şi se încorporează odată cu arătura de toamnă sau câte 5 - 7 kg la butuc, odată cu lucrările de tăiere. Îngrăşămintele verzi. Mazărea, lupinul alb, bobul şi rapiţa au realizat o producţie ridicată de masă vegetală, asigurând o însemnată cantitate de substanţe fertilizante în sol şi ca urmare, o producţie de hamei comparabilă cu cea realizată, prin administrarea gunoiului de grajd în doză de 20 t/ha. Acestea se însămânţează în perioada 1 - 10 iulie, în rânduri apropiate 12,5 - 20 cm, pe intervalul dintre rândurile de hamei, rămânând neînsămânţată o fâşie de 60 cm pe rând. Concomitent cu semănatul se efectuează şi o lucrare de bilonare pe rând, după care nu se mai fac lucrări la sol între rânduri şi pe rând, până la încorporarea masei verzi. Răsărirea plantelor are loc înainte de recoltarea conurilor, plantele continuându-şi vegetaţia până la sfârşitul lunii octombrie, deoarece mazărea, lupinul alb, bobul şi rapiţa nu sunt afectate de primele brune. În ultima decadă a lunii octombrie, printr-o arătură de 20 - 25 cm adâncime se încorporează masa verde. În cele peste trei luni de vegetaţie, plantele realizează producţii ridicate de fitomasă. Amendamentele cu calciu se recomandă pe solurile acide odată la 4 - 5 ani, în doza necesară menţinerii reacţiei neutre a solului. Fertilizarea hameiului se poate efectua cu îngrăşăminte organice - gunoi de grajd, îngrăşăminte verzi sau cu cele chimice, singure ori combinate cu cele organice. Se fertilizează cu 40 - 60 t /ha gunoi de grajd; 300 - 450 kg /ha P2O5 ; 100 -150 kg/ha K2O şi 100 - 150 kg /ha azot. Aceste îngrăşăminte se încorporează prin intermediul arăturii, la adâncimea de 28 - 30 cm. Îngrăşămintele chimice se aplică anual, diferenţiat, în funcţie de soi, producţia planificată, consumul specific de NPK (pe baza cartării agrochimice), precum şi de condiţiile de umiditate. Având la bază suma precipitaţiilor din perioada toamnă - iarnă, dozele optim - economice calculate se corectează astfel: pentru fiecare 10 mm deficit de precipitaţii faţă de normal, dozele se scad cu 4 - 5 kg/ha N, 2 - 3 kg/ha P2O5 şi 4 - 5 kg/ha K2O; pentru fiecare 10 mm în plus (sau în condiţii de irigare) se adaugă aceste cantităţi la doza rezultată din calcul. Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se administrează toamna şi se încorporează odată cu arătura de acoperire a butucului, iar cele cu azot, primăvara, după tăieri, pe solurile mai grele, iar pe solurile mai uşoare 75 % primăvara şi 25 % înainte de înflorire. Fertilizarea foliară se poate efectua combinat cu substanţe fito - sanitare în două faze: înainte de înflorire şi la începutul formării conurilor, utilizând fertilizanţii foliari F - 411 şi F - 231 în concentraţie de 0,3 - 0,5 % sau alte produse similare. Plantarea butaşilor. Hameiul se înmulţeşte prin butaşi rezultaţi din partea subterană a coardelor, obţinuţi prin tăierile la butuc, prin drajoni sau prin lăstarii porniţi din butuc.

Page 140: Fitotehnie III+IV

140

Se realizează toamna la sfârşitul lunii octombrie, începutul lunii noiembrie (când se asigură un procent de prindere mai mare) sau în lunile martie - aprilie (dacă plantarea are loc în primăvară). Butaşii destinaţi plantării se recoltează din plantaţii în vârstă de 5 - 7 ani, cu exemplare viguroase şi productive, care se marchează şi se muşuroiesc puternic. Toamna sau primăvara, de la aceste exemplare se recoltează coardele, tăindu-le aproape de butuc. Butaşul se confecţionează prin detaşarea părţii aeriene şi reţinerea celei lignificate, cu următoarele dimensiuni şi caracteristici: lungimea 10 - 12 cm, grosimea 15 mm, prezenţa a 2 - 3 ochi intacţi, îndoirea cu uşurinţă, mustirea la tăietură. După fasonare, butaşii se plantează la locul definitiv sau în pepinieră. Dacă nu este posibilă plantarea, se pot păstra 2 - 3 zile, în pivniţe răcoroase, în straturi de 20 - 30 cm grosime şi se stropesc cu apă. În cazul depăşirii duratei de peste 7 - 10 zile se păstrează în pivniţe, stratificaţi în nisip potivit de umed, la temperatura de 2 - 5° C. Se recomandă folosirea pentru plantare a butaşilor înrădăcinaţi timp de un an în pepinieră, deoarece se asigură o prindere mai bună, rezultând plantaţii fără goluri şi o pornire mai viguroasă în vegetaţie a plantelor, determinând intrarea pe rod a plantaţiei încă din primul an de vegetaţie. Pepiniera. Înrădăcinarea butaşilor în câmp se poate realiza în biloane şi în pungi de polietilenă. Terenul destinat pepinierii se desfundă toamna la 60 cm adâncime, se fertilizează cu 200 - 300 kg/ha P2O5 şi 200 kg/ha K2O. Primăvara se administrează 200 kg/ha azot, care se încorporează prin grăpare, după care se deschid rigole cu rariţa, distanţate la 50 - 60 cm. Butaşii se aşează în rigole, distanţaţi la 30 cm, cu partea apicală în sus, acoperindu-se cu cca. 10 cm pământ. Se efectuează 2 - 3 praşile mecanice între rânduri, asociate cu praşile manuale între butaşi pe rând. Până în toamnă, sistemul radicular al butaşilor se dezvoltă puternic. Se scoate din pepinieră numai cantitatea de butaşi care se plantează în acea zi. Pot fi păstraţi până la plantare, stratificaţi în nisip, puieţii scoşi toamna. Înainte de plantare, rădăcinile se scurtează la 30 cm lungime şi se înlătură lăstarii noi proveniţi din butaşi. De pe suprafaţa unui hectar se pot obţine 40 - 50 mii de butaşi înrădăcinaţi, recomandaţi pentru plantare. Înrădăcinarea în pungi de polietilenă asigură: obţinerea unui un număr mai mare de butaşi 250 - 300 mii butaşi în pungi/ha; plivirea parţială a lăstarilor care apar din capul butucului; prinderea foarte - bună a butaşilor la plantarea în câmp. Se utilizează pungi de polietilenă lungi de 22 - 25 cm şi cu diametrul de 10 - 12 cm, prevăzute cu două orificii bazale, pentru drenarea excesului de apă la udare şi pătrunderea rădăcinilor în sol. Pungile se umplu cu turbă calcarizată (sau un amestec de mraniţă, pământ de ţelină şi nisip de râu, în proporţie de 2 : 1 : 1) - 400 kg turbă/100 de pungi, la care se adaugă 3 kg praf de var amestecat cu 1 kg azotat de amoniu, superfosfat şi sare potasică. Aşezarea butaşilor are loc odată cu umplerea pungilor cu amestecul pregătit, la adâncimea de 7 - 8 cm sub nivelul superior al conţinutului pungii. Pungile se fixează în şanţuri adânci de 10 cm, în fâşii late de câte 10 pungi, cu distanţa între fâşii de circa 1 m şi cu intervale de 3 m lăţime după şase fâşii. Recoltarea se efectuează manual prin detaşarea rădăcinilor pătrunse în sol. În ţările unde hameiul se cultivă pe suprafeţe mari se obţin butaşi prin metoda culturilor "în vitro" sau prin culturi meristematice, asigurându-se astfel, o rată mai mare de multiplicare, obţinerea unui material sănătos, liber de viroze şi alte boli. Pichetarea. Pichetarea constă în alinierea perfectă în lung şi în lat a plantelor. Distanţa de plantare şi forma spaţiului se stabilesc în funcţie de fertilitatea solului, configuraţia terenului şi sistemul de susţinere. Forma spaţiului este pătrată în general, numai pe terenurile în pantă se adoptă forma de triunghi. Pe pantă, rândurile se orientează în lungul curbei de nivel.

Page 141: Fitotehnie III+IV

141

Plantarea. Plantarea hameiului se execută toamna, între 15 octombrie -15 noiembrie sau primăvara, între 15 martie - 15 aprilie. Avantajele plantărilor de toamnă: asigură o prindere mai bună, pornirea în vegetaţie mai devreme a lăstarilor şi dezvoltarea mai viguroasă a rădăcinilor încă din primul an. Distanţa de plantare este de 3 m între rânduri şi 1 m pe rând, pentru o densitate de 3.333 plante (butuci) la ha, la toate soiurile, asigurându-se un sistem de dirijare corectă a coardelor ulterior. Plantarea se execută concomitent cu săparea gropilor (efectuate cu burghiul acţionat de la priza de putere a tractorului), care prezintă următoarele dimensiuni: 20 - 30 cm lăţime şi 30 - 35 cm adâncime. Lângă fiecare groapă se ataşează câte un arac. Peretele dinspre arac trebuie să fie vertical, iar mijlocul laturii să vină în dreptul aracului. Gropile făcute se prăfuiesc cu un insecticid şi un fungicid sistemic contra dăunătorilor subterani şi a manei. Pe fundul gropii se adaugă 2 - 4 kg compost amestecat bine cu pământ, în grosime de 5 - 10 cm şi apoi un strat de 5 cm de pământ reavăn. Butaşul se aşează în poziţie verticală cu vârful în sus, în vecinătatea laturii verticale a gropii. Partea superioară a butaşului trebuie să fie cu cca. 15 cm deasupra gropii. Reţinem. Adâncimea de plantat trebuie să fie uniformă. Pentru aceasta se foloseşte o unealtă de măsurat în formă de T, confecţionată din 2 şipci, din care una verticală şi alta orizontală, de 50 - 60 cm. Braţul orizontal se aşează pe marginea de sus a gropii, iar cel vertical, pe capătul superior al butaşului. Adâncind sau ridicând butaşul se realizează o plantare uniformă. După reglarea adâncimii se trage pământ în jurul butaşului. Solul se îndeasă bine, până ce butaşul ajunge să fie acoperit cu cca. 5 cm pământ. Restul gropii rămâne gol până la prăşit. Rădăcinile butaşului la plantare trebuie să fie bine răsfirate. Lucrări de îngrijire. În primul an de vegetaţie se execută completarea golurilor cu butaşi înrădăcinaţi după pornirea în vegetaţie a plantelor. Imediat ce se observă rândurile plantelor intercalate se efectuează prima praşilă mecanică, care contribuie la umplerea parţială a gropilor cu pământ. Se execută praşile mecanice şi manuale ori de câte ori este necesar, în vederea combaterii buruienilor şi a distrugerii crustei. Se poate practica în primul an de vegetaţie, înfiinţarea culturilor intercalate printre rânduri, cu următoarele specii: sfeclă furajeră, cartof, varză, sfeclă pentru zahăr, morcov. Întinderea sârmelor verticale şi palisarea (îndrumarea coardelor) în "V" alternativ, cu două coarde la butuc şi dirijarea coardelor pe araci (prin înfăşurarea de 2 - 3 ori în sensul acelor de ceasornic), când acestea au înălţimea de 30 - 40 cm. Sistemul de susţinere. Hameiul fiind plantă volubilă (10 - 12 m înălţime) necesită înfiinţarea unui sistem de susţinere. În România, sistemul de susţinere în plantaţiile de hamei este reprezentat prin prăjini sau spalieri (cel mai bun ). Sistemul pe spalieri este durabil (peste 30 ani), reduce foarte mult necesarul forţei de muncă şi este alcătuit din sârme verticale ancorate de o reţea de sârmă orizontală, sprijinită pe stâlpi (din ţevi de oţel din beton sau lemn) mai înalţi sau mai scurţi. Stâlpii de susţinere prezintă următoarele caracteristici: au lungimea de 8,5 - 9 m ; diametrul la bază de 15 - 20 cm iar la vârf de10 - 12 cm; se fixează în fundaţie de beton la adâncimea de 1 - 1,2 m, la distanţă de 12 - 15 m între

rânduri şi 15 - 30 m pe rând; cei marginali se plantează înclinaţi în afară; Reţeaua de sârme este alcătuită astfel:

• sârme principale cu diametrul de 8 -11 mm care asigură verticalitatea şi soliditatea sistemului de susţinere;

• sârme orizontale, secundare, cu diametrul de 5 - 6 mm, în număr de două pentru fiecare rând, amplasate la 60 - 70 cm distanţă de-o parte şi de cealaltă a rândului şi care se leagă cu

• sârmă de 1,5 - 2 mm, la punctul de intersecţie cu sârmele orizontale principale ;

Page 142: Fitotehnie III+IV

142

• sârme verticale ( fire de mase plastice, textile) cu diametrul de 1,2 - 1,5 mm pe care se prind plantele de hamei. Sârmele verticale se prind la capătul superior de sârmele orizontale, cu un cârlig în formă de S din sârmă (de 4 mm), iar la capătul inferior se fixează de un ţăruş din sârmă (lung de 40 - 50 cm şi cu diametrul de 6 mm) sau se înfig în sol cu ajutorul unei tije metalice. Observaţie. Prăjinile care formează sistemul mai vechi de susţinere prezintă următoarele caracteristici: au lungimea de 5 - 8 m ; diametrul la bază 8 - 10 cm ; curăţite de scoarţă şi pârlite la bază sau tratate cu Carbolinem, Creuzet sau cu o soluţie de

sulfat de cupru ; sunt confecţionate din esenţe răşinoase ; se plantează anual, începând din anul II de cultură ; se scot în fiecare toamnă, odată cu recoltatul ; în găurile rămase după scoatere se introduc şomoioage cu paie, pentru a evita astuparea.

TEST DE EVALUARE

1. Care sunt avantajele plantării de toamnă la cultura hameiului ? Răspuns:

Avantajele plantărilor de toamnă: asigură o prindere mai bună, pornirea în vegetaţie mai devreme a lăstarilor şi dezvoltarea mai viguroasă a rădăcinilor încă din primul an de vegetaţie.

2. Precizaţi care sunt dozele de îngrăşăminte administrate la înfiinţarea plantaţiei de hamei: Răspuns

Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Lungimea butaşilor la plantare prezintă următoarele mărimi:

a) 1, 0 cm; b) 2 - 3 cm ; c) 4 - 5 cm; d) 6 - 8 cm; e) 10 - 12 cm ; f) 13 - 15 cm

Rezolvare: e De rezolvat: 2. Care este lungimea stâlpilor se susţinere în cadrul sistemului de susţinere, în cultura

de hamei? a) 2,0 m ; b) 3 - 5 m ; c) 6 -7 m; d) 8,5 - 9 m; e) 10 - 11 m ; f) 13 - 14 m Rezolvare:

Page 143: Fitotehnie III+IV

143

9.3. Lucrările de îngrijire în plantaţiile pe rod. Lucrările de îngrijire în plantaţiile pe rod. Se referă la: lucrările solului, tăierile, aranjarea sistemului de susţinere, dirijarea coardelor, ciupitul şi cârnitul.

• Toamna, terenul dintre rânduri se ară (ocazie cu care se administrează îngrăşămintele organice şi chimice), iar brazdele trebuie să acopere din lateral pe ambele părţi, plantele de hamei. Coardele din primul an nu se taie, ci se îngroapă toamna, alături de butuc.

• Lucrările solului constau în arătura de dezgropare, care are loc primăvara, când starea terenului permite intrarea în câmp, folosindu-se plugul pentru vie. Prin această operaţiune se îndepărtează pământul din jurul butucilor şi se aşează între rânduri sub formă de bilon.

• Combaterea buruienilor se realizează prin efectuarea în luna mai a unei praşile, când coardele au lungimea de 1 - 1,5 m şi au fost dirijate pe suporţi. Această lucrare se execută cu plugul de vie, care desface bilonul, iar pământul este aruncat peste rândurile de plante. Grăparea şi tăvălugirea solului se efectuează imediat după prăşit. La jumătatea spaţiului dintre rânduri rămâne un şănţuleţ. La 3 - 4 săptămâni după prima praşilă, când hameiul înfloreşte se execută şi praşila a II - a. Pentru această lucrare se foloseşte prăşitoarea sau extirpatorul. Denivelările rezultate după prăşit se îndepărtează prin grăparea şi tăvălugirea solului. Buruienile se combat eficient prin aplicarea o dată la doi ani, după tăierile la butuc, a erbicidului Gesatop 2 kg/ha (nu se recomandă în anul I). Când există un grad ridicat de îmburuienare şi hameiul are cel puţin 5 m înălţime se indică aplicarea erbicidelor SDMA 0,6 l/ha + Fusilade 1 l/ha sau Basagran 0,6 1 ha + Fusilade 1 l/ha sau Gramoxone 0,6 % ori Glufosinat de amoniu - Basta CE în doză de 4 l/ha - 5 l/ha, în 300 1 apă/ha, când plantele de hamei au peste 4 m înălţime, iar jetul de soluţie să nu depăşească înălţimea de 0,8 - 1,0 m .

• Arătura de toamnă se execută cu plugul obişnuit sau cu plugul reversibil, care taie brazda şi o răstoarnă spre rândul de butuci, constituindu-se biloane, în vederea protejării de către îngheţ, a coardelor tinere.

Tăierile constituie lucrări de îngrijire prin care:

• se îndepărtează surplusul de lăstari şi muguri ce pornesc primăvara din butuci ; • se fasonează butucul, menţinându-i forma globuloasă ; • se suprimă rădăcinile adventive ; • se oferă material de înmulţire în vederea înfiinţării unei noi plantaţii.

Reţinem. Nu se recomandă executarea tăierilor toamna, deoarece grăbesc maturarea coardelor. Primăvara (după ce butucul a fost eliberat de pământ), până la sfârşitul lunii aprilie, pe timp frumos, cu cuţite bine ascuţite, în trei moduri, în funcţie de forma butucilor şi înălţimea de tăiere se fac tăierile razante, normale şi înalte. Tăierea razantă constă în suprimarea lemnului tânăr împreună cu toţi mugurii. Se aplică butucilor aflaţi prea la suprafaţă. Tăierea normală presupune lăsarea a cca. 2 cm din lemnul nou, prevăzut cu 1 - 2 ochi coronari, din care pornesc numeroşi muguri. Se recomandă în mod curent. Tăierea înaltă se practică în cazul butucilor tăiaţi anterior, la înălţime mică, în primul an de la plantare, la butucii tineri atunci când se urmăreşte o creştere mai viguroasă (rezultaţi din completările de goluri) sau în cazul plantaţiilor ce urmează a fi desfiinţate, lăsându-se 4 - 6 ochi, pe coardele vechi. După tăiere are loc acoperirea butucilor printr-o uşoară bilonare, cu cca 10 cm

Page 144: Fitotehnie III+IV

144

pământ. Tăierea mecanică se efectuează cu maşini speciale construite pe două tipuri de tăiat butuci de hamei, prin frezare şi prin forfecare. Aranjarea sistemului de susţinere. Are loc în fiecare primăvară după tăiere şi constă în întinderea sârmelor verticale în dreptul fiecărui butuc sau îndepărtarea părţii putrede de la baza prăjinilor. Când lăstarii ating înălţimea de 60 - 80 cm, la cca. 3 săptămâni după tăiere sunt dirijaţi pe sârme în formă de „V" sau pe prăjini, prin răsucirea celor 2 - 3 coarde ale fiecărui butuc, în sensul acelor de ceasornic, efectâundu-se 2 - 4 îndrumări. Ciupitul şi cârnitul. Pe coardele care au înălţimea de 3 m, din axila frunzelor inferioare încep să se formeze lăstari, care se îndepărtează prin tăiere, pe o lungime a coardelor de 2 m. Această operaţiune se execută de 2 - 3 ori pe parcursul vegetaţiei, cu scopul de a fortifica coardele. Combaterea bolilor şi dăunătorilor. În cultura hameiului, cele mai răspândite boli sunt: făinarea (Sphaerotheca humuli), înroşirea conurilor (Botrytis sp.), mana (Peronoplasmopara humuli), ofilirea (Verticillium alboatrum, Fussarium sp.). Se combat prin măsuri preventive şi curative (tratamente cu Topsin 0,1 % ; Tilt 250 EC 0,02 %, Topas 100 EC 0,025 %, sulf muiabil 80 PU (0,4 %), produsul Brevistin 50 PU 0,1 %, Ridomil Gold Plus 42,5 WP 3,0 kg/ha ; Poliram combi 0,2 % ; acrobat MY 90/600 WP 2,0 kg/ha; Folpan 80 WDG 1,5 kg/ha; Dihtane M - 45 0,2 %.). Dăunătorii cei mai frecvenţi întâlniţi în cultura hameiului sunt: păianjenul roşu comun (Tetranychus urticae), viermii sârmă (Agriotes sp.), puricele hameiului (Psilliodes attenuata), păduchele verde (Phorodon humuli), omida hameiului (Triodia syivina), gărgăriţa leguminoaselor (Otiorrhynchus ligustici), larva cărăbuşului de mai (Metolontha metolontha), coropişniţa (Gryllotalpa gryllotalpa). Combaterea integrată a acestora se face cu substanţe specifice, recomandându-se aplicarea concomitentă a tratamentului pentru mană (Maniflow 5 - 8 l/ha, Cuproxat Flowable 0,3 - 0,4 l/ha, Alcupral 50 PU 0,3 %, Antracol 70 WP 0,2 - 0,3 %, Captan 80 WDG 1,25 kg/ha, Flint Max 75 Wg 0,16 kg/ha) şi a insecicidelor pentru dăunători - Calypso 480 SC 0,1 l/ha, Coragen 0,150 - 0,175 l/ha, Decis 2,5 EC 0,2 l/ha, Envidor 240 SC 0,4 l/ha, Faster 10 EC 0,2 l/ha, Karate Zeon 0,015 %, Reldan 40 EC 1,25 l/ha, Ambush 25 CE 0,025 %, Fastac 10 CE 0,025 %, Sumicidin 20 CE 0,1 %, biopreparatul Beauverin 0,2 %, folosind 1 1itru emulsie pentru fiecare butuc infestat, etc. Irigarea. Când se semnalează deficit de umiditate (a doua jumătate a lunii iunie - începutul lunii august) de la formarea lăstarilor secundari până la formarea conurilor, hameiul se poate iriga fie prin aspersiune (cu dirijarea ploii la mică înălţime până la 2 m sau deasupra plantelor - tuburile fiind montate pe stâlpii de susţinere), fie prin brazde sau picurare. Recoltarea. Conurile de hamei se recoltează când :

• au culoarea galben - verzui (au ajuns la maturitatea tehnică ); • prezintă cea mai puternică aromă şi cel mai mare conţinut în răşini; • bracteele se întăresc şi devin lipicioase ; • lupulina prezintă culoarea galbenă; • conurile frecate între degete, foşnesc.

Momentul optim de recoltare coincide cu a treia decadă a lunii august - prima jumătate a lunii septembrie şi durează 8 - 10 zile. Când se recoltează prea devreme, o parte din conuri - cele din

Page 145: Fitotehnie III+IV

145

partea superioară a coardelor - sunt incomplet dezvoltate, cu lupulină şi aromă reduse, rezultând o producţie mai scăzută şi de calitate inferioară. Întârzierea recoltatului peste limita optimă determină: înroşirea treptată a conurilor (începând cu vârful conului); deschiderea bracteelor; desprinderea de pe rahis şi pierderea unei părţi din lupulină; deprecierea calităţii lupulinei; reducerea conţinutul de ulei; transformarea răşinilor moi în răşini dure. Conurile se culeg manual (prin ciupirea ori tăierea pedunculului), direct de pe coarde, fără a fi desprinse de butuc, pe timp însorit, dimineaţa după ce s-a ridicat roua. În cazul plantaţiilor susţinute cu prăjini înalte, mai întâi se taie coardele la 1 cm de la butuc, se scot prăjinile din pământ, se aşează pe două capre şi se culeg conurile. Un muncitor culege 30 - 50 kg /zi conuri verzi. Inflorescenţele femele recoltate se aşează în coşuri, după care se transportă în vederea uscării. Se poate practica şi recoltarea mecanizată direct din lan sau utilizându-se maşini staţionare de cules de tipul LCCH - 1, LCCH - 4, Jugo – Wolf, ce execută următoarele operaţiuni: coardele se taie la înălţimea de 1 - 1,5 m de la suprafaţa solului, se desprind de sârma superioară, se încarcă în remorci lungi, speciale, se transportă la maşinile de cules, care separă frunzele şi conurile, iar acestea se transmit instalaţiei de uscare, cu ajutorul unei benzi rulante. La recoltare, în funcţie de soi şi numărul de coarde dirijate, masa totală a unei plante este de 5 - 15 kg, din care: masa conurilor reprezintă 35 - 40 %; frunzele 25 - 30 %; ramurile principale 20 -25 % şi ramurile secundare 10 - 15 %. Din masa conurilor uscate: bracteele reprezintă 67 – 75 %, pedunculul 5 - 6 %, rahisul 6 – 7 %, lupulină 8 – 25 %. Condiţionarea. Uscarea conurilor se realizează pe cale naturală, în încăperi aerisite, magazii, podul caselor acoperite cu tablă, în straturi subţiri, groase de 3 - 5 cm. Conurile se întorc zilnic. După cca. o săptămână se întorc mai rar la 2 - 3 zile, pentru a evita alterarea principiilor active. Cantităţile mai mari de material vegetal se pot usca artificial, în uscătoare moderne, de diferite tipuri (Binder, SH - 200, Wolf, etc.), la 40 - 50° C. Uscarea este definitivată când, prin strângerea conurilor în mână, acestea îşi revin repede la volumul iniţial, iar rahisul este fragil. Conurile uscate, cu umiditatea de 6 – 7 %, se sfărâmă şi pierd lupulina uşor la manipulare. Cele uscate şi neclimatizate se depozitează în vrac înalt până la 1,5 m, unde, în 15 - 20 de zile, absorb apa din atmosferă, fiind higroscopice, ajungând la umiditatea de 11 - 13 %, când se pot balota. Observaţie. După uscare, conurile se sortează, iar pentru a evita mucegăirea se sulfatează, folosind 1 kg sulf pentru 100 kg conuri, apoi se bonitează organoleptic şi chimic, în vederea stabilirii claselor de calitate superioară, I, II. Se ambalează în saci mari sau baloţi (50 - 250 kg) etichetaţi şi se păstrează în camere răcoroase, cu o temperatură constantă de 2° C. Randamentul la uscare este de 3,5 – 4 : 1. Condiţiile de recepţionare pentru conuri sunt următoarele : resturi de codiţe şi alte părţi din plantă, maximum 2 % ; flori uşor brunificate, maximum 15 % ; corpuri străine organice, maximum 1 % ; corpuri străine minerale, maximum 0,5 % ; umiditatea, maximum 13 % ;

Producţia de conuri uscate: 10 - 15 q/ha (soiurile cu lăstari roşii, timpurii), până la 20 - 35 q/ha (soiurile cu lăstari verzi, tardive şi viguroase).

Page 146: Fitotehnie III+IV

146

TEST DE EVALUARE

1. Precizaţi momentul optim de recoltare al conurilor de Hamei: Răspuns:

Momentul optim de recoltare coincide cu a treia decadă a lunii august - prima jumătate a lunii septembrie şi durează 8 - 10 zile

2. Enumeraţi cele mai răspândite boli în cultura hameiului. Răspuns:

Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Umiditatea conurilor de hamei, la recepţionare trebuie să fie de:

a) maximum 10 % ; b) maximum 12 % ; c) maximum 13 %; d) maximum 15 % ; e) maximum 18 %;

f) maximum 22 %. Rezolvare: c

De rezolvat: 2. Într-o cultură de hamei, tăierile razante se efectuează în perioada:

a) 10 octombrie - 5 noiembrie ; b) 10 noiembrie - 20 noiembrie ; c) 25 noiembrie – 1 decembrie; d) 1 aprilie - 30 aprilie ; e) 15 septembrie – 30 septembrie;

f) 1 mai -15 mai. Rezolvare:

Page 147: Fitotehnie III+IV

147

REZUMATUL TEMEI

Hameiul este o specie medicinală şi aromatică cunoscută din antichitate, de către greci şi romani, menţionându-se ca centru de origine, zona muntoasă a litoralului Mării Mediterane, Europa şi Asia Centrală, Eurasia, văile fertile din Caucaz şi litoralul Mării Negre. Hameiul se cultivă pentru inflorescenţele femele – conuri (Lupuli strobuli), care se utilizează în medicina umană şi veterinară. Principiile active conţinute în inflorescenţe: ulei eteric 0,4 - 2,5 % (format din hidrocarburi monoterpenice, sesquiterpenice de tipul: mircenului, farnesenului, pinenului, limonenului, geranilului şi linalolului); răşini; principii amare (8 - 25 %); flavonoide; glicozide; tanin (2 - 8 %); mici cantităţi de lipide; pigmenţi carotenoidici; aminoacizi esenţiali şi săruri minerale determină următoarele acţiuni farmacologice: antispastică, tonic-amară, antibacteriană, anafrodisiacă, diuretică, sedativă. Hameiul se cultivă în zonele bogate în precipitaţii, fiind specie de climat răcoros, cu cerinţe mari pentru umiditate, ce influenţează atât producţia de conuri, cât şi "valoarea amară,,. Hameiul se poate înmulţi prin seminţe şi pe cale vegetativă (prin butaşi); înmulţirea prin sămânţă este utilizată în procesul de ameliorare, pentru a creea noi soiuri. Hameiul fiind plantă unisexuată, din sămânţă apar plante de ambele sexe (mascule şi femele) şi cu o descendenţă heterogenă. Pentru cultură prezintă importanţă plantele femele, astfel că, la înfiinţarea plantaţiilor se practică înmulţirea prin butaşi din soiuri recunoscute, certificate. Fiind plantă perenă se cultivă în afara asolamentului. Plantarea butaşilor se realizează toamna la sfârşitul lunii octombrie, începutul lunii noiembrie (când se asigură un procent de prindere mai mare) sau în lunile martie - aprilie (dacă plantarea are loc în primăvară). Hameiul fiind plantă volubilă (10 - 12 m înălţime) necesită instalarea unui sistem de susţinere. În România, sistemul de susţinere în plantaţiile de hamei este reprezentat prin prăjini sau spalieri (cel mai bun). Când hameiul intră pe rod (anul II de vegetaţie), în fiecare an se execută un volum mare de lucrări de îngrijire, ce influenţează hotărâtor longevitatea plantaţiei şi punerea în valoare a capacităţii de producţie a fiecărui soi. Conurile de hamei se recoltează când:

• au culoarea galben - verzui (au ajuns la maturitatea tehnică ); • prezintă cea mai puternică aromă şi cel mai mare conţinut în răşini; • bracteele se întăresc şi devin lipicioase ; • lupulina prezintă culoarea galbenă; • conurile frecate între degete, foşnesc.

Momentul optim de recoltare coincide cu a treia decadă a lunii august - prima jumătate a lunii septembrie şi durează 8 - 10 zile Uscarea conurilor se realizează pe cale naturală, în încăperi aerisite, magazii, podul caselor acoperite cu tablă, în straturi subţiri, groase de 3 - 5 cm. Conurile se întorc zilnic. După cca. o săptămână se întorc mai rar la 2 - 3 zile, pentru a evita alterarea principiilor active. Cantităţile mai mari de material vegetal se pot usca artificial, în uscătoare moderne, de diferite tipuri. După uscare, conurile se sortează, iar pentru a evita mucegăirea se sulfatează, folosind 1 kg sulf pentru 100 kg conuri, apoi se bonitează organoleptic şi chimic, în vederea stabilirii claselor de calitate superioară, I, II. Se ambalează în saci mari sau baloţi (50 - 250 kg) etichetaţi şi se păstrează în camere răcoroase, cu o temperatură constantă de 2° C. Producţia de conuri uscate: 10 - 15 q/ha (soiurile cu lăstari roşii, timpurii), până la 20 - 35 q/ha (soiurile cu lăstari verzi, tardive şi viguroase).

Page 148: Fitotehnie III+IV

148

Tema nr. X

PLANTE AROMATICE ŞI MEDICINALE CULTIVATE

Unităţi de învăţare: Chimionul: istoric, răspândire, importanţă, relaţia plantă - factori de vegetaţie,

tehnologia de cultivare. Coriandrul: istoric, răspândire, importanţă, relaţia plantă - factori de vegetaţie,

tehnologia de cultivare. Feniculul: istoric, răspândire, importanţă, relaţia plantă - factori de vegetaţie,

tehnologia de cultivare.

Obiectivele temei: - prezentarea importanţei speciilor aromatice în contextul medical şi industrial; - stabilirea cerinţelor pentru factorii de vegetaţie ale plantelor pe parcursul ontogenezei; - enumerarea şi descrierea secvenţelor din tehnologia de cultivare: amplasarea culturii,

fertilizarea, lucrările solului, sămânţa şi semănatul, lucrări de îngrijire; - pecizarea detaliilor referitoare la recoltarea şi condiţionarea materiei prime vegetale.

Timpul alocat temei: 5 ore

Bibliografie recomandată:. 1. Bojor O., Alexan M., 1984, Plante medicinale şi aromatice de la A - Z, Ediţia a –II- a.

Editura Recoop. Bucureşti. 2. Muntean L.S., 1996, Cultura plantelor medicinale şi aromatice. Editura Dacia, Cluj -

Napoca. 3. Păun E. şi colab., 1986, 1988, Tratat de plante medicinale şi aromatice cultivate, vol. I. (1986) şi vol. II (1988), Editura Acad. Române, Bucureşti. 4. Roman V. Gh. şi colab., 2008, Cultura plantelor medicinale şi aromatice în sistem ecologic,

EdituraCeres Bucureşti.

10.1.. Chimionul: istoric, răspândire, importanţă, relaţia plantă - factori de vegetaţie, tehnologia de cultivare

Istoric. Denumirea genului Carum derivă din grecescul ’’Karou’’. Dioscorides preciza că, fructele acestei plante se aseamănă cu un păduche;’’carum’’ = scump, iubit. Chimionul este cel mai bun carminativ de origine vegetală, cunoscut încă din Antichitate. Răspândire. Este o plantă erbacee întâlnită în mod natural, prin fâneţele din zonele muntoase, dar şi în stare cultivată în: Belgia, Olanda, Polonia, Rusia, Germania, Iran şi Tibet. În România creşte spontan, în fâneţe, de la câmpie până în regiunea subalpină, iar în cultură se află în zone cu altitudine cuprinsă între 500 şi 800 m (centrul, vestul şi nordul Transilvaniei, nordul Moldovei, zona Subcarpaţilor Răsăriteni, depresiunea Bârsei). Importanţă. Chimionul se cultivă pentru fructe (fructus Carvi) şi herba proaspătă (herba Carvi). Fructele sunt utilizate în scopuri alimentare la:

Page 149: Fitotehnie III+IV

149

prepararea pâinii, prăjiturilor, condimentarea supelor şi aromatizarea brânzeturilor, lichiorurilor ;

în cosmetică, la fabricarea săpunurilor şi a diverselor produse de parfumerie ; turtele rezultate după extragerea uleiului constituie un furaj concentrat valoros ; Chimionul se încadrează în grupa speciilor bune melifere.

Cel mai important principiu activ este uleiul eteric, al cărui conţinut variază în funcţie de: provenienţă, condiţii pedoclimatice, mod de recoltare, între 3 - 7 % (maximum se înregistrează în faza de coacere în lapte şi la densitatea optimă a plantelor). În compoziţia uleiului volatil se regăseşte carvona (50 - 60 %), limonenul (40 %), hidrocarburi terpenice, alcooli, aldehide şi cetone în cantităţi mici. Fructele de chimion mai conţin ulei gras (15 - 18 %), glucide (20 - 25 %), proteine (19 - 25 %), cumarine şi substanţe anorganice. Uleiul volatil prezintă acţiune carminativă, diuretică, antispastică, galactogogă (stimulează secreţiile glandei mamare), gastrointestinală, fluidifică secreţiile bronşice, influenţează tensiunea arterială şi chiar funcţiile cordului. Se recomandă în tratarea anorexiilor, dispepsiilor, parazitozelor şi este activ contra unor specii de ciuperci din genurile Aspergillus şi Candida. Relaţia : plantă - factori de vegetaţie. Temperatura. Chimionul fiind o plantă de origine mediteraneeană preferă un climat umed şi răcoros. Seminţele germinează la temperatura minimă de 4 - 5° C şi optimă de 8 - 10° C, iar răsărirea uniformă are loc după 18 - 20 zile de la semănat. Nu este sensibil la căderea brumelor târzii de primăvară şi fiind specie bienală, plantele mature sunt rezistente la temperaturile negative din timpul iernii. În perioada înfloritului şi fructificării sunt necesare valori de 18 - 19° C. Umiditatea. Chimionul este pretenţios faţă de umiditate, încă de la răsărire şi pe toată perioada de vegetaţie în primul an, iar în al doilea an manifestă cerinţe mari faţă de apă, la înflorire. Nu se recomandă excesul de umiditate, deoarece ploile abundente înregistrate în perioada înfloririi influenţează negativ fecundarea. De asemenea, seceta asociată cu vânturi uscate afectează nefavorabil producţia. Conţinutul maxim în ulei volatil se înregistrează, când umiditatea solului reprezintă 60 % din capacitatea de câmp. Lumina. În primul an de vegetaţie, când chimionul formează doar o rozetă de frunze (crescând sub planta protectoare), cerinţele faţă de lumină sunt mai reduse. În cel de-al doilea an, în perioada înfloririi, formării şi maturării fructelor necesită mai multă lumină, influenţând favorabil producţia şi conţinutul în ulei volatil. Solul. Chimionul se poate cultiva pe toate tipurile de sol, însă cele mai bune producţii se obţin pe solurile profunde, bogate în calciu, afânate, cu expoziţie sudică şi umiditate suficientă, cu pH - ul cuprins între 4,5 - 7,2. Din această categorie fac parte cernoziomurile şi solurile aluvionare. Nu se recomandă cultivarea pe solurile nisipoase, argiloase. Tehnologia de cultivare. Amplasarea culturii. Chimionul intră în rotaţie cu specii care lasă terenul curat de buruieni şi bogat în substanţe nutritive. Bune premergătoare sunt: prăşitoarele, leguminoasele pentru boabe, cerealele de toamnă sau de primăvară. Nu se recomandă monocultura, revenind pe aceeaşi solă, după 5 - 7 ani. Exceptând speciile din familia Apiaceae, datorită bolilor şi dăunătorilor comuni, chimionul constituie o bună plantă premergătoare pentru toate speciile. În vederea utilizării cât mai raţionale a terenului, în primul an se recomandă efectuarea semănatului în cultură mixtă,

Page 150: Fitotehnie III+IV

150

pentru zonele umede şi răcoroase, cu următoarele specii: macul de grădină, mărarul, orzoaica, ovăzul (masă verde), iar pentru zona sudică, muştarul sau borceagul (masă verde). Fertilizarea. Chimionul reacţionează favorabil la administrarea gunoiului de grajd bine fermentat, în cantităţi moderate de 10 - 12 t/ha, toamna înainte de arătura de bază sau atunci când acesta este aplicat plantei premergătoare. Pe suprafeţe mici se pot folosi mraniţa şi compostul. În funcţie de gradul de aprovizionare a solului cu elemente fertilizante şi planta premergătoare se stabilesc dozele de îngrăşăminte recomandate astfel: 40 - 50 kg/ha P2O5; 50 - 70 kg /ha K2O şi 45 - 50 kg/ha N, care se aplică în primul an de vegetaţie. Cea mai mare producţie de fructe s-a obţinut, când s-au administrat doze echilibrate de azot şi fosfor (45 kg/ha, la Staţiunea Suceava), iar la Măgurele (judeţul Braşov), rezultate bune s-au înregistrat când s-au aplicat 130 kg/ha azot; 105 kg/ha fosfor şi 60 kg/ha potasiu. În cel de-al doilea an de vegetaţie, cultura se fertilizează toamna cu 40 - 50 kg/ha P2O5, iar pe zăpadă sau primăvara devreme, cu 35 - 40 kg/ha N. Lucrările solului. Când se seamănă după plante premergătoare care eliberează terenul devreme (cereale) se efectuează imediat dezmiriştirea, la adâncimea de 10 - 12 cm. Toamna se execută arătura de bază la adâncimea de 28 - 30 cm (lucrare efectuată şi în condiţiile în care premergătoarele eliberează terenul târziu). Deoarece, cultura chimionului se regăseşte în zonele umede şi răcoroase se recomandă rămânerea arăturii în ogor negru peste iarnă. Primavara foarte devreme, terenul se mobilizează cu grapa cu discuri şi grapa cu colţi reglabili, iar pregătirea patului germinativ se va definitiva cu combinatorul. În vederea unei bune mărunţiri a patului germinativ, înainte de semănat se lucrează odată sau de două ori cu cultivatorul. În condiţiile unei afânări excesive a solului, pentru respectarea adâncimii de semănat se recomandă nivelarea şi tasarea terenului cu tăvălugul, urmată de o grăpare uşoară. Sămânţa şi semănatul. Sămânţa destinată înfiinţării culturii trebuie: să provină din loturi semincere certificate, din producţia anului precedent (se pierde

repede capacitatea germinativă) ; să fie sănătoasă, cu puritatea fizică între 94 - 98 % şi germinaţia de 75 - 85 % ; în vederea unei răsăriri rapide şi uniforme sau pentru combaterea bolilor prezente pe

învelişul seminţelor, acestea pot fi dezinfectate fie prin tratament termic la 52° C, timp de 10 - 15 min, fie cu apă caldă la 52 - 54° C, trecându-se apoi printr-un curent de apă rece ;

prevenirea bolilor criptogamice se realizează prin tratarea seminţei cu Formalină 0,25 %. Reţinem. Chimionul se seamănă în cultură pură sau în cultură mixtă (cea mai eficientă), cu o plantă protectoare (mazăre, orz, mac, muştar). Se obţin rezultate bune când se seamănă împreună cu macul sau cu muştarul. Planta protectoare se recoltează în anul I de vegetaţie. Chimionul se seamănă primăvara în urgenţa I (epoca optimă), pentru ca plantele să poată folosi apa acumulată în sol pe timpul iernii, dar se mai poate semăna şi la sfârşitul lunii August, în condiţii pedoclimatice cu influenţe mediteraneene şi toamna începând cu 15 septembrie - 1 octombrie, cu specificaţia ca, plantele să se dezvolte armonios până la intrarea în iarnă. Distanţa între rânduri poate fi de :

• 50 cm, asigurându-se 40 - 50 plante/m2 ; • 40 cm (când în cultura mixtă se foloseşte macul) ; • 25 cm, când semănatul are loc în terenuri curate de buruieni.

Adâncimea de semănat este de 2 - 2,5 cm, mai mică când se seamănă în cultura mixtă cu mac. Cantitatea de sămânţă necesară la ha este de 10 - 12 kg în cultură pură (în funcţie de epoca de

Page 151: Fitotehnie III+IV

151

semănat), iar în culturile mixte este de 6 - 8 kg/ha în cazul chimionului şi 1 - 2 kg /ha pentru mac. Se utilizează semănători universale pentru cereale, la care se montează limitatoare de adâncime şi distribuitoare pentru seminţe mici. Lucrări de îngrijire. În primul an de vegetaţie, imediat după răsărire, pentru combaterea buruienilor şi menţinerea stării afânate a solului se vor efectua praşile mecanice, folosind cultivatorul pentru plante tehnice, prevăzut cu discuri de protecţie. Se pot executa 2 - 4 praşile mecanice între rânduri, la adâncimi de lucru diferenţiate, asociate cu acelaşi număr de praşile manuale. Se efectuează rărirea chimionului la distanţa între plante de 10 - 15 cm, în cazul în care plantele au o densitate mare. Pentru a fi mai bine protejate de temperaturile negative din timpul iernii, plantele se muşuroiesc odată cu ultima praşilă, când se încorporează şi îngrăşămintele fosfatice. În cultura mixtă se recoltează în primul an planta protectoare, resturile vegetale rămase se strâng, îndepărtându-se din lan. În anul al doilea, primăvara devreme, terenul se lucrează cu grapa, perpendicular pe direcţia rândurilor. Combaterea buruienilor se poate realiza şi prin utilizarea erbicidelor de tipul: Command 48 EC 1,5 - 2 l/ha administrat înainte de semănat; Focus Ultra 2 l/ha, Afalon 50 SC 2 l/ha, aplicate imediat după semănat ; Fusilade Forte 150 EC 0,8 - 1,3 l/ha sau Furore Super 75 EW 2 l/ha, în vegetaţie, când buruienile au 4 - 6 frunze. Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Se realizează prin metode preventive (respectarea rotaţiei, lucrărilor solului, tratament termic la sămânţă). Producţia de fructe este diminuată ca urmare a atacului de putregai alb (Sclerotinia sclerotiorum), antracnoză (Colletotrichum spp.), făinare (Erisyphe spp.). Aceste boli se combat folosind Turdacupral 50 PU 0,4 - 0,5 % şi sulf muiabil 0,4 %. Dintre dăunători, acarienii se combat cu Fosfation 1 l/ha, iar şoarecii de câmp, care pot produce pagube apreciabile în cultură se pot combate prin gazarea galeriilor, aplicând câte 3 - 4 tablete de Delicia, pentru fiecare sistem de galerie sau folosind momeli cu Protect B Pellets 150 - 200 g momeli / staţie. Recoltarea. Stabilirea momentului optim de recoltare se face în funcţie de destinaţia producţiei, avându-se în vedere faptul că, maturizarea fructelor este eşalonată şi scuturarea inevitabilă. Când herba proaspătă este destinată extragerii uleiului eteric, recoltarea se efectuează prin cosire la 20 - 40 cm de la suprafaţa solului, în faza de coacere în pârgă a fructelor. Între înălţimea de tăiere şi conţinutul în ulei volatil este o relaţie direct proporţională, crescând cantitatea de ulei eteric, în condiţiile unei producţii mai scăzute de herba. În cazul fructelor, recoltarea se poate efectua manual, când 35 - 40 % au o coloraţie brună, cu secera sau coasa, plantele legându-se în snopi mici şi aşeazându-se în clăi, în vederea maturării complete a acestora, după care urmează treieratul, folosind batoza ori combina în staţionar. Recoltarea cu combina direct în lan poate începe când 60 - 75 % din fructele inflorescenţei principale sunt galben - brune. Observaţie. Pentru evitarea pierderilor se reglează aparatul de treierat prin: reducerea turaţiei la 700 - 750 rotaţii/minut, deschiderea tobei, diminuarea intensităţii vântului, montarea sitelor corespunzătoare. Se poate utiliza şi dispozitivul de tip vindrover – MRM - care taie plantele, lăsându-le în brazde, pentru maturare şi uscare, după care se treieră cu combina C - 12, la care se ataşează pick-up-ul. Se recomandă ca recoltarea să se efectueze dimineaţa, imediat după evaporarea apei provenită din rouă, pentru ca pierderile prin scuturare să fie cât mai reduse. Condiţionarea. Seminţele recoltate se usucă în magazii aerisite, în strat a cărui grosime nu trebuie să depăşească 20 - 25 cm. Se lopătează zilnic de 2 - 3 ori, pentru a se ajunge la umiditatea de 12 % maximum. Cu ajutorul vânturătorilor şi selectoarelor se realizează condiţionarea seminţelor, prin care se îndepărtează impurităţiile, asigurându-se condiţiile de recepţionare astfel: resturi de codiţe ori alte părţi de plantă, maximum 1 % ; fructe seci, sparte, înnegrite, maximum 2 % ;

Page 152: Fitotehnie III+IV

152

corpuri străine organice, maximum 1,5 % ; corpuri străine minerale, maximum 0,5 % ; conţinutul în ulei volatil, minimum 3 %.

Pentru herba destinată extragerii de ulei volatil, condiţiile de recepţionare sunt: tulpini mai lungi de 10 cm sub ultima ramificaţie, maximum 5 % ; corpuri străine organice, maximum 0,1 % ; corpuri străine minerale, maximum 0,1% ; conţinutul în ulei volatil, minimum 0,4 %. fără urme de apă pe produsul proaspăt;

Depozitarea fructelor are loc în încăperi uscate, curate, dezinfectate. Populaţiile locale existente în cultură prezintă o capacitate de producţie de 9 -15 q/ha şi maximum 5 % ulei volatil.

TEST DE EVALUARE

1. Precizaţi cantitatea de sămânţă necesară înfiinţării unui ha de chimion? Răspuns:

Cantitatea de sămânţă necesară la ha este de 10 - 12 kg în cultură pură (în funcţie de epoca de semănat), iar în culturile mixte este de 6 - 8 kg/ha în cazul chimionului şi 1 - 2 kg /ha pentru mac.

2. Precizaţi distanţa de semănat între rânduri la chimion? Răspuns:

Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Temperatura minimă de germinare a seminţelor trebuie să fie de:

a) 1° C; b) 2 - 3° C; c) 4 - 5° C d) 7 - 8° C; e) 9 -11° C; f) 13 -15° C.

Rezolvare: c De rezolvat: 2. Pentru herba de chimion destinată extragerii de ulei volatil, procentul de tulpini mai

lungi de 10 cm sub ultima ramificaţie este de: a) maximum 5 % ;

b) maximum 7 % ; c) maximum 8,5 %;

d) maximum 10 %; e) maximum 12 %; f) maximum 14 %.

Rezolvare:

Page 153: Fitotehnie III+IV

153

10.2. Coriandrul: istoric, răspândire, importanţă, relaţia plantă - factori de vegetaţie, tehnologia de cultivare

Istoric. Denumirea genului derivă din latinizarea grecescului ’’Koriandron’’, folosit atât de Aristoteles cât şi de Theophrastos, datorită mirosului de ploşniţă, pe care îl au frunzele imature, precum şi celelalte organe ale plantei. În limba greacă ’’ koris ’’ = ploşniţă şi ’’anison’’ = anason, ca urmare a asemănării într-o oarecare măsură a fructelor cu cele de anason. Ca plantă medicinală şi aromatică este cunoscut şi cultivat pe suprafeţe mari, de către popoarele antice, întâlnindu-se în grădinile suspendate ale reginei Semiramis din Babilon (una dintre cele şapte minuni ale lumii antice). Seminţele sale s-au găsit în mormintele egiptenilor din secolul al X - lea î.Hr., care îl numeau ’’iarba fericirii’’, atribuindu-i proprietăţi afrodiziace. Grecii, romanii, indienii îl foloseau la aromatizarea vinurilor şi în tratarea unor maladii (constipaţie, guturai, insomnie). Această specie a cunoscut o largă răspândire şi la popoarele din Asia Mijlocie şi în Transcaucaz. În Europa Centrală şi de Sud, coriandrul se cunoaşte din timpul romanilor. Pe teritoriul Daciei, coriandrul era numit „parthia“, iar în Anglia a apărut după cucerirea romanilor în secolul I.d.Hr. În epoca descoperirilor geografice (secolele XV - XVII) s-a răspândit din Europa până în America, Australia şi Noua Zeelandă. Coriandrul a constituit unul dintre ingredientele apei de toaletă preparată la Paris, de către călugăriţele din Ordinul Carmelitelor, în secolul al XVII - lea. Specia este originară din ţinuturile mediteraneene şi Orientul Apropiat. Răspândire. Este răspândit spontan, în sudul Europei, iar în stare cultivată se întâlneşte în: toate ţările europene; Asia (China, Mongolia, India, Thailanda); Africa (Algeria, Maroc); pe continentul American (S.U.A., Canada, Mexic, Columbia, Peru). Suprafaţa cultivată pe plan mondial variază între 300 - 320 mii ha anual (cea mai mare o deţine Rusia), cu o producţie de fructe de 180 - 200 mii tone. În România (ţară importantă producătoare de ulei volatil), pentru cultura coriandrului sunt foarte favorabile zonele situate în câmpiile Bărăganului, Burnazului şi favorabile cele situate în câmpiile Olteniei, Covurului şi podişul Dobrogei. Importanţă. Coriandrul se cultivă pentru fructele aromate (fructus Coriandri), al căror conţinut în ulei volatil (între 0,15 şi 2,10 ml/100 g) variază în funcţie de soi, provenienţă, zonă de cultură, condiţii pedoclimatice. Uleiul volatil este compus din substanţe aromate, separabile în esenţe de parfum cu miros de lăcrămioare (linalolul); trandafir (geraniolul); violete (metilionină şi ionină); lămâie (citralul); crin, tei (hidroxicitranelol). Componentul principal al uleiului eteric este d - linalolul (70 - 90 %). Fructele se utilizează în industria alimentară pentru: condimentarea şi aromatizarea unor produse alimentare (conserve, mezeluri, produse de panificaţie, băuturi alcoolice), a preparatelor culinare, aromatizarea sau corectarea gustului unor medicamente. Prezintă proprietăţi carminative, diuretice, tonice, stomahice, intrând în componenţa diverselor produse farmaceutice (ceaiurile: Gastric nr. 2; Tonic - aperitiv; contra colicilor la copii). Uleiul volatil cu componenţii săi: linalolul, pinenul, limonenul, felandrenul, mircenul, cariofilenul, geraniolul, borneolul, etc., este întrebuinţat în industria parfumurilor, săpunurilor, produselor cosmetice, în industria textilă, poligrafică. Turtele rezultate în urma procesului de extragere a uleiului sunt folosite ca furaj concentrat pentru animale. Coriandrul este şi o specie meliferă cu pondere economico - apicolă mare, obţinându-se 100 - 500 kg/ha miere. Prezentând proprietăţi bactericide şi fungicide, în contextul agriculturii ecologice, uleiul volatil se

Page 154: Fitotehnie III+IV

154

utilizează ca fungicid vegetal pentru combaterea unor boli, cum ar fi pătarea brună a frunzelor (Cladosporium fulvu). Datorită mirosului neplăcut de ploşniţă al plantelor, în timpul vegetaţiei manifestă efect repelent faţă de rozătoare. Relaţia : plantă - factori de vegetaţie. Temperatura. Deşi este originar din zona mediteraneeană, coriandrul manifestă plasticitate ecologică mare, faţă de căldură, fiind o specie moderat - termofilă. Temperatura minimă de germinaţie este de 4 - 6° C şi optimă de 10° C, astfel că, răsărirea are loc după 18 - 21 zile de la semănat, dacă în sol există suficientă umiditate. La valori negative de - 16° C până la - 18° C, pot rezista plantele tinere cu 4 - 6 frunze în rozetă, astfel că în zonele mai calde, coriandrul se poate cultiva ca şi plantă de toamnă. În timpul înfloritului pretinde 16 - 17° C, iar la maturizare circa 20°C. Temperaturile foarte ridicate prezintă influenţă nefavorabilă în fenofazele de înflorire şi formare a fructelor. Valorile moderate şi absenţa vânturilor influenţează pozitiv acumularea uleiului volatil. Umiditatea. Faţă de umiditate are cerinţe mari în timpul răsăririi şi în perioada creşterii tulpinilor, până la formarea florilor. În faza de rozetă, seceta este bine suportată de către plante. Excesul de umiditate în sol şi în atmosferă, precum şi vânturile calde şi uscate influenţează negativ formarea organelor vegetative şi generative. Alternanţa perioadelor secetoase cu cele umede determină căderea fructelor înainte de maturizare. Lumina. Coriandrul este o plantă de zi lungă. Nu suportă umbrirea, iar zilele însorite determină sporuri de producţie şi conţinuturi ridicate în ulei volatil. Pentru întreaga perioadă de vegetaţie, suma totală a orelor de iluminare este de 1.400 - 1.500, iar pentru parcurgerea fazelor de la răsărire la înflorire sunt necesare 900 - 940 ore de iluminare. Solul. Specie pretenţioasă faţă de sol, preferă pe cele afânate, bogate în humus şi calciu, adânci, cu textură mijlocie, permeabile, cu pH 6,8 - 7,5 (reacţie slab acid - neutrofilă). Producţii ridicate se obţin când se cultivă pe cernoziomuri, soluri brune de pădure, bine structurate şi bogate în elemente nutritive, cu un regim pluviometric de peste 400 mm precipitaţii. Nu sunt recomandate solurile argiloase, grele, nisipoase, sărace în substanţe nutritive .

Tehnologia de cultivare Amplasarea culturii. Coriandrul se cultivă după specii care lasă solul curat de buruieni, lipsit de resturi vegetale şi cu o cantitate mare de elemente nutritive. Plante premergătoare recomandate: cerealele de toamnă, borceagul, porumbul pentru boabe şi siloz, ovăzul (ca masă verde), plantele perene de nutreţ, cartoful, leguminoasele pentru boabe. Cele mai bune producţii s-au obţinut când s-a cultivat după trifoi. De asemenea, coriandrul poate fi o bună plantă premergătoare pentru floarea-soarelui, grâu, orz, porumb, mazăre, fasole. Revine pe aceeaşi solă după 4 - 5 ani, evitându-se monocultura. Nu sunt indicate ca plante premergătoare pentru cultura coriandrului specii precum: floarea-soarelui, iarba de Sudan, sorgul, sfecla pentru zahăr. Nu se va semăna după plante din familia Apiaceae (anason, fenicul, chimen, pătrunjel, mărar, morcov), pentru a se evita apariţia de buruieni, boli, şi dăunători specifici. Fertilizarea. La stabilirea dozelor de îngrăşăminte se are în vedere gradul de aprovizionare a solului cu

Page 155: Fitotehnie III+IV

155

substanţe nutritive, tipul plantei premergătoare, condiţiile climatice, sistemul de cultură, producţia planificată. Consumul specific este de 4,2 kg N; 1,6 kg P2O5 şi 4,0 kg K2O, coriandrul fiind mare consumator de azot şi potasiu. Pe întreaga perioadă de vegetaţie sunt necesare 40 - 50 kg/ha îngrăşăminte fosfatice substanţă activă, 30 - 35 kg/ha potasiu substanţă activă şi 50 - 70 kg/ha azot substanţă activă. Se pot utiliza atât compostul cât şi mraniţa, pe suprafeţe mici, dar şi gunoiul de grajd bine fermentat (15 - 20 t/ha), dacă se cultivă pe suprafeţe mai mari. Îngrăşămintele fosfatice şi potasice se administrează toamna la fertilizarea de bază, iar cele cu azot se aplică primăvara devreme. Reţinem. Administrate în exces, îngrăşămintele cu azot favorizează apariţia bolilor criptogamice, cu repercusiuni negative asupra producţiei şi calităţii uleiului volatil. Azotul se absoarbe în proporţie de 52 - 54 %, în faza formării tulpinilor - înflorire deplină şi 23 - 32 %, în faza înflorire deplină - începutul maturităţii, iar cea mai mare parte din potasiu, (70 %) se absoarbe în faza începutului formării tulpinii - înflorire deplină. Lucrările solului. Imediat după recoltarea plantelor premergătoare se recomandă mărunţirea resturilor vegetale printr-o lucrare de dezmiriştit, realizată cu grapa cu discuri şi apoi arătura propriu-zisă la 22 - 25 cm adâncime, folosindu-se plugul în agregat cu grapa stelată, dacă există în sol umiditate suficientă. Când se manifestă deficit de umiditate se efectuează numai o discuire şi o grăpare, urmând ca lucrarea de bază să se execute toamna. Dacă intră în rotaţie cu plante premergătoare, care eliberează terenul toamna târziu se execută arătura adâncă la 22 - 25 cm, prilej cu care se încorporează resturile vegetale şi îngrăşămintele. În vederea conservării rezervei de apă din sol şi efectuării în condiţii bune a semănatului se realizează nivelarea terenului. Pentru mobilizarea solului compactat peste iarnă, la desprimăvărare este necesară o lucrare de grăpat. Pregătirea patului germinativ se efectuează cu combinatorul, pe adâncimea de semănat, imediat ce starea de umiditate a solului este corespunzătoare, realizându-se mobilizarea, mărunţirea şi uniformizarea solului. Nu se recomandă efectuarea unui număr mare de lucrări înainte de semănat, pentru a nu distruge structura solului şi a favoriza formarea crustei. Sămânţa şi semănatul. Sămânţa trebuie să îndeplinească următorii indici calitativi: puritatea fizică de 94 - 98 %; germinaţia între 65 - 80 %; să provină din loturi semincere certificate; să fie sănătoasă. Pentru combaterea bacteriozei, sămânţa se tratează cu Mancozeb 2 kg/t sămânţă sau prin înlocuirea tratamentului chimic cu cel termic. Contra ciupercii Sclerotinia sclerotiorum, seminţele se tratează cu Ronilan sau Topsin M - 70, în doză de 5 kg/t. Atacul viespii seminţelor de coriandru (Systole coriandri) se previne prin tratarea cu insecticide asfixiante (Delicia, Gastoxin). Coriandrul se seamănă primăvara în prima urgenţă (luna martie), când în sol la adâncimea de 10 cm, temperatura este de 7 – 8° C. În regiunile mai călduroase se poate semăna şi vara la sfârşitul lunii august, începutul lunii septembrie (deoarece până la venirea iernii, plantele formează 8 - 10 frunze) şi datorită rezistenţei la temperaturile scăzute (- 13° C) suportă uşor condiţiile de iernare. Adâncimea de semănat este de 3 - 4 cm, iar cantitatea de sămânţă 15 - 18 kg/ha. Distanţele de semănat sunt: între rânduri de la 6,5 la 60 cm ; rânduri încrucişate 15 x 15 cm ; benzi distanţate la 40 - 60 cm, cu rânduri de la 7,5 la 15 cm ; cuiburi de 45 x 45 cm sau 60 x 60 cm. Distanţa de 50 - 60 cm se recomandă pe solurile cu grad ridicat de îmburuienare, pentru a permite executarea mecanizată a lucrărilor de îngrijire. Prin respectarea normei şi distanţei de semănat se realizează o densitate la răsărire de 350 - 400 plante/m2. Semănatul se execută folosind semănătorile universale (SUP - 21, SUP - 29, SUP - 48), care folosesc distribuitoare tip cilindru, cu pinteni, cu feţe plane. Lucrări de îngrijire. Până la răsărire se efectuează distrugerea crustei, folosind grapa stelată. Prin această lucrare se favorizează germinaţia şi distrugerea buruienilor în curs de răsărire. După răsărirea plantelor se

Page 156: Fitotehnie III+IV

156

recomandă praşile (2 - 3 între rânduri) şi pliviri (dacă rândurile sunt apropiate), de câte ori este necesar, pentru a menţine solul curat de buruieni. Adâncimea la care se efectuează praşilele este variabilă: 5 - 6 cm la prima şi 7 - 9 cm la ultima (care coincide şi cu faza de formare a tulpinii). Combaterea pe cale chimică a buruienilor monocotiledonate şi dicotiledonate se face astfel:

• la pregătirea patului germinativ se încorporează erbicidele: Eradicane, Lasso, în doze de 6 l/ha, Gat Cenit 36 CS 1,5 - 2 l/ha;

• imediat după semănat se administrează erbicidele: Focus Ultra 2 l/ha, Afalon 50 SC 2 - 3 kg/ha sau Rival Super Star 75 PU 15 - 20 g /ha ;

• în vegetaţie se aplică erbicidele: Fusilade Forte 150 EC 0,8 - 1,3 l/ha, Nico 40 SC 0,8 l/ha, Furore Super 75 EW 2 l/ha, conform listei produselor de uz fitosanitar omologate.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Cele mai frecvente boli sunt: brunificarea inflorescenţelor şi înnegrirea seminţelor de coriandru (Xanthomonas translucens) - bacterioză răspândită prin vânt, seminţe bolnave şi insecte; cercosporioza (Cercospora coriandri); mana (Plasmopara nivea); putregaiul rădăcinilor (Sclerotinia sclerotiorum) ; rugina coriandrului (Puccinia petroselini). Se recomandă respectarea metodelor preventive referitoare la rotaţie, efectuarea în condiţii optime a lucrărilor solului, lucrărilor de îngrijire, dar şi tratamentul termic al seminţelor la 52° C, timp de 10 - 15 minute. Pentru combaterea acestor boli se utilizează preparate pe bază de cupru, precum oxiclorura de cupru 0,4 - 0,5 % ; zeamă bordeleză 1 %; sulf muiabil, în concentraţie de 0,4 % sau se recomandă tratamentul aplicat seminţelor cu Ronilan sau Topsin M - 70, în doze de 5 kg/t; Semnal 500 FS 2,5 l/t. Dintre dăunătorii care produc pagube însemnate economic amintim: ploşniţa umbeliferelor (Ligus kalmi) şi viespea coriandrului (Sistole coriandri), dăunător care poate produce pagube foarte mari, ce pot ajunge până la 70 - 86 %. Alţi dăunători care nu prezintă importanţă economică sunt: larvele cărăbuşului de mai, buha semănăturilor, viermii sârmă, păduchii, moliile şi puricii. Prevenirea atacului constă în respectarea igenei culturale, a asolamentului, condiţionarea fructelor, semănatul timpuriu, iar combaterea chimică se face cu unul din produsele: Actellic 50 EC 0,1 % sau 50 - 100 ml sol./mp.; Elocron 50 WP 1, 2 l/ha ; Calypso 480 SC 0,08 l/ha; Decis 2,5 EC, în concentraţie de 0,025 - 0,05 %. Afidele se combat în faza de butonizare a florilor, cu Faster 10 EC 0,03 %; Fastac 10 EC 0,02 %; Karate Zeon 0,015 %; Vantex 60 CS 0,02 %. Observaţie. În loturile semincere se efectuează purificarea biologică, îndepărtându-se plantele netipice şi bolnave. Pentru o mai bună polenizare şi în vederea asigurării sporurilor de producţie se recomandă amplasarea în apropierea lanului, a 2 - 3 stupi/ha. Recoltarea. Stabilirea momentului optim de recoltare se face cu mare atenţie, avându-se în vedere faptul că, maturizarea fructelor este eşalonată (la început se maturizează fructele din umbelulele centrale) şi scuturarea este inevitabilă. Recoltarea fructelor de pe suprafeţe mici se poate efectua manual, când 35 - 40 % au o coloraţie brună, cu secera sau coasa, plantele legându-se în snopi mici şi aşeazându-se în clăi, în vederea maturării complete a acestora, după care urmează treieratul, folosind batoza ori combina în staţionar. Recoltarea cu combina direct în lan poate începe când 60 - 70 % din fructele inflorescenţei principale sunt coapte. Pentru evitarea pierderilor se reglează aparatul de treierat prin: reducerea turaţiei la 600 rotaţii/minut, deschiderea tobei, diminuarea intensităţii vântului, montarea sitelor corespunzătoare, contrabătătorul se îmbracă în tablă, iar şinele metalice se înlocuiesc cu şine de lemn. Se poate utiliza şi dispozitivul de tip vindrover – MRM - care taie plantele, lăsându-le în brazde, pentru maturare şi uscare, după care se treieră cu combina C - 12, la care se ataşează pick-up-ul. Datorită reducerii pierderilor, această metodă este cea mai indicată. Se recomandă ca recoltarea să se efectueze dimineaţa, chiar pe rouă, seara sau noaptea, pentru ca pierderile prin scuturare să

Page 157: Fitotehnie III+IV

157

fie cât mai reduse. Condiţionarea. Seminţele recoltate se usucă în magazii aerisite, în strat a cărui grosime nu trebuie să depăşească 20 - 25 cm. Se lopătează zilnic de 2 - 3 ori, pentru a se ajunge la umiditatea de 12 % maximum. Cu ajutorul vânturătorilor şi selectoarelor se realizează condiţionarea seminţelor prin care se îndepărtează impurităţiile, asigurându-se condiţiile de recepţionare astfel : jumătăţi de fructe, maximum 7 %; fructe înegrite, maximum 3 % ; corpuri străine organice, maximum 2 % ; corpuri străine minerale, maximum 1 % ; conţinutul în ulei volatil, minimum 0,3 %.

Depozitarea fructelor are loc în încăperi uscate, curate, dezinfectate. Se înregistrează o producţie medie de fructe cuprinsă între 12 - 16 q/ha.

TEST DE EVALUARE

1. Care sunt lucrările speciale ce se efectuează în loturile semincere? Răspuns: În loturile semincere se efectuează purificarea biologică, îndepărtându-se plantele netipice şi bolnave. Pentru o mai bună polenizare şi în vederea asigurării sporurilor de producţie se recomandă amplasarea în apropierea lanului, a 2-3 stupi/ha.

2. Precizaţi cerinţele faţă de lumină pentru coriandru? Răspuns:

Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Adâncimea de semănat la coriandru trebuie să fie de:

a) 0,5 - 1 cm; b) 2 - 3 cm; c) 3 - 4 cm; d) 5 - 7 cm; e) 8 - 10 cm;

f) 11 - 12 cm. Rezolvare : c

De rezolvat: 2. Care sunt bolile frecvent - întâlnite în cultura coriandrului ?

a) Xanthomonas translucens ; b) Sistole coriandri; c) Sorgum halepense; d) Ligus kalmi; e) Melolontha melolontha;

f) Avena fatua. Rezolvare:

Page 158: Fitotehnie III+IV

158

10.3. Feniculul: istoric, răspândire, importanţă, relaţia plantă - factori de vegetaţie, tehnologia de cultivare Istoric. ’’Foeniculum’’- este diminutivul latinescului ’’foenum’’ = fân, din cauza mirosului şi aspectului de fân, pe care îl au frunzele prin veştejire şi uscare; ’’ vulgare’’ = rustic, sălbatic. Planta a fost introdusă în cultură din antichitate, de către popoarele din bazinul meditereaneean. În scrierile lui Hipocrate, Theophrast şi Dioscorides se fac referiri la utilizarea, în calitate de condiment, atât a plantei întregi, cât şi a seminţelor. Răspândire. Feniculul este originar din zona mediteraneeană unde se întâlneşte în flora spontană. Se cultivă în Asia, America, nordul şi sudul Europei, nordul Africii. Principalele ţări furnizoare de produs vegetal sunt: Egipt, China, Bulgaria, Ungaria şi România. Cele mai favorabile zone de cultură din ţara noastră se întâlnesc în Dobrogea, Câmpiile Crişurilor, Timişului şi Olteniei. Zonele favorabile sunt Câmpia Burnazului, Câmpia Bărăganului, Câmpia Moldovei. În România se cultivă pe circa 2.000 ha. Importanţa. De la Fenicul se utilizează fructele (fructus Foeniculi), care conţin ulei volatil 3 - 6,5 % (diferă în funcţie de varietate şi provenienţă); ulei gras (19,7 %); proteine (14 – 22 %) şi glucide (4 - 5 %). Anetolul este componentul principal al uleiului volatil, care determină efectul terapeutic şi se găseşte în cantitate de până la 85 % în varietatea dulce şi 50 - 65 % în varietatea vulgare. În uleiul volatil, extras atât din fructe, cât şi din întreaga parte aeriană a plantei (Foeniculii herba) se mai găsesc alţi derivaţi fenilpropanici şi hidrocarburi ciclice. La varietatea amară, fenchona se găseşte în proporţie de 10 - 30 %, imprimând gustul amărui uleiului volatil, iar la varietatea dulce, aceasta absentează sau este sub 10 %. Varietatea amară prezintă un conţinut ridicat de alfa - pinen şi relativ scăzut de limonen. Ca urmare a componentelor sale, uleiul volatil prezintă acţiune carminativă, antispastică, galactogogă, sedativă, fluidifică secreţiile bronşice. Se recomandă: pentru stimularea secreţiei de lapte (la femei în perioada de alăptare); ca antispasmodic; expectorant în bronşite; carminativ; intră în compoziţia ceaiurilor Anticolitic, contra Colicilor nr. 2, ceaiurilor Gastric şi Pectoral nr. 2, ca pulbere laxativ-purgativă. În Farmacopeea Română figurează ca monografii: Foeniculi fructus cu cel puţin 3,5 % (v/g) ulei volatil şi Aetheroleum foeniculi - ulei de fenicul, ulei de anason dulce. Fructele de fenicul sunt contraindicate în ulcerul gastric şi duodenal, în enterocolite acute şi cronice. În industria alimentară, uleiul eteric se utilizează la fabricarea bomboanelor, băuturilor, a produselor cosmetice. După extragerea uleiului, turtele constituie furaj pentru animale, bogat în proteine, conţinând 10 - 20 % albumine. De asemenea, feniculul este o specie meliferă, producţia de miere fiind cuprinsă între 25 - 100 kg/ha. Relaţia : plantă - factori de vegetaţie. Temperatura. Feniculul este pretenţios faţă de căldură. Fiind specie perenă rezistă foarte bine la îngheţ, dacă plantele sunt muşuroite şi acoperite cu un strat de zăpadă de 10 - 25 cm. În sudul ţării, planta este protejată de ger, de către zăpada reţinută pe porţiunile de tulpină recoltate la înălţimea de 35 - 40 cm faţă de sol. Temperatura minimă de germinare a seminţelor este de 6 - 8° C, iar cea optimă de 15 - 16° C. În condiţii de umiditate suficientă, răsărirea are loc în 4 - 5 zile. În perioada formării şi maturării fructelor este necesară o temperatură medie zilnică de 19,7° C. În intervalul de la răsărire la înflorire, feniculului îi sunt necesare 1.470° C, ce reprezintă suma temperaturilor medii zilnice.

Page 159: Fitotehnie III+IV

159

Umiditatea. Datorită unui sistem radicular viguros, a unei transpiraţii reduse (ca urmare a formei frunzelor), feniculul manifestă cerinţe reduse faţă de apă, fiind rezistent la secetă. Cea mai mare cantitate de apă este consumată în timpul germinaţiei şi înfloritului, iar în aceste două perioade critice este necesară căderea ploilor. Seceta prelungită, însoţită de vânturi calde şi uscate, precum şi ploile dese în timpul înfloririi şi fructificării influenţează negativ producţia. În vederea obţinerii unei cantităţi sporite de masă verde şi fructe, pe parcursul perioadei de vegetaţie pretinde un regim de umiditate echilibrat. Lumina. Feniculul este o specie heliofilă, deoarece este pretenţios faţă de lumină, astfel că, în condiţii deficitare, plantele se alungesc, ramifică slab, determinând obţinerea unor producţii mici de fructe. Solul. Se cultivă pe soluri nisipo - lutoase, bogate în humus şi calciu, cu un regim hidric bine echilibrat. Se obţin rezultate bune pe cernoziomuri şi solurile aluvionare de luncă, care se caracterizează printr-o reacţie alcalină, iar nivelul pânzei cu apă freatică se află la 2 - 2,5 m adâncime. Nu se recomandă cultivarea pe soluri grele, reci, acide, cu apă stagnantă.

Tehnologia de cultivare. Amplasarea culturii. În vederea obţinerii unei producţii mari, feniculul trebuie cultivat după plante premergătoare care lasă terenul curat de buruieni, fără resturi vegetale, bogat în elemente nutritive. Cele mai bune premergătoare sunt leguminoasele pentru boabe şi cerealele păioase. Cultura se menţine în mod obişnuit 5 ani, iar prin scuturarea seminţelor, aceasta se îndeseşte, numai dacă plantele răsărite sunt protejate în timpul praşilei. Nu se recomandă cultivarea după specii, care fac parte din aceeaşi familie botanică (Apiaceae) sau după premergătoare, care sunt infestate de Cuscustă. Revine pe aceeaşi solă numai după 4 - 6 ani. Fertilizarea. La stabilirea dozelor de îngrăşăminte necesare se ţine seama de: consumul specific al plantei, starea de fertilitate naturală a solului, planta premergătoare, precum şi de faptul că, feniculul este o specie perenă. Reacţionează foarte bine la administrarea îngrăşămintelor organice de tipul gunoiului de grajd, în cantitate de 20 - 22 t/ha, aplicat plantei premergătoare sau direct culturii, toamna sub arătura de bază. Obişnuit, fertilizarea se face numai cu îngrăşăminte chimice, deoarece cantităţile mari de îngrăşăminte organice sau cele pe bază de azot determină o creştere luxuriantă a plantelor în detrimentul fructificării. Odată cu arătura adâncă se recomandă administrarea a 40 - 50 kg/ha P2O5, aceeaşi doză repetându-se anual, fiind încorporată prin intermediul praşilei mecanice. În ceea ce priveşte fertilizarea cu azot, anual se aplică 60 - 70 kg/ha, doză ce se poate reduce în primul an, dacă feniculul urmează după o plantă premergătoare, care a lăsat terenul bogat în acest element. În anul I de vegetaţie, azotul se administrează la pregătirea patului germinativ, iar în ceilalţi ani, primăvara foarte devreme. Lucrările solului. Lucrările de bază ale solului se efectuează în funcţie de planta premergătoare astfel: în cazul în care cerealele păioase reprezintă planta premergătoare, după recoltarea acestora şi dacă în sol este umiditate suficientă se execută imediat arătura adâncă la 20 - 25 cm, care până toamna târziu se menţine curată de buruieni, prin discuiri repetate, folosind grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili. Arătura se nivelează pentru a se zvânta terenul primăvara uniform şi cât mai devreme. Patul germinativ trebuie să fie afânat, mărunţit şi curat de buruieni, pregătirea efectuându-se cu combinatorul.

Page 160: Fitotehnie III+IV

160

Sămânţa şi semănatul. Sămânţa utilizată pentru semănat trebuie să aibă puritatea fizică de 95 - 97 %, germinaţia de 60 -80 %, să provină din loturi semincere certificate şi din cultura anului precedent. Se seamănă în pragul iernii (varianta cea mai indicată) şi primăvara timpuriu. Indiferent de zona de cultură, întârzierea semănatului primăvara determină scăderea producţiei de fructe. Pentru înfiinţarea unui hectar de fenicul sunt necesare 8 - 10 kg de sămânţă, care se seamănă utilizând semănători universale de tip SUP, la care se montează distribuitoare speciale. Distanţa între rânduri recomandată este de 62,5 cm, adâncimea de încorporare a seminţelor de 2 - 5 cm, iar la răsărire se asigură 35 - 40 de plante/m2. Înainte de însămânţare, seminţele se dezinfectează contra dăunătorilor cu Delicia sau Gastoxin. Pentru combaterea putregaiului rădăcinilor (Sclerotinia sclerotiorum), seminţele se tratează cu Ronilan sau Topsin M - 70 în doză de 5 kg/t de sămânţă, iar împotriva bacteriozei, cu Semnal 500 FS 2,5 l/t, Wandozeb 2 kg/t de sămânţă. Lucrări de îngrijire. Înainte de răsărire se efectuează o grăpare, fără însă a deranja sămânţa, numai pe solurile care formează crustă. După răsărirea plantelor se execută 2 - 3 praşile mecanice între rânduri şi 1 - 2 praşile manuale pe rând, în vederea afânării terenului şi combaterii buruienilor. Plantele se răresc în cazul semănatului prea des, lăsându-se 2 - 3 exemplare la 30 - 35 cm distanţă pe rând. Toamna târziu se face o bilonare, prin acoperirea cu un strat de pământ gros de 7 - 10 cm. Pentru a reţine zăpada şi a constitui o izolaţie termică, în regiunile cu deficit de umiditate, la ultima recoltare, tulpinile se taie la 20 - 30 cm înălţime de la suprafaţa solului. În anul al doilea de vegetaţie, primăvara timpuriu, terenul se tăvălugeşte pentru distrugerea tulpinilor vechi, iar în vederea combaterii crustei şi buruienilor se grăpează, apoi până la înflorire se efectuează 2 - 3 praşile. Prin scuturarea seminţelor în anul al doilea, cultura se îndeseşte, iar plantele tinere trebuie protejate în timpul efectuării praşilelor manuale. Pentru combaterea buruienilor, imediat după semănat sau înainte de pornirea în vegetaţie a plantelor se pot utiliza următoarele erbicide: Gat Taris 5 EC 1 l/ha; Afalon sau Aresin 2 kg/ha, iar în timpul vegetaţiei, Furore Super 75 EW sau Fusilade Forte 150 EC în doză de 0,8 - 1,3 l/ha. Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Cercosporioza feniculului (Cercospora depressa) atacă întreaga plantă, reducând producţia până la 50 %, boala transmiţându-se prin sămânţa infectată sau în culturile deja existente, prin restul de plante. Alte boli frecvente sunt: vestejirea plantelor (Verticillium albo-atrum); mana (Plasmopara mei-foeniculii); putregaiul rădăcinilor (Sclerotinia sclerotiorum). Combaterea se face prin măsuri profilactice (arderea resturilor vegetale şi izolarea culturilor semincere la distanţa de 10 - 12 km, folosirea la semănat a seminţelor provenite din lanuri sănătoase, efectuarea tratamentelor la sămânţă). Pagube mari sunt provocate de Cuscută, care atacă tulpinile şi frunzele, prevenirea atacului realizându -se prin amplasarea culturilor în sole neinfestate şi folosirea seminţelor libere de Cuscută. Dintre dăunători se semnalează prezenţa omidei de stepă (Loxostege sticticalis) şi viespea coriandrului (Systole albipennis). Frecvent, în primul an de vegetaţie, imediat după răsărire, plantele pot fi atacate de către răţişoară (Tanymecus spp.) şi gândacul pământiu (Opatrum sabulosum). Combaterea acestora se face prin tratamente la sol, cu insecticide organice sau piretroizi de sinteză (Vantex 60 CS 80 ml /ha, Midash 600 FS 8 l/t, Modesto 480 FS 12,5 l/t, Poncho 600 FS 4 l/t, Yunta 246 FS 2 l/t, Teppeki 0,140-0,160 kg/ha). Recoltarea. Datorită maturizării eşalonate a fructelor pot apărea pierderi importante prin scuturare. Recoltarea se face direct cu combina, când majoritatea diachenelor prezintă culoarea galben-brună sau în două faze: se taie plantele, iar după 2 - 3 zile se efectuează treieratul, cu combina prevăzută cu ridicător de brazde. Înălţimea de tăiere a plantelor se alege în funcţie de talie şi este de 50 - 70 cm. În vederea obţinerii de ulei volatil se recoltează întreaga plantă (când fructele din umbela centrală se află în fenofaza de ’’lapte - ceară’’), cu combina pentru porumb siloz, care taie, toacă şi încarcă herba direct în cazanul mobil, destinat extragerii uleiului.

Page 161: Fitotehnie III+IV

161

Condiţionarea. Datorită umidităţii ridicate (înregistrată la o mare parte din fructe) şi prezenţei resturilor vegetale, concomitent cu recoltatul se va organiza şi condiţionarea cu vânturători sau selectoare. Uscarea devine obligatorie, deoarece încingerea seminţelor contribuie la deprecierea calităţii producţiei. Temperatura de uscare nu trebuie să depăşească 35 - 40° C. Condiţiile de recepţionare pentru fructe sunt următoarele : resturi de codiţe şi alte părţi din plantă, maximum 1 % ; fructe înegrite, zdrobite, seci, maximum 0,5 % ; corpuri străine organice, maximum 1,5 % ; corpuri minerale, maximum 0,5 % ; conţinutul în ulei volatil, minimum 3 % ; umiditatea, maximum 12 % ;

În anul I de cultură se poate obţine o producţie de 500 - 800 kg/ha fructe, iar începând cu anul al II - lea şi până în anul al V - lea, producţiile sunt relativ constante, ajungând la 1.000 - 1.800 kg/ha fructe anual. Cantitatea de ulei volatil rezultat prin distilarea întregii mase vegetale tocate este de 30 - 50 l/ha, în funcţie de starea culturii şi condiţiile climatice.

TEST DE EVALUARE

1. Care este epoca de semănat pentru cultura feniculului ?

Răspuns: Feniculul se seamănă în pragul iernii (varianta cea mai indicată) şi primăvara timpuriu.

2. Precizaţi care sunt cele mai bune plante premergătoare pentru fenicul? Răspuns:

Exerciţii.

Exemplu rezolvat: 1. În intervalul de la răsărire la înflorire, feniculului îi sunt necesare :

a) 1000 °C; b) 1200 °C; c) 1300 °C d) 1470 °C;

e) 1600 °C; f) 1750 °C.

Rezolvare:d. De rezolvat: 2. Care sunt dăunătorii frecvent - întâlniţi în cultura feniculului?

a) Cercospora depressa ; b) Verticillium albo-atrum ; c) Systole albipennis; d) Sclerotinia sclerotiorum ; e) Matricaria inodora ;

f) Papaver rhoes . Rezolvare:

Page 162: Fitotehnie III+IV

162

REZUMATUL TEMEI

Chimionul este o plantă erbacee întâlnită în mod natural, prin fâneţele din zonele muntoase, dar şi în stare cultivată în: Belgia, Olanda, Polonia, Rusia, Germania, Iran şi Tibet. În România creşte spontan, în fâneţe, de la câmpie până în regiunea subalpină, iar în cultură se află în zone cu altitudine cuprinsă între 500 şi 800 m (centrul, vestul şi nordul Transilvaniei, nordul Moldovei, zona Subcarpaţilor Răsăriteni, depresiunea Bârsei. Chimionul se cultivă pentru fructe (fructus Carvi) şi herba proaspătă (herba Carvi). Fructele sunt utilizate în scopuri alimentare la: prepararea pâinii, prăjiturilor, condimentarea supelor şi aromatizarea brânzeturilor, lichiorurilor; în cosmetică, la fabricarea săpunurilor şi a diverselor produse de parfumerie; turtele rezultate după extragerea uleiului constituie un furaj concentrat valoros; chimionul se încadrează în grupa speciilor bune melifere. Coriandrul este răspândit spontan, în sudul Europei, iar în stare cultivată se întâlneşte în: toate ţările europene; Asia (China, Mongolia, India, Thailanda); Africa (Algeria, Maroc); pe continentul American (S.U.A., Canada, Mexic, Columbia, Peru). Suprafaţa cultivată pe plan mondial variază între 300 - 320 mii ha anual (cea mai mare o deţine Rusia), cu o producţie de fructe de 180 - 200 mii tone. În România (ţară importantă producătoare de ulei volatil), pentru cultura coriandrului sunt foarte favorabile zonele situate în câmpiile Bărăganului, Burnazului şi favorabile cele situate în câmpiile Olteniei, Covurului şi podişul Dobrogei. Coriandrul se cultivă pentru fructele aromate (fructus Coriandri), al căror conţinut în ulei volatil (între 0,15 şi 2,10 ml/100 g) variază în funcţie de soi, provenienţă, zonă de cultură, condiţii pedoclimatice. Uleiul volatil este compus din substanţe aromate, separabile în esenţe de parfum cu miros de lăcrămioare (linalolul); trandafir (geraniolul); violete (metilionină şi ionină); lămâie (citralul); crin, tei (hidroxicitranelol). Componentul principal al uleiului eteric este d- linalolul (70 - 90 %). Fructele se utilizează în industria alimentară pentru: condimentarea şi aromatizarea unor produse alimentare (conserve, mezeluri, produse de panificaţie, băuturi alcoolice), a preparatelor culinare, aromatizarea sau corectarea gustului unor medicamente. Uleiul volatil cu componenţii săi: linalolul, pinenul, limonenul, felandrenul, mircenul, cariofilenul, geraniolul, borneolul, etc., este întrebuinţat în industria parfumurilor, săpunurilor, produselor cosmetice, în industria textilă, poligrafică. Coriandrul este şi o specie meliferă cu pondere economico - apicolă mare, obţinându-se 100 - 500 kg/ha miere. Prezentând proprietăţi bactericide şi fungicide, în contextul agriculturii ecologice, uleiul volatil se utilizează ca fungicid vegetal pentru combaterea unor boli, cum ar fi pătarea brună a frunzelor (Cladosporium fulvu). Datorită mirosului neplăcut de ploşniţă al plantelor, în timpul vegetaţiei manifestă efect repelent faţă de rozătoare. Feniculul este originar din zona mediteraneeană unde se întâlneşte în flora spontană. Se cultivă în Asia, America, nordul şi sudul Europei, nordul Africii. Principalele ţări furnizoare de produs vegetal sunt: Egipt, China, Bulgaria, Ungaria şi România. Cele mai favorabile zone de cultură din ţara noastră se întâlnesc în Dobrogea, Câmpiile Crişurilor, Timişului şi Olteniei. Zonele favorabile sunt Câmpia Burnazului, Câmpia Bărăganului, Câmpia Moldovei. În România se cultivă pe circa 2.000 ha. De la Fenicul se utilizează fructele (fructus Foeniculi), care conţin ulei volatil 3-6,5 % (diferă în funcţie de varietate şi provenienţă); ulei gras (19,7 %); proteine (14-22%) şi glucide (4-5 %). Chimionul, coriandrul şi feniculul se cultivă după specii care lasă solul curat de buruieni, lipsit de resturi vegetale şi cu o cantitate mare de elemente nutritive. Plante premergătoare recomandate: cerealele de toamnă, borceagul, porumbul pentru boabe şi siloz, ovăzul (ca masă verde), plantele perene de nutreţ, cartoful, leguminoasele pentru boabe.

Page 163: Fitotehnie III+IV

163

TEST RECAPITULATIV II

1. Coeficientul de puritate al sucului de difuzie este foarte bun, când prezintă următoarele valori: a) 75 %; b) 80 %; c) 82 %; d) 85 %; e) 90 %; f) 93 %. 2. Din greutatea rădăcinilor de sfeclă pentru zahăr prelucrate, melasa reprezintă: a) 1 – 2 %; b) 4 – 5 %; c) 8 – 10 %; d) 15 - 20 % e) 22 – 26 %; f) 32 – 35 %. 3. În zona centrală a Transilvaniei, temperatura medie pe perioada de vegetaţie, în cazul sfeclei pentru zahăr este :

a) 5 - 8° C; b) 10 - 12° C; c) 14 - 16° C;

d) 18 - 21° C; e) 24 - 26° C; f) 28 - 30° C. 4. Care asolament este recomandat culturii de sfeclă pentru zahăr, în zona de sud a ţării?

a) - 1. sfecla pentru zahăr; 2. orzoaică + trifoi în cultură ascunsă; 3. trifoi; 4. cartof; 5. grâu de toamnă;

b) - 1. cartof; 2. sfecla pentru zahăr 3. orzoaică + trifoi; 4. trifoi; c) - 1. grâu; 2. sfecla pentru zahăr; 3. orzoaică + trifoi; 4. trifoi;

d) - 1. sfecla pentru zahăr; 2.porumb; 3. floarea-soarelui; 4. cereale de toamnă ; e) - 1. sfecla pentru zahăr; 2.porumb; 3.leguminoase anuale; 4. cereale de toamnă; f) - 1. sfecla pentru zahăr; 2. in pentru ulei; rapiţă; floarea soarelui. 5. Schema de plantare a butaşilor în vederea obţinerii de sămânţă monogermă este următoarea: a) 3 rânduri mamă la 1 rând tată; b) 3 rânduri mamă la 3 rânduri tată; c) 6 rânduri mamă la 2 rânduri tată ; d) 4 rânduri mamă la 1 rând tată; e) 4 rânduri mamă la 3 rânduri tată; f) 6 rânduri mamă la 6 rânduri tată.

Page 164: Fitotehnie III+IV

164

6. Puritatea fizică – indice calitativ - la soiurile monogerme prezintă următoarele valori: a) minimum 65 %; b) minimum 73 %; c) minimum 78 %; d) minimum 80 %; e) minimum 85 %; f) minimum 97 %. 7. Conţinutul ridicat de amidon din tuberculii de cartof se corelează pozitiv cu:

a) forma sferică a tuberculilor; b) lungimea perioadei de vegetaţie; c) durata perioadei de fierbere (26 - 40 minute); d) aplicarea îngrăşămintelor cu potasiu; e) excesul de umiditate; f) soiurile timpurii.

8. Suma gradelor de temperatură de la înflorire la maturizarea tuberculilor este de: a) 340° C;

b) 420 - 450° C; c) 480 - 530° C;

d) 600 - 680° C; e) 750 - 800° C; f) 825 - 1605° C. 9. Categoria biologică prebază a materialului de plantare la cartof se produce în următoarele zone:

a ) zone închise; b) microzone favorabile; c) amplasamente speciale; d) în cultura de pe nisipuri; e) în Câmpia Dunării, f) în zona colinară.

10. La fertilizarea cartofului, pe solurile acide se administrează următoarele tipuri de îngrăşăminte: a) sulfatul de amoniu;

b) sarea potasică; c) nitrocalcarul;

d) ureea; e) azotatul de amoniu; f) îngrăşămintele verzi. 11. Râia neagră (Synchytrium endobioticum) a cartofului se combate utilizând următoarele produse:

a) Select Super 0,8 - 2,0 l/ha; b) Targa Super EC 0,7 - 2,0 l/ha; c) Bravo 500 SC 1,5 l/ha;

d) Fastac 10 EC 0,1 l/ha; e) Karate Zeon 0,2 l/ha; f) Folpan 80 WDG 1,5 - 2,0 l/ha.

Page 165: Fitotehnie III+IV

165

12. Pentru soiurile extratimpurii şi timpurii cu tuberculi încolţiţi, distanţa de plantare între rânduri este de: a) 50 cm;

b) 55 - 60 cm; c) 62,5 cm;

d) 70 cm; e) 75 cm f) 80 cm. 13. Substanţele colorante din compoziţia frunzelor de tutun sunt reprezentate de către:

a) clorofila a ; b) hidraţi de carbon; c) carotenoide;

d) albumine ; e) flavonoide; f) aminoacizi. 14. În compoziţia tutunului pentru ţigări din foi, albumina se găseşte în următoarea concentraţie:

a) 1 - 3 %; b) 5 - 7 %; c) 8 – 9 %; d) 11 – 17 %; e) 19 - 21 %; f) 23 – 25 %. 15. Călirea răsadului de tutun înainte de transplantare se practică cu:

a) 1 - 2 zile; b) 3 - 5 zile; c) 5 - 7 zile;

d) 7 - 10 zile; e) 12 - 14 zile; f) 17 - 18 zile. 16. Insuficienţa azotului în cultura tutunului determină: a) creştere înceată a plantelor; b) coloraţia verde – închis a foliolelor; c) reducerea conţinutului în nicotină; d) scăderea combustibilităţii; e) sensibilizarea plantelor la boli; f) creşterea conţinutului de albumină. 17. Timpul necesar dospirii frunzelor la tutunul de tip oriental este de :

a) 1 - 2 zile; b) 2 - 3 zile; c) 2 - 4 zile;

d) 7 - 19 zile; e) 12 - 14 zile; f) 15 - 18 zile.

Page 166: Fitotehnie III+IV

166

18. În cazul tutunului pentru ţigarete, alesul şi păpuşitul foilor se produc în lunile: a) iunie;

b) iulie; c) august;

d) septembrie; e) octombrie; f) noiembrie. 19. Creşterea intensă a lăstarilor de hamei se produce la următoarele valori de temperatură:

a) 4 - 5° C; b) 8 - 10° C; c) 11 - 12° C;

d) 13 - 19° C; e) 20 - 22° C; f) 26 - 28° C. 20. Plantaţiile de hamei se înfiinţează pe următoarele tipuri de sol:

a) lăcoviştile; b) nisipurile uscate; c) solurile pietroase; d) solurile cu textură mijlocie; e) cernoziomurile; f) solurile cu conţinut crescut de calciu. 21. Plantarea butaşilor de hamei se execută în următoarele perioade:

a) 15 martie - 15 aprilie; b) 10 aprilie - 10 mai; c) 10 mai - 10 iunie; d) 5 - 15 septembrie; e) 1 septembrie - 1 octombrie; f) 15 octombrie - 15 noiembrie. 22. Care dintre următoarele specii sunt utilizate ca îngrăşăminte verzi în cultura hameiului?

a) porumbul; b) mazărea; c) lupinul alb; d) rapiţa; e) bobul; f) floarea-soarelui. 23. Din masa conurilor uscate de hamei, bracteele reprezintă:

a) 10 - 20 %; b) 30 - 35 %; c) 40 - 45 %; d) 50 – 55 %; e) 60 %; f) 67 - 75 %.

Page 167: Fitotehnie III+IV

167

24. Lăstarii de hamei sunt dirijaţi pe sârme în formă de ″V″, când au înălţimea de: a) 20 - 30 cm;

b) 40 - 50 cm; c) 60 - 80 cm;

d) 90 - 100 cm; e) 120 - 130 cm; f) 140 - 160 cm. 25. În perioada înfloritului şi fructificării la chimion sunt necesare următoarele valori de temperatură:

a) 6 - 7° C; b) 8 - 10° C; c) 13 - 15° C; d) 18 - 19° C; e) 20 - 22° C; f) 24 - 26° C. 26. În cultură mixtă, chimionul se seamănă cu următoarele specii:

a) floarea-soarelui; b) mărarul; c) orzoaica; d) muştarul; e) fasolea; f) porumbul. 27. În procesul de condiţionare al seminţelor de coriandru sunt acceptate fructe înnegrite în procent de:

a) minimum 0,3 %; b) maximum 2 %; c) maximum 3 %; d) maximum 5 %; e) maximum 7 %; f) maximum 9 %. 28. Consumul specific la coriandru este de:

a) 4,2 kg N; 1,6 kg P2O5 şi 4,0 kg K2O; b) 3,7 kg N; 0,6 kg P2O5 şi 2,0 kg K2O; c) 3,0 kg N; 2,5 kg P2O5 şi 0,7 kg K2O; d) 2,7 kg N; 2,0 kg P2O5 şi 1,5 kg K2O; e) 5,2 kg N; 5,0 kg P2O5 şi 3,5 kg K2O; f) 1,3 kg N; 3,5 kg P2O5 şi 5,2 kg K2O.

29. Care este adâncimea de încorporare a seminţelor la fenicul? a) 0,5 - 1 cm;

b) 1 - 2 cm; c) 2 - 4 cm; d) 3 - 5 cm; e) 4 - 6 cm; f) 6 - 8 cm.

Page 168: Fitotehnie III+IV

168

30. Care este conţinutul în ulei volatil al fructelor de fenicul ? a) 1 - 1,5 %;

b) 3 - 6,5 %; c) 7 - 8,5 %; d) 10 - 11,5 %; e) 12 - 13 %; f) 14 - 15 %.

Page 169: Fitotehnie III+IV

169

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Aniţa, N., 1974, Contribuţii la studiul influenţei factorului de vegetaţie umiditate asupra

producţiei şi calităţii tutunului. Editura Ceres, Bucureşti. 2. Aniţa N., Marinescu P., 1983, Tehnologia tutunului. Editura Tehnică, Bucureşti. 3. Axinte, M., 2001, Fitotehnie, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi. 4. Bâlteanu Gh., 1974, Fitotehnie, Editura Didacticǎ şi Pedagogicǎ, Bucureşti. 5. Bojor O., Alexan M., 1984, Plante medicinale şi aromatice de la A-Z, Ediţia II a. Editura Recoop. Bucureşti. 6. Borceanu I., 1991, Sfecla pentru zahăr, în Fitotehnie, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti. 7. Diaconu Aurelia şi colab., 2009, Rezultate ale cercetărilor din domeniul cartofului, Analele C.C.D.C.P.N. Dăbuleni,vol.XVIII . 8. Doucet, M., Doucet Ilaria, 1964, Cultura inului, Editura Agro-Silvică, Bucureşti. 9. Duda, M., 1998, Contribuţii la elaborarea sistemului de combatere integrată a buruienilor la hamei. Teză de doctorat, USAMV Cluj - Napoca. 10. Forgo L., 1957, Cânepa şi inul, cultura şi prelucrarea preliminară, Editura Agro-Silvică,

Bucureşti. 11. Hera Cr. şi colab.,1989, Cultura florii soarelui, Editura Ceres, Bucureşti. 12. Morar G., 1999, Cultura cartofului.Editura Risoprint, Cluj - Napoca. 13. Muntean L.S., 1996, Cultura plantelor medicinale şi aromatice. Editura Dacia, Cluj - Napoca 14. Muntean L S., 1997, Mic tratat de fitotehnie, vol II. Editura Ceres Bucureşti. 15. Muntean L.S. şi colab., 2007,Tratat de plante medicinale cultivate şi spontane. Editura Risoprint Cluj – Napoca. 16. Muntean L.S. şi colab., 2008 - Fitotehnie, Editura Academiei Pres Cluj - Napoca. 17. Pascu, A., Badiu, A., 1993, Memorator pentru cultura sfeclei de zahăr. Editura Tehnică Agricolă, Bucureşti. 18. Păunescu A.D., şi colab., 1990, Cercetări privind stabilirea duratei de obţinere a

răsadului de tutun, în funcţie de sistemul de producere şi epoca de semănat. Buletinul tutunului, nr.1 - 2, Bucureşti. 19. Păun E. şi colab., 1986, 1988, Tratat de plante medicinale şi aromatice cultivate, vol. I (1986) şi vol. II (1988), Editura Acad. Române, Bucureşti. 20. Popescu V., şi colab., 1988, Tehnologii moderne pentru creşterea producţiei şi a valorii de industrializare a sfeclei de zahăr, Editura Ceres, Bucureşti. 21. Roman V.Gh. şi colab., 2008, Cultura plantelor medicinale şi aromatice în sistem ecologic, Editura Ceres Bucureşti. 22. Salontai Al., şi colab,1983, Cultura hameiului. Editura Ceres Bucureşti. 23. Sin Gh. şi colab., 2000, Tehnologii moderne pentru cultura plantelor de câmp. EdituraCeres, Bucureşti. 24. Şandru I. şi colab., 1996, Cultura cânepei, Editura Helicon, Timişoara. 25. Ştefan N., Irimie M.,1967, Cultura tutunului. Editura Agro - Silvică, Bucureşti. 26. Ştefan M., 2009, Fitotehnica florii soarelui şi rapiţei, Editura Universitaria, Craiova. 27. Tabǎrǎ V., 2005, Fitotehnie,vol.I, Plante tehnico-oleaginoase şi textile, Editura Brumar,

Timişoara

Page 170: Fitotehnie III+IV

170