NICHITA STANESCU

Neomodernismul

Neomodernismul este un curent ideologic, literar definit de spiritul creator postbelic, caracterizat prin respingerea formelor grave și prin redarea temelor grave într-o manieră ludică, de joc, ce ascunde însă tragicul. Literatura neomodernistă este definită printr-un imaginar poetic inedit, limbaj ambiguu, metafore subtile și expresie ermetică. 

Neomodernismul s-a conturat în doar 7 numere ale revistei "Albatros" editată în 1941 și condusă de Geo Dumitrescu. Această nouă formă de manifestare a modernismului ce se prelungește până prin anii '60 este îndreptată cu fața spre un trecut exemplar. Scriitorii neomoderniști doresc să se despartă de "spiritul veacului", care este cel al războaielor și să recupereze valorile și modelele.

Reprezentanți

Printre reprezentanții de seamă ai ideologiei neomoderniste se numără Gellu Naum și Nichita Stănescu, acesta din urmă fiind liderul generației anilor '60. Scriitorii generației șaizeciste aveau o libertate interioară și protestau împotriva realismului socialist.

Orientare manifestată în literatura română în anii 1960-1970. După mai bine de un deceniu (1950) dominat de proletcultism (literatura aservită ideologiei comuniste), intervine un dezgheţ ideologic, o mai mare toleranţă a autorităţilor faţă de scriitorii şi oamenii de cultură în general.

Poetii generatiei 60 incearca sa recupereze, dupa o perioada in care li ricul fusese subordonat modelului realist-socialist de literatura (deci politizat si transformat intr-un mijloc de propaganda), teritoriile poeticului, restabilind legatura intrerupta in anii razboiului si cei ai dictaturii proletariatului cu marile valori literare interbelice. Daca literatura occidentala se indreapta in acei ani spre o noua sensibilitate si spre o noua orientare culturala - post-modernismul, la noi, creatorii isi orienteaza energiile spre recuperarea estetica si valorica a modernismului interbelic ce nu-si epuizase in intregime, din motive obiectiv-istorice, resursele creatoare. Astfel ia nastere neomodernis-mul, fenomen cultural autohton.

Neomodernismul in opera lui Stanescu

˝Solemn şi sprinţar, melancolic şi nepăsător, ardent şi glacial, jovial şi orcular˝ în vremea lui Ovidiu Crohmălniceanu, Nichita Stănescu e poetul pentru care poezia e ˝însuşi sensul vieţii˝;

se remarcă prin o mare mobilitate asupra viziunii despre iubire, natură, istorie, logos, moarte, destin , geneză, dar şi printr-un joc insolid al cuvintelor cărora le oferă materialitate şi independenţă.

A identifica rolul lui Nichita Stanescu intr-o ordine literara inseamna a surprinde dincolo de transformarile universului poetic, evidente de la un volum la altul, acele elemente constante care-i asigura originalitatea. Un element care se poate constitui intr-un prim reper de orientare il constituie incercarea de reabilitare a lirismului. Poezia devine lirism si sensibilitate. Se ajunge, astfel, la aproximarea unui nou statut al poeziei, aceasta devenind o cale de comunicare cu inefabilul, cu acel „tulburator nu-stiu-ce", cu acel „ceva" ce se afla mai presus de puterile umane de cunoastere si intelegere. Poezia stanesciana va propulsa la limita investigarea universului si, o data cu aceasta, a discursului poetic, aducand o reforma radicala intr-un dublu registru: la nivelul viziunii poetice asupra lumii si la nivelul limbajului.

Poezia lui Nichita Stanescu a insemnat o revolutionare a posibilitatilor de expresie ale limbajului, o redefinire a poeziei si o cautare a altei zone poetice. Din lirica modernista interbelica se regasesc, in neomo-dernismul stanescian, redimensionate, transfigurarea realului in cuvinte, magia lexicala specifica lui Arghezi, ermetismul barbian, vocatia vizionara" a lui Lucian Blaga. Toate, insa, pe un alt teritoriu liric, implantate pe o noua sensibilitate poetica.

Primele doua volume - Sensul iubirii si O viziune a sentimentelor - au ca tema dominanta iubirea. Iubirea si conceptia asupra poeziei, mai binezis asupra limbajului, sunt doua suprateme ale poeziei stanesciene.

Iubirea este, in aceste poeme, un sentiment originar, al nasterii cuvantului. Momentul iubirii - si al poeziei - este un moment initial, o clipa a inceputului, de manifestare a starii jubilatorii.

Surprinde, inca de la primele volume, reintoarcerea la lirism a poeziei si o anume materialitate si corporalitate a perceptiei. Spatiul poetic este conceput ca o lume a obiectelor si fiintelor intrate in rezonanta sub impulsul energiilor afective, lumea intreaga se transforma in spatiu de joc, iar gesticulatia erotica se mentine intre ritual si joc. Mainile mele sunt indragostite, / vai, gura mea iubeste, / si, iata, m-am trezit / ca lucrurile sunt atat de aproape de mine, / incat abia pot merge printre ele / fara sa ma ranesc." {Varsta de aur a dragostei}.

Particularităţi ale poeziei neomoderniste cultivate în lirica lui Nichita Stănescu:

poezia contrariază permanent aşteptările cititorului;

o poetică a existenţei şi a cunoaşterii;

lupta sinelui cu şinele; confruntarea dintre creator şi gânditor;

redefinirea poeticului; lupta cu verbul (necuvintele);

cunoaşterea deplină numai prin poezie, ca gest de participare la creaţie;

intelectualismul;

reinterpretarea miturilor;

reflecţia filozofică, abordarea marilor teme ale liricii;

ironia, spiritul ludic;

reprezentarea abstracţiilor în formă concretă are ca efect plăsmuirea unui univers poetic original, cu un imaginar propriu, inedit;

transferul dintre concret şi abstract funcţionează bivalent, punând în discuţie relaţia dintre conştiinţă şi existenţă;

ambiguitatea limbajului împinsă până la aparenţa de nonsens, de absurd; răsturnarea firescului; ermetismul expresiei;

subtilitatea metaforei;

insolitul imaginilor artistice.

În universul său poetic, descoperim alternanţa pulsatorie a unui univers inteligibil, populat de esenţe şi idei în sens platonician, imaginile trădând aspiraţia dezmărginirii eului şi a integrării în Marele Tot, şi a unui univers sensibil, populat de fenomene, indivizi, materie, imaginile sugerând refugiul în concretul teluric şi în individual.

Poezia lui Nichita Stanescu se afla la limita superioara a modernismului. Ea devine joc, si anume joc al limbajului, dar si integrare dureroasa a eului liric, joc cu sine insusi in incercarea de a intelege lumea.

Multumesc pentru atentie!!!