MINISTERUL EDUCAIEI AL REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

ReferatTema: Metodologia gndirii economice a lui J.M.Keynes

Efectuat: Ciorba M. Gr. AEF 112 Controlat: Moraru A. Dr. Lector superior universitar

Chiinu 2011Cuprins Introducere 1. John Maynard Keynes al doilea moment crucial n gndirea economic 2. John Maynard Keynes i teoriile sale 2.1. Econometria si constructia de modele econometrice 2.2. Anticiparile ca factor care determina productia si ocuparea 2.3. Starea de anticipare pe termen lung 2.4. Esenta dirijismului preconizat de J.M.Keynes Concluzie Bibliografie 3 4 7 7 10 12 15 20 22

2

Introducere Viaa economic este extrem de complex, dinamic i cu o mare varietate de problematici. Ea este studiat att n ansamblul ei, de o serie de tiine, n special economia politic, ct i a domeniilor i segmentelor sale, respectiv de tiinele economice de ramur. Pe de alt parte, aceast studiere a vieii economice poate avea nvedere faptele, procesele, categoriile i instituiile economice sau studiul ideilor, a gndirii economice. Astfel, dac economia politic i celelalte tiine economice au ca obiect de studiu cercetarea faptelor economice reale, a raionalitii activitii economice,doctrinele economice au ca obiect studiul diferitelor concepii, teorii, ideologii i doctrine care reflect direct sau indirect aceea i realitate economic. n acelai timp, istoria gndirii economice consemneaz existena revoluiilor n domeniul tiinei economice. Cea mai important este constituirea economiei politice ca tiin autonom prin contribuia economitilor liberali clasici, n perioda cuprins ntre mijlocul secolului al XVIII lea i mijlocul secolului al XIX lea. Pe de alt parte, economitii britanici recunosc existena a trei revoluii n gndirea economic, i anume: trecerea la liberalismul economic, cunoscut sub denumirea de revoluia liberului schimb, nfptuit de Adam Smith (1776); revoluia marginalist sau revoluia utilitii, realizat dup 1870, ncadrat n neoclasicism, nfptuit de Jevons i revoluia keynesist sau revoluia macroeconomic, ncadrat n dirijism, nfptuit de J.M. Keynes. Conform lui Keynes, statul trebuie s ntrebuineze msuri politico - fiscale i monetare, pentru a slbi efectele provocate de recesiuni si boom-uri. n timpuri grele economia trebuie sprijinit printr-o politic fiscal expansiv, pentru ca omajul sa fie redus. n timpuri de prosperitate trebuie reduse deficitele acumulate, prin economisiri crescute. Fluctuaiile economiei ar putea fi astfel ameliorate. Ideile sale au pus fundamentul keynesianismului de astzi i au fost dezvoltate n decursul timpului de economiti ai colii keynesiene, dei n prezent, pentru explicarea efectelor pe termen lung, ele sunt judecate cu scepticism de aderentii neo3-liberalismului. Din punct de vedere academic, keynesianismul este o compoziie format din neoclasic i nelegere keynesian. Pentru el economia de pia este tinuta in fru doar prin politica economic statal. Keynes a diagnosticat incompetena fundamental a economiei de pia de a garanta societatii o dezvoltare stabil.

3

1. John Maynard Keynes al doilea moment crucial n gndirea economic Lordul John Maynard Keynes este cel care, prin ntreaga sa activitate multilateral i ca urmare a construciei teoretice realizate, a dat natere keynesismului, doctrin, coal i curent doctrinar la un loc, cu influen dominant n gndirea economic a secolului al XXlea i n politicile economice implementate n economia capitalist postbelic. Aproape toate curentele doctrinare dezvoltate ncepnd cu anii 50 ai secolului trecut, fie s-au raportat direct la doctrina lui Keynes, fie n elaborarea diferitelor teorii au fcut apel la anumite elemente specifice ce au demers din gndirea spiritual i de mare for a lui John Maynard Keynes. Apariia keynesismului pe scena teoriei economice, a desvririi economiei politice ca tiin s-au datorat marii crize economice din anii 1929 1933, ce a avut efect de cutremur asupra economiei capitaliste a vremii i a scos n eviden marile inconsistene i lipsuri n teoriile economice de natur liberal ce dominau gndirea i politica economic din epoc. Keynes a fost vrful de lance al noii orientri economice, cu principalii piloni de susinere constnd n nencrederea n funcionarea automat a economiei capitaliste, precum i n necesitatea interveniei statului n vederea realizrii echilibrului economic i a utilizrii depline a minii de lucru. J. M. Keynes pune n ali termeni problema, considernd c, spre deosebire de concepia predecesorilor (a clasicilor n special) i n care volumul ocuprii forei de munc depindea direct de salariul real (deci de puterea de cumprare a salariului),muncitorii i formulau cererile n termenii salariului nominal. Dar se impune precizarea c exista i o acceptare a reducerii salariului real, impus de creterea preurilor, ns n aa fel nct scderea ofertei de mn de lucru s nu se situeze sub cea efectiv folosit nainte de urcarea preurilor. n opinia lui Keynes, muncitorii erau dispui s lucreze n condiiile oferite de pia, dincolo de aceast ofert urmnd s apar omajul involuntar. Realitatea existenei unui omaj cronic, a dificultilor prin care trecea economia capitalist la nceputul deceniului patru al secolului trecut, l-au determinat pe autorul englez s afirme necesitatea interveniei statiste n economie, sub forma dirijismului, aspect complet diferit de semnificaia planificrii centralizate. Intervenia statului era vzut ca o necesitate pentru coordonarea deciziilor la nivel macroeconomic, pentru asigurarea unui curs normal al vieii economice, de sprijin pentru iniiativa privat. Prin aceste idei enunate, J. M. Keynes poate fi considerat un precursor al economiei de tip mixt, intervenia statului, n contextul economiei capitaliste al iniiativei particulare urmnd s aib efect benefic asupra binelui public.

4

Esena teoriei keynesiste a ocuprii minii de lucru consta n principiul cererii efective, compus la rndul su din consumul total de bunuri i investiii (consum de bunuri capital), adic de venitul efectiv cheltuit. Aceast enunare a fost posibil deoarece, pentru Keynes, nivelul venitului global ce influena nivelul ocuprii minii de lucru se disemina n trei direcii principale: a)consum; b)investiii; c)tezaurizare. innd cont c ultima direcie era complet neproductiv, o parte din venituri ne mai intrnd n circuitul economic, rmnea, n mod logic, c numai cheltuielile legate de consum i cele privind investiiile s constituie cererea efectiv. Pentru Keynes deci, rezultatele produciei servesc, pe de o parte consumului, iar pe de alt parte pentru realizarea unei producii noi, adic, trebuie s existe un volum de investiii curente suficient de mare pentru a absorbi surplusul produciei totale peste cantitatea pe care colectivitatea dorete s-o consume la nivelul dat al ocuprii. Concluzia general la care a ajuns lordul Keynes era aceea c economia capitalist a vremii era condamnat la o insuficient cerere efectiv (att bunuri de consum ct i de mijloace destinate realizrii acestor bunuri). Ea oscila n jurul unei poziii intermediare considerabil mai sczut dect nivelul ocuprii depline i considerabil mai ridicat dect nivelul minim al ocuprii, sub care ar fi periclitat nsi existena. John Maynard Keynes i-a elaborat teoria economic revoluionar pentru o ar capitalist dezvoltat, Marea Britanie, pornind de la studierea economiei acestei ri (i nu numai) din perioada marii recensiuni economice din perioada 1929 1933, cu scopul de a oferi noi modaliti de analiz economic, precum i de a elabora soluii de depirea principalelor stari cu care se confrunta economia capitalist a vremii sale: omaj n proporii sporite, crize economice, stagnarea produciei, .a. Poate c n elaborarea celebrei sale teorii privind utilizarea minii de lucru, J. M. Keynes s-a bazat i pe o lucrare scris de economistul sovietic de origine maghiar, E.S.Varga (1879 1964), aprut n anul 1935 i intitulat Criza economic, social i politic i n care acest autor enumera printre cauzele ce agravaser situaia muncitorilor, deci a minii de lucru,din rile capitaliste: - creterea nsemnat a numrului de omeri (inclusiv a celor pariali); - diminuarea salariilor reale; - creterea exploatrii muncii; - suprimarea proteciei sociale, .a. Soluia general, unic, pe care Keynes o vedea pentru creterea cererii efective i de aici, creterea utilizrii minii de lucru era cea legat de intervenia statului n economie, prin gndirea politicii dirijismului de transformare a statului ntr-un agent nemijlocit al vieii economice. Printre remediile pe care Keynes le vedea n intervenia etatist, n vederea depirii aspectelor negative ale economiei capitaliste, se gseau: Statul trebuia s stimuleze investiiile prin micorarea ratei dobnzii i sporirea cantitii de bani n circulaie. Acest lucru se putea realiza printr-o aa-zis politic monetar 5

expansionist, de natur s compenseze excesul de preferine pentru lichiditi, sau chiar s reduc aceast nclinaie. De asemenea, era avut n vedere i o politic monetar care s nlocuiasc etalonul aur i aezarea emisiunii monetare pe alte principii, toate pentru a face ca rata dobnzii s ajung la un nivel acceptabil pentru deintorii marilor avuii ale societii. Al doilea mijloc reliefat de Keynes, tot pentru sporirea investiiilor, se traducea n folosirea deficitului bugetar pentru finanare, deoarece nu conta caracterul productiv, dar mai ales neproductiv al investiiilor publice. n viziunea lui Keynes, datorit existenei multiplicatorului investiiilor se justifica respectiva cheltuial, fiind generatoare de noi locuri de munc i n acest fel reducnd omajul i folosind capacitile de producie existente. A treia soluie preconizat de economistul englez privea finanarea de la bugetul statului a firmelor capitaliste pentru comenzi militare, deoarece nici efortul de rzboi, dac stimula consumul i investiiile i asigura profituri stabile, nu trebuia exclus din arsenalul politicii economice a statului. Al patrulea mijloc de sporire a investiiilor era reprezentat de politica salarial, mai precis meninerea unui nivel relativ stabil al salariilor nominale. De fapt, politica de ngheare a salariilor nominale, n condiiile urcrii preurilor i logica reducerii salariilor reale, a fcut parte din politica economic concret a guvernelor americane i britanice postbelice. Pe plan extern, considernd c din punctul de vedere al utilizrii minii de lucru, activitatea de export corespundea actului investiional, se impuneau eforturi pentru asigurarea unei balane comerciale favorabile i n acela i timp trebuia gndit o politic economic la nivel internaional. i Planul Keynes de extindere a schimburilor prin intermediul unor politici de investiii internaionale, a fost tocmai concretizarea acestei concepii. John Maynard Keynes s-a situat, conform precizrilor analitilor fenomenului economic, pe o linie de continuitate, ncepnd cu Aristotel, scolasticii Evului Mediu, continund cu Alfred Marshall i chiar cu tatl su, John Neville Keynes, n ceea ce privete considerarea economiei ca o tiin moral i nu natural. J. M. Keynes nu a mai avut timp s vad urmrile deosebite ale impactului doctrinei sale asupra corpus-ului teoriei i practicii economice, totui a avut ocazia s observe modul n care opera sa capital a revoluionat felul n care lumea privea problemele economice.

6

2. John Maynard Keynes i teoriile sale 2.1. Econometria si constructia de modele econometrice. Principalele scrieri ale lui J.M.Keynes sunt: The Economics Consequences of the Peace Consecinele economice ale pcii (1919), A Treatise on Money - Tratat despre bani (1930), dar este cunoscut, mai ales pentru cartea sa, The General Theory of Employment, Interest and Money Teoria general a folosirii minii de lucru, a dobnzii i banilor (1936), care a revoluionat tiina economic susinnd finanarea prin deficit bugetar ca pe o cale de a pune capt Marii Crize. El ofer soluii sub forma creterii cheltuielilor publice. Keynes considera ca stiinta economica este o ramura a logicii, nu o stiinta naturala. Economia era vazuta ca o stiinta a gandirii cu ajutorul modelelor combinata cu arta alegerii modelelor relevante. Spre deosebire de stiinta naturii, materialul la care ea se aplica nu numai ca nu este constant, el este chiar neomogen in timp. Opinia lui, preluata de fapt de la Robbins, este ca economia, care se ocupa de motive, anticipari si incertitudini psihologice, este o stiinta morala, pentru ca foloseste preponderent introspectia si judecati de valoare. In ceea ce priveste econometria, el crede ca nu se poate ajunge foarte departe decat inventand modele noi si imbunatatite. In acest domeniu, progresul consta in ameliorari progresive in alegerea metodelor. Pentru a-si sustine mai ferm teoria, el ii ofera drept contraexemple pe doi dintre profesorii lui de economie de la Kings College Cambridge. Primul dintre ei este Arthur C. Pigou (care nu si-a ameliorat modelul simplu si invechit pe care il folosea), iar cel de al doilea este Alfred Marshal (care din dorinta de a inveta noi modele si de a fi realist, si-a incurcat modelele refuzand ideea de a folosi scheme abstracte). Pentru ca un model sa nu-si piarda generalitatea si valoarea ca mod de gandire, trebuie sa nu contina valori reale pentru functiile sale variabile, deoarece devine inutilizabil. Keynes observa ca in chimie, fizica si alte stiinte ale naturii, menirea experimentului este de a furniza tocmai acele valori reale ale diferitelor cantitati si factori care apar intr-o ecuatie sau formula; dupa aflarea acestora, ele raman definitive. In economie, a introduce cifre intr-un model duce la anularea valorii sale, pentru ca cifrele nu se vor mai potrivi la o alta incercare. Cocluzia sa este ca a transforma un model intr-o formula cantitativa inseamna a-i distruge utilitatea ca instrument de gandire. Bun cunoscator atit al stiintelor economice, cit si al matematicii, J.M. Keynes a folosit in cercetarea economiei contemporane de piata un model economico-matematic descriptiv cu 7

scopul de a usura intelegerea nivelului activitatii economice si a relatiei dintre diferite variabile ale acesteia, ca radacina a dezechilibrelor din aceasta economie. Preocuparea fundamental a lui Keynes a fost aceea de a stabili o corelaie ntre dezvoltarea economic a societii i nivelul ocuprii resurselor de munc disponibile, de a oferi soluii pentru nlturarea omajului. In esenta, modelul realizat de Keynes se compune din trei categorii de elemente: a) variabilele care constau fie dintr-o serie de indicatori macroeconomici (venit national, cerere, oferta, consum, economii, investitii globale etc), fie din rata lor sau raportul dintre doua astfel de macrocategorii (inclinatia spre consum, eficienta marginala a capitalului, rata dobinzii etc); b) relatiile dintre variabile redate cu ajutorul unor ecuatii (de definitie si comportamentale) si inegalitati, precum si interdependenta dintre ele redata cu ajutorul unor functii (functia ocuparii, functia ofertei, functia cererii globale efective, functia investitiilor, etc). c) parametrul multiplicator institutional (k) cu ajutorul caruia se exprima gradul de intensitate a influentei unei variabile (de exemplu: cheltuiala de venit) asupra altor variabile (de exemplu consumul, economia, investitia). n teoria sa despre multiplicator a luat ideile fiziocraiei lui Franois Quesnay. Pentru a intelege logica demonstratiei lui J.M. Keynes este necesara prezentarea amanuntita a componentelor modelului sau economico-matematic. a) Variabilele. J.M. Keynes are in vedere doua feluri de variabile: aa) variabilele endogene sau determinate si ab) variabilele exogene sau determinante. aa) Variabilele endogene sau determinate sint indicatori globali sau agregati (macrocategorii) care caracterizeaza nivelul activitatii economice la scara economiei nationale si anume: pretul global de oferta al productiei obtinute (Z); cererea efectiva de marfuri (D) sau volumul total de incasari obtinute de intreprinzatori din vinzarea marfurilor; la rindul ei, cererea efectiva (D) se compune din doua parti: cererea de bunuri de consum final sau individual si cererea de bunuri destinate investitiilor ; venitul global (Y); consumul final global (C); economiile (S) sau partea din venitul global (Y) care ramine dupa scaderea consumului final global, deci S= YC; investitiile globale (J); volumul folosirii miinii de lucru sau al ocuparii . Cea mai importanta dintre variabilele endogene pentru functionarea (echilibrul si dezechilibrul) economiei de piata este, dupa parerea lui J.M. Keynes, cererea efectiva de marfuri (D), deoarece de nivelul si modificarea ei depinde de modificarea celorlalte variabile, interdependenta lor reciproca fiind sub influenta variabilelor exogene. ab) Variabilele exogene sau determinante constau intr-o serie de rate (proportii) date, cu privire la comportamentul agentilor economici atit in calitate de consumatori (inclinatia spre 8

consum), cit si in calitate de intreprinzatori (eficienta marginala a capitalului si rata dobinzii). J.M. Keynes are in vedere trei variabile exogene: inclinatia spre consum, privita ca raport dintre consum si venit (in expresia medie c = C/Y) sau dintre sporul de consum si sporul de venit (inclinatia marginala spre consum c = AC/AY), cu inclinatia spre economii, in expresia medie (S/Y) si in expresia marginala (s = AS/AY); eficienta marginala a capitalului sau procentul de profit obtinut la ultima investitie; rata dobinzii sau procentul de dobinda platit pentru capitalul luat cu imprumut. b) Relatiile dintre variabilele mentionate sint redate cu ajutorul unui complex de ecuatii si inegalitati, cu roluri foarte diferite, ecuatii de comportament (functiile), ecuatia fundamentala a modelului, ecuatia de echilibru, expresii matematice ale diferitelor forme de dezechilibru etc. Pentru a intelege logica modelului economico-matematic al lui Keynes si rolul diferitelor functii si inegalitati este util sa rezumam raspunsul pe care-l da el diferitelor intrebari care se pun cu privire la modul cum functioneaza economia de piata in realitate si cauzele diferitelor dezechilibre care insotesc in mod frecvent mecanismul ei de functionare. Spre deosebire de economistii neoclasici care, de regula, presupuneau deplina utilizare a capacitatilor de productie si a miinii de lucru, deci negau somajul, iar mai tirziu, unii dintre ei (A.C. Pigou) admiteau numai somajul voluntar si frictional (temporar, legat de perfectionarea echipamentului de productie si a tehnologiilor), J.M. Keynes admite si recunoaste existenta somajului involuntar (somajul cronic de masa) si incearca sa-i descopere cauzele. J.M. Keynes precizeaza ca "tema principala" a investigatiilor lui si "scopul final al analizei" pe care o intreprinde este "de a descoperi ce anume determina volumul ocuparii miinii de lucru". La intrebarea "de ce depinde nivelul ocuparii?" (E) sau numarul de muncitori care gasesc de lucru (N), Keynes arata ca acestea depind de cererea efectiva de marfuri (D) sau incasarile intreprinzatorilor din vinzarea productiei, respectiv de cererea solvabila exprimind aceasta relatie printr-o functie si anume: A' =J[D) Tinind seama de structura cererii de marfuri si de relatia cererii efective cu volumul si pretul ofertei (Z), respectiv cu marimea venitului global (Y), Keynes ajunge la concluzia ca daca suma consumului final global (C) si a investitiilor globale (I) este egala cu venitul global (Y), atunci economia este in echilibru, situatie exprimata de ecuatia fundamentala a modelului sau si anume: C + I= Y. Intrucit in realitate existau dificultati in desfacerea marfurilor si predomina dezechilibrul in economie, Keynes exprima aceasta relatie sub forma: C + I < Y ceea ce arata ca incasarile erau mai mici decit productia oferita, ca cererea globala de bunuri finale (Q) si bunuri pentru investitii (I) era mai mica decit oferta (F si Z), ca o parte din productie nu se putea vinde si, implicit, o parte din muncitori nu gaseau de lucru, persista somajul involuntar. 9

Daca partea economista din venitul global (S) ar fi egala cu investitiile (I), s-ar putea realiza echilibrul economic si ar putea sa creasca ocuparea miinii de lucru, respectiv sa scada somajul Noua ecuatie S = I este ecuatia de echilibru a modelului economic al lui Keynes. in realitate insa, nu tot ce se economiseste sau se acumuleaza este automat investit, astfel ca in realitate S > I. c) Parametrul multiplicator investiional (K), cu ajutorul cruia se exprim gradul de intensitate al unei variabile, a fost folosit de Keynes pentru a exprima interdependena dintre fluctuaiile investiiilor, ocuprii i veniturilor. Acesta ne arat c atunci cnd are loc un spor al investiiilor globale, venitul va crete cu o mrime care este de K ori mai mare dect sporul investiional. Mrimea (K) este direct proporional cu nclinaia spre consum puterea de cumprare s creasc.dC

/dY. Ideea lui Keynes este

foarte simpl: Dac populaia nu gsete de lucru i nu este bine pltit, nu ne putem atepta ca

2.2. Anticiparile ca factor care determina productia si ocuparea Productia are ca scop satisfacerea consumatorilor. De regula, trece un timp intre suportarea costurilor ca fiind cheltuieli de productie si cumpararea efectiva a produsului. In acest timp intreprinzatorul (privit atat ca producator, cat si ca investitor) trebuie sa se ghideze dupa anticiparile pe care le face in ceea ce priveste pretul pe care-l va plati cumparatorul. Exista doua tipuri de anticipari: pe termen scurt, care se refera la pretul pe care fabricantul il asteapta pentru produsul sau finit la momentul inceperii fabricarii; si pe termen lung se refera la veniturile viitoare la care se asteapta intreprinzatorul daca achizitioneaza produse finite pentru a le adauga la echipamentul sau de productie. Comportamentul fiecarei firme va depinde de aceste anticipari, dar si de cele ale altora, mai ales in ceea ce priveste investitiile. In ceea ce priveste influenta acestora asupra folosirii mainii de lucru, se va tine seama de echipamentul de productie si de stocuri, dar mai ales de anticiparile curente asupra viitoarelor costuri si venituri. Deci modificarea anticiparilor are efect asupra ocuparii mainii de lucru, dar acest efect va fi deplin doar dupa un interval de timp considerabil. Keynes explica acest lucru in cazul anticiparilor pe termen scurt si pe termen lung. Pe termen scurt, schimbarile ce survin in nivelul anticiparilor, atunci cand sunt in sens nefavorabil, nu sunt atat de radicale pentru a duce la incetarea lucrului in procesele considerate eronate; cand sunt in sens pozitiv, este nevoie de o perioada de pregatire a mainii de lucru. Pe termen lung, echipamentul ce nu urmeaza a fi inlocuit 10

necesita in continuare mana de lucru pana la uzare; daca schimbarile sunt in sens favorabil, este nevoie de timp pentru adaptarea echipamentului la noua situatie. In continuare Keynes vorbeste de ocuparea pe perioada lunga, ca fiind acea situatie conform careia anticiparile de un anumit fel se mentin o perioada destul de lunga pentru ca efectul asupra ocuparii mainii de lucru sa fie complet. Acest lucru nu este posibil, datorita modificarilor dese in ceea ce priveste anticiparile, totusi rezulta ca oricarei configuratii a asteptarilor ii corespunde un nivel determinat al ocuparii pe perioada lunga a mainii de lucru. Pentru a exemplifica, Keynes ia in calcul trecerea la o situatie de perioada lunga ca urmare a unei modificari a anticiparilor. In cazul in care noul volum al ocuparii va fi mai mare decat cel vechi, se va observa doar o crestere a intrarilor, adica a volumului de munca in stadiile initiale ale noilor procese de productie ( deci un spor initial al ocuparii modest). Cu timpul, ocuparea va creste treptat, ba chiar va atinge un nivel mai ridicat decat noua ocupare pe perioada lunga. Acest punct culminant se explica prin volumul de munca necesar pentru procesul de formare a capitalului pentru satisfacerea anticiparilor in noua configuratie. In timp, nivelul ocuparii va scadea la noul nivel de perioada lunga. Acelasi lucru este valabil si in cazul in care acesta se situeaza sub nivelul initial, din aceleasi cauze volumul ocuparii fortei de munca va scadea sub noul nivel, revenind cu timpul la acesta. Rezulta din cele analizate ca nivelul folosirii mainii de lucru depinde de configuratia anticiparilor din acel moment, dar si de cele care au existat in trecut, si care sunt intruchipate in echipamentul de productie actual. Deci este corect spus ca folosirea actuala a mainii de lucru este influentata de anticiparile actuale si de echipamentul de productie actual. Keynes considera ca nu se poate evita luarea in consideratie expresa a anticiparilor curente pe termen lung, dar ca este indicat acest lucru in cazul anticiparilor pe termen scurt. De obicei, rezultatele cele mai recente au un rol predominant asupra acestor asteptari; iar prognozele producatorilor sunt modificate mai degraba in lumina rezultatelor, decat pe baza de anticipari privind modificarile viitoare. De altfel, efectele asupra folosirii fortei de munca pe care le au incasarile realizate din vanzarea productiei recente si cele pe care le au incasarile scontate de pe urma vanzarii productiei in curs se suprapun in mare masura. Cu toate acestea, in cazul bunurilor de folosinta indelungata, asteptarile pe termen scurt ale producatorilor se bazeaza pe asteptarile curente pe termen lung ale investitorului, iar acestea nu pot fi verificate la intervale scurte prin rezultatele obtinute.

11

2.2. Starea de anticipare pe termen lung Capitolul studiaza o parte din factorii care determina randamentul in perspectiva al unui bun. Este importanta aprofundarea acestei teme, deoarece capitolul anterior a avut ca tema principala investitiile. Marimea investitiilor depinde de raportul dintre rata dobanzii si curba eficientei marginale a capitalului. Aceasta din urma se poate calcula raportand pretul de oferta al unui bun de capital la randamentul sau viitor (in perspectiva). De aceea, pentru a intelege mai bine factorii de care depinde marimea investitiilor, trebuie sa analizam si acest aspect. Randamentul viitor al capitalului reprezita fluxurile de venituri (suma profiturilor) pe care un intreprinzator sconteaza sa le obtina, dupa realizarea productiei in perioada de functionare a bunului de capital. Randamentele in perspectiva depind in principal de doua grupe de factori, si anume: a) Faptele actuale (care sunt mai mult sau mai putin certe), precum: stocul existent de diferite bunuri capitale sau cererea actuala de marfuri care necesita mai mult capital. b) Fapte viitoare (in legatura cu care se pot face doar prognoze), precum: modificarile viitoare de tip si de volum ale stocului de bunuri capitale, modificarile gusturilor cosumatorilor, cererea efectiva si modificarile salariului nominal. Starea psihologica de asteptare (denumita si starea de anticipare pe termen lung) este aceea in care producatorul evalueaza cat va obtine pentru un produs atunci cand acesta va fi gata, daca hotaraste inceperea producerii lui astazi, cu utilajele existente. Aceasta stare nu depinde doar de prognoza cea mai probabila care poate fi facuta, ci si de autoincrederea cu care facem aceasta prognoza. Starea increderii are o importanta deosebita pentru ca este unul din principalii factori care determina curba eficientei marginale a capitalului (curba cererii de investitii). In examinarea acestei stari, se presupune ca nu au loc modificari ale ratei dobazii si ca schimbarea valorii investitiilor se datoreaza doar unor modificari ale anticiparilor privind randamentele lor in perspectiva. Anumite categorii de investitii depind, nu atat de previziunile intreprinzatorilor profesionisti, cat depind de asteptarile medii ale celor care lucreaza cu bursa. Aparitia hartiilor de valoare si a burselor pe care acestea sunt cotate a condus la posibilitatea evaluarii zilnice a multor investitii.

12

Cunostintele pe care le avem de obicei cu privire la factorii care vor determina randamentul adus de o investitie in viitor, sunt foarte sarace, de aceea, pentru a reevalua o investitie existenta, se recurge la o conventie. Aceasta se rezuma la a presupune ca starea de lucruri existenta in prezent, se va prelungi la nesfarsit. Daca se poate conta pe respectarea acestei conventii, un investitor se poate autoicuraja, deoarece riscul pierderii investitiei scade. Vazute din aceasta perspectiva, inestitiile dobandesc un grad mai mare de sigutanta pentru investitorul individual. Puctele slabe ale conventiei sunt accentuate de unii factori, din care amintim: 1) Cresterea ponderii actiunilor care sunt proprietatea unor persoane care nu iau parte la conducerea intreprinderiideci nu cunosc perspectivele unei investitii actuale sau viitoare. 2) Existenta unor fluctuatii cotidiene ale profiturilor investitiilor existente , care desi sunt trecatoare si nesemnificative, tind sa exercite o influenta nejustificata asupra pietei. 3) Rolul psihologiei de masa a unui numar tot mai mare de indivizi neinformati ce contribuie la schimbarile bruste ale preferintelor colective. Atunci cand exista o cantitate mica de informatii, piata se confrunta cu valuri de optimism sau pesimism nerationale. 4) Starea creditului ceea ce reprezinta starea de incredere pe care o au institutiile care dau bani cu imprumut, in aceia care doresc sa obtina bani de la ele. Prabusirea pretului hartiilor de valoare se poate datora fie starii de incredere a investitorului, fie starii creditului, dar revenirea acestuia se poate realiza doar prin revenirea amandorura. 5) Concurenta manifestata intre profesionistii cunascatori ( care poseda capacitati de apreciere si cunostinte inaccesibile investitorului particular), ar trebui sa duca la corectarea actiunilor indivizilor neinformati. Investitorul si speculatorul profesionist se feresc in a face prognoze pe terman lung in ceea ce priveste randamentul unei investitii. Ei prevad insa modificarile bazei conventionale a evaluarii , nefiind interesati de valoarea reala a unei investitii, ci de acea valoare pe care i-o va conferi piata in viitor, sub influenta psihologiei de masa. Investitorul profesionist trebuie sa anticipeze acele schimbari iminente care influenteaza cel mai mult psihologia de masa a pietei. Obiectivul real al celor mai pricepute investitii este de a pacali multimea si de a transmite mai departe moneda falsa sau cea pe cale sa-si piarda valoarea. Americanii denumesc acest comportament a fi mai rapid decat glontul. Este necesar ca investitorii sa stie sa faca o investitie la momentul potrivit, sa plaseze hartiile a caror valoare este in scadere si sa aiba mereu spatele asigurat in cazul in care ar fi nevoiti sa se retraga din afacere (Keynes explica aceste atitudini printr-o serie se tehnici numite: tac, fata batrana si scaune mobile). In cadrul pietei, exista doua tipuri de investitori: 13

a)

Investitori speculatori (mai iuti ca glontul) sunt genul de persoane care

speculeaza ignoranta celorlalti. Se doreste atingerea unui grad inalt de inteligenta pentru ca acesta sa aleaga varianta de investitie care crede ca va prinde cel mai bine publicului larg, nu aceea care ii place lui cel mai mult. Investitori cu spirit de intreprindere (seriosi) o astfel de persoana, daca este abila va putea obtine profituri mari in perspectiva ghidandu-se dupa cele mai bune anticipari variabile pe termen lung (anticipari autentice). Predominarea unor astfel de persoane pe piata este amenintata de o serie de factori precum: necesitatea unui bagaj mai bogat de cunostinte; un grad de munca (efort) superior; asumarea unor riscuri mai mari; necesitatea unui timp mai indelungat pana la acumularea de bogatie. Un investitor care vrea sa ignore fluctuatiile pe termen scurt ale pietei, are nevoie de resurse mai mari pentru a fi in siguranta. El nu trebuie sa opteze pe scara prea mare si nici cu bani imprumutati. La un anumit nivel de inteligenta si la un volum dat de resurse, privind in viitor, el va obtine venituri mai mari de pe urma jocului. Speculatia nu este tot timpul superioara spiritului de intreprindere, dar cu timpul creste riscul ca speculatia sa predomine. Daca pe o piata apare preponderent un flux continuu de spirit de intreprindere, speculatorii sunt inofensivi. Exemplele de piete folosite de Keynes sunt: piata din Anglia piata bazata pe spirit de intreprindere. La bursa din Londra, este redusa lichiditatea pietei datorita diferentelor mari dintre pretul de cumparare si cel de vanzare (diferente incasate de ministri), comisioanele ridicate ale agentilor de schimb si impozitul mare pe transferuri perceput de Trezorerie. piata din New York piata speculativa. In SUA, spiritul de intreprindere ar putea fi incurajat prin introducerea unui impozit de stat perceput la toate transferurile. Ideal ar fi ca investitiile sa fie achizitii permanente si indisolubile, pentru ca investitorul sasi concentreze perspectivele pe termen lung. Problema in acest caz vine din partea lichiditatii pietelor de investitii. Fiecare investitor considera ca obligatiile pe care le contracteaza sunt lichide, dar acest lucru nu poate fi adevarat pentru toti luati laolalta. Intotdeauna exista riscul de a pierde banii investiti, de aceea multi prefera modalitati alternative de pastrare a economiilor tezaurizarea banilor. In concluzie, este necesara organizarea unor piete pe care bunurile de capital sa se poata transforma foarte usor in bani. In afara de speculatie, spiritul de intreprindere mai este influentat si de optimismul oamenilor mai mult decat de anticiparile matematice, pentru ca nu pot fi calculate precis profiturile ce urmeaza a fi obtinute. Prosperitatea economica depinde si de atmosfera politica si 14

sociala in care se desfasoara activitatea. Langa increderea pe care intreprinzatorul trebuie da o investeasca in piata capitalurilor, se alatura si increderea in guvern si clasa politica in general. Spiritul de intreprindere, intemeiat pe sperante care se prelungesc in viitor, aduce foloase colectivitatii in totalitatea sa. De aceea, deciziile umane nu pot depinde de anticipari matematice riguroase, pentru ca nu exista o baza pentru astfel de calcule. Persoana rationala alege cat poate de bine intre diferite alternative, facand calcule acolo unde poate, dar lasandu-se condusa si de intamplare sau stare psihologica. Exista si factori care atenueaza efectele ignorantei umane in ceea ce priveste viitorul, deoarece exista si investitii al caror randament in perspectiva este dominat de venitul pe care il aduc in viitorul apropiat. Acesti factori sunt: dobanda compusa (in cazul serviciilor publice) probabilitatea invechirii (in cazul cladirilor)

In concluzie, Keynes afirma ca nu are incredere intr-o politica pur monetara care sa influenteze rata dobanzii, deoarece este putin probabil ca fluctuatiile prezentate mai sus sa fie combatute printr-o modificare a ratei dobanzii. El asteapta sprijin din partea statului in organizarea directa a investitiilor.

2.4. Esenta dirijismului preconizat de J.M.Keynes. Socat de nepotrivirea flagranta dintre modelul neoclasic de explicare a economiei contemporane de piata si functionarea efectiva a acesteia, ca si de ruptura dintre urmarile reale si cele presupuse ale liberalismului economic, J.M. Keynes a procedat la un examen critic al teoriei economice dominante si oficial acceptate din tarile occidentale -neoclasicismul - si a inceput sa elaboreze o teorie economica mai cuprinzatoare, mai realista si deci mai eficienta referitoare la aceasta problematica. Intelegerea corecta a "revolutiei keynesiste" presupune clarificarea surselor teoretice de inspiratie ale lui J.M. Keynes si, in primul rind, pozitia lui fata de teoria economica neoclasica.In elaborarea sistemului sau propriu de gindire, J.M. Keynes s-a referit cu precadere la gindirea economica mercantilista, indeosebi in ce priveste interventia statului in economie si preocuparea pentru balanta comerciala si de plati, precum si la gindirea economica a liberalului clasic Th. R. Malthus (1766-l837), privind mai ales rolul consumului individual, inclusiv al consumului neproductiv in functionarea economiei de piata. Ca exponent al oamenilor de afaceri si adept al "burgheziei educate", J.M. Keynes a fost ostil socialismului, colectivismului si, implicit, ginditorilor care aveau astfel de optiuni social15

politice, ceea ce 1-a determinat sa respinga marxismul, fara a-l fi citit si sa redescopere unele din problemele de macroanaliza formulate cu mult inainte de catre K. Marx. Interesul pentru bani si problemele financiare 1-a determinat, in schimb, sa acorde atentie unor economisti minori, cum a fost, de exemplu, Silo Gesell (1862-l930), comerciant german silit un timp in Argentina, care a avut si unele preocupari teoretice referitoare la sistemul monetar si financiar al timpului.In schimb, J.M. Keynes a ignorat sau a ocolit autori valorosi care au avut preocupari similare cu ale sale, de exemplu, lucrarile spaniolului G. Bernacer, dar care nu aveau statutul social si mijloacele de comunicare si popularizare de care dispunea economistul britanic. Pozitia lui J.M. Keynes fata de teoria economica neoclasica este mai complexa. El a fost de acord si si-a insusit microanaliza statica a neoclasicilor pe baza utilitatii marginale, dar a considerat, pe buna dreptate, insuficienta aceasta analiza pentru problema mai complicata a dezechilibrelor din economia de piata, deplasind atentia spre macroanaliza. In acelasi timp, Keynes a respins iluzia autoechilibrarii economiei de piata si politica liberului schimb ca fiind nerealiste, pronuntindu-se in favoarea interventiei statului in economie in sprijinul agentilor economici particulari. Prin urmare, ruptura dintre keynesism si neoclasicism nu este totala, globala, ci partiala. Exista cel putin doua puncte comune care unesc keynesismul si neoclasicismul si anume: adeziunea la proprietatea particulara, respectiv apararea initiativei private in economie si explicatia psihologica a fenomenelor economice la scara microeconomica, pornind de la utilitatea marginala a bunurilor. Keynes nu respinge marginalismul, ci il subordoneaza macroanalizei. Un rol important in conturarea "revolutiei keynesiste" l-au avut si diferitele experiente nationale de interventie a statelor contemporane in economie, ca de exemplu, politica britanica a lucrarilor publice in vederea diminuarii somajului atit inaintea, cit si in timpul si dupa marea criza economica din anii 1929/1933, precum si politica similara nordamericana (New-Deal). Comparata cu paradigma neoclasica, paradigma lui Keynes a reprezentat un progres categoric in cercetarea economica, atit in sensul extinderii sferei de cuprindere a cercetarii (la nivel macroeconomic), cit si in sensul apropierii ei de realitatea concreta, prin cercetarea dezechilibrelor din economia contemporana. Dintre toti contemporanii sai occidentali, J.M. Keynes a fost economistul care s-a adaptat cel mai rapid si mai eficient la noua situatie, a inteles in mod limpede comandamentul momentului respectiv si a reusit sa formuleze un raspuns care a dat satisfactie atit agentilor economici particulari greu incercati de criza, cit mai ales oamenilor politici care aveau nevoie de un suport teoretic al masurilor de politica economica pe care erau stabiliti sa le adopte. 16

Teoria generala a lui Keynes a urmarit ca pe baza disfunctionalitatilor din economie semnalate si in multe privinte explicate sa gaseasca solutii practice de atenuare sau chiar de inlaturare a dezechilibrelor si revigorare a sistemului economic in ansamblu. Pe cit de indrazneata a fost analiza economica intreprinsa de J.M. Keynes, pe atit de socanta a fost politica economica preconizata de el. J.M. Keynes respinge liberul schimb pentru ca il considera ineficient si nerealist atit la scara macroeconomica, cit si la scara mondoeconomica. La scara macroeconomica, liberalismul economic a dus la risipa de resurse si capacitati de productie ca urmare a dezechilibrelor, a dificultatilor in nzarea marfurilor si in efectuarea de investitii, precum si ca urmare a somajului involuntar cronic. "Este sigur ca lumea nu va mai tolera mult timp somajul - arata J.K. Keynes - care, cu exceptia unor scurte intervale de activitate febrila, este legat - si, dupa parerea mea, legat inevitabil - de individualismul capitalist din zilele noastre. Este posibil, insa, ca printr-o analiza corecta a problemei sa se poata vindeca boala, mentinind totodata eficienta si libertatea". Esecul liberului schimb la scara mondoeconomica s-a manifestat, dupa parerea lui Keynes, prin provocarea unor contradictii si conflicte care au dat nastere la o acerba lupta pentru piete, transformind comertul international intr-un "mijloc desperat de a mentine ocuparea miinii de lucru in propria tara, prin fortarea vinzarilor pe pietele externe si restringerea cumparaturilor", prin "deplasarea problemei somajului, spre vecinul care a fost infrint in lupta", culmind cu razboaile cauzate de lupta de concurenta pentru piete. "Prin urmare - conchide Keynes -, critica mea este indreptata inainte de toate impotriva inconsistentei bazelor teoretice ale doctrinei laissez-faire (liberului schimb) in spiritul careia am fost crescut si pe care am predat-o multi ani de-a rindul, impotriva ideii ca rata dobinzii si volumul investitiilor se silesc de la sine la nivelul optim, astfel incit preocuparea in legatura cu balanta comerciala este o pierdere de timp. Caci se dovedeste ca noi, am gresit intr-un mod prezumtios, tratind drept o obsesie puerila ceea ce a fost timp de secole un tel principal al actitatii practice de conducere a treburilor statului". Pentru a diferentia politica economica preconizata de el de interventia excesiva a statului in economia tarilor cu proprietatea colectiva, denumita "socialism de stat", Keynes si adeptii sai au denumit interventia moderata si limitata a statului in economie cu termenul de "dirijism". Esenta politicii economice dirijiste preconizata de J.M. Keynes consta in realizarea "unor masuri de control pentru a determina o concordanta intre inclinatia spre consum si imboldul la investitii", pentru a statornici un volum global al productiei cit mai apropiat cu putinta de volumul corespunzator ocuparii depline. "Ceea ce este important pentru stat - precizeaza Keynes - nu este de a prelua proprietate asupra mijloacelor de productie. Daca statul este in masura sa sileasca volumul global al 17

resurselor consacrate extinderii instrumentelor de productie si retributia de baza a proprietarilor acestora, el va fi realizat tot ceea ce trebuie sa realizeze". Pentru stimularea inclinatiei spre consum si descurajarea tezaurizarii sterile, Keynes are in vedere reducerea salariilor reale si cresterea consumului de stat, recurgind in acest sens la sporirea cantitatii de bani de pe piata, eventual la ajustarea suplimentara a veniturilor prin politica fiscala (impozite, taxe, contributii, indeosebi impozite mari pe mosteniri). Principalele pirghii folosite in acest caz sint: politica veniturilor si politica monetara. Pentru stimularea imboldului la investitii, el propune o politica a creditului ieftin (reducerea ratei dobinzii), alte facilitati (aprozionare, transport, desfacere etc.) pentru investitii particulare, precum si investitii de stat, atit in ramuri productive, in cercetare, cit si in domenii neproductive, efectuate pe seama cheltuielilor publice din bugetul statului. Lasind in continuare pe agentii economici sa ia decizii in mod individual, pe consumatori in functie de marimea veniturilor obtinute si inclinatia lor spre consum, iar pe investitori in functie de maximizarea eficientei marginale a capitalului, statul avea sarcina sa foloseasca pirghinle economice pe care le avea la dispozitie (politica veniturilor, a impozitelor, politica monetara, fiscala, bugetara etc.) in asa fel incit sa dirijeze comportamentul agentilor economici in sensul corelarii si coordonarii inclinatiilor psihologice si pe aceasta cale sa determine echilibrarea ofertei de marfuri cu cererea efectiva de marfuri. Totodata, aceasta insemna echilibrarea investitiilor cu economiile, extinderea investitiilor productive, generatoare de cerere de bunuri finale si, implicit, cresterea numarului de locuri de munca in vederea functionarii cit mai echilibrate a economiei. Exista, fireste,o anumita ierarhie a masurilor practice preconizate de J.M. Keynes pentru atenuarea dezechilibrelor si somajului din economia secolului XX. In centrul masurilor dirijiste preconizate de el pentru dezvoltarea economica echilibrata si reducerea somajului, sta politica investitiilor productive, creatoare de noi locuri de munca si de cerere suplimentara de bunuri de consum si bunuri investitionale, care presupune activizarea fondurilor economisite sau acumulate in vederea cresterii bogatiei sociale si deci a prosperitatii generale. Accentul deosebit pus de Keynes pe transformarea economiilor (acumularilor) in investitii se bazeaza pe convingerea lui ca un act individual de economisire are un efect depresiv asupra activitatii economice, intrucit presupune reducerea neta a cererii de consum si nu contribuie cu nimic la imbunatatirea venitului in perspectiva. Pentru a contracara aceste efecte negative, Keynes considera ca statul ii poate stimula pe particulari sa faca investitii suplimentare daca practica o rata scazuta a dobinzii, facilitind accesul la piata capitalului, iar in absenta initiativelor particulare, statul insusi poate mobiliza fondurile economisite, fie pe calea impozitelor pe venituri, averi, mosteniri etc, fie pe calea 18

imprumuturilor publice, utilizindu-le apoi pentru investitii de stat, mai ales sub forma lucrarilor publice. Echilibrarea investitiilor cu economiile constituie o problema complexa si dificila, a carei rezolvare presupune mobilizarea si coordonarea unui ansamblu de factori si metode. "Pare putin probabil ca influenta politicii bancare asupra ratei dobinzii sa fie suficienta pentru a determina ea insasi un volum optim de investitii - remarca J.M.Keynes. De aceea - continua el -, cred ca o socializare destul de cuprinzatoare a investitiilor se va dovedi singurul mijloc pentru asigurarea unui nivel de ocupare apropiat de ocuparea deplina, desi aceasta nu trebuie sa excluda tot felul de compromisuri si aranjamente pe baza carora autoritatile publice vor colabora cu initiativa privata". Chiar daca notiunea de "socializarea investitiilor" apare socanta in conceptia unui aparator al individualismului si al liberei initiative, ea sugereaza deja caracterul mixt, structura complexa si diversificata a economiei contemporane de piata, alternativ cu fizionomia ei mai simpla din secolele anterioare. Ideea folosirii lucrarilor publice ca mijloc de activizare a fondurilor economisite si de sporire a venitului si a ocuparii miinii de lucru a fost ilustrata de J.M. Keynes cu un exemplu extravagant sugerat de unele practici similare din antichitate (constructia de piramide) si evul mediu (constructia de catedrale). "Daca Trezoreria ar umple sticle vechi cu bancnote - scrie Keynes -, le-ar ingropa la o adincime adecvata in mine de carbune parasite, care ar fi apoi umplute pina sus cu gunoaiele oraselor si ar lasa in seama initiativei private ca, pe baza principiilor verificate ale laissezfaire-ului, sa dezgroape bancnotele (dreptul de a o face fiind obtinut desigur prin adjudecarea pe baza de oferte a terenurilor bancnotifere), s-ar putea sa nu mai existe somaj si, tinind seama de repercusiuni, venitul real al colectivitatii ca si avutia ei in forma de capital ar creste probabil simtitor fata de situatia din acel moment. Fireste, ar fi mai rational de a construi case si de a face alte bunuri similare; dar daca acestea intimpina greutati politice si practice, ar fi mai bine de a intreprinde cele aratate mai sus decit de a nu intreprinde nimic". Din cele de mai sus rezulta ca deciziile economice ale statului pot fi luate in functie de multe considerente, nu numai economice, deci tinind seama in mod strict de eficienta, ci si in functie de considerente politice care se pot afla in contradictie cu eficienta. Aceasta particularitate poate avea consecinte neasteptate si in ce priveste destinatia cheltuielilor publice pentru scopuri civile sau militare. Aceasta imprejurare a fost folosita de politicienii care au invocat autoritatea gindirii economice a lui Keynes pentru masuri care nu se incadrau intotdeauna in obiectivele pe care le-a avut in vedere economistul britanic. Aceasta este una din cauzele importante care explica unele consecinte negative ale dirijismului, dincolo de asteptarile si presupunerile formulate de economistul care a oferit cea mai convingatoare motivare teoretica, 19

de

principiu,

pentru

dirijismul

liberal.

ConcluzieEconomist de renume mondial, mai precis, cel mai de seama economist occidental de la mijlocul secolului XX, J.M.Keynes este fiul profesorului universitar britanic de economie politica John Nelle Keynes. Format la cele mai inalte universitati britanice in spiritul neoclasicismului, J.M. Keynes a fost un ginditor neconformist, care a supus criticii teoria economica dominanta din timpul sau, a avut preocupari multiple, de la stiinta si arta pina la speculatii bursiere si indeletniciri manageriale. J. M. Keynes a desfasurat o bogata si rodnica activitate de cercetare stiintifica, interesindu-se in egala masura atit de probleme metodologice si teoretice, cit si de probleme economice practice, de politica economica. Receptiv la schimbarile care au intervenit in economia din perioada interbelica atit in Marea Britanie cit si in intreaga lume, Keynes isi da seama de inconsistenta multor idei ale liberalismului traditional, denunta iluziile lui si procedeaza la innoirea gindirii economice, preocupat de elaborarea unei teorii economice cu o valabilitate mai mare in timp si spatiu (o teorie economica generala) decit cea neoclasica, pentru a raspunde problemelor reale cu care se confrunta generatia sa de economisti si oameni politici. Activitatea stiintifica originala a lui J.M. Keynes a avut ca punct de plecare constatarea ca "gindirea economica ortodoxa este in impas", ca ipotezele fundamentale de la care pleaca aceasta nu corespundeau realitatii din timpul sau si ca, din aceasta cauza, "pasind pe carari necunoscute", el, Keynes, avea datoria sa formuleze aprecieri critice pentru a se "debarasa de moduri obisnuite de gindire si de exprimare", a caror valabilitate nu era confirmata de practica. "Dificultatea nu o constituie ideile noi - scrie Keynes in anul 1936 - ci debarasarea de cele vechi, care au capatat ramificatii in toate ungherele mintii noastre, a celor formati la scoala prin care au trecut cei mai multi dintre noi. Succesul rapid si rasunator al keynesismului in deceniile de la mijlocul secolului XX s-a datorat faptului ca prin politica economica preconizata a dat raspunsuri eficiente unor probleme grave si urgente, contribuind la relansarea economiilor dupa criza din anii 1929/1933. Pe termen scurt, politica dirijista preconizata de Keynes a dat rezultate incurajatoare, contribuind la reducerea somajului si atenuarea dezechilibrelor, respectiv aminarea sau atenuarea crizelor. Este adevarat ca acest curs al evenimentelor a fost intrerupt de cel de-al doilea razboi mondial, dar, dupa acest razboi, politica dirijista a fost reluata cu rezultate bune, contribuind la cresterea economica a tarilor occidentale intr-un ritm inalt, necunoscut pina la acea data. 20

Pe termen lung, politica economica dirijista a avut efecte mai complexe. Desi cresterea economica (sporirea substantiala a venitului national de la un an la altul) a continuat mai bine de doua decenii dupa cel de-al doilea razboi mondial, fara perturbari olente, cu timpul au inceput sa se manifeste o serie de "efecte perverse" (indirecte, neasteptate) ale acesteia. Este vorba in special de inflatie atit sub forma ei "tiritoare", cit si sub forma "galopanta" in diferite momente ale perioade postbelice. Doua cauze mai importante au contribuit la subminarea echilibrului economiei de piata contemporane si manifestarea violenta a dezechilibrelor sub forma unui complex de crize (functionale, structurale, globale etc). Pe de o parte, este vorba de cresterea considerabila a ponderii cheltuielilor publice, insotite de cresterea deficitelor bugetare ale tarilor dezvoltate. Pe de alta parte, este vorba de modificarea caracterului si destinatiei investitiilor de stat care au fost orientate spre sectorul militar, reducind considerabil efectul creator de venit si de locuri de munca al acestor investitii,iar uneori transformindu-l de-a dreptul in "efect depresiv". Cind aceste consecinte negative au inceput sa eclipseze avantajele initiale reale ale dirijismului, la granita dintre deceniile 7 si 8 ale secolului nostru, a luat amploare critica antidirijista si antikeynesista, relansind in prim-ul controverselor teoretice si politice din economie, orientarile de natura liberala ("noii economisti, teoria economiei ofertei, neoliberalii, teoria asteptarilor rationale etc).

21

Bibliografie 1. Becker G., Comportamentul uman o abordare economic, Editura All, Bucureti, 1994; 2. Blaug M.,Teoria economic n retrospectiv, Editura Didactic i Pedagogic, Bucureti, 1992; 3. Friedman M., Capitalism i libertate, Editura Enciclopedic, Bucureti, 1995; 4. Frois A., Economie politic, Editura All, Bucureti, 1998; 5. Hausman D., Filosofia tiintelor economice, Editura Humanitas, Bucureti, 1993. 6. Pohoa I., Doctrine economice universale, Editura Fundaiei Gh. Zane Iai, 1995. 7. Tnsescu E., Curs de istoria gndirii economice, Editura Evrika, Brila, 2000; 8. Todosia M., Doctrine economice, Editura Universitii Al. I. Cuza, Iai, 1993; 9. Zeletin ., Neoliberalismul, Editura Scripta, Bucureti, 1992;

22