1

UNIVERSITATEA DE ŞTIINTE AGRICOLE SI MEDICINA VETERINARA “ION IONESCU DE LA BRAD” IASI

ŞEF LUCR.DR. STEJAREL BREZULEANU

TEORIA SISTEMELOR DE PRODUCŢIE AGRICOLĂ

- 2003 -

2

CUPRINS Noţiuni generale .......................................................................4 Capitolul 1 Noţiuni introductive privind teoria sistemelor...5

1.1. Definirea disciplinei............................................................5 1.2. Conexiuni cu alte discipline................................................6

Capitolul 2 Sistemele de producţie agricolă ...........................9 2.1. Obiectul de studiu ...............................................................9 2.2. Abordarea sistemică a proceselor şi fenomenelor din economie .......................................................................11 2.3. Principiile sistemelor de producţie .....................................18

Capitolul 3 Exploataţia agricolă în concepţia sistemică........21 3.1. Exploataţia agricolă – sistem tehnico-economic social complex.....................................................................22 3.2. Componentele sistemului “exploataţie agricolă” ...............24 3.3. Caracteristicile sistemului “exploataţie agricolă” ..............26 3.4. Exploataţia agricolă “sistem organizat” .............................27 3.5. Exploataţia agricolă “sistem condus” .................................29 3.6. Exploataţia agricolă “sistem deschis”.................................30 3.7. Exploataţia agricolă “sistem cu finalitate” .........................31

Capitolul 4 Structura şi funcţionalitatea sistemelor economico-tehnologice în producţia vegetală........................33

4.1. Proprietăţile sistemelor agricole .........................................33 4.2. Activităţile specifice sistemelor în raport cu tipurile de medii .................................................................36 4.3. Tipuri de arhitecturi ale sistemelor ....................................42 4.4. Tipologii structurale şi funcţionale ale sistemelor de producţie agricolă...........................................................47 4.5. Metode şi tehnici de analiză a sistemelor de producţie agricolă................................................................55 4.6. Tendinţe actuale în metodologia teoriei sistemelor de producţie.........................................................................58

Capitolul 5 Managementul sistemului de cultură a plantelor în întreprinderile agricole........................................62

5.1. Conceptul de sistem de cultură a plantelor şi necesitatea optimizării lui......................................................................62

5.2. Optimizarea structurii ulturilor ...........................................69 5.3. Optimizarea economico-organizatorică a tehnologiilor de

producţie..............................................................................77

3

5.3.1. Optimizarea secvenţială a tehnologiilor de producţie ..............................................................79

5.3.2. Optimizarea de ansamblu a tehnologiilor de producţie ..............................................................83

4

Capitolul 6 Managementul sistemului de creştere şi exploatare a

animalelor .............................................................86 6.1. Necesitatea extinderii creşterii animalelor ........................86 6.2. Clasificarea sistemelor de creştere şi exploatare

a animalelor ........................................................................ 6.3. Structura organizatorică a sistemului de creştere şi exploatare a

animalelor...........................................................................92 6.3.1. Subsistemul de reproducţie .......................................94 6.3.2. Subsistemul de întreţinere a animalelor....................105 6.3.3. Subsistemul de bază furajeră ....................................105 6.3.4. Subsistemul sanitar-veterinar....................................114

Capitolul 7 Sistemul informaţional în exploataţiile agricole 119 7.1. Conceptul şi rolul sistemelor informaţionale în exploataţiile

agricole ...............................................................................119 7.2. Privire de ansamblu asupra sistemelor informaţionale.......120 7.3. Sisteme informaţionale pentru operaţii de afaceri ..............122 7.4. Sisteme informaţionale pentru managementul

luării deciziilor ...................................................................125 7.5. Importanţa Internet-ului în contextul informatizării exploataţiilor

agricole ...............................................................................130 7.6. Proceduri şi mijloace de prelucrare a informaţiei...............136 7.8. Tendinţe privind modernizarea sistemelor informaţionale.154 Teme de control .........................................................................159

Bibliografie ...............................................................................160

5

NOŢIUNI GENERALE

Perioada pe care o străbate în prezent agriculturaţării noastre dovedeşte o dată în plus, că orice tranziţie în funcţionarea sistemelor social-economice se face cu eforturi considerabile şi de regulă, cu risipă de resurse, pe fondul unor puternice dezechilibre.

În acest context, mutaţii profunde se impun a fi operate şi în domeniul managementului exploataţiilor agricole care necesită abordarea sistemică a proceselor şi fenomenelor, precum şi a relaţiilor de management, în vederea descoperirii legităţilor şi principiilor care le guvernează, a proiectării de noi sisteme, metode, tehnici şi modalităţi de conducere de natură să asigure creşterea eficienţei resurselor umane, financiare, materiale, informaţionale etc. utilizate.

Caracteristica ştiinţei managementului modern este situarea în centrul investigaţiilor sale a omului în toată complexitatea sa, ca subiect şi ca obiect al managementului, prin prisma sarcinilor ce-i revin în strânsă inderdependenţă cu obiectivele, resursele şi mijloacele sistemului în care este integrat. Efectul acestei abordări îl constituie abordarea sistemică a relaţiilor şi proceselor de management, ce se reflectă în caracterul multidisciplinar al cunoştinţelor de conducere subordonat direct sporirii eficienţei agenţilor economici.

Supravieţuirea şi dezvoltarea întreprinderilor este condiţionată de existenţa unui management care să se bazeze exclusiv pe folosirea pârghiilor economice, scopul tuturor deciziilor de conducere fiind utilizarea eficientă a resurselor şi maximizarea profitului.

Utilizarea celor mai adecvate modele, alimentate cu date reale, existente într-o bază de date, prin intermediul unui sistem informatic cu structură cibernetică constituie o cale importantă în folosirea cu maximă eficienţă a potenţialului tehnico-economic al întreprinderii, prin armonizarea obiectivelor cu resursele disponibile.

În acest sens, se impune efectuarea unor analize de sistem pentru relevarea şi valorificarea complexă a aspectelor informaţional-decizionale, precum şi realizarea unor sisteme informaţional-decizionale care să permită identificarea din vreme a tendinţelor majore şi a factorilor perturbatori ce se manifestă în cadrul mediului în vederea adaptării rapide şi eficiente la schimbările acestuia.

6

CAPITOLUL 1 NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND

TEORIA SISTEMELOR

1.1. DEFINIREA DISCIPLINEI Conceptul de sistem a apărut într-o formă embrionară în filosofia antică

greacă. Afirmând că “întregul este mai mult decât suma părţilor componente”,

Aristotel a dat o primă definiţie noţiunii de sistem (7).

Lucrarea biologului german Ludwig von Berthalanffy reprezintă un început

al teoriei generale a sistemelor (TGS) în care se defineşte sistemul ca: “o reuniune

de elemente interdependente care acţionează împreună în vederea realizării

unui obiectiv comun, prin utilizarea unui ansamblu de resurse materiale,

informaţionale, energetice şi umane”.

În cadrul disciplinelor economice, sisteme de producţie reprezintă o

disciplină complexă având la bază conceptual de sistem şi metoda abordării

sistemice orientată spre analiza şi proiectarea sistemelor complexe, în vederea

cunoaşterii caracteristicilor şi pentru a îmbunătăţi performanţele acestora.

Dezvoltările ulterioare, teoretice, metodologice şi practice, au condus la

apariţia a numeroase definiţii ale acestei discipline (45).

Astfel, Paul Licker (Universitatea Calgary) defineşte teoria sistemelor de

producţie ca o disciplină a managementului resurselor informaţionale, aflată la

confluenţa preocupărilor din domeniul ştiinţei calculatoarelor, a tehnicii

informaţionale şi a teoriei generale a sistemelor.

Apariţia şi dezvoltarea teoriei sistemelor de producţie ca disciplină s-a

datorat în mare măsură cazuisticii deosebit de diversificate a problemelor reale din

practica economică cu care se confruntă factorii decizionali din unităţile de

producţie. Acestea au condus la necesitatea analizei, proiectării şi realizării unor

sisteme manageriale bazate pe tehnici informaţionale de vârf, cum ar fi: sistemele-

suport pentru asistarea deciziilor, sistemele expert, dezvoltarea inteligenţei

artificiale etc.

7

În concluzie, putem defini teoria sistemelor de producţie, ca totalitatea

metodelor ştiinţifice şi euristice de investigare, modelare, proiectare şi de

soluţionare pe această bază a problemelor bazate pe abordarea sistemică a

proceselor şi fenomenelor din economie, tehnică şi în domeniul agricol în special.

Teoria sistemelor de producţie, strâns legată de cibernetică, defineşte

câteva concepte de bază utilizate cum ar fi cele de sistem, subsistem sau

conexiuni, structura statică sau dinamică, comportament, stare etc.

1.2. CONEXIUNI CU ALTE DISCIPLINE Conceptul interdisciplinar

Preocupările privind abordarea sistemică a fenomenelor şi proceselor din

multiple puncte de vedere au izvorât din necesităţile practice de a îmbunătăţi

continuu procesul de coordonare a resurselor umane, materiale, informaţionale şi

financiare, în vederea atingerii obiectivelor organizaţionale.

Teoria sistemelor de producţie agricolă este o disciplină economică de

sinteză cu caracter interdisciplinar, al cărui obiectiv îl constituie studierea

proceselor şi a relaţiilor de management din cadrul lor în vederea descoperirii

principiilor şi legităţilor care le guvernează, a conceperii de noi sisteme, metode,

tehnici şi modalităţi de lucru care să asigure creşterea eficienţei economice de

ansamblu.

Caracterul interdisciplinar al acestei discipline este determinat de

integrarea sa în ansamblul disciplinelor managementului ştiinţific şi de utilizarea,

în acest context, a unor concepte, metode şi tehnici din alte discipline (matematice,

statistice, juridice, psihologice etc.) pe care le adaptează şi le foloseşte într-o

manieră sistemică specifică, corespunzătoare particularităţilor şi condiţiilor

concrete ale analizei.

Principalele discipline ale managementului ştiinţific, cu care teoria

sistemelor de producţie agricole are puternice conexiuni sunt:

– cercetarea operaţională;

– cibernetica economică;

– informatica;

8

– simularea;

– teoria deciziilor;

– psihosocioloia organizării.

Cercetarea operaţională are ca obiect de studiu optimizarea luării

deciziilor în problemele de organizare şi de conducere a unităţilor agricole la

diferite niveluri, utilizând în acest scop modelarea matematică.

Cercetarea operaţională se caracterizează în primul rând prin procesul de

elaborare a unor modele şi a unor metode şi tehnici de rezolvare, care sunt

deosebit de utile în teoria sistemelor de producţie agricolă.

Activitatea de modelare trebuie să se bazeze pe cunoaşterea exactă a

obiectivelor sistemului studiat şi a realităţii fenomenelor şi proceselor din sistem,

ceea ce constituie de fapt una din etapele de început ale teoriei sistemelor de

producţie agricolă.

Modelele rezultate trebuie să descrie cât mai exact realitatea (procesele,

fenomenele şi relaţiile pe care le reprezintă) pentru ca deciziile luate pe baza lor, în

noul sistem proiectat, să fie eficiente.

Prin metodele şi tehnicile de modelare şi de rezolvare a unor probleme din

domenii specifice activităţii întreprinderilor (programarea producţiei,

aprovizionare-desfacere, gestiunea stocurilor, revizii – reparaţii, marketing,

gestiunea calităţii ş.a.), puse la dispoziţia teoriei sistemelor, cercetarea

operaţională constituie un instrument de bază de producţie agricolă.

Un element senţial al teoriei sistemelor îl constituie utilizarea unor metode

şi tehnici ale teoriei deciziilor şi logicii decizionale în investigarea sistemului

existent, în identificarea mecanismului informaţional decizional, precum şi în

luarea unor decizii eficiente privind proiectarea noului sistem.

Cibernetica este ştiinţa care se ocupă cu studiul conducerii şi reglării

sistemelor complexe, având un pronunţat caracter teoretic dar care cuprinde

discipline specializate în aplicaţii, cum ar fi: cibernetica tehnică, cibernetica

economică, biocibernetica etc.

O contribuţie importantă la perfecţionarea metodelor de organizare şi

conducere a sistemelor, alături de metodele matematice şi de informatică, a avut-o

9

şi utilizarea concepţiei sistemico-cibernetice, prin care orice secţiune a realităţii se

poate defini ca un sistem sau subsistem în care se identifică elemente, procese,

conexiuni, stări, mediu şi obiective.

O utilitate deosebită în analiza şi proiectarea sistemelor informaţionale

decizionale o au modelele cibernetico-economice care includ subsisteme de

reglare (conexiune inversă), prin care se face o intervenţie asupra intrărilor în

sistem, în scopul menţinerii ieşirilor, la nivelul parametrilor-obiectiv doriţi.

Scopul cercetării cibernetico-sistemice a realităţii social-economice îl

constituie surprinderea şi descrierea comportamentului sistemului prin găsirea

funcţiei de transfer şi a mecanismului reglării.

Teoria sistemelor de producţie agricolă apelează la modelarea cibernetică a

proceselor şi fenomenelor economice, ca tehnică de studiu, realizând în funcţie de

scopul analizei, modele conceptuale analitice, descriptive şi normative ale

realităţii.

Psihosociologia organizării abordează în principal influenţa factorilor

psihologici şi sociolgici în comportamentul decizional.

Luarea deciziilor depinde nu numai de criterii raţionale ci şi de modul de

percepere a stimulilor, de tipul de comportament al decidentului, precum şi de

relaţiile cu ceilalţi membri ai grupului.

În acest context, chiar dacă sunt utilizate, echipamente şi tehnologii

moderne, funcţionarea eficientă a sistemului, depinde, în ultimă instanţă, de

calitatea factorului uman şi în mod deosebit, de calitatea factorului decizional.

De asemenea, relevarea aspectelor psihologice, de selecţie şi promovare a

resurselor umane, a celor de investigare a relaţiilor interpersonale şi de grup, a

comportamentului agenţilor economici, probleme de instruire prin simulare, etc.,

constituie elemente importante ale teoriei sistemelor de producţie agricolă.

Organizarea acestor activităţi multidisciplinare se materializează în cadrul

teoriei sistemelor de producţie agricolă printr-o succesiune logică de etape care

formează obiectul acestor discipline.

10

CAPITOLUL 2

SISTEMELE DE PRODUCŢIE AGRICOLĂ

2.1. OBIECTUL DE STUDIU Creşterea complexităţii proceselor şi fenomenelor a impus intensificarea

preocupărilor privind perfecţionarea metodelor şi tehnicilor teoretice şi practice de

conducere a acestora, atât la nivel microeconomic, cât şi la nivel macroeconomic.

Aceste preocupări sunt înglobate într-o ştiinţă mai generală, aceea a

managementului ştiinţific.

Conceptele de sistem şi gândire sistemică reprezintă, în acest context,

rezultate semnificative ale cercetării ştiinţifice actuale. Înlocuirea metodelor

analitice, deosebit de utile într-o serie de discipline în care descompunerea

întregului în părţi componente era absolut necesară pentru cunoaştere (economie,

medicină, biologie) cu abordarea sistemică, integratoare a condus la o serie de

rezultate valoroase pe plan teoretic şi practic. În orice sistem managerial se

remarcă deplasarea centrului de greutate al preocupărilor, de la probleme pur

tehnice şi metode de conduită bazate pe intuiţie, rutină şi experienţă, către metode

care au în vedere relevarea aspectelor informaţional-decizionale în cadrul unor

abordări formalizate, algoritmizate, susţinute de tehnici informatice de vârf.

După o perioadă de dezvoltare a informaticii, ciberneticii şi cercetărilor

operaţionale, disciplinele managementului ştiinţific au ajuns într-o situaţie de

11

criză, din punct de vedere teoretic şi practic, confirmată de numeroasele opinii

emise de specialişti de prestigiu din domeniul managementului ştiinţific.

Profesorul Bernard Roy de la Universitatea din Paris, (10) specialist în

modelarea matematică a deciziilor, afirma că, “cercetările operaţionale nu au

realizat ceea ce se aştepta de la ele”. Specialistul în sisteme John Gall – SUA (44)

considera că: “sistemele informatice sufocă inteligenţa şi iniţiativa umană cu

efecte negative imediate şi de perspectivă asupra oamenilor şi întreprinderilor”.

Au existat şi opinii mai moderate şi chiar optimiste, expuse la diverse congrese

internaţionale privind „Practica cercetărilor operaţionale în întreprinderi” (1978

Franţa, 1980 Anglia) (4, 14, 17, 19, 29), conform cărora criza modelării

matematice aplicate în întreprinderi poate fi depăşită prin abordarea unei viziuni

sistemice şi, în acelaşi timp, mai apropiată de nevoile reale ale beneficiarilor (...).

Specialistul elveţian în management şi informatică, Roland Besancet (23)

a făcut o analiză a unor întreprinderi cu performanţe slabe, precum şi a unora cu

performanţe ridicate, şi a dedus atât cauzele rezultatelor slabe, cât şi principiile

generale ale bunei funcţionări a întreprinderilor eficiente. De asemenea, a constatat

şi a afirmat că: „Metodele şi tehnicile informaticii nu sunt suficiente pentru ca o

întreprindere să funcţioneze eficient. Obţinerea unor rezultate bune este

condiţionată, în primul rând, de asimilarea metodelor de management de către

conducerea întreprinderii. Metodologiile uzuale de analiză şi proiectare a

sistemelor sunt concepute, de obicei, mai mult ca un sistem de marketing al

firmelor producătoare de calculatoare decât ca un mijloc de a rezolva eficient

problemele reale ale întreprinderii”.

Idei similare a expus şi cercetătorul C.V. Negoiţă (34) arătând că

„problema abordării sistemice este strâns legată de cea a organizării. Nu trebuie

creat un mit al informaticii. Organizarea precede ciberneticii. Informatica slujeşte

organizarea. Cei ce aplică tehnica de calcul pentru conducerea producţiei nu pot

fi decât cei ce lucrează nemijlocit în cadrul producţiei”.

Aceste opinii reflectă existenţa unei crize în abordarea sistemică, în

cercetările operaţionale şi, în general, în managementul ştiinţific, criză de

sedimentare a uriaşei experienţe teoretice şi practice acumulate în acest domeniu.

12

Pentru depăşirea acestei crize, trebuie făcute eforturi sistematice pentru

sintetizarea şi preluarea a tot ceea ce este valoros în disciplinele managementului

ştiinţific, pentru fundamentarea unei teorii integratoare a conducerii.

În concluzie, se poate afirma că obiectul teoriei sistemelor de producţie

agricolă îl constituie studiul sistemelor reale la nivel microeconomic sau

macroeconomic, în vederea proiectării sau reproiectării unor sisteme mai

performante.

2.2. ABORDAREA SISTEMICĂ A PROCESELOR

ŞI FENOMENELOR DIN AGRICULTURĂ 2.2.1. . Notiuni generale cu privire la sistem. Notiunea de sistem este una

dintre cele mai cuprinzatoare idei ale gândirii umane. Poate tocmai de aceea teoria

generala a sistemelor nu a reusit înca sa dea o formulare unanim recunoscuta

acestui concept.

Sistemul poate fi definit ca un grup de elemente între care se stabileste un

ansamblu de relatii. Se poate spune deci ca structura sistemului este data atât de

numărul elementelor ce formeaza sistemul, cât si de conexiunile respectiv relatiile

dintre acestea.

Elementele sunt partile considerate ca fiind cele mai simple si care nu se

mai analizeaza sau detaliaza pentru ca nu mai este necesar sau posibil. În general

sunt reprezentate de indivizi, obiecte sau alte unitati.

Alegerea elementelor ce compun sistemul depinde de optica sub care

urmeaza sa fie analizat si de intentiile analistului care va trebui sa defineasca

granitele sistemului pe care si-l propune spre studiu.

Elementele sistemului prezinta caracteristici sau stari susceptibile adesea

de a suferi transformari în timp.

Starea unui element este identificata prin intermediul unui atribut sau

variabila de stare.

Relatiile sau conexiunile dintr-un sistem apar ca urmare a faptului ca acesta

din urma nu include decât elemente care au legatura între ele. Relatiile între

elemente pot fi secventiale, reciproce si polare.

13

La un moment dat starea unui sistem este identificata cu ajutorul

ansamblului starilor elementelor sale, dar aceste stari se pot transforma din diverse

ratiuni, exprimând astfel functionarea sistemului.

Un sistem poate fi deschis sau închis în functie de intensitatea relatiilor pe

care le întretine cu alte sisteme care îi sunt exterioare.

Astfel sistemele închise nu au nici o relatie iar sistemele deschise sufera

influenta sau influenteaza alte sisteme cu care sunt în relatie si care constituie

mediul lor.

Un sistem comunica cu mediul sau prin intermediul variabilelor de intrare

sau de iesire. Anumite intrari pot fi considerate ca perturbatii care modifica starea

unor elemente ale sistemului.

Categoria elementelor de intrare care poate modifica starea unui sistem

influentând functionarea sa în scopul atingerii unui obiectiv fixat se numeste

comanda sistemului (38). Sistemul comandat este compus dintr-un centru de

comanda numit subsistemul conducator si dintr-un subsistem comandat numit

condus. O forma particulara de comanda a unui sistem o reprezinta reglarea care

pentru un centru de comanda înseamna a proceda astfel încât functionarea unui

subsistem comandat sa conduca spre o anumita stare voita, adica la atingerea

obiectivelor fixate. Un sistem poate fi descompus în subsisteme atât pe verticala

cât si pe orizontala sistemului. Pe verticala, sistemul poate fi descompus în

subsisteme pe diferite nivele cuplate cu ajutorul unui centru de comanda. Pe

orizontala, un sistem poate fi adesea descompus în subsisteme specializate într-o

functie precisa. În acest caz pentru centrul de comanda de nivel superior ca si

pentru celelalte subsisteme componente se pune problema coordonarii.

Subsistemele paralele trebuie sa aiba obiective a caror realizare sa permita

atingerea obiectivelor centrului de comanda de nivel superior. Functionarea

ansamblului subsistemelor trebuie sa se faca prin evitarea oricaror conflicte ce ar

putea sa apara.

Noţiunea de sistem are un caracter relativ, în sensul că orice sistem poate fi

descompus în subsisteme şi la rândul rău, poate fi privit ca subsistem al unui

sistem mai complex.

14

Astfel, de exemplu, o întreprindere poate fi descompusă în sisteme (secţii,

ateliere, locuri de muncă) şi, la rândul ei, întreprinderea poate fi privită ca un

subsistem al unei ramuri sau al economiei naţionale.

Pe acest principiu, de descompunere a sistemului real în subsisteme, se

bazează teoria sistemelor pentru a studia conexiunile dintre subsisteme în raport cu

obiectivele lor şi în funcţie de resursele existente, după care sunt reintegrate într-

un nou sistem, mai performant, a cărui reproiectare constituie obiectivul principal

al analizei de sistem.

O clasă importantă de sisteme o reprezintă sistemele cibernetice, respectiv

cele ce au capacitatea de a se autoregla prin intermediul unor factori conştienţi de

natură umană. Aceste sisteme au încorporat în structura lor un subsistem de

decizie sau de reglare. Proprietatea de autoreglare este caracterizată de

capacitatea sistemelor de a reacţiona la acţiunea factorilor perturbatori interni sau

externi şi de a-şi păstra autocontrolul pe diferite perioade de timp.

În analiza oricărui sistem trebuie să se aibă în vedere faptul că acesta nu

poate fi desprins de mediul căruia îi aparţine ca subsistem, şi că un sistem nu

funcţionează decât ca un subsistem în cadrul altui sistem, mai complex.

Desprinderea unui sistem din mediul său poate fi realizată numai ca o tehnică de

abstractizare în funcţie de scopul analizei. Existenţa unui sistem are loc printr-un

schimb permanent de substanţă, energie, informaţii etc., tranzacţii care îmbracă

forma intrărilor şi a ieşirilor sistemului.

Cunoaşterea unui sistem pe baza metodologiei teoriei sistemelor, înseamnă

studierea intrărilor şi a ieşirilor sistemului, precum şi a modalităţilor concrete prin

care intrările se transformă în ieşiri, deci funcţionalitatea sistemului. Intrările şi

ieşirile unui sistem, analizate ca raporturi cauzale între subsisteme, alcătuiesc

conexiunile structural-funcţionale dintre acestea. Studiul acestor conexiuni

prezintă interes pentru identificarea comportamentului dinamic al sistemului.

Teoria sistemelor de producţie îşi propune în cadrul sistemelor cibernetice

investigarea omplexă atât a modului în care intrările sunt transformate în ieşiri cât

şi a blocului de reglare a activităţii sistemului.

15

A

x y

Încercând o formalizare sumară a conceptului de sistem, introducem

următoarele notaţii (47):

x – vectorul intrărilor (comenzi, informaţii, decizii, resurse, fluxuri ş.a.);

y – vectorul ieşirilor (produse, servicii, informaţii, decizii etc.);

A – operatorul sistemului (modalităţi de transformare a intrărilor în ieşiri);

R – operatorul blocului de reglare.

În absenţa blocului de reglare, sistemul simplificat reprezintă un sistem

deschis, relaţia dintre intrările şi ieşirile sistemului fiind ilustrată de modelul grafic

în fig. 2.2.1.

Fig. 2.2.1. Modelul sistemului deschis

În acest caz, dacă operatorul A acţionează multiplicativ şi este de tip

matrice, relaţia dintre intrări şi ieşiri se poate scrie: y = A * x.

Un exemplu sugestiv îl oferă un sistem productiv modelat prin intermediul

unei funcţii de producţie bifactoriale. Considerând ca intrări (x) cei doi factori

clasici de producţie, K (capitalul) şi L (forţa de muncă), operatorul A va fi

reprezentat de forma analitică particulară a unei funcţii de producţie, iar ieşirea y

poate să reprezinte volumul sau valoarea producţiei.

Teoria sistemelor permite identificarea operatorului A, deci a funcţiei de

producţie de un anumit tip care arată, sub formă analitică, modul concret în care

cei doi factori se pot combina pentru a rezulta o ieşire y din sistem.

În cazul unui sistem cibernetic apare necesară evidenţierea blocului de

reglare descris de operatorul R. Rolul acestuia este de a compara ieşirea efectivă

16

a sistemului (y) cu o ieşire dorită y0 numită scop sau obiectiv şi care, în cazul

existenţei unei abateri semnificative, y – y0> ε, impune luarea unei decizii de

modificare a vectorului de intrare (∆x). Modelul grafic al unui astfel de sistem este

ilustrat în fig.2.2.

Fig. 2.2.2. Mode

lul siste

mului cu bloc de reglare Cum ∆x depinde de vectorul y se poate considera,

∆x = R * y, în ipoteza că operatorul R acţionează multiplicativ.

y = A (x + ∆x) ⇒ y = A (x + R * y) ⇒ y = A + x + A * R * y ⇒

⇒ (E – A * R) * y = A * u, unde E este operatorul identic.

Asumând ipotezele de inversabilitate necesare, avem:

y = (E – A * R)-1 * A * x

sau, în cazul unor operatori scalari:

y = (1 / (1 – A) * A * x

În absenţa blocului de reglare (R ≠) se revine la cazul anterior

y = A * x.

În cazul unui sistem productiv, abaterile output-ului de la obiectivului

sistemului se pot datora unor factori perturbatori interni, cuantificabili pe baza

analizei de sistem, respectiv a operatorului A (căderea unor utilaje) sau a unor

factori perturbatori externi (lipsa forţei de muncă, fluctuaţii imprevizibile în

procesul de aprovizionare, blocaje financiare ş.a.).

Rolul teoriei sistemelor, sugerat de aceste exemple simple, îl constituie

studiul sistemului actual, respectiv identificarea celor două blocuri esenţiale,

modelate de operatorii A şi R sub aspect tehnic, economic, informaţional-

decizional, precum şi reproiectarea noului sistem având în vedere criteriul de

performanţă al acestuia.

A

R

x y

∆x ε

17

În cadrul unei exploataţii productive, teoria sistemelor se va concentra

asupra unor probleme de bază referitoare la sistemul de programare operativă a

producţiei, proiectarea unui sistem eficient de revizii şi reparaţii care să permită

funcţionarea normală a sistemului productiv, remodelarea sistemului de

aprovizionare prin alegerea furnizorilor cei mai siguri şi eficienţi, reglarea

relaţiilor financiare în vederea eliminării blocajelor financiare, dimensionarea

corectă a resurselor umane, studiul pieţei etc.

2.2.2. Aplicarea notiunii de sistem la întreprindere

a) Întreprinderea - sistem compus din elemente diferite. Privita ca sistem

economic, întreprinderea cuprinde urmatoarele elemente:

- tot personalul, caracterizat prin diverse variabile de stare cum sunt:

sexul, vârsta, calificarea, functia;

- mijloacele materiale si anume masini, utilaje, instalatii pentru care

bilantul contabil retine doua variabile de stare: valoarea si categoria de

imobilizare. Alte variabile de stare se pot referi la natura

echipamentului, puterea instalata sau capacitatea de productie;

- drepturile, obligatiile si mijloacele financiare ale întreprinderii care

sunt cuprinse în bilant sub forma valorica si se refera la dreptul de

proprietate asupra altor întreprinderi sub forma actiunilor detinute, a

creantelor si a lichiditatilor în banca sau în casa;

- materiile prime, produsele finite, semifabricatele sau în curs de

fabricatie care se gasesc în bilant sub denumirea de valori de

exploatatie.

În exploataţiile agricole pot fi identificate si alte elemente reprezentate ca

entitati: brevetele de fabricaţie, ansamblul cunostintelor tehnice si stiintifice ale

membrilor întreprinderii, informatiile.

2.2.3. Functionarea întreprinderii ca sistem

18

Ca orice sistem, exploataţia agricolă functioneaza atunci când are loc

transformarea elementelor sale. O transformare este cunoscuta sub numele de

proces de productie.

Pentru a se realiza transformarea productiva, întreprinzatorul reuneste

factorii de productie achizitionati din exteriorul exploataţiei si combina rational

acesti factori în proportii care depind de tehnicile puse în aplicare sau de

obiectivele vizate. Productia care este rezultatul acestei combinatii se prezinta sub

forma de bunuri materiale sau servicii.

Transformarea productiva este de fapt ceea ce se numeste proces de

productie. Generalizând, se poate spune ca aceasta reprezinta totalitatea

activitatilor desfasurate cu ajutorul mijloacelor de munca si a proceselor naturale

care au loc în legatura cu transformarea obiectelor muncii în produse finite.

Procesul de productie cuprinde doua laturi distincte:

1. procesul tehnologic,

2. procesul de munca.

Procesul tehnologic reprezinta transformarea directa, cantitativa si

calitativa a obiectelor muncii prin modificarea formelor, dimensiunilor,

compozitiei chimice sau structurii interne si dispozitiei spatiale a acestora.

Procesul de munca reprezinta activitatea executantului în sfera productiei

sau îndeplinirea unei functii în sfera neproductiva.

Transformarile succesive ce au loc în cadrul unui proces de productie si

care se repeta identic pentru fiecare obiect al muncii respectiv produs sau lot de

produse formeaza un ciclu de productie.

Caracteristica de baza a ciclului de productie este durata sa, adica timpul

calendaristic în decursul caruia obiectele muncii trec succesiv printr-un anumit

numar de procese partiale de fabricatie, considerând acest timp din momentul

intrarii lor în I stadiu de productie si pâna la obtinerea productiei finite.

Durata unui ciclu de productie este influentata de diversi factori.

O alta transformare a elementelor din cadrul sistemului exploataţiei

agricole are loc în cadrul distributiei.

19

Exploataţia agricolă produce bunuri si servicii pe care le poate vinde direct

pe piata si încasând imediat contravaloarea lor caz în care dispune de lichiditati

sau le vinde pe credit, situatie în care va poseda creante.

Ansamblul de transformari ale elementelor exploataţiei agricole ce au loc

în cadrul productiei si distributiei formeaza ciclul de exploatatie al exploataţiei

agricole.

În definirea organizarii exploataţiei agricole trebuie sa pornim de la ceea ce

înseamna în general organizarea si anume descompunerea unui fenomen, proces

sau obiect în elementele sale cele mai simple si analiza acestora în scopul

recompunerii lor sub un efect de sinteza bine determinat.

Se poate spune ca exploataţia agricolă devine un sistem organizat prin

descompunerea ei în elementele componente, analiza acestora cu scopul

recompunerii lor dupa anumite criterii tehnice, economice si de personal având ca

obiect realizarea a ceea ce se propune.

În cadrul unei exploataţii agricole poate fi identificat un ansamblu de

activitati de baza: aprovizionarea, productia, vânzarea, transportul, finantele si

evidenta contabila. La rândul lor, fiecare dintre aceste activitati pot fi descompuse

într-un anumit numar de operatii sau atributii care trebuie coordonate între ele într-

un mod cât mai eficient. Pentru aceasta, operatiunile se descompun în sarcini

elementare la care trebuie urmarita o corelare deplina.

În administrarea exploataţiei agricole, activitatile de baza, cum ar fi

productia, vânzarea, aprovizionarea, coincid cu ceea ce reprezinta functiunile

acesteia.

Pentru prima data problema functiunilor întreprinderii a fost abordata de

francezul Henri Fayol dar, indiferent de modul de împartire a ansamblului

întreprinderii pe functiuni, activitati, atributii sau sarcini, toate acestea se regasesc

într-o forma sau alta în celulele organizatorice ce se integreaza unele în altele.

Cea mai mica dintre acestea este postul care cuprinde totalitatea

obiectivelor, sarcinilor, competentelor si responsabilitatilor desemnate pe anumite

perioade fiecarui element component al exploataţiei agricole.

20

2.3. PRINCIPIILE SISTEMELOR DE PRODUCŢIE În abordarea sistemelor complexe, aşa cum este exploataţia agricolă,

trebuie să ţinem seama, însă, de anumite principii, cum sunt:

1. principiul coordonabilităţii;

2. principiul incompatibilităţii;

3. principiul optimalităţii;

4. principiul de incertitudine.

1) Principiul coordonabilităţii (13), al lui M. Mesarovic, arată că reglarea

centralizată a unui sistem complex, chiar dacă este posibilă, nu este avantajoasă,

datorită numeroaselor procese care trebuie reglate, contradicţiilor şi neliniarităţilor

lor. Pe de altă parte, nici conducerea descentralizată nu este avantajoasă, datorită

faptului că fiecare subsistem are tendinţa de a-şi rezolva propriile sale probleme

fără a ţine seama sau chiar intrând în competiţie cu celelalte subsisteme. De aceea,

este necesar un sistem coordonator care să rezolve, în interesul unităţii şi

integrităţii sistemului, contradicţiile şi conflictele care apar între diferitele

subsisteme la nivel local. De aceea, exploataţia agricolă nu este nici prea

centralizată, dar nici prea descentralizată. Ea nu este atât de centralizată încât să nu

acorde nici un fel de libertate diferitelor persoane şi organe de conducere şi nici

atât de descentralizat încât să acorde o libertate totală organelor sale. Fiecare

element de execuţie sau conducere pot funcţiona automat şi autonom, deşi

funcţionarea lor depinde în fiecare moment de toate celelalte subdiviziuni de

organizare. Dar atunci când este necesar funcţionarea lot poate fi influenţată de un

sistem coordonator, aşa cum este sistemul managerial.

2) Principiul incompatibilităţii (1), formulat de L.A. Zadeh, arată că, cu

cât complexitatea sistemului este mai mare, cu atât scade posibilitatea de a-l

descrie în mod riguros, până la un nivel dincolo de care precizia şi relevanţa se

exclud reciproc. Pentru că, oricât de cuprinzător ar modelul matematic, el tot nu va

putea surprinde toate interacţiunile dintre elementele sau subsistemele unui sistem

complex. Şi, pe măsură ce sistemul devine tot mai complex, relevanţa modelului

devine tot mai mică. Dar aceasta nu înseamnă că nu există un raport optim în care

21

precizia poate fi relevantă. Problema este de a găsi de fiecare dată acele

investigaţii care sunt relevante, şi de a elimina acele investigaţii, care, deşi sunt

precise, nu mai sunt relevante.

3) Principiul optimalităţii (9), formulat de F. Stănciulescu, arată că, dacă

un subsistem al unui sistem complex nu mai este optimal. Pentru a putea respecta

acest acest principiu, subsistemele trebuie uneori să-şi sacrifice optimalitatea

ideală, pe care ar putea-o atinge în cazul în care ar fi izolate, pentru a asigura

optimalitatea sistemului complex, din care fac parte. Acest principiu este şi mai

important pentru managerul exploataţiei agricole, care trebuie să aibă mereu în

considerare influenţele pe care le poate avea asupra subunităţilor mediul extern

organizat.

4) Principiul de incertitudine (34) arată că într-un sistem complex,

compus din mai multe subsisteme interconectate, starea unui subsistem şi

interacţiunea lui cu celelalte subsisteme pot fi simultan determinate numai până la

un anumit grad de acurateţe. Principiul incertitudinii arată, încă o dată, că este

imposibil să scoţi un element din sistemul din care face parte şi să îl studiezi

separat.

Toate aceste principii subliniază limitele abordărilor specifice şi pledează

în favoarea teoriei sistemelor, care, în limitele coordonabilităţii, compatibilităţii,

optimalităţii şi certitudinii posibile, ţine seama de unitatea, de integritatea şi

complexitatea sistemului format dintr-o mulţime de elemente aflate în interacţiune.

Dificultăţile care intervin în cunoaşterea şi în controlul sistemelor complexe sunt

generate nu numai de numărul mare de elemente, ci şi de calitatea lor, adică de

aspectul calitativ. Căutând să descopere regulile şi legile după care se desfăşoară

fenomenele, ştiinţa s-a ocupat mai ales de aspectul general şi cantitativ, ignorând

în mare măsură, aspectul individual şi calitativ al fenomenelor.

Complexitatea unui sistem ar putea fi definită de formula:

C = (N.n.c.h.F.T.O), unde:

N – reprezintă numărul total de elemente care compun sistemul respectiv;

c – numărul de tipuri de elemente;

h – vectorul funcţionalităţii elementelor;

22

F – vectorul funcţionalităţii sistemului;

T – intervalul de timp;

O – obiectivele sistemului.

Dar nici aceşti parametri nu ne pot oferi o imagine exactă a complexităţii

sistemului. Tocmai pentru a depăşi această limită a ştiinţei contemporane, R.

Thom a elaborat o teorie generală a modelării calitative, cunoscută sub denumirea

de teoria catastrofelor. Aceasta se referă mai ales la sistemele care tind spre

egalizarea gradientelor, adică spre atingerea unor minime locale, sisteme în care

modificări extrem de mici ale unor parametri pot duce la schimbări extrem de mari

ale evoluţiei lor, subliniindu-se astfel discontinuitatea sau mai bine zis,

disproporţionalitatea fenomenelor.

Teoria catastrofelor corespunde mai bine diversităţii, discontinuităţii şi

neliniarităţii fenomenelor din agricultură. Dar, cu toate progresele pe care le-a

realizat, după cum reiese din principiul incompatibilităţii şi al incertitudinii, nici ea

nu poate cuprinde realitatea înconjurătoare în toată diversitatea şi complexitatea ei.

Deşi teoria sistemelor a fost elaborată de un biolog, deci teoria catastrofelor

ar putea aduce anumite avantaje specialistului care are întotdeauna de-a face cu

sisteme complexe, deci managerul trebuie să ia mereu decizii de care depinde nu

numai cantitatea, dar şi calitatea producţiei, exploataţia agricolă nu apelează încă

în suficientă măsură la teoria sistemelor, la teoria catastrofelor, la teoria deciziei, la

teoria mulţimilor, care i-ar putea fi de un real folos.

CAPITOLUL 3 EXPLOATAŢIA AGRICOLĂ ÎN CONCEPŢIE

SISTEMICĂ

Prin însăşi natura şi funcţiunile ei, întreprinderea agricolă are rolul de a

produce bunuri agricole destinate atât autoconsumului, cât şi satifacerii cerinţelor

societăţii. Întreaga activitate trebuie orientată spre o eficienţă şi rentabilitate

maxime.

23

În acest context intervine necesitatea adaptării permanente a exploataţiei

agricole, în concordanţă cu nevoile de produse agroalimentare ale societăţii, cu

ritmurile de dezvoltare a economiei naţionale, chiar devansându-le, prin utilizarea

pe scară largă a progresului tehnico-ştiinţific specific agriculturii şi chiar altor

domenii.

În general, activitatea desfăşurată de exploataţia agricolă agricolă trebuie în

aşa fel organizată, încât să determine obţinerea de profit, care reprezintă baza

autodezvoltării în viitor. Este necesară această specificare, deoarece orice

exploataţia agricolă este un sistem economico-social complex şi ca orice sistem

depinde de toate activităţile desfăşurate, începând de la prospectarea pieţei,

continuând cu cele de aprovizionare şi producţie şi terminând cu cele de

valorificare. Toate aceste activităţi sunt coordonate de sistemul managerial, care

trebuie să fie permanent preocupat de reducerea cheltuielilor, de înlăturarea

activităţilor inutile, de eliminarea formelor de risipă, de suprimarea a tot ce nu este

profitabil şi de adoptarea unor soluţii care să ducă la creşterea rentabilităţii

exploataţiei agricole.

Exploataţia agricolă, prin forţa de muncă ce acţionează asupra mijloacelor

de producţie trebuie să asigure mijloacele de subzistenţă ale salariaţilor, să se

constituie în cadrul organizatoric şi funcţional capabil să asigure aceste nevoi în

concordanţă cu cerinţele generale privind creşterea calităţii vieţii. Pe lângă relaţiile

economice şi tehnice se stabilesc o serie de relaţii juridice, culturale, spirituale care

subliniază, în plus, caracterul social al exploataţiei agricole pentru că aceasta

fiinţează prin oameni.

Odată cu înfiinţarea ei, exploataţia agricolă primeşte personalitate juridică, concretizată în autonomie prin organizarea ei şi relaţiile economice cu partenerii, patrimoniu, cont la bancă. Principiul autonomiei constă în autoritatea deplină a exploataţiei în planificarea şi organizarea procesului de producţie, în organizarea şi desfăşurarea relaţiilor economice, precum şi în stabilirea fondului de salarizare a celor care participă la procesele de producţie.

Autonomia şi aplicarea riguroasă a principiului autogestiunii economico-

financiare constituie condiţiile de bază privind organizarea şi desfăşurarea

24

proceselor de producţie şi economice din exploataţia agricolă. Aceste două condiţii

solicită din partea „aparatului managerial” asumarea responsabilităţilor în

realizarea obiectivelor propuse.

3.1. EXPLOATAŢIA AGRICOLĂ – SISTEM TEHNICO-ECONOMIC SOCIAL COMPLEX (16)

Analiza modului de funcţionare a unei exploataţii agricole ne arată că procesele

de producţie au loc ca urmare a unor „intrări“ de resurse, care, în urma unor

acţiuni de procesare, determină, în final, o serie de „ieşiri“ care trebuie să

corespundă cantitativ şi calitativ standardelor stabilite iniţial.

Prin structură şi funcţionalitate, exploataţia agricolă poate fi considerată ca un

sistem. Abordarea acesteia într-o viziune sistemică asigură înţelegerea

mecanismului său de funcţionare şi găsirea celor mai adecvate metode pentru

menţinerea sistemului într-un echilibru funcţional. Prezentăm în fig. 3.1. sistemul

„Exploataţia agricolă“:

Fig. 3.1.1. Schema bloc a sistemului „Exploataţia agricolă“ vectorul „intrări“ – X, cuprinde o serie de fluxuri parţiale:

– fluxul materialului biologic (seminţe, material de plantat, pui de o zi,

etc.);

Subsistem de procesare

(condus)

X Y

Acţiuni de reglare

(decizii)

Subsistem informaţional

şi de

Subsistem managerial

(conducător)

25

– fluxul diferitelor materiale (carburanţi, apă, energie, îngrăşăminte

chimice, pesticide, furaje, medicamente, etc.);

– fluxul forţei de muncă specializată;

– fluxul acţiunii diferitelor maşini (utilaje, instalaţii, etc.);

– fluxul resurselor financiare;

– fluxul informaţiilor, etc.

vectorul „ieşiri“ – Y, cuprinde următoarele fluxuri:

– fluxul produselor agricole principale (cartofi, sfeclă, grâu, ouă, lapte,

carne, pui de o zi, etc.);

– fluxul produselor agricole secundare (paie, colete, fulgi, dejecţii);

– fluxul serviciilor cu carater agricol (servicii de consultanţă, etc.);

– fluxul profiturilor sau pierderilor;

– fluxul informaţiilor de ieşire.

subsistemul de procesare (condus) – P, în care se realizează procesarea

„intrărilor“ şi care se caracterizează prin capacitate şi nivel de producţie;

subsistemul managerial (conducător) – M, reprezentat de manager sau

echipa managerială având scopul de a asigura starea normală de

funcţionare a subsistemului de procesare;

subsistemul informaţional (conexiuni) – I, care face legătura între cele

două subsisteme, de procesare şi managerial, asigurând managerului

necesarul de informaţii pentru fundamentarea deciziilor;

acţiuni de reglare – ∆x, care reprezintă diferite acţiuni ale mana-gerului

concretizate în decizii menite să readucă subsistemul condus în stare de

echilibru.

Conectarea părţilor componente ale unui sistem sau subsistem se poate realiza

în două moduri:

în serie;

în paralel.

Prezentăm în fig. 3.1.2., un sistem care se întâlneşte frecvent în exploataţiile

agricole cu un anumit grad de complexitate, în care se regăsesc ambele moduri de

conectare.

26

M

M

P1

M2

P2

M3

P3

∆x

X ∆ x1

∆y1

∆

I1 ∆

x1∆

x3 ∆

y3∆

3x3∆

I3 ∆

y3 ∆

I2 ∆

∆x1 ∆

∆x2 ∆

(P1, M1) (P2, M2)

– subsisteme cu specializare identică (ferme, compartimente, etc.);

(P3, M3) – subsistem cu specializare diferită

Fig. 3.1.2. Sistemul cibernetic complex al unei exploataţii agricole

3.2. COMPONENTELE SISTEMULUI „EXPLOATAŢIE AGRICOLĂ“

Complexitatea unui sistem este dată de ansamblul subdiviziunilor componente,

de legăturile ce se stabilesc între aceste subdiviziuni, de totalitatea factorilor care

influenţează şi asigură funcţionalitatea lui. În agricultură componentele structurale

ale unui sistem sunt:

elementele sistemului, reprezentând părţi ale sistemului cu funcţiuni bine

precizate, care pot fi descompuse în componente a căror disociere nu mai este

raţională sub aspect funcţional;

O particularitate importantă a oricărui sistem, o reprezintă faptul că

elementele sale componente formează, în interdependenţă şi interacţiunea dintre

ele, o entitate cu caracteristici calitative noi. Orice sistem are proprietăţi specifice,

pe care nu le au elementele sale, luate separat.

În funcţie de mărimea exploataţiei agricole, sistemul poate fi simplu sau

poate avea un anumit grad de complexitate.

27

Un holding cu profil agricol, ca sistem, are o structură complexă, alcătuită

dintr-un asamblu de ferme de producţie, sectoare de servire sau de prelucrare.

La o fermă familială structura este simplificată, dar şi acest sistem poate fi

disociat în susbsisteme primare. Din punct de vedere organizatoric, elementul

primar până la care se poate merge cu disociere, este acela care poate realiza

anumite obiective economice. Acest element primar, numit şi „sistem primar“,

este considerat muncitorul cu anumită calificare, ce dispune de mijloace cu

ajutorul cărora efectuează procese de muncă potrivit unei anumite tehnologii

prestabilite. Este vorba despre microsistemul „om-maşină“, veriga primară prin

care se realizează funcţionalitatea întregului sistem al exploataţii agricole. La

rândul său, elementul primar, este inclus în formaţia de muncă (subsistemul de

ordinul 2), acesta constituind o componentă a sistemului de ordinul 3 (subunitatea

sau ferma de producţie, etc.).

variabile ale elementelor reprezentând mărimi ce caracterizează

elementele componente ale sistemului ce pot lua diferite dimensiuni în funcţie de

resursele disponibile, nivelul factorilor alocaţi, influenţele unor factori biologici,

etc. În mod concret aceste variabile pot fi reprezentate de producţiile medii,

consumuri de timp, consumuri specifice de furaje, etc.;

parametrii consituie părţi ale sistemului care, într-un interval de timp, nu

suferă schimbări sau acestea sunt foarte mici. În aceste condiţii, mărimea lor este

considerată constantă. Drept parametri menţionăm efective de păsări, norme de

muncă, mărimea formaţiilor de lucru, etc.;

conexiuni sau legături – raporturi care se formează între elementele

sistemului şi care asigură o funcţionare unitară a acestuia. Acestea pot fi:

– de subordonare (între sistem şi componentele sale);

– de coordonare (între subdiviziuni de acelaşi grad);

– de cooperare (între diferite sisteme).

structură – părţi componente ale diferitelor sisteme sau subsisteme

(structură de producţie, structură de calitate, etc.);

intrări şi ieşiri a căror semnificaţii au fost prezentate la descrierea

figurativă a sistemului;

28

starea sistemului, reprezentând situaţia acestuia la un moment dat (de

exemplu: situaţia la începutul anului a efectivelor de păsări, stocurile de furaje,

starea mijloacelor fixe, etc.);

O particularitate specifică sistemului este dinamismul acestuia, reprezentat de

transformările prin care trece de la o stare la alta. 3.3. CARACTERISTICILE SISTEMULUI „EXPLOATAŢIE AGRICOLĂ“

Structura şi conţinutul sistemelor din agricultură determină caracteristici

specifice, diferenţiate mai ales prin conţinut, faţă de alte sisteme din economie.

Acestea sunt:

caracterul complex determinat de:

– ansamblul de subsisteme din care este alcătuit;

– multitudinea factorilor care acţionează asupra lui (naturali, economici,

tehnici, organizatorici, sociali, etc.);

dinamismul impus de specificitatea mediului în care acţionează şi care

determină ca, în permanenţă, să evolueze şi să se perfecţioneze continuu,

atât pe ansamblul sistemului, cât şi în părţile sale componente;

adaptabilitatea – caracteristică ce rezultă din necesitatea de a se adapta

la exigenţele economiei de piaţă şi la schimbările elementelor sale

componente;

caracterul „deschis“ – datorat legăturilor cu mediul economic în care

funcţionează, de la care îşi asigură o parte din factorii de producţie şi îşi

valorifică „ieşirile“ (produsele agricole, serviciile specifice, etc.);

caracterul probabilistic – determinat de acţiunea unor factori naturali,

economici, etc. cu caracter aleator;

caracterul autoreglabil şi autoorganizabil – caracteristică menită să

asigure desfăşurarea activităţii pe baza autoconducerii, gestiunii

economico-financiare proprii.

Eficienţa sistemului „exploataţie agricolă“ este dată de „transmitanţa

sistemului“ (T) numită şi capacitatea de trecere şi care se determină pe baza

raportului dintre „ieşiri“ (Y) şi „intrări“ (X):

XY

T =

29

Dacă T > 0, exploataţia agricolă îşi desfăşoară o activitate eficientă, obţinând

profit, scopul fiind mărimea acestui raport.

În situaţia în care T < 0, sistemul este ineficient, exploataţia înregistrând

pierderi. În această situaţie „subsistemul managerial“, prin acţiuni specifice

trebuie să identifice cauzele interne şi externe care determină situaţia respectivă şi

să stabilească măsuri de corecţie care să aducă sistemul în echilibru, pentru a

atinge parametrii economici proiectaţi.

3.4. EXPLOATAŢIA AGRICOLĂ, SISTEM ORGANIZAT

În definirea organizarii exploataţiei agricole trebuie sa pornim de la ceea ce

înseamna în general organizarea si anume descompunerea unui fenomen, proces

sau obiect în elementele sale cele mai simple si analiza acestora în scopul

recompunerii lor sun un efect de sinteza bine determinat.

Se poate spune ca exploataţia agricolă devine un sistem organizat prin

descompunerea ei în elementele componente, analiza acestora cu scopul

recompunerii lor dupa anumite criterii tehnice, economice si de personal având ca

obiect realizarea a ceea ce se propune.

În cadrul unei exploataţii agricole poate fi identificat un ansamblu de

activitati de baza: aprovizionarea, productia, vânzarea, transportul, finantele si

evidenta contabila.

La rândul lor, fiecare dintre aceste activitati pot fi descompuse într-un

anumit numar de operatii sau atributii care trebuie coordonate între ele într-un mod

cât mai eficient. Pentru aceasta operatiunile se descompun în sarcini elementare la

care trebuie urmarita o corelare deplina.

În administrarea exploataţiei agricole, activitatile de baza, cum ar fi

productia, vânzarea, aprovizionarea, coincid cu ceea ce reprezinta functiunile

acesteia. Pentru prima data problema functiunilor exploataţiei agricole a fost

abordata de francezul Henri Fayol dar, indiferent de modul de împartire a

ansamblului întreprinderii pe functiuni, activitati, atributii sau sarcini, toate acestea

se regasesc într-o forma sau alta în celulele organizatorice ce se integreaza unele în

altele.

30

Cea mai mica dintre acestea este postul care cuprinde totalitatea obiectelor,

sarcinilor, competentelor si responsabilitatilor desemnate pe anumite perioade

fiecarui component al exploataţiei agricole.

Factorul de generalizare a posturilor îl reprezinta functia. De exemplu,

functiei de sef de serviciu îi corespunde un numar cuprins între 5-15 posturi.

Într-o exploataţie agricolă, atât posturile cât si functiile pot fi de conducere

sau de executie. Prin agregarea unor posturi si functii cu un continut similar si/sau

complementar rezulta compartimentul. Acesta este alcatuit dintr-un grup de

persoane ce exercita activitati sub o autoritate unica. Aceste activitati pot fi o parte

din elementele unei functiuni a exploataţiei agricole, pot acoperi în totalitate o

functiune sau chiar mai multe functiuni.

Crearea unui compartiment în cadrul unei întreprinderi depinde de

importanta functiunii pentru acea întreprindere. Multitudinea compartimentelor

exploataţiei agricole poate fi clasificata dupa mai multe criterii:

a) importanta ierarhica: directia, serviciul, biroul, sectia sau atelierul;

b) activitatile specifice îndeplinite: compartimente de aprovizionare,

vânzari, persoane, contabilitate;

c) modul de participare la actiune: compartimentul de conducere, de

executie;

d) modul de exercitare a autoritatii: compartimente ierarhice sau

functionale.

Ansamblul persoanelor si compartimentelor aflate sub autoritatea directa a

unui conducator, adica în relatie directa cu acesta se numeste pondere ierarhica

sau norma de conducere.

Ponderea ierarhica poate fi restrânsa în cazul unui numar mic de

subordonati sau largita în situatia contrara.

Avantajele ponderii ierarhice restrânse constau în cunoasterea si coordonarea mai buna a subordonatilor si în mai buna eficacitate a activitatii compartimentului. Prezinta si inconvenientul ca duce la cresterea numarului de niveluri ierarhice si de aici pot apare dificultati de comunicare.

31

O pondere ierarhica largita prezinta avantajul unei participari mai largi la

realizarea sarcinilor compartimentului si o mai mare flexibilitate la schimbare.

Inconvenientul consta în dificultatea controlului din partea sefului datorita

numarului mare de relatii pe care le întretine cu subordonatii.

Problema organizarii generale a exploataţiei agricole are în vedere

gruparea activitatii acesteia dupa diferite criterii, si anume: în cadrul întreprinderii

mici patronul poate sa-si asume singur ansamblul functiunilor generate de

specificul activitatii. Odata cu cresterea marimii întreprinderii creste si numarul

operatiunilor care devin complexe, astfel încât nu pot fi asumate de catre aceeasi

persoana, fiind necesara regruparea lor pentru a putea fi date spre îndeplinire unor

alte persoane.

3.5. EXPLOATAŢIA AGRICOLĂ, SISTEM CONDUS

Conducerea exploataţiei agricole înseamna, de fapt, luarea de decizii,

directia generala reprezentând centrul de comanda ce priveste întreprinderea în

mod global si care îsi asuma întreaga responsabilitate pentru aceasta. Ea este

alcatuita dintr-un anumit numar de persoane în functie de marimea exploataţiei

agricole. În cadrul directiei generale sunt inclusi în primul rând conducatorii

plasati la nivelul ierarhic cel mai înalt care îndeplinesc si functia de administratori.

În cazul în care directia generala a exploataţiei agricole este formata din

mai multe persoane, deciziile în acest caz sunt considerate ca se iau în numele

acestui grup.

Principalele atributii ale directiei generale a exploataţiei agricole sunt:

a) Elaborarea strategiei exploataţiei agricole - presupune observarea

mediului exploataţiei agricole, în mod deosebit a sectoarelor de activitate în care

se integreaza sau în care ar dori sa se integreze exploataţia agricolă; detectarea

nevoilor pietei susceptibile de a fi exploatate, alegerea între diferitele oportunitati

tinând seama de posibilitatile exploataţiei agricole; elaborarea planului strategic

care defineste atributiile generale si permite adaptarea resurselor exploataţiei

agricole la oportunitatile selectate; elaborarea planului de productie în care sunt

32

descrise politicile ce trebuiesc puse în aplicare pentru atingerea obiectivelor si

resurselor ce sunt alocate diferitelor compartimente, operationale si functionale;

b) Exercitarea autoritatii ierarhice, ce se refera la stabilirea si punerea în

functiune a structurii organizatorice a exploataţiei agricole; coordonarea diferitelor

compartimente în scopul atingerii obiectivelor, controlul evolutiei activitatii

exploataţiei agricole si a rezultatelor acesteia precum si punerea în aplicare a unui

sistem de recompense si sanctiuni pentru stimularea si motivarea personalului.

c) Stabilirea de relatii cu mediul înconjurator. Aceste relatii ocupa un timp

considerabil în activitatea directiei generale deoarece se refera la contactele pe

care le întretine exploataţia agricolă cu diferite organizatii publice sau private.

3.6. EXPLOATAŢIA AGRICOLĂ, SISTEM DESCHIS

Exploataţia agricolă este un sistem deschis pentru ca functioneaza într-un

mediu complex de la care sufera influente si pe care îl poate influenta.

Privit în sens larg, mediul în cadrul caruia exploataţia agricolă îsi

desfasoara activitatea cuprinde un ansamblu de factori ce alcatuiesc o structura

complexa, eterogena. La rândul sau, întreprinderea poate fi considerata ca un

subsistem al unor sisteme de nivel superior.

Functionarea oricarei economii se caracterizeaza prin existenta

schimburilor de bunuri si servicii între diferiti indivizi si/sau agenti economici.

Exploataţia agricolă participa la ansamblul activitatii economice si datorita

acestui fapt intra în relatii cu ceilalti agenti economici.

Relatiile dintre diferiti agenti economici se exprima prin fluxuri care sunt

de doua categorii:

- fluxuri reale sau fizice, care semnifica un schimb de bunuri si servicii

de la un agent economic la altul;

- fluxul monetar sau financiar care semnifica transferul de bani de la un

agent economic la altul sau nasterea unei creante, a unui agent

economic fata de altul.

În economiile moderne ca regula generala orice flux real va da nastere la

un flux monetar de marime egala si de sens invers. În schimb, anumite fluxuri

33

monetare nu vor avea în mod necesar o contrapartida reala, cum este cazul

împrumuturilor acordate de catre banci exploataţiilor agricole.

3.7. EXPLOATAŢIA AGRICOLĂ, SISTEM CU FINALITATE

Finalitatea unei exploataţii agricole este exprimata de obiectivele sale.

Problema care se afla înca în discutia specialistilor este aceea daca exista obiective

superioare proprii exploataţiilor agricole sau obiectivele exploataţei agricole

rezulta din suma obiectivelor membrilor sai ori a centrilor de comanda ale

fiecaruia dintre subsisteme.

Ceea ce se poate spune cu certitudine este faptul ca finalitatea

fundamentala a unui individ în exploataţia agricolă este determinata de anumite

mobiluri: atunci când individul respectiv este patronul întreprinderii, mobilurile

sale sunt similare cu ale organizatiei pe care o conduce.

De-a lungul diferitelor stadii ale dezvoltarii economice, finalitatea

exploataţiei agricole a suferit mai multe mutatii. Raportata la mediul sau

traditional, exploataţia agricolă are drept obiectiv asigurarea subsistentei sau

satisfacerea nevoilor grupului uman care o compune.

Odata cu aparitia industrializarii si ale concurentei, exploataţia agricolă îsi

propune ca obiectiv primordial realizarea de profit maxim.

În acest caz profitul devine proprietatea exclusiva a proprietarilor

capitalului si de asemenea preocuparea principala excluzând orice preocupare de

ordin social.

Finalitatile astfel exprimate si comportamentele care decurg din acestea

sunt expresia asa numitului capitalism salbatic criticat de numerosi economisti.

Exploataţiile agricole contemporane se dezvolta într-un mediu

postindustrializat în care sunt supuse unor restrictii cum sunt concentrarea, adica

gruparea întreprinderilor în ansambluri de mari dimensiuni, internationalizarea

prin care întreprinderile urmaresc sa-si extinda pietele în strainatate pentru a-si

vinde produsele precum si participatia care conduce la integrarea personalului,

34

adica adeziunea la obiectivele firmei, colaborarea la deciziile care îl vizeaza si

cointeresarea în rezultatele firmei.

În conditiile economiei de piata moderne, obtinerea de profit ramâne prima

finalitate a întreprinderii, dar nu si singura. Disocierea proprietatii si a puterii în

cadrul întreprinderii a favorizat dezvoltarea altor obiective dar a caror realizare

ramâne subordonata obtinerii unui nivel satisfacator de profit.

Aceste obiective se refera la cresterea sau maximizarea vânzarii si la

calitatea serviciului prestat. Cresterea sau maximizarea vânzarilor constituie un

obiectiv acceptat de managetul exploataţiei agricole, în masura în care el rezolva o

parte din problemele cu care se confrunta exploataţia agricolă si anume:

a) pe plan social cresterea vânzarilor permite rezolvarea problemelor de

munca;

b) cresterea exploataţiei agricole permite satisfacerea motivatiilor

conducatorilor acesteia.

Referitor la calitatea serviciului prestat, aceasta exprima vointa conducerii

exploataţiei agricole de a asigura utilitatea sociala a produselor fabricate. Acest

obiectiv este frecvent evocat mai ales de catre exploataţiile agricole publice.

35

CAPITOLUL 4 STRUCTURA ŞI FUNCŢIONALITATEA

SISTEMELOR ECONOMICO-TEHNOLOGICE ÎN PRODUCŢIA VEGETALĂ

4.1. PROPRIETĂŢILE SISTEMELOR AGRICOLE

Fiecare sistem economico-tehnologic se caracterizează prin felul în care se

transformă fluxurile de intrare în fluxuri de ieşire, prin intensitatea şi modul în care

sunt dependente de felul şi forţa de muncă, resursele materiale, organizatorice,

financiare, care intră în componenţa sistemului sau subsistemului respectiv, şi de

modul în care sunt transformate fluxurile de intrare în fluxuri de ieşire.

De altfel, fluxurile de forţă de muncă, cele materiale, energetice,

informaţionale şi financiare din componenţa unui sistem economico-tehnologic

reprezintă acţiunea mediului asupra sistemului respectiv.

Dar şi sistemul acţionează asupra mediului prin fluxurile sale de ieşire.

Analiza funcţie fiecărui sistem economico-tehnologic, trebuie să se facă

întotdeauna într-o viziune sistemică în strânsă concordanţă şi legătură cu sistemele

şi subsistemele cu care se corelează (mediul sistemului analizat).

36

În concordanţă cu elementele sistemului analizat, privind funcţionalitatea,

eficienţa şi analiza unui sistem economico-tehnologic, se analizează funcţiile

sistemelor de conducere şi sarcini ce trebuie să realizeze pentru asigurarea unei

dezvoltări rapide şi eficiente.

Comportamentul unui sistem economico-tehnologic este influenţat de

structura sa, care formează un tot unitar în interacţiunile ce au loc între

componente.

Structura, funcţionalitatea şi comportamentul unui sistem economico-

tehnologic au un caracter dinamic puternic, ca urmare a modului de acţionare a

legilor obiective de dezvoltare, atât ca urmare a modului de acţionare a legilor

obiective de dezvoltare, cât şi ca urmare a intervenţiei umane. Ritmul dinamic din

toate ramurile de activitate conduce la o continuă modernizare şi schimbare atât a

conexiunii dintre componente, care sunt în permanentă schimbare în funcţie de

progresul tehnic, cât şi de cerinţele societăţii care, de asemenea, sunt într-o

continuă creştere.

Cunoaşterea acestor continue schimbări şi transformări este strict necesară

pentru luarea deciziilor optime în domeniul conducerii şi controlului sistemelor

economico-tehnologice.

Analizându-se proprietăţile dinamice ale structurii unui sistem economico-

tehnologic, se poate prevedea dinamica optimă şi legăturile dintre componentele

sale, în acest mod deschizându-se calea de acţionare în conducerea sistemului, în

vederea realizării programelor şi obiectivelor stabilite, la termene prevăzute şi cu o

eficienţă economică sporită.

Scoaterea în evidenţă a necesităţii cunoaşterii proprietăţilor acestora,

determină adoptarea unui concept, specific denumit „dinamica structurii

sistemului”. (23).

Matricea de conexiune care defineşte structura unui sistem economico-

tehnologic, depinde de factorul timp şi are următoarea formă: 1nxnt t

ijαα = , în care:

}{ 1,0: →Ttijα

unde:

37

T = este perioada de timp în care s-a analizat sistemul economico-

tehnologic.

Elementele matricei de conexiune tα sunt definite astfel:

=tijα 1, dacă elementele li şi lj sunt în conexiune la momentul t;

=tijα 0, dacă elementele li şi lj nu sunt în conexiune la momentul

t.

Pentru a măsura gradul de cuplare a elementului l, în cadrul sistemului S,

în momentul t1, se foloseşte indicatorul:

n

n

j

itj

ti

∑=− = 1

αα

Când indicatorul ti−α este o funcţie crescătoare, în raport cu variabila de

timp, aceasta reprezintă o multiplicare a conexiunilor elementului li, cu celelalte

componente ale sistemului economico-tehnologic.

La baza dezvoltării agriculturii stă progresul tehnico-ştiinţific. Întreaga

activitate din agricultură, în scopul integrării Uniunii Europene, trebuie să fie

îndreptată spre dezvoltare, pe baza introduceri progresului tehnico-ştiinţific, pe

direcţiile sale fundamentale: ridicarea capacităţii productive a pământului, sporirea

potenţialului biologic al plantelor şi animalelor, creşterea aportului chimizării

plantelor de camp, extinderea mecanizării proceselor de producţie, ridicarea

calificării forţei de muncă, organizarea şi conducerea pe baze moderne a activităţii

economice.

Rezultatele obţinute în ţara noastră în multe dintre societăţile agricole

înfiinţate după anul 1991, ca şi experienţa ţărilor cu o agricultură avansată

demonstrează că numai în acest fel se poate asigura o sporire avansată şi

substanţială a producţiei agricole şi implicit, o contribuţie a acestei ramuri la

creşterea economică generală.

Toate subramurile agriculturii, toate activităţile tehnico-economice din

exploataţiile agricole de producţie sau din unităţile industriale de prelucrare a

38

produselor agricole pot fi tratate stabilindu-se sisteme economico-tehnologice

pentru indicatorii studiaţi, în directă conexiune cu mediul lor.

Fluxurile materiale, energetice şi informaţionale din sistemul economico-

tehnologic de producere a culturilor reprezintă acţiunea mediului asupra

sistemului.

Pentru identificarea comportamentului dinamic al sistemului economico-

tehnologic din agricultură, trebuie cunoscut că în funcţie şi de transformarea

continuă a fluxului ambiant.

Specific pentru sistemele economico-tehnologice din agricultură este faptul

că pentru caracterizarea lor este necesar un număr foarte mare de variabile de

stare, care exprimă întreaga evoluţie anterioară a sistemului.

Identificarea variabilelor de stare ale unui sistem economico-tehnologic din

agricultură se realizează pe baza cunoaşterii practice a structurii sale, a modului

său de organizare, a funcţionalităţii sale în cadrul mecanismului economic.

Pentru un sistem economico-tehnologic din agricultură există două laturi

ale comportamentului său: cel interior şi cel exterior, între care există o strânsă

legătură.

Prin comportamentul interior al unui sistem economico-tehnologic

înţelegem modul concret de modificare a componentelor vectorului de stare, sub

acţiunea fluxurilor de intrare.

Comportamentul exterior al unui sistem economico-tehnologic din

agricultură este caracterizat de modul de transformare a fluxurilor de intrare în

fluxuri de ieşire prin intermediul cărora acţionează asupra celorlalte

comportamente.

Comportamentul exterior reflectă activităţile şi procesele care au loc în

sistem, respectiv cele ce privesc producţia agricolă, repartiţia şi consumul

bunurilor agroalimentare. Deoarece comportamentul exterior este caracterizat prin

modul de transformare a fluxurilor materiale, energetice, informaţionale, forţă de

muncă etc., în fluxuri de ieşire, acesta reprezintă un element principal, pe baza

căruia se apreciază eficienţa tuturor activităţilor desfăşurate în cadrul sistemului.

39

4.2. ACTIVITĂŢILE SPECIFICE SISTEMELOR DE PRODUCŢIE AGRICOLĂ ÎN RAPORT CU TIPURILE DE

MEDII (47) Cunoaşterea mediului ambiant, a factorilor de influenţă ai mediului asupra

firmei, a interdependenţelor dintre aceştia şi exploataţia agricolă, are o importanţă

deosebită pentru atingerea obiectivelor, în contextul mutaţiilor economice

survenite în mediul exploataţiilor agricole în procesul tranziţiei spre economia de

piaţă. Factorii de influenţă din mediu pot fi de natură: economică, tehnică,

tehnologică, demografică, ecologică, juridică, politică, socio-culturală şi de

management.

O categorie importantă de factori cu impact semnificativ asupra

exploataţiei agricole o reprezintă factorii economici, concretizaţi în principal prin

piaţa internă, piaţa externă şi pârghiile economico-financiare. Studiul pieţei

furnizează informaţii relevante despre nivelul şi structura cererii, nivelul preţurilor,

concurenţă etc., pe baza cărora conducerea exploataţiei agricole îşi poate

fundamenta deciziile referitoare la aprovizionare, producţie şi desfacere, precum şi

unele aspecte ale strategiei generale.

În cadrul pârghiilor economico-financiare, cointeresarea materială are un

rol important şi se realizează prin intermediul sistemului de salarizare şi a

profitului, exploataţiile agricole fiind condiţionate să se încadreze în anumite

limite cantitative controlate de instituţiile bancare şi trebuind să respecte anumite

modalităţi de repartizare a profitului.

Din categoria factorilor de management exogeni, care influenţează

funcţionalitatea şi eficienţa exploataţiei agricole, fac parte mecanismul de

planificare macroeconomică, sistemul de organizare a economiei, modalităţile de

coordonare, mecanismele motivaţionale şi de control, calitatea metodelor şi

tehnicilor manageriale etc.

Planificarea macroeconomică are un pronunţat caracter orientativ, de

previziune şi corectare a unor eventuale disproporţii, numărul de indicatori şi

balanţe reducându-se substanţial faţă de cel necesar în economia centralizată, ceea

40

ce conduce la creşterea competiţiei între exploataţii agricole într-un mediu dinamic

care devine din ce în ce mai concurenţial.

Sistemul de organizare, prin volumul şi structura atribuţiilor, a deciziilor

adoptate şi a responsabilităţilor, precum şi prin numărul relativ mare al verigilor

ierarhice superioare exploataţiei agricole, se poate constitui într-un factor blocant

în calea descentralizării manageriale specifice economiei de piaţă.

Factorii tehnici şi tehnologici au o influenţă directă asupra gradului de

înzestrare tehnică şi a ritmului de modernizare a tehnologiilor de fabricaţie şi a

produselor, cu implicaţii sensibile în managementul exploataţiei agricole.

Importanţa factorilor demografici este jurificată de poziţia prioritară pe

care o au resursele umane, de calitatea şi competenţa lor depinzând calitatea şi

succesul activităţilor desfăşurate de exploataţia agricolă.

Dintre factorii socio-culturali, un rol decisiv îl are învăţământul, care

trebuie să contribuie atât la îmbunătăţirea structurii socio-profesionale, cât şi la

formarea unei mentalităţi specifice economiei de piaţă.

Managementul microeconomic este, de asemenea, influenţat de factorii

politici, prin impactul acestora asupra fundamentării strategiilor şi politicilor

firmelor, precum şi asupra deciziilor de realizare a obiectivelor stabilite.

În condiţiile accentuării crizei de materii prime şi de resurse energetice, are

loc o diversificare şi o creştere a complexităţii interdependenţelor dintre factorii

naturali (ecologici) şi unităţile economice, fapt care necesită un efort deosebit şi

utilizarea unor tehnici moderne de investigare şi de analiză pentru cunoaşterea şi

valorificarea acestor interdependenţe de către managementul microeconomic.

Cei mai semnificativi factori juridici sunt legile, decretele, hotărârile

guvernamentale, ordinele miniştrilor etc. Legea 31/1990 fiind principalul act

normativ în ceea ce priveşte constituirea, funcţionarea şi dezvoltarea exploataţiilor

agricole.

Trebuie remarcat faptul că, ceilalţi factori ai mediului îşi exercită influenţa

prin intermediul unor acte normative sau reglementări, factorii juridici putând fi

acordaţi cu un corolar al acestora, facilitând sau împiedicând acţiunea lor.

41

Expresia amplificării interdependenţelor cu mediul, o reprezintă

accentuarea caracterului deschis al exploataţiei agricole privită ca sistem

cibernetic, evidenţiat prin fluxurile de intrare (materiale informaţionale, umane,

energetice etc.) şi cele de ieşire (bunuri materiale, servicii etc.) prin care se

conectează cu mediul ambiant.

Cunoaşterea şi valorificarea mediului unei unităţi economice din

agricultură constituie un obiectiv important al teoriei sistemelor şi totodată o

premisă pe baza căreia se poate evalua şi determina propriul comportament al

unităţii economice, precum şi modul în care aceasta îşi îndeplineşte funcţiile sale

economico-sociale pentru care a fost înfiinţată. Cunoaşterea în detaliu, de către

organismele de conducere a exploataţiilor agricole, a caracteristicilor şi a

mutaţiilor survenite în mediul ambiant este necesară, dacă avem în vedere cel

puţin următoarele aspecte:

► analiza evoluţiei mediului reprezintă o condiţie fundamentală a

satisfacerii unor nevoi sociale de către o unitate economică şi în acelaşi

timp, o condiţie necesară de supravieţuire şi de dezvoltare a acesteia

prin elaborarea de strategii şi politici fundamentate ştiinţific prin

valorificarea conexiunilor cu factorii din mediu;

► analiza factorilor din mediul specific unităţii economice permite

asigurarea cu resursele necesare în vederea funcţionării dezvoltării

eficiente a acesteia;

► cunoaşterea evoluţiei factorilor din mediu constituie o premiză de bază

pentru conceperea şi funcţionarea eficientă a unor subsisteme

organizatorice şi informaţional-decizionale care să satisfacă

necesităţile şi oportunităţile prezentate şi de perspectivă ale mediului.

Mediul unui sistem cuprinde toate elementele aflate în afara graniţelor sale,

dar care au influenţe directe sau indirecte în stabilirea obiectivelor, obţinerea

resurselor necesare, adoptarea şi aplicarea deciziilor şi aplicarea deciziilor etc.,

menite să favorizeze sau să perturbe desfăşurarea normală a activităţilor sistemului

considerat.

42

De exemplu, mediul unei exploataţii agricole productive este format din

piaţă, bănci, instituţii guvernamentale, alte firme etc., cu care aceasta se află în

relaţii economico-financiare.

Fig. 4.1. Mediul unei exploataţii agricole În funcţie de probabilitatea producerii evenimentelor putem considera:

► medii deterministe (certe), în care probabilitatea producerii

evenimentelor Ai, poate fi maximă (evenimente certe), p (Ai) = 1;

► medii cu perturbaţii (riscante), în care probabilităţile de realizare a

evenimentelor sunt cunoscute, p (Ai) = pi, Σpi = 1, pi ≥ 0;

► medii turbulente (incerte), în care probabilităţile de realizare a

evenimentelor sunt necunoscute.

Majoritatea sistemelor economice reale au medii nederministe în care

evenimentele se produc cu probabilităţi care sunt foarte greu de estimat.

Spre exemplu, dacă pentru o exploataţie agricolă se consideră mediul

format din piaţă, bănci, alte firme şi instituţii guvernamentale, atunci numai prin

considerarea câtorva variabile caracteristice specifice acestora, cum ar fi cererea

de produse şi servicii manifestată pe diferite segmente de piaţă, oferta de bunuri şi

servicii a exploataţiei agricole respective şi a celorlalte exploataţii agricole,

preţurile bunurilor şi serviciilor practicate de exploataţia agricolă şi de

exploataţiile agricole competitoare, politicile de împrumuturi şi dobânzi practicate

Sistem (exploataţieagricolă)

Piaţă Instituţii guvernamentale

Bănci Alte firme

43

de bănci, legile şi actele normative existente în vigoare etc., rezultă în mod

elocvent caracterul incert al mediului considerat.

Supravieţuirea unui sistem în mediul său depinde de strategiile

comportamentale adoptate şi de natura mediului. Sistemul îşi dezvoltă

comportamentele adoptate şi de natura mediului. Sistemul îşi dezvoltă strategii de

cooperare cu unele elemente din mediul său care sunt dependente de abilitatea sa

de a-şi organiza şi controla propriul comportament, precum şi de calitatea estimării

variabilelor ce caracterizează mediul perturbant.

Cum fiecare sistem are elemente specializate în fundamentarea unor decizii

de conducere, rezultă că elaborarea strategiilor de funcţionare a sistemului în

raport cu mediul său este în ultimă instanţă o problemă decizională.

În mediile supuse perturbaţiilor, sistemele îşi vor defini strategiile prin

evaluarea posibilităţilor de acţiune (alternativelor) pe bază de observaţii şi analize

complexe.

În cadrul sistemului decizional apare necesitatea estimării probabilităţilor

pentru fiecare stare a naturii şi a probabilităţilor de realizare a evenimentelor,

precum şi a adoptării unor decizii în condiţii de risc şi incertitudine.

În acest sens, teoria sistemelor de producţie va avea în vedere:

● identificarea variantelor din care managerul o va selecta pe cea optimă;

● evidenţierea stărilor naturii şi a probabilităţilor aferente;

● stabilirea strategiilor de acţiune conform unor criterii (economice,

tehnice, sociale, ecologice) independente ca sens şi cauzalitate,

specifice sistemului;

● evidenţierea consecinţelor rezultate prin alegerea unei strategii din

punct de vedere al unui criteriu şi în condiţiile realizării unei anumite

stări ale naturii;

● stabilirea obiectivelor ca nivele ale consecinţelor ce se urmăresc a fi

realizate din punct de vedere al fiecărui criteriu în parte.

Sistemul îşi dezvoltă acele elemente capabile să acumuleze informaţii

referitoare la natura mediului. Printr-un proces continuu de învăţare are loc

adaptarea sistemului la mediul său. Monitorizarea mediului devine astfel una din

44

atribuţiile de bază ale unui sistem. În general, sistemele fac faţă cu greu mediilor

nedeterministe dar şi celor puternic perturbate în care pot fi distruse.

Mediile puternic perturbate (pieţe cu fluctuaţii imprevizibile ale preţurilor

unor resurse de bază) pot fi accesibile mai uşor unor sisteme puternice, flexibile,

bogate în resurse şi cu disponibilităţi informaţionale suficiente referitoare la

mediu. Fiecare sistem are însă anumite limite de supravieţuire în raport cu mediul

său. Mediul oricărui sistem este în general complex, nepredictibil sau foarte greu

predictibil.

Felul în care un sistem face faţă mediului său de modul în care este

organizat, de relaţiile între elementele componente, adică de arhitectura sa.

În raport cu resursele utilizate şi cu mediul său, un sistem poate acţiona în

trei moduri specifice, vizând activităţi de mentenanţă, protecţie, sau de creştere

şi dezvoltare ş.a.

a) Activităţile sistemelor au loc în întregime în cadrul graniţelor lor. O

astfel de activitate care constă în asigurarea realizării de către elementele

sistemului a funcţiunilor adecvate scopurilor existente se numeşte activitate de

mentenanţă (menţinere, întreţinere) şi are în vedere:

● capacitatea sistemului de a recunoaşte şi de a sesiza situaţia în care

apare o anumită problemă/disfuncţionalitate şi de a sesiza situaţia în

care apare o anumită problemă/disfuncţionalitate;

● disponibilitatea informaţiilor necesare şi a tuturor resurselor (materiale,

financiare, umane, timp etc.) necesare identificării unor anumite

probleme specifice sistemului;

● utilizarea unor procese de restaurare a conexiunilor dintre elemente

afectate de unele disfuncţionalităţi interne sau externe cauzate de

mediul sistemului etc.

Într-o serie de sisteme există subsisteme specializate care au caracter

permanent în activitatea de mentenanţă (subsistemul de revizii-reparaţii, staţiile de

tip service, gestiunea stocurilor, gestiunea bazelor de date etc.).

b) A doua categorie de activităţi o constituie cele de protecţie (apărare),

care derivă din faptul că obiectivele (scopurile) diverselor sisteme şi a

45

subsistemelor componente pot avea un caracter conflictual, competiţional, cel

puţin din punct de vedere al caracterului limitat al resurselor pe care şi le dispută

în vederea atingerii propriilor obiective.

Uneori, un sistem poate reprezenta pentru un altul, mai puternic dezvoltat,

o simplă resursă iar dacă aceasta îi este necesară apare în mod evident necesitatea

dezvoltării unei funcţii de protejare. Activitatea de protejare are loc la nivelul

frontierei sistemului, iar în mediile puternic perturbate, cu multe evenimente

imprevizibile, efortul de protejare devine critic; dacă frontiera este distrusă,

sistemul devine vulnerabil şi poate fi anihilat sau asimilat de un alt sistem mai

dezvoltat.

Sistemele cele mai puternic cuplate au şi cele mai critice frontiere şi ele pot

fi distruse atunci când anumite elemente-cheie ale activităţii de protejare sunt

afectate. Sistemele cu un grad redus de cuplare, îndeplinesc mai bine funcţia de

apărare şi sunt mai puţin vulnerabile.

În general, sistemele de autoprotejează prin consolidarea elementelor de pe

frontieră şi prin dezvoltarea unor activităţi de protecţie pentru fiecare subsistem

supus influenţelor din mediu sau unor sisteme vecine mai dezvoltate. Un sistem

lipsit de această posibilitate devine practic un sistem-resursă.

Astfel, ca activităţi de protejare specifice unor subsisteme pentru o

exploataţie agricolă productivă, putem menţiona:

– aprovizionarea ritmică cu resursele necesare, respectarea normelor de

încărcare şi utilizare a capacităţilor de producţie, păstrarea secretului

privind tehnologiile de fabricaţie, reţetele de fabricaţie, invenţiile,

inovaţiile etc. pentru subsistemul de producţie;

– programe de pregătire profesională, creşterea cointeresării materiale,

măsuri privind respectarea normelor de securitate şi protecţia muncii,

acordarea unor facilităţi etc. pentru subsistemul resurselor umane;

– urmărirea respectării termenelor de încasare şi de plată a facturilor, a

împrumuturilor de la bănci şi a altor obligaţiuni financiare etc. pentru

subsistemul financiar-contabil;

46

– protecţia datelor înregistrate, asigurarea securităţii datelor etc. pentru

subsistemul informaţional-decizional;

– menţinerea unor relaţii de colaborare cât mai bune cu furnizorii,

beneficiarii şi cu ceilalţi parteneri de afaceri, prin respectarea reciprocă

a obligaţiilor contractuale pentru subsistemul aprovizionare-desfacere

etc.

c) A treia categorie o reprezintă activităţile de creştere şi dezvoltare care

se manifestă în general, la nivelul graniţelor sistemului prin dezvoltarea unor

elemente sau prin adăugarea de noi elemente şi/sau conexiuni atât în interiorul, cât

şi în exteriorul sistemului, în mediul acestuia. Un sistem are propria sa organizare

şi se dezvoltă pe baza unui schimb permanent de resurse, energie şi informaţii cu

mediul, stabilind relaţii între elementele sale şi cele din mediu.

Creşterea şi dezvoltarea, considerate ca activităţi specifice ale funcţionării

normale a oricărui sistem, conduce la modificări de natură organizatorică, la

dezvoltarea unor strategii de cooperare şi implică competiţia şi protejarea sa. Când

resursele sunt relativ puţine (insuficiente) în raport cu nevoile sistemului,

competiţia este puternică, iar când ele prisosesc (surplus), ea este mai puţin acerbă.

În mediile bine organizate toate resursele sunt structurate în sisteme şi

există un fenomen de cooperare între sisteme la echilibru sunt numite tranzacţii.

Natura echilibrului depinde de natura tranzacţiilor, de influenţa mediului şi de

gradul de specializare a sistemului pe diferite funcţii. Menţinerea echilibrului

rezultă din dezvoltarea şi specializarea funcţională a unor sisteme pe diferite

funcţiuni (cercetare-dezvoltare, producţie, aprovizionare-desfacere, financiar-

contabil, personal, gestiunea calităţii etc.). Specializarea acestor subsisteme este

determinată pe de o parte, de scopurile sistemului la realizarea cărora ele vor

contribui, iar pe de altă parte, de legăturile sistemului cu mediul său.

Studierea mediului ambiant şi a multiplelor conexiuni dintre mediu şi

exploataţia agricolă facilitează cunoaşterea dependenţelor complexe existente între

acestea, a influenţelor/impactului mediului asupra eficienţei economico-sociale a

unităţii economice respective, de care trebuie să se ţină cont în procesul de

management şi de fundamentare a strategiilor sale.

47

Abordarea duală a raportului mediu-unitate economică facilitează eforturile

de proiectare a unor sisteme economice eficiente, competitive.

4.3. TIPURI DE ARHITECTURI ALE SISTEMELOR DE

PRODUCŢIE AGRICOLĂ În general, conceptul de organizare, cunoscut în teoria sistemelor sub

numele de arhitectura sistemului, se referă la modul în care elementele unui sistem

sunt interconectate pentru a face faţă influenţelor din mediu în vederea atingerii

obiectivului global (60)

În funcţie de complexitatea structural-funcţională a sistemelor şi de modul

în care reacţionează la influenţa factorilor de mediu, în analiza sistemelor

economice se pot defini următoarele tipuri de arhitecturi ale sistemelor: simple (cu

buclă primară), cibernetice (cu buclă secundară), cu structuri stratificate (..).

a) Sisteme de producţie cu arhitectură simplă (cu buclă primară)

Caracteristica principală a acestor sisteme o constituie structura lor simplă

şi faptul că între sistem şi mediul în care îşi desfăşoară activitatea au loc tranzacţii

elementare, în special sub formă de fluxuri de natură fizică (materiale, financiare,

energetice).

Bucla de

acţiune-reacţie

implicată de

tranzacţia dintre

sistem şi mediu

este numită buclă

primară (fig. 4.2.)

Fig. 4.2. Sistem de producţie cu arhitectură simplă

De exemplu, bucla primară poate fi reprezentată de finalizarea unui proiect

de sistem (acţiunea) de către un agent economic (sistem) şi de avizarea proiectului

şi achitarea contravalorii prevăzute în contractul de colaborare (reacţia) de către

MEDIU Interpretarea acţiunii

SISTEM Execută o acţiune

Reacţie Buclă primară

Acţiune

48

beneficiar (mediu). Pentru un astfel de sistem, starea de echilibru este atinsă în

funcţie de mărimea şi puterea sa, ca potenţial economico-financiar, precum şi de

natura mediului cu care este interconectat.

Specific acestor sisteme de producţie este faptul că funcţionează după

programe prestabilite, care nu se pot adapta rapid la schimbările de mediu.

În general, sistemele slabe sub aspect organizaţional supravieţuiesc numai

în în mediile deterministe şi nu-şi schimbă comportamentul la orice acţiune a

factorilor din mediu, având un grad mare de inerţie comportamentală.

Pentru astfel de sisteme, schimbările bruşte şi puternice ale principalilor

factori de mediu cu care sunt interconectate pot conduce la distrugerea lor.

Spre exemplu, o exploataţie agricolă de dimensiuni mici (ca cifră de

afaceri, personal, spaţii de depozitare) care plăteşte chirie pentru suprafaţa ocupată

şi care nu reuşeşte să menţină un stoc optim pentru vânzare, va fi afectată în sens

negativ (ajungând chiar la faliment), în situaţia în care în mediu apar o serie de

perturbaţii puternice cum ar fi: (creşterea considerabilă şi repetată a chiriilor, a

preţurilor de achiziţionare, a transportului, scăderea cererii pentru produsele

respective şi a puterii de cumpărare etc.).

b) Sistemele cibernetice (cu buclă secundară)

Sistemele de producţie cu arhitectură cibernetică, conţin în afara buclei

primare şi o buclă secundară (de control) care realizează conexiunea inversă (feed-

back) specifică funcţionării acestor sisteme (fig. 4.3.).

49

Fig. 4.3. Sistem de producţie cu arhitectură cibernetică

Aceste sisteme se caracterizează prin faptul că ele conţin, în afara

fluxurilor de natură fizică prezente în bucla primară, fluxuri informaţionale şi

procese informaţional-decizionale care se manifestă în bucla de control.

Interacţiunile specifice buclei primare au loc în domeniul acţiunii sau al realităţii şi

pot fi caracterizate de volumul şi tipul tranzacţiilor dintre sistem şi mediu. Bucla

de control arată cum poate fi coordonat comportamentul elementelor sistemului de

către subsisteme (celule) specializate în acest sens, pentru a contracara influenţele

negative ale mediului asupra sistemului, prin adaptarea cât mai rapidă a

funcţionării sistemului la condiţiile mediului său.

Celulele sesizează evenimentele produse în mediu, le analizează şi

declanţează o informaţie-semnal către elementele specializate în elaborarea

deciziilor. Blocul de control analizează fiecare semnal pe baza unui program sau

politici de acţiune şi ca urmare a unui proces decizional, selectează acţiunea cea

mai eficientă (decizia optimă) după criteriile utilizate.

Rezultă că sesizarea evenimentelor are loc în domeniul conţinutului

procesului (ce s-a întâmplat), iar interpretarea evenimentelor şi reacţia inversă

ulterioară au loc în domeniul procesului (cum va reacţiona sistemul).

MEDIU

Receptare, prelucrare date

SISTEM

Bloc de control

Proces

Domeniul acţiunii Domeniul analizei

Domeniul conţinutului procesului (CE?)

Date/inf.

Domeniul procesului (CUM?)

Decizii/comenzi

Buclă secundară (de control)

Buclă primară

Informaţii (semnale

50

Cele patru domenii (acţiune, analiză, conţinut, proces/execuţie),

caracterizează orice sistem cibernetic şi sunt puse în valoare atunci când sistemul

trebuie să facă faţă de mediul său, de cele mai multe ori puternic perturbat.

Chiar şi un sistem cibernetic poate deveni vulnerabil şi poate fi distrus în

mediile puternic perturbate datorită unor cauze cum ar fi:

► nesesizarea la timp sau deloc, a unor evenimente din mediu, importante

pentru realizarea obiectivelor sistemului;

► informaţiile de tip semnal, culese din mediu şi prelucrate, nu sunt

orientate către subsistemele informaţional-decizionale adecvate;

► acţiunea-decizia nu este corect selectată sau este inadecvată situaţiei

reale în care se află sistemul etc.

Un sistem cibernetic poate să „citească” mediul său, să identifice situaţia

reală creată la un anumit moment şi să aleagă cea mai potrivită variantă

decizională, din cele care alcătuiesc programul decizional curent.

Un sistem cibernetic nu-şi poate schimba strategia, în timp ce mediul său

poate să-şi schimbe tactica.

c) Sisteme cu “învăţare” (cu buclă terţiară)

Aceste sisteme au o arhitectură mai complexă decât sistemele cibernetice şi

conţin în plus faţă de acestea, o buclă terţiară denumită şi buclă a politicilor (fig.

4.4.).

51

Fig. 4.4. Sistem de producţie cu “învăţare” (52)

Bucla terţiară conţine un bloc de memorare a politicilor folosite anterior,

care sunt analizate şi în funcţie de succesul/insuccesul aplicării lor se dă sistemului

posibilitatea să-şi păstreze sau să-şi schimbe programul de răspuns, respectiv

politica folosită.

Schimbarea unei politici, folosită într-o anumită situaţie concretă, cu o alta

din domeniul politicilor, se face pe baza îmbogăţirii experienţei decizionale şi a

acumulării de către sistem a noi cunoştinţe şi informaţii despre mediu, despre

situaţii şi procese decizionale asemănătoare (similare), printr-un proces de învăţare

interactivă.

Politica selectată va avea efecte pozitive asupra blocului de control al

procesului decizional, în sensul că ea va conduce la alegerea rapidă a deciziei

opime, din punct de vedere al cunoştinţelor acumulate până la acel moment, pentru

situaţia dată.

Bucla terţiară permite sistemului să se autoinstruiască şi să se reorganizeze

periodic, în special din punct de vedere informaţional-decizional, pe baza celor

mai recente cunoştinţe acumulate referitoare la ultimele tranzacţii.

Acest lucru este limitat de mai mulţi factori restrictivi, dintre care

menţionăm:

● perturbaţiile din mediu şi din sistem;

● disponibilul de memorie pentru acumularea experienţei trecute;

● abilitatea şi acurateţea factorilor de decizie în a schimba politicile;

● capacitatea de memorare şi de explorare a unor politici noi etc.

În sistemele reale, cele trei tipuri de bucle de reacţie sunt asociate unor

agenţi economici sau unor persoane (grupuri) cu funcţii concrete în cadrul unei

organizaţii.

52

Astfel, pentru o exploataţie agricolă, bucla primară (a acţiunii) este (de

control) este asociată managerilor, iar bucla terţiară (a politicilor) este asociată

administraţiei (executivului).

d) Sisteme cu structuri stratificate

Pentru creşterea performanţelor unor sisteme cu “învăţare” care

funcţionează în medii nedeterministe (riscante sau incerte) puternic perturbate, se

pot adăuga nivele suplimentare de control, complicând arhitectura sistemului. Un

astfel de sistem poate fi obţinut prin adăugarea unei bucle de planificare şi

evaluare a rezultatelor sistemului (fig. 4.5.).

Fig. 4.5. Sistem de producţie cu structură stratificată

Buclele multinivel, specifice sistemelor cu structuri stratificate, reflectă

proprietatea de conexiune inversă în sensul că informaţiile referitoare la activităţile

realizate sunt folosite pentru selectarea acţiunilor şi deciziilor viitoare.

Bucla primară (I), reprezintă interacţiunea sistemului cu mediul, prin care

are loc schimbul de resurse. Intensitatea şi eficienţa tranzacţiilor determină

calitatea acestei bucle.

53

Bucla de control (II), transmite informaţii despre activităţile curente sau

din trecut, realizate în bucla I, prin intermediul blocului de control pentru a face

posibile anumite îmbunătăţiri în funcţionarea buclei principale. Eficienţa buclei de

control depinde de abilitatea adaptării noilor decizii asupra acţiunii sistemului.

Bucla de politici (III), prin fenomenul de conexiune inversă, aduce

informaţii referitoare la valoarea politicilor precedente către unitatea de control-

decizii de pe nivelul doi, pentru a schimba o eventuală politică inadecvată. Scopul

acestei bucle este de a corecta diferenţele dintre stările realizate şi cele aşteptate

(cerute), iar eficienţa ei depinde de abilitatea decidentului de a schimba deciziile în

funcţie de informaţiile şi judecăţile de valoare referitoare la politicile anterioare.

Bucla de nivel suplimentar (IV) are ca scop planificarea şi evaluarea

funcţiilor şi a rezultatelor obţinute, de la nivelul sistemului până la nivelele

inferioare ale structurii organizaţionale de producţie.

În general, sistemele reale au o organizare multinivel, eficienţa acestei

arhitecturi complexe depinzând de funcţionarea corectă şi de eficienţa fiecărei

bucle.

O clasă specială de arhitecturi cu buclă terţiară, care aparţin domeniului

inteligenţei artificiale şi care soluţionează probleme reale pentru care nu există

rezolvări algoritmice, o constituie sistemele expert.

Cunoaşterea obiectivelor şi a arhitecturii unui sistem, evidenţierea buclelor

specifice sunt activităţi deosebit de utile în analiza şi proiectarea sistemelor

economice.

4.4. TIPOLOGII STRUCTURALE ŞI FUNCŢIONALE

ALE SISTEMELOR DE PRODUCŢIE AGRICOLĂ Un sistem poate să fie analizat în raport cu mediul său, cu nivele sale, cu

caracterul activităţilor desfăşurate, cu natura conexiunilor, cu complexitatea sa etc.

a) Din punct de vedere al caracterului activităţilor desfăşurate putem

defini o primă tipologie a sistemelor şi anume: sisteme deterministe şi sisteme

probabiliste (stochastice).

54

Un sistem determinist operează în conformitate cu un set de reguli bine

precizate, comportamentul său viitor putând fi corect previzionat dacâ starea sa

curentă şi caracteristicile operaţionale sunt cunoscute cu precizie.

De exemplu, sistemele mecanice, utilajele, echipamentele, instalaţiile,

programele pe calculator etc. sunt sisteme deterministe al căror comportament se

poate previziona.

Sistemele economice, inclusiv cele de afaceri, au un comportament

nedeterminist datorită caracterului imprevizibil al desfăşurării activităţilor

specifice, generat de probabilitatea producerii unor evenimente perturbatoare

interne (aprovizionare, neritmică, căderi ale utilajelor sau instalaţiilor, revendicări

ale salariaţilor, fluctuaţii ale forţei de muncă etc.) sau a unor evenimente externe

(reducerea unor segmente de piaţă, apariţia unor noi competitori, fluctuaţii

puternice ale cererii etc.).

Un sistem probabilist este controlat de şansa evenimentelor de a se

produce, comportamentul său fiind dificil de previzionat datorită perturbaţiilor

aleatoare, interne şi din mediu, la care este supus. Când sunt investigate astfel de

sisteme nu există certitudinea că anumite ieşiri vor putea fi obţinute din intrări

specifice şi este dificil de precizat evenimentele care se vor produce, precum şi

influenţa acestora asupra proceselor interne.

b) O altă tipologie a sistemelor poate fi stabilită din punct de vedere al

structurii comportamentale a conexiunilor interne şi pe această bază se pot

evidenţia sisteme cu structură deschisă şi structură închisă.

Sistemele cu structură deschisă pun în evidenţă dependenţa funcţională

dintre intrări şi ieşiri (x → y), precum şi influenţa perturbaţiilor externe (p) asupra

activităţilor de bază (fig. 4.6.

55

Fig. 4.6. Sisteme cu structură deschisă

În astfel de sisteme există un subsistem secundar/informaţional (S2) care

recepţionează intrările generale (x) şi produce o mărime informaţională/decizie (d)

cu care, împreună cu perturbaţiile externe (P), influenţează subsistemul principal

(S1), care produce ieşirea generală a sistemului (y).

Sistemele cu structură închisă pun în evidenţă, pe lângă dependenţa

funcţională dintre variabilele de ieşire şi cele de intrare (x → y), conexiunea

inversă prin care intrările sunt influenţate de natura ieşirilor (y → x). Dacă această

conexiune este prelucrată de unul sau mai multe subsisteme înainte de a influenţa

direct intrarea, suntem în cazul sistemelor cu reacţie, a căror structură generală

este ilustrată în figura 4.7..

Fig. 4.7. Sistem cu structură închisă (cu reacţie)

În sistemele cu reacţie există trei subsisteme distincte din punct de vedere

funcţional:

● un subsistem de bază/activ (S1), care generează ieşirea generală a

sistemului (y) pe baza unor comenzi şi decizii primite la intrare;

56

● un subsistem de comandă (S2), care recepţionează intrarea generală în

sistem (x), primeşte intrarea de reacţie (z) şi pe baza unor algoritmi sau

proceduri proprii elaborează decizia (d) destinată reglării activităţii

subsistemului de bază;

● un subsistem de reacţie (S3), care colectează informaţiile privind

ieşirea sistemului (y), le prelucrează şi le transmite, sub forma

variabilei z, subsistemului de comandă.

Când într-un sistem închis lipseşte blocul S3, conectarea dintre ieşire şi

intrare devine directă şi rezultă un sistem automat.

Fiecare din cele două tipuri de sisteme structurale (cu reacţie, automat)

poate avea, în funcţie de modalitatea concretă în care subsistemul de comandă (S2)

compune conexiunea inversă cu intrarea în sistem, un comportament aditiv,

multiplicativ (liniar, neliniar), un comportament strategic global etc.

Aceste clase de sisteme deduse pe baza proprietăţii de structurabilitate dau

posibilitatea explicării modului de funcţionare a majorităţii sistemelor din

economie, tehnică, societate, biologie etc.

c) O altă tipologie poate fi obţinută pe baza existenţei proprietăţii de

adaptabilitate a sistemelor la mediu, caz în care putem evidenţia sisteme

neadaptive (convenţionale), caracterizate prin lipsa acestei proprietăţi, respectiv

sisteme adaptive care la rândul lor pot avea structură deschisă sau structură

închisă.

Sistemele adaptive au în componenţa lor un sistem principal (S1), care

poate fi cu reacţie, automat, cu structură închisă sau deschisă, precum şi un sistem

de adaptare (S2), care poate fi o entitate (bloc) de natură informaţională având ca

intrare vectorul criteriilor de adaptare (C) şi perturbaţiile (P2), iar ca ieşire un

vector de adaptare (A). Pentru subsistemul activ S1, input-ul este format din

compunerea vectorului de adaptare (A) cu vectorul de intrare (x), la care se adaugă

influenţa perturbaţiilor din mediu (p), iar output-ul său poate fi exprimat printr-o

funcţie de adaptare de forma,

y = fa (x * A)

57

Un astfel de sistem adaptiv cu structură deschisă este specific sistemelor de

conducere în care decizia pe care o ia subsistemul de bază depinde de o mulţime

de criterii de decizie.

Sistemele adaptive cu structură închisă se deosebesc de cele cu structură

deschisă prin existenţa unei conexiunii inverse prin care funcţia de adaptare

impune subsistemului de adaptare, pe baza informaţiilor asupra ieşirii

subsistemului de bază, să producă la ieşire vectorul variabilelor de adaptare (A) ca

input pentru S1. Un astfel de sistem este ilustrat în fig. 4.8.

Fig. 4.8. Sistem adaptiv cu structură închisă

În funcţie de criteriile de adaptare la mediu utilizate, putem evidenţia

sisteme adaptive convenţionale, în care criteriile au o valoare fixată şi sisteme

optimale, în care criteriile reprezintă un obiectiv de optimizat (minimizat sau

maximizat). Aceste sisteme pot fi adaptive la intrări, atunci când îşi pot realiza

funcţia de adaptare la mediu doar prin modificarea input-urilor, sau adaptive prin

structură, atunci când adaptarea la mediu este realizabilă prin modificarea

structurii organizatorice, tehnologice, informaţional-decizionale, de management

etc.

58

d) O altă tipologie importantă poate fi stabilită după funcţionalitatea

internă şi externă a sistemelor, care se referă la corelaţiile necesare care trebuie să

existe între subsistemele componente şi între acestea şi mediul lor, în vederea

atingerii obiectivelor stabilite.

Din punct de vedere al funcţionalităţii se pot evidenţia sisteme concentrate,

în care subsistemele componente pot avea funcţionalităţi identice sau

complementare în vederea atingerii unui scop unic şi sisteme distribuite, alcătuite

din subsisteme cu funcţionalităţi distincte care urmăresc obiective proprii, precise,

dar care alcătuiesc elemente (subobiective) ale unui obiectiv global (mai general).

e) O tipologie distinctă poate fi stabilită în funcţie de următoarele categorii

de conexiuni care caracterizează structura unui sistem:

● conexiuni de interacţiune: sunt cele mai frecvent întâlnite tipuri de

legături şi au proprietatea de a se menţine relativ stabile o perioadă mai

lungă de timp, păstrându-şi direcţionarea la apariţia sau dispariţia unor

elemente componente fără ca să afecteze interacţiunile dintre celelalte

componente. Aceste conexiuni pot fi de natură materială, energetică,

financiară, informaţională, umană etc. şi corespunzător felului lor, în

sistemul respectiv coexistă structuri de aceleaşi tip;

● conexiuni de generare: au un caracter temporar şi apar în cazul în care

două sau mai multe subsisteme interacţionează în vederea realizării

unui obiectiv comun sau a unui nou sistem încorporat în structura

sistemului de referinţă (de exemplu, cooperarea mai multor firme la

realizarea unui proiect complex).

Un caz particular al acestor conexiuni îl constituie conexiunile de

dezvoltare, care implică schimbări esenţiale, de ordin calitativ, în structura

sistemului. Aceste conexiuni sunt mai stabile şi acţionează pe perioade mai lungi

decât cele de generare şi din acest motiv fac obiectul analizei de sistem necesită

metode şi tehnici de investigare prospective ale sistemului;

● conexiuni funcţionale/de funcţionare: au un caracter informaţional şi

apar atunci când există o corelaţie între subsistemele care îndeplinesc

59

funcţiile proprii şi care la rândul lor reprezintă condiţiile de realizare a

funcţiei întregului sistem.

De exemplu, subsistemele unei întreprinderi productive, prin funcţiile lor

specifice (aprovizionare, producţie, desfacere etc.) contribuie la realizarea funcţiei

întreprinderii (realizarea unui produs pentru satisfacerea unei cereri pe piaţă).

Corelarea acestor subsisteme se face prin planul de fabricaţie şi

regulamentul de organizare şi funcţionare (ROF) care specifică coordonarea şi

subordonarea subsistemelor.

● conexiuni de transformare: sunt un caz particular al celor de

funcţionare şi au în vedere aducerea unora din subsistemele

componente dintr-o stare iniţială într-o stare finală specifică, dacă sau

nu. În acest caz, subsistemele nu mai au funcţionalităţi diferite, ele

urmărind atingerea aceluiaşi obiectiv. În procesul de transformare

aceste conexiuni nu mai au un caracter stabil, ele depinzând de etapele

procesului de transformare şi de o serie de restricţii specifice

sistemului;

● conexiuni decizionale (de conducere): au un caracter complex, fiind o

combinaţie a conexiunilor de dezvoltare şi a celor funcţionale şi se

materializează pe baza unor principii, metode sau modele de

conducere. Aceste conexiuni au un caracter stabil pe perioada în care

se urmăreşte atingerea obiectivului şi studierea lor este esenţială pentru

definirea structurii informaţional-decizionale a sistemului.

Pe baza acestor conexiuni, în analiza şi proiectarea sistemelor se pot

evidenţia, în raport cu structura lor, sisteme cu structură informaţional-decizională

ierarhică, neiearhică şi mixtă.

Sistemele cu structură ierarhică sunt organizate din punct de vedere

informaţional-decizional pe mai multe nivele ierarhice, subsistemele componente

alcătuind o arborescenţă. Conexiunile specifice acestei structuri vizează legăturile

în ambele sensuri existente între subsistemele de pe nivelele superioare cu cele de

pe nivelele inferioare. Între subsistemele de pe acelaşi nivel există doar legături de

informare (fig. 4.9.).

60

Fig. 4.9. Sistem cu structură ierarhică

Sistemele cu structură informaţional-decizională neierarhică nu pot fi

reprezentate ca o arborescenţă, subsistemele componente fiind conectate direct sub

formă de reţea (fig. 4.10.)

Fig. 4.10. Sistem cu structură neierarhică

Sistemele cu structură mixtă sunt bazate pe reprezentarea arborescentă şi

sunt alcătuite din subsisteme organizate pe nivele ierarhice, iar subsistemele

aferente fiecărui nivel pot fi formate din elemente aflate în structură neierarhică

(fig. 4.11.).

61

Fig. 4.11. Sistem cu structură mixtă

Conceptele prezentate sunt deosebit de utile în analiza sistemelor de

producţie şi constituie elemente de bază ale limbajului specific utilizat în procesul

de investigare, modelare şi proiectare a sistemelor de producţie agricolă.

4.5. METODE ŞI TEHNICI DE ANALIZĂ A SISTEMELOR DE PRODUCŢIE

AGRICOLĂ

Întregul demers al metodologiilor sistemelor de producţie se bazează pe

ideea existenţei posibilităţilor de perfecţionare şi de ameliorare continuă a

performanţelor oricărui sistem, printr-o activitate de analiză a sistemului existent şi

de proiectare a unui sistem mai performant.

Pentru atingerea acestui deziderat, teoria sistemelor de producţie foloseşte

un set de metode în vederea realizării etapelor specifice fiecărei metodologii de

analiză şi proiectare a sistemelor. Prin însăşi natura ei, în procesul de investigare a

sistemului, teoria sistemelor de producţie agricolă apelează la metoda abordării

sistemice, care se bazează pe conceptele teoriei generale a sistemelor şi îmbină

logic etapa de analiză a sistemului cu cea de sinteză, în vederea proiectării noului

sistem.

62

În afara metodei de investigare bazată pe abordarea sistemică, teoria

sistemelor de producţie apelează la o serie de metode specifice etapelor necesare

elaborării proiectului de sistem din care amintim pe cele considerate mai

importante şi anume (23):

a) Metoda modelării, utilizează un ansamblu de tehnici statistico-

matematice, tehnici euristice şi de modelare cibernetico-economică, în scopul

determinării unei reprezentări izomorfe a realităţii obiective. Modelul oferă o

descriere simplificată şi fundamentată a sistemului sau procesului pe care îl

reprezintă, cu ajutorul unor reprezentări grafice, pe bază de ecuaţii, tehnici

conceptuale etc., care facilitează analiza în vederea descoperirii unor relaţii şi

legităţi foarte greu de găsit pe alte căi.

Această metodă se recomandă să fie folosită pentru sisteme bine

structurate, deci pentru acele sisteme care înregistrează modificări minime, în

timp, ale parametrilor care le caracterizează.

b) Metoda simulării este o tehnică de testare, evaluare şi manipulare a

unui sistem real prin intermediul experimentării pe calculator a unor modele

matematice şi logice în vederea observării şi studierii dinamicii comportamentului

sistemului în viitor. Simularea permite analiza unor procese complexe, reproduse

prin generarea unor evenimente similare celor care se produc în realitate, în

condiţiile fixării unor ipoteze care au la bază elemente tehnice şi relaţiile dintre

ele.

Din punct de vedere al analizei de sistem, simularea poate fi folosită pentru

a testa variantele proiectului de sistem elaborat în vederea selectării celei mai

bune, pentru evaluarea performanţelor noului sistem implementat, precum şi

pentru analiza comportamentului unui sistem.

Simularea necesită multe date şi poate dezvălui legături ascunse sau

imperfecţiuni ale sistemului care se pot manifesta mai târziu. Simularea se

recomandă în sistemul problemelor decizionale complexe, care nu pot soluţionate

prin modele analitice sau atunci când experimentul direct pe sistemul real prezintă

un înalt nivel de risc.

63

c) Metoda analizei-diagnostic (35) are ca scop caracterizarea cât mai

exactă a stării informaţional-decizionale a sistemului, evidenţierea aspectelor

pozitive (a reuşitelor, punctelor forte dar şi a celor negative (dificultăţi,

disfuncţionalităţi), în vederea formulării unor modalităţi de intervenţie pentru

îmbunătăţirea performanţelor sale.

După aria problematică pe care o abordează, analiza-diagnostic poate fi

generală, atunci când se are în vedere sistemul sau unitatea economico-socială în

totalitate, şi parţială sau specializată, atunci când se analizează unul sau câteva

din domeniile de bază ale organizaţiei (diagnosticul tehnic sau tehnologic,

diagnosticul comercial, diagnosticul financiar-contabil, diagnosticul resurselor

umane, diagnosticul juridic etc.).

Un element esenţial în analiza-diagnostic îl constituie analiza documentelor

şi informaţiilor în vederea cunoaşterii modului de funcţionare a sistemului şi a

stării acestuia.

d) Metode de analiză şi modelare a datelor (1). Procesul de modelare a

datelor este complex şi include ca etapă importantă analiza datelor obţinute în

urma investigării sistemului. Există două tehnici relevante de analiză a datelor:

● analiza agregată care cu ajutorul unor tehnici statistice caută să obţină

grupări, tendinţe şi valori caracteristice, pentru a se putea face afirmaţii

credibile la nivel agregat asupra setului de observaţii. Modul de

selectare a statisticilor depinde de tipul de analiză ce trebuie făcut

(parametrică, neparametrică), obiectivul analizei (descriere, deducerea

cauzelor), comportamentul datelor, tipul lor, cunoştinţele şi experienţa

celor care trebuie să înţeleagă rezultatele analizei.

● analiza de caz, urmăreşte obţinerea de exemple sau „cazuri” care se

pot asocia cu unele cazuri tipice sau deosebite care se pot repeta în

anumite condiţii. Când accentul este pus pe situaţii obişnuite şi

anticipate, un caz care prinde esenţa şi stimulează gândirea este

deosebit de valoros pentru proiectare. Alte cazuri pot să evidenţieze

evenimente neaşteptate sau întâmplări critice în investigare.

64

Metoda studiilor de caz are o utilitate practică deosebită şi se bazează pe

obţinerea de cazuri derivate care sunt instructive şi interesante.

Atunci când precizia este importantă şi realizabilă se recomandă analiza

agregată, iar în situaţii care trebuie rezolvate urgent există indicii sigure că se vor

produce evenimente tipice sau deosebite, se recomandă folosirea analizei de caz.

În fiecare situaţie, statisticile sau cazurile concretizează datele colectate, iar

construcţia modelului vizualizează statisticile şi cazurile.

Obţinerea proiectului logic de sistem necesită specificaţii de proiectare

conforme cu cerinţele exprimate în raportul de investigare a sistemului. Modelele

sistemului fac legătura între datele culese în timpul investigaţiei şi specificaţiile de

proiectare, relativ compacte şi limitate.

Modelarea datelor reprezintă un proces relativ complex prin care se obţine

o versiune simplificată a datelor colectate exprimată în formulare limitate şi

sistematice sub formă de grafice, tabele, diagrame, text structurat etc.

Există două tehnici pentru modelarea datelor (45):

● tehnica manuală folosită atât pentru tehnicile de modelare care

utilizează simboluri standard, cât şi pentru cele care nu au simboluri

standard şi sunt în principal sub formă de text (dicţionarele de datele,

pseudo-codul, limbajele structurate, diagramele HIPO);

● tehnica automată având ca scop trasarea automată a celor mai

complexe formulare, diagrame şi hărţi cu ajutorul unui soft special pe

calculator (Super-Project-Manager, Excelerator ş.a.) capabil să

reunească câteva tehnici de trasare, cu un dicţionar de date şi cu un

procesor de texte.

În afara acestor metode, analiza de sistem mai foloseşte:

e) metode şi tehnici specifice de culegere a datelor, individuale şi de

grup (interviu, chestionar, Focus, Brainstorming, Delphi ş.a.);

f) metode psihosociologice, de investigare a relaţiilor interpersonale şi de

grup, a comportamentului decizional, precum şi de instruire, selectare şi

promovare profesională;

65

g) metode informatice, omniprezente în analiza şi proiectarea unor

sisteme mai performante, în general, precum şi pentru realizarea sistemelor expert

şi a sistemelor suport pentru asistarea deciziilor, în special.

În atingerea obiectivelor sale, teoria sistemelor foloseşte sau combină unele

din aceste metode pentru oricare din metodologiile utilizate.

4.6. TENDINŢE ACTUALE ÎN METODOLOGIA TEORIEI SISTEMELOR DE

PRODUCŢIE

Metodologiile de analiză a sistemelor de producţie au cunoscut în ultimele

decenii o evoluţie ascendentă, începând cu cele care vizau raţionalizarea

problemelor de evidenţă şi ajungând la cele orientate pe abordarea şi soluţionarea

unor probleme informaţional-decizionale complexe.

O primă clasă de metodologii de analiză de sistem a fost reprezentată de

metodologiile pentru simplificarea formularisticii şi ameliorarea evidenţelor,

care au avut ca obiectiv principal îmbunătăţirea circulaţiei documentelor

purtătoare de informaţii între diferitele compartimente ale unui sistem, de la

generarea documentelor şi până la arhivarea şi în final distrugerea lor, precum şi

reproiectarea structurii acestor documente după criterii de eficienţă şi raţionalitate

(9).

Cele mai utilizate au fost: procedeul circuitelor orizontale (ASME) şi

procedeul circuitelor verticale (SCOM), care au folosit tehnica de identificare a

circuitelor, bazată pe reprezentarea grafică a circuitelor şi pe folosirea unor

diagrame şi simboluri specifice. Aceste proceduri evidenţiază carenţele din munca

administrativă (repetări inutile, controale excesive, multiple etc.) şi permit

verificarea operaţiilor şi documentelor, precum şi simplificarea lor.

Un exemplu l-a constituit metoda fluxurilor verticale, propusă în 1958 de

Serviciul Central al Organizării şi Metodelor, aparţinând Ministerului Finanţelor

din Franţa. O metodă similară, dar cu o simbolistică îmbunătăţită, a fost elaborată

de Ministerul Muncii din ţara noastră în anul 1971 (38).

66

Aceste metodologii se opresc la suprafaţa analizei de sistem, urmărind doar

aspectele exterioare ale fluxului informaţional, fără a analiza în profunzime

procesele informaţional-decizionale.

Din această clasă fac parte şi procedeele bazate pe grilele de analiză

informaţională, care aveau ca principal scop stabilirea informaţiilor de intrare în

sistem, necesare pentru obţinerea anumitor informaţii sau documente de ieşire

cerute de beneficiar.

O altă tendinţă în evoluţia analizei de sistem o constituie dezvoltarea unor

metodologii de analiză şi proiectare a sistemelor informatice, care abordează

analiza şi reproiectarea fluxurilor informaţionale şi a procedeelor de prelucrare a

datelor, în vederea utilizării eficiente a calculatoarelor în activităţile de

management.

În fazele de început ale dezvoltării, aceste metodologii nu au depăşit

obiectivul identificării şi reprezentării circulaţiei informaţiilor în sistem, al

evidenţei, prelucrării şi stocării datelor. În mod firesc, aceste activităţi trebuie să

urmeze celor de analiză şi proiectare informaţional-decizională, însă aceste

metodologii nu au fost concepute în acest sens; ele pun în valoare posibilităţile

calculatoarelor, inclusiv de a participa direc la analiza şi proiectarea sistemelor.

Aspectele decizionale sunt abordate la nivelul cunoaşterii unor reguli simple de

decizie în sistem, fără aprofundarea problemelor de bază ale mecanismului

informaţional-decizional.

Metodologiile de analiză şi proiectare informaţional-decizionale se împart

în două mari grupe: metodologii ameliorative şi metodologii constructive.

● Metodologiile ameliorative, se caracterizează prin faptul că analiza se

desfăşoară pornind de la sistemul informaţional-decizional existent şi

folosind o serie de criterii, procedee şi tehnici specifice se urmăreşte

îmbunătăţirea performanţelor de funcţionare, prin reproiectarea

sistemului.

● Metodologiile constructive, se bazează pe ideea că întreg sistemul

informaţional-decizional al sistemului existent sau proiectat, trebuie

construit pornind de la obiectivele explicitate ale acestuia.

67

În general, metodologiile din ambele grupe au un grad ridicat de

standardizare însă ele se deosebesc considerabil şi constituie elaborate – unicat din

punct de vedere al terminologiei utilizate şi al etapizării.

Sub acest aspect, metodologiile ameliorative cuprind, de regulă, trei

etape importante:

Prima etapă, consacrată cunoaşterii sistemului analizat, conţine ca un pas

esenţial cunoaşterea detaliată, care se realizează prin identificarea proceselor

informaţional-decizionale elementare care au loc în sistem, prin stabilirea

succesiunii şi a conexiunilor în timp, precum şi prin analiza în detaliu a structurii

acestora.

Etapa a doua, consacrată proiectării sistemului îmbunătăţit, include

analiza critică a sistemului existent pentru identificarea disfuncţionalităţilor/

imperfecţiunilor şi pentru elaborarea celor mai bune măsuri de remediere a

acestora, după criterii de raţionalitate şi eficienţă.

În ultima etapă are loc implementarea sistemului proiectat şi urmărirea

funcţionării acestuia pentru a se putea interveni rapid şi eficient în veDerea

aducerii sistemului la nivelul performanţelor proiectate.

O metodologie reprezentativă din clasa celor constructive o constituie

metodologia aval-amonte, care, într-o primă etapă, elaborează în mod logic

sistemul informaţional-decizional pornind de la definirea obiectivelor sistemului

analizat (existent sau proiectat).

În etapa următoare se determină, printr-un procedeu deductiv, necesarul de

informaţii care străbate sistemul din aval spre amonte, pentru fiecare

compartiment, pe baza unei analogii cu o cascadă informaţional-decizională.

Ultima etapă este destinată soluţionării unor probleme cu caracter tehnic

privind dotarea cu echipamente şi mijloace administrative, precum şi alegerii celor

mai avantajoase procedee şi mijloace tehnice de realizare a sistemului proiectat.

Metodologiile ameliorative şi cele constructive au în comun faptul că sunt

axate pe realizarea unor profunde analize ale proceselor informaţional-decizionale,

însă practica a arătat că metodele ameliorative se potrivesc pentru analiza şi

proiectarea sau reproiectarea sistemelor existente, iar cele constructive sunt mai

68

eficiente pentru elaborarea sistemelor informaţional-decizionale noi (în proiectarea

unor sisteme viitoare).

Nu trebuie să se considere că metodologiile de analiză şi proiectare a

sistemelor informaţional-decizionale sunt superioare celor pentru analiza şi

proiectarea sistemelor informatice, deoarece primele au rolul de a furniza materiile

prime de bază (informaţiile) necesare pentru utilizarea eficientă a celorlalte.

Metodologiile pentru analiza şi proiectarea sistemelor informaţional-

decizionale permit abordarea problemelor de conducere ale unui sistem ceea ce

conduce la creşterea eficienţei analizei sistemelor.

Un rezultat important al utilizării acestor metodologii l-a constituit

elaborarea unor sisteme complexe integrate de conducere la nivelul unităţilor

economice, care au implementat ca nucleu modelul mecanismului informaţional-

decizional.

În ultimii ani, ca urmare a experienţei acumulate în plan teoretic şi practic

în domeniul analizei de sistem, a apărut şi s-a dezvoltat o nouă clasă de

metodologii, denumită metodologii conceptuale. Ele au fost elaborate pentru

abordarea şi soluţionarea unor probleme informaţional-decizionale complexe,

specifice sistemelor slab structurate sau chiar nestructurate pentru care este dificil

să se dea, de la început, o definire exactă a problemelor studiate şi a obiectivelor

urmărite.

Fundamentul acestor metodologii îl constituie modelarea conceptuală a

sistemului cu ajutorul unor construcţii logice care definesc elementele, fenomenele

şi procesele sistemului, precum şi legăturile dintre acestea.

69

CAPITOLUL 5 MANAGEMENTUL SISTEMULUI DE

CULTURĂ A PLANTELOR ÎN ÎNTREPRINDERILE AGRICOLE

Ţara noastră dispunde de o suprafaţă agricolă de 14.797 mii ha, 9.338 mii

ha teren arabil (46), din care cea mai mare parte se află geografic dispusă în zonele

de câmpie şi platouri joase, deosebit de favorabile pentru cultura plantelor.

Realizarea întregului volum de produse agricole vegetale şi animale necesare

economiei naţionale şi a disponibilităţilor pentru export crează necesitatea

adoptării unui sistem de producţie adecvat, care să permită, valorificarea cât mai

intensivă a fondului funciar agricol, precum şi a celorlalte resurse materiale şi

umane de care dispune agricultura. Sistemul de producţie al unei întreprinderi

agricole cuprinde ansamblul de activităţi concretizate în ramurile de producţie

vegetală şi animală, ca ramuri principale, la care se adaugă activităţile de

industrializare şi de prestări de servicii, precum şi baza tehnico-materială şi forţa

de muncă care participă la realizarea acestor activităţi. Componentele esenţiale ale

sistemului de producţie sunt sistemul de cultură a plantelor şi sistemul de creştere

şi exploatare a animalelor.

5.1. CONCEPTUL DE SISTEM DE CULTURĂ A PLANTELOR ŞI

NECESITATEA OPTIMIZĂRII LUI

Ramura vegetală deţine ponderea cea mai mare în majoritatea

întreprinderilor agricole din ţara noastră. Ponderea ridicată se reflectă atât în

structura producţiei globale şi nete, cât şi în cea a profitului realizat. În perspectivă

se prevede micşorarea ponderii ramurii vegetale în structura producţiei agricole

globale şi creşterea corespunzătoare a ponderii ramurii animale. Aceasta se explică

70

prin necesitatea integrării celor două ramuri principale, proces economic care

crează premisele pentru obţinerea unor valori suplimentare, ca urmare a

trasmitanţei fiecăreia din aceste două ramuri considerate ca sisteme. Conversia

produselor vegetale în produse de natură animală prin intermediul ramurii

zootehnice contribuie la creşterea valorii producţiei marfă finale şi pe această bază

a veniturilor şi a eficienţei economice a activităţii agricole. În condiţiile creşterii

gradului de integrare a producţiei vegetale cu cea animală importanţa sistemului de

cultură a plantelor sporeşte corespunzător, ramura vegetală fiind principalul

furnizor de materii prime pentru ramura zootehnică.

Prin sistemul de cultură a plantelor se înţelege ansamblul măsurilor cu

caracter tehnic, organizatoric şi economic, care au ca scop utilizarea raţională a

bazei tehnico-materiale şi a resurselor umane în condiţiile pedoameliorative

specifice fiecărei întreprinderi agricole, pentru obţinerea de randamente unitare

ridicate, micşorarea costurilor pe unitatea de produs şi pe această bază, creşterea

rentabilităţii fiecărui produs în parte şi a întregii activităţi agricole.

Sistemul de cultură a plantelor cuprinde în componenţa sa următoarele

subsisteme: structura culturilor, sortimentul de soiuri şi hibrizi utilizaţi,

tehnologiile de producţie, sistema de maşini şi forţa de muncă necesară, măsurile

de prevenire şi combatere a bolilor şi dăunătorilor, lucrările de îmbunătăţiri

funciare necesare pentru conservarea şi creşterea potenţialului productiv al solului.

Structura culturilor se stabileşte în raport de cerinţele pieţii (fie fondul

central de stat de produse agricole, fie piaţa liberă a produselor agricole) şi de

condiţiile pedoclimatice, care intervin ca factor restrictiv în extinderea unor ramuri

de producţie.

Tehnologiile de producţie se concretizează în modul de acţiune a factorului uman în scopul realizării obiectivelor pe care întreprinderea agricolă şi le-a propus. Rezultă că structura culturilor şi tehnologiile de producţie reprezintă subsistemele de bază ale sistemului de cultură a plantelor. Între aceste două componente de bază există o relaţie biunivocă, în sensul că orice modificare din cadrul unui subsistem antrenează după sine modificări corespunzătoare în structura şi funcţionalitatea celuilalt. De exemplu, o anumită structură a culturilor sau chiar un anumit tip de rotaţie implică necesitatea

71

aplicării unor tehnologii de producţie specifice, sau invers, promovarea anumitor tehnologii de producţie solicită unele modificări în structura culturilor. Concret, introducerea în structura culturilor a porumbului pentru sămânţă necesită aplicarea unei tehnologii de producţie specifică, diferită de cea aplicată în ramura porumbului pentru consum. Invers, promovarea unor verigi tehnologice moderne puternic susţinute prin chimizare, în special utilizarea erbicidelor, implică modificări corespunzătoare în structura culturilor dată fiind remanenţa chimică în sol a acestor substanţe. Sau, dacă transferăm relaţia de cauzalitate din domeniul pur tehnic sau tehnologic în domeniul economic, atunci prin mecanizarea completă a tehnologiei producerii porumbului pentru consum scad costurile pe unitatea de produs şi creşte corespunzător rentabilitatea acestuia, ceea ce atrage după sine extinderea corespunzătoare a suprafeţelor ocupate cu această cultură.

Relaţia biunivocă se manifestă cu precădere şi între sistemul de cultură a

plantelor, pe de o parte şi celelalte sisteme pe de altă parte, cu care primul intră în

relaţii de cauzalitate. Relaţii tipice de acest gen se manifestă între sistemul de

cultură a plantelor şi sistemul “piaţa produselor agricole”.

Sistemul de cultură a plantelor este dependent de piaţa agricolă prin intermediul preţurilor produselor agricole care se practică la un moment dat. Este firesc ca în condiţiile unor preţuri avantajoase la unele produse, acestea să se extindă în structura culturilor. Creşterea progresivă a dimensiunilor unor astfel de ramuri atrage după sine creşterea vânzărilor pe piaţă şi realizarea de profituri corespunzător mai mari. În prima fază a acestei “evoluţii” preţurile produsului respectiv se menţin ridicate. Pe măsură însă ce alţi producători scot pe piaţă produsul respectiv, preţul acestuia scade, ca urmare a schimbării raportului dintre cerere şi ofertă. În acestă fază, micşorarea profitului obţinut la produsul în cauză, atrage după sine modificări corespunzătoare în sistemul de cultură a plantelor, concretizate în restrângerea suprafeţelor afectate ramurii respective şi orientarea întreprinderilor agricole spre obţinerea altor produse căutate pe piaţă şi realizabile la preţuri avantajoase . Ciclul se repetă din nou ceea ce se schimbă fiind un alt produs agricol oferit pieţii.

Din cele relatate, deducem că sistemul de cultură a plantelor prin

componenta lui esenţială - structura culturilor manifestă influenţe majore asupra

sistemului “piaţa produselor agricole” în special asupra preţului acestor produse.

În acelaşi timp piaţa produselor agricole influenţează direct sistemul de cultură a

72

OFERTA

SUBSISTEMUL DE CULTURĂ

A PLANTELOR

SUBSISTEMUL PIAŢA

PRODUSELOR AGRICOLE

CEREREA

SISTEMUL DE

REGLARE

XX Y Y

∆X

plantelor prin intermediul aceloraşi pârghii - preţul. Cu alte cuvinte relaţia

biunivocă dintre cele două sisteme se concretizează în raportul dintre cerere -

ofertă, care se află într-o permanentă modificare. O astfel de relaţie se manifestă în

sfera întregii game sortimentale de produse agricole şi reprezintă, de fapt unul din

elementele esenţiale ale economiei de piaţă (fig. 5.1.).

Prin urmare, sistemul de cultură a plantelor cu toate subsistemele care-l

compun nu are un caracter static ci se caracterizează printr-un dinamism foarte

pronunţat, datorat tocmai dinamismului factorilor de influenţă, între care piaţa

produselor agricole, prin elementul său esenţial preţul, îşi are importanţa ei

binecunoscută

Indiferent de orientarea pe care o are, spre o gamă de produse sau alta,

sistemul de cultură a plantelor se caracterizează printr-o trăsătură definitorie şi

anume nivelul său de intensivitate.

Fig. 5.1.. Schema bloc a sistemului producţie - piaţă.

73

Din punct de vedere al nivelului de intensivitate sistemele de cultură a

plantelor se împart în:

- sisteme extensive;

- sisteme intensive.

Sistemele extensive de cultură a plantelor la ora actuală nu se mai practică

în agricultura românească. Ele se caracterizau prin faptul că sporeau volumul de

produse agricole oferite pieţii prin extinderea suprafeţelor cultivate. Astfel de

sisteme mai sunt posibile la ora actuală doar în ţările care dispun de suprafeţe

agricole excendentare ca Australia, Argentina, Canada. La noi în ţară. unde

suprafaţa agricolă, respectiv arabilă este limitată în raport cu populaţia (revine pe

locuitor 0,65 ha teren agricol şi 0,43 teren arabil), astfel de sisteme nu mai sunt

capabile să satisfacă necesarul societăţii în produse agroalimetare. În astfel de

condiţii, în etapa actuală de dezvoltare a agriculturii ţării noaste marea majoritate a

exploataţiilor agricole aplică sistemele intensive cu cultură a plantelor.

Pătrunderea progresului tehnico-ştiinţific în agricultură, perfecţionarea

bazei tehnico-materiale şi prin aceasta a tehnologiilor de producţie, a accelerat

promovarea pe scară largă a sistemelor intensive de cultură a plantelor. Principala

caracteristică a sistemelor intensive de cultură a plantelor constă în creşterea

investiţiilor la unitatea de suprafaţă, a consumurilor de resurse materiale şi de forţă

de muncă a potenţialului productiv al solului.

În raport de disponibilităţile de resurse fiecare întreprindere agricolă se

caracterizează prin diferite nivele de intensivitate a producţiei, acestea fiind

determinate de factorii naturali (condiţiile pedologice, climatice) şi de factorii

economico-organizatorici.

Condiţiile naturale intervin ca un factor cu caracter restrictiv asupra

posibilităţilor de intensificare a producţiei agricole. Influenţa terenului asupra

procesului de intensificare a producţiei se manifestă ca urmare a însuşirilor

acestuia privind fertilitatea naturală, hidrologia, orografia, expoziţia şi altele. Toate

aceste însuşiri conduc spre delimitarea diferitelor categorii de folosinţă, cu

potenţiale diferite în ceea ce priveşte nivelul de intensificare a producţiei agricole.

Sub aspectul investiţiilor necesare şi a veniturilor realizate la unitatea de suprafaţă

74

cele mai intensive categorii de folosinţă sunt plantaţiile pomicole şi cele viticole.

Astfel de folosinţe se delimitează în zonele agricole cu orografie mai frământată,

zone care în marea lor majoritate nu se pretează a fi folosite ca arabil. Pe terenurile

plane sau cu pante adecvate se amplasează categoria de folosinţă arabilă. Şi acestă

categorie de folosinţă poate fi exploatată la diferite nivele de intensivitate, în

raport de însuşirile intrinsece ale solului, care-i conferă noţiunea de fertilitate.

Fertilitate solului nu este o însuşire statică, ci ea are caracter dinamic, fiind

sub influenţă pregnantă a progresului tehnic promovat, între care introducerea

irigaţiilor capătă o importanţă primordială. În raport de fertilitatea solului, de

posibilitatea aplicării irigaţiilor se stabileşte structura culturilor şi tehnologiile de

producţie care să conducă la obţinerea de rezultate maxime din punct de vedere

atât tehnic cât şi economic. Astfel, pe terenurile fertile, în condiţii de irigaţie, se

optează pentru structuri în care culturile mari consumatoare de apă dar şi cu un

potenţial de producţie ridicat, cum sunt porumbul, sfecla de zahăr, floarea soarelui,

culturile furajere şi în special legumicole să deţină ponderea maximă în asolament

admisibilă din punct de vedere fitotehnic. În condiţiile optimizării factorilor de

vegetaţie prin introducerea irigaţiilor se obţin efecte economice mai mari decât

eforturile făcute cu investiţiile respective, astfel că rezultatele economice finale

sunt net superioare.

Factorii climatici, cum sunt regimul termic, regimul pluviometric, suma

gradelor de temperatură pe perioada de vegetaţie, fracţia de insolaţie etc., deşi

joacă un rol hotărâtor, pot interveni totuşi ca factori limitativi privind extinderea

unor culturi cum sunt orezul, cartoful, bumbacul etc., potenţând sau diminuând

efectul economic obţinut.

Cunoaşterea factorilor naturali specifici în anumite teritorii, studierea lor

permit formularea de concluzii realiste privind zonarea producţiei agricole,

stabilirea structurii culturilor şi în cadrul acesteia a structurii soiurilor şi hibrizilor

cultivaţi. Ori, deciziile stabilite în acest sens reprezintă pârghii esenţiale în

realizarea diferitelor nivele de intensificare a procesului de producţie agricolă.

Rolul esenţial în optimizarea sistemului de cultură a plantelor îl au factorii

economico-organizatorici, dintre care mai importanţi sunt cerinţele pe piaţa

75

produselor agricole, resursele tehnico-materiale de care dispune întreprinderea,

resursele de forţa de muncă şi nivelul de calificare a acesteia, căile de comunicaţie

şi condiţiile economice în care întreprinderea agricolă îşi desfăşoară activitatea.

Optimizarea sistemului de cultură a plantelor recurge atât la mijloacele

tehnice, care au ca scop crearea de condiţii ecologice optime pentru creşterea

plantelor, cât şi la mijloacele economice, care tind spre utilizarea cu eficienţă

economică maximă a resurselor de producţie şi la creşterea pe acestă bază a

rentabilităţii procesului de producţie agricolă.

Dată fiind diversitatea condiţiilor naturale şi economice în care se

desfăşoară procesul de producţie din agricultură, nu poate fi vorba de un anume

sistem intensiv ci se conturează o gamă largă de sisteme zonale, adaptate fiecare

specificului zonei de producţie în care se aplică, aspect care se rezolvă prin

optimizarea sistemelor de cultură a plantelor. Acest proces se poate realiza

secvenţial sau integrat (37).

Optimizarea secvenţială a sistemului de cultură a plantelor se realizează

prin găsirea de soluţii optime pentru fiecare element (secvenţă) sau numai pentru

anumite elemente ale sistemului, care prezintă un interes deosebit prin influenţa

mare pe care o exercită secvenţa respectivă asupra nivelului producţiilor şi a

eficienţei economice. Optimizarea integrală a sistemului de cultură a plantelor

presupune abordarea în complex a tuturor elementelor (secvenţelor) sale

componente, pornind de la concepţia cibernetică potrivit căreia trebuie acordată

prioritate întregului.

În condiţiile actuale, privind sistemul informaţional şi posibilităţile de

prelucrare integrată a informaţiilor, capătă o largă aplicabilitate optimizarea

secvenţială a sistemului de cultură a plantelor. Reuşita acestei metode este strict

dependentă de capacitatea specialiştilor din agricultură de a cuantifica şi de a lua

în considerare relaţiile de interacţiune care se manifestă între diferitele secvenţe

ale sistemului de cultură a plantelor, dat fiind faptul că acestea sunt generatoare de

efecte economice suplimentare la acelaşi nivel de utilizare a factorilor de

producţie.

76

5.2. OPTIMIZAREA STRUCTURII CULTURILOR

Aşa cum s-a mai arătat structura culturilor reprezintă, alături de

tehnologiile de producţie, componenta principală a sistemului de cultură a

plantelor. Prin structura culturilor se înţelege ponderea pe care o ocupă fiecare

cultură sau ramură vegetală în totalul suprafeţei cultivate.

Structura culturilor este optimă când se asigură obţinerea rentabilităţii

maxime, în condiţiile satisfacerii cantitative şi sortimentale a cerinţelor economiei

naţionale în produse agricole, a utilizării depline a pământului şi a celorlalte

mijloace de producţie, precum şi în condiţiile respectării restricţiilor fitotehnice de

succesiune în timp şi în spaţiu a culturilor (41, 35).

Structura optimă a culturilor nu are un caracter definitiv, ci ea suferă

modificări, în raport de condiţiile economice în care întreprinderea îşi desfăşoară

activitatea de producţie. În acest sens se manifestă puternica influenţă a cerinţelor

economiei naţionale, a pieţii produselor agricole în general, care în condiţiile

economiei de piaţă, prin intermediul preţurilor, determină necesitatea armonizării

continue a producţiei agricole cu raportul dinamic dintre cererea şi oferta acestor

produse. La aceasta se adaugă nivelul de asigurare a întreprinderii cu baza tehnico-

materială, potenţialul productiv al terenurilor, care prin măsuri pedo-ameliorative

îşi poate modifica favorabilitatea pentru diferitele culturi, nivelul de asigurare cu

forţa de muncă şi gradul de calificare a acesteia, restricţiile de rotaţie etc.

Fondul central de produse agricole rămâne în continuare unul din factorii

cu influenţă determinantă asupra structurii culturilor în întreprinderile agricole.

Prin intermediul acestuia statul intervine în asigurarea industriilor prelucrătoare cu

materia primă şi a societăţii cu bunurile agroalimentare necesare. În acelaşi timp

fondul central de produse agricole intervine ca un instrument deosebit de eficace în

reglarea preţurilor produselor agricole pe piaţa liberă. Cu toate acestea, în

condiţiile promovării mecanismului economiei de piaţă, o mare parte din

produsele agricole se vor desface pe piaţa liberă, la preţuri negociabile între

producător şi beneficiar şi determinate de raportul dintre cerere şi ofertă. În cazul

în care la un anumit produs preţul este deosebit de ridicat, statul scoate pe piaţa

77

liberă cantităţi suficiente din produsul respectiv, ceea ce determină creşterea

ofertei şi scăderea preţului la acest produs sau invers. În acest mod statul poate

controla într-o măsură considerabilă piaţa liberă a produselor agricole. Desigur că

toate acestea influenţează în mod permanent asupra stabilirii structurii optime a

culturilor din întreprinderile agricole.

De asemenea, prin diversele măsuri pedoameliorative, în special prin

amenajarea de irigaţii, se optimizează factorii de vegetaţie, ceea ce determină

creşterea favorabilităţii terenurilor pentru anumite ramuri vegetale. În perimetrele

irigate se vor cuprinde cu precădere acele culturi care se caracterizează printr-un

mare consum de apă, dar care asigură randamente unitare mari şi eficineţă

economică maximă.

Criteriul esenţial în optimizarea structurii culturilor este eficienţa

economică, respectiv profitul realizat. Eficienţa economică nu trebuie înţeleasă ca

o noţiune cu caracter static, ci ea se modifică continuu datorită modificării

preţurilor resurselor de producţie, cât mai ales a preţurilor de desfacere a

produselor agricole, care sunt în permanentă schimbare. De aici decurge

necesitatea ca optimizarea structurii culturilor să se facă practic în fiecare ciclu de

producţie agricolă. Acest pronunţat dinamism al structurii culturilor se manifestă

în primul rând în domeniul agriculturii asociative şi particulare şi mai puţin în

cadrul societăţilor comerciale cu capital de stat.

Principalii indicatori folosiţi în optimizarea structurii culturilor sunt:

randamentul la ha în expresie fizică, valorică sau convenţională (unităţi

energetice), cheltuielile de producţie la unitatea de suprafaţă, profitul la ha, costul

unitar şi rata rentabilităţii.

Pentru creşterea gradului de utilizare a terenurilor agricole, mai ales în

perimetrele irigate, este necesară practicarea culturilor anticipate (rapiţă furajeră,

borceag de toamnă, secară de toamnă pentru masă verde) şi a culturilor seccesive

(porumb siloz, porumb masă verde etc.), care pot contribui într-o măsură mai mare

sau mai mică la creşterea profitului total la unitatea de suprafaţă.

78

Pentru optimizarea structurii culturilor se utilizează mai multe metode,

dintre care cele mai accesibile specialiştilor din agricultură sunt: metoda

variantelor multiple, metoda sau programul planning şi programarea liniară.

Metoda variantelor multiple constă în elaborarea mai multor variante de

structură a culturilor, diferenţiate între ele prin ponderea diferită pe care o deţine

fiecare cultură care interesează sub aspectul favorabilităţii terenului şi prin

consumuri diferite de resurse de producţie. Proiectarea diferitelor variante se face

avându-se permanent în vedere eficienţa economică a produsului respectiv,

cerinţele economiei naţionale, dinamica preţurilor pe piaţa liberă, disponibilul de

resurse materiale şi de forţă de muncă de care dispune întreprinderea, consumul

intern pentru reluarea procesului de producţie în ramura vegetală (necesarul de

seminţe), necesarul de resurse vegetale în sectorul producţiei animaliere etc.

Fiecare din variantele elaborate se analizează prin prisma unor indicatori

economici specifici, în raport de scopurile urmărite de întreprindere. Între aceştia

cu precădere se folosesc producţia fizică (kg/ha), producţia convenţională (UN/ha,

PD/ha, unităţi energetice/ha), cifra de afaceri (lei/ha), producţia netă (lei/ha),

efortul total valoric (lei/ha) sau convenţional (unităţi energetice/ha), profitul

(lei/ha), rata rentabilităţii (%) etc.

Desigur că pentru alegerea variantei optime se recurge la utilizarea unui set

de indicatori adecvat obiectivului pe care întreprinderea îl urmăreşte.

Dacă în aprecierea variantelor proiectate se foloseşte un singur indicator,

ca de exemplu profitul în lei/ha, atunci se adoptă ca optimă varianta care realizează

cele mai bune rezultate din acest punct de vedere. Dacă însă se folosesc doi sau

mai mulţi indicatori de apreciere, atunci se apelează la metoda punctajului. În acest

caz fiecărui indicator utilizat i se acordă un anumit număr de puncte, în felul

următor: cel mai ridicat nivel al indicatorului se notează cu 100 puncte, iar

celelalte se calculează cu ajutorul regulei proporţiilor multiple. În acest mod

indicatorii luaţi în considerare capătă o exprimare convenţională, ceea ce permite

însumarea lor. Pentru fiecare variantă se calculează suma punctelor obţinute pentru

fiecare indicator utilizat ca criteriu de apreciere. Se consideră a fi optimă varianta

pentru care se realizează punctajul maxim.

79

Metoda sau programul planning mai poartă denumirea şi de metoda

reducerilor succesive şi îmbină elemente ale metodelor clasice cu cele ale

programării liniare. Fiind o derivată a programării liniare metoda planning include

formularea funcţiei scop, care prevede fie maximizarea efectului economic, fie

minimizarea efortului, în condiţiile limitării consumului de resurse la nivelul

dispobilului întreprinderii şi al realizării producţiei agricole vegetale în anumite

variante cantitave şi sortimentale, derivate din cererile pieţii.

Aplicaţie practică Pentru înţelegerea corectă a acestei metode deosebit de accesibile

specialiştilor din cadrul exploataţiilor agricole, prezentăm următorul exemplu

concret: să se optimizeze structura culturilor în condiţiile:

a) funcţia scop: maximizarea profitului;

b) suprafaţa arabilă a exploataţiei 1800 ha;

c) obiectivele de producţie sunt:

- grâu 1800 t;

- porumb 3500 t;

- soia 900 t;

d) profitul prevăzut pe culturi:

- grâu 3200 UV/ha;

- porumb 4000 UV/ha;

- soia 3600 UV/ha;

- floarea soarelui 4100 UV/ha;

- sfeclă de zahăr 6700 UV/ha;

- cânepă 4600 UV/ha.

e) volumul maxim al cheltuielilor 14.500.000 UV;

f) disponibilul de forţă de muncă 12.500 z.o.;

g) consumurile pe culturi:

cheltuieli UV/ha z.o./ha

- grâu 6800 1,8

- porumb 9200 5,6

- soia 5800 2,0

80

- floarea soarelui 6100 4,6

- sfeclă de zahăr 14500 22,7

- cânepă 5200 4,5

h) producţiile medii:

- grâu 5000 kg/ha

- porumb 7000 kg/ha

- soia 3000 kg/ha

- floarea soarelui 3000 kg/ha

- sfeclă de zahăr 40000 kg/ha

- cânepă 8000 kg/ha

i) restricţii de suprafaţă: floarea soarelui şi sfeclă de zahăr pot ocupa

maximum 1/6 iar cânepă 1/8 din suprafaţa arabilă.

Rezolvare

1) Se calculează consumul din resursa teren arabil a culturilor nominalizate

cu sarcină de producţie, prin împărţirea volumului minim precizat la producţia

medie la ha, după cum urmează:

- grâu 1800 : 5 = 360 ha

- porumb 3500 : 7 = 500 ha

- soia 900 : 3 = 300 ha

Consumul total din resursa teren arabil al culturilor nominalizate este deci

de 1160 ha.

Au mai rămas în program 640 ha.

2) Se ierarhizează culturile posibile în funcţie de profitul realizat la ha,

rezultând următoarea ordine: sfeclă de zahăr, cânepă, floarea soarelui, porumb,

soia, grâu.

3) Suprafaţa de 640 ha se repartizează în continuare culturilor posibile în

ordinea stabilită la punctul 2.

Sfecla de zahăr poate ocupa maximum 1/6 din suprafaţa arabilă totală,

respectiv:

1800·1/6 = 300 ha

Mai rămân în program 340 ha.

81

Intră în competiţie următoarea cultură, respectiv cânepa, care poate ocupa

maximum 1/8 din suprafaţa arabilă, astfel:

1800·1/8 = 225 ha

Mai rămân în program 115 ha.

5) Intră în competiţie următoarea cultură, respectiv floarea soarelui, care poate ocupa maxim 1/6 din suprafaţa arabilă, adică 300 ha. Dar în program au mai rămas 115 ha, suprafaţă care va fi repartizată în întregime culturii floarea soarelui.

6) Se verifică limitarea consumului de resurse restricţionate:

a) limitarea consumului din resursa teren arabil:

360+500+300+300+225+115 = 1800 ha.

b) limitarea cheltuielilor de producţie:

360·1,8+500·5,6+300·2,0+300·22,7+225·4,5+115·4,6=12400Z.O.

Prin urmare, în structura calculată nu se depăşeşte consumul din resursele

de producţie limitate cantitativ, ceea ce conferă soluţiei un caracter definitiv. Dacă

însă la una din resursele limitate cantitativ ar fi rezultat un consum mai mare decât

disponibilul, atunci se micşorează suprafaţa la cultura cu cel mai mare consum

unitar din resursa respectivă până la încadrarea în limitele disponibile. Orice

modificare a soluţiei iniţiale presupune însă o nouă verificare a încadrării în

limitele disponibile privind resursele luate în studiu.

7) Se calculează structura culturilor:

- grâu 360 ha - 20,0%

- porumb 500 ha - 27,8%

- soia 300 ha - 16,7%

- sfeclă de zahăr 300 ha - 16,7%

- cânepă 225 ha - 12,5%

- floarea soarelui 115 ha - 6,3%

TOTAL 1800 ha - 100,0%

Metoda programării liniare prezintă marele avantaj că permite alegerea

variantei optime de structură dintr-o multitudine de variante posibile. Dat fiind

volumul foarte mare de calcule metoda programării liniare implică obligatoriu

82

utilizarea tehnicii electonice de calcul. Optimizarea structurii culturilor prin

programarea liniară necesită întocmirea modelului economico-matematic, care se

compune din funcţia scop şi restricţii.

Funcţia scop vizează optimizarea indicatorului luat în studiu: fie

maximizarea efectului (a producţiei globale, nete sau profitului), fie minimizarea

efortului (a cheltuielilor totale, materiale, a consumului de forţă de muncă, a

consumului energetic etc.).

Restricţiile se referă la limitarea consumului de resurse, garantarea

obţinerii unor produse în cantităţile minime stabilite, respectarea restricţiilor de

succesiune, revenirea culturilor pe aceeaşi suprafaţă, extinderea culturilor duble.

Forma generală a modelului economico-matematic privind optimizarea

structurii culturilor este (50):

1) Funcţia scop:

F(x) C x optimmaximminimj j

j 1

n= →

=∑

2) În condiţiile respectării restricţiilor:

a) limitarea consumului de resurse la nivelul disponibilului:

a x bij j ij 1

n≤

=∑

b) garantarea obţinerii unor produse în cantităţile minim stabilite:

q x Q_

j j j∑ ⋅ =

c) respectarea succesiunii culturilor

x xjpj 1

njpr

j 1

n

= =∑ ∑≥

d) revenirea pe aceeaşi suprafaţă a unor culturi (floarea soarelui, sfecla de

zahăr, tutun, cartofi, mazăre, in etc.)

x SRjr ≤

e) extinderea culturilor duble sau anticipate:

83

x xjsj 1

njps

j 1

n

= =∑ ∑≤ sau

x xjaj 1

njpa

j 1

n

= =∑ ∑≤

f) condiţia de nenegativitate:

xj≥0

Semnificaţia simbolurilor este:

Cj - valoarea indicatorului care urmează a fi optimizat;

xj - dimensiunea ramurii j;

aij - consumul de resurse i la unitatea de dimensionare a ramurii j;

bi - disponibilul din resursa i;

q_

j - producţia medie la ha la ramura j;

xjp - suprafaţa culturilor bune premergătoare;

xjpr - suprafaţa culturilor pretenţioase la planta premergătoare;

xjr - suprafaţa maximă pe care o poate ocupă o cultură cu restricţii

fitotehnice de revenire pe aceeaşi suprafaţă;

S - suprafaţa totală arabilă;

R - numărul de ani după care o cultură poate reveni pe aceeaşi suprafaţă;

xjs - suprafaţa maximă a culturilor succesive;

xjps - suprafaţa culturilor care permit culturi succesive;

xja - suprafaţa maximă a culturilor anticipate;

xjpa - suprafaţa culturilor care permit culturi anticipate.

Valabilitatea soluţiei obţinută prin rezolvarea modelului economico-

matematic cu ajutorul programării liniare este condiţionată de formularea corectă a

funcţiei scop, în concordanţă cu obiectivele întreprinderii agricole şi de

evidenţierea exactă a particularităţilor de producţie a acesteia.

84

5.3. OPTIMIZAREA ECONOMICO-ORGANIZATORICĂ A

TEHNOLOGIILOR

DE PRODUCŢIE

Tehnologia de producţie este un proces complex, format dintr-o mulţime

de acţiuni îndreptate în scopul obţinerii unui anumit produs. În producţia agricolă

tehnologiile de producţie au un caracter mai complex, dat fiind faptul că în

elaborarea lor trebuie să se ţină seama pe lângă mijloacele tehnice şi umane şi de

factorii biologici şi chiar de condiţiile climatice în care se desfăşoară procesul de

producţie.

Prin tehnologia de producţie în cultura plantelor de câmp se înţelege

ansamblul de operaţiuni agrofitotehnice fundamentate din punct de vedere tehnic

şi economic, executate în succesiune cronologică care au ca scop obţinerea de

produse agricole cu cheltuieli minime pe unitatea de produs.

În cadrul sistemului de cultură a plantelor tehnologia de producţie

reprezintă elementul cel mai dinamic, susceptibil permanent de modificări, în

raport de introducerea şi promovarea progresului tehnic în agricultură.

Tehnologiile de producţie în agricultură se diferenţiază de condiţiile

climatice, condiţiile pedologice, soiul sau hibridul cultivat şi de mijloacele de

producţie utilizate.

Sola, cu toate caracteristicile ei (tipul de sol, gradul de omogenitate, forma

şi dimensiunile) reprezintă entitatea tehnologică de bază, în raport de care se

stabilesc cele mai multe elemente tehnologice. De asemenea, regimul climatic,

prin componenţa sa esenţială, precipitaţiile şi modul lor de repartizare anuală

constituie un factor hotărâtor în proiectarea tehnologiilor. Soiurile şi hibrizii

cultivaţi, prin potenţialul lor diferit de producţie, care determină un export diferit

de substanţe nutritive din sol, influenţează în mare măsură asupra caracteristicii de

intensivitate a tehnologiilor de producţie. În sfârşit, mijloacele tehnice şi umane de

care dispune întreprinderea agricolă reprezintă elementul determinant în

proiectarea tehnologiilor de producţie, acestea diferenţiindu-se în raport de gradul

85

de dotare a întreprinderii cu maşini agricole adecvate şi cu forţa de muncă

necesară.

Tehnologiile de producţie trebuie interpretate în viziune sistemică, dat fiind

faptul că ele sunt formate dintr-un ansamblu de elemente interconectate cum sunt:

lucrările de pregătire a solului, lucrările de fertilizare, însămânţarea, lucrările de

combatere a bolilor şi dăunătorilor, lucrările de îngrijire, recoltarea, transportul şi

depozitarea producţiei. Toate aceste elemente se găsesc într-o interacţiune

continuă, însă relaţia tipică de intercondiţionare se manifestă între eforturile

depuse (consumurile de resurse materiale, financiare şi umane) şi efectele realizate

(producţia agricolă vegetală obţinută).

Dată fiind mare diversitate a condiţiilor de producţie, tehnologiile nu au un

caracter generalizat pe arii largi, ci ele se întocmesc pentru fiecare exploataţie, în

raport de factorii amintiţi anterior şi de destinaţia produsului. La proiectarea

tehnologiilor trebuie avut în vedere faptul că acelaşi efect economic poate fi

obţinut prin eforturi diferite, motiv pentru care este necesară luarea în considerare

atât a laturii tehnice a tehnologiilor cât şi a celei economice.

Latura tehnică se referă la lucrările şi cantităţile de resurse de producţie

utilizate în scopul realizării integrale a obiectivelor, respectiv a producţiilor

planificate.

Latura economică se referă la efortul economic privind asigurarea

întreprinderii agricole cu resursele necesare obţinerii de efecte economice

superioare: producţii mari cu costuri reduse pe unitatea de produs.

Sub aspectul efortului economic, respectiv al consumului de resurse

materiale, financiare şi umane, elemente tehnologice se împart în:

- elemente tehnologice care reclamă eforturi economice reduse, dar care au

un mare efect asupra producţiilor obţinute. În prima categorie intră epoca de

semănat, calitatea biologică a seminţelor, tipul de îngrăşăminte utilizat, epoca de

recoltare etc. Indiferent dacă se seamănă sau nu în cadrul epocii optime, costul

lucrării este acelaşi, dar rezultatele de producţie se diferenţiază net. Dacă se

foloseşte sămânţă cu valoare biologică ridicată, atunci printr-un efort economic

foarte redus (diferenţa de preţ) se realizează efecte economice foarte mari

86

(diferenţa de producţie). Este cazul principalelor două culturi porumbul pentru

boabe şi grâul unde calitatea biologică a seminţelor utilizate constituie un factor

hotărâtor asupra producţiilor. Astfel, la porumb se va folosi numai sămânţă hibridă

obţinută în generaţia F0 iar la grâu sămânţă elită, cel mult înmulţirea I.

- elemente tehnologice care reclamă un efort economic deosebit, dar care

au însă o contribuţie majoră la realizarea de producţii ridicate. În această categorie

se includ lucrările solului, de însămânţare, de întreţinere a culturilor, măsurile

fitosanitare, lucrările de recoltare etc. Toate aceste lucrări implică eforturi

economice mai mari.

Dat fiind faptul că elementele tehnologice sunt generatoare de costuri se

impune ca tehnologiile de producţie să fie astfel proiectate încât efectul economic

să fie maxim.

5.3.1. Optimizarea secvenţială a tehnologiilor de producţie

Optimizarea tehnologiilor de producţie se poate realiza atât secvenţial, cât

şi pe ansamblul lor. Optimizarea secvenţială presupune raţionalizarea fiecărui

element de structură tehnologică în parte, urmărindu-se încadrarea acestora în

normele tehnice şi duratele optime de execuţie, minimizarea costurilor şi creşterea

randamentului agregatelor şi a productivităţii muncii, astfel ca eficienţa economică

să devină maximă.

Sub aspect structural şi economic orice tehnologie de producţie se poate

subdiviza până la elementele tehnologice primare, după următoarea formulă:

proces-tehnologic-proces de muncă-operaţie-faza-mânuire-mişcare. Prin lucrare se

înţelege acel element structural purtător de costuri, care se execută după o metodă

proprie, folosind mijloace de muncă şi obiecte ale muncii specifice.

Pentru proiectarea tehnologiilor de producţie în cultura plantelor de câmp

este necesară parcurgerea următoarelor faze:

- precizarea lucrărilor sau activităţilor necesare obţinerii produsului finit;

- stabilirea ordinii cronologice, a succesiunii logice şi a momentului optim

de executare a fiecărei secvenţe tehnologice;

- calcularea necesarului de resurse;

87

- calcularea costului fiecărui element tehnologic, respectiv al devizului de

lucrări fie la ha, fie la 100 ha;

- optimizarea tehnologiei de producţie, având drept criteriu fie

maximizarea producţiei, fie minimizarea cheltuielilor, aspectul de bază urmărit

fiind rentabilizarea produsului şi creşterea eficienţei economice.

Minimizarea cheltuielilor, respectiv reducerea efortului economic vizează

în primul rând acele secvenţe tehnologice generatoare de costuri ridicate cum sunt:

lucrările solului, fertilizarea, întreţinerea culturilor, măsuri fitosanitare, irigarea şi

recoltarea.

Lucrările solului, prin efortul economic solicitat, ocupă un loc important

în acţiunea de optimizare a tehnologiilor de producţie în cultura plantelor de

câmp. Trebuie ţinut seama de faptul că lucrările solului necesită 25-50% din

consumul total de carburanţi. Se va opta pentru acea variantă de lucru a solului la

fiecare cultură care să conducă la diminuarea costurilor, dar în acelaşi timp să

creeze cadrul optim de dezvoltare a plantelor. În principal se va avea în vedere

adâncimea arăturii, întrucât costurile generate de această lucrare sunt direct

proporţionale cu adâncimea de efectuare a ei. Aceasta se va reduce, în concordanţă

cu însuşirile solului, până la nivelul minim la care condiţiile de creştere şi

dezvoltare a plantelor să nu fie afectate.

O mare importanţă în optimizarea lucrărilor solului o are stabilirea epocii

optime de efectuare a acestora. Elementul esenţial în acest sens îl constituie

umiditatea solului. Efectuarea arăturii la nivele ale umidităţii solului, fie prea

reduse, fie prea mari, conduce la micşorarea randamentului agregatului de lucru,

ca urmare a scoaterii din funcţie a unui anumit număr de trupiţe, ceea ce determină

creşterea costului unitar al lucrării. La aceasta se adaugă efectele negative ale

diminuării calităţii de executie a lucrării. În condiţii de umiditate insuficientă

rezistenţa solului este foarte mare şi rezultă o arătură bulgăroasă. În condiţii de

umiditate prea ridicată coeficientul de patinare a roţilor tractorului este mare,

rezultă “arătura în curele”, brazdele după uscare fiind greu de mărunţit. În ambele

situaţii consumul de carburanţi, respectiv costurile/ha cresc. Rezultatele optime se

obţin numai la anumite intervale ale umidităţii solului, care se stabilesc de

88

specialiştii agricoli în raport de însuşirile solului care urmează a fi lucrat. Trebuie

reţinut faptul că alegerea momentului optim în raport de umiditatea din sol

prezintă o importanţă mai mare decât adâncimea de efectuare a arăturii, atât în

ceea ce priveşte costul, cât mai ales calitatea ei. O arătură de calitate

necorespunzătoare (bolovănoasă sau în curele) implică costuri ridicate şi la

lucrările de pregătire a patului germinativ.

Fertilizarea, ca o componentă a chimizării, constituie una din pârghiile

cele mai eficace în rentabilizarea producţiei în ramura vegetală. În utilizarea

îngrăşămintelor chimice trebuie avut în vedere ca valoarea sporului de producţie

obţinut să depăşească costurile suplimentare efectuate, în aşa fel încât să se obţină

profit suplimentar. Acest lucru este cu atât mai important cu cât chimizarea se

concretizează în 30-50% în structura cheltuielilor, ceea ce face ca ea să devină

partener egal al lucrărilor de mecanizare a producţiei agricole. Nivelul de utilizare

a îngrăşămintelor chimice se va stabili având în vedere atât criteriile de apreciere

valorice, cât şi cele energetice.

Cele mai eficace instrumente folosite în acest scop sunt funcţiile de

producţie, care redau în expresie matematică dependenţa producţiilor faţă de

nivelul de utilizare a îngrăşămintelor chimice, diferenţiat pe tipuri de sol, specii,

soiuri, hibrizii şi nivele de producţie.

Menţionăm faptul că la ora actuală prin intermediul Oficiilor judeţene de

studii economice şi pedologice se asigură întocmirea planurilor de fertilizare

pentru orice întreprindere agricolă, fie ea de stat, asociativă sau privat-familială.

Lucrările de întreţinere a culturilor, ca fel şi număr se stabilesc în

funcţie de condiţiile concrete din unitate: specia de plante, starea terenului privind

gradul de îmburuienare şi de infestare cu boli şi dăunători, baza materială şi forţa

de muncă disponibilă. Efectul lucrărilor de întreţinere, în special al lucrărilor de

erbicidare şi a tratamentelor fito-sanitare este în mare măsură determinat de

încadrarea în perioada optimă de execuţie. Trebuie avut permanent în vedere

principiul economicităţii, prin care se urmăreşte ca valoarea sporului de producţie

obţinut ca urmare a aplicării lucrărilor de întreţinere să fie mai mare decât

89

cheltuielile suplimentare generate. Acest deziderat se poate realiza prin stabilirea

pragului economic de combatere a bolilor şi dăunătorilor.

Irigarea culturilor, alături de fertilizare constituie cea de-a doua măsură

eficace în creşterea producţiilor în ramura vegetală. Mare parte din teritoriul

agricol al ţării (Câmpia Română, Dobrogea, estul Moldovei) nu dispune de

cantităţi sufiente de precipitaţii, din care cauză în cursul perioadei de vegetaţie,

mai ales în lunile iulie şi august, caracterizate prin consum maxim, se înregistrează

mari deficite de apă în sol. Acest inconvenient nu se poate rezolva decât prin

aplicarea irigaţiilor.

România la ora actuală dispune de sisteme de irigaţii care acoperă peste 3 milioane ha teren arabil. Amenajarea sistemelor de irigaţii necesită eforturi economice mari. Începând cu anul 1990 cheltuielile cu lucrările de îmbunătăţiri funciare, inclusiv cu amenajarea terenurilor irigate se suportă de către stat, indiferent de forma de proprietate asupra pământului. Recuperarea cheltuielilor efectuate şi rentabilizarea producţiei agricole în perimetrele irigate impune utilizarea judicioasă a tuturor resurselor de producţie.

În condiţii de irigare se optimizează regimul umidităţii solului, aspect care

luat în mod singular nu poate asigura sporurile de producţie care să conducă la

rentabilizarea producţiei. Producţiile mari planificate în condiţii de irigare implică

un export masiv de substanţe nutritive din sol. În plus se manifestă cu intensitate

mai mare pierderea de substanţe nutritive prin procesul de levigare a acestora în

profunzime. Se impune deci, ca în paralel cu optimizarea regimului apei în sol să

se realizeze şi optimizarea regimului nutritiv. Aceasta nu se poate face decât prin

elaborarea de tehnologii în care să se prevadă aplicarea unor doze sporite de

îngrăşăminte chimice, în concordanţă cu elementele regimului de irigare şi cu

producţiile preconizate.

Stabilirea elementelor regimului de irigaţie (norma de irigare, normele de

udare, intervalul între udări etc.), precum şi optimizarea regimului nutritiv al

plantelor de cultură trebuie să aibe la bază calcule temeinice de eficienţă

economică, exprimate atât în indicatori valorici, cât mai ales în indicatori privind

bilanţul energetic.

90

Recoltarea cuprinde un ansamblu de activităţi care nu conduc în sine la

creşterea producţiilor agricole ci la diminuarea pierderilor. În acest sens un rol

deosebit de important îl are stabilirea momentului optim de recoltare, diferenţiat pe

culturi şi pe destinaţia produsului. Recoltarea la cerealele păioase în afara

momentului optim conduce la pierderi foarte mari. Astfel dacă se recoltează prea

devreme, la o umiditate prea mare a boabelor, atunci treeratul se face defectuos,

multe boabe rămând în paie şi în plus cresc cheltuielile cu condiţionarea (uscarea)

seminţelor. Dacă însă recoltarea se face după trecerea momentului optim de

recoltare, atunci pierderile prin scuturare devin foarte mari, depăşind uneori 50%.

Durata perioadei optime de recoltare la grâu, spre exemplu, este de 8-10

zile, în condiţiile cultivării a 2-3 soiuri cu perioade de vegetaţie diferite. La o

producţie de 5 t/ha, norma zilnică pe combină fiind de 30 t, rezultă o suprafaţă de 6

ha pe zi de combină. Pentru a ne putea încadra în epoca optimă de recoltare este

necesar ca suprafaţa totală de grâu pe combină să nu depăşească 60 ha. Reiese de

aici marea importanţă pe care o are dotarea optimă a întreprinderilor agricole cu

combine.

5.3.2. Optimizarea de ansamblu a tehnologiilor de producţie

Între diferitele elemente (secvenţe) tehnologice se manifestă interacţiuni

generatoare de sporuri de producţie suplimentare. Este suficient să dăm câteva

exemple. În condiţii de irigare, prin optimizarea regimului de apă din sol, se crează

condiţii optime de dezvoltare nu numai pentru plantele de cultură ci şi pentru

buruieni. Este necesar deci ca în perimetrele irigate combaterea buruienilor prin

lucrări mecanice sau prin erbicidare să fie mai susţinută. Tot în condiţii de irigare,

optimizarea regimului hidric implică un consum mai mare de substanţe nutritive

din sol. Sporul total de producţie obţinut prin irigare şi fertilizare are trei

componente principale: sporul datorat fertilizării, sporul datorat irigării şi sporul

datorat interacţiunii irigare×fertilizare. În această concepţie efectul de ansamblu al

tehnologiei nu apare ca o simplă însumare a efectelor parţiale ale fiecărei secvenţe

tehnologice, deoarece se manifestă şi fenomenul de interacţiune generator de

efecte suplimetare. Cele afirmate pot fi redate matematic cu relaţia:

91

E eii 1

n⟩

=∑ , în care:

E - efectul cumulat al tehnologiei de ansamblu;

ei - efectul parţial al fiecărei secvenţe tehnologice i (1, 2, 3, ..., n).

O anumită secvenţă tehnologică poate fi considerată a fi optimă în anumite

condiţii şi devine suboptimă în alte condiţii. Spre exemplificare, un anumit nivel al

fertilizării este optim în condiţii de neirigare, dar devine suboptim în condiţiile

aplicării irigaţiilor. Astfel de corelări se pot face între majoritatea secvenţelor

tehnologice, considerate fie ca perechi, fie în ansamblul lor.

Modelele elaborate în acest scop sunt de tipul multibloc, fiecărui bloc

corespunzâdu-i una din secvenţele tehnologice. Legătura între blocuri se realizează

prin intermediul relaţiilor de legătură. Relaţiile matematice din cadrul blocului,

relaţiile de legătură şi funcţia scop se exprimă fie în unităţi valorice, fie în unităţi

energetice, acestă ultimă variantă răspunzând mai bine cerinţelor actuale.

Pentru fiecare cultură se întocmesc mai multe variante de tehnologii de

producţie. Opţiunea pentru varianta optimă se face în funcţie de o serie de

indicatori de apreciere economică, cum sunt:

- producţia în expresie fizică, valorică sau energetică;

- nivelul cheltuielilor de producţie;

- consumul de muncă vie;

- profitul realizat.

Orice tehnologie de producţie îşi găseşte concretizarea în fişa tehnologică,

în care se înscriu în ordine cronologică şi succesiune strict logică toate lucrările

prevăzute a se executa, exprimate în parametri cantitativi şi calitativi. Pentru

fiecare lucrare, operaţie sau secvenţă tehnologică se precizează, conform

normativelor în vigoare, consumurile de materiale şi de muncă la ha şi întreaga

cultură, perioadele optime de excuţie şi necesarul de utilaje şi de forţă de muncă.

În funcţie de modul lor de acţiune, resursele folosite în tehnologiile de producţie sunt resurse specifice şi resurse comune. Resursele specifice se stabilesc pe fiecare lucrare în parte, în raport de specificitatea lor. Astfel îngrăşămintele chimice sunt resurse specifice, în timp ce motorina sau forţa de muncă sunt resurse comune, care

92

urmează a se consuma la întreaga gamă de operaţii prevăzută în tehnologie. Resursele specifice se calculează şi se optimizează concomitent cu elaborarea fiecărei secvenţe tehnologice, în timp ce resursele comune se optimizează la nivelul întregii tehnologii de producţie.

Fişele tehnologice constituie un instument deosebit de eficace atât în plan

tehnologic, cât şi economic, întrucât ele sintetizează în expresie fizică, valorică sau

energetică pentru fiecare cultură pe de o parte, intrările de muncă vie şi

materializată, iar pe de altă parte ieşirile scontate, concretizate în producţia

principală şi secundară. Fişele tehnologice servesc pentru programarea, pregătirea

şi organizarea producţiei în condiţii de eficienţă economică, pentru calculul

necesarului de resurse materiale şi de forţă de muncă, pentru determinarea

costurilor directe pe culturi, pe întreaga perioadă sau pe trimestre, ceea ce permite

urmărirea şi controlul încadrării acestora în limitele preconizate şi în acelaşi timp

disponibile ale întreprinderii agricole.

CAPITOLUL 6 MANAGEMENTUL SISTEMULUI DE

CREŞTERE ŞI EXPLOATARE A ANIMALELOR

93

6.1. NECESITATEA EXTINDERII CREŞTERII ANIMALELOR

În cadrul producţiei agricole din ţara noastră, în prezent zootehnia deţine

locul doi. Pentru viitor se prevede ca ponderea producţiei animaliere să depăşească

50% din totalul producţiei realizate în sfera agriculturii. Extinderea producţiei

zootehnice se impune din mai multe motive, dintre care unele sunt general valabile

pentru toate formele de proprietate, în timp ce altele se impun cu precădere în

exploataţiile privat-familiale.

Extinderea producţiei animaliere este cerută în primul rând de necesitatea

convertirii unei părţi din producţia vegetală în producţie animalieră. Procesul de

conversie amintit implică consumuri de resurse materiale şi umane, ceea ce

determină creşterea valorii produselor zootehnice şi implicit a profiturilor

realizate. Integrarea verticală a producţiei vegetale cu cea animalieră se poate

realiza la diferite nivele, aceasta depinzând de nevoile privind autoconsumul intern

de produse vegetale şi de eficienţa economică a produselor zootehnice. Oricum,

produsele zootehnice, fie sub formă brută (animale netăiate), fie aduse la un

anumit grad de prelucrare, realizează preţuri mai mari, ceea ce înseamnă eficienţa

economică respectiv rentabilitate superioară (39).

În al doilea rând procesul de producţie în ramura vegetală se caracterizează

printr-un caracter sezonier pronunţat, ca urmare a suprapunerii parţiale a timpului

de muncă cu timpul de producţie. Dezvoltarea ramurii zootehnice în întreprinderea

agricolă, prin continuarea proceselor de muncă în această ramură, conduce la

utilizarea mai deplină şi mai eficientă a forţei de muncă în tot cursul anului şi la

realizarea unui ritm constant în obţinerea şi livrarea producţiei în partizi mari la

preţuri avantajoase.

În al treilea rând ţara noastră dispune de întinse suprafeţe de pajişti naturale

(2,7 milioane ha păşuni şi 1,7 milioane ha fâneţe) care nu pot fi valorificate

corespunzător decât prin extinderea producţiei zootehnice. Marile cantităţi de

94

produse vegetale obţinute în întreprinderile agricole (paie, coceni de porumb, vreji

de leguminoase, colete de sfeclă) vin să completeze tabloul posibilităţilor de

dezvoltare a producţiei zootehnice.

În plus, producţia zootehnică se pretează în mare măsură la organizarea ei

pe baza principiilor industriale prin concentrarea efectivelor de animale în marile

complexe agrozootehnice şi specializarea producţiei pe unităţi sau ferme. Toate

acestea crează posibilitatea organizării producţiei zootehnice pe cicluri şi în flux

continuu şi practicarea unor tehnologii moderne, de mare randament, cu uşurarea

corespunzătoare a efortului depus de muncitorii agricoli sau proprietarii particulari

de animale.

Faţă de cele enumerate până aici, în cadrul întreprinderii agricole particulare apare un motiv în plus, care pledează pentru extinderea producţiei zootehnice. Aşa cum s-a mai amintit şi cum este îndeobşte cunoscut, în ramura vegetală se manifestă un pronunţat caracter sezonier al producţiei. Pentru ca un producător agricol individual să-şi poată asigura întregul volum de produse agricole necesar consumului propriu, plus disponibilităţi pentru piaţă el trebuie să presteze un număr de 250-260 zile de muncă pe an. Or, ramura vegetală nu-i poate oferi acest cadru, dat fiind faptul că în perioada noiembrie-februarie şi parţial în restul perioadei anului procesul de producţie în ramura vegetală nu reclamă consum de muncă. Acest aspect este cu atât mai pronunţat cu cât procesul de producţie agricolă vegetală e mai puternic susţinut prin mecanizare şi chimizare. Dezideratul amintit anterior se poate realiza printr-o extindere corespunzătoare a ramurii de producţie animalieră în concordanţă cu baza tehnico-materială disponibilă în acest sens.

Particularităţile amintite conferă producţiei zootehnice caracteristicile unei

activităţi de tip industrial, aceasta transformându-se într-o adevărată industrie de

producere a bunurilor de consum de origină animală valorificabile la preţuri

superioare prin reţeaua magazinelor fie de stat, fie proprii, ultima variantă

favorizând rămânerea integrală a profitului în sfera producţiei şi netransferarea lui

în sfera circulaţiei mărfurilor.

6.2. CLASIFICAREA SISTEMELOR DE

CREŞTERE ŞI EXPLOATARE A ANIMALELOR

95

Prin sistemul de creştere şi exploatare a animalelor se înţelege ansamblul

de activităţi şi măsuri zooveterinare, cu caracter tehnic, organizatoric şi economic

care are ca scop sporirea numărului de animale, a producţiei pe cap de animal,

perfecţionarea bazei tehnico-materiale şi a tehnologiilor de producţie şi pe acestă

bază sporirea rentabilităţii producţiei animaliere.

Sistemele de creştere şi exploatare a animalelor se diferenţiază în funcţie

de complexitatea şi amploarea activităţilor desfăşurate, concretizate în efectivele

de animale concentrate în întreprindere, de nivelul specializării şi intensificării

producţiei, de gradul de modernizare a tehnologiior de producţie aplicate, precum

şi de modul de organizare a ciclului de producţie, care determină în mod implicit

ritmul şi continuitatea livrării produselor zootehnice.

Sistemele de creştere şi exploatare a animalelor se găsesc şi sub incidenţa

formei de proprietate, dat fiind faptul că în societăţile comerciale sau asociative

nivelul concentrării producţiei zootehnice este mai ridicat iar gradul de

specializare mai pronunţat în comparaţie cu fermele privat-familiale.

Sistemele de creştere şi exploatare a animalelor se clasifică în raport de mai

multe criterii: după nivelul de intensivitate a producţiei şi după modul de

organizare a ciclului de producţie.

După nivelul intensivităţii producţiei deosebim:

Sistemul de tip industrial se caracterizează prin concentrarea unor mari

efective de animale, prin organizarea întreprinderii pe ferme sau sectoare

specializate în raport cu fluxul tehnologic aplicat, prin utilizarea unor rase sau

hibrizi de animale de mare valoare biologică şi capacitate productivă, obinuţi prin

încrucişări multiple, conduse cu ajutorul tehnicii moderne de calcul, prin

practicarea unor tehnologii moderne, bazate pe un înalt grad de mecanizare şi

automatizare a proceselor de muncă, prin utilizarea cu precădere a furajelor

combinate, diferenţiate pe specii şi categorii de animale etc. Sistemele de tip

industrial se caracterizează printr-o puternică diviziune tehnologică a muncii, ceea

ce conduce la accentuarea ritmicităţii şi continuităţii în obţinerea şi livrarea

produselor animaliere, cu efecte identice în ceea ce privesc încasările băneşti. Prin

96

aceasta se atenuează în mare măsură sau chiar se anulează caracterul sezonier al

producţiei, încasările având un caracter continuu pe tot parcursul anului.

În acelaşi timp însă, sistemul de tip industrial de creştere şi exploatare a

animalelor implică eforturi economice importante, concretizate în volumul mare

de investiţii şi consumul mare de energie. Dar prin productivitatea mare realizată

pe muncitor, toate aceste cheltuieli ridicate se amortizează în perioade de timp

relativ scurte, ceea ce face ca rentabilitatea acestui mod de organizare a producţiei

să fie superioară celorlalte sisteme.

Sistemele de tip industrial de creştere şi exploatare a animalelor s-au extins

cu precădere în ramura suinelor şi păsărilor, precum şi în ramura producerii cărnii

de taurine şi tineret ovin la îngrăşat. În celelalte sfere ale producţiei zootehnice

caracteristica industrială privind organizarea producţiei şi a muncii este mai puţin

accentuată.

Condiţia de bază privind succesul organizării producţiei animaliere pe

principii industriale este utilizarea unui material biologic de mare calitate, capabil

de realizarea unor parametri superiori privind conversia furajelor în produse

animaliere în special în carne şi lapte.

Sistemul de tip gospodăresc la noi în ţară încă cuprinde un mare număr de

animale, fiind aplicat cu precădere în special în fermele privat-familiale şi în unele

exploataţii asociative. Sistemul de tip gospodăresc se caracterizează printr-un nivel

mai redus de concentrare a animalelor şi de specializare a producţiei, prin

utilizarea unor adăposturi cu capacităţi reduse de cazare, dotarea tehnico-materială

mai redusă, mecanizare şi automatizare redusă a proceselor de muncă. Prezenţa

mai multor specii de animale în cadrul aceleaşi întreprinderi determină nivelul

redus al specializării producţiei. Lipsa organizării acesteia pe secvenţe tehnologice

atrage după sine necesitatea policalificării forţei de muncă utilizată.

Importanţa economică a sistemului de tip gospodăresc constă în capacitatea mare a acestuia de valorificare a resurselor interne, puţin pretabile la valorificare în cadrul sistemului de tip industrial, contribuind în acest fel la creşterea volumului de produse animaliere oferite pieţii, chiar dacă parametri de rentabilitate sunt inferiori celor obţinuţi în cadrul sistemului de tip industrial.

97

În viitor, paralel cu extinderea măsurilor privind privatizarea producţiei agricole şi a dezvoltării sectorului particular se va dezvolta sistemul mixt de creştere şi exploatare a animalelor, caracterizat prin efective de animale mai reduse, însă prin practicarea aceloraşi principii de organizare a producţiei specifice sistemului de tip industrial. În cadrul acestui sistem nivelul de intensivitate a producţiei va fi la fel de ridicat ca şi în cadrul sistemului de tip industrial, procesul de producţie fiind organizat pe secvenţe tehnologice deservite de personal muncitor cu calificare corespunzătoare. Acest sistem prezintă unele particularităţi: efective specifice sistemului gospodăresc şi intensivitate a producţiei specifică sistemului de tip industrial. Deosebirea faţă de acesta din urmă constă doar în extinderea procesului de producţie, concretizat în efective de animale mai reduse. Sistemul mixt de creştere şi exploatare a animalelor va caracteriza producţia zootehnică din cadrul fermelor privat-familiale. Pentru ca acestea să se poată dezvolta corespunzător este necesar ca industria producătoare de mijloace de producţie pentru agricultură să fabrice instalaţii şi echipamente adecvate creşterii şi exploatării animalelor în condiţiile unor efective mici spre mijlocii şi a unor adăposturi cu capacitate de cazare adecvată.

După modul de organizare a ciclului de producţie sistemele de creştere şi exploatare a animalelor se împart în sisteme cu flux continuu şi circuit închis şi sisteme cu flux continuu şi circuit deschis.

Sistemele cu flux continuu şi circuit închis se caracterizează prin cuprinderea în cadrul aceleaşi întreprinderi a tuturor fazelor (secvenţelor) ciclului de producţie (fig. 6.2.1). Se observă că în cadrul aceleiaşi întreprinderi sunt cuprinse cele două subsisteme: de producţie şi cel de reproducţie. Subsistemul de producţie.

Fig. 6.2.1. Sistemul de producţie la taurine în circuit închis şi

flux continuu cuprinde fermele de vaci de lapte şi de tineret la îngrăşat, iar subsistemul de reproducţie cuprinde fermele de viţele, de tineret pentru prăsilă şi cele de juninci. Produsele sistemului de producţie, respectiv laptele şi carnea, constituie ieşiri ale sistemului de producţie. Ieşirile subsistemului de reproducţie, respectiv junincile constituie intrări în

98

cadrul subsistemului de producţie. În acest mod toate fazele cilcului de producţie sunt cuprinse în cadrul aceleiaşi întreprinderi. Sistemul în flux continuu şi circuit deschis se caracterizează prin

fragmentarea ciclului de producţie şi organizarea în cadrul

aceleaşi întreprinderi numai a anumitor faze sau secvenţe

tehnologice (fig. 6.2.2.) În ramura suinelor procesul de producţie se structurează pe două

subsisteme: subsistemul de reproducţie şi subsistemul de îngrăşare şi producere a

cărnii. Aceste două subsisteme se găsesc incluse în cadrul a două întreprinderi

diferite. Întreprinderea pentru îngrăşarea tineretului taurin se structurează pe ferme

specializate în acest scop, fără să cuprindă ferme specializate în producerea

tineretului necesar pentru îngrăşare, tineret primit de la întreprinderile specializate

în producerea laptelui.

Acest sistem de organizare este impus de necesitatea sepărării producţiei de

lapte de producţia de carne de taurine, ca urmare a faptului că procesele de muncă

din cadrul celor două tipuri de întreprinderi specializate se deosebesc net,

nemaiavând o bază funcţională comună care să conducă la cuprinderea lor într-o

S11 FERME VACI

LAPTE

S12 FERME VACI

LAPTE

S13 FERME VACI

LAPTE

S14 FERME VACI

LAPTE

S15 FERME VACI

LAPTE

S21 FERME VIŢELE

2-8 LUNI

S22 FERME VIŢEI

ÎNGRĂŞAT

S31 FERME

TINERET PRĂSILĂ 8-18 LUNI

S32 FERME

TINERET PRĂSILĂ 8-18 LUNI

S41 FERME

JUNINCI

S42 FERME

JUNINCI

CARNE

LAPTE

SISTEMUL DE REPRODUCŢIE

SISTEMUL DE PRODUCŢIE

PIAŢA PRODUSELOR

AGRICOLE

99

SUBSISTEMUL DE

FURAJARE

SUBSISTEMUL DE

REPRODUCŢIE

SUBSISTEMUL DE

ÎNTREŢINERE

SUBSISTEMUL SANITAR-

VETERINAR

singură întreprindere de producţie zootehnică. Activitatea de producţie se

desfăşoară pe bază de cooperare între întreprinderile specializate în producţia de

lapte şi cele specializate în producţia de carne de taurine, cooperare a cărei suport

juridic îl constituie contractul de cooperare.

Fig. 6.2.2.

Sistemul de producţie la porcine în circuit deschis şi flux continuu

100

S11 FERMĂ

SCROAFE

S21 FERMĂ PURCEI

S32 FERME

TINERET PT.

Î Ă

S33 FERME

TINERET PT. Ă Ă

S32 FERME

TINERET PT.

Î Ă

S41 FERMĂ

PORCI LA ÎNGRĂŞAT

S42 FERMĂ

PORCI LA ÎNGRĂŞAT

S43 FERMĂ

PORCI LA ÎNGRĂŞAT

S44 FERMĂ

PORCI LA ÎNGRĂŞAT

6.3. STRUCTURA ORGANIZATORICĂ A SISTEMULUI DE CREŞTERE ŞI EXPLOATARE A ANIMALELOR

Sistemul de creştere şi exploatare a animalelor se structurează

organizatoric şi tehnologic potrivit condiţiilor concrete din întreprinderea agricolă,

particularităţilor speciilor, categoriilor de sex, vârstă şi producţie, precum şi în

funcţie de tipul său, în subsistemul de reproducţie, subsistemul de întreţinere,

subsistemul de furajare şi subsistemul sanitar-veterinar (fig. 6.3). În cadrul

sistemului în flux continuu în circuit închis sunt prezente toate subsistemele

precizate anterior.

101

Fig. 6.3. Subsistemele de creştere şi exploatare a animalelor

În cadrul sistemului în flux continuu în circuit deschis, în raport de

concepţia adoptată în organizarea producţiei poate lipsi unul sau mai multe

subsisteme. Într-o astfel de viziune pot apărea întreprinderi zootehnice specializate

în producerea materialului de reproducţie, în producerea şi livrarea furajelor, sau

în întreţinerea animalelor şi producţia zootehnică propriu-zisă.

Integrarea celor patru subsisteme în cadrul aceleiaşi entităţi economico-

organizatorice este specifică marilor combinate zootehnice. Întreprinderile

zootehnice mici şi mijlocii, cu deosebire cele private, nu cuprind de regulă toate

subsistemele menţionate.

6.3.1. Subsistemul de reproducţie

Subsistemul de reproducţie reprezintă veriga iniţială a fluxului de producţie

în creşterea şi exploatarea animalelor. Realizarea planului de producţie în ramura

zootehnică este dependentă de asigurarea efectivelor de animale pe specii,

categorii de vârstă, sex şi producţie şi de obţinerea producţiilor medii planificate

pe animal.

Efectivele de animale dintr-o întreprindere nu sunt constante pe parcursul

unui an calendaristic, ci au loc modificări cantitative şi calitative, cauzate de

intrările şi ieşirile din efectiv şi de trecerea animalelor dintr-o categorie în alta.

Toate aceste modificări au la origine evoluţia efectivelor de animale.

Planul evoluţiei efectivelor de animale are ca scop asigurarea numărului

necesar de animale pe specii, categorii de vârstă, sex şi producţie, instrumentul

esenţial în acest scop fiind planul de monte şi fătări, care constituie factorul

esenţial al organizării reproducţiei biologice a efectivelor de animale.

Planul de monte şi fătări se întocmeşte anual pentru fiecare specie de

animale în parte, proporţia de animale matcă şi de produşi obţinuţi depizând strict

de particularităţile biologice ale fiecărei specii în parte.

102

6.3.1.1. Organizarea reproducţiei economice a efectivelor de animale

Reproducţia efectivelor de animale are în primul rând un conţinut biologic

în sensul că ea prezintă particularităţi conturate de-a lungul evoluţiei filogenetice a

fiecărei specii de animale în parte. În acelaşi timp, reproducţia efectivelor de

animale în cadrul întreprinderilor zootehnice prezintă şi un conţinut economico-

organizatoric. De aici deducem că reproducţia efectivelor de animale trebuie astfel

dirijată încât să se realizeze obiectivele economice pe care întreprinderea şi le-a

propus ceea ce conferă reproducţiei şi un caracter economic.

Ansamblul măsurilor tehnice, organizatorice şi economice, care au ca scop

asigurarea numărului de animale pe specii, categorii de vârstă, sex şi producţie

necesare realizării obiectivelor propuse dau conţinut reproducţiei economice a

efectivului de animale. La orice specie intrările de animale în efectiv se realizează

de regulă prin fătări, iar ieşirile prin reformă. În raport de înaintarea în vârstă

animalele trec dintr-o categorie de vârstă inferioară în una superioară, până în

momentul intrării în categoria de animale matcă, care are o extindere mai mare sau

mai mică în raport de specia la care ne referim.

Reproducţia economică a efectivelor de animale trebuie apreciată sub

aspect atât cantitativ cât şi calitativ. Reproducţia cantitativă urmăreşte realizarea

numărului de animale propus pentru sfârşitul perioadei de plan. Reproducţia

calitativă urmăreşte realizarea valorii biologice a animalelor, creşterea acesteia, în

scopul obţinerii de randamente superioare şi pe această bază a unei rentabilităţi

sporite.

În raport de numărul de animale şi de valoarea lor biologică de la începutul

şi sfârşitul perioadei de plan, reproducţia economică a efectivelor poate fi simplă

sau lărgită. Reproducţia simplă se caracterizează prin menţinerea constantă a

anumărului de animale şi a valorii lor biologice pe tot parcursul perioadei de plan.

Acest mod de organizare se manifestă cu precădere în cadrul sistemelor de creştere

şi exploatare a animalelor cu caracter extensiv. Surplusul de animale, care

depăşeşte necesarul intern se valorifică prin vânzarea spre alte întreprinderi care

103

doresc să-şi sporească efectivele de animale şi la care resursele interne nu sunt

suficiente.

Reproducţia lărgită se caracterizează prin sporirea pe parcursul perioadei

de plan atât a numărului de animale cât şi a valorii biologice a acestora.

Reproducţia lărgită numerică se realizează pe seama resurselor interne (animalele

tinere obţinute prin fătări şi evoluţia acestora din categoriile de vârstă inferioare

spre cele superioare) şi dacă aceste surse nu sunt suficiente atunci se apelează la

cumpărări de animale de diferite vârste sau chiar din categoria matcă de la alte

întreprinderi. Reproducţia lărgită calitativă se realizează prin activităţile de

selecţie, ameliorare şi încrucişare practicate în întreprindere după metode ştiinţific

fundamentate şi în unele cazuri prin cumpărări din afară de animale

reproducătoare cu valoare biologică superioară.

În condiţiile actuale, în care a avut loc acţiunea masiv de tarare a

animalelor necorespunzătoare din punct de vedere biologic, reproducţia efectivelor

de animale trebuie în mod imperios să aibe un caracter lărgit, atât sub aspect

numeric, cât şi calitativ. Cum marea majoritate a întreprinderilor zootehnice se află

în această situaţie desigur că reproducţia economică a efectivelor de animale

trebuie să se bazeze în primul rând pe resursele interne.

Condiţia esenţială în acest sens o constituie întocmirea judicioasă a

planului de monte şi fătări şi urmărirea riguroasă a realizării integrale a lui prin

măsuri organizatorice adecvate şi oportune.

Prin planul de monte şi fătări se înţelege ansamblul de măsuri cu caracter

tehnic, organizatoric şi economic care au ca scop obţinerea numărului maxim de

produşi, cu o valoare biologică ridicată şi cu o eşalonare de-a lungul anului

corespunzătoare concepţiei de organizare şi exploatare a efectivelor de animale.

Realizarea obiectivelor propuse prin reproducţia lărgită a efectivelor de

animale se sprijină pe măsuri cu caracter tehnico-organizatoric, precum sunt:

planificarea la montă a întregului efectiv femel apt pentru reproducţie;

introducerea timpurie la prima montă a tineretului femel, în concordanţă cu

particularităţile biologice ale speciei; scurtarea ciclului de reproducţie; creşterea

indicilor de natalitate sau prolificitate în raport de specie, menţinerea stării de

104

sănătate a animalelor prin măsuri sanitar-veterinare corespunzătoare, aplicarea

principiilor de exploatare intensivă a animalelor etc.

Măsura hotărâtoare privind sporirea efectivelor de animale constă în planificarea la montă a întregului efectiv de femele, mai puţin cele care nu corespund din punct de vedere biologic, care se tarează. În acest scop este necesară aplicarea tuturor măsurilor care să asigure starea fiziologică şi dezvoltarea corporală corespunzătoare a întregului efectiv femel şi care să le facă apte pentru montă. Programarea la montă a întregului efectiv femel apt din punct de vedere biologic contribuie la sporirea atât a producţiei de lapte (taurine şi ovine) prin creşterea numărului de animale matcă, cât şi a producţiei de carne, prin obţinerea unui număr sporit de produşi prin fătări. În acest sens trebuie menţionat faptul că în condiţiile practicării însămânţărilor artificiale, întregul efectiv de tineret mascul obţinut, precum şi efectivul femel tratat vor trece în sectorul creştere şi îngrăşare, contribuind în acest mod la sporirea producţiei de carne. La aceasta se adaugă şi animalele reformate, a căror număr creşte corespunzător cu sporirea efectivului de animale matcă din întreprindere.

Programarea timpurie la prima montă a tineretului femel constituie, de

asemenea o măsură eficace în reproducţia lărgită a efectivului de animale. Totuşi

această măsură îşi are limitele ei concretizate în particularităţile biologice

specifice, care nu pot fi eludate prin măsuri organizatorice. De exemplu, la taurine,

vârsta primei monte poate fi coborâtă de la 21 luni la 18 luni, nu mai jos, întrucât

animalele femele nu dispun de o dezvoltare corporală şi fiziologică care să le facă

apte pentru montă şi gestaţie. Chiar şi această măsură trebuie să-şi găsească

suportul într-o întreţinere şi furajare corespunzătoare, care să le confere o

dezvoltare armonioasă, atât sub aspect corporal cât şi fiziologic.

Creşterea indicelui de natalitate (taurine, ovine) sau a prolificităţii (porcine

) constituie o pârghie cu rol hotărâtor în realizarea reproducţiei lărgite a efectivului

de animale şi în consecinţă, în creşterea producţiilor de lapte, carne etc., obţinute şi

în final a eficienţei economice în producţia animalieră. În acest sens se va urmării

ca indicele de natalitate la taurine să fie în medie de 90%, iar la ovine de 110%. La

specia porcine trebuie să se urmărească realizarea a două fătări pe an cu 7 purcei la

fătare, deci obţinerea a 14 purcei pe an de la un animal matcă.

105

Pentru ilustrarea cifrică a celor afirmate anterior prezăntării datelor din

tabelul 3, din care reiese creşterea producţiei de carne, lapte şi a profitului şi

micşorarea costului unitar al laptelui odată cu creşterea indicelui de natalitate la

specia taurine.

S-a luat în calcul o fermă de vaci de lapte cu efectivul de 400 animale

matcă, greutatea viţelului la fătare 45 kg, producţia medie de lapte pe vacă 3200 l,

preţul de valorificare al cărnii 27 unităţi valorice/kg şi al laptelui 600 unităţi

valorice/hl.

La indicele de fătare de 60% se obţine un număr de 240 viţei cu greutatea

totală de 10.800 kg şi cu valoarea de 291.600 unităţi valorice. Producţia totală de

lapte este de 7680 hl, ceea ce înseamnă că revine pe hl de lapte preţul de 368

unităţi valorice şi profitul de 232 unităţi valorice. Pe măsură ce indicele de

natalitate sporeşte creşte corespunzător producţia totală de carne şi lapte obţinută,

ceea ce determină creşterea progresivă a profitului. Astfel, în varianta 4 producţia

de carne creşte la 16.200 kg (cu 20%), producţia de lapte la 11.520 hl (cu 50%),

preţul de producţie pe hl scade la 233 unităţi valorice (cu 37%), iar profitul pe hl

creşte la 367 unităţi valorice (cu 58%).

Sporirea numărului de produşi se poate realiza şi prin scurtarea ciclului de

reproducţie, respectiv a duratei intervalului dintre două fărări succesive. Spre

exemplu, la taurine, durata medie a gestaţiei este de 285 zile, durată care biologic

nu poate fi scurtată. În schimb poate fi scurtată durata perioadei de realizare a

montei fecunde. Aceasta se poate obţine în următoarele 80 de zile după fătare când

se înregistrează primele patru cicluri de călduri. Dacă monta fecundă se realizează

în primele 2 cicluri de călduri, deci în perioada de 40-45 zile de la fătare, atunci la

7-7,5% în medie din efectivele de vaci se pot obţine două fătări pe an, ceea ce

conduce atât la creşterea producţiei de lapte, cât mai ales a celei de carne, ca

urmare a obţinerii a doi viţei pe an de la aceeaşi vacă.

Scurtarea ciclului de reproducţie necesită urmărirea atentă a fiecărui animal

matcă după fătare şi introducerea la montă fie naturală, fie de regulă artificială

(taurine şi ovine) imediat ce se manifestă primele cicluri de călduri (tabelul

6.3.1.1.).

106

Tabelul 6.3.1.1..

Influenţa indicelui de natalitate la taurine asupra producţiei de lapte şi carne (39)

Var Efec-

tiv vaci

Indice natali- tate %

Viţei obţi- nuţi

Greut. tot. vi- ţei kg

Chelt. totale UV/ vacă

Prod. lapte

hl

Preţ prod. UV/ hl

%

Valoa- rea

laptelui UV/hl

Profit

%

1 400 60 240 10800 7800 7680 368 100 600 232 100 2 400 70 280 12600 7800 8960 310 84 600 290 125 3 400 80 320 14400 7800 10240 267 72 600 333 144 4 400 90 360 16200 7800 11520 233 63 600 367 158

UV = unităţi valorice

Creşterea indicilor de natalitate sau prolificitate necesită însă menţinerea

unei stări de sănătate a animalelor matcă corespunzătoare, prin măsuri sanitar-

veterinare adecvate şi mai ales printr-o întreţinere şi furajare corespunzătoare.

Utilizarea reproducătorilor masculi cu valoare biologică ridicată şi

practicarea însămânţărilor artificiale la taurine şi ovine constituie una din pârghiile

cele mai eficace în scopul obţinerii unor produşi cu valoare biologică ridicată şi

realizării reproducţiei lărgite calitative. În acest sens un rol deosebit de important îl

au SEMTEST-urile, care au ca sarcină obţinerea şi livrarea întreprinderilor

zootehnice de spermă obţinută de la reproducătorii masculi cu valoare biologică

deosebit de ridicată.

În raport de gradul de eşalonare a fătărilor de-a lungul perioadei de plan

deosebim sistemul de fătări grupate şi sistemul de fătări eşalonate.

Sistemul de fătări grupate constituie mijlocul de realizare a reproducţiei

sezonale, care de regulă se aplică la speciile de taurine şi ovine în sistemul

gospodăresc. Reproducţia sezonală se realizează prin dirijarea corespunzătoare a

montelor şi fătărilor, astfel încât fătările să se realizeze în perioada de primăvară în

proporţie de 70-75% la taurine şi 80-90% la ovine.

Reproducţia sezonală prezintă avantajul valorificării cu precădere a

nutreţului verde, în special de pe păşuni în perioada imediat post-fătare, când

animalele sunt supuse unor solicitări fiziologice mai mari, ceea ce conduce atât la

107

refacerea animalelor matcă, cât şi la dezvoltarea armonioasă în condiţii optime de

mediu a tineretului obţinut. În acelaşi timp sistemul reproducţiei sezonale conduce

la reducerea costurilor cu furajarea, dat fiind preţul redus al ierbii de pe păşune şi

în final la reducerea costurilor unitare şi la creşterea rentabilităţii.

Scopul esenţial al reproducţiei sezonale este asigurarea cu precădere a

produselor, în special al laptelui, în perioada mai - septembrie în zonele turistice,

unde în această perioadă este maxim solicitat.

Reproducţia eşalonată uniform de-a lungul perioadei de plan prezintă o serie de avantaje faţă de reproducţia grupată sau sezonală. Acest sistem se aplică la speciile taurine, porcine şi păsări. Reproducţia eşalonată uniform se caracterizează prin conducerea de aşa manieră a montelor, încât fătările să se realizeze uniform de-a lungul întregii perioade de plan. În acest mod se realizează obţinerea ritmică a produşilor şi produselor pe tot parcursul anului, pe luni şi decade, cu avantajele corespunzătoare: livrarea şi încasarea ritmică a veniturilor, utilizarea la capacitatea maximă a adăposturilor şi a forţei de muncă, folosirea completă şi intensivă a capacităţii biologice a animalelor matcă, livrarea ritmică a produşilor către unităţile de creştere şi îngrăşare în cazul sistemelor organizate în circuit deschis, creşterea vitezei de rotaţie a capitalului circulant, asigurarea de venituri uniforme pentru forţa de muncă din ramura zootehnică etc.

Reproducţia biologică în flux continuu de nivel intensiv necesită aplicarea

unor măsuri tehnico-organizatorice şi sanitar-veterinare adecvate: realizarea unei

structuri optime a efectivelor de animale în concordanţă cu direcţia de specializare,

asigurarea unei furajări raţionale corespunzătoare nivelului de intensivitate în

exploatarea animalelor, menţinerea animalelor matcă într-o stare fiziologică care

să conducă la procentul maxim de fecunditate, organizarea evidenţei evoluţiei

biologice pentru fiecare animal matcă în parte, realizarea montei în primele cicluri

de călduri, aplicarea măsurilor sanitar-veterinare pentru prevenirea şi combaterea

sterilităţii şi infecundităţii animalelor, practicarea continuă a procesului de selecţie

şi ameliorare a animalelor şi a reproducătorilor masculi etc. (fig. 6.3.1.2.).

108

VACI

TINERET 0-6 LUNI

TINERET 6-12 LUNI

TINERET MONTAT

JUNINCI

TINERET 12-18 LUNI

TINERET LA ÎNGRĂŞAT

ADULTE LA ÎNGRĂŞAT

TINERET PRĂSILĂ

VÂNZARE

C

V

P

V

V V

V

Fig. 6.3.1.2. Schema evoluţiei efectivului de taurine - C - cumpărări; - P - pierderi; - V - vânzare. 6.3.1.2. Structura efectivului de animale

Efectivul de animale pe specii şi în cadrul acestora pe categorii de vârstă, sex şi producţie nu este constant de-a lungul perioadei de plan. În primul rând au loc intrări de animale în categoria de vârstă cea mai mică prin fătări şi ieşiri din efectivul de animale matcă prin reforme. În al doilea rând animalele tinere trec succesiv dintr-o categorie de vârstă inferioară în alta superioară, cele femele până ajung în categoria animale matcă, iar cele mascule, în general la îngrăşat. Toate aceste modificări constituie conţinutul mişcării sau evoluţiei efectivelor de animale, care constituie instrumentul de bază în realizarea producţiilor planificate. În fig. 6.4. este redată schema evoluţiei efectivului de taurine.

Pentru realizarea numărului de animale matcă necesar realizării

producţiilor planificate este necesar ca între diferitele categorii de vârstă şi sex să

existe anumite proporţii, rezultând astfel structura efectivului de animale.

109

Structura efectivului de animale se găseşte sub incidenţa multor factori

între care mai importanţi se înscriu: specia de animale, direcţie de specializare,

durata exploatării animalelor în ani, vârsta primei monte, numărul de fătări anuale,

indicele de natalitate sau prolificitate, sistemul de reproducţie şi de însămânţări

practicat.

Structura efectivului de animale depinde în primul rând de specia la care ne

referim. În general la speciile taurine şi ovine animalele matcă deţin ponderi

cuprinse între 40-80%, în timp ce la porcine ponderea scroafelor, ca urmare a

prolificităţii ridicate, este mult mai redusă, în general între 8-12%.

Direcţia de specializare are un rol determinant în stabilirea structurii

efectivului de animale. Astfel în întreprinderile sau fermele specializate în

producţia de lapte de taurine ponderea vacilor este de 75-80%. Această pondere

ridicată se explică prin faptul că din tineretul femel se reţine în unitate doar

necesarul strict pentru înlocuirea animalelor matcă, restul plus tineretul mascul

livrându-se altor întreprinderi sau ferme. În întreprinderile sau fermele cu profil

mixt lapte-carne vacile deţin ponderea de 40%, ajungându-se până la o pondere

nulă în cadrul întreprinderilor specializate în producerea cărnii de taurine

organizate în circuit deschis, unde întregul efectiv de tineret destinat creşterii şi

îngrăşării se cumpără de la întreprinderile specializate în producţia de lapte.

Ponderea animalelor matcă este direct proporţională cu durata de

exploatare în ani şi cu durata gestaţiei şi invers proporţională cu vârsta primei

monte şi cu prolificitatea.

În cazul reproducţiei simple, neurmărindu-se sporirea efectivului de

animale matcă, ponderea tineretului va fi mai mică în comparaţie cu reproducţia

lărgită.

În întreprinderile în care se practică montele naturale în structura

efectivului de animale apar reproducători masculi, în timp ce în cazul practicării

însămânţărilor artificiale aceştia lipsesc din efectiv.

Calculul structurii efectivului de animale se face diferit în cadrul celor

două tipuri de reproducţie simplă sau lărgită. În condiţiile reproducţiei simple

efectivul de animale planificat pentru fiecare categorie (EP) este direct

110

proporţional cu efectivul rulat (ER) şi invers proporţional cu viteza de rulare a

efectivului. Calculul se face cu relaţia:

EPERVRij

ij

ij= ,

i - specia de animale;

j - categoria de animale.

Efectivul rulat al unei categorii (Eij) reprezintă numărul de animale care

trec prin categoria respectivă de-a lungul unei perioade de plan şi se calculează cu

relaţia:

ERER 100

100 - Kijij+1

ij=

⋅, în care:

ERij+1 = efectivul rulat la specia i, categoria imediat superioară j+1;

Kij = coeficientul de rezervă al categoriei j, din cadrul speciei i.

Viteza de rulare (Vrij) reprezintă inversul coeficientului de durată şi se

calculează cu relaţia:

VR DPDCij

ij= , în care:

DP - durata perioadei de plan în luni;

DCij - durata categoriei j, la specia i de animale.

Pentru categoria de vârstă cea mai mică calculul efectivului (Epij) se face

cu relaţia:

EPEM I

VRijij

ij=

⋅, în care:

EMij - efectivul la specia i, categoria matcă;

I - indicele de natalitate sau prolificitate.

Metodologia de calcul în cazul reproducţiei lărgite este identică, cu

deosebirea că la stabilirea efectivului de animale rulat al categoriei imediat

inferioare animalelor matcă se introduce în calculul efectiv matcă reformat (MR)

şi sporul de efectiv (SE).

Relaţia de calcul devine:

111

( )

ERSE MR 100

100 Kijij ij

ij=

+ ⋅−

Spre înţelegerea mai corectă a noţiunilor expuse redăm un exemplu de

calcul: să se calculeze efectivul de juninci cunoscând următoarele date:

EM = 800 vaci;

DE = 9 ani (durata de exploatare);

MR = 11%;

K = 10%

a) se calculează reforma anuală a efectivului matcă:

EREM MR

100800 11

10088j 1

j+ =

⋅=

⋅= vaci.

b) se calculează efectivul rulat al categoriei juninci gestante ERj:

ERER 100

100 K88 100100 10

98jj 1

j=

⋅

−=

⋅−

=+ juninci;

c) se calculează viteza de rulare la categoria juninci:

VR DRDC

126

2jj

= = =

d) se calculează efectivul de juninci:

EERVR

982

49jj

j= = = juninci

După ce s-a calculat efectivul fiecărei categorii de vârstă, sex şi producţie

se calculează structura efectivului de animale cu relaţia:

SE 100

Eijij

i% =

⋅, în care:

Sij% = ponderea categoriei j la specia i de animale;

Eij = efectivul total al speciei.

Pentru uşurarea calculelor s-a adoptat noţiunile de animal convenţional

(AC) şi unitate vită mare (UVM).

112

Animalul convenţional reprezintă animalul matcă la care se adaugă cota

parte ce-i revine din fiecare categorie de vârstă, sex sau producţie. La speciile de

taurine, ovine şi cabaline calculul animalului convenţional se face pornindu-se de

la 100 animale matcă, în timp ce la specia porcine de la 80 animale matcă. La

specia cabaline efectivul de 100 animale matcă este format din 50 cai şi 50 iepe de

muncă.

Unitatea vită mare s-a considerat în mod convenţional a fi vaca cu greutate

de 500 kg, cu o producţie medie de 10 l lapte pe zi şi care consumă 10 UN/zi.

Toate speciile şi categoriile de animale din cadrul acestora se pot

transforma în UVM, cu relaţia:

EUVM = Eij·Kij , în care:

Eij = efectivul de animale din specia i, categoria j;

Kij = coeficientul de transformare în UVM, a speciei i, categoria j.

Coeficentul de transformare Kij se calculează cu relaţia:

KUN

UNijij

UVM= , în care:

UNij = consumul zilnic de UN (unităţi nutritive) a speciei i, categoria j;

UNUVM = consumul zilnic de UN al unei unităţi vită mare (10 UN)

Calculul numărului de animale convenţionale sau de UVM este necesar în

primul rând pentru planificarea necesarului de furaje şi a producţiilor ce se pot

obţine.

6.3.2. Subsistemul de întreţinere a animalelor

Prin sistemul de întreţinere a animalelor se înţelege ansamblul măsurilor

tehnice şi organizatorice care au ca scop asigurarea condiţiilor optime pentru

creşterea şi dezvoltarea animalelor. În raport de particularităţile speciilor şi

categoriilor de animale, a scopului pentru care se cresc şi a modului de adăpostire

şi furajare deosebim întreţinerea în stabulaţie permanentă, la păşune şi mixtă.

Întreţinerea în stabulaţie permanentă se caracterizează prin faptul că

animalele sunt întreţinute în adăposturi în tot cursul anului. Acest sistem de

întreţinere prezintă două variante: stabulaţia fixă şi stabulaţia liberă. Aceste două

113

variante se deosebesc între ele prin gradul de libertate al animalelor şi prin modul

de furajare a lor. În stabulaţie fixă animalele sunt legate individual, hrana

administrându-se separat pentru fiecare animal în parte. În stabulaţie liberă

animalele nu sunt legate la iesle, ci dimpotrivă au posibilitatea mişcării libere, atât

în interiorul grajdului cât şi pe padocurile amenajate în preajma adăposturilor. În

această variantă furajele nu sunt administrate sub formă de tainuri individuale,

animalele putându-se hrăni în voie din tainurile colective.

Sistemul de întreţinere în stabulaţie permanentă se practică, de regulă, în

complexele de creştere şi exploatare de tip industrial, precum şi parţial, în

întreprinderile particulare specializate în producţia de lapte de vacă.

Sistemul de întreţinre în stabulaţie permanentă prezintă o serie de avantaje:

posibilitatea dirijării raţionale a montelor şi fătărilor, realizarea tipului de

reproducţie preconizat, utilizarea completă a instalaţiilor din dotarea adăposturilor,

creşterea gradului de intensivitate în producţia zootehnică, reducerea perioadei de

îngrăşare prin utilizarea pe scară mai largă a furajelor concentrate etc.

Acest sistem prezintă însă şi o serie de dezavantaje: lipsa acţiunii

favorabile a razelor solare şi a posibilităţilor de mişcare a animalelor, aspecte

cauzatoare de diverse maladii, creşterea infecundităţii şi scăderea indicelui de

natalitate sau a prolificităţii, reducerea duratei de utilizare productivă a animalelor,

creşterea cheltuielilor pe animal furajat, dat fiind faptul că întregul volum de furaje

administrat trebuie recoltat şi transportat la grajd, aspect deosebit de important în

cazul furajelor verzi.

Întreţinerea la păşune se caracterizează prin menţinerea animalelor la

păşune în tot cursul anului, indiferent de anomimp. La noi în ţară acest sistem are

o extindere mai redusă ca urmare, pe de o parte, a condiţiilor climatice

nefavorabile din timpul iernii şi pe de altă parte a faptului că nu dispunem de rase

rustice, capabile să reziste în câmp deschis la rigorile iernii. Totuşi acest sistem

este mai larg răspândit la specia ovine.

Întreţinerea mixtă se structurează în două etape: perioada de iarnă când

animalele sunt întreţinute în stabulaţie fie fixă, fie liberă şi perioada de vară când

animalele sunt întreţinute la păşune. Întreţinerea mixtă poate fi organizată în două

114

variante, în raport cu distanţa faţă de păşune a adăposturilor. În cazul în care

păşunea este situată în apropierea centrului zootehnic animalele ziua păşunează,

iar noaptea sunt adăpostite la grajd. În cazul în care păşunea este situată la distanţă

mai mare, atunci animalele sunt scoase la păşune primăvara, odată cu deschiderea

sezonului de păşunat şi vor fi readuse la grajd toamna odată cu închiderea

sezonului. Perioada de păşunat durează 150-160 zile în raport de zona geografică.

Cea de-a doua variantă necesită organizarea pe păşune a taberelor de vară, dotate

cu toate utilităţile necesare privind întreţinerea şi exploatarea animalelor: surse de

apă şi locuri amenajate pentru adăpost, instalaţii de muls, adăposturi pentru

produse şi muncitori, curent electric etc.

Întreţinerea mixtă prezintă o serie de avantaje ceea ce determină micşorarea cheltuielilor pe animal şi a costului pe unitatea de produs. Între aceste avantaje se remarcă: costul mai redus al ierbii, ca urmare a faptului că aceasta nu mai trebuie recoltată, transportată şi administrată, posibilitatea mişcării animalelor în aer liber şi acţiunea benefică a razelor solare, ceea ce determină fortificarea organismului animal, reducerea riscului epizootiilor, creşterea fecundităţii şi ca urmare a indicelui de natalitate sau a prolificităţii, posibilitatea substituirii totale a furajelor concentrate etc. La toate acestea se adaugă sporirea productivităţii muncii ca urmare a creşterii normelor de deservire şi a eliminării unor lucrări suplimentare concretizate în recoltarea, transportul şi administrarea masei verzi.

Întreţinerea mixtă prezintă dezavantajul că pe perioada de păşunat montele

şi prin aceasta fătările sunt mai puţin controlabile.

Sistemul de întreţinere mixt se practică în marea majoritate a

întreprinderilor cu profil zootehnic de la noi din ţară, fiind favorizat în primul rând

de suprafaţa mare de păşuni de care dispunem - peste 2,7 milioane ha.

6.3.3. Subsistemul de bază furajeră

Condiţia esenţială privind realizarea unei productivităţi sporite şi prin

aceasta a unei rentabilităţi superioare în creşterea şi exploatarea animalelor este

practicarea unei furajări raţionale, ştiinţific fundamentate, în raport de nivelul de

intensivitate a procesului de producţie. Numai în acest mod se va putea realiza

acea stare fiziologică care să asigure creşterea producţiilor pe animal. În cazuri de

115

excepţie, pentru menţinerea stării bune de sănătate se impun măsurile sanitar-

veterinare. Prin urmare, sistemul de bază furajeră are rolul determinant în creşterea

producţiilor pe cap de animal.

Prin sistemul de bază furajeră se înţelege totalitatea măsurilor tehnice,

organizatorice şi economice care au ca scop asigurarea furajelor, organizarea

depozitării şi a utilizării lor raţionale. Sistemul de bază furajeră nu poate fi

conceput ca o soluţie unică, modulară, valabilă pentru toate întreprinderile cu

profil zootehnic, ci el se particularizează în funcţie de condiţiile concrete din

fiecare întreprindere.

6.3.3.1. Asigurarea furajelor

Resursele furajere utilizate în întreprinderile cu profil zootehnic se împart

în cinci categorii: furaje concentrate, fibroase suculente, masă verde şi grosiere.

Indiferent de natura lor, fiecare întreprindere zootehnică are obligaţia justificată

economic de a-şi produce întregul volum cantitativ şi sortimental de furaje

necesare pentru efectivele de animale pe care le deţin. Această cerinţă se impune

în primul rând în ceea ce priveşte asigurarea furajelor de mare volum care, în

varianta cumpărării lor din afară, implică mari cheltuieli, ceea ce generează

creşterea cheltuielilor pe animal, a costului unitar al produselor şi scăderea

corespunzătoare a rentabilităţii în ramura zootehnică.

Asigurarea furajelor în întreprinderile zootehnice trebuie să abordeze

următoarele aspecte: sursele de asigurare, stabilirea structurii sortimentale,

calcularea necesarului de furaje pe sortimente, organizarea producerii furajelor în

terenul arabil. Fiecare din aceste cerinţe îşi găseşte rezolvarea ţinându-se seama de

particularităţile specifice fiecărei întreprinderi zootehnice.

Sursele de asigurare a furajelor cuprind două categorii: sursele obligate şi

sursele furajere dimensionate în terenul arabil.

Resursele obligate se referă la păşunile şi fâneţele naturale, la produsele

secundare obţinute în ramura producţiei vegetale (paie, coceni, verji leguminoase,

colete sfeclă etc.), precum şi la diversele produse reziduale provenite din

prelucrarea produselor agricole (tărâţe, borhoturi, tăiţei de sfeclă, melasă, şroturi,

116

turte, făină de carne şi de oase etc.). Toate aceste resurse obligate nu pot fi

valorificate superior decât prin conversia lor în produse de origine animală şi în

plus unele dintre ele se caracterizează printr-o mare valoare nutritivă, energetică şi

printr-un aport proteic deosebit.

Diferenţa faţă de necesar, care nu se poate acoperi prin intermediul

resurselor obligate se produce în terenul arabil printr-o dimensionare

corespunzătoare a ramurilor furajere adecvate.

Structura sortimentală a necesarului de furaje se stabileşte în funcţie de

tipul de alimentaţie, care la rândul lui derivă din particularităţile biologice ale

speciei de animale.

Prin structura sortimentală a necesarului de furaje se dimensionează

ramurile furajere producătoare de furaje concentrate, fibroase, masă verde şi

suculente. Prin structura sortimentală a necesarului global de furaje se crează

posibilitatea întocmirii raţiilor furajere echilibrate sub aspect energetic, în raport

de direcţia de specializare şi de nivelul de intensivitate în exploatarea animalelor.

În toate activităţile de optimizare a structurii sortimentale trebuie avut în vedere

criteriul eficienţei economice, adică introducerea în structură a acelor culturi care

la acelaşi cuantum de cheltuieli să asigure numărul cel mai mare de UN şi

cantitatea maximă de proteină digestibilă la unitatea de suprafaţă.

Pentru calcularea necesarului cantitativ şi sortimental de furaje se pleacă

fie de la efectivele exprimate în animale convenţionale (AC) sau unităţi vită mare

(UVM), fie de la efectivele medii anuale de animale pe specii şi categorii, raţiile

zilnice şi perioada de furajare. Cu ajutorul acestor elemente se calculează

necesarul anual de furaje pe sortimente urmând ca ulterior să fie dimensionate

ramurile furajere în arabil, în aşa fel încât să se asigure diferenţa dintre necesarul

anual şi resursele obligate de furaje.

În final se întocmeşte balanţa furajelor prin compararea necesarului cu

posibilităţile de producere a lor. Dacă balanţa furajeră nu este echilibrată atunci se

va trece la substituirea furajelor care permit acest lucru, având drept criteriu rata de

substituiere pentru asigurarea echilibrului raţiei şi a valorii ei energetice. Dacă nici

în urma acestei operaţii balanţa nu se echilibrează atunci se recurge la luarea

117

tuturor măsurilor pentru sporirea producţiei medii la ha şi în caz extrem se recurge

la cumpărarea de furaje din afara întreprinderii. Însă, activitatea de asigure a bazei

furajere trebuie astfel organizată încât să nu fie necesar să apelăm la surse externe,

ceea ce ar conduce la creşterea cheltuielilor pe animal şi a costului unitar al

produselor.

În general resursele obligate de furaje nu acoperă integral necesarul, mai

ales în zonele se şes. Din această cauză cea mai mare parte din necesarul de furaje

se produce în arabil. Organizarea producerii furajelor în terenul arabil implică

parcurgerea următoarelor activităţi: aprecierea economică comparativă a furajelor;

dimensionarea ramurilor furajere; amplasarea judicioasă a culturilor furajere şi

optimizarea tehnologiilor de producţie a furajelor.

Furajele se apreciază în primul rând sub aspectul valorii lor energetice şi al

conţinutului în UN şi PD. Pentru compararea furajelor din acest punct de vedere

este necesar să se calculeze cantitatea de UN şi PD la ha, după care ramurile

furajere se ierarhizează în funcţie de economicitatea cu care se obţine unitatea

nutritivă şi kg de proteină digestibilă. Se cuprind în programul de producere a

furajelor culturile în ordinea economicităţii lor, ţinându-se seamă de toate cerinţele

privind întocmirea judicioasă a raţiilor furajere.

În continuare se trece la dimensionarea ramurilor furajere în terenul arabil,

fiind necesare în acest scop producţiile medii la unitatea de suprafaţă şi necesarul

de furaje din fiecare sortiment în parte. În continuare se calculează structura

suprafeţelor furajere.

Pentru limitarea extinderii suprafeţelor cultivate cu plante furajere sa iau în

considerare posibiltăţile de asigurare a furajelor în culturi succesive. Suprafaţa

maximă ocupată de culturile succesive nu poate depăşi suprafaţa culturilor de bază

care permit culturii succesive, acestea fiind de regulă borceagurile, rapiţa,

mazărea, orzul şi grâul. De asemenea, se au în vedere extinderea culturilor furajere

anticipate, cum este rapiţa furajeră. Practicarea culturilor anticipate şi succesive

crează posibilitatea reducerii suprafeţei de teren afectată producerii furajelor, care

făcând obiectul unor livrări interne, de regulă, nu sunt producătoare de profituri.

Suprafaţa de teren arabil economisită în acest mod poate fi repartizată unor culturi

118

la care produsul finit se livrează în afara întreprinderii şi care în acest mod va crea

posibilitatea obţinerii unor profituri suplimentare.

Amplasarea culturilor furajere în teritoriu va trebui să respecte următoarele

cerinţe:

a) culturile furajere se vor amplasa pe terenuri fertile şi dacă este posibil în

perimetrele irigate, dat fiind faptul că acestea fiind mari producătoare de masă

vegetală au un consum ridicat de substanţe nutritive şi de apă din sol. Acestă

cerinţă se impune în primul rând pentru culturile producătoare de masă verde şi

suculente cum sunt lucerna, porumbul-siloz, sfecla furajeră etc.;

b) culturile furajere se vor amplasa în vecinătatea fermelor zootehnice.

Această cerinţă vizează reducerea volumului de transporturi, mai ales în cazul

culturilor producătoare de furaje de mare volum (masă verde, fibroase şi

suculente);

c) culturile furajere se vor amplasa pe terenuri deservite de drumuri

practicabile o perioadă cât mai mare din an, aspect deosebit de important în cazul

culturilor furajere producătoare de masă verde, care se recoltează şi se transportă

la grajduri eşalonat în timp.

Asigurarea furajelor necesare sub aspect cantitativ, sortimental şi calitativ,

în condiţii de economicitate maximă impune practicarea unor tehnologii moderne,

de mare randament, în concordanţă cu particularităţile biologice ale culturilor

furajere.

Dată fiind importanţa mare pe care o au furajele verzi în sporirea

producţiilor animaliere se impune organizarea conveerului verde pe o perioada cât

mai lungă din an. Prin conveer verde se înţelege ansamblul de măsuri tehnico-

organizatorice prin care se asigură animalele cu furaje verzi în mod continuuu şi

eşalonat în timp, din primăvară până în toamnă. Eşalonarea în timp a producerii

furajelor verzi se poate realiza prin alegerea unui sortiment adecvat de culturi, cu

perioade optime de recoltare diferite şi prin însămânţarea unei şi aceleiaşi culturi la

diferite epoci.

6.3.3.2. Organizarea depozitării furajelor

119

Furajele se păstrează în întreprindere o lungă perioadă de timp, chiar până

la noua recoltă. Păstrarea furajelor trebuie astfel organizată încât să de evite

pierderile de ordin cantitativ şi mai ales calitativ. Furajele fibroase şi cele grosiere

se păstrează în general sub cerul liber, sub directa influenţă a factorilor climatici

care pot cauza importante pierderi.

Pierderile cantitative de furaje se repercutează asupra furajării raţionale a

animalelor în perioada premergătoare noii recolte. Deprecierile calitative pot avea

urmări grave asupra cantităţii şi calităţii produselor obţinute, precum şi asupra

stării biologice a produşilor realizaţi. Furajele depreciate calitativ pot conduce la

apariţia unor boli de nutriţie, intoxicaţii, instalarea infecundităţii şi a sterilităţii şi

chiar la moartea animalelor.

Pentru obţinerea unor furaje de bună calitate este necesară respectarea

tehnologiei de recoltare şi consevare a acestora. Conservarea în condiţii optime a

furajelor depinde în cea mai mare măsură de umiditatea la care acesta se

depozitează. Scăderea umidităţii furajelor sub limitele optime determină mai ales

la leguminoase, pierderea frunzelor în fazele de strângere şi transport a acestora,

care sunt cele mai valoroase din punct de vedere nutritiv. Dimpotrivă, depozitarea

furajelor la un procent prea mare de umiditate conduce la crearea focarelor de

încingere, ceea ce determină pierderea unor mari cantăţi prin putrezire şi

deprecierea calitativă a lor. Fânarele se amplasează pe terenuri cu pante uşoare,

pentru asigurarea scurgerii apei pluviale şi evitării băltirii, cu apă freatică la

adâncime. Accesul la fânare trebuie să fie permanent în tot cursul anului. În

vederea evitării pierderilor prin incendii fânarele vor fi prevăzute cu paratrăsnete şi

cu tot inventarul stipulat de măsurile de protecţie contra incendiilor.

Periodic se verifică modul de păstrare a furajelor în scopul prevenirii şi

înlăturării focarelor de încingere a acestora. Trebuie să precizăm faptul că

balotarea furajelor fibroase asigură o mai bună păstrare a lor, ca urmare a

circulaţiei aerului printre baloţi şi o mai operativă manipulare şi administrare a

acestora în hrana animalelor.

În cazul în care fânurile se păstrează nebalotate, atunci este necesar ca pe

măsură ce acestea se aşează în şire să se împrăştie sare de bucătărie, măsură cu

120

efect dublu. Pe de o parte asigură o mai bună păstrare, iar pe de altă parte imprimă

furajelor calităţi gustative superioare.

6.3.3.3. Organizarea utilizării furajelor

Organizarea utilizării furajelor cuprinde un set de activităţi care au ca scop

să conducă la optimizarea raţiilor furajere, asigurarea continuităţii în furajare,

stabilirea modului de folosire a furajelor, pregătirea, prepararea şi înobilarea

furajelor, în special a celor grosiere (paie, coceni), eliminarea sau reducerea la

maximum a pierderilor în administrarea furajelor.

Cel mai important aspect în organizarea utilizării raţionale a furajelor

constă în optimizarea raţiilor furajere. Prin raţie furajeră se înţelege totalitatea

furajelor destinate satisfacerii cerinţelor zilnice ale unui animal. Sub aspect

energetic raţia furajeră trebuie să asigure desfăşurarea normală a funcţiilor

biologice ale animalelor şi obţinerea producţiilor la nivelul planificat. Raţia

furajeră trebuie apreciată în primul rând prin valoarea ei nutritivă, reflectată în

conţinutul în UN şi PD, dar şi prin volumul ei, care crează la animale starea de

saţietate. Prin urmare, este necesar ca raţia zilnică să fie suficient de diversificată

sub aspectul sortimentelor furajere pentru asigurarea celor două cerinţe specificate

anterior.

Optimizarea raţiilor furajere se face diferenţiat pe specii şi categorii de

animale, după reţete fundamentate ştiinţific, în raport de cerinţele biologice ale

animalelor, conform cantităţii şi calităţii producţiei preconizată a se obţine. Raţiile

furajere trebuie să fie complete sub aspectul conţinutului în principii nutritivi,

săruri minerale, vitamine, microelemente şi în acelaţi timp să răspundă şi

cerinţelor economice, adică să aibă un preţ cât mai redus. Complexul de cerinţe

tehnice şi economice se poate optimiza recurgându-se la modelarea economico-

matematică cu ajutorul programării liniare.

Modelul economico-matematic privind optimizarea raţiilor furajere este

format din funcţia scop şi restricţiile de nutriţie, toate formulate şi exprimate în

limbaj matematic, având următoarea formulă:

- funcţia scop:

121

c x minimj jj 1

n→

=∑ ,

- în condiţiile respectării restricţiilor:

a x bij j ij 1

n≥

=∑

xj≥0

Semnificaţia simbolurilor este:

- cj = costul furajului j;

- xj = cantitatea din furajul j folosită;

- aij = conţinutul în principiul nutritiv i al unei unităţi din furajul j;

- bi = cantitatea minimă din principiul nutritiv i care trebuie asigurată prin

raţie.

Raţiile furajere nu sunt fixe, ci ele suferă modificări chiar la aceeaşi

categorie de animale, în raport de starea fiziologică în care animalele se găsesc.

Astfel, spre exemplu raţiile furajere trebuie să fie mai consistente la vaci în

perioada de lactaţie decât în perioada de repaus mamar.

O condiţie esenţială în asigurarea menţinerii stării de sănătate şi a

capacităţii de producţie adecvate este realizarea continuităţii în furajare. Aceasta

nu trebuie înţeleasă ca o “îngheţare” a structurii şi valorii energetice a raţiilor, ci ca

o asigurare a animalelor cu furaje în mod continuu corelat cu starea fiziologică şi

cu nivelul producţiilor planificate pe animal. Orice discontinuitate în furajare, atât

sub aspect cantitativ cât şi calitativ este de natură să conducă la alterarea stării

fiziologice a animalelor, aspect care ulterior se redresează printr-un consum mult

mai ridicat comparativ cu situaţia în care animalele ar fi beneficiat de o furajare

continuă, conform reţetelor stabilite. Pentru evitarea discontinuităţilor în furajare

este necesar ca întreprinderile zootehnice să-şi constituie o rezervă de furaje de 10-

15%.

122

Modul de pregătire, preparare şi utilizare a furajelor poate contribui în mod

decisiv la creşterea valorii lor nutritive prin sporirea digestibilităţii şi la reducerea

pierderilor.

Modul de folosire a furajelor se stabileşte diferenţiat, în raport de

sortimentul de furajare, de specia şi categoria de animale şi de sistemul de

întreţinere a animalelor. Masa verde poate fi utilizată fie prin păşunat, fie prin

cosire şi administrare la iesle. Folosirea masei verzi prin păşunare reprezintă

varianta cea mai economică de utilizare a acesteia, întrucât elimină cheltuielile

suplimentare cu recoltarea, transportul şi administrarea ei şi permite animalelor

mişcarea în aer liber sub influenţa benefică a razelor solare. Acest sistem se

practică cu precădere la specia ovine, tineretul bovin şi chiar la vacile pentru lapte

în condiţiile sistemului de întreţinere mixt, respectiv la păşune pe perioada de vară.

Plantele furajere cu talie înaltă (lucerna, borceagurile, trifoiul, porumbul

masă verde, secara masă verde etc.) nu pot fi folosite prin păşunat, întrucât

pierderile datorate călcării de către animale au o valoare mai mare decât

cheltuielile suplimentare ocazionate de recoltarea, transportul şi administrarea lor.

În astfel de cazuri se impune utilizarea lor prin cosire şi administrare la iesle. Tot

în acest mod se utilizează masa verde şi în cazul sistemului de întreţinere a

animalelor în stabulaţie.

Prepararea şi înobilarea furajelor, în special a celor grosiere, este de natură

să conducă la creşterea digestibilităţii acestora, ştiut fiind faptul că acest sortiment

de furaje se caracterizează printr-un conţinut ridicat în celuloză. Prepararea

furajelor se referă la tocarea, măcinarea şi chiar brichetarea lor, dacă întreprinderea

dispune de posibilităţi în acest sens. Inobilarea furajelor grosiere se realizează prin

constituirea unor amestecuri judicios proporţionate a acestora cu melasa, tăiţeii de

sfeclă, coletele de sfeclă, diverse borhoturi, uree, amoniac anhidru, clorură de

sodiu etc. Amestecurile realizate pot fi utilizate fie imediat, fie după a prealabilă

fermentare, care are ca efect creşterea mai accentuată a valorii lor nutritive. Pe

lângă cele exprimate importanţa înobilării furajelor grosiere mai rezidă şi în faptul

că acestea se obţin în cantităţi mari în ramura culturilor de câmp.

123

6.3.4. Subsistemul sanitar-veterinar

Productivitatea animalelor şi starea lor fiziologică este dependentă în

primul rând de sistemul de întreţinere şi mai ales de sistemul de furajare. Însă

concentrarea unor mari efective de animale, ca urmare a organizării producţiei

zootehnice pe principii industriale, creşterea nivelului de intensivitate privind

exploatarea animalelor necesită îmbunătăţirea permanentă a activităţii sanitar-

veterinare în sectorul zootehnic.

Starea de sănătate a animalelor este determinantă asupra natalităţii şi

capacităţii productive a animalelor şi pe această bază asupra rezultatelor

economice şi a rentabilităţii producţiei animaliere.

Sistemul sanitar-veterinar cuprinde complexul de măsuri de zooigienă, de

prevenire şi combatere a epizootiilor, cu scopul menţinerii şi chiar a sporirii

capacităţii productive a animalelor. Cele mai importante măsuri cu ceracter

sanitar-veterinar se referă la prevenirea, depistarea şi combaterea eficientă a

bolilor, prevenirea transmiterii bolilor de la animale la om, asigurarea condiţiilor

de salubritate privind toate fazele de producere, prelucrare, depozitare, circulaţie şi

valorificare a produselor animaliere, asigurarea întreprinderilor cu baza tehnico-

materială şi cu forţa de muncă calificată corespunzător.

În cadrul întreprinderilor cu capital de stat, a marilor complexe zootehnice

de tip industrial asistenţa sanitar-veterinară se asigură prin baza materială şi

personalul calificat propriu. Pentru exploataţiile asociative şi privat-familiale

asistenţa sanitar-veterinară se asigură prin intermediul circumscripţiilor veterinare

teritoriale.

124

CAPITOLUL 7 SISTEMUL INFORMAŢIONAL ÎN

EXPLOATAŢIILE AGRICOLE

7.1. CONCEPTUL ŞI ROLUL SISTEMELOR INFORMAŢIONALE ÎNTR-O EXPLOATAŢIE

AGRICOLĂ

În primul capitol s-a prezentat rolul vital pe

care îl joacă sistemele informaţionale în succesul

afacerilor şi a organizaţiilor. În acest capitol, aşa

cum se evidenţiază în figura 7.1., se va arăta faptul

că sistemele informaţionale îndeplinesc trei roluri

într-o exploataţie agricolă şi anume: • Suport pentru operaţii de afaceri;

• Suport pentru managementul luării deciziilor;

• Suport pentru avantaje strategice.

125

Fig. 7.1. Cele trei roluri majore ale sistemelor informaţionale 7.2. PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA SISTEMELOR INFORMAŢIONALE

Sistemele informaţionale îndeplinesc roluri de suport operaţional,

managerial şi strategic în afacerile exploataţiilor agricole.

Figura 7.2 furnizează o clasificare a sistemelor informaţionale. Aceasta

ilustrează că anumite sisteme informaţionale pot fi clasificate ca sisteme

informaţionale operaţionale şi ca sisteme informaţionale manageriale, existând şi

alte tipuri de clasificări. Sistemele informaţionale sunt clasificate în acest mod

pentru a reflecta rolurile pe care le joacă în succesul operaţional, managerial şi

strategic al unei exploataţii agricole.

126

Fig. 7.2. Privire de ansamblu a sistemelor

informaţionale (59) 7.2.1. Clasificări operaţionale şi manageriale

Sistemele informaţionale operaţionale prelucrează date generate şi

utilizate în operaţii de afaceri. În funcţie de rolul pe care îl au există mai multe

categorii de astfel de sisteme:

• Sisteme de procesare a tranzacţiilor înregistrează şi prelucrează date rezultate

din tranzacţii, actualizează bazele de date şi produc o varietate de documente şi

rapoarte;

• Deciziile operaţionale care controlează procesele fizice sunt produse de

sistemele de control a proceselor;

• Comunicaţiile sunt sprijinite de sistemele automatizate de servicii.

Sistemele informaţionale manageriale furnizează informaţii pentru a

sprijini managementul luării deciziilor. Cele mai importante tipuri de sisteme

127

informaţionale manageriale au următoarele scopuri:

• Raportări predefinite şi planificate pentru manageri, realizate de sisteme de

raportare informaţionale;

• Suport interactiv şi ad hoc pentru luarea deciziilor de către manageri, realizat

de sistemele suport pentru decizii.

• Informaţii importante pentru top management, furnizate de sistemele

informaţionale executive.

7.2.2 Alte clasificări

Sistemele informaţionale sprijină aplicaţiile operaţionale, manageriale sau

strategice, putând fi clasificate astfel:

• Expertiza pentru luarea deciziilor operaţionale sau manageriale ale

utilizatorilor este furnizată de sistemele expert şi alte sisteme informaţionale

bazate pe cunoştinţe.

• Suportul aplicativ pentru aplicaţii operaţionale şi manageriale ale utilizatorilor

este furnizat de sistemele de calcul utilizator.

• Aplicaţiile operaţionale şi manageriale care sprijină funcţiile de afaceri sunt

furnizate de sistemele informaţionale de afaceri.

• Produsele şi serviciile necesare atingerii obiectivelor strategice, sunt furnizate

de sistemele informaţionale strategice.

7.2.3. Sistemele informaţionale pentru afaceri

Pentru un utilizator managerial este important să înţeleagă faptul că

sistemele informaţionale sprijină direct funcţiile operaţionale şi manageriale ale

afacerilor în contabilitate, finanţe, managementul resurselor umane, marketing şi

management operaţional.

De exemplu, managerii din marketing au nevoie de informaţii despre

volumul şi tendinţele vânzărilor, furnizate de sistemele informaţionale de

marketing. Managerii financiari au nevoie de informaţii referitoare la costuri

128

financiare şi beneficii, furnizate de sistemele informaţionale financiare. Managerii

responsabili cu producţia au nevoie de informaţii prin care să analizeze necesităţile

de resurse şi productivitatea muncii, furnizate de sisteme informaţionale de

fabricaţie. Managerii responsabili cu personalul necesită informaţii referitoare la

drepturile salariale ale angajaţilor şi dezvoltarea profesională, furnizate de

sistemele informaţionale de resurse umane. Astfel sistemele informaţionale pentru

afaceri furnizează managerilor o varietate de produse de tip informaţii pentru a

sprijini responsabilităţile lor pentru luarea deciziilor în ariile funcţionale ale

afacerilor.

7.3. SISTEME INFORMAŢIONALE PENTRU OPERAŢII DE AFACERI

Sistemele informaţionale au fost întotdeauna necesare pentru procesarea

datelor generate şi utilizate în operaţii de afaceri. Asemenea sisteme

informaţionale operaţionale produc o varietate de produse informaţionale, dar ele

nu pun în evidenţă care produse informaţionale sunt cele mai potrivite pentru

manageri. Din acest motiv, este necesară o procesare ulterioară prin intermediul

sistemelor informaţionale. Rolul sistemelor informaţionale operaţionale ale unei

firme este de a prelucra tranzacţii în mod eficient, de a controla procesele

industriale, de a sprijini funcţiile de comunicaţii şi productivitatea şi de a

reactualiza bazele de date ale firmei.

Figura 7.3. este un exemplu al unui sistem informaţional operaţional.

Aceasta ilustrează componentele şi activităţile unui sistem de procesare a

tranzacţiilor de vânzări care achiziţionează date de tranzacţionare a vânzărilor,

actualizează bazele de date şi răspunde la interogările utilizatorului.

129

Fig. 7.3. Sistem de procesare a tranzacţiilor 7.3.1. Sisteme de procesare a tranzacţiilor

Sistemele informaţionale operaţionale includ majoritatea

sistemelor de procesare a tranzacţiilor (SPT). SPT sunt primele tipuri

de sisteme informaţionale. Ele au evoluat de la sistemele

informaţionale manuale, la sisteme de prelucrare a datelor asistate de

maşină şi la sistemele de prelucrare electronică a datelor. SPT

înregistrează şi procesează date rezultate din tranzacţii cum ar fi:

vânzări, cumpărări şi modificări de inventar. Ele pot procesa date

create prin modificări ale articolelor dintr-un fişier al bazei de date, ca

de exemplu schimbările de nume şi adresă ale unui client. SPT produc

o varietate de produse de tip informaţional pentru uzul intern sau

extern. De exemplu, ele produc facturi pentru client, cecuri de plată,

chitanţe de vânzări, comenzi de achiziţii, plăţi de dividende, plăţi de

taxe şi facturi financiare . Ele pun în evidenţă bazele de date utilizate

130

de o organizaţie pentru procesare ulterioară prin intermediul sistemelor

informaţionale manageriale.

7.3.2. Sisteme de control a proceselor

Sistemele informaţionale operaţionale realizează decizii de

rutină care controlează procesele operaţionale programate. Regulile

decizionale subliniază acţiunile care trebuie luate când un sistem

informaţional este confruntat cu o mulţime de evenimente.

Există o categorie de sisteme informaţionale denumite sisteme

de control a proceselor (SCP), în care deciziile de ajustare a procesului

de producţie sunt realizate automat de calculatoare. Fitotroanele şi

laboratoarele de obţinere a culturilor de meristeme folosesc astfel de

sisteme. Ele monitorizează un proces fizic, achiziţionează şi

prelucrează date detectate de către senzori şi realizează ajustări ale

procesului în timp real.

7.3.3. Sisteme automatizate de servicii

Unul din rolurile sistemelor informaţionale operaţionale este

dezvoltarea metodelor de birotică tradiţionale şi a comunicaţiilor

bazate pe suportul de hârtie. Sistemele automatizate de servicii (SAS)

achiziţionează, prelucrează, stochează şi transmit date şi informaţii

într-o formă specifică comunicaţiilor electronice. Aceste sisteme

automate se bazează pe procesarea de text, telecomunicaţii şi alte

tehnologii ale sistemelor informaţionale. Exemple de aplicaţii tipice de

birotică includ procesoare de text, poşta electronică, activitatea de

publicare, teleconferinţe şi procesarea documentelor tip imagine.

131

7.4. SISTEME INFORMAŢIONALE PENTRU MANAGEMENTUL LUĂRII DECIZIILOR

Sistemele informaţionale proiectate pentru a furniza informaţii precise, la

timp şi relevante, necesare pentru luarea deciziilor efective de către manageri, se

numesc sisteme informaţionale manageriale.

Conceptul de sisteme informaţionale manageriale (SIM), datează din 1960

şi a devenit cuvântul cheie pentru aproape toate încercările de a lega tehnologia

calculatoarelor de teoria sistemelor de procesare a datelor în exploataţiile agricole

din ţările cu o agricultură dezvoltată. Înaintea anului 1960, conceptul a fost aplicat

la soluţionarea problemelor de afaceri, atenţia îndreptându-se aproape total pe

automatizarea acţiunilor financiar-contabile. Conceptul de sisteme informaţionale

manageriale a fost dezvoltat pentru a contracara o dezvoltare ineficientă şi o

utilizare ineficace a calculatoarelor. Conceptul de SIM este vital pentru sistemele

informaţionale eficiente ale unei exploataţii agricole din două motive:

• Acesta subliniază orientarea managerială a procesării informaţiei în afaceri.

Un scop important al sistemelor informaţionale bazate pe sisteme de calcul ar

fi acela de suport pentru managementul luării deciziilor şi nu doar de

procesare a datelor generate de operaţiile de afaceri.

• Acesta subliniază faptul că trebuie folosit un cadru sistemic pentru a organiza

aplicaţii ale sistemelor informaţionale. Aplicaţiile de afaceri ale sistemelor

informaţionale trebuie imaginate ca sisteme informaţionale bazate pe sisteme

de calcul intercorelate şi integrate şi nu ca acţiuni independente de procesare a

datelor.

Figura 7.4. ilustrează relaţiile dintre sistemele informaţionale

manageriale şi sistemele informaţionale operaţionale în raport cu

132

operaţii de afaceri şi management. Sistemele informaţionale

manageriale sprijină necesităţile de luare a deciziilor ale

managementului strategic (de vârf), managementului tactic (de mijloc)

şi ale managementului operaţional (de supraveghere, de conducere).

Sistemele informaţionale operaţionale sprijină cerinţele de procesare a

informaţiilor unei afaceri.

Fig. 7.4. Relaţiile dintre sistemele informaţionale manageriale şi

sistemele informaţionale operaţionale în raport cu operaţii de afaceri şi nivelele managementului

Furnizarea informaţiilor şi sprijinirea luării deciziilor

manageriale de către toate nivelele managementului (de la executivii

din vârf la managerii de mijloc şi la supraveghetori) este o problemă

complexă. Conceptual, sunt necesare mai multe tipuri de sisteme

informaţionale pentru sprijinirea responsabilităţilor utilizatorilor

manageriali.

133

Există trei tipuri importante de sisteme informaţionale

manageriale:

1. sisteme de raportare a informaţiei;

2. sisteme suport pentru decizii;

3. sisteme informaţionale executive.

Figura 7.5. ilustrează câteva din resursele necesare şi informaţiile produse

de mai multe tipuri de sistemele informaţionale manageriale.

Fig. 7.5. Componentele şi activităţile

sistemelor informaţionale manageriale. Se observă resursele necesare pentru

furnizarea unui raport informaţional, suport decizional, informaţie strategică şi expertiză pentru utilizatorii manageriali.

7.4.1. Sisteme de raportare a informaţiilor

Sisteme de raportare a informaţiilor (SRI) furnizează utilizatorilor

manageriali informaţii care sprijină în mare măsură necesităţile de luare a

deciziilor. Rapoartele produse de aceste sisteme furnizează informaţii cerute de

manageri. SRI accesează baze de date care conţin informaţii despre operaţii interne

134

care au fost procesate anterior de sistemele de procesare ale tranzacţiilor. Datele

despre cadrul de afaceri se obţin de la surse externe.

Informaţiile accesibile managerilor includ rapoarte care pot fi

furnizate:

− la cerere;

− periodic, conform unui program predeterminat;

− ori de cate ori intervin condiţii excepţionale.

De exemplu, managerii de vânzări pot accesa:

− rapoarte generate instantaneu ca răspuns la solicitarea de a analiza vânzarea

unui anumit produs;

− rapoarte săptămânale de analiză a vânzărilor pentru a evaluarea rezultatele

vânzărilor de produse, a agenţilor de vânzare şi a teritoriilor de vânzare;

− rapoarte automate generate ori de câte ori un agent de vânzări nu obţine

rezultatele de vânzări scontate pe parcursul unei perioade specificate.

7.4.2. Sisteme suport pentru decizii

Sistemele suport pentru decizii (SSD) reprezintă o evoluţie

naturală de la sistemele de raportare a informaţiei la sisteme de

procesare a tranzacţiilor. SSD sunt interactive, reprezentând sisteme

informaţionale bazate pe sisteme de calcul care utilizează modele

decizionale şi baze de date specializate pentru asistarea proceselor de

luare a deciziilor ale utilizatorilor manageriali. Astfel, ele sunt diferite

de sistemele de procesare a tranzacţiilor care îşi concentrează atenţia

pe procesarea datelor generate de tranzacţii şi afaceri. Ele diferă de

asemenea de sistemele de raportare a informaţiei care se focalizează pe

furnizarea unor informaţii (rapoarte) prespecificate pentru manageri,

informaţii care-i ajută pentru luarea unor decizii complexe. În schimb, SSD furnizează utilizatorilor manageriali informaţii într-o

sesiune interactivă sau într-o modalitate ad hoc (în funcţie de necesitate). Un SSD

135

furnizează modelări analitice, sisteme de regăsire a datelor şi capacităţi de

prezentare a informaţiei, care permit managerilor să genereze informaţiile necesare

pentru a realiza decizii într-un proces interactiv computerizat. De exemplu,

programele de calcul tabelar permit ca un utilizator managerial să primească

răspunsuri interactive la cereri ad hoc pentru vânzări sau previziuni ale profitului

puse ca o serie de întrebări de tipul “Ce se întâmplă dacă?“. Aceste răspunsuri

diferă de răspunsurile prespecificate ale sistemelor de raportare a informaţiilor.

Când se utilizează un SSD, managerii cercetează alternativele

posibile şi primesc informaţii experimentale bazate pe un set de

prezumţii alternative. Astfel, utilizatorii manageriali nu trebuie să

specifice cerinţele lor informaţionale a priori. În schimb, SSD îi ajută

interactiv să găsească informaţiile de care au nevoie.

7.4.3. Sisteme informaţionale executive

Sisteme informaţionale executive (SIE) sunt sisteme

informaţionale manageriale care sunt croite pe necesităţile

informaţionale strategice ale managementului de vârf. Executivii din

topul ierarhiei îşi iau informaţiile necesare din mai multe surse,

incluzând scrisori, note, reviste şi rapoarte realizate manual sau prin

intermediul sistemelor computerizate. Alte surse de informări

executive sunt: întâlnirile, convorbirile telefonice şi activităţile sociale.

Astfel, multe din informaţiile executivilor din topul ierarhiei provin

din surse necomputerizate. Informaţiile generate de calculator joacă un

rol important în necesităţile informaţionale ale executivilor din topul

ierarhiei.

Scopul sistemelor informaţionale executive este de a susţine

managementul de vârf cu un acces imediat şi uşor la selectarea

informaţiilor despre factorii cheie, factori care sunt critici în

136

îndeplinirea obiectivelor strategice ale firmei. Prin urmare, SIE sunt

uşor de operat. Se utilizează reprezentări grafice şi se furnizează un

acces imediat la bazele de date. SIE furnizează informaţii despre starea

curentă şi tendinţele proiectate ale factorilor cheie selectaţi de

executivii din topul ierarhiei.

7.4.4. Sisteme expert (52)

Frontierele sistemelor informaţionale sunt afectate de

dezvoltările din inteligenţa artificială (IA). IA este un domeniu al

informaticii al cărui scop pe termen lung este de a dezvolta

calculatoare care pot gândi, la fel de bine cum ar vedea, auzi, merge,

vorbi sau simţi. Proiectele de IA implică dezvoltarea limbajelor de

programare naturale, a roboţilor industriali avansaţi şi a calculatoarelor

inteligente. Un ţel major este dezvoltarea funcţiilor calculatoarelor

asociate în mod normal cu inteligenţa umană, ca de exemplu gândirea,

inferenţa (deducţia), învăţarea şi rezolvarea de probleme. Una dintre cele mai practice aplicaţii ale IA este dezvoltarea sistemelor

expert (SE). Un SE este un sistem informaţional bazat pe cunoştinţe care-şi

foloseşte “experienţa” despre un domeniu specific, pentru a acţiona ca un

consultant expert pentru utilizatori.

Componentele unui sistem expert sunt baza de cunoştinţe şi modulele

software care realizează inferenţe asupra cunoştinţelor şi oferă răspunsuri unei

întrebări a utilizatorului. Sistemele expert încep să fie utilizate în diverse domenii,

incluzând agricultura, medicina, ingineria, ştiinţele fizice şi afacerile.

De exemplu, sistemele expert ajută acum la diagnosticarea bolilor,

descoperirea de minerale, analiza probelor de sol sau plante şi realizarea

planificării financiare. Sistemele expert pot ajuta fie la activităţile operaţionale, fie

137

la cele manageriale.

7.4.5. Sisteme de calcul utilizator Sisteme de calcul utilizator (SCU) sunt sisteme informaţionale bazate pe

sisteme de calcul care sprijină direct aplicaţiile operaţionale şi manageriale ale

utilizatorilor. Într-un SCU, utilizatorii folosesc microcalculatoare (PC) şi o

varietate de pachete software şi baze de date pentru personal, regăsirea

informaţiilor, suport decizional şi dezvoltarea aplicaţiilor.

7.5. IMPORTANŢA INTERNET-ULUI ÎN CONTEXTUL INFORMATIZĂRII

AGRICULTURII

7.5.1. Internetul şi posibilităţile de comunicare prin intermediul reţelei Internet

Internetul reprezintă, pe de o parte, o colecţie globală de calculatoare

interconectate, un mediu informaţional şi de calcul ce dispune de o varietate de

servicii şi resurse, baze de date şi biblioteci virtuale, iar pe de altă parte, o imensă

comnunitate de oameni gata să schimbe informaaţii.

Conectarea la Internet se poate face:

prin linie telefonică (diap-up);

linie închiriată;

servicii ISDN;

televiziunea prin cablu;

antenă de satelit.

Conectarea la Internet se poate face pe bază de abonament lunar sau

pachete cu un anumit număr de ore de acces.

Posibilităţile de comunicare prin Internet sunt următoarele:

Serviciul de e-mail E-mail-ul (Electronic Mail –Poşta Electronică) este unul dintre cele mai

răspândite servicii Internet. A apărut iniţial ca un simplu serviciu capabil să mute

138

un mesaj de pe un calculator pe altul şi să-l depună într-un director numit căsuţă

poştală. Pe măsura dezvoltării tehnologiilor informaţionale, serviciul a avut o

evioluţie fulminantă, existând un număr impresionant de utilizatori datorită

simplităţii de utilizare.

Un mesaj de e-mail este format din două componente: conţinutul – adică

ceea ce se doreşte a fi trimis prin e-mail şi dintr-un header – generat de programul

de e-mail şi care conţine informaţiile necesare pentru ca e-mail-ul să ajungă la

destinaţie.

Singurul indiciu pe care îl are sistemul de e-mail pentru a livra un mesaj

este adresa destinatarului. Aceasta este de forma: nume_utilizator

@adresa_server_mail. Pe baza domeniului dintr-o adresă de e-mail, acel e-mail va

ajunge în cadrul reţelei corespunzătoare acelui domeniu, putând apoi să fie

consultat de către destinatar.

Odată un mesaj primit, el poate fi returnat expeditorului, în prealabil el

poate fi modificat sau i se poate anexa un comentariu. Aceasta este facilitatea de

Reply. Returnarea poate fi făcută doar expeditorului (Reply to sender) sau

expeditorului şi tuturor celor care au mai primit mesajul (Reply to all recipients).

Mesajul poate fi trimis departe unor alţi utilizatori care nu se aflau în lisa

destinatarilor mesajului original (Forward. Mesajele sunt organizate în colecţii

numite foldere. În general, orice client de e-mail trebuie să permită salvarea

mesajelor în foldere definite de utilizator. Mesajele noi apar colecţionate într-un

folder numit inbox (căsuţa cu mesaje noi). Mesajele care nu pot fi trimise imeediat

sunt depozitate temporar într-un folder outbox. Odată un mesaj compus şi trimis, o

copie a acestuia rămâne stocată într-un folder numit sent-mail. Chiar dacă

expeditorul şi destinatarul folosesc pachete de sopftware e-mail diferite, nu ar

trebui să apară probleme de compatibilitate. Unele programe oferă şi alte facilităţi

cum ar fi: notificarea receptării – înseamnă trimiterea automată a unui mesaj către

expeditor atunci când mesajul trimis a fost plasat în cutia poştală a destinatarului;

notificarea citirii – este trimis automat un mesaj expeditorului atunci când mesajul

aa fost citit de către destinatar.

La trimiterea unui e-mail pot apare anumite erori, cauzate de neglijenţa

139

utilizatorului, de proasta funcţionare a echipamentelor, de legătura proastă cu

reţeaua Internet. În momentul în care mesajul electronic nu poate fi distribuit,

expeditorul primeşte automat un e-mail prin care i se comunică imposibilitatea

trimiterii mesajului, precum şi cauza eşecului.

E-mailul este un real serviciu pentru fermieri, facilitând contacte rapide

între ei sau cu diverse instituţii. Se poate folosi pentru diseminarea rezultatelor

obţinute de către unii dintre fermieri, corecta informare fiind, de obicei, una din

condiţiile succesului.

Discuţii on-line Serviciul de e-mail este suficient de rapid pentru a transmite un mesaj

urgent, dar este destul de greoi pentru a purta o discuţie între doi utilizatori

Internet. Ca o consecinţă a acestui fapt, s-a încercat realizarea unor utilitare de

comunicare în timp real pe Internet cu facilităţi multiple. Iată câteva din cele mai

importante utilitare utilitare de comunicare prin internet:

a) Serviciul SEND

Este specific sistemelor Unix şi este destul de rudimentar. Un utilizator

trimite un scurt mesaj altui utilizator, acestuia îi va apare imediat mesajul afişat pe

ecran şi va putea răspundde imediat.

b) Serviciul TALK

A apărut tot pentru sistemele Unix, dar a fost preluat şi sub alte sisteme de

operare. Un utilizator Internet poate contacta un alt utilizator care este conectat în

acelaşi moment cu el (on-line) la serviciul Internet. Odată cu conexiunea realizată,

ecranul calculatorului se va împărţi în două, într-o parte a ecranului apărând ceea

ce ce scriu cei doi utilizatori, iar în cealaltă este folosită ca linie de comandă pentru

trimiterea mesajelor.

c) Serviciul IRC

IRC (Internet Relay Chat) este un loc virtual de discuţie între diverşi

140

utilizatori Internet. Pentru a intra în contact cu persoanele aflate pe IRC trebuie să

dispunem de un program client IRC şi să alegem un server de IRC la care să ne

conectăm. Clientul IRC este disponibil pe Internet gratis sub formă de surse

program pentru sistemele Unix şi sub formă de chit de instalare pentru sistemele

Windows.

d) Serviciul ICQ

ICQ este un instrument de comunicare cu alţi utilizatori Internet foarte uşor

de utilizat şi cu o interfaţă de utilizator foarte prietenoasă. Cu ajutorul aplicaţiei

ICQ se trimite scurte mesaje altor utilizatori care folosesc acest serviciu

(asemănător cu serviciul SEND). dacă un utilizator nu este comectat on-line,

mesajul este păstrat pe calculatorul acestuia şi îi este livrat la prima conectare. De

asemenea, se pot trimite fişiere prin intermediul acestui serviciu. Pentru a folosi

serviciul ICQ, mai întâi este necesată înregistrarea ca utilizator ICQ.

Teleconferinţe on-line Aplicaţiile prezentate anterior pot transmite în timp real mesaje şi fişiere

unuia sau mai multor utilizatori Internet concomitent. Dacă sse pune problema

transmiterii de imagini, sunete sau voce altfel decât prin intermediul fişierelor,

adică în timp real (ca la televizor sau radio), aceste instrumente devin insuficiente.

Până în momentul de faţă, mai multe firme de software au dezvoltat aplicaţii

capabile să transmită prin Internet în timp real, fără întârzieri sau desincronizări

între sunet şi imagine între doi sau mai mulţi utilizatori. Astfel s-a născut

conceptul de video-conferinţă prin Internet. Doi sau mai mulţi utilizatori Internet

aflaţi la oricât de mare depărtare pot lua legătura ca şi cum s-ar afla la o conferinţă

împreună. Aceste aplicaţii nu au o răspândire foarte mare datorită faptului că nu

toţi utilizatorii dispun de aparatura necesară – facilităţi multimedia: plăci de sunet,

microfoane, boxe sau camere video conectate la calculator şi sub alt aspect, nu toţi

utilizatorii dispun de viteza de transfer necesară unei conectări on-line multimedia,

o astfel de conectare necesitând transferul instantaneu al imaginii şi sunetului, ceea

ce necesită viteze de transfer dde ordinul zecilor sau chiar sutelor de Mbs pe

141

secuntă.

7.3.2. Internetul şi consultanţa în agricultură

Adoptarea efectivă a Internetului pentru consultanţa în agricultură este o

problemă sensibilă la nivelul agriculturii româneşti datorită necesităţii investiţiilor

substanţiale în capital uman şi alte resurse. Tocmai de aceea, primul pas trebuie să

fie corecta informare a fermierilor asupra efectelor pozitive pe care le poate aduce

conexiunea la reţeaua Internet.

Pe măsura dezvoltării de ansamblu a producţiei agricole, se observă

tendinţa, cel puţin la nivel mondial, de a deveni tot mai dependentă de tehnologia

informaţională. Deşi tehnologia informaţională este relativ uşor de adoptat şi

costul efectiv al implementării este destul de redus, la început efectele pot să nu fie

cele scontate, fapt ce duce la existenţa unui sentiment de reţinere în implementarea

sa de către fermieri. Prezenţa Internetului pe scena tehnologiei informaţionale şi

rapida adoptare de către Internet a multor activităţi cu specific agrar a creat o gamă

largă de oportunităţi, consultanţa agricolă fiind una din ramurile care folosesc pe

scară largă Internetul pentru oferirea de servicii specifice şi diseminarea

rezultatelor obţinute. Dintre serviciile oferite, cele mai importante sunt furnizarea

de informaţii exacte şi actuale, organizarea de conferinţe şi simpozioane, sprijin în

organizarea eficientă a procesului de producţie.

Adoptarea Internetului de către fermieri nu se face spontan, tehnologia trebuie cunoscută şi învăţată, adaptată specificului producţiei agricole şi integrată eficient. Mediul specific de activitate al fiecărui fermier impune soluţii specifice în adoptarea tehnologiei informaţionale, fiind totodată şi o piedică în răspândirea cu rapiditate a consultanţei agricole prin Internet.

Trebuie amintit, de asemenea, că problema de bază nu este costul accesului la reţeaua Internet, ci costul cu salariile celor care să ofere consultanţă prin Internet, precum şi cu întreţinerea serverelor care să furnizeze informaţii concrete şi exacte.

142

România trebuie să beneficieze de experienţa ţărilor Uniunii Europene în

adoptarea Internetului ca mijloc de asistenţă a agriculturii. Problemele tehnice ale

adoptării sau folosirii Internetului pentru consulanţa agricolă sunt pe primul loc în

conceperea oricărei strategii de către organismele abilitate privind implementarea

tehnologiei informaţionale. Fermierii trebuie să înţeleagă problemele care apar în

implementarea consultanţei agricole, precum şi beneficiile pe care le pot avea ei în

urma aacestei implementări.

Problemele la care consultanţa agricolă oferită prin intermediul reţelei

Internet trebuie să răspundă sunt următoarele:

Posibilitatea de acces la Internet şi implicit la informaţii a oricărui

fermier care doreşte acest lucru;

Identificarea informaţiilor de către fermierii au nevoie pentru a fi puse

la dispoziţie pe paginile Web;

Identificarea problemelor generale şi specifice pentru care fermierii cer

consultanţă;

Realizarea unui anumit profit şi de către consultanţii agricoli;

Identificarea segmentului căruia trebuie să se adreseze;

Prezentarea informaţiilor într-o formă accesibilă tuturor;

Realizarea unei interfeţe simple a paginii cu informaţii, precum şi

accesul la motoare de căutare specifice;

Credibilitatea informaţiilor oferite;

Permanenta actualizare a informaţiilor oferite.

Obstacolele care stau în calea realizării consultanţei agricole prin reţeaua

Internet sunt, pe lângă costul (încă) destul de ridicat, următoarele:

Rezistenţa fermierilor la schimbare;

Cultura şi tradiţia;

Sursele alternative de informaţii;

Neîncrederea în această formă de comunicare.

În acest sens, ar trebui ca statul sau, de ce nu, înşişi fermierii şi

organizaţiile de fermieri, să se implice mai mult în rezolvarea problemelor

referitoare la consultanţa agricolă prin intermediul Internetului, probleme care pot

143

fi legate de dificultatea serviciilor de consultanţă de a elabora programe avansate

pentru fermieri, dificultăţi legate de asigurarea rapidă a comunicaţiilor prin

Internet, plata serviciilor de Internet şi dificultatea de a asigura informaţiile de care

au nevoie fermierii.

Beneficiile folosirii de către fermieri a Internetului şi a consultanţei

agricole prin reţeaua Internet în special pot fi următoarele:

Cosstul redus al informaţiilor regăsite în reţea;

Obţinerea informaţiilor în timpi reali;

Accesul la surse de informare competente;

Schimbul de informaţii şi de idei;

Colaborarea mai uşoară dintre fermieri şi experţi;

Posibilităţile de învăţare la distanţă;

Găsirea informaţiilor referitoare la condiţiile pieţei, costurile

inputurilor, protecţia plantelor;

Accesul la diferite servicii şi chiar posibilitatea efectuării diferitelor

achiziţii prin Internet.

7. 6. PROCEDURI ŞI MIJLOACE DE PRELUCRARE A INFORMAŢIILOR

7. 6. 1. Procedurile de prelucrare a informaţiilor Prin proceduri informaţionale se înţelege ansamblul metodelor şi tehnicilor

menite să stabilească suporţii de informaţii utilizaţi, metode de obţinere, verificare

şi pregătire a datelor şi informaţiilor, prelucrarea acestora, cu scopul de a asigura

un caracter operaţional accentuat care să permită o prelucrare rapidă a

informaţiilor.

Suporţii informaţionali constituie acele mijloace sau materiale necesare

pentru consemnarea acestora. Aceştia se caracterizează printr-o diversitate mare,

fiind constituite din registre, fişiere, hărţi, benzi magnetice, diskette, casete video

etc. Este recomandabil să existe un plan privind utilizarea fiecărui tip de suport

informaţional întrucât fiecare categorie de informaţii se preteaz pentru un anumit

suport informaţional. De exemplu, când se solicită consultanţă pentru optimizarea

144

structurii culturilor este nevoie de hărţi cu planuri de situaţii privind cartarea

agrochimică, rotaţia culturilor, tipuri de asolament practicate, harta solurilor,

pantele terenurilor, tratamente chimice efectuate în anii anteriori etc.

De asemenea, casetele video sau fotografiile sunt utile în situaţia în care se

urmăreşte evoluţia şi dinamica unei boli sau starea fiziologică a plantelor

(animalelor). Indiferent de natura informaţiei şi tipul de suport informaţional, este

necesar ca informaţia să fie corect înregistrată şi să poată fi stocată.

Faza de culegere a datelor cuprinde două activităţi fundamentale:

– observarea mediului care generează datele, fie direct de către consultant,

fie prin intermediar. Observarea mediului se poate face cu diferite organe de simţ

(văz, în special) dar şi cu ajutorul diverselor echipamente;

– înregistrarea datelor se realizează prin scrierea lor în documente sursă sau

prin captarea lor, aşa cum s-a arătat anterior, sub diferite forme, cu ajutorul unor

echipamente speciale.

Pregătirea datelor constă într-un număr de operaţii executate asupra datelor

pentru a facilita prelucrarea ulterioară. Ele sunt:

– clasificarea datelor care implică atribuirea unor coduri, dacă acestea au un

volum mare şi diversitate semnificativă, în vederea uşurării prelucrării ulterioare;

– gruparea datelor, adică acumularea intrărilor similare pentru a fi

prelucrate în grup; etapa anterioară este esenţială pentru realizarea grupării;

– verificarea datelor, cuprinde o mare varietate de proceduri cu scopul

realizării controlului corectitudinii lor; există o verificare de fond, prin care se

urmăreşte existenţa veridicităţii lor şi verificarea formală care are ca scop

identificarea unor greşeli de transcriere sau de prelucrare incorectă;

– sortarea datelor, prin care grupurile de date sunt aranjate în loturi de

înregistrări grupate după criterii de ordonare numerice, alfabetice, alfanumerice

sau de timp (criteriul cronologic);

– cuplarea (fuziunea) are menirea de a face însumarea unor grupuri de date

înregistrate independent dar care prezintă aceeaşi semnificaţie;

145

Restaurarea

Filtrarea Sintetizarea

Compararea

Calculatiile

Prelucrarea datelor

Fig. 7.6.1. Activităţile procesului de prelucrare a datelor necesare

consultanţei

– transmiterea datelor de la un punct la altul;

– transcrierea datelor dintr-o formă în alta, astfel încât să se efectueze

trecerea de la scrierea de mână la cea tipizată, care să permită utilizarea

calculatoarelor electronice.

În stabilirea elementelor componente ale procedurilor informaţionale se

porneşte de la scopul pentru care se obţine un flux de informaţii. Rolul

consultantului în acest context este deosebit de important, el fiind cel care trebuie

să decidă structura informaţiilor, gradul de agregare al acestora precum şi

finalitatea lor.

Prelucrarea datelor - parte componentă a procedurilor informaţionale,

poate să inclusă o varietate de activităţi (fig. 7.6.1).

a) Calculaţiile cuprind diferite forme matematice de tratare a datelor sau

informaţiilor. Tipul de calculaţie depinde de natura şi specificul informaţiilor şi

este determinat de către consultant.

b) Compararea presupune examinarea nivelului unor informaţii ce redau

situaţia efectivă a fenomenelor sau proceselor raportat la nivelul aceloraşi

informaţii aflate în alte ipostaze.

146

Baza de comparaţie poate fi reprezentată de:

nivelul prevederilor programate;

situaţiile efective din perioadele precedente;

diverse normative (de consum, de timp, de calitate etc.);

niveluri realizate de alte exploataţii aflate în condiţii similare.

De o importanţă deosebită la realizarea justeţei concluziilor la care se

ajunge cu ajutorul comparaţiilor, o constituie asigurarea comparabilităţii

datelor.

Formele de comparaţii la care se ajunge în cadrul procedurilor

informaţionale sunt:

comparaţia în spaţiu;

comparaţia în timp;

comparaţia mixtă;

comparaţia cu caracter special.

Comparaţia în spaţiu asigură comensurarea informaţiilor obţinute la

nivelul unei exploataţii, cu informaţiile de la alte exploataţii sau a unor procese

efectuate în locuri diferite.

În cazul comparaţiilor în spaţiu, datele trebuie să se refere la aceeaşi

perioadă de timp, iar existenţa condiţiilor asemănătoare (naturale, economice,

tehnologice, sociale etc.), este indispensabilă.

Comparaţia în timp constă în examinarea datelor efective din perioada

analizată, în raport cu datele din perioada precedentă sau cele prevăzute pentru

perioadele următoare.

În cazul comparaţiei în timp se recurge frecvent la datele anumitor

normative, oficiale sau cu caracter intern, în scopul reliefării existenţei unei surse

nemobilizate, cum ar fi: consumuri unitare (ş.a./ha, U.N./kg spor greutate vie,

norme de consum de carburanţi etc.).

Comparaţia mixtă reprezintă acel tip de comparaţie în care nivelul efectiv

al fenomenelor sau proceselor se examinează raportându-se în mod simultan la

baze de referinţă situate în timp şi spaţiu diferit (compararea rezultatelor unei

147

ferme cu realizările altora, situate în aceleaşi condiţii, comparaţia făcându-se atât

faţă de situaţia din anii precedenţi, cât şi faţă de nivelurile programate.

Comparaţia cu caracter special reprezintă acel tip de comparaţie în care

nu intervine timpul şi nici spaţiul. De exemplu, compararea diferitelor alternative

de decizii, în vederea alegerii variantei optime sau comparaţiile faţă de

normativele de consum sau de calitate.

c) Sintetizarea constituie acea activitate de comasare a informaţiilor,

grupându-se pe categorii şi tipuri în vederea calculării indicatorilor sintetici.

d) Filtrarea reprezintă activitatea prin cate datele necesare consultanţei se

extrag din depozitul de date, banca de date sau fişierul de date, ele fiind supuse

unor prelucrări ulterioare.

e) Restaurarea presupune acea operaţie prin care datele sunt scoase sau

readuse din depozit sau numeric într-o formă accesibilă omului pentru prelucrare

manuală sau într-o formă prelucrabilă pe calculator.

7. 6.1.1. Mijloacele de prelucrare a informaţiilor

În funcţie de suportul material de care dispune şi de pregătirea

pe care o are, consultantul poate alege unul dintre mijloacele cunoscute

pentru prelucrarea informaţiilor. În tabelul 2 sunt prezentate tipurile de mijloace pentru prelucrarea acestora.

Tabelul 7.6.1. Clasificarea mijloacelor de prelucrare a informaţiilor (*)

Categoria de mijloace Sferă de cuprindere Principalele caracteristici

- maşină de dactilografiat;

- intrarea manuală a informaţiilor, de regulă, cu ajutorulclaviaturii;

- maşină de calcul manual; - absenţa memoriei interne sau memorie foarte limitată; Manuale

- maşină de contabilizat şi facturat;

- ieşirea informaţiilor pe hârtie în unul sau mai multe exemplare;

148

Categoria de mijloace Sferă de cuprindere Principalele caracteristici

- posibilităţi de programare foarte reduse sau absenţalor; - producerea a numeroase greşeli; - viteză redusă de tratare a informaţiilor; - uşurinţa identificării greşelilor;

- instrumente clasice (stilou, creion etc.).

- cost relativ scăzut. - utilizarea cartelei cu suport material pentru informaţii; - existenţa unei memorii interne limitate; - ieşirea informaţiilor consemnate pe hârtie în unul saumai multe exemplare; - viteza de prelucrare mai mare, dar totuşi redusă; nu permite însă utilizarea de modele complexe, cu unmare număr de variabile;

Mecanizate - echipamente

mecanografice (maşina cu cartele perforate etc.)

- costuri mai mari decât precedentele, dar relativmodeste; - purtătorii de informaţii evoluaţi (cartela de hârtie,banda de hârtie ş.a.) sau introducere directă la terminal; - colectarea şi transmiterea automată a datelor; - memorie internă puternică; - posibilităţi de stocare a datelor în memoria auxiliarănelimitate; - viteză de prelucrare foarte mare; - siguranţă în calcule; - posibilităţi de utilizare a unor modele complexe, cu unnumăr mare de variabile; - programe evoluate; forţă de muncă specializată, cu pregătire continuăactualizabilă;

Automatizate - computere şi terminale

- cost apreciabil. Pentru a evalua mai bine principalele diferenţe dintre caracteristicile celor

trei tipuri de prelucrare informaţiilor prezentăm în figura 2 corelaţiile care există

între volumul datelor prelucrate şi costurile prelucrării.

7.6.2. Funcţiile sistemului informaţional în agricultură

Sistemul informaţional deţine un rol important în activitatea de consultanţă

agricolă concretizat în următoarele funcţii:

a. de documentare;

b. operaţională sau de acţiune;

c. decizională.

149

A doua funcţie a sistemului informaţional este cea operaţională. Ea are

menirea de a declanşa ansamblul de acţiuni specifice activităţii de consultanţă în

vederea îndeplinirii obiectivelor acestora. Ea face legătura între celelalte două

funcţii, activând informaţiile în

Funcţia decizională reflectă scopul sistemului informaţional de a asigura

elementele informaţionale necesare luării unei decizii.

Se poate aprecia faptul că pentru realizarea acestor trei funcţii, sistemul

informaţional al consultanţei din agricultură, este confruntat cu probleme deosebit

de complexe, determinate de tripla dimensiune a informaţiilor în structurile

organizatorice ale serviciilor de consultanţă (ANCA, OJCA sau firmele private de

consultanţă). Aceste dimensiuni se referă la:

dimensiune individuală;

dimensiune organizatorică;

dimensiune socială.

Dimensiunea individuală presupune codiţionarea într-o proporţie

considerabilă a realizării potenţialului şi aspiraţiilor personale ale consultanţilor.

Este evident că de calitatea sistemului informaţional pus la dispoziţie sau creat de

către consultant depinde şi performanţa actului de consultanţă.

Dimensiunea organizaţională vizează structura organizatorică a serviciilor

de consultanţă. Modul cum organizaţia îşi crează şi îşi pune în valoare sistemul

informaţional determină şi eficienţa activităţii sale. Se poate vorbi, în acest caz, de

un management informaţional în sensul că, cei care deţin funcţia de manageri ai

acestor structuri organizatorice de consultanţă au obligaţia de a folosi sistemul

informaţional ca o pârghie, deosebit de eficienţă pentru optimizarea activităţii

organizaţiilor pe care le conduc.

Dimensiunea socială rezultă din însuşi natura socială a informaţiilor prin

care atât consultanţii în calitate de salariaţi ai unei structuri organizatorice de

consultanţă, cât şi beneficiarii serviciilor de consultanţă folosesc informaţiile

pentru exercitarea drepturilor şi responsabilităţilor ce le revin.

150

Sursele şi metode pentru obţinerea informaţiilor reprezintă unul din

principalele instrumente pe care consultantul le utilizează în activitatea sa. În toate

etapele procesului de consultanţă informaţia este indispensabilă şi din aceste

considerente consultantului îi revine sarcina importantă de identificare a surselor

de provenienţă a informaţiilor, precum şi metodele de obţinere a acestora.

Sursele informaţionale

Având în vedere vastitatea problematicii care constituie obiectul activităţii

consultanţei agricole şi sursele de obţinere a informaţiilor sunt diverse. Ele se pot

grupa astfel:

surse informaţionale directe;

surse informaţionale indirecte.

Surse informaţionale directe numite şi surse de primă mână sunt cele

obţinute de către consultant prin observaţii şi înregistrări directe asupra

evenimentelor care se produc şi care permit observarea evenimentelor care se

produc şi care permit observarea.

Avantajul acestor surse constă în faptul că se pot selecta din prima fază acele

informaţii utile pentru realizarea unei misiuni.

Sursele informaţionale indirecte prezintă particularitatea că în momentul

descoperirii sau însuşirii de către consultant sunt deja înregistrate sub diferite

forme având pentru acesta caracter de post-factum. Dintre sursele indirecte mai

importante sunt:

a) Evidenţele (statistice, contabile etc.). Ele reprezintă fapte înmagazinate

în forme ce pot fi citite sau transcrise şi cuprind documente (dosare, registre,

situaţii, rapoarte, publicaţii, anuare etc.), fişiere de calculator, filme, microfilme,

imagini etc. Aceste informaţii se obţin prin observaţii directe şi ulterior prin

înregistrarea acestora în formele amintite anterior. În agricultură asemenea

informaţii se referă la starea vremii, compoziţia nutritivă a furajelor, compoziţia

chimică a solurilor, costurile efective de producţie etc.

b)Memoria oamenilor reprezintă, de asemenea, o sursă importantă de

informaţii înmagazinate în minţile oamenilor aflaţi în diferite ipostaze (beneficiari

151

sau simpli martori ai evenimentelor) care pot oferi consultantului informaţii utila

mai ales în scopuri comparative.

Acest bagaj de cunoştinţe cuprinde fapte, experienţe, opinii, convingeri,

impresii sau reflecţii pe care cel care le-a înregistrat, le pune la dispoziţia

consultantului cu ajutorul unor proceduri speciale la care acesta apelează.

Pentru operativitate şi mai ales pentru creşterea calitativă a informaţiilor este

de dorit să se apeleze cât mai rar la modalităţile indirecte de colectare a

informaţiilor.

Metodele pentru obţinerea informaţiilor

Există o multitudine de metode utilizate de consultant pentru a intra în

posesia informaţiilor dorite.

Dintre acestea, mai importante sunt:

a. Extragerea din datele înregistrate;

b. Înregistrări cu caracter special;

c. Observaţia directă;

d. Rapoartele speciale;

e. Chestionarele;

f. Interviul;

g. Brainstormingul;

h. Estimările.

a) Extragerea din datele înregistrate

Aceasta reprezintă una dintre cele mai des întânite metodă utilizată de

consultanţi pentru obţinerea informaţiilor necesare. Ea prezintă avantajul că este

ieftină (ca timp), întrucât se apelează la informaţii deja disponibile iar efortul de a

intra în posesia lor este relativ mic.

În situaţia în care se apelează la informaţii din documente oficiale (cel mai

adesea tipizate), aceste informaţii prezintă şi un grad mai ridicat de veridicitate

152

datorită modului de obţinere a lor de către cei care le-au înregistrat şi care sunt

remuneraţi pentru aceasta, cât şi datorită destinaţiei respectivelor informaţii.

Este necesară, din partea consultantului o anumită prudenţă în manipularea

acestor informaţii datorită unor capcane care pot apare în utilizarea lor:

Multe dintre evidenţe, cu tot caracterul lor oficial nu întotdeauna

reflectă realitatea mai ales în situaţia în care verificarea lor ulterioară

este mai greu de realizat. {i aceasta se întâmplă din motive care ţin de

înregistrator, de interesele care le are pentru a scăpa de anumite

răspunderi, de a obţine un avantaj din lipsă de onestitate sau pur şi

simplu din comoditate.

De exemplu: starea fiziologică a unei culturi sau a unui animal datorită unor

tratamente greşite; acoperirea unor sustrageri prin întocmirea unor documente

fictive; nerespectarea tehnologiilor de producţie; înregistrarea unor date fără a le

confrunta, din comoditate, cu realitatea faptică.

Criteriile şi chiar exigenţele care stau la baza obţinerii unor date

diferă în funcţie de organismele care solicită aceste date. Se întâmplă

ca departamente diferite să solicite informaţii despre aceleaşi procese

sau evenimente, impunând criterii specifice, şi, în consecinţă, datele

să varieze (într-o măsură mai mare sau mai mică) cu toate că se referă

la acelaşi conţinut.

Pentru consultant este foarte important, în aceste situaţii să manifeste

discernământ şi abilitate în selectarea acelor date care să prezinte un grad ridicat

de veridicitate.

Criteriile de evaluare a unor fapte, mai ales în agricultură, au un

caracter aleatoriu şi, în perspectiva timpului, preluarea şi aprecierea

acestor date trebuie să se facă într-un mod contextual. Mai ales când

ele sunt influenţate de contextul politic sau social al unor perioade de

timp.

Este foarte importantă verificarea acestora utilizând surse diferite care se

referă a acelaşi eveniment, apelând chiar la unii coeficienţi de corecţie.

b) Înregistrarea cu caracter special

153

Sunt situaţii când pentru probleme speciale care ţin de consultanţa agricolă

este nevoie de un set de informaţii care nu se găsesc în evidenţa oficială sau dacă

acestea există nu mai sunt de actualitate sau nu sunt sigure.

În aceste împrejurări consultantul poate apela la anumite persoane care pe o

perioadă determinată de timp, să facă înregistrări, cu caracter special, necesare

pentru activitatea consultantului. Din motive economice se recomandă să se

înregistreze numai acele date strict necesare pentru îndeplinirea unei misiuni iar

durata înregistrărilor va fi limitată în timp.

c) Observaţia directă

Această metodă reprezintă cazul ideal pentru obţinerea informaţiilor

necesare activităţii de consultanţă. Ca şi în domeniul medicinii, în agricultură

contactul direct cu domeniul investigat constituie una dintre condiţiile de reuşită.

Se apelează la observaţia directă în special în situaţiile unor informaţii

necuantificabile care nu pot sau nu sunt înregistrate în evidenţe. Diagnosticarea

directă a unor fenomene, procese sau activităţi reprezintă un ajutor nepreţuit pentru

consultant în obţinerea informaţiilor de care are nevoie. Metoda este deosebit de

utilă, mai ales în investigaţii de ordin social, privind atitudinile, comportamentul şi

reacţiile oamenilor, dar, în egală măsură, şi în probleme privind:

– reacţia culturilor sau animalelor la anumite tratamente profilactice sau

curative;

– starea fiziologică a plantelor în urma adausurilor de substanţe

fertilizante;

– reacţia organismului animalelor la compoziţia şi calitatea raţiilor

furajere, reacţie reprezentată prin volumul produselor animale;

– atitudinea oamenilor faţă de ideile novatoare sau de schimbare;

– condiţiile agrotehnice în momentul realizării unor activităţi tehnologice

(starea de umiditate a solului, temperatura aerului, viteza vântului);

– gradul de coacere în momentul recoltării etc.

O mare importanţă o au observaţiile directe în investigarea "stării de

sănătate" economică a unei exploataţii agricole, care doreşte să-şi potenţeze

performanţele economice. Sunt multe aspecte, pe care numai ochiul expert al

154

consultantului le poate observa prin contactul direct cu realităţile pe care doreşte să

le îndrepte.

Observaţia directă este de asemenea de mare ajutor în identificarea până în

momentul apariţiei consultatntului.

În multe situaţii observaţia directă poate crea o atitudine de adversitate, de

neîncredere, atunci când nu este înţeleasă de persoanele cu care consultantul vine

în contact. În această situaţie consultantul trebuie să explice motivele acţiunilor

sale şi să nu inducă personalului un sentiment de neîncredere, de teamă.

Când este de exemplu, solicitat în raţionalizarea unor procese de muncă,

consultantul trebuie să explice oamenilor scopul înregistrărilor directe menite să

stabilească felul în care aceştia îşi realizează activitatea. Un schimb de vederi cu

cei aflaţi sub observaţie, care să le dea ocazia să sublinieze toţi factorii ce

influenţează activitatea, poate să constituie argumente pentru a le atrage

colaborarea. Se recomandă ca activitatea consultantului să nu constituie un factor

perturbator în activitatea colectivelor cu care vine în contact.

În cazul în care se solicită să îmbunătăţească metodele de management,

consultantul va observa atitudinile şi comportamentul managerilor, trăsăturile de

personalitate ale acestora, experienţa, gradul de încredere în sine, preferinţele şi

antipatiile, sociabilitatea, dorinţa de cooperare, receptivitatea la idei noi. Toate

aceste elemente sunt utile în diagnosticarea deficienţelor manageriale şi corectarea

stilului de manegement.

d. Rapoartele speciale

Rapoartele speciale se realizează, de regulă, de către beneficiarul serviciului

de consultanţă şi ele se întocmesc, la sugestia consultantului. Ele se referă la

informaţii complexe şi complete care necesită un anumit timp pentru elaborare. În

cele mai multe cazuri, acese rapoarte se elaborează pe baza unei structuri stabilită,

în prealabil, de consultant. Asemenea rapoarte vizează de exemplu, structura în

dinamică a cheltuielilor de producţie; destinaţia şi modul de valorificare a

produselor agricole, situaţia tratamentelor efectuate, în timp, pe anumite suprafeţe

de terenuri.

155

În multe cazuri, iniţiativa întocmirii acestor rapoarte revine beneficiarului

care poate sesiza la un moment dat oportunitatea întocmirii lor, pentru a veni în

sprijinul consultantului care are de rezolvat o problemă complexă cu care nu s-a

mai întâlnit, iar beneficiarul deţine o experienţă anterioară în acest domeniu, dar

nu posedă capacitatea de a găsi soluţii. Aceste rapoarte pot să cuprindă date

privindd atacul combinat al unor boli sau dăunători, modul de comportare a unor

soiuri în condiţiile concrete ale exploataţiei beneficiarului, etc.

e. Chestionarele

Este o metodă des întâlnită în activitatea de consultanţă agricoă, având în

vedere faptul că adesea consultantul simte nevoia să obţină informaţii de la un

eşantion larg de oameni asupra aceleaşi probleme despre care are informaţii

neconcludente. Dezavantajele acestor chestionare constau în faptul că au un grad

mai redus de exactitate, datorită receptării diferite de către oameni a unor fapte sau

evenimente.

Chestionarul are o formă canonică având rubrici distincte şi o metodologie

precisă de completare a lor.

Pentru stabilirea formei şi conţinutului chestionarului, consultantul trebuie să

cunoască exact informaţiile de care are nevoie, modalităţile de folosire a lor, felul

cum vor fi rezumate şi clasificate răspunsurile. Întrebările vor fi precise, simple,

fără echivocuri. Este de preferat ca la întrebări să se răspundă concis cu „da“ sau

„nu“, să se bifeze o „căsuţă“ sau s se scrie o cifră. La o parte din întrebări

răspunsurile se pot prezenta sub forma unei grile, cel care răspunde să bifeze pe

cel considerat potrivit.

Modalităţile prin care chestionarele ajung la beneficiar sunt diferite:

prin poştă;

prin diverşi intermediari, care, pun întrebări şi notează răspunsurile în

chestionar.

Înainte de completarea chestionarului, destinatarul trebuie să cunoască

mobilurile completării acestuia, cui folosesc datele, ce finalitate au răspunsurile şi

c are sunt persoanele care mai dau asemenea răspunsuri.

156

Întrebările din chestionar, ca şi răspunsurile trebuie să aibă o succesiune

logică, fiecare răspuns să constituie un suport informaţional pentru întrebările

ulterioare. Date obţinute se înscriu într-o machetă pentru a putea fi mai uşor

prelucrate (manual sau cu ajutorul calculatorului).

f. Interviul

După părerea unor autori interviul reprezintă metoda cu cea mai largă

folosire pentru culegerea datelor. Ea pune faţă în faţă pe consultant şi intervievat,

având avantajul că fiecare răspuns poate fi testat, detaliat şi completat.

Ca şi în cazul chestionarelor, întrebările în cazul interviului se sprijină şi se

completează reciproc, confirmând sau contrazicând răspunsurile anterioare. Este

foarte important în cazul interviului faptul că, pe parcursul lui, pot apărea elemente

noi care pot schimba, în mod operativ structura acestuia.

Dacă în cazul interviului se urmăresc probleme cu caracter social sau tangent

social, se pot obţine informaţii nu numai din răspunsurile directe, dar şi din

deducţiile, comentariile adiacente, atitudinile şi gesturile care însoţesc

răspunsurile.

Ca metodă ştiinţifică, orice interviu trebuie bine fundamentat şi organizat

când se utilizează această metodă, consultantul trebuie să cunoască:

tipul de informaţii pe care le doreşte să le obţină pe parcursul

interviului;

interlocutorii (persoanele intervievate);

momentul şi durata interviului;

locul de desfăşurare;

modalităţile de înregistrare a răspunsurilor.

Tipul de informaţii pe care le doreşte să le obţină au o varietate mare şi

ele se referă, în special, la acelea care nu se găsesc înregistrate în documente

oficiale sau care nu sunt suficient de „proaspete“. În general, în cazul interviurilor

se apelează la elemente de detaliu care pot completa o informaţie importantă. Date

privind temperatura în momentul semănatului sau în timpul executării unor

tratamente chimice, starea agrotehnică a stratului germinativ, viteza vântului,

157

temperatura furajului administrat (dacă este vorba de furaj îngheţat), calitatea

furajelor etc.

Interlocutorii reprezintă persoanele alese pentru a fi intervievate. Aceştia

trebuie să îndeplinească o serie de condiţii, printre care: să cunoască domeniul la

care se referă interciul, să fie oneste în răspunsuri, să aibă capacitatea de a discerne

elementele de detaliu etc. De calitatea interlocutorilor depinde, în mare măsură şi

calitatea răspunsurilor.

Momentul şi durata interviului. Momentul de realizare a interviului

trebuie atent ales pentru ca persoanele intervievate să aibă capacitatea maximă de a

da răspunduri exacte. Acest moment trebuie ale în aşa fel încât intervievatul să

aibă dispoziţia necesară pentru această activitate, să fie odihnit şi cu mintea

„proaspătă“.

Locul de realizare a interviului trebuie ales de comun acord între cele două

părţi. Se recomandă ca cel care solicită interviul să se deplaseze la locul ales de

intervievat, atmosfera locului să nu fie inhibantă, să nu existe zgomote şi să se

evite întreruperi, determinate de intervenţia altor persoane, în timpul realizării lui.

Înainte de realizarea interviului, consultantul trebuie să pregăteazcă setul de

întrebări pe care poate să le pună la dispoziţia intervievatului înainte de începerea

interviului. Aceste întrebări trebuie să aibă un conţinut cadru, care în timpul

discuţiei va fi completat cu întrebări suplimentare, unele cu un conţinut nou.

În timpul discuţiilor, după ce i s-au dat intervievatului explicaţii în plus

privind natura problemei pentru care i se solicită explicaţii, i se solicită de la

început ajutorul pentru avansarea unor soluţii care să ajute la rezolvarea cazului.

Întrebările trebuie să aibă un obiectiv precis, şi anume să conducă la

obţinerea informaţiilor necesare. Comunicarea poate fi încurajată şi îndrumată prin

comentarii pertinente la adresa declaraţiilor celui intervievat sau prin legarea

acestora la faptele necesare.

Modalităţile de înregistrare a răspunsurilor sunt foarte diferite, ele

depinzând de gradul de înzestrare a consultantului cu mijloace de înregistrare. Se

pot folosi ca modalităţi:

158

luarea unor notiţe cu mijloace de scris (stilou, creion etc);

înregistrarea pe bandă magnetică (casetofon, magnetofon);

înregistrări video.

După încheierea interviului, datele obţinute sunt verificate şi sunt prelucrate

pentru a li se da o formă utilă îndeplinirii misiunii.

g. Brainstormingul

Metoda brainstorming face parte din grupa metodelor intuitive menite să

stimuleze creativitatea şi a fost concepută de A. Osborn în anul 1939. I se mai

spune şi metoda „asaltului de idei“ sau „exploziilor ideilor“.

Este o metodă bazată pe teoria dinamicii de grup, care urmăreşte obţinerea a

cât mai multor idei privind modul de rezolvare a unei probleme, cu scopul de a

găsi soluţia optimă.

Se porneşte de la ipoteza că pentru orice problemă pe care trebuie să o

rezolve consultantul sunt necesare idei noi, că acestea se găsesc în stare latentă în

cadrul oricărui colectiv, dar întrucât nu este creat un climat corespunzător pentru

prezentarea lor, acestea, în multe situaţii, se pierd. Prin tehnica brainstormingului

se urmăreşte tocmai crearea climatului corespunzător pentru exprimarea liberă a

ideilor.

În desfăşurarea reuniunii de brainstorming trebuie respectate câteva reguli:

organizarea şedinţei la o oră când participanţii sunt odihniţi;

alegerea unui loc plăcut, neinhibant, pentru crearea unei atmosfere

destinse;

eliminarea, în timpul şedinţei, a aprecierilor asupra opiniilor

celorlalţi;

încurajarea participanţilor să emită idei noi, oricât de fantezist ar fi

conţinutul lor;

înregistrarea corectă a ideilor emise.

În cadrul acestei metode, se parcurg trei etape:

1. organizarea cadrului de lucru, alegerea şi instruirea membrilor

grupului;

159

2. emiterea de idei în vederea găsirii a cât mai multe soluţii pentru

problema ce urmează a fi rezolvată;

3. evaluare şi selectarea ideilor.

1. Organizarea cadrului de lucru, alegerea şi instruirea membrilor

grupului

Se alege un grup de persoane, nu după funcţii, ci după capacitatea de a emite

idei. Acesta va fi eterogen din punct de vedere al profilului profesiunii şi pregătirii,

dar care să aibă tangenţă cu problema pusă în discuţie. {edinţa se va ţine

dimineaţa, când membrii grupului sunt odihniţi şi nu va dura mai mult de 45

minute pentru a menţine spontaneitatea. Numărul persoanelor va fi limitat (5-12

persoane).

2. Emiterea de idei

Etapa începe cu o parte introductivă, în care consultantul anunţă regulile de

organizare şi prezintă succint problema pentru care se solicită idei de rezolvare. Se

recomandă ca liderul grupului – consultantul să nu-şi prezinte ideile proprii pentru

a nu inhiba membrii grupului în emiterea de idei. În continuare, urmează discuţii

libere şi în momentul când este emisă o idee, conducătorul grupului o repetă,

exprimând-o într-o formă concentrată, şi o înregistrează.

3. Evaluarea şi selectarea ideilor

Este etapa finală care cuprinde:

inventarierea ideilor;

gruparea acestora;

selectarea celor ce pot fi utilizate în procesul de consultanţă;

conturarea unor soluţii previzionale pe baza eficienţei ideilor care au

fost selectate.

Ideile selectate se pot categorisi în două grupe: idei ce pot fi aplicate imediat

şi idei ce vor fi utilizate în viitor. Ideile care pot fi utilizate în viitor se reţin şi se

vor aplica în momentul când vor fi create condiţiile necesare.

160

Metoda poate fi utilizată în cazul necesităţii rezolvării unor probleme cu un

grad scăzut de complexitate.

Dezavantajul constă în faptul că, datorită duratei scurte de timp, nu pot fi

găsite idei bine fundamentate pentru rezolvarea unor probleme complexe cu un

grad ridicat de dificultate.

Estimările

Această metodă se efectuează cel mai bine de către persoane care

îndeplinesc activitatea respectivă (beneficiarii consultanţei) care o cunosc în mod

direct şi care, în plus vor accepta mai uşor sfaturile şi soluţiile avansate de către

consultant.

Se pot lua în considerare estimările beneficiarului în următoarele cazuri:

beneficiarul cunoaşte bine aspectele despre care i se solicită

informaţii (culturile înfiinţate, pieţele de desfacere, caracteristicile

personalului etc.);

datele solicitate de consultant să nu fie sub incidente unui grad ridicat

de precizie (evoluţii ale unor pieţe de desfacere cu caracter

prospectiv, realizări ale cercetării ştiinţifice agricole etc.);

în situaţia în care într-o oarecare măsură se poate face testarea

estimărilor.

Este recomandabil ca să se facă verificarea valabilităţii acestora în

comparaţie cu experienţa concretă sau cu date înregistrate în alt loc cu condiţii

asemănătoare.

Multe dintre aceste estimări se pot obţine de la instituţii specializate, cu un

grad de competenţă ridicat, cum ar fi institute de prognoză, bănci sau chiar

persoane competente care oferă asemenea servicii. Aceste date se referă la:

cursurile valutare, rata dobânzilor, evoluţia preţurilor sau a unor pieţe de produse

agricole etc.

161

7. 7. TENDINŢE PRIVIND MODERNIZAREA

SISTEMULUI INFORMAŢIONAL ÎN

AGRICULTURĂ

Modernizarea sistemului informaţional în consultanţa agricolă constituie o

cerinţă cu caracter obiectiv care are ca scop creşterea calităţii şi eficienţei acestei

importante activităţi, dar, în acelaşi timp reprezintă şi o consecinţă a puternicului

progres tehnico-ştiinţific înregistrat de sistemele de prelucrare a informaţiilor

(calculatoare).

Este de remarcat creşterea rolului software-ului în cadrul acestui proces de

prelucrare automată a informaţiilor, precum şi a utilizării computerelor „în reţea“

ce constituie un sistem descentralizat de prelucrare a datelor.

Dacă există infrastructura necesară, activitatea de consultanţă se pretează

foarte bine, cu eficienţă sporită la folosirea pe scară largă a calculatoarelor.

Se poate aprecia că în perspectivă, activitatea de consultanţă nu va putea fi

concepută fără ca aceasta să nu fie asistată de calculator. Utilizarea computerelor

în reţea facilitează următoarele avantaje:

accesul concomitent al mai multor beneficiari la calculator;

prelucrarea în paralel a mai multor programe;

amplasarea şi accesul beneficiarului la calculator, din afara acestuia;

furnizarea beneficiarului, din partea consultantului de răspunsuri

directe, adesea în timp real.

O altă direcţie care intră în procesul de modernizare a sistemului

informaţional îl reprezintă organizarea unor bănci de date du profil agricol sau

care servesc activitatea din agricultură.

O bancă de date pentru agricultură este alcătuită dintr-o serie de fişiere de

mare capacitate de memorare care cuprind ansamblul informaţiilor semnificative

privitoare la activităţile agricole.

162

Atât consultantul cât şi beneficiarul, în momentul când au nevoie de date în

activitatea lor pentru rezolvarea, în timp operativ a unor probleme se pot obţine,

prompt, prin emiterea unor instrucţiuni. Din punct de vedere operaţional băncile de

date se caracterizează prin acces rapid la informaţii şi prin posibilitatea

reactualizării, în permanenţă, a acestora, asigurând caracterul operativ al

acestora.

De o mare importanţă în modernizarea sistemului informaţional îl constituie

crearea sistemului integrat al resurselor umane (fig. 7).

Fig. 7. Sistemul informatic integrat al resurselor umane în structurile

organizatorice de consultanţă

Acest sistem se pretează foarte bine la organizarea şi funcţionarea

structurilor centrale ANCA sau judeţene de consultanţă (OJCA).

Sistemul poate fi structurat în mai multe subsisteme:

Relatii de munca

MANAGEMENTUL ACTIVITATILOR DE

CONSULTANTA

Prelucrare date

Posturile de munca

Mediul extern

Recrutare si selectie

consultanti

Planificarea resurselor umane

Perfectionari în consultanta

Evaluarea activitatii

BAZA DE

DATE Date

Date

Date

Date

Date

Date

Date

Date

Informatii

Informatii

Informatii

Informatii

Surse interne

Surse externe

163

a. Subsistemul Prelucrare de date;

b. Subsistemul Posturile de muncă;

c. Subsistemul Mediul intern şi extern al centrelor de consultanţă;

d. Subsistemul Planificarea resurselor umane;

e. Subsistemul Recrutarea şi selecţia consultanţilor;

f. Subsistemul Perfecţionarea personalului din consultanţă;

g. Subsistemul Evaluare a activităţii;

h. Subsistemul Relaţii de muncă.

Subsistemul Prelucrare de date are menirea de a culege, prelucra şi

memora date şi informaţii de volum mare cu un grad ridicat de repetabilitate care

reflectă fenomene sau activităţi rutiere legate de activitatea umană din domeniul

consultanţei agricole.

Datele provin din interiorul sistemului şi mai puţin din mediul extern.

Principalele aspecte copmponente ale acestui subsistem sunt:

înregistrarea şi reactualizarea datelor privind personalul care lucrează

în serviciile de consultanţă;

înregistrarea şi reactualizarea datelor privind beneficiarii cu contract

de consultanţă;

întreşinerea inventarului competenţelor profesionale ale

consultanţilor din reţea;

evidenţa utilizării timpului de lucru al consultanţilor;

calculul şi evidenţa salariilor, a premiilor sau a altor competenţe.

Subsistemul Posturile de muncă se referă la:

descrierea posturilor de muncă;

întocmirea şi reactualizarea fişelor posturilor;

timpii necesari pentru realizarea unor misiuni;

164

precizarea cunoştinţelor, îndemânărilor, abilităţilor necesare pentru

desfăşurarea activităţilor de consultanţă.

Subsistemul Mediul extern al centrelor de consultanţă agricolă se

referă la date ce caracterizează mediul extern şi care îşi pun amprenta asupra

calităţii şi eficienţei activităţii consultanţilor sau a altei categorii de personal

angajat în activităţi tangente consultanţei. Este vorba de programe de perfecţionare

profesională, institutului şi forme de pregătire a personalului angajat în consultanţa

agricolă etc.

Subsistemul Planificarea resurselor umane realizează trei funcţii mai

importante:

prognoza evoluţiei disponibilului angajat în consultanţa agricolă;

planificarea efectivelor de personal;

planificarea bugetului de salarii.

Subsistemul Recrutarea şi selecţia consultanţilor are drept obiectiv

utilizarea unor teste psihologice şi de aptitudini profesionale, interviuri asistate de

calculator, sisteme expert de recrutare şi selecţie.

Subsistemul Perfecţionarea personalului din consultanţa agricolă

cuprinde trei module principale:

evaluarea necesarului de perfecţionare;

planificarea acţiunilor de perfecţionare;

administrarea programelor de perfecţionare.

Aplicaţiile incluse sunt de regulă, de tip sistem suport pentru decizii de

consultanţă sau sistem expert.

Subsistemul Evaluare a activităţii asigură suportul informaţional al

managerilor serviciilor de consultanţă în evaluarea performanţelor individuale ale

consultanţilor din subordine, stabilirea salariilor şi stimulentelor acordate acestora,

planificarea carierei etc.

Subsistemul relaţii de muncă cuprinde aspecte privind:

fluctuaţia personalului;

relevarea cauzelor care determină acest proces de migrare;

165

proiectarea şi administrarea programelor de asigurare a sănătăţii

consultanţilor;

sisteme de comunicare interpersonală etc.

TEMA NR. 1

Coordonatele dezvoltării exploataţiilor agricole în viziune sistemică şi informaţională

TEMA NR. 2 Să se alcătuiască structura culturilor într-un sistem de

producţie agricol, având ca obiect maximizarea veniturilor brute pe ha, prin metoda Planning, cunoscând următoarele:

– Teren arabil: 1.600 ha – Forţa de muncă: 75.000 z.o. – Forţa de muncă în luna mai: 4.500 z.o. – Mijloace circulante: 1.100.000 mii lei – Venit brut pe unitatea tehnică – Floarea soarelui şi soia pot reveni pe acelaşi teren după 5

ani – Cultura de mazăre nu va ocupa o suprafaţă mai mare de

100 ha. – Suprafaţa ocupată de cereale poate fi cel mult

55 % din terenul arabil, din care grâul va ocupa cel puţin 50 %.

TEMA NR. 3 Să se optimizeze structura efectivului de taurine într-un

sistem de creştere a animalelor cu mărimea de .... vaci de lapte, după modelul optimizării structurii efectivului de animale prezentat la punctul 6.3.1.2.

167

BIBLIOGRAFIE

1. Ackroff R., Sasieni M. – Bazele cercetării operaţionale. Editura tehnică, Bucureşti, 1975.

2. Alecu I. şi colab. – Management în agricultură. Editura Ceres, Bucureşti, 1997.

3. Alexandratos N. World Agriculture: towards 2010. FAO. New York: John Wiley and Sons, 1995.

4. Arnon I. – Modernisation of agriculture in developing countries. Resources, potentials and problems. New York: John Wiley and Sons, 1987.

5. Bărbulescu C-tin (coordonator) – Economia şi gestiunea întreprinderii. ASE Bucureşti, 1995.

6. Bernard C. – Différenciation des systèmes de production à la périphérie du bassin caféier de Xalapa - Coatepec. Thèse de docteur ingénieur. Paris: Inra Paris-Grignon, 1988.

7. Berthalanffy L.- Théorie générale des systèmes. Dunod, 1972.

8. Billaz R, Dufumier M, et al. – Recherche et développement en agriculture. Paris: Presse Universitaire de France, 1980.

9. Boldur-Lăţescu Gh., Ciobanu Gh., Băncilă I. – Analiza sistemelor complexe. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.

10. Bouttier P. – Origine et crise des systèmes agraires Wolof et Serer du Sénégal. Thèse de troisième cycle. Paris: IEDES, 1978.

168

11. Brezuleanu S. şi colab. – Utilizarea sistemelor informatice în consultanţa agricolă. Editura Agroprint, Timişoara, 2001.

12. Brian W. – Systems: concepts, methodologies and applications, vol. 1. John Willey and Sons, 1984.

13. Cârstoiu D.I. – Sisteme expert. Editura All, Bucureşti, 1994.

14. Chambers R. – Développement rural: la pauvreté cachée. Paris: Karthala, 1988.

15. Chauveau JP. – Les agricultures africaines: évaluer la performance ou privilégier les processus. In: Marchés des produits méditerranéens et tropicaux. Numéro hors série spécial 50ans. Paris: 1995: 205-12.

16. Ciurea I. – Management în agricultură. Editura „Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi, 1999.

17. Cochet H. – Agriculture paysanne et production alimentaire au Burundi. Colloque international sur l'agriculture paysanne et la question alimentaire. Chantilly: Cecod-Cnrs, 1996.

18. Cochet H. – Productivité du travail et accumulation du capital dans les exploitations agricoles du Burundi In: Mondes en développement. Bruxelles: 1993; 21.

19. Combe Laurette, Picard D. – Les systèmes de culture. INRA Editions, Versailles, Cedex, France – Paris, 1990.

20. Condrian H. – La science des systèmes et les exploitations agricoles. Edition Universitaires UNMFREO, 1988.

169

21. Davidovici I., Baghinschi V., Bold I. – Utilizarea economică a factorilor de producţie în întreprinderile agricole. Editura Ceres, Bucureşti, 1989.

22. Deve F, Grenier F. – Precios y subsidios de los granos basicos en Nicaragua. Apoyo a los proyectos de seguridad alimentaria en Managua. Managua: Ministerio de Agricultura y reforme agraria, 1984.

23. Dobre I., Mustaţă F. – Simularea proceselor economice. Editura Inforex, Bucureşti, 1996.

24. Dufumier M. – Agriculture, écologie et développement. In: Tiers Monde, 1993; XXXIV.

25. Dufumier M. – Les politiques agraires. Paris: Presse Universitaire de France, Collection Que sais-je?, 1986.

26. Étienne G, Griffon M, Guillaumont P, et al. - Afrique-Asie - Performances agricoles comparées. Rev Franç Eco 1993.

27. Gentil D, Fournier Y. – Les paysans peuvent-ils devenir banquiers? Paris: Fondation pour le progrès de l'homme. Syros, 1993.

28. George S. – Les stratèges de la faim. Études de développement. Genève: Ed. Grounawer, 1981.

29. Gras R. – Systèmes de culture, definitions et concèpte, Les systèmes de culture. INRA Edition Versailles Cedex, France – Paris, 1990.

170

30. Guillaumont PS, et al. Stratégies de développement comparées. Economica 1988.

31. Ishii Y. - Thaïland: a rice growing society. Honolulu: The University Press of Hawaï , 1978.

32. Lecaillon J, Morrisson C, Schneider H, Thorbecke E. - Politiques économiques et performances agricoles dans les pays à faibles revenus. Études du centre de développement Paris: OCDE, 1987.

33. Leonard E. – Les politiques vivrières en Côte d'Ivoire entre mythe de la révolution verte et logique de l'État. Colloque international sur l'agriculture paysanne et la question alimentaire. Chantilly: Cecod-Cnrs, 1996.

34. Luca P.G. – Management general. Editura „Chemarea”, Iaşi, 1993.

35. Mandache R. – Management în agricultură. Editura „Al.I. Cuza”, Iaşi, 1994.

36. Manolescu Gh. – Management financiar. Editura Economică, Bucureşti, 1995.

37. Marian Margareta, Merce E., Merce Margareta – Introducere în managementul exploataţiilor agricole. Editura Inteleredo, Deva, 1994.

38. Mănoiu Gh. – Sisteme economico-tehnologice în producţia vegetală. Editura Ceres, Bucureşti, 1987.

39. Mănoiu Gh. – Sisteme şi concepte cibernetice în zootehnie. Editura Ceres, Bucureşti, 1985.

171

40. Mellor JW. – La croissance agricole en Asie et en Afrique. Notes et documents. Montpellier: CIRAD, 1992.

41. Merce E. – Management. Tipografia Agronomie, Cluj-Napoca, 1993.

42. Mercoiret MR, et al. – Les interventions en milieu rural. Principes et approche méthodologiques. Groupe de travail de la coopération française. Paris: ministère de la Coopération et du Développement, 1989.

43. Mettrick H. – Recherche agricole orientée vers le développement. Wageningen, Pays-Bas: Icra, 1994.

44. Monke E, Pearson S. The policy analysis Matrix for agricultural development. Ithaca: Cornell University Press, 1989.

45. Optimer S.L. – System analysis for Business Management. Prentince Hall, New Jersey, 1975.

46. Otiman I.P. – Dezvoltarea rurală în România. Editura Agroprint, Timişoara, 1997.

47. Păun M. – Analiza sistemelor economice. Editura All, Bucureşti, 1997.

48. Peri C. – Fertilité des terres de savane. Bilan de trente ans de recherche et de développement agricoles au Sud du Sahara. Paris: ministère de la Coopération, Cirad, 1989.

49. Roux Dominique – Analyse économique et gestion de l’entreprise. Edition Dunod, Paris, 1981.

172

50. Rusu C. – Organizarea structural-informaţională a întreprinderii. Editura Politică, Bucureşti, 1978.

51. Sasson M. – Nourrir demain les hommes. Paris: Unesco, 1986.

52. Scarlat E. –Dinamica sistemelor. ASE Bucureşti, 1994.

53. Shastry SV, Tran DV, Nguyen VN, NandaJS. – Viabilité de la production agricole intégrée. FAO, Dix-huitième session de la commission internationale du riz, Rome, 1994.

54. Tababe S. – Ecology and practical technology peasant farming systems in Thailand. National Museum of Ethnology. Osaka, White Lotus Bangkok, 1994.

55. Timmer P, Falcon W, Pearson S. Analyse de la politique alimentaire: A World Bank Publication. Economica 1986.

56. Trebuil G. – Modernisation des itinéraires techniques rizicoles et transformations récentes de l'agriculture en Thaïlande. Nakhom Pathom: Kasetsart University, 1991.

57. Tsakok I. - Agricultural price policy. A practionner's guide to partial equilibrium analysis. Ithaca: Cornell University Press, 1990.

58. Verbanen I. – Management şi eficienţă. Editura Hora, Bucureşti, 1994.

59. Walliser B. – Systèmes et modeles, introduction critique a l’analyse des systèmes. Edition du Seuil, Paris, 1977.

173

60. Wilson B. – Systems concepts, methodologies and applications. John Willey and Sons, 1984.

61. Zadeh L.A., Polak E. ş.a. – Teoria sistemelor. Editura tehnică, Bucureşti, 1973.

62. *** – Organisation de Coopération et de Développement Économiques. Problème des échanges agricoles. Paris: OCDE, 1982.

63. *** – Politiques des prix agricoles, problèmes et propositions. Rome: FAO, 1987.