1

COMPORTAMENTUL AFECTIV (NOTE DE CURS)

Afectivitatea cuprinde totalitatea stărilor şi fenomenelor afective, totalitatea trăirilor afectiv-

emoţionale ce reflectă atitudinea şi relaţiile subiective faţă de realitatea obiectivă.

Afectivitatea reflectă relaţia dintre subiect şi obiectul sau situaţia care le-au produs.

Afectivitatea reprezintă o formă de manifestare a atitudinii omului faţă de viaţă, de realitatea

înconjurătoare.

Comportamentul afectiv-emoţional implică un puternic suport motivaţional (şi chiar un

comportament de orientare), care direcţionează activitatea concretă individuală spre satisfacerea

dorinţelor biologic-„spirituale”, îndepărtând-o în acelaşi timp de realitatea potrivnică acestei

realizări.

Modificările funcţionale ce însoţesc emoţiile nu sunt specifice numai acestora, fiind în general

caracteristice oricărei stări de „activare” cerebrală intensă. → Nu se poate stabili existenţa unei

specificităţi a modificărilor organice în cadrul diferitelor stări emoţionale, modificările fiind în

general difuze şi comune, existând doar unele diferenţe de intensitate.

Emoţiile reprezintă pattern-uri responsive; răspunsul emoţional are 3 componente:

1. Comportamental – mişcări musculare adecvate situaţiei ce le declanşează.

2. Anatomice – facilitează elementul comportamental; oferă mobilizarea rapidă de energie

pentru mişcările rapide (necesare).

3. Hormonal – întăreşte răspunsul autonomic (hormonii întăresc şi menţin răspunsurile

autonomice).

Fiecare componentă este controlată de către un sistem neuronal separat. Integrarea acestor

răspunsuri este controlată de către AMIGDALĂ (complexul amigdalian).

Circuitul cerebral al emoţiei – sistemul limbic – alcătuit din: cortex prefrontal, amigdală,

hipocamp, hipotalamus (nucleii mamilari), talamus anterior, cortex cingulat.

Sistemul limbic şi în special nucleul amigdalian reglează comportarea generală afectivă a

individului, influenţând simultan, în mod sinergic manifestările somato-motorii şi funcţiile

vegetative care condiţionează aceste manifestări.

2

Complexul amigdalian – este localizat la nivelul lobilor temporali;

– cuprinde mai multe grupări de nuclei ce îndeplinesc funcţii diferite;

– cel mai important pentru componentele răspunsului emoţional este

NUCLEUL CENTRAL – primeşte informaţii senzoriale de la

cortexul senzorial primar, cortexul de asociaţie, talamus; staţia de

releu al acestor căi este grupul basolateral; trimite proiecții către

diferite zone din hipotalamus, mezencefal, punte, bulb.

o Amigdala (complexul amigdalian) trebuie activată de către zonele implicate în detectarea

stimulilor aversivi – simplii şi complecşi (alături de situaţii sociale).

Stimulii aversivi simplii sunt detectaţi de către TALAMUS.

Stimulii aversivi complecşi sunt detectaţi de CORTEXUL SENZORIAL DE

ASOCIAŢIE.

Situaţiile sociale sunt prelucrate de cortexul orbitofrontal – este situat la baza lobilor

frontali; primeşte informaţii directe de la talamusul dorsomedial, cortexul temporal şi

zona tegmentară ventrală; primeşte informaţii indirecte de la amigdală şi sistemul

olfactiv; trimite informaţii la cortexul cingulat, hipocamp, cortex temporal, hipotalamus

lateral, amigdală şi o serie de părţi din lobul frontal. Astfel, cortexul orbitofrontal

primeşte informaţii despre ceea ce se întâmplă în mediul extern precum şi despre

planurile realizate la nivelul lobilor frontali. Prin output-ul generat de el poate afecta o

serie de comportamente şi răspunsuri fiziologice printre care şi răspunsurile emoţionale

organizate de către amigdală. Cortexul orbitofrontal pare să fie responsabil pentru

transformarea judecăţilor cu privire la semnificaţia personală a situaţiilor sociale în

acţiuni şi răspunsuri emoţionale. Leziunea la nivelul cortexului orbitofrontal produce

reducerea inhibiţiilor şi a grijilor faţă de sine, indiferenţă faţă de consecinţele propriilor

acţiuni iar durerea nu mai produce un răspuns emoţional.

– Cortexul orbitofrontal este responsabil pentru învăţarea implicită a regulilor morale

dintr-o anumită societate; această zonă corticală realizează abstractizarea regulilor

de conduită morală (prin expunere la acestea pe parcursul vieţii, în principal în

perioada copilăriei).

Complexul hipotalamic exercită o puternică funcţie moderatoare asupra comportării generale şi

emotive individuale. Hipotalamusul poate fi considerat un centru ale expresiei emoţionale.

Rolul hipotalamusului în comportamentul emotiv reiese şi din legăturile sale cu sistemul nervos

vegetativ – în primul rând cu sistemul simpatic – prin intermediul căruia se realizează

modificările organice din emoţii. În ceea ce priveşte funcţiile parasimpaticului în emoţii – acest

3

sistem participă probabil în producerea reacţiilor inhibitorii precum şi în unele emoţii cu

caracter de relaxare.

Cortexul are legături complexe prin care realizează coordonarea regiunilor subcorticale dar

participă şi în mod direct în realizarea emoţiilor şi mai ales a sentimentelor. De asemenea

cortexul este implicat în procesul de condiţionare a proceselor afective, în evocarea unor emoţii

pe baza amintirilor sau imaginarea unor situaţii posibile. Cortexul frontal este important în

motivaţie, inteligenţă, judecată, raţionamentul abstract şi controlul emoţional, fiind dovedit că

activitatea neocorticală modifică cert comportamentul emoţional.

Ipoteza markerilor somatici (Damasio)

se bazează pe teoria fiziologică-periferică a emoţiei:

Emoţia implică următoarea secvenţă în determinarea emoţiei: stimul → percepţia stimulului

→ expresia emoţională → emoţia.

Sursa emoţiei o constituie, după James, excitaţiile, semnalele provenite de la viscere şi

muşchi reflectate în creier ca senzaţii. Trăirea emoţională nu ar fi decât o reverberaţie a

viscerelor, o colecţie de semnale interoceptive. Emoţia apare ca un simplu fenomen, un fapt

subiectiv fără eficienţă, ea ar avea doar funcţia de a dubla o stare organică, fiind oproiecţie

simplă a acesteia.

Teoria lui James a fost numită periferică întrucât reduce conţinutul emoţional la senzaţii de

ordin periferic şi fiziologică pentru că reacţiile fiziologice apar ca fiind determinante în

constituirea semnificaţiei afective conştiente.

Aproximativ în acelaşi timp Lange reduce emoţia la modificările vasomotorii, la ceea ce

simte individul ca efect al dilatării şi constricţiei vaselor sanguine.

Astfel,

Emoţia reprezintă o schimbare la nivelul stării fiziologice a organismului ca răspuns la

evaluarea unui eveniment specific – confruntarea cu un stimul semnificativ din punct de vedere

biologic duce la schimbări la nivelul corpului şi creierului.

Emoţiile se bazează pe acele structuri neuronale ce sunt responsabile de stările fiziologice ale

corpului (declanşarea şi menţinerea acestora) precum şi pe acele structuri care realizează

legătura dintre percepţia stimulilor externi şi aceste stări fiziologice.

Schimbările fiziologice de la nivelul corpului reprezintă markeri somatici ce sunt asociaţi cu

evenimentele externe (pe baza învăţării – condiţionare clasică şi operantă). Astfel,

evenimentele externe declanşează schimbările fiziologice care sunt percepute de către creier şi

interpretate – rezultând emoţia trăită.

Controlul emoţional al emoţiilor implică:

4

1. Structuri limbice

2. Cortexul prefrontal

3. Cortexul somato-senzorial

4. Componentelor nucleilor bazali

5. Structuri neuromodulatoare (sistemul colinergic, noradrenergic şi serotoninergic)

Lateralizarea emoţiei (Gianotti)

Emisfera dreaptă joacă un rol major în producerea emoţiilor puternice, în principal celor

negative.

Cele două emisfere joacă roluri complementare în comportamentul afectiv: emisfera dreaptă –

este mai implicată în componentele automatizate ale emoţiei – generează trăirea subiectivă a

emoţiei; emisfera stângă – este implicată în controlul cognitiv general al emoţiei –

interpretează trăirea subiectivă a emoţiei.

Bazele fiziologice ale emoţiei

Majoritatea schimbărilor fiziologice care intervin în cursul activării emoţionale sunt rezultatul

activării reţelei simpatice a sistemului nervos vegetativ, care pregăteşte organismul pentru

situaţiile periculoase.

Sistemul nervos simpatic este responsabil pentru următoarele schimbări (care se pot

manifesta sau nu simultan):

1. Creşterea tensiunii arteriale şi a ritmului cardiac;

2. Accelerarea respiraţiei;

3. Dilatarea pupilelor;

4. Intensificarea transpiraţiei şi diminuarea secreţiilor salivare şi mucoase;

5. Creşterea concentraţiei de zahăr din sânge (pentru a oferi organismului mai multă

energie);

6. Coagulare sanguină mai rapidă în cazul rănirii;

7. Diminuarea motilităţii tractului gastro- intestinal; sângele este redirecţionat, de la stomac

şi intestine către creier şi musculatura scheletică;

8. Oripilaţie (erecţia părului epidermic).

Sistemul nervos simpatic angajează organismul în eliberarea de energie.

Atunci când emoţia se stinge, intervine sistemul nervos parasimpatic – sistemul de

conservare a energiei – care readuce organismul la starea sa normală.

În timpul unor emoţii precum tristeţea sau regretul, unele procese organice pot fi încetinite.

5

BIBLIOGRAFIE: Carlson, N. R. (2005). Foundations of Physiological Psychology (6th Edition). Ed. Allyn &

Bacon. Boston.

Kolb, B. & Whishaw, I. Q. (2003). Fundamentals of Human Neuropsychology (5th Edition).

Ed. Worth Publishers Incorporated. New York.

Kolb, B. & Whishaw, I. Q. (2005). An Introduction to Brain and Behavior (2nd edition). Ed.

Worth Publishers. New York.

STRUCTURI MAJORE ALE SISTEMULUI LIMBIC

http://epomedicine.com/wp-content/uploads/2016/07/limbic-system.jpg

COMPLEXUL AMIGDALIAN

Carlson, N. R. (2005). Foundations of Physiological Psychology (6th Edition). Ed Allyn & Bacon. Boston.

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/d7/Ptsd-brain.png

http://www.personal.psu.edu/afr3/blogs/siowfa12/the-reward-circuit-nucleus-accumbens-ventral-pallidum-ventral-tegmental-area-and-amygdala.jpg

Carlson, N. R. (2005). Foundations of Physiological Psychology (6th Edition). Ed Allyn & Bacon. Boston.

TEORIA MARKERILOR SOMATICI