John Maynard Keynes, Primul Baron Keynes de Tilton (pronunțat keɪnz) (n. 5 iunie 1883, Cambridge — d. 21 aprilie 1946) a fosteconomist britanic ale cărui idei numite economie keynesiană radicale au avut un impact major atât asupra teoriei politice și economice moderne, cât și asupra politicilor fiscale ale multor guverne. Este cunoscut în mod special pentru pledoaria sa în favoarea politicilor guvernamentale intervenționiste, prin care guvernul ar folosi măsuri fiscale și monetare în scopul temperării efectelor adverse alerecesiunilor economice, crizelor economice și boom-urilor economice. Este considerat de mulți economiști unul dintre principalii fondatori ai macroeconomiei teoretice moderne. Populara expresie lui Keynes „Pe termen foarte lung suntem toți morți” este încă citată.

Soluțiile lui Keynes pentru înlăturarea șomajului[modificare | modificare sursă]

Preocuparea fundamentală a lui Keynes a fost aceea de a stabili o corelație între dezvoltarea economică a

societății și nivelul ocupării resurselor de muncă disponibile, de a oferi soluții pentru înlăturarea șomajului.

Pentru aceasta el a folosit un model economico-matematic descriptiv compus din trei categorii de elemente:

Variabile[modificare | modificare sursă]

endogene (determinate), indicatori globali care caracterizează nivelul activității economice la scara

economiei naționale (cea mai importantă fiind cererea efectivă de mărfuri)

exogene (determinante), rate cu privire la comportamentul agenților economici (înclinația spre

consum, eficiența marginală a capitalului, rata dobânzii);

Relațiile dintre variabile[modificare | modificare sursă]

Relațiile dintre variabile au fost redate cu ajutorul unor ecuații și inegalități, precum și interdependența dintre

ele, redată cu ajutorul unor funcții (funcția ocupării, a ofertei, a cererii etc.). Așa cum am mai afirmat, Keynes

admite și recunoaște existența șomajului involuntar – tema principală a investigațiilor lui și scopul final al

analizei este de a descoperi ce anume determină volumul ocupării mâinii de lucru. Nivelul ocupării (E) sau

numărul de muncitori care găsesc de lucru (N) depind de cererea efectivă de mărfuri (D), deci  .

Ținând seama de structura cererii de mărfuri, Keynes ajunge la concluzia că dacă suma consumului final

global (C) și a investițiilor globale (I) este egală cu venitul global (Y), atunci economia este în echilibru, situație

exprimată în ecuația fundamentală a modelului său  . Deoarece în realitate există dificultăți în

desfacerea mărfurilor și predomină dezechilibrul în economie  , încasările sunt mai mici decât

producția oferită și deci, implicit, rezultă șomaj involuntar;

Parametrul multiplicator investițional (K)[modificare | modificare sursă]

Parametrul multiplicator investițional (K), cu ajutorul căruia se exprimă gradul de intensitate al unei variabile, a

fost folosit de Keynes pentru a exprima interdependența dintre fluctuațiile investițiilor, ocupării și veniturilor.

Acesta ne arată că atunci când are loc un spor al investițiilor globale, venitul va crește cu o mărime care este

de K ori mai mare decât sporul investițional. Mărimea (K) este direct proporțională cu înclinația spre

consum  . Ideea lui Keynes este foarte simplă: „Dacă populația nu găsește de lucru și nu este bine plătită,

nu ne putem aștepta ca puterea de cumpărare să crească.”

Neokeynesismul

Categoria: Referat Economie

Descriere:

Sinteza neoclasica, realizata de P.A.Samuelson- rezultatul incercarilor de a elabora o doctrina economica care sa imbibe analiza microeconomica liberala cu cea macroeconomica dirijista. P.A.Samuelson porneste de la apreciarea ca economiile occidentale au un character mixt, deoarece in cadrul lor coexista initiative private si interventia statului...

1

      Intemeietorul dirijismului economic a fost Jhon Maynard Keynes, professor de economie politica la universitatea Cambridge din Anglia, considerat cel mai mare economist al sec. XX.

      Dintre lucrarile sale, cele mai importante sunt:

�         “Consecintele economice ale pacii” (1919)

�         “Tratat despre bani” (1930)

�         “Teoria generala a folosirii mainii de lucru, a dobanzii si a banilor” (1936)

         Curentul neokeysist a aparut imediat dupa cel de-al II-lea razboi mondial, ca o incercare de adaptare a

keynesismului la problematica noua a cresterii economice. Adeptii si reprezentantii neokeynesismului considerau

curentul keynesist, ca de altfel si creatorul lui, ca o rezolutie in gandirea economica, atat prin contributia lui la

analiza macroeconomica, cat si prin masurile de politica economica propuse. Aceasta nu i-a impiedicat insa sa

aduca si o serie de critici la adresa acestuia, ca si unele propuneri de imbunatatire atat a teoriei, cat si a politicii

economice keynesiste.

Dintre criticile aduse doctrinei keynesiste, mentionam:

 

 

 

�         Caracterul static al modelului mathematic keynesist

�         Supralicitarea rolului consumului, neproductiv ca factor de echilibru

�         Supraestimarea factorilor psihologici in explicarea fenomenelor economice.

 

Exista in gandirea economica contemporana trei directii principale ale neokeynesismului:

 

Dinamizarea doctrinei keynesiste realizata de R.F.Harrord, J.R.Hocks, E. Domar;care nu asezat modelul keynesist intr-un mediu dynamic si-au incercat elaborarea unui model de crestere economic ape termen lung.Preocupat  de dinamizarea doctrinei keynesiste reclamata de afirmarea dupa cel de al doilea razboi mondial a cresterii economice, R.F.Harrord concepe un model de crestere economica echilibrata bazat pe trei rate de crestere: reala, naturala si garantata. Implicarea statului in economie prin politica economica a lui Harrord vizeaza reducerea amplitudinii oscilatiilor acestor rate una fata de cealalta. Modalitatile concrete de implicare a Statului in economie sunt: lucrari piblice, operatiuni pe piata monetara, bugete pe zece ani(prin care excedentele din perioadele de expansiune sa acopere deficitele din perioadele de recesiune),”fond tampon” de marfuri cu rol reglator (constituit in perioadele de recesiune si aruncat pe piata in cele de expansiune).

     Pentru reducerea decalajului intre rata garantata sic ea naturala, Harrord prorune solutia cresterii  sectorului

public, insa avertizeaza asupra efectelor negative ale etatizarii exagerate: “pana acum existat tendinta de a

concentra in mainile  statului acea munca imensa de luare a deciziilor celor mai importante referitoare la viata

economica a tarii. In epoca viitoare, va fi ea socialista sau nu, un asemenea system va trebui schimbat, intrucat

decine clara incompatibilitatea lui cu controlul democratic”.

 

 

Sinteza neoclasica, realizata de P.A.Samuelson- rezultatul incercarilor de a elabora o doctrina economica care sa imbibe analiza microeconomica liberala cu cea macroeconomica dirijista. P.A.Samuelson porneste de la apreciarea ca economiile occidentale au un character mixt, deoarece in cadrul lor coexista initiative private si interventia statului. Sistemul economic actual American este, in conceptia lui Paul Anthony Samuelson(n.1915), unul mixt in dublu sens: pe de o parte – prin coexistenta initiativei private si a implicarii statului in economie. Controlul, in acest system mixt, este asigurat de actiunea concomitenta a institutiilor private si a celor publice prin intermediul “orientarii invizibile de catre mecanismulul pietei”, respectiv al “dispozitiilor organizatorice si stimulentelor fiscale”Economia de piata este capabila sa asigure cresterea economica, abundenta si bunastarea, dar, in acelas timp, mentine o serie de inegalitati sociale. Atenuarea acestora cade in sarcina statului care, prin intermediul reformelor trebuie sa asigure echilibrul

intre cresterea economica, stabilitatea si justitia sociala. Este vorba de un “stat al bunastarii generale”- acel

Welfare state, care prin deservirea directa si “programul platilor transferate” face din economia mixta un system

urias de asigurare reciproca impotriva inegalitatilor sociale”.

       Obiectivele concrete ale politicii macroeconomice a statului economiei mixte sunt: asigurarea unui nivel ridicat

si in cresterea a produsului real, a unui nivel inalt de ocupare a fortei de munca; a unor salarii ridicate pentru cei ce

muncesc; a unui stabil al preturilor determinate de pietele libere; a unui curs al schimbului exstern stabil.

        Pornind de la modelul keynesist, autorul sintezei neoclasice racomanda ca masuri de politica economica:

masuri de politica bugetara (cresterea cheltuielilor publice, reducerea impozitelor pentru incurajarea artificiala a

investitiilor si asigurarea unui nivel al economiilor care corespunde folosirii depline a mainii de lucru) si de politica

monetara (intervenita asupra taxei scontului, manipularea ratei dabanzii, operatii pe “open market”).

      

         P.A.Samuelson propune elaborarea unei politici economice care sa opereze cu doua categorii de stabilizatori:

              

�         Stabilizatori automati sau ai  pietei libere (preturi, dobanzi, credite, profituri, cerere – oferta

etc)

�         Stabilizatroi dirijati sau ai statului (impozite, taxe, comenzi de stat, investitii publice etc.)

 

        O politica rationala a statului in scopul echilibrarii economiei , er terbui sa imbine rational aceste doua tipuri de

stabilizatori.

         Samuelson modifica ecuatia de echilibru keynesista: Y = C + I + Pu, unde Pu reprezinta investiile publice;

aratand ca statul trebuie sa intervina pentru incurajarea artificiala a posibilitatilor de investitii, prin invetitii proprii.

 

 

Stanga de la Campbridge – reproseaza doctrinei lui Keynes absurditatea stimularii consumului pentru sporirea cererii solvabile si neglijarea totala a distribuirii echitabile a veniturilor. Obiectivul “stangii de la Campbridge” reprezentata de Joan Robinson, Pierro Sraffa, Nicholas Kalador – concilierea intereselor muncii cu cele ale capitalului, este evident in lucrarea lui Pierro Sraffa “Productia de marfuri prin intermediul marfurilor”. Folosind termini ai gandirii marxiste, Sraffa arata ca atat cei ce depun munca (exponenti ai intereselor capitalului), urmaresc prin organizatiile care le apara interesele, apropierea unei parti cat ma isubstantiale din “surplusul de valoare”. Statul va trebui sa intervina tocmai pentru realizarea unei repartitii echitabile a acestui “surplus de valoare”. Mijloacele pe care le va folosi sunt: politica bugetara, politica fiscala, indexarile, ajutoarele de somaj etc.

 

         Pe baza “legii inclinatiei spre consum “ a lui Keynes, Joan Robinson arata ca numai prin cresterea veniturilor

celor care traiesc din munca, cererea solvabila ar putea tine pasul cu cresterea ofertei sin u prin stimularea cu orice

pr�t a consumului.

Prezentare si caracteristici[modificare | modificare sursă]

Motto: "Actualele modele macroeconomice keynesieniste nu pot reprezenta un ghid demn de incredere pentru

formularea politicii fiscale, monetare, etc. Nu exista nicio sansa ca o modificare majora sau minora a acestor

modele sa duca la imbunatatirea semnificativa a cradului lor de siguranta." (Robert Lucas[necesită citare])

Economia neoclasica se refera la o abordare generala in economie care pune accentul pe determinarea

preturilor, a productiei si a distributiei veniturilor in cadrul pietelor, prin intermediul cererii si ofertei.

Conform lui G.Grellet[necesită citare], un economist francez

Teoria neoclasica se intemeiaza pe date de pornire si un model de comportament. Datele de pornire sunt

considerate a fi exogene : este vorba despre scarile de preferinta ale agentilor economici si despre cantitatile

factorilor de productie la inceputul unei perioade. Maximizarea obiectivelor agentilor , in conditiile constrangerii,

din cauza datelor de pornire constituie singira regula de comportament al agentilor. Aceasta se exprima pe

piata prin intermediul functiei ofertei si cererii. Functionarea pietei permite sa se stabileasca nivelul cererii,

ofertei, preturilor si folosirii (factorilor de productie si fortei de munca).

Teoriile neoclasice sunt obiectul de studiu al mai multor scoli economice, astfel ca exista mai multe pareri

prvind semnificatiile acestui curent. Totusi este recunoscut ca bazele teoriei economice neoclasice au fost

puse de Robert Lucas (Chicago), Thomas Sargent (Stanford) si Robert Barro (Harvard). Ea se aseamana mult

cu abordarea clasica in privinta sublinierii rolului salariilor si preturilor flexibile, dar vine si cu ceva nou, asa

numitele asteptari rationale,prin care se cauta sa se dea o explicatie unor constatari de genulcurbei Phillips.

Bazele[modificare | modificare sursă]

Potrivit teoriei economice neoclasice:

1. prețurile și salariile sunt flexibile

2. oamenii se folosesc de toate informațiile disponibile

Aceste două postulate reprezintă esența concepției neoclasice despre activitatea macroeconomică.

Prima parte a acestei concepții se apropie de ipoteza clasică a flexibilității prețurilor și salariilor, ceea ce

înseamnă pur și simplu că ele se ajustează rapid pentru a echilibra cerere și ofertă.

Cea de-a doua ipoteză constituie o noutate absolută, ea fiind inspirată de progresele înregistrate în ultimii ani

în domenii precum statistică și teoria comportamentului în condiții de incertitudine. Potrivit acestei ipoteze

oamenii își formează așteptările pe baza celor mai bune informații aflate la baza lor. Astfel statul nu-i poate

păcăli pe cetățeni deoarece ei sunt bine informați și au acces la aceleași informații ca funcționarii publici.

Legea piețelor[modificare | modificare sursă]

Subproducția este imposibilă prin natura sa pentru că "ofertă creează cerere". Argumentul este că nu există o

deosebire semnificativă între o economie de schimb monetar și una de schimb în natură. Oricât ar produce

fabricile, muncitorii pot cumpără. Ideea a fost susținută chiar și în timpul Marii Crize când o pătrime din forța de

muncă americană a fost trimisă în șomaj prin următorul argument: "șomajul care există la un moment dat este

produs în totalitate de obstacole fricționale care se opun ajustării instantanee a nivelului salariilor și

prețului" [necesită citare].

Legea piețelor susține că nu pot exista perioade lungi de supraabundență. Dacă producția s-ar modifica,

prețurile ar scădea pentru asigurarea vânzării producției obținute în condiții de ocupare maximă.

Așteptările raționale[modificare | modificare sursă]

Așteptările sunt foarte importante pentru viață economică. Ele îi determină pe investitori să cheltuiască o

anumită sumă de bani, iar pe consumatori să hotărască dacă își economisesc veniturile. Cum poate însă

știința economică să abordeze într-un mod logic problema așteptărilor? Economiștii neoclasici au răspuns la

această întrebare formulând ipoteza așteptărilor raționale. Potrivit acesteia, previziunile sunt obiective și se

bazează pe toate informațiile disponibile.

Ipoteza așteptărilor pornește de la faptul că oamenii fac previziuni obiective. Mai controversată este ideea

conform căreia oamenii se folosesc de întreaga informație existentă și de teoria economică. Aceasta

presupune că ei înțeleg modul în care funcționează economia și ce anume face guvernul. Să presupunem

astfel că parlamentul sporește întotdeauna cheltuielile în anii electorali. Potrivit teoriei așteptărilor raționale

populația va anticipa acest comportament și va acționa în consecință.

Principala noutate care apare în teoria economică neoclasică constă în aceea că, datorită așteptărilor

raționale, statul nu poate păcăli populația cu măsuri economice sistematice.

Implicațiile asupra teoriei macroeconomice[modificare | modificare sursă]

Conceptia economica neoclasica poate fi fructuos aplicata in multe ramuri ale stiintei economice. Aici ne vom

concentra asupra a doua implicatii: natura pietei muncii si curba Philips.

Șomajul[modificare | modificare sursă]

Este somajul voluntar sau involuntar? Somajul involuntar este o situatie in care muncitorii calificati sunt

incapabili sa gaseasca de lucru la nivelul curent al salariului. Economistii keynesisti cred ca o parte importanta

a somajului este de natura involuntara, mai ales in perioadele de recesiune.

Dimpotriva, economistii neoclasici cred ca, in majoritatea cazurilor, somajul este voluntar. In opinia lor, piata

muncii se redreseaza rapid dupa socuri, deoarece salariile se modifica pentru a se reechilibra si oferta de

munca.Astfel, nivelul somajului creste in timpul recesiunilor pentru ca tot mai multi oameni se afla in cautarea

unor slujbe mai bine platite,si nu pentru ca acestia nu-si pot gasi de lucru.Oamenii someaza pentru ca si-au

parasit slujbele, cautand altele mai bine remunerate, si nu pentru ca salariile ar fi prea mari,cum se intampla in

cazul somajului involuntar.

Curba Phillips[modificare | modificare sursă]

Una din marile provocari careia trebuie sa ii faca fata orica scoala economica este aceea de a explica

principalele reguli ce guverneaza ciclul economic intr-un mod coerent si in acelasi timp, compatibil cu alte

aspecte ale vietii economice. Conceptia economica clasica este atragatoare deorece corespunde cu

majoritatea teoriilor privind cererea si oferta. Provocarea consta in a explica cele mai importante elemente ale

ciclurilor economice, cum ar fi curba Phillips sau legea lui Okun. Daca nivelul somajului este ridicat in timpul

recesiunilor, nu se va spune pur si simplu ca oamenii au hotarat ca anul respectiv este potrivit pentru concedii

mai lungi. Cum ar explica o astfel de teorie lunge criza globala din anii 1930 sau declinul inregistrat in ultimii ani

de tarile cu economie de piata?

Economostii neoclasici considera ca perceptia gresita reprezinta cheia ciclurilor economice. Ei cred ca somajul

atinge niveluri inalte deoarece lucratorii au o parere confuza despre conjunctura in care se afla economia ; ei

isi parasesc slujbele de buna voie in speranta ca vor gasi altele mai bine platite, dar in cele din urma ajung pe

listele somerilor. Ori, in faxa de expansiune a ciclului economic, productia atinge niveluri inalte, iar somajul

scade cand oamenii, supraestimand valoarea salariului real sunt pacaliti sa munceasca mai mult.

Analiza se poate face folosind curba Phillips corespunzatoare inflatiei. Potrivit teoriei economice clasice, curba

Phillips pe termen scurt are forma unei drepte verticale in punctul reprezentanmd rata naturala a somajului sau

nivelului de echilibru. Aceasta curba este echivalenta drepteiclasice a ofertei agregate, situatie in care

productia nu este influentata de cererea agregata.

Atunci de unde provin curbele Phillips in panta descandenta? Ele sunt rezultatul unui proces dinamic, in care

oamenii se gasesc temporar intr-o stare de confuzie privind valoarea reala a salariilor.

Spre exemplu, daca Banca Nationala sporeste neasteptat rezerva de bani se ajunge la cresterea neasteptata a

salariilor si preturilor. Muncitorii percep gresit evenimentele economice, nestiind ca preturile cresc la fel de

repede ca si salariile, deci oferta de munca creste si somajul scade.

Astfel, conform teoriei neoclasice,curba phillips aparenta pe termen scurt este rezultatul unor perceptii gresite a

salariului real si a preturilor relative.

Categorii de probleme cu care se confruntă teoria neoclasică[modificare | modificare sursă]

Aprecierile exegetilor occidentali, in fata ecoomistilor de orientare neoclasica se pun cateva mari caegorii de

probleme si Anume :

In ce conditii o societate organizata pe criterii si cerinte ale pietei poate sa realizeze echilibrul general

si optimul economico-social

Ce se intampla cand conditiile respective nu sunt intalnite in realitate

In ce masura este posibila integrarea in mecanismele pietei a proceselor si fenomenelor care,in mod

traditional nu fac parte din ea,ii sunt exogene.Din aceasta categorie sunt mentionate mai intai de toate

mediul inconjurator,calitatea lui,serviciile publice si cresterea rolului statuluiin economie.

Problemele echilibrului economic au capatat o importanta majora in proecuparile economistilor neoclasici .

Preocuparile lorau fost stimulate de nepotrivirea dintre postulatul realizarii automate a echilibrului intre cerere si

oferta, care exclude posibililtatea crizelor si somajului, pe de o parte, si realitatea, care arata cu totul altfel.

Pritre conditiile realizarii echilibrului ,presupuse de modelul neoclasic,se numara :

functionarea nestingherita a mecanismelor pietei ;

liberul arbitru al agentilor economici ;

preturi mici si stabile;

Ele stau in atentia economistilor neoaclasici si realizarea lor este prezentata ca posibila,cu conditia intrunirii

unui numar de ipoteze.

Cercetarea si dezbaterile au fost orientate in mare masura asupra ipotezelor. Una dintre ipoteze este cea a

concomitentei realizarii echilibrului in toate cele patru piete :a marfurilor ,capitalului,fortei de munca si monetare

–ceea ce este greu aproape imposibil de realizat in conditiile gradului mare de complexitate,de

interdependenta intre economiile lumii.

O ipoteza a echilibrului de piata este cea a suveranitatii absolute a cumparatorilor de a dispune de cheltuirea

veniturilor lor,in timp ce in realitate intervin multi factori care determina o suveranitate relativa.

Modificarea frecventa a raporturilor dintre cerere si oferta imprima preturilor un caracter fluctuant .In economiile

de scara industriala productia in serii mari are ca efect cresterea productivitatii si scaderea preturilor pana la un

punct pe masura cresterii cantitatilor produselor .Din acest motiv echilibrul general obtinut din intersectarea

curbelor cerere si oferta este pus sub semnul intrebarii.

Ipotezele mentionate pentru a se putea realiza echilibrul sunt putin satisfacute in realitate, pentru ca piata in

stare dinamica tinde mereu spre echilibru dar nu il atinge niciodata.se ridica astfel problema limitelor pe care le

are piata in determinarea ofertei si cererii,a preturilor si a calitatii marfurilor care se schimba.

Remarcilor critice privind limitele economiei de piata in realizarea echilibrului ,economistii neoclasici le-au

raspuns in doua feluri :

nu a venit inca ziua in care ipotezele teoretice sa-si gaseasca integral corespomdenta in realitatile

practicii economiei de piata, dar spre acea zi trebuie sa se tinda;

sa se renunte la conceptul de echilibru pentru a salva cadrul conceptual al pietei, dar in conditii de

dezechilibru sistemul de preturi isi pierde caracterul de indicator al realitatii produselor ,alocarea resurselor

nu mai poate fi optima, isi face aparitia subutilizarea factorilor. Combinarea conceptului de echilibru cu cel

de dezechilibru a pus problema regandirii intregului sistem conceptual al economiei de piata pentru a-i

asigura coerenta avuta pana la mutatia respectiva.

Piata este elementul fundamental al neoclasicismului. Dar nu toate fenomenele unei economii tin de piata.

Unele sunt exogene. Problema este daca, teoretic si practic, ele pot fi integrate pietei ca sa poata fi solutionate

prin ea. Pentru exemplificare, se poate folosi functia economica a statului si calitatea mediului ambiant.

Regula de fier a pietei este schimbul: se da ceva ca sa se obtina altceva, ambele parti al operatiunii cautand sa

obtina avantaje. Servicii publice ca invatamantul sau apararea nationala nu se integreaza in piata si numai in

parte se supun regulilor ei.

Toti cetatenii contribuie la alimentarea bugetului tarii in moduri foarte diferite, iar serviciile publice de care

beneficiaza sunt independente de contributiile lor. Plateste sau nu impozit, cetateanul se bucura de invatamant

si aparare nationala. Ele sunt bunuri ale societatii de care beneficiaza membrii ei dupa cum au nevoie si ei si

societatea. Aceste asunt servicii colective indivizibile menite sa contribuie la mentinerea macrocolectivitatii in

care traiesc indivizii. In cadrul acestui sector, nu concurenta este cea care reglementeaza si rezolva

problemele, ci reglatorii construiti de forta publica in economie si manevrati prin politici determinate.

Serviciile publice, neputand fi integrate de neoclasici in teoria lor, sunt lasate in afara modelului fiind apreciate

ca exceptii de la reguliile pietei. Se fac si incercari prin care sa se arate ca si invatamantul, cel universitar de

exemplu, ar putea fi supus reguliilor pietei. Plata pentru inscriere, frecventarea cursurilor si absolvirea sa fe in

functie de calitatea serviciilor oferite. In acest caz, ar avea acces la un invatamant de calitate superioara un

numar mai restrans de tineri, cei din lumea bogata, ceea ce ar contraveni intereselor tarii si regulilor

democratiei. In unele tari invatamantul particular este finantat dela bugetul central sau de la bugetele centrale,

pentru a imbina interesele particulare cu cel general.

Problemele devenite atat de acute ale degradarii mediului inconjurator, ale diminuarii si epuizarii resurselor

regerabile sunt incluse de neoclasici in categoria efectelor exterioare pentru ca nu fac parte din niciuna din cele

patru piete mentionate.Se poate constitui, pentru ele a cincea categorie de piata dac sunt internalizate in

modelul neoclasic al economiei de piata?

Deteriorarea calitatii mediului inconjurator sub cele mai variate forme-infestarea aerului si apei,

despaduririle,ploile acide,eroziunea solurilor,epuizarea resurselor neregenerabile,etc- aduce prejudicii

colectivitatilor si indivizilor, agentilor economiei.

Factorii raspunzatori de actiunile deteriorarii raporturilor dintre om si natura nu sunt constransi sa plateasca

pentru prejudiciile aduse,ceea ce, in logica pietei, nu este ceva rational si contribuie la o alocare nerationala a

resurselor. Castigul celor care cauzeaza o poluare (fiindca nu fac cheltuielile necesare pentru a o preveni)

cauzeaza pierderi mari pentru altii si cheltuieli sporite pentru colectivitati, societate.

Pentru promotorii teoriei neoclasice s-a pus problema internalizarii efectelor externe, ca cele ale poluarii,

sanctionandu-se prin piata vinovatii, prin obligarea lor de a face cheltuielile necesare prevenirii poluarii sau

inlaturarii ei in cazul in care s-a produs.

Dar cheltuielile de acest gen, daca sunt incorporate in costuri ,ridica pretul si diminueaza capacitatea

concurentiala a marfurilor ,iar daca nu sunt incluse ele trebuie sa fie suporate din profit ,care se diminueaza.S-

au propus diverse variante de solutii ;una dintre ele consta in colectarea de catre stat a amenzilor pentru

poluare in conditia ca el sa actioneze in vederea imbunatatirii calitatii mediului inconjurator.In acest caz, functia

econimica a statului creste ,ceea ce contravine conditiilor de buna functionare a pietei.

O alta solutie ar fi obligarea celor ce deterioreaza calitatea mediului sa plateasca despagubiri celor

afectati.Acest lucru este de obicei imposibil pentru ca determinarea vinovatilor si pagubitilor este dificila.

Stiinta despre economie are mai multe de facut pentru a gasi termenii obiectivi si caile de concliere a

mecanismelor pietei cu cele ale solutionarii ale problemelor sociale(imbunatatirea mediului inconjurator, in

raportul om-natura).

Socialismul este un concept, o ideologie sau un grup de ideologii, un ansamblu de mișcări politice care au

evoluat și s-au ramificat de-a lungul timpului, un sistem economic. La început, s-a bazat pe proletariatul

organizat cu scopul de a clădi o societate lipsită de clase sociale. Dar, până la urmă, se concentrează, din ce

în ce mai mult, pe reforme sociale în cadrul democrațiilor moderne.

Nu trebuie confundat socialismul cu comunismul. O republică socialistă/stat socialist își propune să instaureze

comunismul.

Prin socialism se mai înțelege ansamblul doctrinelor social-politice care combat individualismul, apară

noțiunile de egalitate și solidaritate și constituie un proiect atât economic (colectivism economic, autogestiune,

economie mixtă), cât și social (egalitate in drepturi, egalitate de șanse) și politic (democrație).

Astăzi, socialismul cuprinde într-un mod foarte larg și general pe toți cei ce doresc schimbarea organizării

sociale în vederea obținerii unei mai mari justiții sociale: el îl include atât pe socialiștii marxiști, cât și pe social-

democrați și pe anarhiști. Aceste curente se înfruntă în probleme fundamentale: pentru sau contra statului,

pentru sistemul parlamentar sau pentru democrația directă.

Curente[modificare | modificare sursă]

În privința teoriilor socialiste se pot deosebi:

Socialismul marxist = teorie politică bazată pe concepția materialistă a istoriei și caracterizată prin luarea

drept obiectiv a punerii în comun a mijloacelor de producție și de schimb, ca și prin repartiția echitabilă a

bunurilor. Ea luptă pentru emanciparea muncitorilor și țăranilor, pentru o lume fără clase sociale și fără

oprimare. Pentru Marx, care a stabilit și definit esența mișcării socialiste, socialismul implică, în final, eliminarea

pieței, a capitalului, a muncii ca marfă și chiar a banilor. Principalii socialiști marxiști au fost: Karl Marx,Friedrich

Engels, Paul Lafargue, Rosa Luxemburg, Karl Liebknecht, Antonio Gramsci, Vladimir Ilici Lenin, Leon Trotsky.

Comunismul = ansamblul concepțiilor socialiste care concep instaurarea orânduirii socialiste ca o cerință a

rațiunii, ca o concretizare a unui ideal moral, prin transformarea socială și edificarea unei societăți ideale,

bazată pe abundență și egalitate. El nu face distincție între clasele sociale, între săraci și bogați, între

exploatați și exploatatori, așa cum fac marxiștii. Critica lor se îndreaptă împotriva capitalismului, sistem ce are

consecințe nefaste asupra dezvoltării omului. Principalii socialiști utopici au fost: Gracchus Babeuf,Charles

Fourier, Robert Owen, A. Blanqui, Saint-Simon.

Socialismul anarhist (libertar) = exprimă o critică radicală a societății și a tuturor formelor de guvernare ce

stau stavilă unei dezvoltări armonioase a individului și care îl constrâng la corupție. Principalele figuri ale

socialismului libertar sunt: P. J. Proudhon,Mihail Bakunin, Piotr Kropotkin, Noam Chomsky.

Socialismul reformist = deși păstrează din marxism obiectivul depășirii capitalismului și făurirea unei societăți

socialiste în care mijloacele de producție să fie proprietate colectivă - resping revoluția pentru atingerea acestui

țel, adică luarea puterii prin violență de către proletariatul organizat. Reformiștii susțin ca statul burghez să fie

constrâns, prin lupte sindicale și parlamentare, să facă reformele necesare perfecționării societății. Principalii

socialiști reformiști au fost: Jean Jaures, Eduard Bernstein, Karl Kautsky.

Social-democrația = se revendică de la principiile socialismului democratic, stabilite de partidul social-

democrat german la congresul de la Bad-Godesberg (1951) și preluate apoi de alte partide (laburist - în Marea

Britanie, socialiste - în țările scandinave și latine). Ele urmăresc o desprindere totală de ideile marxiste și

ducerea unei politici zisărealist, de reforme sociale, în cadrul unor partide parlamentare de centru-stânga.

Ideile social-democrate se reclamă de la principiile revoluției franceze: libertate, egalitate și fraternitate

(termenul actual: solidaritate), vizând o societate bazată pe acțiunea comună a tuturor cetățenilor, care au

aceleași drepturi și răspunderi. Interesele economice nu trebuie să pună piedici democrației, aceasta fiind

capabilă a stabili cadrul economic și a fixa limite acțiunii factorilor de piață. Fiecare cetățean, în calitate de

salariat sau consumator, trebuie să aibă un cuvânt de spus în stabilirea și repartiția producției, în privința

organizării și condițiilor de muncă. Printre figurile marcante ale social-democrațieisecolului XX pot fi

menționați: Leon Blum, Olof Palme, Salvador Allende, Willy Brandt, Lionel Jospin, Segolene Royal.

Cuvântul socialism își are originea la începutul secolului XIX. A fost folosit pentru prima oară, autodefinitoriu,

în engleză, în 1827, pentru a-i descrie pe discipolii lui Robert Owen. În Franța, din nou autodefinitoriu, a fost

folosit în 1832, pentru a-i descrie pe discipolii doctrinelor lui Saint-Simon, iar după aceea de Pierre Leroux și J.

Regnaud în l'Encyclopédie nouvelle. Folosirea termenului s-a răspândit rapid și a fost utilizat diferit în multe

locuri și momente, atât de grupuri, cât și de indivizi care se consideră socialiști sau de oponenții acestora. Deși

există o mare diversitate de opinii printre grupurile socialiste, toți sunt de acord că își au rădăcinile comune în

luptele din secolele XIX și XX ale muncitorilor dinindustrie și din agricultură, lupte duse conform

principiului solidarității și pentru făurirea unei societăți egalitariste, cu o economie care ar servi emancipării

maselor largi populare, iar nu doar puținilor bogătași.

Socialismul trebuie privit ca o formă de organizare socială, în care interesul societății primează în fața

interesului unui individ sau a unui grup restrâns de indivizi și vine în opoziție cu liberalismul, care reprezintă

sistemul social în care primează interesul individului, sau al unui grup restrâns de indivizi, în fața interesului

societății. Privit din acest punct de vedere, socialismul are ca atribut democrația, definită ca putere a poporului.

Economia socialistă pune la bază statul, ca administrator al bunurilor societății, bunuri comune, care să stea la

baza dezvoltării întregii societăți, având ca prioritate necesitățile acesteia legate de creșterea continuă a

nivelului de trai. Inițiativele particulare sunt stimulate în domeniile deficitare ale cerințelor sociale, dar sunt

limitate cele dăunătoare societății, prin pârghiile financiare aflate la dispoziția statului.

Acestea sunt câteva principii de bază, care stabilesc un cadru adecvat societății socialiste, menită să aibă la

bază omul cu necesitățile lui, pentru a asigura fiecărui individ condiții de trai și de perpetuare a speciei, de

recreere și de respect reciproc, pentru a da cetățeanului demnitatea cuvenită ca om, ca membru al societății în

care trăiește, muncește, își găsește fericirea și participă activ la bunăstarea întregii națiuni.