1

Viaţa lui George Enescu

*** 1. Primii ani.

GEORGE ENESCU (19.aug.1881- 4.mai.1955) compozitor, dirijor, violonist, pianist şi profesor.

19.aug.1881 data de naştere, al 8-lea copil, toţi ceilalţi au murit de mici. Satul natal, Liveni-Vârnav din jud. Botoşani. În copilărie i se mai spunea Jurjac

(în actul de naştere scrie Gheorghe).

De mic şi cât a trăit, mama sa îl striga “Cocuţa”, iar tatăl şi mai târziu, fratele vitreg (Mitruţă Bâşcu), îl strigau “Jorjâcă” (Georgică). Guvernanta franceză, venită la Cracalia, nu putea nicidecum să pronunţe moldovenescul “Jorjâcă”, încât îi spunea “Georges-Jacques” (Jorjac), crezând că poartă două nume îmbinate, ca la francezi : Georges (Jorj) şi Jacques (Jac). De aici i se trăsese şi porecla “Jorjac” sau “Jurjac”.

2

Liveni, intrarea dinspre Cracalia

3

Casa în care s-a născut a fost dărâmată prin 1951 de noile autorităţi. Reconstrucţia s-a făcut în 1956. Au fost chemaţi constructori şi bătrâni din sat pentru a o reface

Liveni, intrarea dinspre Cracalia

Liveni, casa în care s-a născut (refăcută)

4

aşa cum era.

Totodată au fost recuperate, cât s-a putut, obiectele şi mobilierul care au dispărut. Casa a fost inaugurată în 1957 şi declarată muzeu.

Mama - Maria Enescu (născută Cosmovici), fiică a preotului Ioan Cosmovici din Mihăileni, cânta din gură şi la chitară. Bunica după mamă se numea Zenovia (născută Vogoride, în Mihăileni) iar bunicul, Costache Cosmovici, fusese episcop de Rădăuţi. La Mihăileni era o atmosferă muzicală iar o vecină (Aspazia Stavrat) cânta la pianină.

Tatăl - Costache Enescu, fiu de preot, cânta la vioară, originar din Zvorâştea.

În 1884, pe când avea 3 ani, părinţii se mută la Cracalia unde au locuit la “Aşezămintele lui Sofian”.

Liveni, casa în care s-a născut

5

Întrucât Costache Enescu era un vrednic gospodar şi se arătase şi bun contabil, reuşi, cu recomandarea lui Gheorghe Cosmovici (unchi a lui Maria Enescu), să obţină administrarea bunurilor “Aşezămintelor Sofian din Botoşani”.

Dovedindu-se un bun şi chibzuit administrator, a putut să reînnoiască mereu contractul cu “Aşezămintele Sofian”, până în 1917, când s-a retras la Dorohoi, din motive de boală.

Într-o staţiune balneară aproape de satul natal (Bălţăteşti), la vârsta de trei ani a ascultat un taraf care îl impresionează (un nai, câteva viori, ţambal, contrabas). A doua zi întinde o sfoară pe o bucată de lemn improvizând vioară şi cu nişte beţişoare îşi imaginează că are un ţambal.

La fragedă copilărie a învăţat Valurile Dunării (a lui Ivanovici) de la Conu’ Costache (tatăl lui George).

Taraf de lăutari

6

La 5 ani a fost dus la Iaşi unde îl cunoaşte pe Eduard Caudella.

La aceeaşi vârstă a compus prima sa operă pentru vioară şi pian “Ţara Românească”.

Având ca educatoare, de la vârsta de 5 până la 8 ani, pe franţuzoaica Lydie Cedre, o femeie cultă, cu studii superioare de pictură, lingvistică, şi muzică, micul G. Enescu a învăţat să scrie, să

citească, să cânte la pian, să vorbească limba franceză, să colecţioneze timbre poştale.

Când, în 1888, George Enescu a fost din nou evaluat de Eduard Caudella, profesorul ieşean a constatat că învăţământul muzical românesc nu prea mai avea ce să-i ofere micuţului său elev aşa că i-a recomandat continuarea studiilor la Viena.

“Eu, după câte ştiu şi-mi aduc aminte din copilărie, am învăţat singur să cânt la vioară şi la pian, luându-mă după tată şi după mamă, Tincuţa, şi m-elle Cedre la pian”, povesteşte Enescu vărului mai mic, Al. Cosmovici. “După cum am învăţat de la ei, pe-ncetul, să citesc, să scriu, să socotesc şi să desenez, tot aşa am învăţat şi să cânt. Eu n-am fost dus la şcoală ca alţi copii şi nici profesori în casă n-am avut. Eu desenam tot ce vedeam, flori, păsări, pomi, case, cai, câini legaţi; pisici în casă nu intrau. Tot aşa desenam şi note rotunde cu sau fără coadă şi pe care le luam, fără să ştiu de rostul lor,

G. Enescu la 6 ani

7

din cartea de chitară a mamei, care era scrisă cu litere vechi. Asta era joaca mea pe-atunci, căci alta nu aveam. Mama îmi povestea lucruri duioase şi se acompania cu chitara: iar eu aşezam pe jos vioara tatei şi o ciupeam ca pe o chitară, cautând s-o imit. Azi aşa, mâine aşa, pân-am început să-i prind meşteşugul. Eram însă şi foarte atent când cânta tata la vioară, urmărind cum îşi aşază degetele pe strune şi cum ţine arcuşul. Aşa am ajuns să-i prind cântecele lui, câte unele.

Dar când mă prindea tata cu vioara sa, mi-o lua şi o punea sus pe dulap ca să n-o ajung. Spunea că-i rup strunele şi n-are altele de schimb. Atunci eu am cerut o vioară şi pentru mine. Mi s-a adus de la Dorohoi, dintr-o prăvălie, o vioară de jucărie cu trei strune care nici măcar nu suna.

Mama s-a repezit să mi-o dezinfecteze cu soluţie, conform bunului obicei: dar i-am luat-o repede înainte şi-am aruncat vioara-jucărie pe foc, că era iarna. Mama a răsuflat uşurată c-a scăpat de-o grijă; iar tata n-a mai zis nimic, căci nu era cine ştie ce!

S-a hotărât atunci să mi se cumpere de la Iaşi, o vioară adevărată, format mic pentru copil; o vioară marca Platt. Cum am avut vioara am început să cânt şi cu arcuşul. Totul mergea strună! Odată am ajuns să-i cânt tatei unul din valsurile pe care le canta mama la chitară, de-a rămas trănsit! –Măi, tu ai ureche; ai să te faci lăutar!- mi-a zis în glumă. Eu mă gândeam însă de pe-atunci să ajung ceva mai mult şi am început să cânt pe vioară alte melodii, ale mele, adică încercam să compun.

8

Mergând vara la casa mamei din Mihăileni şi văzând pianul de acolo pe care mama mi-a căntat, am cerut ca să luăm pianul cu noi acasă, ceea ce, desigur, nu se putea face. Pianul era din cele grele, iar drumul dintre Mihăileni şi Dorohoi era foarte lung şi plin de hârtoape.

La insistenţele mele, părinţii s-au îndurat şi au găsit un pian de ocazie la Dorohoi, care era mai uşor şi a putut fi transportat pe drumul mai bun şi mai scurt dintre oraş şi Cracalia. Acum aşază-te băiete, la pian şi dă-i şi dă-i: că era doar o joacă, singura mea joacă şi nimeni nu zicea nimic.

Dar din joacă-n joacă am ajuns să cânt şi la vioară şi la pian şi cu-ndrumările ce mă căpătasem pe ici pe colo, de la cei mari, m-am simţit stăpân pe instrumente. Imitam cântecele lor, dar mai mult pe ale mele le cântam. şi când m-au dus la profesorul Caudella la Iaşi să mă asculte, tot dintr-ale mele i-am cântat, în cele din urmă.

Apoi, când a fost vorba să-nvăţ, să citesc notele, părinţii spun că le-am zis că –muzica nu se scrie cu litere şi că nu se poate citi. Vecinul nostru, inginerul Mihai Zoller, a făcut mult haz de asta şi a spus că vine el să mă înveţe –să scriu şi să citesc- muzică şi a venit cu un caiet de muzică cu portative, pe care eu pe dată m-am pus să desenez rondelele mele cu codiţa când în sus, când în jos şi cu multe linii orizontale între ele. Cu această ocazie s-a văzut că ştiam deja gama lui do, pe portativ, încât a fost uşor să învăţ apoi toate notele, valorile şi măsura, trecând direct la descifrare pe metoda lui Beriot, ce mi-o cumpăraseră.”

9

*** 2. Plecarea la Viena.

În luna septembrie 1888, după aproape două zile de călătorie, Costache şi Maria ajung cu fiul lor la Viena. Costache Enescu îşi instalează soţia şi copilul într-o liniştită pensiune de familie din cartierul Wiedener, la d-na Emmy Ursichtz. Se duce din primele zile să-şi înscrie băiatul la Conservator, instituţie care era una din cele mai pretenţioase şcoli de muzica din timpul acela.

La vârsta de 7 ani este admis la Conservatorul din Viena, cu o derogare de 3 ani, limita de vârstă fiind 10 ani. Tatăl său l-a înscris la vioară principal şi pianul secundar, deşi copilul dorea invers. Aici, studiile au fost, de la început, de o exemplară şi amănunţită severitate încât numai elementele excepţionale puteau face faţă acestor cursuri. De altfel, pentru a fi admis la Conservatorul din Viena, trebuia să treci, în primul rând, un examen foarte sever. Nu era de ajuns ca un candidat să fie înzestrat cu posibilităţi muzicale, numai cei foarte talentaţi erau admişi – dar în nici un caz sub vârsta de zece ani. În anul 1883, se întâmpla un lucru nemaiauzit : Fritz Kriesler, este admis, prin exceptie, să urmeze cursurile Conservatorului, la vârsta de numai 7 ani. Fritz Kriesler îi va deveni, peste ani un preţios coleg şi prieten. Cinci ani mai târziu, o a doua derogare de la admitere este facută pentru G. Enescu. Din certificatul de admitere, eliberat pe ziua de 5 octombrie 1888, reiese că G. Enescu a fost primit să urmeze cursurile de violină – instrument principal – luându-şi obligaţia să plătească taxele în întregime şi să urmeze celelalte cursuri cu regularitate. Peste 3 săptămâni, sosise prin poştă, de la Dorohoi, şi actul de vaccinare a “D-lui G. Enescu”, în vârstă de 7 ani,

10

act obligatoriu la înscriere. Clasele erau număr de şase, dintre care două preparatorii.

La Viena, George ducea o viaţa foarte bine organizată, de mic a fost obişnuit cu o disciplină severă. Cursuri la Conservator, lecţii particulare de franceză şi germană, ore de gimnastică, studiu acasă, două ore de plimbare în fiecare zi în timpul căroră era cuprinsă şi vizitarea muzeelor sau monumentelor din oraş, timpul de joacă era încadrat în ore respectate cu stricteţe.

Trebuia să scrie două scrisori pe săptămână, acasă. În acelaşi ritm primea şi scrisori din ţară prin care era instruit, cu lux de amănunte, cum să se comporte, ce să mai facă.

Dacă mama îi scria mai mult despre păsări, animale, despre cum au înflorit salcâmii sau cum se joacă mâţele, cum să se îmbrace, să nu bea apă rece, tatăl îi scria despre cum merge recolta, cum se descurcă cu banii şi cum să facă să se remarce ca un elev bun la Conservator.

Dacă era să vină acasă, Costache Enescu, îi descria tot traseul, unde să coboare, unde să urce, să nu încurce vagonul, să nu uite bagaje prin tren, să împacheteze bine vioara în cufăr, etc.

Cu părinţii, la 7 ani

11

Costache îi scria să vină în vacanţă şi cu un coleg: “ştii că mie îmi place să îmi cânţi câteodată şi apoi vine un curios de departe să te vadă, să aibă cel puţin cine te acompania şi cu cine te juca. Pe lângă că are să petreacă vacanţa la ţară, apoi va fi şi plătit.”

După ce şi-a însoţit fiul la studii, la Viena, Maria Enescu nu s-a mai întors alături de soţul ei, de care se înstrăinase. A preferat să-şi trăiască ultimii ani în casa părintească, la Mihăileni.

Din 1889, G. Enescu va locui la profesorul său Josef Hellmesberer (un celebru virtuos al timpului).

În ianuarie 1892 are loc prima apariţie în public. Costache Enescu soseşte la Viena cu câteva zile înainte de concert; el ştie cât de necesară era prezenţa lui lângă copil, în ziua primului său concert cu publicul.

La 13 aprilie 1892, seara, orele 7.30, în sala mare a Societăţii Muzicale, sub conducerea lui Eduard Kremeer şi cu binevoitorul concurs al D-nei Gisela Horner, cântăreaţă de concert, şi al D-lui George Enescu virtuoz are loc al doilea concert în care evolua tânărul compozitor.

Părinţii au hotărât, cu acest prilej, să plece împreună la Viena.

Într-o dimineaţă, pe la mijlocul lui martie, Costache Enescu pregăteşte de cu vreme docarul cu caii mici şi iuţi, pe care-i mâna repede şi sigur şi pleacă cu coana Marghioliţa (soţia) la Dorohoi să-i cumpere mătăsuri şi dantele pentru rochiile de care avea trebuinţă la Viena.

12

Rochia de “taffetas” neagră cu dantelă, capuşonul asortat legat sub bărbie cu panglici lungi şi late, pantofii ascuţiţi cu nasturi şi pardesiul de postav strâns pe talie cu pelerina scurtă cu volane, constituiau toaleta pe care şi-a comandat-o coana Margheliţa, pentru concertul lui Jorjac.

Cu puţine ore înainte de plecare, cu glasul tremurând de emoţie, ea îşi ia rămas bun de la baba Wanda şi de la toate cunoştintele din împrejurimi, venite să asiste la plecarea lor.

În zori, caii înhămaţi din timp, trag docarul în faţa casei; geamantanele pregătite de cu seară în tindă, sunt urcate la picioarele coanei Margheliţa, şi Costache Enescu, fluierând şi învârtind biciul pe deasupra capului, aşterne caii pe drumul Burdujenilor, unde se oprea trenul 2 minute, în drum spre Viena.

În ziua următoare, ei ajung la Viena şi trag la un modest hotel în apropiere de Niebelungengasse, apoi, pleacă de data, la Potzleinsdorf, unde se afla George.

Tare mult i-a plăcut Mariei Enescu acolo! Mai târziu scrie de la Cracalia: “…Aşa-i că-i frumos la Potzleinsdorf? Aer curat, apă bună şi frumos de plimbat…”

După concert, mare ecou despre tânărul G. Enescu. Ziarul Neue freie presse: “La concertul Mannergesangverein, a făcut senzaţie debutul unui foarte tânăr elev al Conservatorului, George Enescu, care a executat Fantezia de Vieuxtemps cu o uluitoare bravură pentru vârsta sa. Acest tânăr violonist plin de talent va atinge poate cu timpul culmile artei sale”.

13

Alte ziare au scris articole pline de laude la adresa micului George.

Prin aceste ecouri de presă ale concertelor susţinute în perioada studiilor, G. Enescu se face cunoscut în lumea muzicală din Viena, Paris şi în ţară.

Duioşenia nemăsurată şi grija ce o purta mama micuţului compozitor se observă din scrisorile către George în care îl sfătuieşte, printre altele, “să-mi scrii dacă te-ai tămăduit la deget; nu uita să pui întotdeauna colonie în basma şi să miroşi mai adesea, seara să pui la tâmple cu degetu’ aşa cum îţi puneam eu şi să miroşi din basma când ai să dormi. Tata şi eu suntem sănătoşi, pe aicea de câteva zile îi frumos şi cald”. Câtă liniştea se aşterne, după ce copilul citea asemenea rânduri de la mama lui!

În 1893 termină Conservatorul din Viena obţinând medalia de aur. La 8 iulie, la examenul de absolvire al elevilor conservatorului, elevul George Enescu a abţinut examenul cu mare succes. Pe certificatul de absolvire, în dreptul fiecărei materii (vioară, istoria muzicii, muzică de cameră, orchestră, cor) stă scrisă calificarea primită: Nota I (excepţional).

Costache Enescu vine la Viena pentru a-l lua pe George în ţară. La Cracalia totul era pregătit pentru a-l primi pe

14

Jorjac: dulceţuri, peltea de agrişe, calul Boston aştepta cu “şeaua pe el” şi Maria Enescu de abia mai avea răbdare să treacă timpul până la sosirea băiatului.

În timpul vacanţei, George află de la părinţi că aceştia se vor despărţi lucru ce a produs mult zbucium în sufletul copilului, mai cu seamă că Maria Enescu se mutase deja la Mihăileni. Împărţindu-se între Cracalia şi Mihăileni, George a trebuit să sufere cumplit, cu toate că părinţii se străduiau să evite orice supărare.

*** 3. Continuarea studiilor la Paris.

În 1894, în casa părintească a compus “Poema Română”. Tot în acest an pleacă în Franţa unde îşi continuă studiile la Conservatorul din Paris. Prima gazdă a fost, la recomandarea profesoarei Lydie Cedre, familia Adrienne Rolland de la Paris.

În iarnă, George începe să patineze, ceea ce dă naştere la o serie de sfaturi şi de reticenţe din partea mamei (“îmi pare rău că mergi pe ghiaţă, acolo merg numai acei care au mântuit studiile, nu cred că D-na sau D-l Profesor ţ-o impus ca numai decât să patinezi” îi scrie mama într-o scrisoare). Tatăl, cu idei mai lagi, este de altă părere şi-l încurajează în această direcţie.

15

Poză de familie (Zamostea 1896) : în spate, în picioare: Pr. Gh. Dumitru, Grigore Budaca, Costache Enescu, Vasile Enescu, Alexandru Enescu, Pr. Ion Enescu;

mijloc : Aglaia Enescu (căs. Dumitriu), Maria Enescu (căs. Budaca), Maria Cosmovici (căs. Enescu-mama lui G. Enescu), Elena Filipescu (căs. Enescu), Pr. Gheorghe Enescu, Aglaia Camban (căs. Enescu), Sultana Enescu (căs. Milea), Elena Enescu (căs. Calistru);

în faţă, jos : Sevastiţa Enescu (sora mai mare, căs. Curliuc), Tinca Enescu (sora mai mică a lui Costache).

Tinca (1865-1945), penultima din nouă copii, a rămas nemăritată. Cu 16 ani mai în vârstă decât George, îşi petrece viaţa între Zvorâştea, unde locuiau părinţii ei, Liveni şi Cracalia, la fratele ei mai mare, Costache. Cu

Foto de familie-Zamostea 1896

16

cumnata Maria îşi petrecea ea aproape tot timpul la Cracalia.

17

*** 4. Naşterea fratelui vitreg.

În vremea studiilor la Viena şi Paris, Costache Enescu avea obiceiul de a invita oaspeţi străini, vara, la Cracalia. Aşa au poposit, de pildă, doamna Adrienne Rolland, împreună cu fiica acesteia care era de-o vârstă cu Enescu. Timp de trei luni, se cam ştia: în timp ce bătrânul Enescu făcea plimbări cu d-na Rolland, nu tocmai nevinovate, G. Enescu încerca primii fiori ai dragostei cu fiica acesteia, Eva. Doamna Rolland a ţinut enorm de mult la micul Enescu. Ea este cea care i-a organizat, la 15 ani, primul recital de autor, la Paris.

Mai târziu, Costache Enescu se îndrăgosteşte de o foarte tânără poloneză (18 ani), venită în vacanţă în Moldova şi lăsată de tatăl ei la Cracalia, pentru câteva luni, de dragul frumuseţilor naturii. Când s-a întors părintele s-o ia, poloneza era însărcinată. N-a avut de ales şi a lăsat-o acolo. Din dragostea polonezei Maria Ferdinand Suschi şi Costache, se naşte, în 1902, viitorul pictor Dumitru Bâşcu, frate vitreg al lui Enescu, la care muzicianul a ţinut enorm.

Pentru talentatul şi frumosul Enescu, părinţii erau dispuşi să-şi trimită odraslele la Paris câteva luni pe an pentru a lua lecţii de la Enescu.

18

*** 5. Consacrarea şi întâlnirea cu Maria Cantacuzino (Maruca-viitoarea soţie).

Anul 1897 (Enescu avea 16 ani) se dovedeşte fecund pentru tânărul compozitor, în acelaşi timp crescând şi faima lui de violonist. La 1 martie, apare pentru prima oară ca dirijor la Ateneul Român, interpretând în primă audiţie în ţară „Poema română”. După acest concert, un comitet a organizat pentru el o colectă în vederea cumpărării unei viori de marcă. Se strâng 9.000 de franci, iar tatăl său mai adaugă încă 10.000. De la Stuttgart îşi cumpără un Stradivarius, pe care apoi îl înlocuieşte cu un Guarnerius (fabricat în 1736), care se găseşte azi la Muzeul Muzicii Româneşti.

1898.06.02. Poema Română op. 1 este interpretată la Paris.

Norocul l-a adus în saloanele prinţesei Elena Bibescu de la Paris. Noţiunea de “salon” trebuie înţeleasă în sensul unei case în care, personalităţi din înalta societate, oameni de afaceri, dar mai ales intelectuali, literaţi, muzicieni, participau la recitaluri artistice de certă calitate. “Salonul” avea o importanţă emblematica, acceptarea în salon era o performanţă. Cel invitat intra într-un cerc închis în care putea fi “văzut”. Era o carte de vizita ce te recomanda pretutindeni. Salonul Elenei Bibescu nu era singurul în Paris. Contesa de Noailles, născută Brâncoveanu, avea şi ea salonul ei, precum, ceva mai târziu, şi Elena Văcărescu. După un model parizian, şi Bucureştiul monden avea saloanele sale. Unul de ele era cel al Irinei Procopiu, Doamna de onoare a reginei Maria, prietenă cu Enescu şi care îşi primea prietenii în

19

fiecare marţi în casa ei din Bulevardul Dacia nr. 11. Salonul Elenei Bibescu a fost hotărâtor pentru începutul carierei lui G. Enescu. Distinsa muziciană, laureată a Conservatorului din Viena la clasa de pian, a înţeles că tânărul Enescu trebuie prezentat lumii, unor personalităţi la care altfel, desigur, nu putea ajunge uşor. În casa ei, având 16 ani neîmpliniţi, acest tânar genial a putut cunoaşte lumea artistică pariziană, mai ales muzicieni iluştri.

Dorindu-şi un apartament în Paris, se adresează protectoarei sale, prinţesa Bibescu, care nu întârzie să-i îndeplinească dorinţa găsindu-i unul în strada Bruxelles, nr. 16, situat la etajul III, în care s-a mutat la începutul anului 1900 şi l-a păstrat până în 1914.

La acest început de secol, Enescu era un artist cunoscut, atât ca violonist virtuos, compozitor şi pianist. Concerta la Paris şi Bucureşti, având şi o bursă de 3.000 franci anual din partea Ministerului Instrucţiunii Publice din ţară, la care se adăugau şi ajutoarele băneşti primite de la tatăl său. Toate aceste venituri nu-i asigurau o securitate materială şi, pe lânga activitatea concertistică, a fost nevoit să predea lecţii particulare şi să dea recitaluri în saloanele celor avuţi, la reuniuni muzicale pentru care primea cecuri, constituind “onorariile”. Aceste două activităţi au facut parte din viaţa sa până-n ultimii ani. Legăturile sale cu românii stabiliţi pentru mai multă vreme în Paris erau cunoscute şi i-au facilitat începutul carierei de profesor. Avea ca elevi românce, făcând parte din “lumea bună”. Printre ele nume ca Pleşoianu, Catargi, Duca, Tanty etc. Aceste domnişoare tinere aveau deja o bună pregătire violonistică, nu erau începătoare dar nici

20

una n-a avut vocaţia să devină profesionistă, să facă o adevărată carieră în viaţa concertistică.

În seara zilei de 1 martie 1898, sala Ateneului Român era plină până la refuz. Sub înaltul patronaj al Regelui Carol I avea loc prima audiţie a Poemei Române de George Enescu, un adolescent pe care Regina Elisabeta, câştigând disputa cu Elena Bibescu, îl ţinea pe lângă sine şi numai pentru sine. Dragostea ei maternă, îngropată tragic în 1874, se deşteptase brusc din somnul care părea etern şi se revarsă în valuri, ca o simfonie continuă, asupra acestui "copil drag" coborât din nordul Moldovei, despre care profesorii lui din Viena şi din Paris spuneau cu mâna pe inimă că are geniu. Sosise, în sfârşit, momentul consacrării. Se aflau în sală şi câtiva invitaţi

preţioşi: părinţii compozitorului şi tânara familie Cantacuzino. A a fost prima intâlnire a Marucăi Cantacuzino cu muzica lui George Enescu.

În 1899 termină studiile de vioară la Conservatorul din Paris.

În 1902 a susţinut la Cracalia o serată

artistică, fiind acompaniat la pian de Elena Calcantruar.

21

*** 6. Naşterea fiicei Elena (alintată Didica).

În casa părinţilor săi din Cracalia, Enescu, pe când avea 25 de ani, a cunoscut o tânără menajeră (Domnica Ferbei), o femeie simplă în vârstă de 22 de ani, dar care l-a iubit foarte mult şi cu care a avut o fetiţă pe numele Elena Dinu (născută la 14.05.1906, Elena Ferbei, alintată Didica). Fiica lui G. Enescu, a devenit mai târziu croitoreasă (între 1953-1962) la Opera Naţională din Bucureşti. Didica a absolvit şcoala de fete din Botoşani şi s-a căsătorit cu moşierul Constantin Dinu din Bucureşti.

Domnica şi Didica

22

Didica, fiica naturală a lui George Enescu, a decedat în Bucureşti în 1986, la vârsta de 80 ani.

Costache, tatăl lui Enescu, a iubit-o enorm pe Didica, socotind-o ca pe un membru al familiei sale. La rândul lor, Domnica şi Didica, au făcut parte oficial din anturajul bătrânului Costache Enescu. Domnica l-a îngrijit când s-a îmbolnăvit şi tot ea i-au îngropat pe ambii părinţi ai lui Enescu, (muzicianul fiind plecat în străinătate).

În 1905 o cunoaşte pe Nineta Duca, fiica arhitectului George Duca şi a Olgăi Duca (năs. Brăiloiu), născută în Bucureşti în 1882. În timpul studiilor la Paris, Nineta a fost prezentată pricipesei Elena Bibescu, unde l-a cunoscut pe foarte tânărul George Enescu.

Domnica şi Didica Didica

23

Nineta Duca, una din elevele lui G. Enescu

Nineta se prezintă lui G. Enescu cu care începe lecţiile în locuinţa acestuia din Rue de Bruxelles, şi în acest an se înfiripă o prietenie care va dura întreaga viaţă.

Corespondenţa scoate la iveală, înainte de toate, o foarte frumoasă şi înduioşătoare prietenie. S-au iubit, cu siguranţa, dar, se pare, să nu fi fost o dragoste arzătoare, pasională, cât mai degrabă o afecţiune sincera şi neştirbită. Enescu i se adresa cu “Miss Ninette” sau “Miss Ninnon” şi se semna cu “Chou” (iubiţel) sau “Pynx”, cuvânt derivat din Sfinx, poreclă data de Regina Carmen-Sylva. Corespondenţa era destul de cuminte. Nineta îi trimitea din ţară şerbet, Enescu o ţinea la curent cu succesele lui, îi trimitea fotografii şi tăieturi din ziare, se încurajează şi se susţin reciproc. Iubirea lor se stinge şi e înlocuită, treptat, de o prietenie sinceră.

Câţiva ani mai târziu, când Enescu o întâlneşte pe Maruca şi în inima lui izbucneşte o iubire uriaşă, el va apela la Nineta, ca intermediar. Începuse primul razboi şi Nineta lucra în spitalul condus de Regina Maria, la Iaşi, unde era şi Maruca (se retrăsese toată Curtea Regală de la Bucureşti). Era perioada de început a idilei lor, în care Maruca încă mai ţinea să păstreze nişte aparenţe de femeie căsătorită, cu doi copii. De aceea refuza să primească scrisorile direct acasă, facând-o pe Nineta confidenta ei, cea căreia îi înmâna şi aducea scrisorile de la Enescu. La 4 februarie 1907 ţine primul recital la Paris.

Nineta Duca

24

Admirat de Regina Elisabeta (celebra iubitoare a artei, cunoscută sub pseudonimul Carmen Sylva), era deseori invitat să execute piese pentru vioară în Castelul Peleş din Sinaia.

Enescu a pus pe muzică câteva dintre poemele reginei Carmen Sylva, dând naştere mai multor lieduri în limba germană. Prinţesa Martha Bibescu

şi-l disputa pe marele compozi-tor cu regina, dar se pare că aceasta din urmă a reuşit să învingă, George

Enescu fiind un invitat permanent la palat unde lua parte la seratele muzicale organizate de regină. Enescu venea la Castelul Peleş, încă înainte de 1900, datorită

Castelul Peleş

25

intervenţiilor prinţesei Elena Bibescu, care avea relaţii constante cu regina. Invitaţiile se făceau însă în fiecare an, deci o invitaţie nu avea un caracter permanent. În 1902, murind protectoarea lui, Enescu trebuia să conteze pe bunele amintiri ce le lăsase la Curte şi care i-ar fi putut înlesni invitarea pentru vacanţele de vară.

În 1907 resimte prima dată neplăcutele manifestări cardiace, de ordin nervos. În temeni medicali boala se numeşte “tachycardia”, caracterizată de un puls foarte rapid, uneori neputându-se număra bătăile inimii, fiind accelerate dar şi foarte puternice. Respiraţia este

îngreunată, apărând adesea şi senzaţia de sufocare.

Tot în acest an 1907, o cunoaşte pe Maria Rosetti Tescanu cu care va avea o relaţie începând cu 1914 şi care îi va deveni soţie în 1937 (G. Enescu va avea atunci 56 de ani iar Maria Rosetti, 58).

26

Șederile prelungite la Peleş, ca invitat, nu se puteau considera drept sprijin material din partea reginei (după Ilie Kogălniceanu, contrar spuselor lui Alfred Hoffman, în Monografie). Totuşi, Enescu îşi dorea să fie invitat la Curtea regală. De fapt, la Peleş, n-avea decât un inconvenient: el lua masa cu regele, cu regina şi anturajul lor, atât la pranz cât şi seara, fără obligaţia de a participa, având deplina libertate de a merge aiurea, ceea ce se întâmpla uneori. Protocolul impunea însă reguli stricte la masa regală, şi anume ca regele şi regina să fie serviţi primii, în acelaşi timp. Regele Carol mânca puţin şi repede. Cum termina i se lua farfuria, şi, în acelasi timp, se ridicau şi farfuriile celorlalţi comeseni, indiferent dacă aceştia mai mâncau sau nu. Enescu, - fiind cel mai tânăr, era servit de obicei ultimul – trebuia deci să mănânce repede. În plus, la Peleş se mânca puţin şi prost, iar lui Enescu îi plăcea să mănânce mult şi bine. Obişnuit la Paris cu mâncăruri savuroase, variate, la Peleş se săturase repede de inevitabila supă servită la fiecare cină. Se bucura însă când se serveau crenvuşti, care se mâncau cu

27

mâna, ca şi porumbul fiert. Se evita anevoioasa manipulare cu furculiţa ce se înfigea greu în două trei boabe, conform uzanţelor…

Iată ce scrie Maria Cantacuzino în cartea sa autobiografică (”Amintirile unei prinţese moldave”):

“Se întâmpla ca regele Carol să onoreze cu austera lui prezenţă reuniunile soţiei sale; aceasta se tulbura văzându-l intrând, ca o fetiţă prinsă în greşeală. Dupa ce-şi plimba privirea de oţel peste asistenţa intimidată, adresa un cuvânt scurt, dar amabil celor care se înclinau în faţa lui, fără să le întindă mâna. Doar câţiva rari privilegiaţi puteau să se laude că au strâns cele două degete osoase şi reci ce le întindea celor pe care voia în mod special să-i onoreze. Cât despre mine, nu numai că-mi acorda o adevărată strângere de mână - mă lovea chiar usor -, dar îmi acorda nişte atenţii pentru care lumea mă tachina. Trebuia, vrând-nevrând, să rămân la prânz la insistenţele lui, să mă aşez la dreapta lui, deşi locul revenea uneia din doamnele cu o vârstă mai respectabilă şi de mai mare importanţă decât mine, după cum mă făcea să simt privirea dezaprobatoare a marii stăpâne a Palatului.

Din partea ei, regina Elisabeta, strălucitoare în rochiile ei albe, îmi făcea, în timpul concertului, multe semne discrete şi îmi zâmbea deschis, ceea ce implica un schimb de gânduri şi de impresii între noi. Îmi arăta cu orice ocazie o afecţiune care se explica printr-o similitudine de gesturi ale noastre; aşa că mă simţeam mai aproape de Carmen Sylva decât de mama mea… Aceste relaţii armonioase şi subtile între Carmen Sylva şi mine s-au

28

stricat din ziua în care a început să se teamă pentru fiul ei adoptiv, acest înflăcărat George Enescu, a cărui pasiune din ce în ce mai mare pentru mine nu mai era un secret pentru nimeni… Tot răul venea de la o persoană tânără care-şi căuta un soţ, Domnişoara O.M. de care regina se ataşase din cauza unui vag talent pentru pictură, care voia să fie luată în căsătorie de George Enescu şi care a montat-o pe credula suverană împotriva mea… După spusele lor, Pynx îşi pierdea sufletul şi-şi compromitea geniul lângă primejdioasa magiciană care eram; la rândul ei, sărmana O.M., jucând-o pe Sfânta Elisabeta de Tannhauser, lăsa să se vadă că se prăbuşeşte din dragoste. El se apăra cum putea printr-o purtare distantă, tăcere de gheaţă, care îl făcea să semene, de-adevăratelea cu marele Sfinx, culcat în singurătăţi.”

“În aşteptare, tot ceea ce constituise viaţa pentru mine, până atunci, se ştergea, se pierdea într-un fel de ceaţă: casa, plăcerile, prietenii, îmi deveneau străine, trecute. Un singur om umplea şi-mi schimba universul, la unison cu care eu mă simţeam ca-ntr-o veritabilă stare de trasă, în vreme ce iubirea lui devenea fanatică cu fiecare oră ce trecea, cu fiecare privire, cu fiecare strângere de mână. Ne îndreptam spre mântuire sau spre pierzanie?

În seara zilei în care l-am întâlnit în pădure, după ce l-am lăsat la Peleş, în aşteptarea întâlnirii de peste câteva ore la vila Cerkez, m-am îndreptat în direcţia Braşovului şi am traversat cu un bolid Poiana Țapului, Buşteni, Azuga, Predeal şi valea Timişului. Voiam să-mi revin, să mă răcoresc, să risipesc ameţeala fierbinte şi frisonul de moarte de peste zi. Zadarnic. Băutura din care sorbiserăm amândoi în cursul nopţii precedente curgea prin venele

29

mele ca o delicioasă otravă, din care trebuia să continuu să beau cu orice preţ, să beau la nesfârşit, să-mi potolesc sau să-mi măresc setea.”

Maruca se întoarce în aceeaşi seară şi participă la audiţia de la Peleş. “Am devenit o obişnuită a acestor audiţii. Bârfa în surdină, de toată ziua, a doamnelor de la Curte, Doamnele Zoe Bengescu, Maria Poenaru, Sofia Văleanu şi Frosa Băicoianu, “ţaţele”, cum le numea ireverenţios d’Alonso, nu strica cu nimic atmosfera muzicală a orei.”

“Torentul fierbinte lua aici un curs paşnic în mediul mai mult familial decât regal… cu strălucirea imanentă a lui Carmen Sylva, toată în alb: regina-poetă, cu mâinile frumoase şi dinţi strălucitori, ale cărei zâmbet sincer şi entuziasm juvenil pentru frumuseţea lucrărilor cântate, umplea inimile de voie bună, comunicându-le exaltarea ei.”

În octombrie 1907 G. Enescu urma să plece la Paris. “Când am surprins privirea disperată a lui Enescu, am simţit că cea mai neînsemnată despărţire însemna o sfâşiere pe care nici el nici eu nu o vom putea suporta şi m-am hotărât să mă duc după el la Paris, ceva mai târziu.” “Seara, la vila Cerkez, unde cinaserăm singuri, i-am cerut să-mi cânte la pian sonata lui Beethoven în si bemol: rămas bun, absenţa şi întoarcerea.” “Expresul de Berlin care l-a luat pe Enescu a doua zi, spre Moscova, a luat şi ce era mai bun în mine. El se ducea să stea câteva zile cu părinţii lui înainte de a-şi continua drumul, prin Galiţia, spre Paris.”

Trecuseră luni bune de când Enescu plecase şi “gândul la Pynx mă obseda din nou, nu-mi găseam locul printre ai

30

mei… În mod hotărât, pentru mine viaţa nu mai era posibilă fără el. Trebuia, cu orice preţ, să plec la Paris… În absenţa mea, mama încercase să-l pregătească pe soţul meu cu ideea unui divorţ. Nu aveam nicidecum intenţia să mă căsătoresc cu George Enescu, dar voiam să fiu liberă în faptele şi gesturile mele, să trăiesc din plin ceea ce mi se oferea, cu conştiinţa împăcată. Mă temeam mai mult de implacabilul tribunal al acestei conştiinţe decât de opinia publică. Dar, când mama a început să-i vorbească lui Mihai despre această chestiune, el a sărit ca ars şi a trigat: Niciodată! Îl voi ucide fără milă pe cel care ar încerca să-mi ia soţia. Tineţi minte ce spun şi spuneţi-o şi Mariei, ca să se păzească!”

În ajunul plecării la Paris, Maria Cantacuzino primeşte o scrisoare de la Pynx în care o acuză că i-a tradat credinţa jurată pentru Matila Ghica, pe care Maruca i-a promis să nu-l mai vadă.

În urma acestei scrisori, Maruca îşi schimbă destinaţia şi pleacă în Italia, în februarie 1908.

Pe când se alfa la Roma, pe la sfârşitul lunii martie, primeşte o scrisoare din ţară prin care este anunţată că Pynx, la câteva zile după ce plecase în Italia, a venit la Bucureşti într-un suflet şi era disperat că nu a găsit-o. Prinţesa regală, mama ei precum alte persoane apropiate o cheamă de urgenţă la Bucureşti, cerându-i cu insistenţa să-l ierte.

Maruca pleacă la Paris, la începutul lunii mai şi ajunge în strada Clichy, numărul 26 unde locuia Pynx. Apăsând pe soneria imobilului îi răspunde un administrator că “Domnul Enescu ieşire” dar că “Doamna Enescu era

31

acasă” moment în care a simţit că totul s-a prăbuşit peste ea. Mai târziu a aflat că menajera unui celibatar era desemnată cu numele stăpânului ei.

Abia a doua zi, la hotelul unde s-a instalat, s-a anunţat prinţul Henri Ghica şi Domnul George Enescu.

“A urmat o epocă nemaipomenită, cu dimineţi aprinse de răsăritul soarelui şi asfinţitul de aur şi aramă topită, mai puţin fierbinţi totuşi decât fericirea pe care o luminau. Cu nopţi de vară cu miros de casoletă orientală, în care parfumul frumoaselor trupuri al îndrăgostiţilor se amesteca, îmbătător, cu cel al copacilor şi florilor”, descrie Maruca, în cartea autobiografica, perioada care a urmat, în compania lui Pynx.

În 1909 Enescu este crunt lovit de moartea mamei sale, Maria Enescu, la Mihăileni unde nu poate ajunge.

În vara aceluiaşi an este aşteptat de Carmen Sylva la Sinaia. “Se face muzică la Prinţesa văduvă Brâncovan, în vila ei frumoasă de la Amfion… unde nu sunt doar femei bătrâne… a spus regina, cu faţa mai purpurie decat de regulă şi cu o privire piezişă spre mine, care îmi aminti de ranchiuna ei legată de proiectele matrimoniale pentru Enescu si protejata ei O.M., deranjate de mine.” D’Alonso, secretarul ei particular, referindu-se la Enescu, a afirmat că acesta “nu mai termină cu prinţesele!... E o săptămână deja de când îl aşteptăm pe ghimpi. E adevărat că şi Prinţesa E.B. este foarte frumoasă”. “Muscată de miile de vipere” Maria Cantacuzino se hotărăşte să părăsească Sinaia înaintea venirii necredinciosului şi, a doua zi, lua trenul spre Berlin cu gândul să ajungă în Norvegia. Pe când trenul staţiona în gara de la Budapesta

32

şi se plimba pe chei, mare i-a fost supriza să vadă venind spre ea, “cu o viteza de locomotivă” un bărbat furios. Era Pynx care o zărise pe fereastra vagonului în care călătorea în sens opus, spre Sinaia. “După câteva întrebări scurte pe un ton răguşit, care mi-au bubuit în urechi ca tunetul, cu care m-a apostrofat în faţa vărului meu uluit, la care am încercat să-i răspund cel mai cuminte posibil, mi-a întors spatele, fără vreun alt gest şi a sărit în vagonul pornit, ducându-l la Sinaia; în timp ce eu mi-am urmat drumul spre Viena şi Norvegia, cu inima zdrobită.” “Dacă ce-l puţin ar fi insistat să renunţ la călătoria aceasta absurdă!”

Maruca se întoarce din Norvegia doar cu trei zile înainte de plecarea lui G. Enescu la Paris. Se întâlnesc la vila Catargi dar întâlnirea nu a fost de bun augur încât, printr-o înţelegere tacită între Pynx şi Maruca, nici cel mai mic semn să nu-i mai lege unul de altul. Noua lor prietenă, Nineta Duca, i-a întărit convengerea că în călătoria din Norvegia, Maruca nu a fost singură. Aceasta, îndrăgostită nebuneşte de el, credea că astfel o să-i câştige simpatia şi o să-i ia locul în inima lui.

1914 Războiul îl prinde la Paris de unde pleacă, la insistenţele lui Mihai Cantacuzino, la Constantinopol împreună cu Mihai şi Maria Cantacuzino. Pe 12 septembrie s-au îmbarcat la Marsilia pe pachebutul Armand Behic cu o suită de zece persoane.

Iată ce scrie Maria Cantacuzino, în cartea sa autobiografică, despre un episod petrecut pe vas, în dimineaţa zilei de 15 septembrie: “Urcând pe punte, să respir, îl văd pe Enescu stând de vorbă, foarte de aproape,

33

cu o evraică frumoasă, pe care o remarcasem, pentru că semăna cu mine, printre călătorii de clasa a III-a, şi rămân ţintită locului de ciudă.” “Enescu nu a ştiut niciodată ce furtună s-a stârnit atunci în mine şi a ţinut până în ziua când, cu ocazia unui concert de binefacere l-am văzut retrăgându-şi mâna pe care admiratoarea sa voia să i-o sărute şi întorcându-i spatele.” “Mihai avu si el o aventură cu o poloneză ştearsă, cu păr blond cânepiu, care-şi punea în fiecare dimineaţă, pentru el, o pălărie mare din catifea, cu pene de struţ roz. Copiii, care-i remarcaseră privirile languroase când apărea tatăl lor şi curtea asiduă pe care i-o făcea, o porecliseră absurda poloneză a Tatei.”

G. Enescu înainte de primul război mondial.

În perioada următoare, după întoarcerea în România, Enescu rămâne în prejma Marucăi.

*** 7. Intrarea României în război şi refugiul la Iaşi.

În 1916 România iese din neutralitate şi intră în război alături de Franţa.

Între 1916-1919, în perioada primului război mondial, s-a

34

stabilit la Iaşi unde găseşte o locuinţă convenabilă, la familia Dimitrovici din strada Vovideniei, cu pensiune asigurată, având şi un pian, nu departe de Spitalul Sf. Spiridon.

În această grea perioadă a României mici, muzica îşi căpătase, sub imboldul lui G. Enescu, un nou sens : alinarea suferinţelor omeneşti în vreme de răstrişte.

După terminarea războiului Enescu se pregătea să plece din Iaşi. Înaintea plecării, ieşenii au vrut să-l sărbătorească, căci el fusese acela care, în vremuri atât de grele pentru ţară, a ştiut să dea un admirabil impuls de cultură şi artă în vechea capitală a Moldovei.

G. Enescu la vila “Greierul” din Bucium împreună cu dr. francez Jean Cludet şi soţia acestuia.

35

Primaria oraşului l-a sărbătorit cu drag. I s-a dat un mare banchet, apoi s-au ţinut numeroare discursuri în care a fost proclamat şi “Cetăţean de onoare al oraşului Iaşi”.

Enescu a fost foarte impresionat. De asemenea, Conservatorul de muzică şi artă dramatică l-a numit “profesorul său onorific” iar “Societatea Simfonică” nou constituită sub auspiciile sale, l-a numit “Preşedinte de onoare”. La rândul său, G. Enescu a propus ca Preşedintă administrativă a Societăţii pe Eliza Mârzescu, care contribuise din plin la alcătuirea ei. Pe aceasta o cunoscuse în 1916 pe când era vicepreşedinta Crucii Roşii din Iaşi, o mare entuziasta şi admiratoare a cântecului enescian.

După toate acestea, G. Enescu a dirijat concertul său de adio, la pupitrul noii orchestre ieşene, în 25 februarie 1919.

În luna martie, şi-a reluat activitatea artistică la Bucureşti cu un număr mare de recitaluri şi de concerte simfonice dirijate de el. A organizat apoi şi un turneu de concerte prin ţară, tot de rămas bun, pornind de la Turnu-Severin şi ajungând până în nord, la Cernăuţi. Abia către sfârşitul lui iulie a plecat la Paris după o absenţă de cinci ani.

Enescu este ales membru onorific al Academiei Române (va devine membru activ cu toate drepturile în 1933). După o repezentaţie cu Oedip Rege la Comedia Franceză, în 1907, în care Mounet Sully îl încarnează pe Oedip, Enescu a început să fie obsedat de acest personaj fabulos asupra căruia se năpăstueşte Destinul şi care este urmărit de Fatalitate. Când curtea regală şi guvernul pleacă în exil la Iaşi în urma evenimentelor primului război

36

mondial, primele schiţe din Oedip pleacă, pentru motive de siguranţă, la Moscova împreună cu tezaurul naţional al României. Lada cu manuscrisele lui G. Enescu s-a întors intactă, după opt ani, prin intermediul Ministrului plenipotenţiar sovietic de la Paris.

În 1917 Enescu fondează o orchestră filarmonică la Iaşi.

Între anii 1917-1918, Bucureştiul fiind ocupat de trupele germane, guvernul, Curtea Regală, armata, s-au retras în Moldova. Cu toate nenorocirile aduse de război, viaţa mondenă continuă şi la Iaşi. Maruca închiriase o vilă, “Neuschatz” în care dădea recepţii şi reuniuni muzicale, la care Enescu, bineînţeles, oferea oaspeţilor minunatele

Orchestra “Societăţii Simfonice G. Enescu” din Iaşi (1918-1919), în faţa Teatrului

Naţional.

37

sale interpretări la pian şi la vioară. Vila a fost cumpărată între timp de Mihail Sadoveanu.

În această vilă îşi depozitase una din viorile lui cele bune, pe care nu o lua la spitale, şi acolo era

singurul loc în care el mai concerta duminicile, în cerc intim, pe toată perioada grea a războiului, până la sfârşitul anului 1917. Maria Cantacuzino i-a propus lui Enescu să vină să lucreze în vila ce-o închiriase la afara oraşului, în turnul cu o cameră şi acoperiş.

În Memoriile Reginei Maria este consemnat faptul că Revelionul dintre 1917-1918 se petrece la Maruca acasă, în prezenţa regelui Ferdinand şi a reginei Maria, invitat să cânte fiind Enescu. Deşi toate cucoanele aristocrate, în frunte cu regina Maria, colindau spitalele aducând alinare soldaţilor răniţi, Maruca se ţinea departe de ororile războiului, continuându-şi şi aici stilul ciudat de viaţă pe care o ducea la Bucureşti: prefera să stea în casa ei, în semi-întuneric, nu ieşea decât foarte rar, dar primea multă lume.

Vila Neuschatz închiriată de familia Cantacuzino

38

În vara lui 1917, G. Enescu acceptă invitaţia făcută de Constantin Rosetti, viitorul său cumnat, de a pleca la Tescani. A început imediat să lucreze, având pianul casei la dispoziţie dar l-a minunat imensa bibliotecă de la conac a familiei. Fusese înjghebată cu trudă şi pricepere de bunicul şi apoi de tatăl Marucăi şi al lui Constantin Rosetti. Erau cărţi din toate domeniile, unele foarte rare şi interesante.

*** 8. Perioada marilor concerte şi construcţia vilei “Luminiş”

După terminarea războiului, Enescu şi-a reluat seria turneelor şi a concertelor în străinătate, care se derulau într-un ritm foarte alert. Era tot timpul pe drumuri, timp în care Maruca era, încă, soţia lui Mişu Cantacuzino, fruntaş al Partidului Conservator. Pentru că nu putea comunica decât prin scrisori cu "Prinţesa iubită", pe durata lungilor sale turnee, scrisori care puteau fi interceptate şi transformate în dovezi concrete ale legăturii lor, Enescu a rugat-o pe Nineta, ca pe o veche prietenă ce-i era, să primească la adresa ei scrisorile către Maruca şi să i le ducă personal acesteia, şi astfel, din 1919 până în martie 1924, Nineta a primit şi transmis peste 40 de scrisori emoţionante, răscolitoare, de la Enescu către femeia vieţii sale, prinţesa Maruca Cantacuzino, cea care îi va deveni mai târziu soţie (în 1937). La Paris obişnuia să introducă în concertele sale lucrări în primă audiţie, fără a fi solicitat de autori, spre marea bucurie a acestora. Uneori, impresarul, mai adăuga, la completarea programului de recital şi câte o lucrare proprie a lui George, care era luat prin surprindere. Greutatea era, în acest caz, pentru pianistul

39

acompaniazator când acesta nu era în persoana lui Nicolae Caravia.

În 1920 este ales preşedinte al Uniunii Compozitorilor Români.

În 1926, la Paris, s-a prezentat Yehudi Menuhin (în vârstă de zece ani), pentru a lua lecţii.

Între aceştia s-a legat o strânsă legatură care s-a păstrat toată viaţa, Yehudi Menuhin fiindu-i de mare ajutor către sfârşitul vieţii.

Unul dintre visurile marelui muzician George Enescu a fost să aiba o casă a lui în România, unde

G. Enescu la 41 ani

Yehudi şi G. Enescu

Vila Luminiş

40

să se bucure de clipe de răgaz, după lungile turnee în străinătate şi să compună muzică. El ajunsese să iubească atât de mult liniştea peisajului montan din Sinaia, încât a cumpărat aici o bucată de pământ şi a angajat un arhitect român renumit, să-i construiască - după propriile sale schiţe şi planuri – o vilă pe care a numit-o vila Luminiş (construită între anii 1923-1926). În viaţa marelui George Enescu, Sinaia şi vila Luminiş au avut o semnificaţie aparte.

L-a avut ca arhitect semnatar al construcţiei pe Radu Dudescu(1894-1938), arhitectul şef al Băncii Naţionale a României, printre lucrările acestuia fiind : Teatrul C. Nottara, Monetăria Naţională din Dealul-spirii. Enescu a fost însă arhitectul principal al vilei sale. Întrebat de ce a ales locul aşa de aproape de calea ferată, el a răspuns că

Vila Luminiş

41

locomotiva şi trenul sunt prietenii lui din totdeauna. Clădirea are şi un turn (“foişor”). Una din dorinţele lui Enescu era de a face muzică de cameră la domiciliu. De achiziţionarea terenului s-a ocupat Maria Cantacuzino.

Compozitorul şi-a organizat viaţa în aşa fel încât, în perioadele dintre concerte să aibă un refugiu în vila de la Sinaia. Realizată într-un stil autentic românesc, în 1923, cu banii câştigaţi din primul său turneu în America, integrată perfect în peisajul Bucegilor, vila Luminiş avea să devină atât un loc de odihnă după concerte dar şi un loc de inspiraţie pentru o parte semnificativă a creaţiei enesciene.

În Bucureşti, Enescu nu avea o locuinţă stabilă încât obişnuia să se cazeze la hotelul Bratu de pe Calea Victoriei, în apropierea gării. Aici îşi închiria un apartament cu trei camere, în cea din mijloc are aşezată pianina, una servea dormitorul, în cealaltă servea drept tampon pentru a nu fi deranjaţi ceilalţi oaspeţi din hotel. Dealtfel, proprietarul hotelului era un pasionat al muzicii lui Enescu şi îi rezerva apartamentul ori de câte ori avea nevoie.

Hotel Bratu, actualmente hotel Griviţa

42

Îşi comandase între timp şi o vioara “muta” pentru a putea exersa fără a fi auzit de vecini.

Aceasta nu avea cutie sonoră încât sunetul corzilor nu aveau unde se propaga.

După părăsirea definitivă a patriei, determinată de evenimentele politice din 1946, prin actul de donaţie semnat la Paris, în 1947, de către George Enescu, vila “Luminiş” urma să devină aşezământ cultural, conceput ca o casă de odihnă şi reculegere pentru

artiştii intelectuali români sau străini. După o perioadă de restaurare începută în 1990, vila “Luminiş” a intrat în circuitul muzeal naţional, sub denumirea “Casa Memorială George Enescu”. Încăperile de la etaj sunt spaţioase şi confortabile, având interiorul mobilat şi aranjat cu rafinament şi imaginaţie, aici reunindu-se în mod armonios şi original, elemente ornamentale şi de mobilier în stilurile româneşti şi orientale. Numeroase piese de valoare din cristal, porţelan, metal sau ceramică dau strălucire interioarelor.

Aici, la Sinaia, s-au plămădit Rapsodiile române, Concertul pentru pian, vioară, violă şi violoncel Nr. 1 în Re major, Opus 16, numeroase sonate, dintre care amintim sonata pentru pian în Fa diez minor, Opus 24, Nr. 1. Dar, înainte de toate, trebuie menţionată opera “Oedip” compusă în parte la Sinaia, unde, în 1927 a fost orchestrat un întreg tablou din actul al II-lea; despre

43

această operă George Enescu avea să spună: “Ceea ce pot afirma cu certitudine este că dintre toate îmi este cea mai dragă, în primul rând, pentru că m-a costat luni de muncă şi ani de nelinişte. Apoi, pentru că am pus în ea tot ce simţeam, ce gândeam, în aşa fel încât mă contopeam cu ecoul meu.”

Aici, în vila “Luminiş”, în anul 1927, a luat lecţii de vioară, timp de două luni, Yehudi Menuhin, care a marcat începutul unei mari prietenii şi al unei colaborări artistice de lungă durată. Pentru Yehudi Menuhin, George Enescu devenea idolul despre care spunea: “Mi-a aprins imaginaţia, dăruindu-mi calitatea divinatoare, care a fost întotdeauna a sa deschizându-mi astfel o perspectivă în tumultul şi măreţia lui Bach. Enescu va rămâne pentru mine absolutul prin care eu judec pe alţii.”

*** 9. Retragerea la Tescani şi planuri de căsătorie.

În vara lui 1929 se retrage la Tescani unde avea să lucreze mai departe la operele lui deşi era multă forfotă acolo, nu era liniştea de la Cracalia unde îşi petrecea vacanţele numai în tovărăşia tatălui său şi a fratelui Mitruţă sau la Mihăileni unde era numai cu mama, cu ani în urmă. Aici era mişcare, se vorbea mult. Dar mai era şi un loc de refugiu, în locuinţa cumnatului său Constantin Rosetti, care-şi avea un conac separat tocmai la capătul aleii lungi cu plopi. Până acolo, făcându-şi de două ori pe zi plimbarea dus-întors, George ajungea la o odăiţă, rezervată lui, unde lucra în tihnă. Apoi, la mese, se adunau toţi în casa mare, unde se discuta cu voie bună şi era ţinut la curent cu ştirile şi evenimentele zilei.

44

La un prânz venise vorba că ar fi momentul ca George şi Maruca să-şi refacă în ţară formele de căsătorie, contractate cu zece ani în urmă în Elveţia.

Într-adevăr, Mişu Cantacuzino, fostul soţ al Marucăi, murise de curând într-un accident în valea Oltului. La locul accidentului se pusese chiar şi o placă memorială. Nu mai erau deci piedici, nici inconvenientul Marucăi să refacă formele plicticoase de divorţ.

Era totuşi o piedică nebănuită la mijloc. Lui George îi displăcea profund ca el să trebuiască să intre într-un local administrativ şi a se prezinta personal în faţa unor ofiţeri de stare civilă. La Lausanne, în Elveţia, venise doar un notar la ei acasă ca să facă formele de căsătorie.

Enescu nu păşişe în viaţa lui într-un local administrativ oarecare, nici în ţară, nici în străinătate. Fusese numai uneori în audienţă la vreun cabinet ministerial; dar nu pentru dânsul, ci numai când erau de susţinut interesele unor muzicieni cu merite deosebite. Impozitele în ţară i le plăteau alţii; paşapoartele, pe vremuri, i se ridicau de la Prefectura jud. Dorohoi iar în prezent era în posesia unui paşaport diplomatic permanent, valabil pe tot globul. Fiind scutit de armată, nu cunoscuseră birourile de recrutare. Nu fusese în ţară la moartea părinţilor şi nu

Casa Marucăi de la Tescani

45

cunoştea formalităţile iar casa de la Mihăileni fusese trecută pe numele lui încă din viaţă, de către mama sa.

“Atunci-spune Constantin Rosetti, dacă rămâne ferm pe pozitia sa ca să nu păşim decât pe estradele şi podiumurile de concerte, sau pe sceană, cu care sântem obişnuiţi şi nu ne incomodează, s-o lăsăm baltă!” Si-apoi: “Zică lumea ce o vrea; Eu, îmi văd de traba mea!” aceasta zicală o găsea bună Enescu şi îşi vedea mai departe liniştit, de treburile sale.

În iarna anului 1930, G. Enescu a revenit singur la Paris în vederea turneului său de două luni în S.U.A. şi a perioadei manifestărilor sale muzicale din Franţa. Era, de data aceasta, în tovărăşia fratelui Mitruţă pe care-l călăuzea îndeaproape, luându-l câteodată cu el în sudul Franţei, la Monte Carlo, la Nisa, pe Coasta de Azur, ca să-şi îmbogăţească paleta peisagistică.

*** 10. Vestea proastă de la Bucureşti.

Era la sfârşit de iunie când soseşte, venind din tară, în vizită la Paris, Eliza Mârzescu, căreia fraţii Enescu îi erau mult îndatoraţi. Aceată venise însă şi cu o veste familială senzaţională, trăgând semnal de alarmă.

Se dădea ca lucru cert, în Bucureşti, că profesorul Nae Ionescu ceruse în căsătorie pe văduva Maria Cantacuzino, considerând-o liberă după moartea soţului ei şi că, aceasta… în cele din urmă, ar putea consimţi, renunţând la Enescu.

Vestea aceasta a fost pentru George ca un trăsnet.

46

Instalând-o pe Eliza Mârzescu la locuinţa lui din Rue de Clichy, la Paris, George şi cu fratele au plecat împreună la Bellevue, la vila “Les Cytises” unde locuia în sezonul cald. Pe drum, Mitruţă căuta să-l liniştească, zicându-i că sunt vorbe fără temei; dar el susţinea morţiş că nu există fum fără foc şi că lucrurile trebuiau pe dată lămurite.

Ajunşi, George a dictat lui Mitruţă o scrisoare în termeni severi, rugând a i-o expedia la Tescani. El a predat însă scrisoarea la Bellevue, căci ajungea şi-aşa odată cu el în oraş, fiind dată “expres”. A putut rămâne astfel peste noapte cu George spre a-l mai linişti. Văzându-l aşa de supărat şi agitat, cum nu mai fusese niciodată în viaţa lui, îi era frică să nu facă vreo greşeală iremediabilă, lăsându-l singur cuc. (“Dacă-i vine cumva în minte să arunce Oedipul pe foc, fiindu-i dedicat Marucăi” se gândea Mitruţă.)

Au făcut împreună o noapte aproape albă. A doua zi se mai liniştiseră lucrurile puţin. George a scris prietenilor unde urma să plece că este chemat urgent în ţară. De asemenea, a reuşit să decomande nişte ultime participări la care se angajase, plecând apoi imediat în ţară, pentru a lămuri lucrurile la faţa locului.

*** 11. Îmbolnăvirea Marucăi.

Spre toamnă s-a aflat că Maruca era suferindă şi George plecase cu ea la Viena la o clinică de specialitate în care avea el încredere.

Ea avusese un şoc nervos, iar George consultase în prealabil şi pe dr. neurolog Gh. Marinescu, care îl ingrijise pe vremuri pe tatăl său.

47

În acel an George şi-a decomandat turneul obişnuit în S.U.A., rămânând în Europa şi concertând cu intermintenţă la Viena, la Paris şi în alte oraşe europene, spre a putea reveni cu uşurintă în orice moment în ţară.

Către sfârşitul lunii august 1932 Enescu şi Maruca părăsesc vila “Les Cytises” din Paris unde Maruca se simţea prea singură când George pleca de unul singur la drum şi, după opt luni de şedere în străinătate, se întorc la vila Luminiş în Sinaia, loc unde aveau şi multe cunoştinţe, reinstalându-se în ţară.

Nu peste mult timp Enescu păşeşte pragul Academiei Române, pentru prima dată, în calitate de academician nou ales.

Turneul anului 1933 în S.U.A. se apropia şi George a trebuit să-şi ia iarăşi drumul, de unul singur, spre zările albastre. A revenit abia, în grabă, în luna mai, fiind obligat a-şi ţine tradiţionalul discurs de recepţie la Academie. Apoi s-a întors repede la Paris unde era larg programat în cadrul Primăverii muzicale. Totodată făcea noi eforturi în vederea montării operei Oedip, în stagiunea următoare.

S-au ivit apoi evenimentele care l-au ţinut pe George în ţară o vreme mai îndelungată; aproape doi ani în şir, începând cu toamna anului 1933.

La Tescani îl găseşte pe Constantin Rosetti, fratele Marucăi, gospodarul casei, în suferinţă. Apoi, spre toamnă, se ivise semne în sănătatea Marucăi iar lui George îi era teamă să nu fie o recidivă a şocului avut cu trei ani înainte, ca urmare a frământărilor şi supărărilor

48

continue ce se iveau în familia ei de la Tescani. O consultase doctorul Hamat, soţul Manetei Rosetti, o prietenă a Marucăi, care se afla atunci în Sinaia. Acesta a fost de părere, cazul fiind complex, să se provoace un consult medical cu doctori specialişti, aduşi din Bucureşti.

După consultare cu medici specialişti, se cerea internarea într-o clinică cu ţinerea strictă sub observaţie şi tratament. Nici George, nici Maruca nu puteau consimţi la o despărţire în asemenea moment. Firea hipersensibilă, pe care o moştenise de la mama sa, mai ales când era vorba de dureri şi mizerie, boală sau moarte, nu-i îngăduiau lui să fie măcar o singură clipă departe de patul de suferinţă a fiinţei iubite. Aşa că, tot rodul ultimelor sale turnee din America, a fost pus la dispoziţie pentru salvarea unei vieţi omeneşti atât de scumpe lui.

În loc de clinică s-a inchiriat, în grabă mare, o locuinţă aflată la şosea, în Bucureşti şi care a fost amenajată în consecinţă. O soră infirmieră a fost adusă de la Tescani, care să stea în permanenţă lângă suferindă; alături a fost orânduită o cameră de gardă pentru personalul sanitar sau medical de care ar fi fost nevoie în cazuri de urgenţă. Enescu şi-a aranjat, undeva într-un colţ la subsol, o cămăruţă în care să poată lucra, aducându-şi şi o pianină.

Enescu îşi decomandase turneul din America, pentru anul 1934, dar avea totuşi nevoie să se repeadă pentru câteva zile la Paris; el a fost asigurat de medici că o poate face în toată liniştea.

În luna ianuarie 1934 Maruca a fost supusă unei serii mai lungi de roentgen-terapie aplicată pe coloană, fiind dusă

49

la una din bunele instalaţii de specialitate existente în Bucureşti.

La terminarea acestui obositor tratament, Maruca ieşise însă complet extenuată, lipsită de orice vlagă. Se aflase atunci de moartea fratelui Constantin de la Tescani, Maruca rămânând cu privirea pierdută, apatică, inertă, fără a scoate un cuvânt.

Starea Marucăi se menţinea serios afectată. La un an de la declanşarea bolii, la Sinaia, soţii se hotărăsc să plece la Tescani.

La începutul anului 1935 George a avut curajul să plece pentru două luni la Paris, fiind asigurat că Maruca era de-acum convalescentă. S-a întors apoi în grabă în ţară fiind mereu preocupat ca nu cumva să revină boala soţiei, deşi fusese asigurat că o recidivă nu mai era posibilă.

În cartea medicului Paul Cortez, apărută în editura Eminescu sub titlul “Înainte de a uita”, un capitol a fost rezervat bolii complexe a Marucăi Cantacuzino care a interesat lumea medicală. Momentul critic al suferinţei acesteia a fost apreciat de autor, din spusele altora, ca situându-se în anul 1935, în loc de iarna 1933-1934. În realitate, Maruca era doar o mare convalescentă şi se pusese la cale perfectarea căsătoriei sale cu Enescu în luna septembrie. Dar, pentru a împiedica acest lucru, înverşunata oponentă a acestei căsătorii, Alice Sturza Cantacuzino (fiica Marucăi), a recurs la o manevră odioasă: punerea sub interdicţie a mamei sale, în baza bolii avute! Enescu a reuşit să convingă medicii în a pune un diagnostic mai accesibil; “o stare anxioasă”. După acest episod, Enescu a plecat în grabă cu Maruca din ţară

50

stabilindu-se la Viena. în felul acesta perfectarea căsătoriei lor a fost amânată cu încă doi ani.

În toamna anului 1935, fiind instalaţi la Viena, unde Maruca urma sub bună îngrijire un tratament reconfortabil, deşi vindecată, George avea posibilităţi de a se deplasa mai uşor între Paris şi Viena, pe toată perioada repetiţiilor pentru montarea operei “Oedip”, care au durat mai multe luni.

La 13 martie 1936 a avut loc premiera operei Oedip. Au mai urmat încă cinci reprezentaţii care au avut un ecou răsunător. Iar visul de o viaţă al lui G. Enescu, în afară de marea mulţumire sufletească şi înţelegerea avută la primele spectacole, la care a partipat întreaga lume muzicală a Parisului, s-a rezumat practic la o pagubă de câteva zeci de mii de franci francezi!

*** 12. Căsătoria.

În toamna anului 1937 G. Enescu a călătorit iarăşi, prin toate judeţele ţării, într-un turneu de concerte foarte încărcat. După o săptămână petrecută în nordul ţării, pe la Iaşi, Botoşni, Dorohoi şi Cernăuţi, George, poposind la Bucureşti, s-a găsit posibilitatea ca, într-o dimineaţă, să se poată întocmi formele de căsătorie oficială a lui G. Enescu cu Maria Cantacuzino, la domiciliul ei (Enescu avea la vremea aceea 56 ani iar Maruca 58).

Evenimentul s-a petrecut, s-ar spune între patru ochi. A fost însă prezentă la cununie şi pianista Cella Delavrancea, care a relatat apoi, cu amănunte, o scenă penibilă ce s-a petrecut atunci între Maruca şi fiica ei

51

Alice. Aceasta n-a vrut nici măcar să-i întindă mâna lui G. Enescu, un adevărat afront!

Era acolo şi un anumit snobism. Descendenţii lui Gh. Gr. Cantacuzino, fost prim-ministru, se considerau “prinţi”, proveniţi dintr-o familie de foşti domnitori ai Ţării Româneşti. Era inadmisibil deci ca Maria Cantacuzino să-şi lepede titlul ei de fostă prinţesă, devenind o “simplă doamnă Enescu”!

Fostul cumnat al Marucăi, Maximilian Costin, s-a grăbit să scrie o cărticică despre G. Enescu, dorind să fie el primul biograf. Enescu, fiind în viaţă, era cazul să-l fi consultat mai înainte de a o publica, ceea ce nu s-a făcut. Aici autorul nu s-a limitat însă a reproduce ceea ce scrisese despre copilăria lui Enescu în broşura sa “G. Enescu, Date critice şi biografice” tipărită la Timişoara mai înainte ci, culegând date eronate din broşura lui N. Hodoroabă, le-a amplificat şi deterioarat şi mai mult pe acestea. Când G. Enescu a aflat de tipărirea acestei cărţi era prea târziu, Costin murise în vara anului 1938 (născut în 1888). Astfel, această carte, având titlul “George Enescu”, a rămas în librării şi a servit drept călăuză pentru biografii lui G. Enescu de mai târziu.

A fost însă o coincidenţă curioasă că, în acelaşi an, în luna martie, murise şi Nelly Rosetti (sora Marucăi), fosta soţie a lui Maxim Costin. Au murit amândoi tineri.

După moartea fratelui Constantin Rosetti, în 1933 şi a surorii sale Nelly Rosetti, Maria Enescu rămânea acum singură în gospodăria de la Tescani.

52

În anul 1939, Enescu concertează din nou în S.U.A. şi aici a vrut să facă cunoscut că există în lume şi o şcoală de muzică românească. Evenimentele ce au urmat apoi în Europa şi conflagraţia mondială l-au impiedicat pe G. Enescu de a mai reveni în Statele Unite ale Americii timp de şapte ani.

*** 13. Audiţii muzicale la Bucureşti.

Întorşi în ţară, Enescu îşi reia activitatea concertistică în Bucureşti, dând recitaluri la vioară şi dirijând alternativ orchestrele “Filarmonica” şi “Radio” la Ateneul Român.

Acum nu mai trăgea la hotelul Bratu, când venea la Bucureşti. Maruca, după însănătoşirea ei, îşi luase un mic apartament confortabil în strada Știrbei Vodă şi locuia acolo.

În anii ce-au urmat, George, alături de Maruca, a dus o viaţă mai liniştită, concertând numai arareori şi dedicându-se compoziţiei. În acest răstimp a locuit mai mult la vila sa din Sinaia.

Cu prilejul aniversării a 60 de ani, G. Enescu a închiriat în Bucureşti o nouă locuinţă, mai spaţioasă, un dublu apartament, la etajul 5 din str. Lahovari 9, peste drum de Biserica Albă de pe Calea Victoriei.

În acest apartament Maruca s-a gândit că ar putea organiza şi ea, în Bucureşti, un salon muzical similar cu cele existente la Paris, în care să se poată face muzică de cameră şi să se prezinte compoziţii noi. Erau fixate două zile pe săptămână pentru audiţii muzicale, luni şi miercuri.

53

Audiţia de luni avea un caracter mai intim, programele fiind mai mult aranjate de Maruca, după predilecţiile ei: iar invitaţii erau prieteni şi membri de familie. Prietenii invitaţi de Maruca erau numeroşi: din familie participau mai des doctorul Constantin Enescu şi generalul Ilie Partenie, cu soţiile lor.

La audiţiile de miercuri participau academicieni, scriitori, artişti, pictori: numeroşi melomani. Dintre prietenii familiei Enescu se remarcau avocatul Romeo Draghici, pictorul Th. Pallady, Emanoil Ciomac şi alţii.

La Iaşi a concertat, pentru ultima oară în toamna lui 1942, când a dirijat concertul “Orchestrei simfonice ieşene”, reînfiinţată. Acesta a fost concertul său de adio acolo.

Ultima stagiune a concertelor simfonice dirijate de G. Enescu la Ateneul Român, cu orchestrele “Filarmonica” şi “Radio”, s-au încheiat la 7 aprilie 1946 (orchestra Filarmonica) şi 8 aprilie (orchestra Radio), după care George s-a pregătit pentru plecarea în U.R.S.S., unde fusese programat cu o serie de concerte la Moscova. Turneul a durat o săptămână, către sfârşitul lunii aprilie 1946. Enescu şi soţia sa au fost încântaţi de primirea ce li s-a făcut la Moscova şi de succesul obţinut. A fost a treia călătorie a lui Enescu în Rusia. Mai fusese în 1909 şi 1917.

Întors la Bucuresti, George a avut bucuria să-l revadă pe fostul său elev, Yehudi Menuhin, care veninse în vizită, aducându-i şi veşti noi din S.U.A. unde Enescu era aşteptat cu nerăbdare.

54

Cu aceasta ocazie Enescu a mai dirijat 3 concerte, acompaniindu-l pe Yehudi Menuhin.

*** 14. Plecarea din ţară.

La începutul lunii septembrie 1946 Enescu, la Bucureşti, se pregăteşte de drum.

Și-a vizitat prietenii şi membrii de familie, rând pe rând. A ţinut un consiliu de familie la domiciliu cu cei aflaţi la Bucureşti, dându-le sfaturi şi îndrumări. Apoi, o ultimă vizită fraternală, la care Maruca şi-a manifestat dorinţa de a vedea ultima mare lucrare picturală a lui Dumitru Bâşcu, frescele executate de acesta într-o biserică la Baloteşti, lângă Bucureşti. Au mers cu toţii cu maşina până acolo.

În sfârşit, în ziua plecării, la 10 septembrie 1946, soţii Enescu ajung în Gara de Nord de unde au luat trenul spre Constanţa pentru a se îmbarca pe

vaporul “Ardealul”, care îi conducea la New York, în Statele Unite ale Americii.

În anii 1921-1931 lucrează la opera Oedip, monumentală creaţie dramatică şi muzicală, care abia în ultimii ani a început să se impună pe scenele teatrelor de operă din

Enescu şi Maruca, înainte de plecarea din ţară

55

lume. O dedica soţie sale, Maria Tescanu Rosetti (fostă Cantacuzino).

În vara lui 1946, când maestrul a decis – probabil, în urma consultării cu unii academicieni, precum Mihail Sadoveanu şi C. I. Parhon şi cu lideri politici ai Blocului Partidelor Democrate (BPD), P. Groza, Gh. Tătărăscu – să candideze, „personal“ nefiind membru al unui partid, pe listele BPD semn electoral „Soarele“, a anunţat că se va deplasa la Dorohoi, pentru a stabili, cu autorităţile locale (Prefectura, Tribunal, Primăria şi lideri locali ai partidelor din BPD), condiţiile şi aspectele procedurale de înscriere a candidaturii pentru un loc de deputat în Circumscripţia electorală – judeţul Dorohoi.

Discuţiile la faţa locului erau necesare şi pentru că maestrul contractase un turneu artistic în SUA şi, ca atare, absenta din ţară în lunile campaniei electorale (octombrie-noiembrie) şi în ziua alegerilor, 19.XI.1946.

Înainte de a se deplasa la Dorohoi, George Enescu a depus la Consiliul de Miniştri – preşedintelui Petru Groza şi vicepreşedintelui Gh. Tătărăscu – un Act de donaţie

56

către Statul Român a proprietăţilor sale de la Liveni-Vârnav şi casa părintească din Dorohoi, str. Republicii, nr. 81.

Consiliul de Miniştri – în şedinţa din iulie 1946 – a acceptat donaţia lui George Enescu şi a hotărât, totodată, ca proprietatea din Liveni să fie preluată în folosinţă de către primăria comunală, în numele statului, iar casa şi terenul din Dorohoi, preluate de Primăria Dorohoi, ca proprietate publică.

Aceste proprietăţi apar în documente ca dobândite prin moştenire de G. Enescu.

În 1946, după un turneu în URSS (turneu efectuat la sugestia dr.-lui Petru Groza), însoţit de Maruca, Yehudi Menuhin, elevul său, îi intermediază azilul politic în Statele Unite.

În Rusia dirijează mari orchestre ruseşti, perfecte ca tehnică.

Casa de la Liveni

57

Viza o obţine de la Petru Groza, se îmbarcă într-un vapor la Constanţa şi părăseşte definitiv ţara, Enescu evita călătoriile cu avionul. În Statele Unite nu a reuşit să se adapteze (a nimerit o iarnă friguroasă, condiţii diferite de viaţă, fără prieteni) şi s-a întors în Franţa unde va ramâne până la sfârşitul vieţii.

Evenimentele, odată cu încheierea războiului, se precipitau. La ultima sa vizită pe tărâmurile copilăriei, la Tescani, la Liveni şi Dorohoi, a fost primit cu urale. În drumul său spre Prefectura Dorohoiului, Enescu s-a oprit la furnizorul său de peniţe, cumpărându-i-le pe toate care mai erau în depozit.

A poposit apoi şi la Mihăileni, la mormântul mamei, unde a stat singur, cu capul plecat, spunând apoi: "De aici plec odihnit, din seva pământului meu, şi numai asta-mi dă curaj să mă pot dezlipi de ţară pentru un timp mai lung". "Dezlipirea" de ţară s-a produs însă definitiv, pe 10 septembrie, când a pornit cu trenul spre Constanţa, de unde avea să se îmbarce pe vaporul "Ardealul", care pleca la New York, cu personalul ambasadei noastre.

Al. Cosmovici povesteşte că, pe puntea vasului, Enescu a rostit cu duioşie versurile: "O, Moldova, draga mea,/ Cine pleacă şi te lasă/ E pătruns de jale grea".

58

Scrisoarea lui Romeo Draghici către Dumitru Bâşcu, fratele lui G. Enescu:

Miercuri 11 Septembrie 1946

Dragul meu Mitruţă,

Azi m-am înapoiat de la Constanţa, unde după cum ştii, am însoţit pe Maestrul nostru drag şi pe soţia sa, duduia Maruka. Am mers într-un vagon separat pus la dispoziţie de guvern, după cele pregătite de preşedintele Dr. Petru Groza la a cărui rugăminte aşa de fierbinte a primit în interesul ţării să meargă în America, cu care România a reluat legăturile diplomatice.

Am asistat cum ştii la convorbirile lor când Groza i-a spus situaţia în care ne găsim, zicând că în momentele de faţă, ţara noastră trebuie să aibă acolo o personalitate de mare prestigiu şi că nimeni altul nu o poate reprezenta. Maestrul i-a spus: „Cu toată gravitatea boalei mele de inimă, voi pleca, fiind în joc interesele ţării mele.” Pildă de patriotismul său! La plecare dimineaţa la 6.35 gara era plină de sute de oameni – prieteni, admiratori cu duiumul. Pe tot drumul am stat cu Maestrul într-un compartiment separat, spre a-mi da diverse dispoziţiuni, privind casa şi avutul lor. Era foarte abătut, spunându-mi că are impresia că nu se va mai întoarce. Am căutat să-l încurajez. Mi-a spus: „Ce ştii mata, Coane Romică, câtă suferinţă este în mine.” Am îndrăznit să-i zic că nu vrea să-şi asigure nevoile zilnice. Mi-a răspuns: „Voi munci până în ultima clipă a vieţii, voi muri în nevoe; nu voi primi vreodată nici un ban, dacă nu va fi produsul muncii mele.” Câtă demnitate! Printre alte

59

dispoziţiuni a fost şi aceea de a supraveghea în deaproape ca banii ce-i va trimite pentru sătenii din Liveni şi Cracalia unde seceta a fost grozavă, să fie daţi cu băgare de seamă ca să aibă fiecare posibilitatea să-şi cumpere popuşoi. Banii aceştia vor fi rezultatul unor concerte ce le va da în America în acest scop. Dragostea, afecţiunea pentru ţară şi popor a fost în cea mai mare parte, preocuparea lui. Înainte de a ajunge la Constanţa mi-a spus: „Te rog foarte mult, Coane Romică, să ai în deaproape grijă de fratele meu Mitruţă Bâşcu, împreună cu soţia şi copilul său. Îi vei da din veniturile ce le vei încasa mata, în fiecare lună, o sumă în raport cu nevoile lui.”

Avea lacrimi în ochi când ne-am luat rămas bun şi cu fermecătorul său glas mi-a şoptit: „Scumpă ţară şi frumoasă, oh Moldova [ţara] mea, Cine pleacă şi te lasă, e pătruns de jale grea.”

Înainte de plecarea sa în occident, în septembrie 1946, Maria Enescu (soţia), a convocat o consfătuire familială în locuinţa lor din Calea Victoriei, la care au participat generalul Ilie

Partenie, vărul lui Enescu după tată, Al. Cosmovici, văr după mamă, Mihail Jora, văr cu Maruca, precum şi fratele patern, Dumitru Bâşcu. Una din problemele discutate a fost, ca în caz de un naufragiu ce s-ar putea întâmpla în călătoria lor, în Franţa şi apoi în America, apele nefiind până atunci complet curăţate de mine, în

60

cazul dispariţiei lor, să nu se dea publicităţii date familiale sau lucruri mai personale ce ar putea fi răstălmăcite sau romanţate în mod necorespunzător. În aceasta privinţă doreau să fie respectată cel puţin acea uzanţă de a nu se face relatări de fapte şi întâmplări ce nu au legătură cu activitatea profesională, înainte de treizeci de ani de la moartea lor.

La aflarea stingerii din viaţă a genialului artist, Prezidiul MAN şi Consiliul de Miniştri au publicat hotărârea privind eternizarea memoriei marelui dispărut, din care reţinem:

„[...] 4) Comuna Liveni, din regiunea Suceava, în care s-a născut compozitorul, se va numi comuna George Enescu

5) Casa din Liveni, în care s-a născut compozitorul va fi restaurată şi transformată în casă memorială [...]“

Ministerul Culturii a obţinut fondurile necesare restaurării casei de la Liveni, proiectul fiind elaborat de arhitecţii Horia Teodoru şi Emil Costescu. Lucrările au început în anul 1956, sub conducerea tânărului arhitect Andrei Panoiu, participant activ la restaurarea unor case memoriale în deceniile şase şi şapte.

Casa Memoriala „George Enescu“– restaurată fără modificarea formei iniţiale – a fost inaugurată, ca muzeu memorial, în anul 1957, la doi ani de la moartea lui George Enescu. Muzeul „George Enescu“ din Dorohoi a fost inaugurat în 1958, cu prilejul Primului Festival şi Concurs Internaţional „George Enescu“.

61

La 1 martie 1949, miliţia ocupă Aşezământul de Cultura de la Tescani, biblioteca este distrusă (cărţi confiscate, topite la fabrica Letea), conacul devine, pe rând, crescătorie de păsări, sediu SMT, şcoală elementară. A dispărut şi Vila Meri, casa cu două etaje ridicată în livada din vârful dealului de fratele Marucăi. Sătenii au demontat-o piatră cu piatră, servindu-se ca materiale de construcţie.

În parcul domeniului de la Tescani se alfă o biserică construită în 1769.

*** 15. Ultimii ani.

În 1950, în timpul unui concert, la Londra, a făcut un accident cerebral şi a căzut de pe podium. Cei prezenţi i-au telefonat lui Yehudi Menuhin care a închiriat un avion şi l-a dus la Paris.

Sănătatea lui s-a agravat vizibil pâna în iulie 1954, când, în timpul unei lecţii, a avut un atac cerebral devastator, care i-a paralizat corpul pe jumătate.

G. Enescu în 1952

62

Din ţară, prin intermediul avocatului şi prietenului său Romeo Drăghici, îi sosesc cei 74.000 de lei depuşi la CEC, sub forma drepturilor de autor.

În noaptea de 4/5 iulie (ora 11.45) 1955 moare într-un hotelul din Paris în care a locuit în ultima parte a vieţii şi unde a fost înconjurat de oameni de suflet şi care l-au stimat (hotelul era proprietatea unui român care i-a pus la dispoziţie un apartament, i-a asigurat şi personal auxiliar).

G. Enescu şi Romeo Drăghici

63

Nu soţia, ci o asistentă socială îi veghea patul de suferinţă. Marea sa iubire, Maruca Cantacuzino, îl lăsase singur. Un pat de suferinţă care nu mai are loc în propria casă; graţie oamenilor de inimă, Enescu îşi petrece ultimele luni ale vieţii în Hotelul "Atala" din Rue de Chateaubriand. Însăşi regina Belgiei vine special de la Bruxelles, pentru a-i veghea ultimele clipe.

În noaptea morţii, patronul Hotelului Atala, Constantin Florescu l-a convocat imediat pe doctorul cardiolog Meţianu, spre a constata decesul şi a întocmi actul oficial. După normele oficiale, cei care mor altundeva decât la domiciliul lor, sunt transportaţi la Institutul Medico-Legal pentru a se stabili cauza morţii prin autopsie. Prin intervenţia lui Constantin Florescu la organele de poliţie s-a evitat operaţia de a fi depus la Capela Română şi apoi înmormântat la Pere Lachaise.

La aflarea morţii, statul român a trimis o delegaţie pentru a-l aduce în ţară dar Maruca a avut grijă să nu poată fi luat. A fost înmormântat în Cimitirul Pere Lachaise din Paris.

În ziua de 6 mai la ora 13.30, ministrul Republicii Populare Române la Paris, Ion Drânceanu, însoţit de principalii săi colaboratori, au depus la catafalcul lui George Enescu o coroană din partea Prezidiului Marii Adunări Naţionale şi a Consiliului de Miniştri. Au fost depuse de asemenea coroane din partea Academiei Republicii Populare Române, a Uniunii Compozitorilor si a delegaţiei Republicii Populare Române la Paris.

64

Mormântul lui Enescu din cimitirul parizian Pere Lachaise.

Tot aici a fost înmormântată şi soţia sa, 13 ani mai târziu.

*** 16. Maria Rosetti Tescanu – soţia lui G. Enescu.

Maria Rosetti Tescanu. (17.07.1879 - 22.12.1968) Părinţii : Alice (născută Jora) şi Dimitrie Rosetti.

Casa Memorială Rosetti-Enescu din Tescani

65

Casa Memorială Rosetti-Enescu din Tescani, construită în 1880, a fost conacul renumitei familii boiereşti Rosetti-Tescanu. Prin Actul de donaţie făcut de Maria Cantacuzino-Enescu în 1947, conacul familiei sale a devenit aşezământ cultural.

Istoria Tescanilor începe la 1709, când vornicul Ştefăniţă Rosetti cumpără moşia de la care avea să se tragă numele unei întregi ramuri a familiei: Rosetti-Tescanu. O familie de mari boieri, care a dat Moldovei dregători şi cărturari. Şi care a adus la Tescani pasiunea pentru cultură, transmisă şi amplificată din generaţie în generaţie.

Tatăl Marucăi, Dumitru Rosetti-Tescanu (fiul lui Costachi Rosetti Tescanu), a absolvit la Lausanne Dreptul şi Filosofia. Prieten bun cu Vasile Conta, dar şi cu Titu Maiorescu, a adunat la Tescani una dintre cele mai valoroase biblioteci din Principatele Române, cu peste 12.000 de volume, multe dintre ele ediţii rare.

66

Soţia lui, Alice (născută Jora), era pasionată de muzică şi o amfitrioană desăvârşită pentru intelectualii şi artiştii atraşi mereu de farmecul şi de pacea conacului de lângă Tazlău.

Maria Cantacuzino a fost una din doamnele de companie ale Reginei.

Una dintre cele mai excentrice prezenţe din viaţa mondenă a începutului de veac XX a fost, cu siguranţă, Maria Cantacuzino, considerată pe drept cea mai frumoasă prinţesă aristocrată a vremii. Prietenă apropiată a

Dumitru Rosetti Tescanu, tatăl Marucăi

Mama Marucăi

67

reginei Maria, ea s-a iubit cu prinţul Mihail G. Cantacuzino, cu filozoful Nae Ionescu, pentru ca mai târziu să devină soţia marelui compozitor George Enescu.

Tânăra timidă cu părul negru-arămiu, înaltă şi cu râs cristalin, a fost cerută de soţie, la 18 ani