Serie nouă · Anul XXV · nr. 1-2 (275-276) · Suceava · ianuarie - februarie 2014

BUCOVINALITERARĂ

Revis

tă a

So

cie

tăţi

i S

cri

ito

rilo

r B

uco

vin

en

i

Revistă editată de Societatea Scriitorilor Bucovineni

DIRECTOR:

Carmen-Veronica STEICIUC

REDACTOR-ŞEF:

Alexandru Ovidiu VINTILĂ

REDACTORI:

Georgiana DIACONIŢA Sabina FÎNARUFlorin Dan PRODAN

COLEGIUL REDACŢIONAL:

Acad. Dimitrie VATAMANIUCProf. univ. dr. Adrian Dinu RACHIERUProf. univ. dr. Mircea A. DIACONUProf. univ. dr. Elena Brânduşa STEICIUCIon BELDEANU (Preşedinte de onoare al S.S.B.)Nicolae CÂRLAN

COLABORATORI PERMANENŢI:

Adrian ALUI GHEORGHE (Piatra Neamţ)Liviu ANTONESEI (Iaşi)Leo BUTNARU (Chişinău)Al. CISTELECAN (Târgu Mureş)Ilie LUCEAC (Cernăuţi)Liviu Ioan STOICIU (Bucureşti)Matei VIŞNIEC (Paris)

Redacţia şi administraţia:Str. Ciprian Porumbescu nr. 1, 720066 - SuceavaE-mail: bucovina.literara@yahoo.com

BUCOVINALITERARĂ

Număr ilustrat cu reproduceri după picturi semnate de artistul plastic

Antonio POSSENTI (Italia).

autograf ion mureşan

1

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

Întoarcerea lui Ulisesculptorului Ilarion Voinea

Planetã norocoasã trecu peste corãbii,Cãdelniþe de ceaþã se prãbuºeau cu vaier,În calã, ºobolanii se pregãteau sã nascã.Negresele alãptau în port copii de aer.

Sfârºise cruciada ºi, preabogaþi în semne,Sculptam miresme limpezi pe Pontus Euxin,Bolborosea lumina ucisã blând de alge,Din teascuri mari de calcar curgea molatec vin.

Cum vâslele de cearã adulmecau nisipul,Deasupra pescãruºii musteau neîntreruptCa niºte fructe a cãror sãmânþã e un vuiet,Iar pomul ce le poartã e înãuntru în fruct.

Credeam cã la sosire te voi gãsi la þãrm,Nicicând aceasta însã n-avea sã se întâmple,Eram cu mult mai tânãr decât copil plecasem,Doar umbra mea pe punte albise pe la tâmple.

A trecut ziua de 15 ianuarie, când se acordă „cel mai râvnit premiu literar” (cum e prezentat oficial de organizatori) pentru poeți, Premiul Național „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia (se acordă acum și premiul pentru debut editorial, care confirmă sau nu o valoare, în timp; se dovedește a fi conjunctural). Dacă n-ar fi transmis TVR 1, la Telejurnalul de la ora 20 știrea de câteva minute, evenimentul de la Botoșani ar fi rămas fără nici un ecou (să sperăm că Stelian Tănase se va perpetua în fruntea televiziunii publice; de când a venit el director general interimar aici, unii scriitori apar la Telejurnal; pe 4 ianuarie 2014, înaintea premiaților de la Botoșani, a intrat pe post înmormântarea lui Traian T. Coșovei, preț de câteva minute). La nivel central, nici un ziar sau tabloid nu a consemnat premiații și nominalizații Premiului Național „Mihai Eminescu” (doar pe agențiile de știri online s-a preluat anunțul organizatorilor de la Botoșani, presa scrisă nu s-a deranjat să-l publice; rămâne de văzut de aici înainte ce revistă de cultură va prelua acest anunț). În schimb, la București s-a făcut mare caz de refuzul premiilor „Cartea de poezie a anului 2013” (la consacrați, Dan Sociu) și „Tânărul poet al anului 2013” (Andrei Dosa), de Ziua Culturii Naționale, pe 15 ianuarie 2014, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, motivându-și politic gestul (că nu suportă actualii guvernanți ai USL; e opțiunea lor, nu e nimic de comentat; publicitatea politică pe care și-au făcut-o are rostul ei). Onestă a rămas atitudinea debutantului Ștefan Baghiu, premiat la poezie și la Botoșani și la București pe 15 ianuarie 2014, care s-a bucurat fără tam-tam de premiile primite din bani publici. Aici ar trebui subliniat acest aspect, că premiile Galei Tinerilor sunt asigurate din bani publici, prin ICR și Ministerul Culturii. Bani publici: care e problema? La fel este asigurat Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” de la Botoșani, din bani publici (prin Primăria Botoșani), acordat în aceeași zi de 15 ianuarie – premiu de nerefuzat, fiindcă nu scoate nici

22

Liviu IoanSTOICIU

jurnal comentat un „guvernant” actual bani din buzunarul lui. E descurajant, banul public ar trebui să fie cât mai des și mai consistent direcționat către premii literare și cultură scrisă. De reținut, totuși: refuzul unui premiu literar din motive politice face scriitorul român mai vizibil! Premiul Național „Mihai Eminescu” Opera Omnia îl are drept președinte de juriu pe N. Manolescu. Laureat al acestui premiu a fost, în 2014, Ion Mureșan, nominalizați au mai fost C. Abăluță, Ovidiu Genaru, Vasile Vlad, Lucian Vasiliu, Mircea Cărtărescu și cel ce scrie aceste rânduri (eu am fost luat prin surprindere, organizatorii nu m-au anunțat și nici nu m-au invitat la Botoșani, am aflat cu totul întâmplător de nominalizare, citind pe Internet pagina de cultură a lui N. Sava din ziarul Ceahlăul din Piatra Neamț, ziar fără de nici o audiență, altfel, pagină de cultură pe care o frunzăresc din când în când numai fiindcă e semnată de N. Sava; culmea, la Piatra Neamț sunt două ziare cu același nume).

Mi-am amintit, conștientizând anonimatul de la nivel central al manifestării de la Botoșani (unde a fost o adevărată sărbătoare, din fotografiile văzute pe agenții de știri din Botoșani) din 15 ianuarie 2014, de primul angajament al președintelui reales al USR, N. Manolescu din Programul său de candidatură din toamna anului trecut (îl citez mai pe larg, să înțelegem buna sa credință; e bine să-l recitim acum, în orice caz) – Primul angajament pe care mi-l iau: voi folosi toate pârghiile pe care mi le pune la dispoziţie preşedinţia USR pentru ca scriitorul român să-şi redobândească, fie şi într-o oarecare măsură, demnitatea şi prestigiul şi care să-i redea un loc central în societate, precum şi respectul contemporanilor săi. S-ar putea să vi se pară prea mari cuvintele. Mă număr printre aceia care cred că, numai dacă îţi propui mult, obţii mult. Nu-mi permit să vă supun atenţiei un Program meschin. USR nu e o asociaţie oarecare. Ea este o elită, din care fac parte cei mai valoroşi scriitori din ţară şi care merită din plin să fie respectată de contemporanii noştri. Unii dintre ei ne-au studiat operele în şcoală şi, alţii, cu siguranţă, ni le vor studia în anii ce vin. Unde cred că am greşit noi în deceniile din urmă este în faptul de a fi trecut prea uşor cu vederea peste legătura foarte strânsă dintre noi, cei care scriem, şi cei care ne citesc sau nu în ultimul rând, îşi dau examenele citindu-ne opera, ceea ce înseamnă că intră în viaţa adultă şi pe mâna noastră. Sunt jenat sau de-a dreptul furios când remarc că alte categorii socio-profesionale, faţă de care, ţin să precizez, nu nutresc nici cel mai mic dispreţ, cum ar fi: politicienii, oamenii de afaceri, starurile de tot soiul şi de toată mâna, de la fotbalişti

Banul public și vizibilitatea

scriitorului român

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

vedem din ce cauză n-am izbutit să ne afirmăm cum s-ar fi cuvenit în faţa contemporanilor noştri, cu alte cuvinte, să ne asumăm noi înşine responsabilitatea acestei stări de lucruri. E uşor să dăm vina pe alţii. Am făcut oare tot ce ţinea de noi ca să merităm să ni se recunoască rolul esenţial jucat în orice societate de către scriitor? Am avut întotdeauna urechile ciulite la realitatea zilelor noastre, la nevoile oamenilor dintre care se recrutează cititorii noştri? Am reuşit să le

înţelegem aşteptările ca să le putem răspunde? Am scris cărţile de care cititorii noştri au nevoie? E vorba de o problemă de valoare şi, în acelaşi timp, de una de etică. Sigur, „etic”, Dan Sociu și Andrei Dosa au avut „urechile ciulite la realitatea zilelor noastre, la nevoile oame-nilor”… Dar am recitit bine? Întrebarea era: Am scris cărţile de care cititorii noştri au nevoie? E clar, să fii vizibil trebuie să fii pe placul cititorilor, adică să fii un scriitor de succes. Câți scriitori pot fi de succes? Zece? Și N. Manolescu anunță, la finalul Programului său de candida-tură: Voi încerca să cresc prin toate mijloacele disponibile vizibilitatea breslei, în ţară, dar şi peste hotare. Voi încerca să atrag atenţia opiniei

publice asupra acelor manifestări ale noastre care au în centru cartea de literatură, dezvoltând, în acest scop, relaţiile cu şcolile şi universităţile, colaborând cu autorităţile dăscăleşti la elaborarea unor programe din care literatura actuală să nu lipsească. Simplă „demagogie critică” electorală? Vizibilitate a scriitorului român peste hotare, dacă nu în țară? Măcar la Paris, unde e domnul N. Manolescu ambasador UNESCO de când a preluat președinția USR. Să fim sobri… Să fiu iertat că am citat atât – dar voiam să ne intre bine în cap promisiunea președintelui reales al USR, să putem să luăm seama: s-a schimbat în bine situația „vizibilității” scriitorului român, în ultimul timp? Din contră! Să nu-mi spuneți că a trecut prea puțin timp de la această promisiune. Nu cumva s-a înrăutățit inadmisibil? Să fie pur și

jurnal comentat

la vedetele de televiziune, se bucură de atenţia mass-mediei într-o măsură mult mai mare decât aceea acordată nouă, celor care scriem. Sau când văd că emisiunile culturale sunt difuzate, când sunt, la miezul nopţii pe canalele naţionale iar pe cele comerciale niciodată. Ca să nu mai vorbesc de ploconelile televizate ale unor jurnalişti în faţa câte unuia care se laudă în gura mare că n-a citit nici o carte în viaţa lui, dar care n-a catadicsit să ia un interviu unui scriitor care a publicat în viaţa lui zeci de cărţi. Să vă mai aduc aminte că dispariţia unor colegi ai noştri, mari scriitori, n-a fost uneori nici măcar menţionată în mass-media? Veţi spune: nu depinde de noi. Vă voi răspunde: depinde şi de noi. Forţa USR constă în solidari-zarea noastră, a tuturor, în jurul ideii nobile că nici o societate din lume, nici cea mai săracă spiritual, nu poate trăi fără cărţi. Se poate scufunda, desigur, în mediocri-tate şi în uitare, dar e pe riscul ei, căci, mai devreme sau mai târziu, va dispărea. Istoria ţine minte doar societăţile care au produs şi consumat cultură. Peste celelalte trece cu buretele. Ştiind acestea, nu credeţi că e cazul, şi eu spun că şi momentul, să ne străduim să impunem societăţii respectul care ni se cuvine? Nu vă ascund, deşi sunt lucruri care, cum spune vorba românească, nu se dau din casă, că, dacă USR a supravieţuit crizei graţie banilor acordaţi de două guverne succesive, aceasta s-a datorat faptului că a fost recunoscută ca un brand naţional... Ați reținut, bani publici acordați USR și literaturii române de către două guverne succesive, inclusiv pentru premii literare și festivaluri de anvergură (festivalul de pomină de la Iași, FILIT, exclusivist, fără implicarea USR, care a servit doar interesele unei anumite părți a literaturii române, aceea aflată în grațiile organizatorului, Dan Lungu, a avut alocați 500.000 de euro, dacă nu mult mai mult, numai din bani publici). Continuă N. Manolescu: În vederea redobândirii demnităţii de breaslă, trebuie, înainte de toate, să aruncăm o privire în propria ogradă şi să

3

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

jurnal comentat

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

simplu ignorat de mass-media „cel mai râvnit premiu literar din România”, acordat la Botoșani de un juriu de critici de vis, nu arată adevărata dimensiune a neputinței noastre scriitoricești? Nu l-am văzut pomenind de acest Premiul Național de Poezie nici măcar pe N. Manolescu în articolele sale publicate în ziarul Adevărul, cu atât mai puțin nu l-am văzut „pe televiziuni” să-i facă publicitate… Care vizibilitate a scriitorului român în România, va să zică? Revistele literare ale USR (și așa în pericol să nu mai apară, dacă nu intervin guvernanții, cu bani publici, să le subvenționeze) și cărțile originale ale scriitorilor români nu au cititori (doar câțiva au succes, succes plătit din greu de Editura Humanitas; bineînțeles, nu mă refer la poezie, imposibil de ofertat și cumpărat). Nu avem agenții literare, care să le promoveze. Mai are rost să enumăr și eu lipsa emisiunilor literare în mass-media audiovizuală, de impact, și a paginilor de literatură în presa scrisă (toate au rubrici de cultură, dar sunt scrise amatoristic și au prezentări făcute după ureche)? Nici măcar editurile mari de la noi n-au programe de traducere în limbi de circulație a cărții originale (pe care ele le editează), iar Ministerul Culturii și ICR toacă bani publici cu prezențele românești la târgurile internaționale pentru a bifa pe hârtie cheltuielile făcute pentru prieteni ai lor, pe care-i plimbă în lume și-i traduc. Condiția scriitorului român obișnuit e de plâns. Sigur, e de invidiat condiția scriitorilor descurcăreți, de succes. Ziarul la care colaborează președintele USR, Adevărul, atrăgea atenția zilele trecute asupra celor mai bine plătiţi scriitori (adevărați „boieri ai minții”, care dau și ei lecții de etică), în 2012: 1 – Mircea Cărtărescu, 540.000 de dolari. 2 – Gabriel Liiceanu, 460.000 de dolari. 3. D.R. Popescu – 440.000 de dolari. 4 – Andrei Pleşu, 300.000 de dolari. 5 – Nicolae Breban, 290.000 de dolari. 6 – Neagu Djuvara, 240.000 de dolari. 7 – Augustin Buzura, 220.000 de dolari. 8. - Nicolae Manolescu, 170.000 de dolari. 9 – Dinu Săraru, 150.000 de dolari. 10 – Radu Paraschivescu, 80.000 de dolari (Clasament Forbes, 2012, completat Adevărul). Acești scriitori treziți la realitate au devenit vizibili „prin ei înșiși” (asta ar fi soluția ideală; dar rar se întâlnește valoarea cu succesul), fără vreo intervenție a președintelui USR, pus pe mari promisiuni…

21 ianuarie 2014. București

24

biblioteca Bucovina literarăbiblioteca Bucovina literară

Petru Ursache, Etnoestetica, Cluj-Napoca, Eikon, 2014

Iustin Panța, Intențiile tăcerii, Bistriţa, Charmides, 2012

Nina Coman, Ghinga pe înțelesul tuturor, Bistrița, Charmides, 2013

Lucian Alecsa, Alzheimer, fratele meu geamăn, Bistrița, Charmides, 2013

Ioan Es. Pop, 1983. Marș 2013. Xanax, Bistriţa, Charmides, 2013

Luminiţa Dascălu, Ţinutul fratelui mai mare, Bistriţa, Charmides, 2013

Poetul care pozează Poeziei, neştiind niciodată dacă stă cum trebuie.

*Sunt scriitori care scriu cu uşurinţa cu care s-ar spăla

pe mîini. Şi alţii care scriu cu durerea cu care şi-ar jupui mîinile.

*A te lăsa scris de operă, plagiat de Înger. Îngerul nu

e aici decît sublimul obiectual (un ideal de sublimare a lucrurilor – vezi Pavel I-a Cor. 6,3).

*Candoarea pervertită a proştilor: „ei au pe-această

lume, afirmă La Bruyère, rolul hărăzit bufonilor de la curte; adică sunt oameni lipsiţi de răspundere”. Totuşi, răspunderea prostiei în lume e imensă. Bufoneria e doar estetismul prostiei.

*Lacrimile care diluează o metaforă.

*Iubirea pipăie în răstimpuri eternitatea din noi.

*„Marile puteri, scria Napoleon, mor de indigestie”.

La urma urmei depinde cu ce le alimentăm… *

Are în faţa sa două căi: a porni de la maeştri pentru a-i degrada, a porni de la minori pentru a-i perfecţiona.

*Un vis uşor, precum o subliniere a realului.

*Mult mai uşor ar trebui să-i ierţi pe cei ce ţi-au făcut

rău ţie, decît pe cei ce-au făcut rău altora, dar e oare… uşor?

*Cinismul unei nemuriri nespecificate, fără

„conţinut”. *

Din ce în ce mai mult, trecutul contează pentru tine prin faptele neîntîmplate. Măsura sa: neîmplinirea.

*Iubirea de Formă (de finit) trădează un grad de

epuizare lăuntrică. *

Teroarea amneziei: ţi se pare că uiţi lucruri pe care nu le-ai ştiut niciodată.

aforisme

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

5

GheorgheGRIGURCU

„Poetul care pozează Poeziei”

*Ratarea ca o eliberare de sub povara unor proiecte,

datorii, misiuni etc. O regăsire a ta însuţi în libertatea neîmplinirii.

*„Din clipa în care se apucă de filosofie, orice femeie

devine suficientă şi agresivă şi se poartă ca o parvenită” (Cioran). Uneori, după cum am constatat şi numai cînd e titrată în filosofie…

*Perfecţiunea ca o forţă conservatoare, ca o frînă de

care nu eşti dispus totdeauna a te folosi. *

Întemeind o şcoală, un mare creator se străduieşte a imita, avant la lettre, pe cei ce-l vor imita… Cercul vicios al manierei.

*Pe cînd omul se plînge, poezia plînge fără adresă.

*Cu sau fără voie, integrezi ceea ce nu combaţi.

*Inocenţa oricărei contestări făcute din bună-

credinţă. *

Dacă n-ar manipula abstracţiuni, politica s-ar bloca de imagini, emoţii, năzuinţe, ezitări, amintiri, iubiri şi uri. Inumanitatea sa de mecanism pus în slujba umanităţii.

*Simţi nevoia de-a te prosti în răstimpuri, din

inocenţă, din umilinţă, din jenă faţă de tine însuţi. *

Vinovăţia: o dificilă, permanentă echilibristică între tine şi ceilalţi.

invitatul revistei

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

26

JohannLIPPET

„Eu nu sunt unul care vede în scriitor un semi-Dumnezeu.

Eu văd în scriitor un om înţelept, un om foarte normal.”

Pe poetul Johann Lippet l-am întâlnit la Festivalul Internaţional de Neoavangardă, desfăşurat la Iaşi, ediţia a II-a, 4–8 iunie 2008. Înalt, cu alură de baschetbalist, blond cu ochi albaştri, păr bogat revărsat pe umeri, mustaţă coadă de rândunică. Un om echilibrat, calculat, vorbind rar şi graseiat. Aveam puţine informaţii despre el. Şi acelea auzite când şi când, la „Europa liberă”, înainte de Revoluţia din 1989. Se vorbea mai mult de celebrul Grup de Acţiune Banat (Aktionsgruppe Banat), Johann fiind unul din fondatorii acestuia. Câteva date biografice despre Johann Lippet consider că sunt absolut necesare.

Născut la 12 ianuarie 1951, la Wels, un oraş industrial din Austria Inferioară. În 1956, când Johann avea 5 ani, familia Lippet se întoarce în România şi se stabileşte în Vizejdia, judeţul Timiş, localitatea natală a tatălui său, Jacob. Johann, care era al doilea din cei patru copii ai familiei Lippet, a urmat în această localitate şcoala elementară, apoi liceul german la Sânnicolau Mare. A absolvit Facultatea de Filologie din Timişoara, secţia germană-română, în 1974. Timp de 4 ani, până în 1978, a fost profesor de limba germană la o şcoală din Timişoara, apoi secretar literar la Teatrul German din acelaşi oraş. A debutat în 1969, în ziarul timişorean „Neue Banater Zeitung”, cu versuri. Editorial cu Biografie. Un model, Editura Kriterion, Bucureşti, 1980, pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România, pentru debut. În 12 iulie 1987, a emigrat în R.F.G. Din 1988 trăieşte la Sandhausen, lângă Heidelberg. Este scriitor liber profesionist din 1999. Este căsătorit şi are un copil. Majoritatea scrierilor sale literare au fost publicate la Editura Wunderhorn din Heidelberg, cum ar fi: Despărţire, rezonanţă şi receptare (povestire), Groparul (povestire), Viaţa unui dosar. Cronologie a unei urmăriri. Dintre importantele premii literare primite, menţionăm: Premiul Uniunii Scriitorilor din România, în 1980, Premiul pentru literatură „Adam

Müler-Guttenbrunn” – 1983, Premiul Landului Baden-Würtemberg – 1997, Bursa Fundaţiei „Conrad Adenauer” – 2001, Premiul special al Festivalului Internaţional de Neoavangardă, pentru promovarea culturii române în Germania – 2008, Iaşi.

L-am abordat, fără să ezit prea mult, spunându-i deschis că doresc să fac un interviu cu el. Înregistrarea dialogului (mai întâi furat, apoi consimţit de Johann) s-a desfăşurat în condiţii improprii pentru aşa ceva. Era sfârşitul unei zile încărcate de evenimente specifice unui asemenea Festival, şi toţi stăteam pe terasa unui restaurant: o muzică tâmpită, care se transformase într-un zgomot asurzitor, toată lumea vorbea tare pentru a se auzi cât de cât, mai era şi căldura care ne topea. Mai bine să vedem ce a reţinut reportofonul, în asemenea condiţii:

Johann Lippet: Ce-ai acolo? Să nu mă înregistrezi, că te ia dracu'.

Vasile Proca: Nu, bătrâne, stai liniştit, e închis. Uită-te la el. Voiam să te întreb cum ai ajuns tu la poezie, când ai conştientizat că eşti hărăzit poeziei? O să-i iau un interviu şi lui Octavian Soviany. Un tip interesant. Ca poet şi critic literar e foarte bun.

J.L.: Şi ca personaj – e interesant.

V.P.: Spune-mi ceva despre Grupul vostru din Banat. Cine erau membrii Grupului, ce gândeaţi, cum vă raportaţi la prezentul de atunci?

J.L.: Ce, parcă tu nu ai auzit nimic? Eu cred că da. E un fapt ştiut deja. Mai mult în zona Timişoarei, ce-i drept. În restul ţării, nu am idee cât s-a vorbit despre Grupul de Acţiune Banat. A avut grijă Securitatea de aspectul acesta. A avut treabă multă cu noi. Ne simţeam urmăriţi tot timpul. Cei care au fost colegi de şcoală atunci, mai târziu au ajuns nume sonore în literatură. Eram vreo cinci. Am publicat în revista şcolii, mai întâi. Eram mândri de noi. Ne făcea o mare plăcere s-o arătăm şi altora.

V.P.: E de înţeles, am trăit şi eu asemenea momente, când am publicat prima dată în revista Liceului. Nu am putut dormi câteva nopţi la rând. Eram inundat de o plăcere fără margini. Citeam, citeam poezia publicată şi nu mă săturam. Eram abordat de toată lumea,

invitatul revistei

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

7

îndeosebi de frumoasele mele colege din şcoală.J.L. (râde): Aveam noi pe unul în sat, care

nu era căsătorit. Era un bărbat foarte frumos. Şi femeile, toate, îl doreau. El era la muzică. Ştii, cânta la doba mare. Era cineva atuncea. El era un bărbat frumos, dar nu se căsătorea. Şi din cauză că le ignora, femeile spuneau: „Domnule, ce atâta muzică?”. Atunci, la 25-30 de ani, erai bătrân dacă nu te căsătoreai. Şi el avea o vorbă pe care le-o spunea în româneşte: „Fiştecare cu plăcerea lui şi cu p… mă-sii. Aşa. Ha, ha, ha”. Ăia nu înţelegeau, că le vorbea româneşte. Femeile îndeosebi. El era vecinul meu. Al doilea vecin.

V.P.: Uite, eu ţi-am povestit cum am publicat prima poezie, cum, ulterior, am avut lecturi publice la Bar Student Club, de la Casa Studenţilor din Iaşi. Apoi, publicarea în reviste ş.a.m.d. La tine cum a fost?

J.L.: Toate au început cum încep la fiecare. Poţi să-ţi închipui că fiecare, la 13-14 ani, începe să mai scrie o poezie, deja două. Adică, sentimentele sunt foarte tari în perioada aceasta. Că fiecare, probabil, a încercat să scrie ceva fără să cunoască literatura sau să aibă model literar, sau nu ştiu ce. Asta vine după aia. Însă, înainte, suntem siguri că acestea se întâmplă. Sunt aceste sentimente foarte puternice. De exemplu: te poate înfiora cireşul care e în floare, sau nu ştiu ce. La vârsta asta, de 13-14 ani, se spune că nu-i valabil peste tot, dar peste tot este aşa. Şi-atunci e de înţeles acel fior care dă naştere luminii interioare, creaţiei. Şi închipuirilor minţii. Era vârsta întrebărilor.

Noi am avut la şcoală, cum am spus, o revistă a şcolii care era pe atunci, ca toate revistele. Aveam o profesoară de germană genială. Simţea cine are talent, cine are aplecare, care are simţ pentru literatură. Ne îndemna să scriem.

V.P.: Unde se întâmpla asta?J.L.: La Sânnicolau Mare.

V.P.: Acolo te-ai născut tu?J.L.: Nu, acolo am făcut şcoala. Şcoala

generală şi liceul. După clasa a patra, noi plecam la internat. O şcoală cu tradiţii. Mai înainte, acolo fusese Şcoala de maici. Erau dascăli renumiţi. Acum a decăzut. În anii şaizeci, când mergeam eu la şcoală, prin oraş circula stropitoarea. Ştii, maşinile alea care stropeau asfaltul. Mirosea plăcut, erau flori, erau tei, erau pomi. Era partea centrală a oraşului. Restul, de fapt, era sat. Era ca în mediul rural. Dar nu era o

ruptură de felul acesta: că aici e bogăţie şi acolo-i mizerie. Acolo erau casele particulare ale oamenilor.

V.P.: Vrei să mai spui ceva despre debutul în revista şcolii?

J.L.: Aşa. Am vă-zut-o, daţi-mi-o şi mie. Mi-au dat revista. Era o revistă trasă la hectograf. Eram bucuros, cum să nu fiu? Tu cred că ai trăit asta. Cine n-a scris o poezioară? Despre natură, despre nu ştiu ce. Şi aşa s-a întâmplat cu mine. Noi, la Sânnicolau, eram vreo 6-7 în grup. Am rămas împreună şi când eram la liceu. Bineînţeles, eu eram la internat. Restul erau la particular.

V.P.: Ce nume poţi aminti din acea perioadă?

J.L.: Richard Wagner, Anton Sterbling, William Totok, Werner Kremm şi eu. Cu Wagner eram coleg din clasa a IX-a. Richard Wagner care, mai târziu, va fi primul soţ al Hertei Müller. El stătea la particular, în gazdă, cum se mai spune. Mergeam seara la masă. Apoi, o tuleam de la internat, treceam pe la el. Mai era şi un alt coleg. Şi colegul acela: „Care mai bea un lichior mic?”. Dar nu eram beţivi. Şi vişinată beam. Ne arătam şi noi ce-am scris. Şi citeam împreună. Dar eram foarte tăcuţi şi foarte secreţi. Şi aşa, cu timpul, s-a cronicizat boala poeziei. Atunci am început să citesc autori importanţi. Fiecare făcea lucrul acesta. Comentam, cu pasiune, ce am citit, ce am scris. Dar era unul, în grupul nostru, care n-a scris, n-a publicat. Dar era

invitatul revistei

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

28

genial. Werner Kremm îl cheamă.

V.P.: N-am auzit de numele ăsta.J.L.: Este şi acum la Timişoara, la o revistă

în limba germană. Singura care mai apare.

V.P.: Şi n-a publicat cărţi?J.L.: Nimic. Dar atunci era excepţional.

Dacă iei, din arhivă, revistele sau revista pe care o am eu din 1974, vei vedea ce noi erau textele lui. Cele mai fanteziste. Cele mai de valoare. Pentru el era o satisfacţie. El nu era literat în sensul ştiut, nu era un scriitor în sensul de a avea această necesitate. El era un provocator. El, de exemplu, la o poezie a lui Brecht, care a fost un poet baroc şi ştii şi tu, poeţii baroci erau poeţi religioşi, şi el a transcris poezia acestuia, dar inversând versuri sau cuvinte. Făcea şi chestii din astea. Şi eu făceam din astea, dar la el reuşea cel mai bine. Adică într-un Achtung Deutsch aiurea. A făcut asta până în 1975. De atunci Kremm n-a mai scris nimic, dar a fost cel mai talentat. El nu era un literat. De regulă, noi ne întâlneam mai mult în particular. Discutam, discutam. Uneori treceam şi la alte subiecte, treceam dincolo de literatură. Revista liceului de la Sânnicolau Mare era deschisă oricui. Acolo publicau şi elevii români. Se publicau şi compuneri ale elevilor din clasele a VI-a şi a VII-a. Nu era o revistă literară propriu-zisă. Apărea de câteva ori pe an. Era un almanah. A fost scânteia care a aprins imaginaţia şi fiinţa noastră.

V.P.: Johann, eu am debutat cu un extemporal la limba română. Nu ştiam ce să scriu despre critica lui Titu Maiorescu şi a lui Constantin Dobrogeanu-Gherea. Profesoara se plimba printre bănci de parcă intrase diavolul în ea. Şi atunci, învingând emoţia, ruşinea, am scris un poem. Profesoara l-a publicat în revista liceului. Am primit şi felicitări.

J.L.: Eu ştiu o chestie asemănătoare, în legătură cu un coleg de-al meu din Timişoara. Părinţii lui l-au sfătuit să dea la Drept. Ştii ce-a făcut? La examen a scris despre poezia lui Ion Barbu (râdem amândoi). Bineînţeles că nu a reuşit, dar a fost chemat de dascăli şi felicitat. Scrisese foarte bine despre Ion Barbu. Cei de la Drept se consultaseră cu cei de la Litere.

V.P.: Cum vezi tu scriitorul? Care-i părerea ta?

J.L.: Eu nu sunt unul care vede în scriitor un semi-Dumnezeu. Eu văd în scriitor un om înţelept, un om foarte normal.

V.P.: Atunci când scriem, eu cred că nu mai suntem aşa de normali. Scriem în transă. Atunci facem să explodeze acel grăunte de nebunie dăruit de Dumnezeu. Vorbesc de scriitorii adevăraţi.

J.L.: Aşa. Asta-i altceva. Atunci suntem noi înşine. Dar asta nu are ce să-l intereseze pe cititor. De starea noastră, spun. Legat de interviu, tu mă prezinţi ca scriitor, dar nimeni nu a citit nici o carte de-a mea. Fiindcă nu a apărut nimic tradus în româneşte.

V.P.: Totuşi, prima carte publicată de tine Biografie. Un model/ Biographie.Ein Muster a fost tradusă în 1982. E adevărat, de atunci au trecut ceva ani, un sfert de secol, dacă nu greşesc, sau pe aproape.

J.L.: Cred că ai dreptate. Stai să socotesc. Din... da... aşa-i.

V.P.: Faci parte dintr-o grupare de scriitori germani celebră înainte de 1989, care au plecat în Occident, din motive diverse, dar care nu-i ştiută azi. Câţi ştiu, sau îşi mai aduc aminte, de comerţul cu nemţi sau cu evrei pe care-l practica regimul comunist? Continuă, te rog, să vorbeşti despre evoluţia voastră, a celor care mai întâi aţi publicat în revista liceului german din Sînnicolau Mare.

J.L.: Noi, cei câţiva elevi, după ce am publicat în revista şcolii, am apărut cu poezii şi în alte publicaţii: ziarele „Neue Banater Zeitung” din Timişoara şi „Neuer Weg” din Bucureşti. Apoi am publicat în revista „Neue Literatur” din Bucureşti, care era revistă a Uniunii Scriitorilor. Ziarul din Timişoara amintit mai sus a avut un supliment pentru studenţi: „Universitas” se numea. Aici, în aprilie 1972, s-au publicat discuţiile purtate între mai mulţi tineri autori germani. Era un fel de frondă literară. Abordam tot felul de subiecte. Ne gândeam la o literatură nouă, angajată. Ca urmare a acelor discuţii, a încolţit ideea că trebuie să se nască un grup de acţiune, care să propună o atitudine nouă, să schimbe modul de a privi realitatea imediată, pentru a scăpa de încorsetările acelor timpuri. Sub influenţa lui Brecht, noi experimentam, aveam o atitudine avangardistă. Eram nonconformişti.

invitatul revistei

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

9

V.P.: Fii bun, numeşte pe participanţii la acea discuţie, devenită Grup de Acţiune, devenită mişcare literară, iar acum – istorie literară.

J.L.: Nucleul îl ştii: eram cei care am publicat în revista liceului din Sânnicolau Mare, dar şi alţii. Iată-i pe toţi: Gerhardt Ortinau, Anton Sperbling, Richard Wagner, Werner Kremm, Albert Borm, Johann Lippet, William Totok, Rolf Bossert, Ernest Dichern. Cred că i-am spus pe toţi. Aşa a luat fiinţă Aktionsgruppe Banat din Timişoara. La sfârşitul acelui an 1972, rămas istorie, grupul de tineri scriitori publică primul grupaj în revista „Neue Literatur” din Bucureşti. Aici trebuie să fac o precizare: apariţia grupajului a fost facilitată de criticul literar Gerhardt Csejka şi Anemone Latzina, muza noastră, a întregului grup. Dar noi, atunci, nu am avut voie să apărem cu denumirea de Aktionsgruppe Banat, ci cu un titlu mai neutru, dar incitant într-un fel: Exerciţii pentru indiferenţi. Cred că Rolf Bossert nu a avut texte în aceste Exerciţii.

V.P.: Bine, bine, când aţi apărut, totuşi, cu de acum celebra denumire?

J.L.: Cu denumirea de Aktionsgruppe Banat vom apărea în aprilie 1974. Apariţie cu scandal. Revista a fost retrasă de la vânzare. Parcă eram în anii '50, cu acele condamnări publice. Mai trebuia să scrie şi „Scânteia” despre noi, despre grup. În rest, toţi ne-

njurau. Vezi-Doamne, veneam noi, după celebrele Teze din aprilie 1971, şi denaturam adevărul, falsificam realitatea socialistă. Da, noi abordam tema provincialismului. Era atunci un fel de mânie proletară împotriva noastră. Era şi multă stupizenie. Nu putea oricine înţelege ce facem noi. Denumirea Grup de Acţiune Banat a creat multă suspiciune, multe semne de întrebare Securităţii. Eram priviţi ca un pericol pentru societatea de atunci.

V.P.: Şi aţi rezistat, v-aţi continuat activitatea, s-au liniştit spiritele în vreun fel?

J.L.: În mai 1975, la Casa studenţilor din Timişoara, acolo unde se ţineau şedinţele Grupului, s-au sărbătorit 3 ani de la înfiinţare. Au fost presa, radioul şi multă lume: studenţi, elevi, profesori de la Universitate şi, bineînţeles, securişti. Celor din sală le-a fost prezentat un montaj cu textele Grupului, intitulat: Primit cu aplauze furtunoase din toate părţile. Eram supravegheaţi tot timpul. Ne dădeam seama de această situaţie. Tot în acest an, a avut loc o percheziţie la casa lui William Totok din Comloşul-Mare, un sat de graniţă. Totok va face puşcărie. Dar o să-ţi spun mâine mai multe, adică povestea mai în amănunt. Şi ce-o să mă mai întrebi tu.

(V.P.: Şi arătând spre reportofon cu degetul, Johann mă întreabă: „Ai înregistrat, nu? Credeai că nu mă prind?”)

V.P.: No comment. Doar am stat de vorbă cu un neamţ sau mai corect spus cu un şvab bănăţean.

J.L.: Problema e că tu vrei să mă prezinţi ca un scriitor, dar nimeni nu a citit o carte despre mine, că nu a mai apărut nimic tradus.

V.P.: Faci parte dintr-un grup celebru de scriitori germani plecaţi din ţară înainte de 1989, şi e bine ca generaţiile de azi să ştie, ce fapte s-au întîmplat cu voi, să ştie despre începuturile voastre literare. Despre tine, despre Totok, Wagner, Herta Müller. Fără exagerare, sunteţi consideraţi miracolul german din România: 30 de scriitori au debutat pe parcusul anilor 1970-1971. Îţi mulţumesc pentru toate spusele tale. Aştept cu nerăbdare să ne reîntâlnim. Şi tot cu reportofonul... deschis.

(Prezentare şi interviu realizate de Vasile PROCA)

cronica literară

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

IoanHOLBAN

Frînturi din viaţa de zi cu zi

Dialogurile Mariei-Elena Cuşnir cu „umbra” sa au ajuns la al treilea volum; cele trei „secvenţe” - Dia-log cu umbra mea, I, Eu şi umbra mea şi Dialog cu umbra mea, III (Editura Opera Magna, 2013) -, deşi păstrează forma şi ordinea cronologică specifice, nu reprezintă un jurnal intim, ci se apropie, mai degrabă, de formula compozită a confesiunilor: dialogurile cuprind notaţii ale stărilor interioare, frînturi din viaţa de zi cu zi a unei fiinţe în luptă cu vremea, cu „clipita” sa, pentru a (re)găsi timpul pierdut şi reflecţii despre preajma sa şi, mai ales, despre generaţia din care face parte: „Suntem generaţia ce ne irosim viaţa în obscuritate - notează cu nedisimulată amărăciune Maria-Elena Cuşnir -, răsfoind presa sau pierzînd prea multe ore în faţa televizorului, lăsîndu-ne îndoctrinaţi de ştiri explozive, atît de departe de realitate. Spaţiul nostru vital s-a restrîns. Nu mai contează ce gîndim sau ce gîndesc alţii despre noi”. În acest orizont, cele mai multe dintre notaţiile din Dialog cu umbra mea fixează paragina, surparea de după ieşirea la pensie („Sentimentul că eşti inutil după retragerea la pensie lasă un gol sufletesc imens, ca şi cum te-ai prăbuşi. Retras în ungherul tău te simţi părăsit. Viaţa de fiecare zi e lipsită de sens. Existenţa devine pustie în ciuda altor motive existenţiale pe care le cauţi cu disperare. Sentimentul înfrîngerii coincide cu nefericirea. Te simţi lipsit de energie, iar spaţiul şi timpul devin sufocante”; „Te simţi stînjenit de anii tăi, te adînceşti în tăcere de parcă ţi-ai cere scuze. Tăcerea se prelungeşte, căci ai abandonat o lume”; „Viaţa scîrţîie, devine banală, mai ales după ce ai în mînă talonul de pensie. Nu mai munceşti ca să câştigi bani, constaţi uimit că legătura emoţionantă cu semenii, alături de care ai trăit cîteva decenii, se năruie şi dispare ca şi cum nici n-ar fi existat. Trăieşti sentimentul umilitor că socotelile cu viaţa s-au încheiat”), dar şi răzvrătirea fiinţei interioare împotriva trecerii inexorabile a vremii sale, cu încercarea de a se refugia „în afara timpului” şi rechemarea insistentă a „colţului copilăriei” din Maramureş, acelaşi cu „colţul” din Ieşirea din Ieud al poetului Ioan S. Pop: „Chemarea acelui colţişor înseamnă foşnetul copacilor din grădina casei sau de pe dealul Arşiţa, respiraţia dimineţilor înso-rite sau întunecate, visele din nopţile geroase de iarnă, bătăile aripilor vrăbiuţelor aliniate în nucul ce trona asemenea unui rege în curtea din faţa casei, sub care era

pompa cu cea mai rece şi limpede apă, rivalizînd cu apa ciuroiului din grădina de pe Arşiţa, poreclită «Gropile». Drumul pînă acolo era cu gropi, dar grădina era neasemuit de frumoasă. Din orice colţ ai fi privit-o se revărsau cele mai fermecătoare imagini, casa şi izvorul («ciuroiul») erau străjuite de jur împrejur de coline domoale cu copaci şi arbuşti iar în depărtare era dealul de unde coborai la Dragomireşti sau Ieud”. Darul pe care ni-l oferă această carte este chiar fiinţa care se (re)face pe măsură ce se rescrie timpul amintirii, în lumea magică a copilăriei, care, iată, e „lumea cea adevărată”: personajul-narator se defineşte în raport cu acel timp şi cu acel „sine în act”, care devine contemporan cu experienţele trecute, ajunge să trăiască (din nou) trecutul: „Cît de tîrziu descoperi pacea şi tihna vremurilor pierdute în anii copilăriei! Nimic nu zdruncina zilele şi nopţile. Aromele bucatelor de atunci, gustul lor persistă peste atîtea decenii! Atîţia ani s-au scurs parcă într-o stranie uitare. Chipul şi rîsul copilăriei, în adevărata dimensiune, se relevă în timpul amintirilor. Atîţia ani am perceput existenţa ca pe o poveste ce-mi aparţine, iar acei ani nu numai că nu mă ispiteau, dar nici măcar nu-mi apăreau aşa ca astăzi, înşiruiţi unul după altul, unul mai frumos ca altul! Fiecare amănunt, pînă şi foşnetul vîntului printre copacii din grădina casei, dealul Arşiţei, îmi apare acum scăldat în lumină. Îmi reînvie cu atîta putere pînă şi culoarea rochiilor sau taioarelor mamei, a celor trei costume ale tatălui, a paltonului sau balonzaidului, a pălăriei agăţate în cuier”.

Una dintre invariantele dialogurilor cu umbra ale Mariei-Elena Cuşnir este ceea ce aş numi atracţia pădurii, explicită în evocarea drumurilor dese la Vîrfu Dealului, „în inima Bucovinei”; în fapt, peisajul e, ca la romantici, o stare de suflet, se constituie, pînă în detaliu, în jocul imaginarului şi al stărilor interioare; astfel, dacă starea e de plinătate, în rare registre ale elanului vital, fumul din coşurile caselor unui sat „din vale” se ridică viguros, în schimb, dacă, pe acelaşi drum spre Vîrfu Dealului, fiinţa se însoţeşte cu „nesiguranţa, confuzia sufletească, neîmplinirile de tot felul”, fumul din coşurile caselor aceluiaşi sat se ridică sfios spre înalt. În aceeaşi ordine se înşiruie şi pozele pe care autoarea le face personajelor întîlnite în plimbările zilnice pe străzile Sucevei: o „fostă colegă pensionară”, cu „privirea rănită, fără strălucire, tristă, descurajată”, silueta în negru a unei femei „rupte de lumea exterioară”, o nălucă, bătrînul, cu o sacoşă de rafie murdară, cu paltonul fără nasturi, bocanci fără şireturi, fularul deşirat, căciula ruptă, rătăcind pe străzi, scotocind prin tomberoane, femeia din piaţă, înfofolită, cu mîinile tremurînde, încercînd să vîndă te miri ce miez de nucă şi fasole, o altă bătrînă, uscăţivă, cu părul cărunt prins în spate în coc, zîmbind unei amintiri îndepărtate, un cuplu care „se apropie de 70 de ani”, doi oameni ai străzii: „Ca şi cum ar fi fost bolnavi, doi

210

cronica literară

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

oameni ai străzii, cam de 60 de ani, îmbrăcaţi în treninguri murdare şi adidaşi rupţi erau adînciţi în somn. E un intrînd în faţa Spitalului de boli contagioase, unde pînă acum cîteva luni era un mic magazin de unde bolnavii îşi cumpărau fructe şi dulciuri. În acel spaţiu, veşnic murdar, noapte de noapte dorm cei doi fără a fi stingheriţi de trecători, zgomotul maşinilor, de frig sau caniculă. Chipul lor e răvăşit de vîrstă, dar mai ales de traiul de zi cu zi. Privirea e întunecată, inexpresivă. L-am studiat în repetate rînduri. Lîngă băncile pe care dorm sunt sacoşe, sticle de apă sau bere, alte resturi de care nu se sinchisesc. Unul dintre ei are pomeţii mai proeminenţi decît e firesc iar cînd vorbeşte îi curge saliva; nu e greu să vezi că nu are dinţi aproape deloc. Celălalt e taciturn, are barba crescută, neîngrijită. Niciunul nu e bărbierit. Uneori, cînd trec dimineaţa pe acolo, dau impresia a două trupuri neînsufleţite, hidoase”. Arta portretului e, cum se vede, un domeniu de excelenţă pentru Maria-Elena Cuşnir,

Aceste portrete, modulate în dinamica stărilor interioare, fac trecerea spre cel de-al doilea etaj narativ din Dialog cu umbra mea; identificîndu-se în pădurea de la Vîrfu Dealului, dar şi pe străduţele lăturalnice, în pieţele sau pe bulevardele Sucevei, personajul-narator adună o sumă de reflecţii care, unele lîngă altele, fac portretul anului 2012 (notaţiile încep cu 1 ianuarie şi se încheie pe 17 ianuarie 2013). Dacă în natură sau pe drumul repetat spre spaţiul copilăriei din Maramureş autoarea caută purificarea sufletească, înfiorarea şi abandonul în spaţiul meu sacru, acela care conferă identitate si temei fiinţei interioare, în „aventura” care începe la 1 ianuarie 2012, cu plimbări zilnice „la ore matinale” pe străzile Sucevei, se dezvăluie, mai ales, imaginea unei lumi „second hand”, textul luînd forma şi tonalitatea unor reportaje din (i)realitatea imediată. Petecul de cer albastru de la Vîrfu Dealului se întunecă în clipe de răzvrătire, fie la adresa edililor unui oraş neîngrijit, şantier de peste douăzeci de ani, fie, mai larg, la adresa unei societăţi strîmbe în construcţia sa: „Sărăcia echivalează cu înfrîngerea şi cei mai mulţi români sunt săraci. Discrepanţa dintre bogaţi şi săraci s-a acutizat. Politicienii trăiesc deasupra realităţii sau se prefac că n-o cunosc. Pentru ei valorile comunităţilor nu reprezinte nimic. Şi există cu adevărat valori. De unde să ştie cîtă suferinţă şi umilinţă pricinuieşte sărăcia! Ne despart două săptămîni pînă la alegerile parlamentare. Insulte la T.V., insulte în presă, insulte între alegători. Nu e greu să-ţi dai seama că niciunul dintre partidele politice nu are soluţii pentru situaţia economică actuală, bîntuită de tentaculele nemiloase ale crizei, şi mai ales, pentru

fragilitatea existenţei. Relaţiile dintre semeni sunt năpădite de mizerie, de egoism, de invidie şi răutate. Şi atunci nu te mai miri cînd, la primele ore ale dimineţii, crîşmele din pieţe sunt pline de bărbaţi, uneori şi femei, ce-şi alină nesomnul cu ţuică ori bere. Şi nu te miri să vezi tineri în puterea vîrstei pierzînd vremea pe străzi. De ce nu muncesc? Răspunsul îl ştim, dar ne prefacem neştiutori”.

În acelaşi fel notează diarista efectele deprecierii leului şi relaţiile degradate între oameni „taciturni sau arţăgoşi”, timpul rînced, stătut al unei lumi năruite în tot felul de promisiuni mereu înşelate, dispariţia, în oraş, a obiceiurilor de iarnă, felul derizoriu al comemorării lui Eminescu, rugina zilelor reci şi ambiţiile orgolioase ale politicienilor „găunoşi sufleteşte”. Ruina nu e, totuşi, deplină; personajul-narator găseşte repere de siguranţă şi promisiunea supravieţuirii în satul care cultivă alte valori, în adevăratul „centru urbanistic” al Sucevei, care rămîne Cetatea de Scaun, în bisericile care conferă o altă dimensiune, aceea a unei taine de dincolo de timp şi în călătoriile (în Maramureş, la Vîrfu Dealului şi, deopotrivă, în Alpii francezi, la Viena, într-un muzeu, la Istambul, Malta, Toscana) care desluşesc, de fiecare dată, sentimentul reconfortant al apartenenţei la

„comunitatea sucevenilor”: autoarea nu se sfieşte să scrie "fericirea, cea de-o clipă, are culoarea ţării tale". Maria-Elena Cuşnir caută mereu sufletul locului şi nu oboseşte să invoce dreptul la demnitate; iată notaţia din 22 ianuarie 2012: „Ultimele şase zile s-au aflat sub semnul protestelor de stradă. Inima lor este Piaţa Universităţii din capitală, devenită simbol al acestora. Oare e semnul patriotismului, al trezirii spiritului civic? Răzvrătiţi împotriva măsurilor dure de austeritate sunt în multe ţări europene, dar la noi s-au extins la nivelul întregii ţări. Politicienii nu pot fi lăsaţi netulburaţi la nesfîrşit mai ales cînd calcă în picioare demnitatea. De-a lungul secolelor au învăţat să-şi schimbe înfăţişarea, să mintă, să promită, plăsmuind scenarii pentru cei pe care-i cred orbi. Oricît de întunecate ar fi zilele şi ferestrele caselor, instinctele nu pot fi amăgite la infint. Promisiunile scîrţîie, viaţa se goleşte de speranţă. Nu te mai poate în-sufleţi nici răsăritul ori apusul de soare, nici primii toporaşi, nici pavelele ce se întind pe toate trotuarele oraşului. Viaţa a fost mînjită. Nu cred că cineva vrea răzbunare, ci o alternativă care să se potrivească vieţii fiecăruia. Dreptul la demnitate nu poate fi atins! Probabil am fost amăgiţi destul şi ne-am amăgit destul”. Á bon entendeur, salut!

11

cronica literară

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

Adrian DinuRACHIERU

Nicolae Coande sau „Imnul deriziunii”

„Nimic nu întrece dezastrul de a fi poet”

Comentând două recente volume semnate de Nicolae Coande, VorbaIago, postfaţat de Al. Cistelecan , respectiv Persona, având drept postfaţator pe Mircea A. Diaconu (ambele apărute la Măiastra, Tg. Jiu, în 2012 şi 2013), Ştefan Vlăduţescu nota că antologiile în cauză, echipate cu câte un grupaj de inedite, ar configura un tandem care anunţă mai degrabă un proiect; că nu de antologii ar fi vorba, ci „de un tip de operă nouă”, alăturând unui volum cinic (VorbaIago) un volum clinic (Persona, evident). Oricum, ceea ce li s-a reproşat, din toate părţile, celor două volume-sită ar fi tocmai selecţia „mult prea drastică”. Antologiile (totuşi!) cu pricina, reconfirmă strălucit că avem de-a face cu un remarcabil poet, un devot trăind febra scriiturii, un fanatic (maximalist, se înţelege) deplângând, cu „exigenţă absolută” şi iubire excesivă, de-căderea Poeziei; exasperat, disperat, glorificând eşecul, recunoscând neputinţa şi simulacrele, refuzând metaforita, risipind afurisenii, vituperant, cu „sictirul pe buze”, el trăieşte – ca profet sumbru – tocmai mistica Poeziei, nicidecum „un amor mic”. Râvneşte „mirosul de carne vie al poeziei”. Acest auto-denunţ pătimitor, de o vitriolanţă guralivă, impresionant prin realismul notaţiilor, îmbrăţişând chiar „nomenclatorul fiziologic” (cum observa Al. Cistelecan), maschează, de fapt, un fond melancolic, mitraliat de valul terifianţelor. Încât, poetul, deghizat, „mereu persona altcuiva” (ne asigură N. Coande), încearcă să deconspire şirul de măşti ale „adevărului poetic”; dacă „tot ce se divide poartă mască”, acest rulaj, confirmând putinţa de a fi altul, invită la decodificare, cochetând cu „prietenii din rafturi”. Să observăm că, departe de a fi un „biet ecou” sau un „oracol prost”, pariind pe autenticism, gata, însă, de a pierde „totul”, acest exilat răzvrătit, în insulara lume literară, în „timpuri mărunte”, fără inimă, anunţă cumva o schimbare: „am obosit să mai

privesc prin ţeava puştii”. Desigur, nu îşi va publica „fericirile”, viaţa rămâne „o încurcătură”, dar aroma divinităţii se insinuează (v. Chipul). Încât „proiectul” sesizat de Ştefan Vlăduţescu germinează, pare a se întruchipa, vestind schimbarea. Recunoscând zădărnicia, „scrisul pe nisip” şi reamintindu-ne, desigur, refuzul net al metaforelor: „dar e o certitudine că nu-mi plac metaforele”. Despărţindu-se astfel, bănuim, de un alt cronicar „marginal”, moralist sarcastic şi acela, cu grefă transilvană, ce-i drept, blamând, la rându-i, „marele sat universitar” al Craiovei (Isarlâk-ul lui I.D. Sîrbu, un spirit muşcător, trăind în contratimp cu Istoria). Acum, ultimul Coande, încearcă o reconciliere: „levitând”, epicizând, repertoriind întâmplări şi amintiri, „trecându-şi biografia în operă” (v. Bărbaţii din literatura familiei noastre) e vizitat de nostalgii şi melancolie, credem. Poemele izolării, izvodite într-un „târg al pătimirilor”, sunt ventilate metafizic, vestejind, s-ar părea, conceptele silei.

Totuşi, să nu uităm, poet şi publicist corosiv, cu lecturi întinse şi vervă polemică („voi supravieţui trântind uşi”, ne asigura cândva), plasat între optzecism („clasicizat”, după unii) şi douămiism (încă tulbure, neaşezat), Nicolae Coande face parte, constata Gh. Grigurcu, din familia „poeţilor damnaţi”. Şi pecetea demonismului îl urmăreşte. Un blând încrâncenat, „un copil / care se chinuie să îmbătrânească”, venit din Osica de Sus (n. 1962), „fără înaintaşi” într-ale liricii („inauguralii”, nu?), vorbind (vezi, îndeosebi, fundătura homer, 2002) despre pătimire şi anomie, despre degradare şi abjecţie, dspre aglomerările paupere şi intimitatea sordidului, despre fiinţare şi nădăjduire. Secvenţial, interogativ, incomod, „cel mai negru poet” coboară în infern; fiindcă (şi) acolo e poezia. Iar poezia e chiar lumea, fireşte scuturată de iluzii, secretând răul, vidând sensul. O lume grotescă, carnavalescă, fragilă etc., pe care poetul, „fumător de iluzii”, îngrijorat de soarta ei, vrea să o salveze într-un secol „măreţ”. Iată, aşadar, dubla ipostază a acestui Homo poeticus: trăind coşmarul, împresurat de locurile comune, de asaltul nimicului şi, pe de altă parte, contemplând, cu tuşe sarcastice şi „sânge de mocofan”, chipul hâd al lumii, propunând o meditaţie amară pentru a-i desluşi „configuraţia filosofică”.

Dacă vom cerceta palmaresul său scriitoricesc, observăm lesne că Nicolae Coande, deşi a debutat târziu, la 33 de ani (În margine, 1995) a trezit imediat reacţii, a fost premiat, a încercat o

12

cronica literară

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

„transfuzie” de sânge proaspăt inventând mefistopoezia. Nu este doar unul dintre „avatarii poeziei” (cum se auto-denunţă!), ci o voce puternică, ivită în lume sub gir sorescian (Ramuri, 1986), deşteptând energiile periferiei. Fincler (1997), Folfa (2003), Vânt, tutun şi alcool (2008) propuneau o nouă expresivitate, radiografiind eul (sinele) metamorfozat, „confiscat” de scârbă şi ispitit de alteritate. Aflăm, din surse credibile, că autorul se gândeşte şi la roman. Până când încercările sale prozastice vor prinde chip editorial, să spunem că publicistul Coande (vezi, de pildă, Revanşa chipurilor, 2009 şi, îndeosebi, Intelectualii români şi Curtea Regelui, 2011) condamnă mizeria duplicităţii şi circul politicianist. Ca moralist ultragiat, gândind pe cont propriu, decupează onest „un fragment de viaţă nafardată”. Anii de salahorie gazetărească, cheltuiţi febril, sub sentimentul urgenţei, în mansardele prin care s-a perindat, au rodit editorialistic; iar selecţia operată, cercetând stiva „articolelor prăfuite” (cf. Viorel Pârligras) ne dezvăluie chipul unui dezamăgit neînfrânt, pledând responsabil pentru o societate decentă în „egoistoria noastră mică”.

Poetul Coande îşi ia, însă, spectaculos şi merituos, revanşa. Omul, zice poetul, „e o cruce cu piele grea şi tristă” (admirabil spus!), trăind într-o fundătură care îi suge visele. Refugiat în pimniţă, hălăduind, „beat de amoc”, într-o lume de împrumut în care, bineînţeles, nu are încredere. Un îndrăgostit „umbrit de luciditate”, răbdându-şi egoul propriu (nota, penetrant, Ştefania Mincu), un „povestitor” înscenând versuri şi aşteptând / provocând întâlnirea cu poezia. Descoperind cum urcă poezia în om şi desfăşurând pe ecranul mental („pânza” minţii) fantasmele ei. Fie şi într-un „oraş incert” (precum Craiova), un infern vesel din „penibilaoltenie”. Uzurpând mitologia locului (toposul craiovean), evadând din „grajdurile literaturii”, dar trăind în „arestul” ei, N. Coande rămâne un devot. Chiar dacă poeţii au „limbă de scrum” şi el se prenumără printre „fraierii de onoare” ai urbei. Ca judecător, neiubind „literatura cu solzi pe ochi”, el scrie generos despre confraţi, despre cei care lasă urme. Coande nu se vrea critic literar. Serialul Poeţii mei (din Cultura) deplângea soarta „orfelinilor”, dovedind că poetul, un împătimit al lecturilor, poate fi intransigent, taxând impetuozitatea şi agresivitatea unor literatori, aplicând graţios tuşe satirice, dar şi admirativ, deseori, desluşind, prin digitaţiile sale eseistico-empatice, valorile din cinul scriitoricesc, în pofida pizmaşilor

(vocali, de regulă). Chiar dacă aceşti competitori literari, în vacarmul vieţii literare şi a confuziei axiologice, nu sunt din prima linie: „Astăzi abia mai mulţi poeţi fac unul – dacă fac”. Sau denunţând grupusculele de găşcari, „excesele pedestre”, preferând tovărăşia cărţilor: „Îmi număr pe degete prietenii din rafturi”. Deplângând pretenţiile hilare şi „anexionismul” („ne credem o naţie de poeţi”, e drept, „cu critici la purtător”) sau invidia, apăsarea hulei, invectivarea etc. care, suntem avertizaţi, „lucrează până şi-n spirite auguste”.

Volumul Femeia despre care scriu (Editura Măiastra, Tg. Jiu, 2010), adunând „versuri de bărbat”, n-a trecut, nici el, neobservat; dimpotrivă. Listele bilanţiere nu ignorau placheta lui Coande, o carte „minunată” (declara, fugitiv, Horia Gârbea). Sau „o carte surpriză”, translând spre poezia erotică, deloc declarativă (cf. Toma Grigorie). Scriind Telegrafic, despre poezie, Ion Pop lăuda „înviorătoarele inserţii de senzorialism fraged”. În fond, pendulând între retrageri şi „ascunderi”, acest biet vieţaş (autorele), „strivit de dogma cu cotor aurit / care ne ţine loc de viaţă”, refugiat între „pereţii” unei lumi necunoscute, visează la insula sa: coboară „în gândul altei lumi”, vrea să se ascundă ştergând urmele trădătoare, vorbeşte obsesiv despre o femeie plecată (uitată?), ştie – survolând „ţărmuri distruse” – că rămânem „mereu copii”. Parcă n-ar agrea redempţiunea, parcă şi-ar asuma, deloc triumfalist, istoria exterioară, descărcând o pasionalitate vicioasă, „însufleţind” obiecte. Totuşi, inadaptabil fiind, vizează „desprinderea”, anonimatul, solitudinea; curios, chiar mizantropia. Proviziile din tinereţe, acele poezii vorbite suportă acum ameninţarea frigului; spaimele îşi fac loc, „vipera urâtului” muşcă, inutilitatea se lăbărţează într-un timp „ros de eşecuri”. Desigur, şi autorlâcul (în floare la noi), versurile şchioape ale poeţilor-falsificatori, muza ridată, filosofia şi ura („îndelung frecventate”) nu scapă rechizitoriului. Şi peste toate tronează absenţa: „Nu e ciudat să scriu despre tine în timp ce sunt citit / de trei femei / fără ca ele să se cunoască? / Tu numeşti asta trinitate absentă?” (v. Tălpi mici).

Poetul merge solitar, invocând „petice de iubire”, zâmbetul-ruină, visele bărbaţilor (uitaţi). „Viaţa nu e pe culmi”, recunoaşte spăşit, vinul de inimă „e pe sfârşite”, „în spatele pleoapelor simţi clar eşecul iubirii”. Mai mult: „paharul din care beam împreună e gol”; încât e nevoit să accepte „jarul inimii dospite-n cenuşi”, o iubire defunctă: „umplu o femeie

13

cronica literară

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

cu alte femei” (concrete, tangibile). Şi să recunoască, iarăşi, că „nu iubim pe cine trebuie”: „Şi dacă nu iubim pe cine trebuie, / dacă trimitem neatenţi egloga noastră la o adresă veche, / dacă aşa cum a spus efebul plonjăm în eroarea patetică? / Nimic însufleţit. / Trăim suspendaţi între dorinţă şi nimic, cum spui chiar tu / atunci când îţi faci timp pentru confesiuni, / învăluită în splendida mulţumire de sine, / în conjurarea minţii ce ia drept suflet cămaşa / umflată de sforăitul unui beţiv pe sârmă – / nasturii se-mprăştie pe jos într-o băltoacă / unde râde broasca inspirată de propria ei dorinţă / de a naşte făt-frumosul notei false” (v. Eroare patetică). Invadat de singurătate, fragil, caută reazemul (livresc al) unor bucurii de altădată: „fără stele aş fi dac-ai lipsi din paginile mele umile” (v. Gura zeiţă). Mizeria se înstăpâneşte: „Frumuseţe, ce departe eşti tu, / n-am bani de tren să vin să te caut”. Şi încă: „şi mă gândesc în timp ce mă retrag cu spatele / că viaţa e amintire clandestină, / iar frumuseţea e să ţii un om de mână mult timp / după ce neatent, fără să vrei, / l-ai pierdut” (v. Frumuseţea e să ţii un om de mână).

Cum virtutea are „darul prostesc de a seca viaţa”, cum iarna „oamenii sunt mai rari şi mai singuri”, ieşind din dimineţile „încercănate” în acea „davă amorţită”, poetul va intona imnul deriziunii într-un „ţinut bufonic”. Şi cum inima lipseşte „lumii ăsteia”, va coborî, salvator, în copilărie, contemplând vechile fotografii, desenele pe zid, descoperind un băiat care se joacă, fetiţe care sar coarda: „Mă târăsc în dâra unei promisiuni mascate cu grijă, / dragostea cum o ştii e vulpea ce-şi roade piciorul / decât să piară-n capcana pusă de namile, / tu amâni durerea, din piept inima o muţi / în locuri unde stăpâneşte gerul, / te temi că vei iubi şi astfel moartea / te va găsi mai repede, drogată de plăcerea smulsă / ochilor tăi fideli, / întinsă în golul din jur ai visat cum speranţa arde / cu fitil negru până la capăt, / la acest ţărm de lumină vicleană vin eu să pun gura / mă îmbăt de curăţenia mâinilor tale care au sugrumat pofta / Iată-mă copil, din nou, despuiat / de ochii fetiţei care-ai fost” (v. Vulpea).

E vorba, totuşi, de o alunecare sumbră, însoţind viziunea neagră, cea care naşte poemele izolării: „Ţi-e frică uneori că nu vei mai atinge inima / care te-a iubit?” (v. Sfârşitul). Jinduind după lumina secretă a privirii, iubind aceeaşi încurcătură (viaţa, adică), poetul decretează: „Nu cred în ziua care trece fără un surâs al tău”. Sentimentalismul, iată, fisurează doxa postmodernă. Dar N. Coande, subliniem, n-a fost

nicicând un îndoctrinat, un fanatic al textualismului, văzut până şi de Marin Mincu drept o „iluzie estetică”. Părăsind tiparul vechilor poeme, de extensie epică (vezi, de pildă Craiova revival), incriminând acolo un „kibuţ” cu inşi scopiţi şi oameni-capcană, poetul nu pare a cultiva nici agresivitatea hedonistă ori scriitura corporală (ca să nu zicem „poezia vaginală”, după sintagma lui Cl. Komartin), în pofida unor mici pusee licenţioase. În plină „prostituţie mediatică”, limba postliterară (cf. Richard Millet) propune dez-estetizarea, erodând canonul. Coande, fără a refuza trend-ul, nu face, totuşi, figura unui libertar feroce. Iar „declinismul” său nu vizează atât epoca postculturală (cu al ei moralism postetic), cât decepţionismul insului (care, uneori, se şi răsfaţă): „am vrut în viaţa asta să fiu poet n-a fost să fie”.

Bineînţeles, Nicolae Coande, ivit în pepiniera oltenească, prezent în impozanta Antologie întocmită de Marin Mincu este, neîndoielnic, un nume redutabil, de cursă lungă, un poet de mare forţă, cum – îndreptăţit – s-a tot spus. El, spre deosebire de atâţia confraţi, vădind „preocupări viscerale” în a-şi stabili locul în istoria literaturii, rătăcind în viermuiala „foiletoniştilor castraţi şi a manipulatorilor şmecheri” (ca să-l cităm pe acelaşi Marin Mincu) se dovedeşte onest, fără a inflama frontul revendicativ. Om informat şi talent vitaminizat, de fibră cărturărească, N. Coande îşi vede de treabă, risipind admirativ tablete dedicate confraţilor; sau provocând evenimente de ecou în cadrul proiectului Scriitori la Tradem. Şi, desigur, muncind la propria-i operă, deplângând o absenţă: „Cartea se scrie, / paşi mici pe zăpada sub care adoarme infamia / în vreme ce mâinile te caută într-un vas de argint / răsturnat” (v. Tălpi mici). Că ţine de optzecism (revendicat zgomotos, observăm, de militanţii „tribului”) sau e „nouăzecist tipic”, că e interesat de „palpitul existenţial” sau, dimpotrivă, refuză „concretul palpabil”, că e exasperat, risipind rafale de sarcasm, că deplânge golul (fiindcă lumii „îi lipseşte o inimă”) sau e dezimplicat, chiar burlesc (cum ne asigură unii dintre „folcloriştii” breslei), Nicolae Coande este, indiscutabil, un poet important, trudind „în oţelăriile poeticeşti”. Chiar dacă încearcă, în răspăr, să ne asigure că nu-i pasă de literatură, Coande, de fapt, refuză „amorul mic cu literatura”. Nu e un „minor” tolerat, îngăduit în „secolul ăstora”, un biet „greier cântăreţ”, cu „aere de scriptor”, ci un nume greu al scenei lirice, prea convins că ar putea lăsa „câteva urme”. Şi pe care juraţii adunaţi la Botoşani, în fiece Ianuarie, s-ar cuveni să-l „descopere”, făcându-i loc, baremi, pe lista nominalizaţilor.

14

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

IoanŢICALO

Un adevărat monument literar

cronica literară

Nicolae Cârlan e un alergător de cursă lungă şi, spre satisfacţia celor care îl cunosc, nu oboseşte. Izbânzilor sale, multe şi notabile în plan muzeistic sau de istorie şi critică literară, li s-a adăugat un tom reprezentativ de aproape 1.300 de pagini, format mare, intitulat Nicolae Labiş – Opera magna (Ed. Lidana, Suceava, 2013). A trudit la el ani mulţi şi, aşa cum arată, volumul e candidat sigur la un premiu al Uniunii Scriitorilor.

L-am auzit la un moment dat, aproape contrariat la vremea aceea, declarând, prin reluarea unei idei de prin 1987 a redutabilului critic Alex Ştefănescu, afirmaţia fiind făcută în totală cunoştinţă de cauză, că, de s-ar fi întâmplat ca autorul Luceafărului să se fi stins la 21 de ani, generaţiile viitoare n-ar fi avut motive să vorbească despre un poet Mihail Eminescu. Cercetarea comparativă a operei pe segmentul de viaţă discutat are darul să convingă pe oricine că aserţiunea conţine o indubitabilă valabilitate. De altfel, ideea amintită e prezentă şi în ultima parte a monumentalului volum, unde N. Cârlan „se spovedeşte”, provocat de întrebările poetului Florentin Popescu, rostind cu această ocazie un adevăr ilustrat deja până aici de paginile cărţii: moştenirea literară a lui N. Labiş e cu adevărat „fabuloasă”. Câţi din scriitorii de ieri ori de azi au putut oferi lumii în doar primele două decenii de viaţă o operă de o atât de mare diversitate şi valoare literară? Doar referindu-te la poezie, eşti tentat să dai dreptate celor care l-au numit, fără rezerve, drept un poet genial, iar N. Cârlan e unul dintre aceştia. Pe talgerul celălalt al balanţei, în contrapondere, poate fi aruncată, după cum se şi întâmplă, o etichetă grea, mustind de toate aberaţiile proletcultismului: Labiş a fost poet comunist, imposibil de negat, din moment ce opera sa e plină de versuri ca acestea: Partidul ne-a dat armătura înaltă de planuri/Şi betonul ne-a dat, ca să umplem scheletul de fier./Scump partid, mulţumi-vom cu glas de talazuri,/Talazuri de grâne vuind în lumină spre cer (Manifest) sau Şi-n sala de şedinţe, la Kremlin, cu o bătaie deasă, turburată,/alături de-a lui

Stalin,/ cald şi plin/şi inimile noastre or să bată. (Pentru pacea lumii)

Şi totuşi. E greu, dacă nu cumva imposibil de acceptat că suntem în faţa unei atitudini de ade-z iune ego i s t -conştientă, cum se întâmplă cu cei de altă generaţie. Labiş se află la vârsta de aur, a basmului, când şi unde cuvântul poetic intră în rezonanţă cu adevărul, trăsătura definitorie a poetului fiind cea de încredere nestrămutată în povestea entuziasmului propăvăduit. Descins de sub Munţii Stânişoarei şi dintr-o comunitate cu o binecunoscută dârzenie, călărind pe un Pegas cu şapte inimi, Labiş nu se înrolează, nu joacă alt rol decât pe cel al propriului suflet înaripat: Am strâns sănătate din cremenea neagră,/Din vâna de apă, ţâşnind încordat,/Şi bătrânii din sat când muriră/Toate iubirile moştenire mi-au dat. (Începutul) El are o capacitate enormă, cum se exprima acelaşi Alex Ştefănescu, „de a-şi asuma o cauză”, care devine proprietatea lui, grefându-se aceasta pe ceea ce s-ar putea numi spiritul său de vulcan în plină erupţie: Suntem în miezul unui ev aprins/ Şi-i dăm a-nsufleţirii noastre vamă,/Cei ce nu ard dezlănţuiţi ca noi/În flăcările noastre se destramă. (Era entuziasmului) Cuvântul-foc îi mobilizează întreaga energie pentru a mărşălui pe strunele poeziei către o ţintă, încărcată de nobleţe, care îi acaparează talentul şi întreaga vigoare sufletească: Vâsla slabă sare-n ţăndări,/Vâsla tare taie-n valuri,/Fug mărunte idealuri,/Creşte idealul mare; (Entuziasmul erelor).

Aşadar, la N. Labiş nu poate fi vorba de o trădare a interiorităţii, de o schimbare de macaz sau de maltratarea şi pervertirea conştiinţei, cu o clară intenţionalitate: de a-şi pune la adăpost propriul egoism flămând de un trai tihnit. Talentul său debordant e pus pe vibraţie maximă în slujirea a ceea ce crede el cu toată fiinţa că este adevărul. Versurile pe care le scrie, având cadenţa unui iureş de nestăpânit, fac o punte de aur între eul său poetic, ce ia în stăpânire tot ce atinge, şi o realitate trucată, o cotoroanţă sulemenită cu o ştiinţă

15

cronica literară

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

încă necunoscută lui, dându-i-se aspectul unei zâne. Altfel spus, Puiului de cerb, aflat la vârsta ingenuităţii, îi e imposibil să pătrundă în tainele „Complexului regelui Lear”. El nu e departe de condiţia lui Hyperion, descântat să coboare pentru a-i lumina viaţa fetei de împărat. Aidoma acestuia, Labiş va avea parte de o cădere dramatică, după ce va fi constrâns să se trezească în mijlocul unui logocentrism, vorbăria deşănţată, acoperitoare de fapte reprobabile, luând locul cuvântului ziditor: Dar visele sunt vise, iar viaţa-i cu asprime:/Luând prin înşelare Puterea peste sat,/Hoţi lacomi chefuiră pe seama colectivei,/Şi-şi ridicară case din prădat. (Slutul) Aşadar, de la Noi toţi clădim în vis câte ceva/Şi visu-a-nfăptui ni-i năzuirea (Cântecul cel mare), unde angajarea e totală (zice cu dreptate Marian Popa că opera poetică a lui N. Labiş conţine „cele mai frumoase versuri de care a avut parte comunismul idealizat”) până la M-am cufundat în mine la mare adâncime,/Afară doar un murmur filtrându-se se ţese e o distanţă uriaşă. În acest moment, amintin-du-mi şi de Spovedania… lui Panait Istrati („poet al idealurilor comuniste” zice N. Cârlan, idealuri drapate, cum altfel?, cu steaguri purpurii şi vopsite cu sânge de împrumut, pe care jucau ţonţoroiul, fără nici o jenă, chiar paiaţele slujitoare) se poate afirma că Labiş a fost şi, paradoxal, nu a fost un poet comunist, entuziasmul său debordant şi devotamentul necondiţionat, ori „militantismul mistic” (Eugen Negrici), complet dezinteresat (marca poetului autentic) au speriat responsabilii diabolicelor angrenaje (malaxorul stalinist), aceştia trecând la măsuri drastice, încheiate, se pare, cu suprimarea sa fizică în luna când creştinătatea se pregătea să celebreze Naşterea Mântuitorului.

Cine îşi închipuie că un poet/artist poate fi ucis amarnic se înşală. Drept dovadă şi această ediţie completă (n-ar fi exclus să mai apară vreun text inedit) îngrijită cu profesionalism de N. Cârlan, volum ce cuprinde, pe lângă cele aproximativ 400 de pagini de poezie, aproape tot atâtea mărturisitoare asupra preocupărilor labişiene în folcloristică, traduceri, proză, dramaturgie, inclusiv critică literară, acelaşi număr de capitole în tomul lui N. Cârlan. Sunt şi aici pagini sclipitoare, cum e, de exemplu, proza Întâmplare cu ciobani, în care tratarea subiectului e a unui profesionist, o sumă de fragmente fiind pigmentate cu umor de calitate. O stână a comunităţii e vizitată de doi tovarăşi de la centru, ca de obicei „a toate ştiutori”, observând baciului că face părăduială de sare, drobii stând sub cerul liber. Oamenii muntelui îi îmbunează

cu un bogat ospăţ, după care, cu hâtrenia omului simplu şi isteţ nevoie-mare, îi satură de-a binelea: Ion Capră i-a văzut şi i-a înţeles. A întors capul către ei şi le-a azvârlit o lămurire:

– Vedeţi voi pe baciul ista cum frământă caşul cu mânurile la fund? Ia amu are să sară şi cu picioarele în ciubăr, ca s-o frământe mai bine şi să aibă miroaznă bună de cioban. Că brânza din care muşcaţi dintr-aiasta are miroaznă bună şi-i atâta de untoasă şi albă la faţă.

Aplecarea poetului asupra folclorului din zona copilăriei nu poate fi considerată ca surprinzătoare, dacă avem în vedere măcar primele stihuri din poema Începutul, ori variantele acesteia. Citez după forma apărută în „Scrisul bănăţean” (martie, 1955): Bătăile versului am prins a deprinde/Nu din cărţi, ci din horă, din danţ,/Rimele, din bocete şi colinde,/Din doinele seara cântate pe şanţ. Suntem în faţa unei uluitoare bogăţii spirituale, inclusă aproape integral în volumul lui V. Gh. Popa Folclor din Ţara de Sus (N. Cârlan), cu fragmente apărute în revista „Secolul XX” (1987) şi „Manuscriptum” (1989) prin strădania tot a profesorului N. Cârlan în colaborare cu Adrian Cocîrţă. Între timp, prin grija aceloraşi muzeografi şi cercetători, a apărut în 2006 (Ed. Lidana, Suceava) lucrarea V. Gh. Popa – Nicolae Labiş, folclorist, unde fostul profesor de mare vocaţie, făcând o prezentare a interesului pentru literatura populară privitoare la elevul venit de la Mălini, atenţionează cu maximă responsabilitate: „colosala erudiţie folclorică (…) nu era un mit (cum susţinuse Lucian Raicu), ci o realitate”. Cu o minte fosforescentă şi o curiozitate nestăvilită, şcolarul Labiş, auzind la lecţie povestea lui Oedip, o corelează imediat cu cea istorisită de un ţăran din Baia (Constantin Hlihor, poreclit Moş Ţac) intitulată Lostriţa, „încă mai impresionantă”, a susţinut elevul, decât evantaiul întâmplărilor lui Sofocle.

Partea aceasta cuprinde o mare bogăţie de texte: balade, urături, oraţii de nuntă, cântece, strigături (Cine giocu l-a lăsa,/Să nu-i crească cânepa!/Să n-aibă pânză-n război,/Să umble-n durligii goi!), descântece şi basme.

Venind în capitală, în septembrie 1952, N. Labiş se pregăteşte să se confrunte cu texte din literatura universală şi ca tălmăcitor. Pentru un asemenea proiect, ne informează N. Cârlan, va nota pe coperta unui caiet „Traduceri”, pentru ca pe prima pagină să adauge o propoziţie care să-i catalizeze intenţia: „Aceasta este ocupaţia mea ideală pentru Bucureşti.” Va traduce din A. S. Puşkin, François Villon, Théophile Gauthier,

16

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

cronica literară

Charles Baudelaire, Dimos Rendis. La ora aceasta, poetul avea deja o oarecare experienţă în acest sens. Colaborase, la vremea şederii sale în Iaşi, cu Ştefan Şiclodi, la traducerea unor versuri din Nicolaus Lenau şi, ca elev la Fălticeni, cu profesorul de limba rusă Teodor Litvinenco, la tălmăcirea literală a basmului Căluţul cocoşat de Piotr Pavlovici Erşov, asumându-şi sarcina s-o facă pe cea literară, unde versurile, de o vizibilă spontaneitate şi cursivitate, cuceresc cititorul.

În ce priveşte secţiunea de critică literară, nu se poate să nu apreciezi lectura variată şi consistentă, chiar dacă va fi nevoit să scrie mai ales despre cărţi şi autori care nu prea aveau de a face cu literatura. Ceea ce trebuie subliniat e faptul că N. Labiş abordează spaţiul criticii literare fără nici un fel de complexe, are un punct de vedere propriu, textele fiind destul de bine articulate, cu o idee directoare, şocantă pentru vremea aceea, evidenţiată şi de N. Cârlan. Poetul vizează o luptă nedogmatică împotriva dogmatismului, o luptă care să nu aducă înlocuirea unei erori prin altă eroare, mai echilibrată şi, de aceea, poate mai periculoasă. Ca atare, el nu e de acord cu imaginea personajului Darie a lui Zaharia Stancu din Florile pământului (1954), reproşându-i autorului că îi atribuie eroului în mod epic cultura sa, fiind vorba de un copil de ţăran prezentat, în mod eronat, ca un erudit. Din cauza acestei păreri tranşante şi corecte, textul n-a primit undă verde spre publicare decât abia în 1971 („Luceafărul”).

Într-un capitol special al cărţii, N. Cârlan a adunat corespondenţa lui Labiş, pagini întregitoare ale profilului primului disident român, cum se afirmă cu ocazia unor întruniri, iar penultima parte a fost rezervată unor critici de anvergură care s-au ocupat de opera labişiană, pentru ca paginile de final să cuprindă, aşa cum spuneam ceva mai devreme, „o spovedanie” plină de înţelepciune a truditorului ediţiei în faţa poetului Fl. Popescu, de unde redau acest fragment edificator: „În poezia Munca, poetul îi denunţa Pe trântorii ascunşi după stindarde, în secvenţa Omul comun reînvaţă să înjure (…) Labiş se pronunţă şi incită la înlăturarea conducerii de atunci a ţării: Prinţi jalnici, cu blazonul prostiei poleite,/Nu mai răbdăm când prinţii reali i-am izgonit./Luaţi-i de pe tronuri şi îi puteţi trimite/Pe lângă boi în grajduri, la rânit.” Cu alte cuvinte, N. Labiş trăieşte şi e contemporan cu noi.

În concluzie: îndelungata strădanie, încheiată cu tipărirea acestei cărţi-monument a profesorului N. Cârlan, merită apreciată cu magna cum laude, fiind, cred, în plan literar, opera reprezentativă a Domniei sale.

În perioada 13-14 ianuarie 2014, la Suceava, Călineşti-Cuparencu şi Putna, s-a desfăşurat în organizarea Societăţii Scriitorilor Bucovineni și a Consiliului Județean Suceava, prin Centrul Cultural „Bucovina”, Festivalul literar „Mihai Eminescu”, ajuns la ediţia a XXIII-a. Juriul, compus din Adrian Dinu Rachieru (preşedinte) şi Theodor Codreanu, Mircea A. Diaconu, Vasile Spiridon şi Sabina Fînaru (membri), a acordat următoarele premii, ambele pentru exegeză eminesciană:

Premiul de excelenţă – Mihai Cimpoi, Mihai Eminescu. Dicţionar enciclopedic, Chişinău, Editura Gunivas, 2013;

Premiul special – Adrian-Gelu Jicu, Coordonate ale identității naționale în publicistica lui Mihai Eminescu. Context românesc și context european, București, Editura Muzeului Național al Literaturii Române, 2013.

17

Festivalul literar „Mihai Eminescu”

cronica literară

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

ConstantinBLĂNARU

Un roman de valoare

Sistemul românesc de difuzare a cărţii, foarte deficitar, nu a favorizat cunoaşterea largă a unui roman valoros şi profund actual, Soldatule, mergi îndărăt (Ed. Augusta, Timişoara, 2004) al lui Marian Drumur. Trebuie încercată o reparaţie.

Soldatule… este o alegorie dramatică şi tragică, prin semnificaţiile transcen-dentale din prolog, ultimul capitol şi epilog fiind optimistă. Autorul îşi consideră romanul “o alternativă la cotidian” ca orice creaţie artistică. Construcţia epică, solidă spre impecabilă, este obişnuită prin structurarea în douăsprezece capitole cu titluri “traducînd” conţinuturile, în ele desfăşurîndu-se mersul înainte în spaţiu, dar neobişnuită prin întoarcerea în timp, acesta marcat cu lunile anului începînd cu februarie şi terminînd cu martie trecut. Subiectul epicii este unicat. O divizie militară multina-ţională modernă primeşte o misiune de durată din nordul îndepărtat la sudul tropical cu scop neprecizat (prima încifrare), generînd la mărşăluitori presupuneri şi denumiri în consecinţă: expediţie, război sau exerciţiu de rezistenţă. Cititorul, captivat de insolit, găseşte în Soldatule… un roman de aventuri şi totodată expresia condiţiei umane universale. Stupoarea, coborîtă pînă la negradaţi, este generată de întîmpinarea pe traseu a unor “lumi” tot mai puţin civilizate, pînă la nivelul preistoriei, cu majoritatea lor armata putînd coopera, cu altele intrînd în conflict (în funcţie de nivelul de conştienţă, cutume etc. ale acestora), trebuind să le zdrobească pentru a înainta. Soldaţii cunosc locuri, rase, fizionomii, obiceiuri, ceremonialuri, preocupări general-umane sau inedite şi uimitoare, floră, faună, fenomene al naturii, monumente etc., toate atestări ale erudiţiei, îndeosebi ale formaţiei ştiinţifice a scriitorului. Realităţile obiective şi subiective fac ca,

pe parcurs, de la 15.000 de militari, din care se disting 66, doar 12 să devină principale şi 11să ajungă la etapă finală a acţiunii. Cauzele reducerii sunt desprinse de un personaj în etapa a doua a acţiunii: după ruperea în două părţi şi după mai multe reorganizări, a slăbit coeziunea întregului, s-au risipit oameni lăsaţi independenţi (de la grupuri la indivizi). Ceea ce i-a menţinut împreună pe cei 11 – recunosc ei – sunt memoria, nevoia răzbunării pe mînătorii lor la prăpăd, aspiraţia la supravieţuire şi raţiunea minimei comuniuni. În a doua etapă a misiunii sporesc incertitudinea, iritarea, stîrnindu-le multora conştiinţa de sine, ducînd la discuţii polemice urcînd în explicitări social-politice (dreptate, libertate, lupte colonizatoare ş.a.) din zonele purtătorilor lor. Perspicacii însă au dedus cu

gravitate şi revoltă stăpînită desfacerea întregului în Dreapta pe considerente de superioritate biologică şi Stînga, menită a fi “carne de tun”, dispariţiei. După acest act, Stînga, rămasă să continue misiunea fără sens (se află că primul comandant, decedat, distrusese documentele), nu mai primeşte mesaje radiofonice de la prima formaţie, peregrinînd dezorientat pînă la primejdii de moarte.

Romanul are o perfectă simetrie datorită unui prolog şi unui epilog, care cuprind cinstirea Mormântului Soldatului Necunoscut.

Admirabile sunt răbdarea, acribia, pedanteria lexicală şi, ca un corolar, elevaţia narativă în care se armonizează arborescenţa semnificaţiilor multiple. M. Drumur se apropie de I.L. Caragiale din mărturisirea “Simţ enorm şi văz monstruos”. Scriitura îl arată obiectiv, cu o marcă pozitivistă.

Despre aspectele de artă literară se pot scrie numeroase pagini, însă trebuie să ne mărginim la cele privind miezurilor principale ale cărţii. Multitudinea de concreteţi şi miraje întîlnite ocazionează dese descrieri de peisaje, obiecte (palate, totemuri, podoabe), mulţimi omeneşti, moduri de viaţă. O modalitate este, în Soldatule…, continuarea descrierii auctoriale prin notarea rimpresiilor actanţilor, rezultantele fiind ca evantaiuri polisenzoriale/polidimensionale. Nenumărate sunt dovezile de acuitate în observarea militarilor, în surprinderea de ecouri ale interiorităţii lor (îndeosebi în etapa a doua), în funcţionarea receptorilor vizuali şi auditivi din momente de

18

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

cronica literară

acalmie (plantonul “auzi câinii lătrând, în alternanţă cu pulsaţiile companiei, o magmă clocotind de vise”), ca şi de simţire hipertrofiată (la o zguduitură repetată, Ruiz “percepu ca şi cum un uriaş metalic se apropia, apoi păşi peste el şi trepidă mai departe”). E regretabil că nu-i loc de citat şi alte excrescenţe descriptive specifice morţii clinice, eşantioane umoristice “americăneşti”. Spre finalul romanului se succed naraţiuni retrospective cu conţinut exoteric distilat intim în subtilităţi ezoterice de iniţiaţi (un preot, caporalul Edin, purtătorul Bibliei cu el ş.a.). Ultimele zeci de pagini dau măsura unui talent remarcabil, dispus nu doar la iraţional şi fantastic secvenţial (părelnicii, trăiri halucinatorii, terifianţă, dezolare), ci şi la producerea unei procesualităţi a coagulării şi dezagregării umane după atacul nevăzut al Dreptei. Ubart, Halaf, Edin, Fusi, Bakel, Parsi, Polihen, Gudina, Cafid, Anaka, Toma, compresaţi, complexaţi şi surescitaţi, intrînd – aşa presimt ei – într-o zonă de extremă a vieţii, percep agregant fiorii cosmici, contemplă cerul şezînd în formă de roată cu numai unsprezece spiţe, presemn – ştim din mitologie – al unui sacrificiu necesar: “Ca pentru ei trâmbele înceţo-şate se orânduiră în spirale tot mai largi şi desferecară un con cu vârful la cercul lor, deschizând priveliştea de lacrimă a bolţii cereşti pe întinderea căreia apăreau, după o lege acunsă, grupuri de stele felurite – inerte sau eruptive, pulsante, aure-olate (…) – şi unele ce se ri-sipeau în nebuloase, lăsând păreri de scrieri sau chipuri”, hălăduirea de păsări, peşti, făpturi fantastice, alte animale simbolizante pozitiv, prin imaginea lor din imperiul inoculat ca magic ei trecînd în atemporalitate, aspaţialitate/suprarealitate. În ei se exercită o fascinantă desfăşurare de influenţe, conexiuni şi metamorfoze, surprinse într-o excelenţă descriptivă la paginile 363-364, ca şi altele de pe la 350 pînă la 371. Acestei interconectări de elemente se alătură şi alte efecte percepţionale

deosebite: durerea sfîrtecării de o explozie i-a determinat lui Toma presimţirea marelui salt; surzenia de după aceeaşi explozie, apăsarea pămîntului şi liniştea l-au făcut pe Fusi să audă Sunetul Primordial ş.a. Printre transe şi semne cataclismice, Gudina observă că cinstirea lor “Este un ceremonial de păcăleală” pentru a-i împăca spre reintegrare pe calea strămoşilor. (Nu-i loc pentru o secvenţă satirică la adresa artificialilor “cinstitori”). Într-o altă descriere a pămîntului efervescent şi a nămolului (se ştie, cu componenţi minerali) se revelează deschiderea în ei a unui extrasenzorial dobîndit prin traumă şi prin comunicări ale stafiilor cunoscuţilor morţi, într-o adevărată mediuumnie ei contopindu-se virtual erotic cu nubile spre perpetuare, izbăvire şi transpersonal. E locul să ne referim şi la ilustraţia sinergică de pe coperta 1, creată de autorul însuşi (un triunghi înăuntrul căruia

este un fetus), intenţionată ca mesaj al viitorului genuin. Ultima revelaţie din epilog – “Neîndoielnic, cea mai de seamă mărturie a fost a copilului căruia i se arătară îngerii; măcar că tatăl său se străduia să-i potolescă exaltarea şi încerca să îi ţină gura închisă, el repeta fără sfârşire că îi vede plutind, a r ă t â n d m e r e u s p r e pământ” – îl confirmă. Totuşi, ilustraţia “acoperă” prin semnificaţii numai o r t o d o x i a ( p r i v i n d triunghiul nu este consens teologic întru calitatea lui de simbol al trinităţii divine), nu şi celelalte religii reprezentate; apoi consună ea cu legiferarea în

17 ţări a căsătoriei homosexualilor? Soldatule, mergi îndărăt este o carte

gîndită matematic şi cu plurivalenţe estetice; evoluează de la realism la suprarealism, ieşind subtil din incidenţa cu clasicul frescei armatei şi naraţiunii cu ritm de bolero, însă insuficient modulată după tensiunea ultimului capitol.

19

poesis

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

MironKIROPOL

*Un cântec pe mai multe vociE drumul pelerinului,Voci de rugăciune și voci de blestem,Căci rugăciunea învingând în el,Vine blestemul să-l sfâșieCu colții tuturor fiarelorCăzute din cer şi ieșind din pământ,Îmbrăcate în haosul demonic.Vin fiarele și au ca suspin blestemulCreat de diavol pentru a pustiiRugăciunea Atotziditorului.Deci stai cu mâna pe pumnalulÎmbăiat în cristelniță,Sacru rostind cuvintele.Lăsă-te păzit de cântul tainic al păsărilorCând vestesc nașterea oului,Lasă-te hărăzit sâmburelui Care coace invizibilul.

30 septembrie 2011

*Cerșeam o aventură de har în nevăzutȘi ai venit cu spaima surâsului tău crud.Din care facere veneaiCu solzi de aur pe inimă și grai,Reptilă preafrumoasă cu clopoței la gât,Întoarsă către mine, cu zeii fumegândDacă-ți vedeam privirea, și tu le-o făceai dar,Drăcească floare cu prăpastia hotar.Doctoru-mi spune să nu mai am trecut.Ce bună e uitarea prin care umblu mut.

1 octombrie 2011

*De mii de ani sunt Veșnicului carte;Inimii lui, urcior cu alte toarte.De mii de ani, substanța nevăzutăCe iese din om și cu om sărută:De mii de ani, vărsat în carne

Cu Veșnicul, inimii mele arme.De mii de ani trec de la un pământ la altul,De la o limbă la alta, sunt înaltulCoborât mai jos decât țărâna,Sunt adevărul cerșind să-ți afle mâna,Zeiță a tuturor, Veșnicului și mie,Frumoasă ca un copilPe o corabie de hârtie.

*Ce e puritatea? E graiulNevăzutului.Ce e inima altceva decât hrana Spiritului?Ce e cuvântul chiar nepronunțat,Decât vorbirea Spiritului când el tace.Ce este omul? Ceva ce a fostȘi prin nimic se regăsește.

3 octombrie 2011

*Mi s-a părut că existPoate ca înger cu zbor de ametist,Acolo unde înfloresc noriiCei mai zguduiți de furtună.Zburam și luam formaAcestor fantome de susCare păreau că înghit abisul.Inima îmi bătea dusă de valuriCătre secretele maluriÎn visul de a nu mai reveniÎn om, carne, sânge, speranță,Căci ziua nu mai avea decât punteaÎn care mergeam către mineCu tot ceea ce era stăpân peste paradis.

*Doamne, cât îmi ești de carne!Câtă îmbrăcăminte peste carne îmi ești!Cât sânge din mine îți curge pe armeŞi învață să spună povești!Nu știu nimic,La ce bun să știu?Știu numai un lucru, că din degete îmi crescTrandafirii și spiniiCare îți sunt coroană.

*Dacă îmi mai rămâne ceva,E fetusul pământului ghemuindu-mi-se în inimă,E fetusul cerului peste el

20

Dându-i să sugăS-ar spune că sunt mort de mult,S-ar spune că sunt viu dintotdeauna,Viu peste mort, mort peste viu,Strâns în clește de Domnul începutului,De Domnul prezentul sfârșit,Domn care mă cerșește,Domn pe care îl cerșesc.

*Ce bătăi de tobe sălbaticePoate să aibă inimaChiar smulsă din piept, Chiar după moarte.Nu tace sub pământCum nu a tăcut pe pământ,Nu tace în VeșnicCum nu va tăcea niciodată.

*Tu ai venit, desigur, și nu te-am întâlnit,Abisul vechi din mine l-ai răpit,Făcându-ți-l unică iubire,Pe când stăteam la coadăCu morții antici pentru ispășire.Căzut în vis din centrul sulfuros.Ai să auzi și ai să ceri iertareCă inima îți bate din ce în ce mai tare.

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

poesis

IgorURSENCO

Fiziologia respiraţiei: Isihasm(Prolegomene la I Corinteni)

I. InspiraţieCe aş risca să îţi întîlnesc,mai întîi, femeie:

sufletul sau trupul?

II. ExpiraţieAcolo unde Dumnezeu respiră sub formă de muzică, Satan I se împotriveşte:

în culoare…

Pharmakon(Curriculum Vitae Prosodic)

Într-o zi voi muri, draga mea! / Ştiu precis: voi fi obligat de numeletău, / imprimat pe buzele mele / vineţíi ca aerul ...

Acea stranie neajutorare / fiziologică, ce mă urmăreşte pînă în plămîni: neputinţa de a răsufla – în chiar clipa ce-ţi rostesc numele ...

Această alternare interminabilăşi sacadată:

iubita – inspirare,expirare – şi iar – iubita ...

Cea care mă va părăsi, prima dintre voi, poate fi mai curînd o chestiune

21

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

poesis

de şansă / biografică,

decît o bifă / în alteritatea istoriei, dacă nu aş fi / fost condamnat deja să port dintotdeauna, / în trupul meu trecător,

funcţiile estetice şi valoarea / structuratoare a caezurii ...

Des-cîntec de lapte cu Bărbatu'(Arhetipuri discordante de pe Venus şi Marte)

I. Vîrstă psiho-fiziologică de „Femeie” şi „Bărbat”

EA (în „Adolescență” ca la „Maturitate”):

- ... 'spăimîntă-mi, bărbate, sînu' ,să ştie de stăpînu',ca să-i vinătoaneleşi să-şi scoatăcoarnele ...

EL (la „Maturitate” ca în „Adolescență”):

- ...îţi 'spăimînt, femeie, sînu' ,să ştie de stăpînu',şi să-i vinătoanele,şi să-şi scoatăcoarnele ...

II. Vîrstă kosmică de „Femeie” şi „Bărbat”

EA (în zodia „Maternității perpetue”):

- ... cu dreapta 'spăimîntă-mi sînu',să știe de stăpînu' ...

...iar cu stîngad o a r e-mi-l,pe o gură de copil ...

EL (în zodia “Copilăriei eterne”):

- Melci, melci,codobelci,

scoateți coarne bourești ...

Romanţă (în genul ”tzî”) pentru Ci'jan Văi

La 18 anisurîzi sibilin – hieroglifă din Văni Yan' –cu dinţi de orez:

cînd te conturez,ah, înserez.Şi nu prididescusă te si-la-bi-ses-cu.

O vení ş-aceea dzîsă-l “aflăm” şi pe Kun Fu Dzî,O vení şi vrémea-nesă gustăm şi din koiné!!!

Dar acum, la cei 18 ani,nu-i tîrziu să ne rănimcu Tao Tzian', sau Puş-Kin. Ori E-Min-Escu:

dar e devreme, ah, prea devremeîncă să ştim că ei toţiîs fără soţ ...

Ai multe de făcut la 18 ani:te lupţi cu ying, dar ţi-e teamă de yang ...

Te făleşti, tuturor, cu legenda lui Min' Făi.Şi, mai ales,îţi ascunzi ochii – de ai mei ...

Genul „Tzî” – gen literar poetic chinezVăni yan' – perioada literară scrisă a limbi mandarine clasiceCijan Văi – nume real al unei tinere chineze care a studiat împreună cu autorul cărţii Tao Tzian' – poet din epoca Man' (sec. III a.Ch.), influenţa căruia asupra literaturii chineze este asemuită (ca importanţă) cu cea a lui Eminescu sau a lui Puşkin Kun Fu Dzî – numele filozofului chinez cunoscut sub forma latinizată de “Confucius”Ying – principiul originii (luminoase) masculine a lumiiYang- principiul originii (întunecate) feminine a lumiiMin' Făi – e vorba despre soarta tragică a uneia dintre cele mai frumoase curtezane de la curtea împăratului Juan' Di (sec. I, a. Chr)Koiné – limba comună care a cunoscut cea mai largă circulaţie în antichitatea elenă „Fără soţ” – referinţă intertextuală la poemul lui Eminescu „Pe lîngă plopii fără soţ”

22

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

TheodorCODREANU

Filosofarea eminesciană în viziunea

lui Anton Dumitriu

eminesciana

Revista Tribuna din Cluj-Napoca publică, în serial, de şaptesprezece numere încoace, un excepţional Jurnal de idei, inedit, lăsat nouă moştenire de marele logician, filosof, matematician şi istoric al logicii Anton Dumitriu (1905 - 1992). Mai multe pagini din acest jurnal vorbesc despre Eminescu. Excepţional mi se pare a fi textul intitulat Eminescu şi filosofia indiană, scris de savant cu prilejul lecturii cărţii indiencei Amita Bhose (1933 - 1992), Eminescu şi India, apărută în Colecţia „Eminesciana” a Editurii Junimea din Iaşi, în 1978. Amita Bhose a predat cursuri de sanscrită şi bengali, cursuri asupra civilizaţiei şi culturii indiene la Universitatea din Bucureşti, între anii 1972 – 1991, l-a tradus pe Eminescu în India şi pe Rabindranath Tagore în română etc. Face parte din strălucita pleiadă de femei-eminescologi alături de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Rosa del Conte, Svetlana Paleologu-Matta, Aurelia Rusu, Ioana Em. Petrescu şi Ilina Gregori.

Citind cartea Amitei Bhose, Anton Dumitriu nu produce simple note de impresii pe marginea lecturii, dovedindu-se un profund cunoscător al gândirii eminesciene. Mărturiseşte că din tot ce a citit pe tema afinităţilor elective dintre filosofia lui Eminescu şi cea indiană, cartea autoarei este singura care atinge „ici şi acolo” „problema în inima ei”, ceea ce deschide, de la bun început, perspectiva înaltă a abordării chestiunii, dincolo de ceea ce i-a oferit textul Amitei Bhose. Anton Dumitriu subliniază particularitatea filosofării eminesciene prin comparaţie cu a europenilor, nuanţă observată şi de Amita Bhose, din care citează: „Eminescu nu a vrut să arate lumii chipul său de filosof în sensul european al cuvântului, de aceea el şi-a îmbinat toată gândirea filosofică cu imaginaţia poetică, creând o operă literară care identifică într-un tot sublimul meditaţiei umane şi al sensibilităţii prin verb. Eminescu nu a fost filosof şi a fost mai mult decât poet; el a fost un darshan (cel care vede), a fost un Kavi (poet înţelept) în sensul termenilor indieni.”

Logicianul confirmă distincţia autoarei indiene, poetul nostru nefiind filosof speculativ, cu sistem, în accepţia europeană a cuvântului, ci un gânditor şi poet deopotrivă care „are o priză directă asupra esenţei problemelor, printr-o putere intelectuală extraordinară, pe care indienii o numesc buddhi – intuiţia intelectuală, iar grecii o numeau noesis, cu acelaşi înţeles, ca rezultat al intelectului superior – nous poietikos.” Cu alte cuvinte, Eminescu avea capacitatea unică a întâlnirii faţă către faţă cu realul, cu arheul, în limbajul său, nerătăcind, speculativ, ca-n ghicitură, prin oglindă, cum spune Iisus ucenicilor săi, încă nepregătiţi de întâlnirea cu Mântuitorul.

În filosofia europeană, atrage atenţia Anton Dumitriu, nu există decât două începuturi: „1. sau se pleacă de la Fiinţă, de la existenţă; 2. sau se pleacă de la Neant, de la non-existenţă.” Spre deosebire de europeni, indienii adoptă calea Brahma Nirguna (Brahma necalificatul), conform căreia ambele căi se suprapun în „dogma”: „nici că există, nici că nu există”. Calea Brahma Nirguna scapă logicii europene aristotelice, de tip binar, cartezian raţionalist, care a făcut gloria filosofiei europene, culminând cu raţiunea pură a filosofiei kantiene ce a străbătut veacurile. Ruptura dintre creştinism şi ştiinţă, care s-a adâncit în perioada Inchiziţiei şi în cea postrenascentistă, a determinat filosofarea europeană să se depărteze de logica „transdisciplinară” a dogmei Sfintei Treimi, rămânând în cele două începuturi posibile şi cimentând ceea ce s-a numit spiritul schizoid european. În Modelul ontologic eminescian (1992), am contrazis o întreagă tradiţie a eminescologiei conform căreia Eminescu a fost un kantian fidel, imagine consacrată de G. Călinescu. Mai târziu, am descoperit una dintre cele mai stranii însemnări eminesciene, pe fila 8 a mss. 2275 bis: „Eu sunt budist. Nefiind creştin simplu, ci creştin ridicat la puterea a 10-a”. De aici, un cercetător recent, Răzvan Codrescu, a tras concluzia că Eminescu „nu prea se dădea în vânt după creştinism”. Lectură fantezistă. Dimpotrivă, poetul creează ecuaţia absconsă budism-creştinism, care scapă oricărei logici binare. Eminescu nu pune semnul de egalitate între budism şi creştinism, ci întăreşte creştinismul la puterea a 10-a, delimitându-se de budism: „Eu nu cred nici în Iehova, / Nici în Buddha-Sakya-Muni, / Nici în viaţă, nici în moarte, / Nici în stingere ca unii.” (Eu nu cred nici în Iehova, 1876). Religia lui Iehova şi a lui Buddha sunt cele două mari religii orientale precreştine, a Vechiului Testament şi cea indiană străveche. Să se observe că versurile citate neagă

23

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

eminesciana

aderenţa la cele două religii, dar conservă principiul budist Brahma Nirguna (nici-nici), nici viaţă/existenţă, nici moarte/Neant. Şi îl conservă pentru că nu contravine logicii creştine a Sfintei Treimi prin care poetul se simte mai mult decât budist: creştin ridicat la puterea a 10-a. Trebuie să ne uimească acest gând eminescian, putând, acum, să reluăm firul arguţiei lui Anton Dumitriu.

Logicianul observă că Eminescu se întâlneşte cu principiul Brahma Nirguna la lectura Vedelor, mai precis în Imnul creaţiunii, X, din Rig-Veda, intertextualitatea cu acesta fiind demult sesizată în Scrisoarea I. Enunţul fundamental vedic este: „Non-fiinţa nu era nici Fiinţa.” În Scrisoarea I, celebrul vers: „La 'nceput pe când fiinţă nu era nici nefiinţă” etc. Aşadar, Eminescu porneşte pe drumul filosofării poetice ca Brahma Nirguna, şi asta chiar înainte de întâlnirea cu gândirea indiană, această întâlnire fiind nu influenţă sursieristă, cum s-a vehiculat multă vreme, ci una confirmativă. Versul eminescian din Scrisoarea I este considerat şi de Anton Dumitriu ca esenţial pentru eminescianism. Vizionarismul de aici este însă izomorf cu alt celebru vers, din Luceafărul: „Nu e nimic şi totuşi e”, în care Svetlana Paleologu-Matta întrevede cea mai adâncă „definiţie” românească şi eminesciană a Fiinţei. Faptul consonează, mai departe, cu enunţul eminescian cel mai apropiat de filosofia europeană modernă: Antitezele sunt viaţa, deplină ipostază a europenismului şi universalismului poetului nostru, regăsit în logica dinamică a contradictoriului lui Ştefan Lupaşcu, logică ce deschide calea transdisciplinarităţii fundate pe terţul tainic ascuns (Basarab Nicolescu, Edgar Morin, Michel Camus ş.a.).

În ultimă instanţă, apreciază îndrituit Anton Dumitriu, nu influenţa indiană a fost decisivă în viziunea eminesciană: „Nu mi se pare că poate fi vorba de influenţă, ci mai normal de regăsirea propriilor lui idei şi viziuni în gândirea indiană.” Şi: „Din tot ce-a realizat Eminescu mi se pare că o singură concluzie este permisă. Inteligenţa lui extraordinară era deschisă, în mod natural, spre zone inaccesibile intelectului obişnuit.”

Comparaţi astfel de situări cu grobianismul dilematicilor care-i refuzau lui Eminescu orice „rudiment de gândire” şi veţi avea imaginea uriaşei invazii a prostiei şi primitivismului în rândurile unor „intelectuali” pervertiţi de politically correct. Dar impostura nu are viaţă lungă. Eminescu nu poate fi clintit din postura de centru iradiant al canonului literar şi cultural românesc.

1. DREPTUL DE GRAŢIE

Bucureşti, 14 mai 1883 Sa vede că ziua de 10 Mai e menită a avea

însemnătate ominoasă pentru ţara noastră. După ce alegerile făcute de Ţepeluş, Pelin et comp. s-au declarat legitime, trebuia ca, în virtutea acelui principiu de acţiune reciprocă pe care ingeniosul Darwin îl numeşte corelaţiunea creşterii, sentinţe de justiţie date în toată regula să fie declarate de neligitime. Voim să vorbim aci de unele din graţierile de restul pedepsei, decretate la 10 Mai la propunerea d-lui Stătescu.

Nu contestăm dreptul la graţie, pe care constituţia [î]l atribuie suveranului, dar fiindcă nimic în lumea aceasta nu e absolut, ci totul mai mult sau mai puţin relativ, nici acest drept nu este absolut. El are o anume însemnătate. Dacă e vorba ca echilibrul şi siguranţa să domnească în societatea umană, se cere neapărat ca orice act de injustiţie şi brutalitate să fie contrabalanţat de-un act de justiţie şi reparaţiune. Cumpăna este emblema justiţiei. Geniul antichităţii o reprezintă cu legătura la ochi, - ea nu vede pe împricinaţi, nu are nici simpatii nici antipatii; ea nu judecă, c-un cuvânt, după înclinări de inimă sau după… interese electorale.

Dacă oamenii n-ar fi instituit judecata şi judecătorii, natura a îngrijit ca orice act de brutalitate să corespundă imediat c-un act de răsbunare. Pentru a împiedica ca răsbunarea să fie mai mare decât injustiţia, s-a instituit pedeapsa, ultio publica, la vengence publiquement organisée. Aceste pedepse însă sunt aşezate pe câteva principii, pe când crimele şi delictele reprezintă o infinitate de cazuri. Se poate dar întâmpla ca în această infinitate de cazuri unul să nu se poată subsuma pe deplin sub articolul pedepsei şi, judecându-se în analogie numai, pedeapsa să iasă prea grea. În acest caz, şi numai în acest caz, dreptul suveranului de-a graţia este un corectiv ai legii. Acest drept de graţie este analog acelor mărimi din matematică a căror valoare concretă nu se poate reprezenta decât prin aproximaţie, cu toate acestea nu

N.GEORGESCU

Texte ziaristice eminesciene neincluse în ediţii

24

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

eminesciana

este o mărime nemărginită, ci o proporţională între un maxim şi un minim.

Consideraţiile acestea au fost necesare pentru a vorbi de graţierea tânărului Sân-Marin, care-a atentat la viaţa d-lui N. Blaremberg. Se ştie că justiţia n-a fost aspră cu tânărul Sân-Marin. Ea a admis circumstanţa uşurătoare a vârstei, a temperamentului, a uşurinţei cu care-a putut da crezare instigaţiunilor unor mizerabili, şi nu i-a dictat decât un minim de pedeapsă, cu toate că faptul fusese de-o excepţională brutalitate.Guvernul, pentru a-şi manifesta dispreţul faţă cu justiţia ţării, îl înaintează şi-l medaliază în chiar timpul procesului. Aceasta era deja mult. Acum d. ministru de justiţie uzează - ca să nu zicem abuzează - de-acel drept relativ la graţie, atribuit regelui, pentru a-i ierta şi restul închisorii. Permită-ni-se a o spune: pentru un atentat de ucidere - înaintare, medaliare şi câteva zile da arest nu sunt o pedeapsă, ci o recompensă, şi poate că tocmai asta au voit consilierii M. Sale. Am întreba: pentru câte voturi în cele din urmă alegeri s-au plătit această recompensă?

Ca să constatăm că într-adevar cumpăna guvernului e strâmbă, vom cita un caz foarte deosebit şi mult mai neînsemnat, unde însă dreptul de graţie nu s-a manifestat de loc. Un domn Anghiropol a feţuit puţin în faţa teatrului imensa personalitate a onorabilului Pherekydes. I s-a dat, pentru acest simplu delict, un an de închisoare, şi nimănui nu i-a venit în minte să-i scază o zi măcar. Prin urmare, nu natura faptelor comise determină instinctele generoase de iertare ale M. Sale, ci deosebirea între victimele acestor fapte. Unde cearta e de lana caprina, suntem aspri; e vorba numai ca românul, şi mai cu seamă boierul român, să nu afle dreptate în ţara asta. Pherekydes trebuie satisfăcut, Blaremberg nu.

Un act de adevărată justiţie însă s-a făcut cu diaconul Cârlova, G. Pătescu si Ioan G. Pietraru. D. Brătianu s-a folosit de lovitura de stat, făcută acum la 10 Mai, pentru a graţia în parte pe oamenii poliţiei sale secrete, care au atentat cu o nespusă dibăcie şi cu succesul cel mai sigur - la viaţa d-sale. Ca toţi oamenii mari ai istoriei universale, - ca Cezar, ca Napoleon, ca Wilhelm Gloriosul, d. Brătianu voia să aibă o mică ediţie bizantină a acestei comedii, care înconjură capetele bărbaţilor celebri c-o aureolă de martir. De-aceea angentul său de poliţie, Cârlova, revizorul său şcolar de Ilfov, Pătescu, funcţionarul numit de d-sa la finanţe, Pietraru, i-au făcut această plăcere c-un cuţit de bucătărie, de mai nainte subţiat cu pila pe unde avea să se rupă.

D. Brătianu crede că noi n-am citit pe Machiavelli şi nu ştim cu ce mijloace oamenii lui de stat caută a-şi compromite adversarii politici. Ştim prea

bine că la un alt zece mai d. Brătianu va şterge cu totul pedeapsa unor amici atât de credincioşi şi atât de... discreţi. Camerele aceste vor vota fără îndoială proiectul legii de reabilitare, propus în sesiunea trecută, absolut necesar pentru ca amicii săi să poată fi puşi la pensie, după ce vor fi espiat simulacrul de pedeapsă.

Dreptul de graţie - în zilele ilustrului d. Stătescu - s-a pus astfel la discreţiunea societăţii anonime de esploatare, numită partid roşu. Maftia şi Camorra guvernează azi pe deplin. Să le fie de bine.

[M. EMINESCU](Timpul, Buc. 8(1883), nr. 108, mai 15, p. 1)

DOCUMENTAR Paternitatea eminesciană a acestui articol se

poate dovedi cu probele cele mai sigure: manuscrisele poetului, ideea darvinistă a corelaţiunii creşterii revine, de altfel, frecvent în ziaristica lui Eminescu. În mss 2275B, f. 23-24, citim: "Corelaţiunea creşterii şi a scăderii. Creşterea unul organ îţi aduce folos, aceea a organului corelativ pagubă. Nu e vorba de ceea ce vrei să obţii. Tu lucrezi cu intenţiunea cea mai bună din lume. Dar ceea ce obţii în realitate este corelaţiunea creşterii, expresia admirabilă a lui Darwin, pentru relele care cresc alături de folosul ce l-ai obţinut". În acelaşi manuscris, la fila următoare (25), “corelaţiunea de creştere" este pusă de către poet în ecuaţie. Expresia şi explicaţii suplimentare ale ei mai găsim în mss, 2255,

25

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

eminesciana

care este datat în aceeaşi perioadă a gazetăriei eminesciene târzii. Despre proporţia între un minim şi un maxim, de pildă: “Va să zică, creditul e o proporţională între un maxim şi un minim, nicidecum însă o mărime infinită, deşi se poate reprezenta c-o cifră concretă".

Acest editorial trebuia, aşadar, să se găsească în ediţia academică Eminescu, printre textele cu paternitate certă. Problemele pe care le ridică sunt, însă, destul de greu de rezolvat cu instrumentele ştiinţifice de care dispunem astăzi. Într-adevăr, se pare că Eminescu comite aici câteva erori, pe care i le va sancţiona aspru Telegraful. Decretul cu graţierile apare în Monitorul official din 13/25 mai 1883 "Graţiem de restul închisorii ce aveau a suferi pe condamnaţii Nicolae Cârlova (diaconul)... George Sân Marin. Reducem osânda condamnaţilor acestora, şi anume: Gr. Pătescu cinci ani din pedeapsa ce are a mai face, Ioan G. Pietraru -10 ani din 20 de ani de muncă silnică". Graţierile se fac în numele regelui, de ziua Regatului. Peste numai două zile de la apariţia Monitorului official, Eminescu publică acest articol în Timpul discutând trei cazuri din zona justiţiei petrecute în trei ani consecutivi: afacerea Pietraru-Cârlova-Pâlescu (1881), afacerea Sân Marin - Blarenberg (1882) şi afacerea Arghiropol - Pherekydes (1883, aprilie). De fapt, de cauza sa proprie, atentatul din decembrie 1880, poetul leagă încă două cauze, care nici nu ştim în ce măsura îl interesau.

Îi răspunde Telegraful la 20 mai, ziar foarte violent împotriva Timpului din această perioadă, şi mai ales împotriva lui Eminescu. Telegraful reia, de fapt, seria de atacuri la persoană pe care o susţinuse în 1882 prin pana lui Nicolae Xenopol; este posibil ca acelaşi personaj să întreţină, şi acum, focul polemic: Nicolae Xenopol îl urmăreşte pe Eminescu în mod constant, până în 1911 aruncând, asupra amintirii poetului de data aceasta, stigmatul nebuniei şi al incoerenţei logice. Acum, la 20 mai 1883, el combate cu argumente:

"Timpul din 15 curent, neavând ce să mai strige, face cum zice francezul une guerre d'allemand. Este absurd ca dintr-un fapt care nu are nimic comun cu cestiunile politice să se facă o armă politică pentru a izbi în guvern, şi chiar în prerogativele acordate de lege Suveranului ţării. Cu toate acesta, Timpul crede că este bine să urmeze astfel, şi din graţierile făcute cu

ocaziunea zilei de 10 Mai îşi permite a discuta capului statului dreptul de graţiere; şi, ca să nu-şi dezmintă tradiţiunile, acest organ al opoziţiei căruia niciodată nu-I place adevărul reproduce în rândurile sale inexactităţi cu care nădăjduieşte a da o umbră de seriozitate calomniilor sale. Nu nouă ne aparţine a lua apărarea tânărului Sân Marin; aceasta a făcut-o chiar unul din redactorii Timpului la bara justiţiei. S-au făcut atâtea dezbateri în acel proces, încât nu credem să fie cel mai mic incident de care publicul să fie străin. A se mai susţine, cum o face Timpul, că bătaia de la Şosea a fost un atentat este a voi cu obstinaţiune să rămână într-un rol ridicul; deci nu ne dăm osteneala să le răspundem pe acest teren. Partea însă unde Timpul păcătuieşte cu vicleşug este aceea în care afirmă că tânărul Sân Marin a fost medaliat după bătaia de la

Şosea, şi că graţierea sa ar fi fost o recompensă pentru luptele ce familia acestuia a susţinut în timpul alegerilor. Sunt insinuări din acelea care pot înşela pe unii oameni, şi care trebuiesc desminţite tocmai pentru a combate acest efect. De unde scoase Timpul o medalie care pretinde că s-ar fi dat lui Sân Marin? Nu alergaţi, stimaţi confraţi, la asemenea minciuni, nu uzaţi de asemenea arme, căci veţi ridica în contră-vă toată stima ce pot unii oameni s-o aibă pentru voi. Medalie dată lui Sân Marin ? Când? Decine? Dar, încă o dată, asemenea insinuaţiuni sunt meschine, bune poate pentru alte împrejurări, dar nu pentru a se servi de ele când discutaţi o prerogativă a capului statului.

Vorbiţi de recompensă electorală. Dar de ce nu sunteţi logici cel puţin? Dacă Sân Marin, după cum spuneţi, ar fi avut protecţiunea guvernului liberal - cum aţi strigat-o de la început către cine a voit să vă audă - avea familia lui trebuinţă acum să mai alerge la mijloacele electorale pentru a obţine graţierea tânărului brigadier? Această familie ieşită din popor nu-şi uită originea şi a luptat şi luptă pentru drepturile poporului, în rândurile poporului! Nici fraţii Stoiceşti, nici familia întreagă a lui Sân Marin nu sunt dintre aceia care îşi vând conştiinţa, ei lucrează din convingere şi toţi aceia care îi cunosc pot să v-o spună.

Timpul mai acuză pe d. ministru de justiţie că n-a graţiat pe d. Arghiropol; dar acest ziar, care numără printre redactorii săi mai mulţi jurisconsulţi, cum poate el să comită o erezie aşa de mare judiciară încât să ceară a se graţia un prevenit? D. Arghiropol

26

eminesciana

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

este în prevenţie şi până nu există o condamnare şi o executare parţială a pedepsei nu poate fi vorba de graţiere

Las la o parte insulta ce aduceţi primului ministru că ar fi organizat singur atentatul la viaţa sa; sunt lucruri de acelea care revoltă bunul simţ şi care nu merită nici o atenţie. Cei de la Timpul judecă pe alţii după sufletul lor, şi într-un sentiment de mărinimie şi generozitate caută să facă o meschinărie. Astfel au urmat întotdeauna, şi nu am termina mai bine decât repetând propriile cuvinte cu care îşi fineşte seria elucubraţiunilor Timpul de la 15 mai: «Să le fie de bine»! ' (Telegraful, Buc., 13 (1883), nr. 3. 308, mai 20. p. 2-3)

Acestea sunt faptele, cum se zice. Încercăm să le descâlcim pe rând, pentru că ne aflăm în faţa unei polemici pierdute de către Eminescu, una dintre puţinele din cariera sa ziaristică, şi, ceea ce este mai grav încă: pierdute din cauza lipsei de informaţii. Afacerea Sân-Marin - N. Blarenberg s-a petrecut la sfârşitul lunii mai 1882 şi a făcut vâlvă în iunie, când Eminescu se afla la mare. Poetul nu cunoaşte, deci, lucrurile în mod direct. Brigadierul Sân Marin l-a pălmuit pe N. Blarenberg la Şosea, la mijloc fiind o femeie, sora brigadierului, care a pretins că ilustrul personaj a jignit-o. Lucrurile sunt destul de încâlcite; a urmat un proces răsunător, pe tânărul brigadier aparându-l, între alţii, Gr. Păucescu (redactorul de la Timpul amintit aluziv de către Telegraful) - şi Grigore Ventura care a cerut "circumstanţe uşurătoare" - ce se vor acorda acuzatului (de ele vorbise şi Eminescu). De vreo medaliere a lui Sân Marin în timpul procesului, însă, nu credem că poate fi vorba; ziarele şi Monitorul oficial, cât ne-a fost în putinţă a le cerceta, nu dau o asemenea informaţie. Într-adevăr, de unde va fi scos Eminescu medalierea şi înaintarea în grad a tânărului brigadier? Este limpede, cred, că cineva îi dă informaţii cu gând să-l compromită. Foarte gălăgioşi, prietenii şi rudele lui Sân Marin au lucrat, într-adevăr, intens pentru liberali în recentele alegeri din aprilie 1883 - lucru verificabil prin presă.

Afacerea Arghiropol-Pherekides este, în schimb, recentă, incidentul s-a petrecut în aprilie 1883, în timpul alegerilor, iar procesul este pe rol. Întreaga chestiune o găsim dezbătută în Poporul lui N. Bassarabescu, şi vom cita pentru a se vedea sursa de "inspiraţie" a lui Eminescu - şi pentru a contura cel puţin în linii largi relaţia sa cu N. Bassarabescu în această perioadă.

Pălmuirea de la teatru “Un individ este depus la Văcăreşti prin

mandat al judecătorului de instrucţie de pe lângă

tribunalul Ilfov, fiindcă a pălmuit pe un alt individ, alaltăieri seara, în faţa birtului Broft. Autorul e d-nul Arghiropol, fost secretar la legaţiunea din Paris, iar pacientul este actualul ministru ce reprezintă România la Paris, dl. M. Pherekyde. După cum ni se relatează nouă lucrurile, iată ce împrejurare a motivat agresiunea de care a ajuns să sufere obrazul onorabilului ministru al României la Paris. D. Arghiropol a fost numit acum un an, de către guvernul din Bucureşti, secretar de legaţiune la Paris, fără ştirea şi învoirea d-lui Pherekyde, şeful zisei legaţiuni. O neatenţie, o necuviinţă din partea ministrului de externe din Bucureşti, recunoaştem bucuros şi blamăm această procedare ca o dispoziţiune neuzitată mai cu seamă în sfera pentru care era desemnat d. Arghiropol - însă de care acesta nu putea fi câtuşi de puţin vinovat. Prezentându-se, dar, la postul său, d. Arghiropol este primit foarte aspru şi în modul cel mai umilitor, însă el nu face caz de aceasta, şi rămâne la postul său. D. Pherekyde, văzând că prin modul în care l-a primit nu poate să se debaraseze de secretarul neagreat, recurge la alt mijloc: acela de a-l denigra cu calificaţiunile cele mai odioase, am putea spune chiar infamante, taxându-l de escroc şi întreţinut de femei; şi pe baza acestui raport confidenţial obţine revocarea sa. Află despre aceasta d. Arghiropol şi îndată îi trimite martori spre a~l obliga să probeze că este adevărat ce a afirmat oficial – sau în caz contrar, a-i da domnul Pherekyde reparaţiunea prin arme. Însă d. Pherekyde refuză şi una şi cealaltă, puindu-se sub egida autorităţii sale ministerial.

În faţa acestui refuz, calomniatul Arghiropol conţine orice mânie spre a nu da la Paris urâtul spectacol al maltratării reprezentantului României de către un conaţional al său, şi poate chiar judecând greutatea răspunderii pentru un atac îndreptat asupră-i pe timpul cât şi în locul unde îşi exercita înaltele sale funcţiuni. Se întâmplă, însă, că, de alegeri, guvernul îşi recheamă la Bucureşti pe toţi votanţii săi din străinătate, şi vine şi d. Pherekyde ca unul ce intră în această categorie. În acelaşi timp, d. Arghiropol vine la Bucureşti şi, după cum se susţine, întâlnind pe ofensatorul său pe trotuar, îl abordează în aceşti termeni: “ – D-le, vă întreb şi aici, unde nu sunteţi în exerciţiul funcţiunii d-voastre, stăruiţi a menţine calomniile ce le-aţi scris în privinţa mea, sau îmi daţi reparaţiunea cuvenită?” La acestea, d. Pherekyde răspunde: „– Nu am nici o socoteală să-ti dau” - şi voieşte să treacă înainte, însă adversarul său, apucându-l repede de piept şi scuturându-l cu forţă, îi zice: „–Atunci eşti un mizerabil calomniator care nu merită alt decât pălmuirea!”

27

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

eminesciana

Şi, într-adevăr, îi aplică repede câteva perechi de palme care în argo al agresorilor poartă ciudatul nume de TASMALE.

Poliţia a pus îndată mâna pe dânsul şi l~a arestat, după care Parchetul l-a şi depus la Văcăreşti. Excesul de zel al Parchetului este în acest caz prea evident, şi arată că pentru un favorit al zilei se înfrânge orice lege, numai spre a-l satisface. D-nul Pherekyde aici, la Bucureşti, nu mai era decât un simplu particular, ca şi agresorul său, şi prin urmare nu era în drept poliţia judecătorească să proceadă faţă cu acesta într-alt fel de cum ar fi procedat către unul ce ar fi atacat pe un simplu muritor dizgraţiat de guvern.

Amintească-şi cineva, într-adevăr, cazul călcării de la tipografia Poporului, când fraţii Sân Marin, cu cumnatul lor Stoicescu, constituiţi în bandă, veniră să ameninţe cu moartea pe dl. N. Bassarabescu, directorul acestei foi, dacă nu va retracta calificaţiunile meritate, date de Poporul atentatului de la Şosea: caz în care, cu toate că legea prescria pedeapsă până la doi ani, reclamaţiunea d-lui. Bassarabescu fuse trimisă în derâdere la judecătorul de pace - şi se va vedea simţământul de justiţie care guideazâ administraţia rosetto-brătiană: se va vedea adică cum legea pentru favorit este mamă părtinitoare, în vreme ce pentru adversar este ciumă persecutoare. Orice s-ar obiecta în cazul de faţă, nu este un cuvânt că, pentru calitatea de ministru a cuiva, urmează să sufere în tăcere dezonoarea altcineva, şi prin urmare declarăm că depunerea la Văcăreşti a d-lui Arghiropol este un abuz de putere, condamnabil din toate punctele de vedere.”

(Poporul, Buc., 2 (1883), nr. 378. apr. 23-24-25, p. 3.

Relaţia dintre cete două evenimente a fost

făcută, aşadar, în Poporul lui N. Bassarabescu de unde a fost preluată şi accentuată în Timpul. Chiar comparaţia: "legea pentru favorit este mamă părtinitoare în vreme ce pentru adversar este ciumă persecutoare; pentru un favorit al zilei se înfrânge orice lege, numai spre a-l satisface" - devine, în Timpul: "Prin urmare, nu natura faptelor comise determină instinctele generale de iertare ale M. Sale, ci deosebirea între victimele acestor fapte. Unde cearta e de lana caprina, suntem aspri; e vorba numai ca românul, şi mai cu seamă boierul român, să nu afle dreptate în ţara asta. Pherekyde trebuia satisfăcut, Blarenberg, nu."

28

biblioteca Bucovina literarăbiblioteca Bucovina literară

Ioan Cioba, Ioan din Satul Păgânilor, Bistriţa, Charmides, 2013

Ioan Buduca, Misterii, Bistriţa, Charmides, 2013

Ioan Groşan, Trenul de noapte, Bistriţa, Charmides, 2013

Nina Habias, Noi nu vom îmbătrâni împreună, Bistriţa, Charmides, 2012

Constantin Trandafir, Grigore Hagiu şi generaţia sa, Galaţi, Axis Libri, 2013

Radu Ţuculescu, Scorpionul galben, Bistriţa, Charmides, 2013

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

29

IonCOZMEI

Urme de praf în „marţologia” filipciuceană

L-am fi lăsat pe neobositul eminescolog Ion Filipciuc să-şi continue nefericitul crez al originii poloneze a familiei Eminovici din Călineştii lui Cuparencu, dacă în ziarul „Crai nou” din 5.XI.2013 marţologul de la Câmpulung Moldovenesc, în aceeaşi zi lumească de marţi, n-ar mai fi injectat într-o nouă pagină a ziarului „Crai nou” alte inepţii la adresa noastră, care se cuvin corijate la timpul potrivit.

Sub acelaşi pretenţios titlu (Wlodzimierz Eminowicz despre Mihail Eminescu), badea Ion ot Câmpulung Moldovenesc îşi dă seama, în cele din urmă, că „Wlodzimierz Eminowicz pune în circulaţie livrescă date eronate despre poetul român Mihail Eminescu” şi pune în circulaţie un alt articol obraznic care „să-l bage în spărieţi, mai cu seamă, pe poetul Ion Cozmei, originar din satul Călineştii lui Cuparencu şi pretendentul habotnic la o problematică descendenţă din dascălul Vasile Iaminovici, tatăl lui Gheorghe Eminovici şi bunicul poetului Mihail Eminescu” (…) „Spaima e cumplită – notează acelaşi zurbagiu eminescolog, pentru că Ion Cozmei şi-a însăilat şi el un arbore genealogic – era cât pe ce să scriu genialogic, grafia ar fi chiar mai semnificativă decât ortograma, întrucât s-ar traduce «geniu fără de logică» -, în ciuda argumentelor eminescologilor Vasile Gherasim şi D. Vatamaniuc, prin care se adevereşte că oarecând, o fătuţă, căsătorită legal cu …un Eminovici, îşi lasă mirele de izbelişte chiar în noaptea nunţii şi fuge în codrul verde cu iubitul ei, cu care odrăsleşte vreo cinci prunci înscrişi în documentele civile cu patronimul Eminovici, tocmai întrucât căsătoria legală n-a fost desfăcută printr-un divorţ consemnat acătărea în acte. Iar cu birocraţia austriacă nu se putea juca niciun supus, oricât de vârtos în … vârtute, al drăguţului împărat de la Viana.”

Spre ştire exactă a năstruşnicului eminescolog care îl invocă pe profesorul

cernăuţean Vasile Gherasim, comentăm că în anul descinderii acestuia în satul Călineştii lui Cuparencu (1922) părinţii noştri nici nu erau născuţi şi apelăm la cartea Legendă şi adevăr în biografia lui M. Eminescu * Originile a lui Ion Roşu, care în paginile 23-30 îl comentează pe Vasile Gherasim (din articolul Din satul Eminovicenilor, din „Convorbiri literare”, nr. 11, nov. 1922, pp. 834-845) astfel:

„Concomitent cu aceşti strămoşi de prin condici – morţi la acea dată, – V. Gherasim mai găsea în viaţă o serie de indivizi cu numele de Eminovici, dare care – lucru ciudat – nu vorbeau decât ruteneşte! Derutat, profesorul bucovinean avea să numească faptul drept «un fenomen în familia Eminovici care nu e încă clarificat», întărind astfel fără voie bănuiala iniţială cum că strămoşii se vor fi trăgând, totuşi, «dintr-un rutean» după cum prezumase Matei. Cu prilejul însă al aceleiaşi vizite întreprinsă în satul de baştină al căminarului, Vasile Gherasim avea să contureze o realitate neaşteptată şi anume: toţi Eminovicii aflaţi în viaţă la 1922 şi după această dată nu erau practic rude de sânge cu Eminescu, ci ajunseseră numai să-i poarte numele strămoşesc printr-o pură întâmplare. Concret, lucrurile au stat astfel. Din căsătoria lui Ioan, fratele căminarului, a rezultat un singur copil de sex masculin, anume George Eminovici (n.1845). Acesta, la rându-i, nu avu din convieţuirea cu Ecaterina Munteanu, decât tot un băiat, pe Antonie, mort însă de crud. Curând, stingându-i-se şi Ecaterina, „de naştere grea”, şi rămas fără urmaşi în linie bărbătească, văduvul George (vărul lui Eminescu) se recăsători cu o Zoiţa Cozmei din Călineşti. Această a doua căsătorie a lui George fu însă şi mai nefeiricită, deoarece, la scurt timp, de la căsătorie Zoiţa îşi părăsi bărbatul legitim şi merse să trăiască „în făr` de lege” cu un anume Georgie Ungureanu, din acelaşi sat, cu care avu mai mulţi copii, precum: Vasile, Gavril, Evdochia etc. Deoarece însă Zoiţa Cozmei Eminovici nu s-a despărţit legal niciodată de George Eminovici, toţi copiii ei, născuţi în legătura extraconjugală cu Georgie Ungureanu, în loc să primească numele de familie al tatălui adevărat (adică Ungureanu), s-au numit fără excepţie Eminovici! Ba mai mult: până şi fiii Evdochiei, între care o Isidora şi chiar şi copiii

drept la replică

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

drept la replică

30

acestei Isidora (!) s-au trezit că se cheamă tot Eminovici, deşi legătura lor de sânge cu George (vărul lui Eminescu), şi prin el cu Ioan, Vasile şi Petrea Eminovici lipsea cu desăvârşire. S-a întâmplat astfel ca, deşi stins pe linie bărbătească, n e a m u l E m i n o v i c i l o r b u c o v i n e n i s ă supravieţuiască în scripte, printr-un viciu de procedură a legii de stare civilă din Bucovina de odinioară”.

Din păcate, această realitate, deşi relevată răspicat de Vasile Gherasim, a fost ignorată de Augustin Z.N Pop, care, în paginile unei culegeri de documente privitoare la biografia lui Eminescu, a trecut în revistă mai mulţi indivizi din Călineştii lui Cuparencu cu numele de Eminovici, unii chiar fotografiaţi în grup, deşi, după cum am arătat, niciunul din ei nu avea în comun cu poetul decât numele de familie! Prin urmare, existenţa în sudul Bucovinei a acestor Eminovici vorbitori de limbă ruteană nu poate constitui o dovadă valabilă în favoarea teoriei despre originea ucraineană a lui Eminescu. În anul 2012, am publicat în revista literară „Plumb” din Bacău articolul Ramura falsă a Eminovicilor din Călineşti Cuparencu, ramură rezultată din concubinajul Zoiţei Cozmei Eminovici cu George Ungureanu (Catrina, Evdochia, Ileana, Vasile, Irina, Matroana, Gavril).

Cât priveşte arborele nostru genealogic ca descendent din Vasile Eminovici (pater familias) el se trage din strămoşii mamei noastre Ileana Huţan (Leonte Huţan – tatăl, Niculai Huţan - bunicul şi Eudochia Huţan – străbunica şi, respectiv, vara dreaptă a lui Mihail Eminovici (Eminescu).

Legat de eminescologul Dimitrie Vatamaniuc, îi comunicăm aceluiaşi năbădoios Ion Filipciuc că am avut cu domnia sa un dialog cordial în revista „Bucovina literară” (2006) pe tema arborelui nostru genealogic, din care, în cele din urmă, s-a retras distinsul eminescolog din Suceviţa. Fapt care ne-a permis să publicăm în revista „Flacăra lui Adrian Paunescu” (2012) şi în publicaţia rădăuţeană „Obcina literară” (2013) articolul Arborele genealogic al descendeţilor pe linie paternă din satul Călineşti Cuparencu (începând cu Vasile Eminovici şi Gheorghe Eminovici), din care rezultă că din copiii (verii drepţi ai lui Mihail Eminovici (Eminescu), recte Niculai Huţan şi Xenia Eminovici, s-au născut

bunicii noştri (al meu şi al lui Carmen Veronica Steiciuc) Leonte Huţan şi Iulita Huţan.

Revenind la ipoteza filipciuceană legată de „neguţătorii armeni cărora domnitorul Alexandru cel Bun le acordă în vămile din Suceava, Siret sau Cernăuţi, în anul 1408, între care să fi fost şi un Eminowicz sau mai pe bănuit un Eminek sau la cealaltă ipoteză a aceluiaşi ins filipciucean, cum că „în vremea lui Ştefan cel Mare, când, în bătălia de la Ştefăneşti, iulie 1476, hanul Crimeii, aflat sub suzeranitatea Porţii Otomane, îl trimite în Moldova pe Eminek Mârza, în fruntea unui corp de oaste cu vreo 10.000 de luptători, pentru ca, în alianţă cu turcii, să-l înfrângă pe «necredinciosul moldovean», amândouă pleacă de la o similitudine a numelor Eminowicz şi Eminek, „astfel încât”, istoricul eminescolog român Ion Filpciuc să poată trage o concluzie demnă de „râsul curcilor”: „Astfel încât, n-ar fi de mirare ca între cei capturaţi de domnul Moldovei să fi fost şi un Eminek, de care să se fi îndurat o moldoveancă mai milostivă spre a-l înzestra cu urmaşi chiar şi prin preajma Cetăţii de scaun a Sucevei. Iar satul Călineştii lui Cuparencu nu era prea departe spre a da adăpost ecumenic unor martiri… Aşa s-ar justifica şi consideraţia pe care i-o acordă omul politic Gavril Mârza poetului cătunal Ion Cozmei!”

Îl informăm pe „filipciucul” nostru că nici în anul 1408, nici în cel de-al doilea, 1476, satul Călineştii lui Cuparencu nu era încă atestat documentar, iar noi am beneficiat de bunăvoinţa preotului Viorel Vârlan, conducătorul revistei „In memoriam”, şi de secretarul comunei Dumbrăveni, Mihai Chiriac, spre a publica articolul nostru, „fără ură şi părtinire”, Vasile Eminovici – primul dascăl din parohia Călineştii lui Cuparencu.

În t rucâ t ce tă ţeanul scr i i tor d in Câmpulung Moldovenesc nu s-a mulţumit doar cu ziarul judeţean, „Crai nou” care i-a găzduit creştineşte elucubraţiile, şi a apelat şi la o revistă literară (cf. „Bucovina literară”, august-decembrie 2013), care i-a publicat cu aceeaşi bunăvoinţă articolul Wlodzimierz Eminowicz despre Mihail Eminescu, am apelat la înţelepciunea redactorului şef al revistei, Alexandru Ovidiu Vintilă, care să găzduiască dreptul nostru la replică cu titlul Urme de praf în „marţologia” filipciuceană.

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

31

NicolaeCÂRLAN

După un drept la replică… neonorat

drept la replică

Pe la începutul lunii decembrie 2013 am transmis revistei „Cultura”, prin poşta electronică, textul de mai jos:

Stimate D-le Redactor-şef,

În virtutea dreptului la replică, vă rog să dispuneţi a mi se publica următoarelor precizări (corective):

În excelenta intervenţie a D-lui C. Stănescu, intitulată Nicolae Labiş: „De ce să mint, nu sunt al tău, fireşte...” („Cultura”, VIII, 43 (447), 21 noiembrie 2013, p. 2, 13), datorită, bănuiesc, unei lecturi puţin grăbite, mi se trec în cont două „greşeli” inexistente în textul meu Nicolae Labiş inedit. Fragmentarium (o prezentare a celor douăzeci de texte poetice inedite, extrase de mine din manuscrisele poetului de la Mălini şi publicate în revista „Bucovina literară”, nr. 1-7, p. 76-85 şi reprezentând o secvenţă din cartea Nicolae Labiş, Opera magna, Suceava, Editura Lidana, 1296 p., carte gata atunci de ieşit în lume cam peste vreo săptămână) şi anume:

1) Îl suspectez pe „marele critic şi prieten al lui Nicolae Labiş” (chiar aşa este!), Lucian Raicu, socotindu-l restrictiv ori măcar „traducându-l” eronat ca atare, în ceea ce priveşte valorificarea moştenirii poetice inedite din manuscrisele lui Nicolae Labiş, pentru că citez, in extenso, pasajul despre dezordinea din manuscrisele lui Nicolae Labiş din formidabila carte-eseu pe care acest inteligent critic i-a consacrat-o autorului Luptei cu inerţia, în 1977. Eu am folosit citatul pentru că-mi susţine opinia, mai veche de altfel, despre dificultăţile care ne întâmpină în valorificarea zestrei literare din manuscrisele poetului, de unde prudenţa, migala şi întârzierea cu care aceste manuscrise inedite au fost date la iveală de-a lungul timpului. Textual, am notat acolo următoarele: „Eşantioanele pe care le publicăm de acum încolo se subsumează celor rămase / ajunse până la noi în postură de fragmente despre care nu vom putea şti / intui vreodată ce destinaţie le hărăzise autorul lor”, după care am apelat la citatul din cartea lui Lucian Raicu. Unde e suspiciunea de restricţionism pe care

i-aş atribui-o lui Lucian Raicu sau măcar „traducerea” în postură de restricţionist a criticului? Personal, îl stimez (ca să nu zic: îl iubesc) suficient de mult pe excelentul critic literar ca să comit greşeala de a-i atribui astfel de intenţii restricţioniste.

2) Aş crede că G. Călinescu (faţă de care manifest un respect plin de religiozitate) susţinuse că Nicolae Labiş, la data aberantului accident, era un poet care-şi epuizase resursele creatoare, era, cu alte cuvinte, un poet „terminat”! În textul în care D-l C. Stănescu decelează această „credinţă” a mea, am notat că „nu puţine voci, altminteri oribil de rău intenţionate, (mai) susţin că Labiş, ştiindu-se „terminat” (nu l-a considerat chiar G. Călinescu drept „un poet pe deplin exprimat”? Ergo...) şi-a regizat moartea”. Să nu fi băgat de seamă D-l C. Stănescu că aserţiunea din paranteză nu-mi aparţine mie ci acelor „voci oribil de rău intenţionate”? În orice caz eu nu comit greşeala pe care mi-o trece în cont ilustru cronicar şi critic literar care este de atâta vreme D-l C. Stănescu.

Îi mulţumesc ceremonios-empatic pentru atenţia acordată revistei „Bucovina literară”, lui Nicolae Labiş (şi mie, implicit), ceea ce ne onorează, mai ales că nu se produce pentru prima oară, şi-l asigur pe D-l C. Stănescu de aceeaşi statornică dragoste şi preţuire cuvenite unui profesionist de calibrul şi anvergura sa. Cât despre precizările de mai sus, nutresc convingerea că le înţelege rostul şi necesitatea, aşa că...

Mulţumesc Redacţiei, D-lui Redactor-şef, pentru că mi-au îngăduit această intervenţie clarificatoare, iar revistei „Cultura”, pentru că există în această formulă spirituală complexă şi elevată, de care este atâta nevoie astăzi la noi, şi mă rog cu fervoare: „Ţine-o Doamne!”

În prag de Sărbători şi An Nou 2014, La Mulţi Ani cu spor şi (mai) multe bucurii!

Cu deosebită stimă şi preţuire,

Nicolae CÂRLAN, istoric literar, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Cum revista „Cultura” nu a izbutit, nici după trei luni, să dea curs solicitării mele, mă văd nevoit să apelez, pentru acest oficiu, la revista „Bucovina Literară”, care, ca beneficiară a aprecierilor Domnului C. Stănescu, este îndrituită să-mi publice intervenţia. Nu de alta, dar nu-i corect să se acrediteze ideea că aş fi comis greşelile pe care mi le atribuie, fără nici o urmă de rea intenţie, Domnul C. Stănescu, pe care îl asigur încă o dată de aceeaşi stimă şi preţuire binemeritate.

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

Al.CISTELECAN

Basarabeanca electrică(Olga Cantacuzino)

portret în cărbune

Nu poate - dar în nici un chip! - fi nici măcar conceput, darmite suportat! ca o poetă (româncă de-a noastră) căreia Valéry voia să-i facă „analiza personalității” „din punct de vedere matematic” să nu aibă cel puțin o monografie, de nu chiar un întreg șir de

1biografii . Cînd colo, ea aproape că nici nu-i băgată-n 2

seamă. Firește, de Olga Cantacuzino e vorba, căci de „personalitatea” ei „cu salturi de sus în jos, de la

3entuziasme prometeice la căderi macabre în defetism” voia Valéry să se ocupe cu metode savante. Și nu era singurul atît de interesat de Olga noastră și care o invita la cafeneaua „Coupole”. Aici a cunoscut-o și Claudel,

4carele și el „s-a atașat sufletește foarte mult” de Olga, mai ales după ce i-a ascultat compozițiile cîntate în

5salonul Elenei Văcărescu. Din păcate, ca pe toată lumea înainte și după el, nici pe Claudel nu-l prea interesa ce literatură face Olga, căci și el tot de „personalitatea” ei „cu căderi și înălțări, deprimări și entuziasme” e fascinat, pînă-ntr-atît încît în 1937 se

6înființează, la braț cu Goga, la Pistruieni. Ce să mai zicem că tot acolo poposește și André Maurois, dar cu alt prilej! Olga se mișcă la Paris ca peștele-n apă, e prietenă cu toată lumea bună (Gide, Mauriac, Roger Martin du Gard) și chiar obține (prin Maurice, fratele lui Roger) o rubrică (Dans mon pays) în Les Nouvelles

7littéraires. Rubrica, îi povestește ea lui Boris Buzilă, a pornit de la o scrisoare pe care i-au trimis-o țăranii din Pistruieni, cam îngrijorați de zvăpăielile pariziene ale Olgăi. Scrisoarea e o bijuterie: „vaca Rozica a fost tare bolnavă și am chemat și pe baba Zînovia care i-a stins cărbuni și vaca s-a făcut sănătoasă. Cu prilejul aista noi am aruncat cenușă spre asfințit ca să ne scape Dumnezeu de limbi păgîne, unde vă risipiți averea care v-o lăsat-o conașu /…/ scumpă duducuță sărutăm urma chișoruțelor cele străinele, pe unde or fi umblînd ele; întoarceți-vă la gospodărioara dumneavoastră, că

8franțuzu-i cîine în Aponia lui.” Are și succese literare pariziene, chiar dacă nu așa de mari pe cît cele reușite cu spectacolul personalității. Dar obține, bunăoară, premiul „La Guiterne” „pentru poezii originale în

9limba franceză,” iar Dan Mănucă zice că ar fi obținut și un premiu al Academiei franceze pentru traducerea

10lui Shelley. Și Academia română îi acordă o mențiune pentru traducerile în franțuzește făcute din poezia lui Eminescu și un premiu „pentru prima traducere în limba română a poemului Pan Tadeusz de

11Mickiewicz”. Cum știe 11 limbi, traduce în toate direcțiile (din română în rusă, din rusă în română, din sîrbă în franceză, din engleză în franceză; între altele, în rusește, Pădurea spînzuraților, Omul cu mîrțoaga, iar în franceză nu doar Eminescu, ci și Coșbuc, Alecsandri, Vlahuță, Iosif, Cerna, Macedonski, Goga, Arghezi,

12Minulescu ș.a.). Era, de altminteri, și bine instruită; fată de moșier (fiica lui Ivan Epaminonda Crușevan,

13care stăpînea Pistruienii) , descendentă – pe linie 14

maternă – din Șerban Cantacuzino , își face studiile – gimnaziul și literele – la Odesa, continuîndu-le la

15Lausanne și București. La Lausanne își ia chiar și doctoratul, cu o teză, zice Mihai Cimpoi, „despre

16originea și evoluția claselor sociale” (în litere și filozofie, zice Aliona Grati). (Toată lumea, afară de

18Olga însăși , zice că s-a născut în 1896, la Pistruienii din Orhei; de murit a murit sigur la București, în 1975).

Olga nu dă însă spectacole de seducție și fascinație (pînă la comunism, firește) doar la Paris, ci și la București. Trebuie să fi fost ceva nebunie cu fata asta, ceva eminent electric, de vreme ce întîlnirile cu ea au efecte atît de răvășitoare și se lasă cu consecințe atît

32

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

portret în cărbune

de binefăcătoare precum cele pe care i le mărturisește Goga într-o poezie dedicată, evident „ocazională” și ocazionată: „Întîlnirea de ieri/ Mi-a întors tinerețea din drum/…/ În adîncu-mi răcit, cu vînjoase-adieri/

19Reînvie puterea, din scrum” (e prea transparent ca să mai zicem ceva). Dar, deși s-a vînturat printre atîta lume bună și printre atîtea celebrități, „cea mai frumoasă întîlnire din viața” ei „a fost cu Cezar

20Petrescu” . A fost caz de fulgerătură absolută, furtună pasională de vară, scurtă și năucitoare, descrisă și de Cezar tot într-o poezie (Din depărtare) închinată Olgăi: „în viața mea irumpi ciclonic/ m-ai smuls din mine și

21m-ai depășit” . Fără-ndoială că Olga își merita versurile literal (deși uneori pledanții exagerează anume). Olga se dusese cu poezii la Curentul iar Cezar, nu prea încîntat de poezii, i-a fixat o întîlnire de o jumătate de oră în holul Hotelului Excelsior (de-ajuns, credea el, pentru a-i explica de ce poeziile nu-s grozave). Jumătatea aia de oră s-a făcut, zice Olga, „o

22noapte întreagă” , după care Cezar, ca drogat, „a venit nouă seri la rînd”, căci „se urzise o vrajă, un farmec din pricina căruia, pentru că ne era frică să-l destrămăm,

23rămîneam nemișcați” . Și nu numai că venea, dar îi și scria în vremea asta, ba încă de cîte trei ori pe zi, așa că Olga a adunat 70 de scrisori de la el (pe care zice că le-a

24vîndut Bibliotecii Centrale de Stat) . Din păcate, Olga, fără stare, mereu cu piper pe coadă, pleacă iar la Paris și se întoarce abia peste șase luni; îl găsește pe bietul Cezar la tratament, la Călimănești, numai că, atunci cînd îl vede „n-a(m) mai regăsit nimic; nici glasul, nici mîinile, nici chipul lui” iar Cezar refuză să meargă la

25Pistruieni . Furtuna trecuse cu totul și-l istovise complet pe Cezar. Iar după război, cu Pistruienii pierduți, Olga se cumințește (oricum nu-i mai

povestește lui Buzilă alte peripeții). Eh, de-ar fi poezia Olgăi cum era Olga! De

și-ar fi scris ea temperamentul, de-ar fi trecut pe hîrtie măcar ceva din graficul spasmatic al ciclotimiilor ori din senzualitatea ei igniforă și narcotică!

Din nefericire, nimic din toate astea. Ce-i 26

drept, cele două „suite bucolice” sunt lucrare de vîrstă așezată și contrasă exclusiv în nostalgii. Ele și sunt, de altfel, operă strict de nostalgie (cel puțin Crugul anului). „Georgice basarabeano-românești”, „spectacole vergiliene ale procesiunilor agreste” în care Olga își „rumegă nonșalant, în îndelungate reverii, amintirile copilăriei ce constituie o oază de idealitate, de oțiu

27eliberator și recuperator”, le consideră Mihai Cimpoi. Așa sunt și nici nu știu de ce Alexandru Burlacu, în fugă, ce-i drept, o trece pe Olga printre mesianici, în loc s-o

28lase printre „arcadieni” . Aliona Grati o crede „de esență 29

sămănătoristă, cu un pronunțat spirit local” și observă că, mai ales în a doua „suită”, Olga „devine tributară în mai mare măsură unui criteriu tematic, didactic prin excelenţă, poezia fiind mereu ameninţată de monotonie

30şi redundanţă.” Dacă-i sămănătorism, el e unul în primul rînd de cultură, premeditat, căci Olga face poezie programatică și metodică, după plan chibzuit. Se vede imediat, din versificație întîi, că e lucrare de rafinament, nu de spontaneitate (necum de naivitate!), căci Olga merge (în general) pe versul epopeic, pe scandarea latină. Proiectul nostalgiilor e sistematic (cu ceva din sistematica motivelor și a construcției din Satul meu al lui Pillat) și Olga face catalogul locurilor și ceremoniilor, într-un fel de avînt „monografic” al fiecărei lucrări sau unelte (hîrleț, sapă, coasă, plug etc.). Poezie de nostos, neoclasicistă, de fapt, poezia Olgăi își transpune nostalgiile în reverii de memorie; numai că extrem de descriptive și de migăloase (semn, firește, al acuității de memorie și, indirect, al tensiunii nostalgice) și, mai ales, de-subiectivizate, categorializate mai degrabă decît personalizate. Nu vrea să facă nicidecum lirism confesiv, ci doar evocativ, iar aici reconstituie narativ toate detaliile (iată cît de migăloasă e spoirea de primăvară a casei: „S-a spălat de pe ziduri stîrcita spoială,/ ploaia dete zgrunțuroase pecingini de lut;/ tot de ploi chipul prispei e vrană făcut,/ l-a desprins, l-a sfărmat surpătoarea zbiceală./ Vom schimba noi tot răul, și plagă, și neg,/ într-o netedă, ruptă din soare bucată // bidineaua așterne din pată în pată/ nu mînjiri, ci icoană de lapte întreg./ Cu sineală-ntărit va fi albul din alb/ ca să dea albăstruile umbre în galb./ S-au turnat și-n alt var niște prafuri de sajă,/ sinilite ușor, scot acel porumbriu,/ acea floare mai dulce de vînăt suriu” etc. – Prispa). Iar

33

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

portret în cărbune

plantatul puieților e atît de amănunțit „povestit” încît mai că devine un manual de sădire: „Cu talpa hîrlețul împing în țărînă,/ o groapă ca asta nu-i loc de sicriu,/ e pîntec de viață; golirea e plină,/ săpatul o umple, îngrop ca să-nviu./ Hîrlețul îmi stă lămurit în privire,/ smolitul hîrleț cu tăioasa-i lucire/ spălat de-al țărînei sărut scăzător” etc. (Hîrlețul). Un mic suflu epic întinde de fiecare dată descripția, căci Olga se duce cu fiecare muncă pînă la capăt (de la plantat va ajunge la cules, de la săpat la moară și la cuptor etc.). Inevitabil și incidental se produc bucățele de pastel, „înțeles – zice Dan Mănucă – ca

31peisaj local sentimental, senin și ușor melancolic,” dar nu mai puțin și euforic, întrucît memoria începe să exulte în mirajul detaliilor. Pe post de parole nostalgice funcționează un întreg glosar de regionalisme (cam cu funcția de reverie pe care o au ardelenismele la Ion Horea), foarte parfumate, oricît de oculte (sau tocmai de aceea: veretcă, ulme, șular, obleagă, fatcă, toloacă, privecerca, scîrtă, ciorpăcind, ceacîră, sîsîieci, turungii, chișleag, voloc, stroi, cușac, tîrlași, sulhariu etc. etc., un întreg limbaj de incantație magică și de descîntec local). Chiar și așa, cu această poetică premeditată a reconstituirilor de cadru și de ritual agrest, Olga ar fi putut să-și facă loc și sieși printre detaliile înșirate insațiabil, după metodă homerică. N-o prea face (în a doua „suită” chiar deloc), deși, cînd scapă singură în versuri, are imediat gustul extazelor și prinde spontan ritmul senzual al trăirii ca pură voluptate: „Mă topesc în vederea din jur; gustul lumii,/ ca din fagure mierea, ca laptele mumii,/ în făptura mea-ntreagă îl mistui, îl mulg./ Un avînt îmi e vrerea și mușchiul – un fulg” (Prispa). Astfel de fulgurații de beatitudine sunt însă imediat cenzurate de zorul descriptiv și de o dispoziție ludică prin care Olga, cu o piruetă, trece dintr-un registru în altul: „Zănatic dă boarea din lunci să mă soarbă,/ în horă m-aș prinde cu ramuri, cu trunchi./ Hîrlețul sări zăngănind de pe umăr…/ 'Nainte! La treabă, la gropi, la săpat” (Hîrlețul). Trebuie însă s-o înțelegem și pe Olga, căci ea vrea să se binedispună cu muzica detaliilor: „Curcanii se-ntrec hărțăgos în avînt,/ o dată în scurt semicerc își fac vînt…/ și iată trei scuturi din aripi și coadă/ fudul desfăcute-n cumplită paradă,/ din gît iată salbă mășcată de foc,/ din nas iată lance crescută pe loc” etc. (Stolul). Și cu invenția de cuvinte se joacă în același sens euforizant: „Nu-i alt fruct să-ți stîrnească așa de poftos/ însetarea și copleșitor să ți-o taie -/ ni s-a tras drept din rai în amiezi de văpaie/ cu spongiosul său gust de desfăt scăldăros” etc. (Coliba). Se vede că are proaspătă senzația harbuzului, dar, din nefericire, poezia ei nu stă pe senzații, ci fuge pe snoavă. Roata anului e și

mai sistematică, dar și mult mai falsă. Olga nu mai scrie din amintire, scrie (nici nu știu ce-a apucat-o) rurale de tip nou, cu tractoare, combine, elicoptere care ierbicidează etc. Un imn dedicat noii agriculturi, tehnologiei, bucuriei muncii etc. E un fel de realism socialist fără demagogie imediată. Poate și fără intenție.

(Ah, Olga! Olga! Ce-ai făcut și ce puteai face!!).

NOTE1 Se prea poate să nu fiu eu bine informat și lucrul să fie

deja făcut. Cel puțin eu așa sper. 2 Preferăm numele acesta de autor, întrucît cu el își

semnează cele două volume de poezii, deși în DGLR și-n alte locuri (unde mai apare) e trecută cu numele de Olga Crușevan (alteori, Olga Crușevan-Florescu).

3 Cf. Boris Buzilă, Mărturii în amurg, Editura Dacia, Cluj, 1974, p. 33.

4 Idem, ibidem.5 Ibidem.6 Ibid.7 Ibid.8 Apud Boris Buzilă, op. cit., p. 34. 9 Idem, p. 32. 10 Dicționarul general al literaturii române, C-D,

Editura Univers Enciclopedic, București, 2004, p. 504.11 Boris Buzilă, op. cit., p. 32. 12 Ibidem.13 Dan Mănucă, op. cit.14 Boris Buzilă, op. cit., p. 39. 15 Dan Mănucă, op. cit. 16 Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române

din Basarabia, Editura Arc, Chişinău, 1996, p. 116.17 Aliona Grati, Privirea Euridcei. Lirica feminină din

Basarabia. Anii 20-30, Institutul de filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău, 2007, p. 35.

18 Zice, în interviul acordat lui Buzilă, că s-a născut în 1906 (Boris Buzilă, op. cit., p 32). O fi ori greșeală, ori cochetărie.

19 Boris Buzilă, op. cit., p. 39. Nu-i de mirare că n-a putut ține ascunse versurile.

20 Idem, p. 34. 21 Idem, p. 35. 22 Idem, p. 34. 23 Idem, p. 35. 24 Idem, p. 34. 25 Idem, p. 38. 26 Olga Cantacuzino, Crugul anului (suită bucolică),

Editura Litera, București, 1970, și: Roata anului (altă suită bucolică), Editura Litera, București, 1973. Mihai Cimpoi zice (op. cit.,p. 116) că ar fi scris și un roman – Năluca gliei -, rămas nepublicat.

27 Mihai Cimpoi, op. cit., p. 116. 28 Alexandru Burlacu, Literatura română din Basarabia.

Anii '20-'30, Editura Tehnica-Info, Chișinău, 2002 , p. 79 29 Aliona Grati, op. cit., p. 35. 30 Idem, p. 175. 31 Dan Mănucă, op. cit.

34

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

teatru

SCENA 2

� Invazie de ceţuri. HECUBA, îmbătrînită, îmbrăcatǎ în negru, desculţă, se apropie de rampǎ. Rǎmîne nemişcatǎ în faţa spectatorilor.

Şase personaje mascate - corul antic - îşi fac apariţia şi se îndreaptǎ în şir indian spre HECUBA. In fruntea cortegiului se aflǎ un personaj care cîntǎ la flaut. Ultimul din rînd duce în mîinile sale o urnǎ.

Se aud în mod distinct paşii personajelor, ritmul în care avanseazǎ are ceva rǎzboinic, s-ar spune chiar cǎ toţi membrii corului poartǎ bocanci militari cu blacheuri de metal. Zgomotul produs de bocanci, sec şi ritmat, evocǎ o armatǎ în marş şi pare sǎ anunţe veşti rele.

� Cortegiul avanseazǎ încet în ritmul impus de cîntǎreţul la flaut.

CORUL – Hecuba… Nenorocire înseamnǎ numele tǎu…

� H e c u b a … N u m e l e t ǎ u înseamnǎ doliu, numele tǎu înseamnǎ durere…

� H e c u b a … N u m e l e t ǎ u înseamnǎ lacrimi, sînge, disperare…

� H e c u b a … N u m e l e t ǎ u înseamnǎ noapte adîncǎ, sfîşiere, strigǎt în deşert, singurǎtate şi fricǎ...

� H e c u b a … N u m e l e t ǎ u înseamnǎ lacrimi de sînge şi lacrimi de cenuşǎ…

� H e c u b a … N u m e l e t ǎ u înseamnǎ suflet sfǎrîmat în

bucǎţi, întuneric lipsit de suflet şi suflet devenit urlet…

� Da, Hecuba, venim, ţi-am auzit urletul, ţi-am auzit sufletul urlînd, de aceea suntem aici…

� Da, Hecuba, sufletul tǎu sîngereazǎ, toţi auzim cum strigǎ de durere picǎturile de sînge care se scurg din sufletul tǎu…

� Şi uite cǎ ţi l-am adus pe fiul tǎu Deifob, cǎzut în luptǎ sub zidurile Troiei…

� Corifeii se aşeazǎ în semicerc în jurul Hecubei, urna trece din mînǎ în mînǎ pînǎ cînd ajunge la corifeul care cîntǎ din flaut. Acesta varsǎ cenuşa din urnǎ la picioarele Hecubei.

� Cortegiul se retrage în acelaşi ritm solemn, urmîndu-l pe omul care cîntǎ la flaut.

HECUBA (contemplînd grǎmǎjoara de cenuşǎ) – Tu eşti aici, mǎi bǎiatule? Mǎi, frumosule, tu eşti ǎsta, ai venit sǎ mǎ vezi? Şi aşa vii tu sǎ mǎ vezi, mǎi? Aşa te-am scos eu din pîntecele meu, o grǎmǎjoarǎ de cenuşǎ? Aşa te-am adus eu pe lume? Mǎi, sǎ fie… Mǎi, bǎiatule, Deifob al meu, dragule, tu care mǎ tot trǎgeai de fustǎ ca sǎ-ţi spun poveşti, cum ai devenit tu, mǎi bǎiatule, o grǎmǎjoarǎ de cenuşǎ? Nu, nu poţi sǎ fi tu ǎsta… Nu, nu-i adevǎrat. Zeii nu permit aşa ceva… Nu a fost scris aşa ceva în legile de la facerea lumii… Nu, nu e scris ca o mamǎ

MateiVIŞNIEC

De ce Hecuba (fragment)

35

sǎ vadǎ cum îi moare fiul… Nu, nu aşa a fost plǎsmuitǎ lumea, nu a ş a n e - a f o s t v o r b a l a începuturi… Nu, nu… Lumea are rostul ei, a fost clǎditǎ cu cap… Vǎzduhul ǎsta, nevǎzutul cu ceruri şi cu stele, cu planeţi cu zei şi cu oameni, toate au un rost… Uite stelele, toate, da' toate se rotesc în aceeaşi direcţie… Ziua vine dupǎ noapte şi noaptea vine dupǎ zi, e lege, se înlǎnţuie una dupǎ alta, nici ziua şi nici noaptea nu fac ce vor, unde ai vǎzut tu ca dupǎ noapte sǎ vinǎ tot noapte? La fel şi cu anotimpurile, aşa e datul lor, ba chiar şi cu cifrele, pe doi nu-l numeri dupǎ trei şi nici pe cinci înaintea lui unu… Nu. Cǎ nu. Şi de ce atunci doar la noi, la oameni sǎ nu existe reguli? De ce?

� Corul îşi face din nou apariţia. In fruntea sa se aflǎ un personaj cu o tobǎ. Corul se deplaseazǎ în acelaşi ritm, dupǎ acelaşi ritual. De data aceasta fiecare membru al corului poartǎ o urnǎ funerarǎ.

CORUL – Hecuba… bocet înseamnǎ numele tǎu. � Hecuba… reginǎ ai fost la Troia iar acum

eşti ultima dintre sclave.

� Hecuba… de nouǎsprezece ori ai nǎscut bǎiat şi acum toţi nouǎsprezece sunt cenuşǎ.

� Hecuba… pe bǎrbatul tǎu, regele Priam, l-au ucis grecii în faţa ta.

� Hecuba… cetatea ta, Troia cea minuntatǎ, arsǎ a fost, jefuitǎ şi dǎrîmatǎ, praf şi pulbere a fost fǎcutǎ sub ochii tǎi.

� Hecuba… ai avut totul şi ai pierdut totul. Soţ, copii, servitori, popor, cetate, acareturi, visuri, libertate.

� Hecuba… tu care ai trǎit în cel mai frumos palat din lume, te adǎposteşti acum sub un cort, cu alte femei care sunt sclavele rǎzboinicului Ulise…

� Hecuba… de cînd existǎ aceastǎ lume nici o altǎ femeie nu a fost mai nefericitǎ decît tine… De aceea zeii au hotǎrît sǎ-ţi ofere cît de cît o consolare… ce pot şi ei…

�� Şi iatǎ cenuşa fiului tǎu Hector…

� Şi iatǎ cenuşa fiului tǎu Paris…

� Şi iatǎ cenuşa fiului tǎu Troilus…

� Şi iatǎ cenuşa fiului tǎu Lycaon…

� Şi iatǎ cenuşa fiului tǎu Agathon…

� Şi iata cenuşa fiului tǎu Helenos…

�� Cei şase membri ai corului golesc urnele de

cenuşǎ la picioarele HECUBEI. Corul se retrage. Hecuba îngenuncheazǎ în faţa celor şapte grǎmǎjoare de cenuşǎ dispuse în semi-cerc.

HECUBA – Şapte grǎmezi de cenuşǎ… Mulţumesc zeilor, uite cǎ azi au fost generoşi cu mine… Mi-au trimis şapte grǎmǎjoare de cenuşǎ… Şapte muşuroaie, şapte fii de cenuşǎ… Cum sǎ nu fiu o mamǎ copleşitǎ? Mai ales cǎ-i recunosc pe toţi… Uite, n-am nici o îndoialǎ, grǎmǎjoara asta de cenuşǎ eşti tu, Hector… Tu, cel mai vajnic dintre troieni… Tatǎ iubitor, soţ tandru, strateg înţelept… În faţa mea şi sub ochii mei te-a omorît Ahile… In faţa mea şi sub ochii mei rǎniţi de moarte te-a tîrît apoi Ahile, legat de carul sǎu de luptǎ, jur împrejurul Troiei, de trei ori…

� Iar grǎmǎjoara asta de cenuşǎ nu poţi sǎ fii decît tu, Paris, al doilea nǎscut… Cum aşa, credeai cǎ nu te recunosc din prima, tocmai pe tine, tocmai pe tine frumosule, din cauza cǎruia a început totul ? N-ai rǎpit-o tu pe

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

teatru

36

frumoasa Elena de la soţul ei Menelaus, regele Spartei ? Pǎi cum, bǎiatule, n-ai ştiut tu cǎ nu e bine sǎ-i insulţi pe greci? Bietul de tine, bǎiat frumos şi fǎrǎ minte, brav şi fǎrǎ noroc…

� Iar ǎsta trebuie cǎ eşti tu Troilus… Ştiu, tot Ahile te-a omorît şi pe tine… Erai cu caii la adǎpat cînd Ahile te-a gǎsit. Ai fugit tu şi ai încercat tu sǎ te adǎposteşti în templul lui Apollo, dar Ahile a avut mîna mai lungǎ şi ţi-a tǎiat capul… Şi aşa te-am gǎsit a doua zi, aruncat în praf la poarta cetǎţii, cu frumosul tǎu cap tǎiat…

� Hai, veniţi în braţele mele, copiii mei de praf şi de cenuşǎ, cǎ şi inima mea e tot praf şi cenuşǎ…

� Corul revine pentru a treia oarǎ. In fruntea cortegiului se aflǎ un om cu un cimpoi. Fiecare membrui al corului poartǎ în braţele sale cîte douǎ urne funerare.

CORIFEU 1 - Hecuba, cetatea ta Troia este acum un morman de ruine…

CORUL – Dar sǎ ne bucurǎm cu toţii cǎ e din nou pace…

CORIFEU 2 – Hecuba, toţi locuitorii Troiei sunt acum fie morţi, fie luaţi ca sclavi…

CORUL – Dar sǎ ne bucurǎm cu toţii cǎ e din nou pace…

CORIFEU 3 – Hecuba, pe locul unde a fost cel mai frumos oraş din lume se aflǎ acum o gaurǎ

neagrǎ plinǎ de cenuşǎ…CORUL - Dar sǎ ne bucurǎm cu toţii cǎ e din nou

pace…CORIFEU 4 – Hecuba, o ploaie de cenuşǎ cade

acum peste patria ta de unde grecii se pregǎtesc de plecare şi iau cu ei toate bogǎţiile.

CORUL – Dar sǎ ne bucurǎm cu toţii cǎ e din nou pace…

CORIFEU 5 – Iatǎ, Hecuba, şi ultimile urne de cenuşǎ. Acum toţi fiii tǎi sunt cu tine…

CORUL – Dar sǎ ne bucurǎm cu toţii cǎ e din nou pace…

CORIFEU 6 – Numǎrǎ, Hecuba, numǎrǎ… Zeii au numǎrat deja pentru tine, nouǎsprezece cadavre, nouǎsprezece urne de aur cu nouǎsprezece mormane de cenuşǎ…

CORUL – Dar sǎ ne bucurǎm cu toţii cǎ e din nou pace…

CORIFEU 6 – Numǎrǎ, Hecuba, numǎrǎ…

� Toţi membrii corului rǎstoarnǎ urnele. HECUBA se regǎseşte într-un cerc format din grǎmezile de cenuşǎ. Corul se retrage.

HECUBA – Nouǎsprezece, aţi spus? Da, aşa e, nouǎsprezece fii am avut, cifra e bunǎ… Nouǎsprezece… Nouǎsprezece fii, nouǎsprezece grǎmezi de cenuşǎ… Dar trebuie sǎ le numǎr cǎ nu am încredere în zei… Nu, zei blestemaţi, nu am eu încredere în voi… Trebuie sǎ numǎr,

trebuie sǎ-i numǎr unul cîte unul…

� Unu, doi, trei…

� (Cǎtre public.) Ascultaţi ce vǎ spun, zeii sunt leneşi, au mintea împrǎştiatǎ, se gîndesc la ale lor… Şi uite aşa ne pǎcǎlesc tot timpul, trişeazǎ şi ne furǎ…

� Şi dacǎ cumva mi-au furat un fiu? Şi dacǎ mi-au trimis cu o urnǎ mai puţin? Nu? Trebuie sǎ numǎr, sǎ nu mǎ las furatǎ…

� Unu, doi, trei, patru cinci…

� Dar de ce mă opresc la cinci?

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

teatru

37

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

teatru

Doar ştiu să număr mai mult decît atît… Ştiu să merg mai departe decît degetele de la o mînă…

� Şase…

� Dar de ce mă opresc la şase?

� Da, trebuie să verific totul, cadourile pe care le fac zeii sunt otrăvite, şi dacă lipsesc două mormane de cenuşă?

� Unu, doi, trei, patru…

� Va i , H e c u b a , e ş t i prostănacă, pe astea le-ai numărat deja o dată… N-o mai lua din nou de la început. Hai, Hecuba, numără-le pe celelalte, numără pînă la nouă…

� Unu, doi, trei patru cinci, şase şapte opt, nouă…

� Vezi că poţi? Bravo, Hecuba, bravo, ştii să numeri foarte bine… Nouă, precum cele nouă luni pe care fiecare dintre copiii tăi le-a petrecut în burta ta… Curaj, hai numără pînă la nouăsprezece… Hai că trebuie să verifici, trebuie să verifici că toţi copiii tăi sunt aici…

� Zece, unsprezece, doisprezece…

� Foarte bine, Hecuba, şi mai ales n-o lua din nou de la început, ai numărat aşa de bine pînă la doisprezece, hai, încă un mic efort… Doisprezece dintre copiii tăi sunt aici, douăsprezece mormane de cenuşă precum semnul amiezii şi precum miezul nopţii şi precum ceasul al doisprezecelea…

� Tr e i s p r e z e c e … P a t r u s p r e z e c e … Cincisprezece…

� E bine, e bine… Hai, numără… Să nu-ţi imaginezi că dacă te opreşti din numărat vei putea în felul acesta să-ţi salvezi măcar un copil… Hai, Hecuba, hai…

� Ş a s e s p r e z e c e … Ş a p t e s p r e z e c e … Optsprezece…

� Poftim, acum e clar. Gata, Hecuba. Ai văzut că zeii sunt cinstiţi? Nici unul dintre fiii tăi nu lipseşte… Hai, mergi cu suferinţa pînă la capăt… Numără-i pe toţi, fiii tăi sunt acum nişte numere, nişte numere care se înlănţuiesc după o lege veşnic aceeaşi…

După optsprezece urmează nouăsprezece, n-ai ce să-i faci, hai, spune nouăsprezece…

� Nouăsprezece…� (Strigînd.) Nouăsprezece!� Zeii au fost corecţi. Acum trebuie să le

mulţumeşti…

� Muzică funebrǎ. Personajele care formează corul încep un dans ritual, cu măşti de doliu, în jurul HECUBEI.

� HECUBA se apropie de primul morman de cenuşă, ia cenuşă cu ambele mîini în căuşul palmelor şi şi-o presară pe cap. Repetă gestul în faţa celorlalte mormane de cenuşă. La sfîrşit, după ce şi-a presărat cenuşă pe cap din toate cele nouăsprezece mormane, HECUBA rămîne imobilă, transformată în statuie de cenuşă, în mijlocul celor nouăsprezece mormane de cenuşă.

� � �

38

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

AdrianALUI GHEORGHE

liber pe contrasens

Despătimirea de literatură

1. La ce bun literatura?

Am să-l parafrazez pe colegul nostru mai vîrstnic, Sfîntul Augustin, care se referea la timp. Dacă nu mă întrebi ce e literatura (timpul), ştiu; dar dacă mă întrebi, nu mai ştiu. E ca mersul pe bicicletă: dacă te întrebi cum de te ţin în echilibru două roţi becisnice, te prăbuşeşti. Sau e ca dragostea? Dacă o trăieşti pur şi simplu, te încarci de eternitate. Dacă o explici, trăieşti experienţa amară a celui care rupînd aripile fluturelui se trezeşte în palmă cu un biet vierme. Din păcate „limitele limbajului tău semnifică limitele lumii tale'' zice, pe bună dreptate, Wittgenstein. Dacă te uiţi într-o istorie a literaturii, de exemplu, e plină de „limitele limbajului”. Sau de ilimitări? Strada însăşi, ca expresie a l ibertăţ i i exprimată la maximum, e de fapt plină de oameni presaţi de limitele lumii lor.

Cred că mai degrabă aş şti ce nu este literatura, lucru pe care mi l-am fixat în cap cu fiecare carte citită, cu fiecare pagină scrisă. Că (tot) scriind, că (tot) cetind ajungi în hăţişurile metafizicului, ca Făt Frumos din „Tinereţe fără bă t r î ne ţ e . . . ” î n Va lea Plîngerii unde brusc a fost (eşti) lovit de dorul după realitatea fecundă părăsită din cauza himerelor.

Din această perspectivă literatura nu este viaţă, ci doar iluzia vieţii (şi asta am învăţat-o trăind, am verificat-o îndelung)! Un text genial nu naşte niciodată nici măcar un vierme de mătase. Sau un vierme de bălegar. Literatura este minciuna

convenabilă cu care nu îi amăgim pe ceilalţi, cu care ne amăgim noi pe noi înşine şi o facem cu cele mai seducătoare argumente. Fiecare om trăieşte, însă, cu şi pentru minciuna lui. În fiecare zi o sporeşte, o cosmetizează, o îmbunătăţeşte, o susţine în faţa celorlalţi cu vehemenţă, clipă de clipă stă încruntat, îngîndurat ca să găsească alte şi alte argumente în favoarea propriei minciuni.

Literatura, ca şi arta în general, este expresia fricii că lumea din jur este finită. Scriem ca să punem o virgulă mai apăsată între finitudinea noastră verificată şi eternitatea presimţită. Dacă am fi eterni, ca piatra, crezi că ne-am mai ţine de visat? Crezi că am mai inventa licorne, pe care să le călărim apoi pe deşălatelea, pentru a ajunge pe nu ştiu ce coclauri unde bănuim că sălăşluieşte dublul nostru ideal?

2. La ce bun propria literatură ?

Habar nu am dacă ceea ce facem noi e bun sau e rău, la ce bun să scriem în vremuri de bejanie. Dacă o facem în orice condiţii, probabil că e vorba de un viciu nepedepsit încă. Dar o să zicem şi o să

motivăm şi noi odată cu Platon care ne-a relevat că „mînuirea şi cunoaşterea cuvintelor conduce la cunoaşterea lucrurilor” şi asta ar mai atenua ceva din gratuitatea cu care ne petrecem viaţa. Iar mînuirea lor, a cuvintelor, ar fi asemeni mînuirii periculoase a otrăvurilor, trebuşoară care afectează în primul rînd pe mînuitorul stîngaci. Desigur că am putea să nu scriem, că am putea să îngînăm doar lucrurile esenţiale din preajmă, să imităm răsăritul soarelui, asfinţitul, mersul pe vîrfuri al ploii peste trupul mării, aşa cum o făceau primii oameni, primitivi încă, care şi-au descoperit

oareşce simţ artistic. În fond nici noi nu ne-am îndepărtat prea tare de primitivitate, dacă scuturi o carte de poezii sau vreo carte de proză, de azi, de ieri sau de alaltăieri, cam aceleaşi lucruri de bază se vor împrăştia jur-împrejur, doar recuzita este uşor

39

liber pe contrasens

diferită. George Steiner zice, referitor la asta, într-un excelent eseu recent (Tritonuri, revista Nexus 50, 2008, Olanda; Idei în dialog, 16 sept. 2008) : O prea mare parte a comportamentului nostru social, politic şi chiar familial rămîne sadic, înşelător sau primitiv din punct de vedere intelectual. Pofta, setea noastra de masacru pare nesfîrşită. Duhoarea banului ne infecteaza vieţile. Dar cînd creăm un sonet shakespearian, cînd compunem o Misa în B-minor, cînd ne luptăm, de-a lungul secolelor, cu conjectura lui Goldbach, sau cu „problema celor trei corpuri'', ne depăşim limitele. Atunci, într-adevăr, „minuni mai mari ca omul nu-s''. Evoluţia literaturii, se ştie, nu e la nivel de „ce spune”, ci la nivel de „cum spune”. Dacă s-ar întrerupe lanţul creării literaturii, împrospătată de la epocă la epocă, omenirea ar intra în impas. Ar muri, poate. De asta, cu fiecare generaţie există indivizi aleşi (sau autoaleşi?) care sînt chemaţi să împrospăteze temele şi mijloacele.

3. La ce bun literatura română?!

Dar cine îşi poate imagina un popor fără cultură proprie? Să zicem că poporul bulgar s-ar lăsa recomandat în lume prin cultura sîrbă iar cultura rusă ar reprezenta poporul englez etc. Despre ce fel de lume am mai vorbi, astfel? De asta, globalizarea poate uniformiza meniuri din bucătărie sau indicatoare pe şosele, dar nu poate uniformiza cultura şi literatura. Hai să facem un exerciţiu de imaginaţie şi să ne închipuim că am fi un popor fără literatură proprie! Părerea mea ar fi că am deveni vulnerabili, am dispărea. Pentru că becisnica literatură e pata de ulei care rămîne la suprafaţă indiferent de mărimea potopului, de durata lui, de consecinţe. Iar limba, ca instrument al comunicării, se modelează în exerciţiul literaturii. Fără mlădierile poetice îndelung încercate o limbă devine un buzunar cu bolovani. Zice acelaşi Platon, justificat: „Caracterul unui om poate fi judecat după gusturile sale artistice”. Aşa şi caracterul unei societăţi...! Iar un popor care îşi leapădă cultura, care şi-o batjocoreşte, care şi-o renegă, e un popor fără caracter. Ne recunoaştem uneori evoluţia „caracterului” nostru naţional în aceste sentinţe?

Nu sîntem în avanposturile literaturii europene şi universale pentru că ne-am petrecut modernitatea omorîndu-ne propria cultură, reprimînd-o, ucigîndu-ne scriitorii, ostracizîndu-i.

Dacă n-am fost barbari cu alţii, am fost barbari cu vîrf şi îndesat la noi acasă. Am aspirat şi barbaria altora ca să o altoim pe a noastră. Dacă ne-am fi agăţat de poala unor Cioran, Eugen Ionesco, Eliade, Blaga, afirmîndu-ne la umbra lor calitatea de români, azi eram salutaţi cu respect în Europa. Oricum, cultura română e mai bună decît poporul român. Numai cultura nu ne lasă să pierim, să dispărem pe scara istoriei. Dar ca să vezi care e raportul unui neam cu proprii scriitori de geniu, trebuie să vezi cum le respectă acesta postumitatea, numele, renumele, urmele trecerii prin lume, legenda. Ca să ajungi la Ipoteştii lui Eminescu trebuie să încaleci drumuri proaste, să faci slalom printre gropi, să te faci că nu observi mizeria locului. La Humuleştii lui Ion Creangă e la fel. Precaritatea te întîmpină şi la casa Lucian Blaga şi la cimitirul Belu şi la Petrila, locul naşterii lui I.D. Sîrbu.

Din acest motiv sîntem în Europa nu o cultură ci o provincie culturală. Iar scriitorul de provincie, fie raportat la Europa, fie raportat la propria capitală culturală, este în situaţia a ceea ce în masonerie s-ar numi „moarte civică”. În acest caz ignorarea omoară mult mai temeinic decît contestarea.

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

40

etnologica

PetruURSACHEBU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Această sacralitate a dorit artistul anonim şi analfabet s-o mențină vie, în toate domeniile creației tradiționale. Şi a reuşit mai multe milenii, atâta timp cât s-a aflat în fața sa modelul creaţiunii divine, în raza căruia, inspirat şi stăpânit de har, a căutat să se afirme, mulțumind Domnului prin creativitate, adică prin ceea ce poate el însuşi, cu mijloace modeste, să adauge la zestrea lumii eterne.

Putem apela oricând la Biblie pentru a deduce, din Cartea Facerii şi din Evanghelia lui Ioan (1.1-3, 14), concepția creştină a creaţiunii. Dar şi marile mitologii se întemeiază, de regulă, pe o mitologie a începuturilor, asemănătoare cu Cartea cărților. Există părerea, destul de credibilă, că prima carte, Facerea, ar fi un adaos ulterior şi ar include elemente din tradițiile asiatice. În Geneză, Dumnezeu s-a manifestat ca Ființă ziditoare, transformând haosul în ordine şi nimicul în lume. În antichitatea greacă şi homeriană, cosmosul reprezenta capodopera prin excelență, purtând atribute definitorii din perspectiva mitică a creațiunii: primordialitate (se poate citi originalitate), unicitate şi exemplaritate, cu alte cuvinte model pentru oricare alt tip de creație (Mircea Eliade). Grecul studia cosmosul (= podoabă, frumusețe) şi legile sale, pentru a-şi orândui propriul comportament în acord cu principiile supreme ale binelui, frumosului şi adevărului. Între cosmos şi om se recunoaşte un raport de asemănare, nu de identitate, ca la chinezi; de aici decurg principiile armoniei şi frumuseții.

Şi pentru creştini omul reprezintă capodopera divinității, fiind zămislit după chipul şi asemănarea stăpânului ceresc. Dumnezeu a făcut, în „primele zile” ale genezei, „fragmentele cosmice”, apele, cerul, pământul, luminătorii. Le-a pus la locul lor şi le-a dat mişcare rotitoare. Apoi l-a aşezat pe om în mijloc, să le supravegheze şi să le ocrotească. El reprezintă încununarea creațiunii, având loc determinat în raport cu Ziditorul, determinant şi privilegiat față de toată creatura. „Omul apare nu

1numai ca o culme, ci şi ca principiu al creației” .Cât priveşte cuvântul creativitate, ca termen

de referință pentru definirea capodoperei în general şi a celei folclorice în special, trebuie să i se recunoască,

Fenomenologia invenţieiCapodopera divină

într-o primă încercare de lămurire, dependența de corelatul său sacru, creaţiune. Este o perspectivă teandrică: „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate întru înțelepciune le-ai făcut, umplutu-s-a pământul de zidirea Ta” (Psalmul 103, 24). Omul, fiind el însuşi creațiune, se află integrat în ordinea cosmică a celorlalte capodopere ce constituie totalul zidirii. Şi aşa cum Dumnezeu îşi iubeşte creatura cea mai apropiată de sine, adică pe om, şi acesta, la rândul său, îndrăgeşte făpturile aflate în preajmă, întrucât recunoaşte în ele prezența şi măreția Creatorului. Astfel, Dumnezeu se arată ca Tată ceresc şi ca Artist, cel care dă naştere şi cel care zideşte, construieşte, armonizează. Creatura învață toate acestea, fie privind în jur şi recunoscând mâna divină, fie prin revelația cerească. De aici morala fundamentală, potrivit căreia creatura îl urmează întru toate pe creatorul ei. Omul desluşeşte, înainte de toate, esteticitatea lumii, acea frumusețe care „a plăcut” şi Domnului în primordialitate şi care s-a transmis ca un fior mistic creaturii sale de atunci, precum şi celei de peste veac.

Peisaje celeste. Să reținem aspectul diferențiat al planurilor de receptare: prima experiență estetică a Lumii, cea dependentă direct de zidire şi aparținând Creatorului divin, se comunică în termeni constatativi: „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineață: ziua a şasea” (Facerea, 1.31); „Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuți la vedere şi cu roade bune de mâncat: iar în mijlocul raiului era pomul vieții şi pomul cunoştinței binelui şi răului” (Facerea, 2.9). Cele ce aparțin pământului sunt bune: ale raiului, însă, plăcute. Dar bun şi plăcut se află în raporturi de sinonimie cu frumosul filocalic, mai ales că, într-un caz, este vorba de „pomi plăcuți la vedere”. Afirmația este simplă, firească; ea nu conține nimic evenimențial. Ar fi şi un nonsens: divinitatea raportează faptele la sine; fiindu-i dinainte cunoscute şi aparținându-i, nu-i produc tulburare şi nici surprindere.

Dacă aceeaşi experiență (imaginea raiului, de pildă) se raportează la creatură, ea capătă dimensiuni evenimențiale: „Strigați lui Dumnezeu tot pământul. Cântați numele Lui; dați slavă laudei Lui./ Ziceți lui Dumnezeu: Cât sunt de înfricoşătoare lucrurile Tale,/ Pentru mulțimea puterii Tale,/ Te vor linguşi vrăjmaşii Tăi./ Tot pământul să se închine Ție, să cânte numele Tău./ Veniți şi vedeți lucrurile lui Dumnezeu, înfricoşător în sfaturi mai mult decât fiii oamenilor” (Psalmul 65,1-4). În fața peisajului cosmic, a zidirii, creatura este cuprinsă de fior mistic: cutremurare, uluire, mirare, înfricoşare, pentru că i se relevă în conştiință posibila apropiere de Creator.

41

etnologica

Fiorul mistic al experienței estetice capătă accente acute atunci când făptura ia cunoştință de varianta transcendentă a peisajului cosmic, de grădina paradisiacă imaginată de autorii cărților populare: „Deci prin acel loc minunat, purtându-l bărbații înfricoşați, l-au dus până într-o cetate ce strălucea ca grădina negrăită, având zidurile de aur şi de pietre de preț pe care nu le-a văzut nimeni niciodată; iar stâlpii şi porțile erau din câte-un singur rubin. Din înălțime strălucea o lumină mare cu raze umplând ulițele cetății; şi ostaşi înaripați, cu chipuri tinere, se plimbau glăsuind cântări prea dulci pe care niciodată nu le-a

2auzit ureche omenească” .Un peisaj feeric asemănător îl străbate

Alexandru cel Mare în peregrinările lui fantastice: „Şi de acolo merse zece zile, şi ajunse la un câmp frumos, plin de mândre flori ce miroseau ca tămâia şi ca smirna, şi ca livantul, şi erau unele albe, altele negre, altele roşii, altele verzi, vinete, mohorâte şi galbene ca aurul. Şi căută Alexandru spre răsărit, şi văzu porțile raiului şi pe porți văpaie de foc, şi sta raiul sus ca un munte, şi se vedeau pomii raiului înalți fără samă. Şi mergea Alexandru înainte şi căuta spre câmpii raiului de la cincisprezece mile depărtări; şi ieşiră înaintea lui doi îngeri, şi ziseră:

– Alexandre, stai pe loc! Să nu mergi înainte, că este loc sfânt şi te vor arde heruvimii şi serafimii din rai; ci te întoarce la lume, că o să iei împărăția lui Por-Împărat”.

Teoria şocului în receptarea realităților estetice inedite, de tip sublim, a lansat-o, cum se ştie, Im. Kant, în Critica puterii de judecare. Autorul îşi exprima părerea că, în momentul impactului cu o formă ce copleşeşte prin măreție ori forță, individul suferă o reacție psihică negativă: de tulburare şi nelinişte. Se naşte o emoție puternică, însă impură, anevoie de recuperat sub raport axiologic. În receptarea peisajului paradisiac, pot fi sesizate procese psihice asemănătoare, dar şi mult diferențiate. Emoționarea apare vivace şi într-o parte şi în alta. Dacă ne referim la aspectul vizualizat al zidirii, la ceea ce numim peisaj obişnuit, constatăm că stările emoționale sunt foarte variate, dar ele nu se datorează „şocului”, nici „necunoaşterii” ori surprizei, cum atrăgea atenția gânditorul german, referindu-se la experiențele savante.

Raiul de jos. S-a observat adesea că descrierile de natură lipsesc din literatura populară. Faptul a fost pus în legătură cu presupusa incapacitate a țăranului de a se opri asupra amănuntelor, de a construi tablouri în chip sistematic, ca proiecție imaginară a propriei existențe, de a se emoționa față de mediul în mijlocul căruia îşi duce viața. Nu este locul

să dezvăluim aici inconsistența acestor afirmații. Ne mărginim doar să precizăm că explicația se află în legătură cu caracterele specifice ale culturii mitico-religioase a artistului anonim. Pentru el, venirea primăverii nu reprezintă prilej de inventar de forme şi de culori, de vietăți şi de întâmplări plăcute, pe care să le înfățişeze pe pânză ori să le evoce în cuvinte frumos ordonate. Aşa procedează creatorul aparținând mediilor alfabete, întrucât beneficiază de un tip de cultură care îi este propriu: lipsindu-i natura, el o „caută”, cum spune Schiller, o reține în formele artei, pentru studiu şi contemplare, retras în viața lui tihnită.

Pentru anonimul analfabet, sosirea primăverii reprezintă o minune. Primăvara este „mama noastră”, se spune în cunoscutul cântec popular, care vine de departe, chiar foarte de departe, poate din „zidire”, să ne bucure cu farmecul ei fără seamăn. Descrierea amănunțită, chiar ingenioasă, cu mijloace tehnice specializate, o coboară şi o „închide” în lumea formelor concrete, de orânduit în muzeu sau în bibliotecă. În schimb, evocarea admirativă, asemenea unei ființe suprafireşti, duce la eliminarea amănuntului, a detaliului concret şi face să predomine emotivitatea spontană, vie, vraja mistico-poetică, sugerată nu de rima aleasă, ci de impresia că primăvara este un mesager al Creatorului celui de demult şi de aproape. Nu înseamnă, deci, că analfabetul nu-şi dovedeşte predispozițiile pentru înțelegerea şi transfigurarea poetică a primăverii; numai că o face în stilul său caracteristic, ce ține nu de primitivitate, ci de primordialitate. Natura ca Lume, Cosmos şi Operă divină este o realitate vie în eternitatea ei, motiv pentru care omul o întâmpină, de fiecare dată, cu aceeaşi bucurie. Prin manifestarea admirativă, nu intenționează să rețină într-o formă oarecare clipa dată, ci să reactualizeze din nou şi din nou momentul unic şi fascinant al începuturilor genezice. Experiența frumuseții, pe care o încearcă, se lasă asociată cu una religioasă, iar modalitatea de „receptare” nu se realizează printr-un act simplificator, pe care îl denumim convențional „lectură”, ci printr-un complex de manifestări cultico-ritualice: omul iese pe câmp „prima dată”, vede sosind păsările călătoare „prima dată”, aude murmurul izvoarelor „prima dată” etc. Primăvara nu reprezintă un tablou sau un text, ci o vestire.

Lanul de grâu, ce-şi etalează podoabele în întinderea liberă a spațiului, pentru desfătarea estetică a privirii, are şi altă semnificație emoțională: este un dar divin, bogăție şi frumusețe deopotrivă. Mitologia darului cu valori asociate (religioasă, estetică, economică) dezvăluie adevărul că lanul nu reprezintă numai o formă de organizare mecanică a naturii, ci un lucru de taină, prin care se manifestă voința ocrotitoare

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

42

etnologica

a dumnezeirii față de creatura sa. Colindele, orațiile, cântecele de natură sunt laude şi forme de mulțumire, rivalizând cu psalmii în diversitatea registrelor emoționale.

Cerul înstelat, atât de îndrăgit de Im. Kant pentru măreție, incomensurabilitate şi corelat al legii morale, trezeşte analfabetului mirare, cutremurare şi chiar uluire, ca şi eroilor din cărțile populare. Este o mirare admirativă, o uluire participativă. Termenii au alte semnificații decât cele cunoscute din lexicoane ori din tratatele de estetică. Şi este firesc, întrucât individul nu aşează un ecran între el şi realitățile zidite ori ziditoare, ci se află chiar în interioritatea lor, ca făptură coexistentă.

Admiraţie, mirare, uluire, rugare, mulţumire etc., iată un micro-dicționar de termeni, utilizați în tradiție pentru valorizarea experiențelor estetice de esență sublimo-divină. Frumosul estetic îşi păstrează particularitatea proprie şi în asociere, iar mirarea nu se confundă cu admiraţia sau uluirea față de frumusețea divină suprafirească. Diversitatea conținuturilor emoționale şi a fiorurilor mistico-estetice este evidentă, spre deosebire de arta savantă, unde stările de şoc, de regulă negative prin origine, oribilul, groaznicul, diabolicul, întunecosul etc. (de care se vorbeşte doar de la Ed. Burke şi de la romantici încoace), nu pot fi omologate ca experiențe de tip extatic. Ele rămân pulverizate într-o serie de particule, fără perspective integratoare.

În aceeaşi familie a conceptelor negative se află şi frica. Im. Kant a arătat, cu argumente temeinice, că frica nu are capacitatea de a favoriza sentimente estetice: cine se teme de Dumnezeu are conştiința întunecată şi de aceea nu realizează măreția sublimă a genezei şi a autorului ei. În realitate, sub ascultarea dogmei, frica se converteşte în valoare pozitivă. Ea ține ființa în anamneză, o rezideşte: „...pune în noi şi frica fericitelor Tale porunci, ca toate poftele trupului călcând, viețuire duhovnicească să petrecem, toate cele ce sunt spre buna plăcerea Ta, şi cugetând şi făcând”.

S-a spus că Psalmii concentrează întreaga taină a credinței în Dumnezeul cel unic, iar colindele româneşti evocă în duh şi în literă misterul Naşterii Mântuitorului, cu exemplară acuratețe. Observația poate fi extinsă aproape la întreaga literatură, artă şi obiceiuri populare, fie că este vorba de înțelesuri cultice, fie de evocarea, în spirit filocalic, a cadrelor peisagistice. Am văzut că nu se urmăreşte descrierea exterioară pentru receptarea imediată, ci dimensionarea paradigmatică, aptă să provoace fior metafizic şi meditație; nu se resimt nici intenții de îndoctrinare, ci de co-participare afectivă la viața cosmică, încât ființa să se poată bucura de procesele de înnoire şi de înălțare. Mirarea, admirarea, uluirea etc. sunt experiențe sufleteşti ce solicită o retorică

dinamică, de regulă interogativă. Se pune întrebarea, dar răspunsul rămâne în taină pentru că se află la Dumnezeu ziditorul şi atoatecunoscătorul. Dacă răspunsul s-ar traduce pe înțelesul creaturii, zidirea şi-ar pierde sensul de capodoperă divină, iar cântecul Primăvara, mama noastră şi-ar reduce valoarea la sensul literar al celor câtorva versuri.

Dimensiunea paradisiacă a peisajului ce ține de voința divină provoacă şi o altă categorie de efecte mistico-estetice, înscrise în sfera suprafirescului. Primăvara şi lanul (exemplele pot fi înmulțite) se află într-o ambiguitate semantică subtilă, uşor de înțeles: pe de o parte, ele dau impresia de „realism popular”, general acceptat în bibliografia folcloristică; pe de alta, la o analiză mai atentă, dezvăluie forme cultice ermetizate. Cântecul de primăvară nu se aseamănă, în ordinea şi structura versurilor, cu orice poezie populară. Este o incantație din familia imnurilor către soare (frecvente în antichitatea egipteană) sau din categoria farmecelor. De altfel, primăvara este invocată ca simbol al înnoirii, deci în spiritului misterului creştin, dar şi în scopuri terapeutice: „să curețe” ca în descântece („Ia zăpada de pe coastă”), „să alunge” urâtul şi să instaureze frumusețea. În alt farmec, se spune, tot în stil incantatoriu: „Soare, soare,/ Sfinte Domn mare...”, astrul ceresc trecând drept mesager al frumosului. Soarele şi Primăvara (putem adăuga Izvorul, Codrul, Râul, pe linia „mitologiei difuze”, despre care vorbea Lucian Blaga) apar ca „personaje” mitice autentice, dotate cu puteri miraculoase. Datorită gândirii mitice, frumusețea este ritualizată (adică experimentată) şi asociată în literatura populară, spre deosebire de cea savantă, unde se cultivă peisajul pentru peisaj sau portretul pentru portret.

Exemplele selectate din romanele populare reproduc o realitate din domeniul „nevăzutelor”. Imaginea raiului dă impresia de mimare în sens invers, de jos în sus, de la copie la model. Procedeul este simplu: omul a pornit de la cele „văzute” în imediata apropiere spre cele „nevăzute”, supraîncărcând formele în cea mai convingătoare tehnică a fantasticului. În fond, raiul trebuie înțeles ca o variantă vizibilă şi revizuită a peisajului „de jos”. Şi acesta se substituie, uneori, raiului. Se cunosc exemple celebre: „Pe-un picior de plai/ Pe-o gură de rai”. Dar când sunt amintiți paznicii grădinii sfinte sau acei „bărbați înfricoşați”, nu mai funcționează legea convenției, în sensul că peisajul nu mai aparține lumii celor „văzute”; nu oricine este chemat să intre în grădina sfântă (doar Ioasaf, în cealaltă vreme a vieții sale). Chipurile paznicilor sunt „înfricoşătoare” pentru că vestesc o realitate „nevăzută”, peisajul transcedental, şi nu „văzută”, cum se arată primăvara.

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

43

etnologica

Dumnezeu şi om. Modelul creației divine îndeplineşte, deci, într-o primă formă de manifestare, o funcție didactică: creatura a învățat prin geneză să fie activă, nu pasivă; lumina se ia din lumină. În toate mitologiile de mare tradiție, creațiunea se încheie, ca faptă divină, în timpul sacru al începuturilor. Cum nu există închidere absolută, ci limitare care se deschide (Constantin Noica), şi capodopera se dezvoltă prin actualizare şi finisare; omului i se acordă privilegiul unic printre făpturile creațiunii, de a deveni co-părtaş la lucrare. Prin urmare, nu este vorba numai de relația paternalistă în duh, între Tată şi fiu, dar şi între Creator şi ucenicul său. Modelul oricărei creații îl constituie zidirea sau cosmogonia, cum spune Mircea Eliade, capodopera primordială. Sunt necesare aici câteva lămuriri. Preexistența modelului nu face din creatură un imitator servil, lipsit de originalitate. Aceasta actualizează creația primordială, din mai multe

3motive: din mulţumire, iar „tăria mulțumirii” ocupă în euharistie un loc central; din admiraţie, ceea ce se materializează prin cântec, ca în colinde sau în cântece mitice „de natură”; din nevoia de comunicare, faptă ce constituie în euharistie „taină a Cuvântului”, prilej de apropiere între Dumnezeu şi om (Psalmii); pentru conlucrare, ceea ce implică răspunderea reciprocă: a Creatorului față de făptură, dar şi a făpturii față de zidire. Aceste forme de colaborare se unesc într-un sens unic, existențial, care justifică însăşi rațiunea de a fi a capodoperei divine şi, totodată, esența religiei: este vorba de refacerea unității spirituale, a „văzutelor” şi „nevăzutelor”, a totalizării zidirii. În acest fel, versurile: „Pe-un picior de plai,/ Pe-o gură de rai” sunt pe cale să consacre, nu să „mimeze”, o realitate într-adevăr paradisiacă.

Omul este destinat, prin geneză, să fie creator. El poartă însemnele divinității, după „chipul” şi asemănarea”, şi a fost născut prin participarea Sfântului Duh; prin urmare, i s-a insuflat harul creației, putând să depăşească stadiul gesturilor mimetice sau al elaborărilor mecanice. Înainte de a fi homo economicus, homo technicus, homo ludens, făptura a fost croită să fie homo aestheticus, homo religiosus. Să reținem un pasaj semnificativ din Nichifor Crainic: „Da, omul e în sens larg colaboratorul lui Dumnezeu în toate lucrurile bune ce se creează în această lume spre folosul tuturor, fie în domeniul religiei, fie în domeniul artei, doctrina ortodoxă nu ne îngăduie să admitem că locul de întâlnire al acestei colaborări ar putea fi inconştientul şi iraționalul, ce se rânduiesc în

4zona animalității din noi” . Fireşte, de vreme ce s-a convenit că zidirea reprezintă modelul oricărui act creator, nu trebuie să ne aşteptăm la reproducerea aceluiaşi tipar genezic. Ar fi şi absurd, şi împotriva ideii de creațiune. Afirmația poate fi acceptată doar

metaforic. Se spune despre o capodoperă literară (Iliada, Faust) că a fost delimitată ca fiind o realitate ficțională, în raport cu o materie preexistentă: haos şi neant sau masă de idei, vocabule, sunete, culori. Acestora li se asigură o anume ordine internă, o funcționalitate, astfel încât construcția îşi este, cum se spune, suficientă sieşi, fără a fi dependentă de altele, de acelaşi fel. Nu se justifică niciun transfer de sens de la o capodoperă la alta, de la un „cosmos” la altul, pe cale liniară, ci mijlocită, prin metalimbajul criticii. Cel mult se poate ajunge la un alt tip de capodoperă, înțelegând prin aceasta organizarea ideală a unei anume strategii de comunicare.

Propoziția lui Eliade cu valoare de definiție: cosmogonia este modelul oricărei creaţii (Aspecte ale mitului, p. 21) trebuie „lecturată”, cum se spune în filologia clasică ori în epigrafie, cu atenție. Accentul topic poate să schimbe înțelesul textului. Mitograful are libertatea şi interesul profesional să valorifice cuvântul cosmogonie în accepțiune eliadescă, de creație primordială şi exemplară. Esteticianul poate propune altă variantă de lectură, deplasând accentul pe cuvântul creaţie. El nu intră în contradicție cu mitograful; din contra, îl completează. Cu adaosul că zidirea reprezintă capodopera divinității. Nu suntem în măsură să ne pronunțăm care dintre cei doi termeni (cosmogonia ca act – capodopera ca rezultat) are pondere mai pronunțată. În orice caz, dacă subestimăm cuvântul creaţie-zidire (mai corect creaţiune), poate fi deteriorat şi sensul cuvântului cosmogonie. Tocmai de aceea teologii au unele rezerve față de interpretarea lui Mircea Eliade. Creație înseamnă „naştere pur şi simplu”, din nihil, adică din „nimicul originar” (Vladimir Lossky, Introducere..., p. 70). Creație-creațiune mai înseamnă şi ordine.

5„Dumnezeu geometrizează” , spune C. Noica; iar ordinea este condiția cosmosului. Prin urmare, creaţiune şi cosmos sunt sinonime, fiind unite printr-un element comun şi definitoriu, ordine. Dacă inversăm datele problemei trecând cuvântul cosmogonie pe plan secund, ne aflăm în situația de a reface acelaşi itinerariu al discuției: cosmogonie înseamnă a găsi puncte cardinale în haos, adică ordine. Iar ordinea constituie condiția creației. Pe de altă parte, se ştie că grecii înțelegeau prin cosmos şi podoabă un model ideal de armonie în care se întâlneau deopotrivă matematica şi muzica. Ei nu asociau creația ca act evenimențial cu cosmosul, cel puțin nu atât de sigur ca în creştinism şi în religiile asiatice. Însă ideea de artisticitate a cosmosului se află implicată şi subliniată prin ordine şi podoabă. Astfel, fie şi pe cale mediată, cosmos-cosmogonie) şi creaţie (creațiune) îşi refac sinonimia.

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

44

etnologica

Creaţia deschisă. Să reluăm ideea de secundaritate semantică a cuvântului creație-zidire. Sensul se află în intenţie, adică implicat în celălalt, deci în cosmogonie, în însuşi actul genezic. Intenţia poate fi, uneori, mai reală şi mai profundă decât pare la prima vedere. De aceea cuvântul creaţiune trebuie restaurat în deplinătatea înțelesurilor sale. Cosmogeneza vechilor sumerieni nu-şi dezvăluie nicio intenționalitate. Aflăm despre existența unei diade acvatice, a unui panteon restrâns, a unor conflicte de putere între zeități solare şi chtoniene, dar nu apare niciun semn distinctiv privind ieşirea din haos ca necesitate. Indienii, mai speculativi, concep cosmogonia ca apariție spontană a unor imagini mirifice (nufărul multiform). Asemenea variante cosmogonice cunosc puncte de închidere: creația are un termen (timp sacru), după care îngheață. Privită ca model static, ea este reactualizată periodic, mimată ritualic.

Creştinismul se deosebeşte substanțial prin ceea ce se poate numi creaţie deschisă sau continuă. Ea începe în primordialitate, prin voință divină, şi apoi este transferată oamenilor, prin legământ la iudei, testamentar la ortodocşi, în baza înțelesurilor teandrice. Cuvântul intenţie nu se referă la creatură, ci la demiurg şi înseamnă planul secret al acestuia (iconomie), unde se află prevăzută şi înscrisă întreaga desfăşurare a existenței omeneşti.

Aşa cum „creaţia este lucrarea Treimii” (Vladimir Lossky, Introducere..., p. 71), capodopera umană şi teandrică reprezintă puterea harului primit testamentar în momentul zămislirii ființei şi apoi întărit prin vestire şi prin revelaţie. Aceste impulsuri mistice vor coordona întreaga viață a tradiției şi le vom identifica în toate formele ei de manifestare. Aşa se deosebeşte „prin Duh” şi „prin har”, capodopera divină (zidirea), „lucrarea Treimii”, de capodopera umano-divină, ca să nu mai vorbim de materiale şi de tipurile de construcție, de asemenea caracteristice şi definitorii. Iată sensul intenţionalităţii şi al creaţiei deschise. Ni se lămureşte, prin aceste două concepte, un anume simbolism religios al tradiției: legătura spirituală dintre om şi divinitate s-a păstrat vie în amintire şi după căderea adamică, sub forma obiceiurilor şi a literaturii populare. Cu alte cuvinte, tradiția îndeplineşte funcția de axis mundi, de refacere a unității primordiale dintre pământ şi cer, de reactualizare reală a grădinii paradisiace. Călătoria lui Dumnezeu pe pământ, deschiderea cerului la anumite soroace, înțelegerea graiului dobitoacelor, formă de comuniune cu toată zidirea, certifică vecinătatea imediată a omului cu „cerul de sus”: după cum se păstrează şi vecinătatea cu „cerul de jos”. Este o apropiere plină de sacralitate, difuză, abia simțită, dar care se revelă din propriile noastre cuvinte: „Pe-un picior de plai,/ Pe-o gură de rai”.

Ca şi raportul dintre cosmogonie şi creație, nu trebuie simplificat nici cel dintre model şi creație. Este drept, cuvântul model reprezintă o realitate controversabilă şi în planul gândirii savante, şi în cel al culturilor tradiționale, pentru că implică o contradicție: dependență şi libertate. Immanuel Kant l-a relansat într-o manieră ingenioasă atunci când a afirmat că opera de geniu (capodopera) îşi este propriul său model: ea poate fi analizată, studiată, dar nu imitată; teza exemplarității trebuie tratată ca o chestiune de etică scriitoricească: se recomandă nu „prelucrarea” modelului după reguli prestabilite, în vederea unui duplicat, ci realizarea unui alt tip de construcție, care să îndeplinească statutul unicității şi al exemplarității. Astfel, modelul şi noua creație devin independente, dar, în acelaşi timp, ultima nu apare ex nihilo, ci datorită unui impuls benefic şi ziditor. Coloana infinită a lui Brâncuşi are ca pretext mitul eschatologic, prin care existența cosmică a ființei se petrece ca o alternanță de vremi ale vieții şi ale morții. Numai un cunoscător al miturilor şi al artelor simbolice ne poate dezvălui asemănările adânc încifrate dintre cele două tipuri de opere (mitul eschatologic şi coloana infinită), absolut independente sub aspectul construcției formale.

Modelul ca principiu etic se confirmă adeseori şi în creația folclorică românească. Dar mai întâi să semnalăm că, în „zilele” sacre ale facerii, Domnul şi-a contemplat creația în linişte şi cu mulțumire, spunând: „E bine!”. Aşadar, i-a plăcut. Orice creator de geniu se caracterizează prin infinita generozitate; opera este făurită nu pentru a fi păstrată la sine, ci din dorința de a fi dăruită; bucuria primitorului se recunoaşte în mulțumirea creatorului. Am reformulat o propoziție celebră a lui Arthur Schopenhauer, privind pesimismul omului de geniu; filozoful german spunea că geniul este pesimist, dar şi împăcat în tristețe la gândul că opera sa va aduce bucurie în conştiințele altora. Dar din dar şi mulțumire din mulțumire, precum lumină din lumină. Şi Domnul trebuie să fi fost un pesimist, dar puțin întrebător: oare vor înțelege oamenii binefacerile mele ca să pot fi mulțumit? Este umbra care se lasă asupra oricărui creator, aflat la sfârşitul lucrării.

Capodoperă şi geniu. Putem explica un anume aspect al psihologiei artistului popular, în consonanță perfectă cu acel „e bine” din zilele sacre ale genezei. S-a scris mult despre folclor, poate prea mult, însă mai nimic în privința autorului. A fost expediat, de regulă, prin şabloane comode şi simplificatoare: artistul este un analfabet care se ascunde în anonimat; este însăşi colectivitatea din mijlocul căreia se arată, din când în când şi efemer, un individ oarecare; e neamul cel bine-cuvântat de Dumnezeu cu harul cântecului;

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

45

etnologica

artistul nu poate fi o personalitate, pentru că nu are conştiința existenței de sine şi nici a muncii prestate. Lipsa de cultură îi limitează atât de mult orizontul cunoaşterii, încât confundă secerişul cu povestitul; dacă îi ceri să-ți cânte, el o face ca şi cum ar merge la prăşit; şi chiar cântă pe drum spre țarină, cu sapa pe umăr...

Oare aşa să fie? Acestea sunt înțelesurile? Când țăranul îşi priveşte cu mulțumire lanul, el are conştiinţa că bucuria trebuie împărțită. Lui îi aparține munca, aratul, secerişul, ca unul care a înțeles parabola semănătorului, însă altcineva a săvârşit minunea, adică opera. Ea are o cauză care îl face să se mire şi să admire. Şi tot aşa: cântărețul răspunde cu înțelegere şi bunătate solicitanților, pe care îi face fericiți o clipă. Are conştiinţa că bucuria trebuie împărțită cu cei de față şi nu doreşte răsplată. El a venit cu munca, a prăşit, a cântat, însă cuvântul prin care s-a exprimat pe sine şi pe „ai săi" (Titu Maiorescu) nu este proprietatea lui, ci a tuturora. Mai mult: „Şi Cuvântul era la Dumnezeu”. În acest caz, ce mai înseamnă monopol asupra muncii prestate, conştiință de sine şi de autor? Este vorba mai curând de supraconştiinţă, pentru că sunt de faţă mai mulți reprezentanți din lumea „nevăzutelor" şi din cea a „văzutelor". Dacă Ziditorul lumii îşi ia propria creatură în co-părtăşie la menținerea ordinii cosmice, este în firea lucrurilor ca şi cântărețul să-i asocieze pe ascultători la înfăptuirea rostirii frumoase, la o lucrare de bucurie.

Identificăm aici şi un aspect ritualistic al problemei: se spune că sfânta liturghie se săvârşeşte numai în „adunare” (Taina adunării), constituită din preoți; dar şi din credincioşi de mir, ambele părți având roluri precise în desfăşurarea ei. Aşa şi cântecul popular: se execută ritualistic în colectivitate. Artistul se retrage cu modestie în anonimat şi îşi spune cu mulțumire, asemenea Maestrului de sus, care îl veghează: „E bine!" Nimic orgolios, cu gând de paternitate, după cum nici Dumnezeul creştinilor nu se izolează (generalizarea lui Mircea EIiade, de la mitologiile tradiționale la „toate” religiile ni se pare neconcludentă) pentru a deveni deus otiosus, o formă de istoricizare a divinității. Dumnezeu rămâne aproape de oameni, să se bucure de bucuria capodoperelor.

Seceratul şi Cântatul nu se deosebesc între ele, pentru simplul motiv că produc deopotrivă mulțumire; nimeni nu se gândeşte la elitizarea vreuneia dintre aceste activităţi. Aceeaşi bună dispoziţie îl face pe om să pună mâna pe fluier sau pe sapă. Artistul nu pretinde recompensă din două motive: a cânta, a povesti, a spune proverbe şi fabule (Esop a făcut parale multe din îndeletnicirea povestitului, însă el era un „om al cetăţii”, nu al lui Dumnezeu) nu înseamnă meserie, ci har, datorie. În momentul în care au apărut „profesioniştii" care au comercializat cântecul, s-au

produs şi condiţiile dispariţiei folclorului şi, în primul rând, a dispărut fenomenul de supraconştiinţă estetică. În al doilea rând, banul reprezintă un mijloc şi nu un scop. Analfabetului i se pare o absurditate şi o lipsă de etică profesională să primească bani pentru ceea ce nu-i aparţine, pentru ce îi vine din altă parte: cuvântul şi harul divin; şi nici nu crede că e firesc să se oprească la „mijloc”, de vreme ce şi-a atins scopul: bucuria de a-i face pe alţii fericiţi. Un singur lucru îi este clar şi de la el nu se abate; „Cu cât cânt, cu-atâta sunt". Este un vers celebru (sau ar trebui să devină celebru), ce poate rivaliza cu orice poetică savantă. El are o semnificaţie destinală, aşa cum i s-a decis creaturii prin geneză de a fi o fiinţă creatoare. Cântecul ca dar este modul de a exista al omului din mediul tradiţiei, justificând poziţia sa privilegiată în totalul zidirii.

NOTE1 Vladimir Lossky, Introducere în teologia ortodoxă.

În româneşte de Lidia şi Remus Rus. Prefaţă de Pr. Prof. D. Gh. Popescu. Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 91

2 Mihail Sadoveanu, Spre Emaus. Din vieţile sfinţilor, Cu un Cuvânt înainte de Arhim. B. Anania. Ediţie îngrijită şi prefaţată de Petru Ursache, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei „Trinitas”, Iaşi, 1993, p. 140

3 Alexandre Schmemann, Euharistia. Taina împărăţiei. Traducere de Pr. Boris Răduleanu. Ediţie îngrijită de Răzvan Bucuroiu. Editura Anastasia, (s.a.), p. 177

4 Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului. Studiu introductiv de Dumitru Stăniloae. Ediţie îngrijită, note, de Magda Ursache şi Petru Ursache. Postfaţă de Petru Ursache. Editura Moldova, Iaşi, 1994, p. 186

5 Constantin Noica, Jurnal de idei. Text stabilit de Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Sorin Vieru. Bucureşti, Humanitas, 1990, p. 205

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

46

apostrof

MagdaURSACHE

Un suflet este o teofanie

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

„Adevăratele confesiuni nu se pot scrie decît cu lacrimi.”Emil Cioran, Pe culmile disperării

„Pe mine m-or plîngeCu lacrimi de sînge”

Mioriţa

Ce este o teofanie? Mi-a răspuns Silvia Chiţimia în Ce secret ştia vulpea despre inimă, „Dilema”, 17 august, 2013: „O inimă iubitoare este o teofanie”. Cu referire la dialogul dintre Micul Prinţ şi Vulpe, imaginat de Saint-Ex.

*Unde este cel care nu mai este? Poate că

ochiul lui albastru a luat formă de pasăre, cum poetizează Ion Beldeanu. Bătrînul meu a dus o viaţă în cheie creştină. Mă pregătea, vorbindu-mi despre văzul „fizic” şi văzul „spiritual”.

În Etnosofia, Petru Ursache a scris că Dumnezeu a dat şi boli, şi leacuri omului. Deci datoria lui e să lupte contra a tot ce-i produce vătămare. În lupta asta, e aliat cu Dumnezeu. Resemnat, lăsîndu-l pe Dumnezeu să facă tot ce vrea cu el? Nu, Bătrînu a luptat pentru viaţa lui. A respins boala cît l-au lăsat doctorii s-o facă. A avut parte nu de una, ci de două morţi. L-a învins o dată pe Caron, în 10 iulie, în timpul intervenţiei, cînd a făcut şoc cardio-respirator. Luntraşul nu i-a luat bănuţul. A pornit de două ori (unde, decît la Domnul?) spre „celălalt tărîm”.

*NEC OMNINE ESSE, NEC OMNINE

NON ESSE. Omul nu-i numai existenţă limitată în Spaţiu şi Timp, el depăşeşte Spaţiul şi Timpul după Marea Trecere. Bătrînu s-a mutat la Domnul şi-mi duce grija de acolo de unde este, aşa cum a făcut-o şi „cît era încă în trup”, cum spun Sfinţii Părinţi. Pe tot parcursul lui pămîntesc, a căutat pentru mine lumină, aer, soare, ca pentru o plantă. Lupt cu sentimentul de părăsire. Petru nu m-a părăsit. Nu l-am pierdut.

Ai auzit cînd te strigam? Petru, Petrucu, răspunde-mi, clipeşte, strînge-mă de mînă. Mi-a spus că nu, că nu m-a auzit. N-a vrut să-mi împărtăşească nimic din întîmplările trecerii, din întîmplările morţii

sau chiar nu m-a auzit?Cu înviorătoare răbdare, părintele Ioan Teşu

îmi repetă că e ceva dincolo de vizibil, de posibil, de raţional. „Limanul lin” sau limita a ce se vede, a ce se poate, a ce se crede? „Îi simt prezenţa Profesorului în camera lui” m-a asigurat teologul la slujba de 40 de zile.

Silvia Chiţimia îmi vorbeşte ceasuri în noapte despre substanţa vie veşnic, deşteaptă, comprehensivă, alinătoare, salvatoare! Trebuie s-o cred. Ajută, Doamne, necredinţei mele!

*Cît timp a rămas în cuşca aceea de lut – trupul

– nu s-a plîns niciodată. Ce suferinţă blîndă i se citea pe chip: „Doamne, de ce mi-ai făcut asta?” Ce ochi buni şi blînzi avea Petru, ca zorelele. Of, departele meu! Spuneam că, pornit spre Marea Trecere, mi-a dat ultima lecţie, ca etnosoful lui: „Cine se teme de moarte şi-a pierdut viaţa”. Aş fi înnebunit de durere dacă l-aş fi simţit înfricoşat. Numai că terapia (de tortură, cum a fost) din clinica aceea i-a risipit dreptul de a se stinge acasă, în locul lui, de-a se despărţi creştineşte de mine, aşa cum auzim la Liturghie: „sfîrşit creştinesc vieţii noastre, neînfruntat, în pace şi răspuns bun la înfricoşata judecată a lui Hristos”.

Moartea provoacă nelinişte, teamă, umilinţă sau împăcare, linişte, izbîndă. Moartea e definitorie şi pentru un individ, şi pentru un popor. Îi arată personalitatea. Dacă i-e frică sau are curaj, asta-i cheia. Am rezumat ce-a scris Petru Ursache în Mioriţa. Dosarul mitologic al unei capodopere, Editura Opera Magna, 2013. Triada (baladă, colindă, bocet) intitulată Mioriţa „reprezintă un test în faţa morţii, nu în faţa bîtei”.

Spunea Petru Ursache (şi ce pledoarie frumoasă!) că eroismul gîndirii Păstorului mioritic nu-i cu nimic mai prejos decît eroismul faptei. Din contra: pentru că gîndul e mai înalt, mai filosofic decît fapta.

*Am cerut rău? Dă-i, Doamne, timp să încheie

ce-a început. Măcar Etnoistorie şi imagologie. Era aproape gata. „Încă o clipă, Domnule Călău!” Încă o clipă Doamnă (ori Domnule) Moarte!

*Roagă-te, îmi spune Silvia Chiţimia. Arma ta

tăcută e rugăciunea. Roagă-te la Dumnezeu să nu mai suferi aşa. Lasă apa duşului să curgă peste tine şi te roagă de Dumnezeu să-ţi spele durerea.

Nu, Silvioară, cum să nu sufăr pentru Petru? Cum să pierd şi durerea asta, cît ar fi de insuportabilă? Nu mă feresc de ea, numai că îmi doresc să-i calc moartea în picioare. Dimineţile, împing piatra de pe umeri şi-i pregătesc cărţile pentru tipar. Petru e scris acum pe hîrtie de altă mînă. A mea. Fac în locul lui

47

apostrof

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

corecturile, aleg în locul lui fontul, copertele…Nu vreau să-i las moartea să trăiască. Mă

ajută editorul Valentin Ajder: „Oamenii buni lasă urme de lumină pe unde trec. […] Pentru că dăinuim şi prin amintirile celor rămaşi, am vorbit cu Adrian Alui Gheorghe să adunăm într-o carte reflexele luminilor pe care le-a împrăştiat, dăruindu-le, Domnul Profesor şi care acum se întorc (sau ar trebui să se întoarcă) înzecit”. Aşa îmi scria în 13 august 2013.

*„Fie-ţi ţărîna literei

uşoară”, murmur un vers din Ana Blandiana. Mi-i bine numai cînd stau cu cărţile lui în braţe şi îi caut semnele cu creionul. Recitesc Don Quijote pentru că el mi-a cerut să-i aduc la spital ediţia scoasă de Editura Leda, în 2005, în două volume. Cervantes Saavedra, în traducerea lui Ion Frunzetti şi Edgar Papu, cu o prefaţă de Cornel Mihai Ionescu. Spune El ingenioso hidalgo:

„Află, o Sancho, prietene, că eu cu voia cerului m-am născut în această vîrstă de fier în care trăim, ca să pot reînvia în vremurile ei vîrsta aurită sau vîrsta de aur! Eu sunt cel pentru care au fost puse deoparte primejdiile, faptele mari, isprăvile vitejeşti…”.

Era foarte fierbinte aerul acelui început de iulie, apa minerală şi cărţile, urcînd dealul Copoului, atîrnau greu. Că-mi venea să afurisesc şi eu, precum chelăreasa lui Cervantes, terfeloagele „aducătoare de pacoste”.

Cavaler de Tristă Figură ce eşti, trebuia musai să car ca Rosinante hîrţoagele astea? i-am spus. Nu puteai aştepta să vii acasă? Acasă n-a mai venit.

Acum, îl recitesc eu pe Don Quijote, cu regretul disperat că nu ştiu de ce a subliniat un anume pasaj. Cum voia să-l folosească?

*Tabieturi de scris aveam amîndoi. Eu sunt

intimidată de foaia albă faţă-verso, aşa că scriu totdeauna pe hîrtie folosită pe-o parte. El era intimidat de creionul întreg. Îl tăia în trei şi ascuţea impecabil capetele. Sertarele noastre sunt pline de „căpeţele”. Am tresărit cînd am găsit la un poet publicat de „Acolada”, Costel Stanciu, strofa asta:

„Cînd o să morSă-mi aprindeţi la capUn vîrf De creion”

*Petru şi-a încercat puterile cu moartea, a vrut

să-i reziste, a vrut să trăiască pentru scris. De ce i-aţi luat cadrele vieţii lui, de ce i-aţi luat scris-cititul, Doctore? Pentru cei de felul său, n-a contat altceva decît scris-cititul. „A fost, îmi scrie de la Cluj Mircea

Popa, un spirit temerar şi un intelectual dăruit meseriei pînă în ultima clipă. Avea mereu noi proiecte, îi plăcea să lucreze, să-şi întrebuinţeze materia cenuşie. Îmi amintesc de ultima noastră întîlnire de la Covasna, un Eminescu pus la cale de d. Luminiţa Cornea. Regret foarte mult că s-a dus aşa repede, în timp ce eu mă pregătesc să intru în 75!

Citesc zilnic din Vieţile cărţarilor contimpo-rani, cartea Domniei Tale, iar viaţa noastră la asta se şi reduce: la cărţi, la citit…”

*„Şi că te-or răpune/

Cînd soarele-apune”.„Vindecarea ţine de

categoria de vîrstă”, l-am auzit pe doctorul Burlacu. Nu ştiau

cîţi ani are Petru cînd au decis să-i pună 4 stenturi odată? Şi-mi vine în minte o doctoreasă de gardă pe care nu ştiu cum o cheamă şi nici nu vreau să ştiu (o las în plata Domnului!), parfumată din belşug cu Nina Ricci, cred. Şi-a pus cu aplicaţie pe limba ei lată şi roz o lamelă de Orbit, înainte de a decreta colegei, în auzul meu: „Mecanismul nu mai funcţionează”. În alte cuvinte: „Nu vezi că are organizmu' dat peste cap? Doar nu vor să trăiască moşii ăştia la infinit. Îi ajutăm noi să se ducă naibii, nici o problemă. Don'şoara doctor ar putea practica euthanasia mestecînd gumă Orbit. Văd limba ei lată şi roz cu lamela albă pe centru şi limba însîngerată a lui Petru. Faţa crispată de durere, gura deschisă larg pentru un strigăt care nu se aude, dar eu îl aud mereu. Cum căsca gura să-l ajut şi nu puteam. Scoateţi tubul vă rog, vrea să respire singur. „Nu, avem paşii noştri”. Spre moarte? L-aţi omorît cu „paşii” voştri. Trebuia să urlu cu toată energia mea, cu toată viaţa din mine, să-i opresc să mi-l omoare.

„Şi cum apele nu s-or tulbura/ Că ţie-ţi fac

48

apostrof

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

moartea”. Petru a lucrat la etnocapodopera Mioriţa de cînd îl ştiu. Mă uit la teancul de fişe în plicuri, pe care le avea în vedere pentru volumul al doilea, care n-o să mai fie. Şi mă cuprinde moartea lăuntrului cînd ştiu că n-o să-l mai ducă la capăt. O eroare medicală, atîta tot? Urma să plece la scris, la Sinaia. Valiza cu cărţi a rămas nedeschisă pe hol. N-am putere s-o deschid.

*Eram în proximitatea morţii lui şi nu ştiam,

nu presimţeam nimic. Pe un ton banal (voit sau nu?), mi-a spus că analizele au arătat că ar fi nevoie de o intervenţie. Nu, nu un bypass, e prea periculos. Ceva simplu, „o procedură”. Incapacitatea mea de a înţelege sau teama de a înţelege că era ceva grav?

„Cînd ieşi de aici mergem pe Coasta Boacii”. Aveam şi noi o Coastă a Boacii, în capătul Sărăriei, spre Şorogari. O poreclisem aşa după Cioran. În fapt, primarul Simirad avusese jalnica idee de a tăia pădurea, să facă pîrtie de schi. Cei mai antivegetali primari se aleg la Iaşi. Mi s-a părut sau am zărit un fulger scurt de tristeţe grea, densă, năpădindu-i ochii? A disimulat-o!

„Da, în septembrie sunt complet restabilit”. N-a mai avut septembrie.

*Poate că Silvia are dreptate: mai aveam de

învăţat ceva, dacă „am rămas”. Ceva din înţelegerea lui spiritualizată, din lectura lui deloc lipsită de spiritualitate. Îmi comenta sentinţa „a trăi un trai şi cu-al morţii două”: „Vezi, Magda, Anonimul (Petru îl mai numea şi Păstorul) e prudent: spune clar aici că moartea nu-i chiar viaţa, ci un trai, adică un fel de experienţă, un tip de experienţă. Aşa, el atenuează diferenţa, nu o şterge. Moartea nu e copleşitor tragică în mediul tradiţiei pentru că e-n fire, în firea lucrurilor. Mă refer la satul românesc de tip clasic”.

Pe blogul său, Vasile Gogea a postat din Petru Ursache: „Omul ales, eroul tragic ştie să moară, experimentînd propria-i existenţă dramatică, în sens iniţiatic şi în circumstanţe misterice, aşa cum i-a fost dat prin tradiţie şi păstorului carpatic”.

*Eram pe esplanada Grădinii Botanice, „pe

vremea cucului”. Ce-am mai rîs! Un cuc nebun i-a dat… 50 de ani. Cîîît?

Avea mai puţin de două luni de trăit Bătrînu meu. Vorbeam în aerul subţire despre moarte. Cioran o alintă, îi zice „morţişoară”. „Suflet etnic românesc, a zîmbit Petru. În folclor i se spune mortiţă”.

A primit moartea cu tristeţe, dar fără cutremurare. Ca modelul lui, blîndul Păstor.

„Păstorul nu şi-a lăsat oile şi s-a pus pe fugă. Nu a dat bir cu fugiţii din faţa morţii, a privit-o în ochi. De unde au scos prostia asta cu oierul fără bărbăţie? E vorba de cu totul altceva, de creştinismul mioritic al

îngăduinţei, al iertării, al ne-răzbunării, cum a spus Mircea Vulcănescu. Reciteşte-l, Magda. Un popor care a creat Mioriţa trebuie stimat şi iubit. Or, năimiţii de intelighenţi nevoie mare tot repetă că balada-i vinovată, că nu mobilizează neamul. Că păstorul e un biet resemnat, un laş, un suicidar: «De-o să mor, de n-o să mor/ Ascultaţi un singur dor…». Omul se pregăteşte pentru moarte, dacă, dacă, dacă va fi biruit. Tu înţelegi de aici sau de oriunde (variante-s peste o mie!) că Păstorul n-a primit lupta? Că nu s-a apărat (cu ciomagul), că ne-a transmis frica lui de bătălie? S-o creadă Ţepeneag!”.

Bătrînu tocmai citise Un român la Paris de Dumitru Ţepeneag, în ediţie definitivă, Cartea Românească, 2006.

Înainte de a restitui cartea Bibliotecii de Litere, am căutat textul indicat de Petru, scris pentru revista Editurii Flammarion, intitulat, în română, Pe pragul paradisului sau neputinţa de a trece de o imagine la alta. Era şi ilustrat: cu doi măcelari trăgînd de biata mioară cu blana pătată de noroi şi de sînge. Cîtă violenţă pe capul bietei oi. Ucigaşii o sfătuiau să nu behăie (doar nu deţinea limbaj articulat, ca-n baladă): „Fii demnă, soro”; să încerce să înţeleagă moartea Păstorului şi să se bucure, de vreme ce era indemn să vieţuiască. Ea, oaia, îl vestise, dar el rămăsese „tolănit într-o poiană, cu fluierul alături”, în loc să-şi pregătească bîta pentru încăierare. Şi Ţepeneag îşi scoate arma satirei din dotare: „se masturba nepăsător în iarba moale primitoare. pula i s-a înălţat spre cer ca un catarg. ai să mori. omul zîmbea şi continua să şi-o ia la labă”. Îşi imaginează apoi ce se întîmplă după omorul anunţat: mioara e ucisă ca turnătoare. Deşi ea nu toarnă, mărturiseşte curat, e martorul fără vină, domnule Dumitru Ţepeneag, nu informatorul Securităţii.

„Compară, mi-a spus Petru, continuarea văzută de Ţepeneag cu aceea a lui Gyr, pusă pe blog de profesorul Ion Coja”. Iată: „Pe-o sprînceană de lumină/ Lîng-o lacrimă de rai…”, o stînă goală, o strungă fără oi, unde fluier nu mai cîntă, unde cîine nu mai latră, unde nici iezii, nici mieii plăpînzi nu mai zburdă. Doar ulii suie „pe cearcănul amiezii”.

„Ulii suie, frunza sună,iar în iarbă-ntins amarba e somn, ba rugăciune,tînăr leş de păcurar

A rămas chemînd pe-o rînă,în culcuş de voievod,pe-un crîmpei de rai cu stînăUnde brazii plîng prohod”.E vreun poet care să accepte provocarea altei

continuări a Mioriţei? Poate Nicolae Dabija, care îi

49

apostrof

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

scria Bătrînului meu, pe pagina de gardă a nuvelelor intitulate Nu vă îndrăgostiţi primăvara!: „Fratelui Basarabiei Petru Ursache, păstorul Mioriţei, recuperatorul Basarabiei poeţilor în antologiile care refac Ţara aşa cum e ea pe hîrtiile lui Dumnezeu, recunoştinţa şi dragostea veche a lui Nicolae Dabija. 26 aprilie 2013.

*„Magda, ticăloşii, ucigaşii au pierdut lupta,

nu Păstorul. El a avut puterea, după Eliade, să-şi preschimbe moartea în nuntă cosmică, mitică. Nu l-au omorît tîlharii, nu-i mort, el e mirele”.

„Preoţi – munţi ăi mari”. De-ar fi preoţii noştri „munţi ăi mari” ca-n Mioriţa.

*Cînd a simţit că se scufundă a doua oară, cu

ultimul rest de putere, s-a rugat: „Ajută-mă, Doamne!”. I-am citit cuvintele pe buze. Cred că Domnul Iisus i-a spus: „Vino la mine, suflete. Mi-ai cerut să te ajut şi te ajut. Vino la mine”. Mi-e un dor plîns-neplîns („cel mai adînc din doruri/ e dorul-dor”, cine n-o ştie?) de ochii lui albaştri ca zorelele. S-au închis aici ca să se deschidă dincolo, mai senini? Dacă nu m-aş sprijini pe gîndul că el trăieşte, n-aş găsi nici un rost în datoria de-a merge mai departe. Lui Leonard Gavriliu, care încearcă să mă ajute (v. „Spirit critic”, nr. 2, 2014), sunîndu-mi „la ureche zicala, într-o viziune realmente etnosofică”: „Morţii cu morţii, viii cu viii”, îi răspund cu Luca 20.38:

„Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii, căci pentru El toţi sunt vii”.

Pe mine inexistenţa sau moartea lui Dumnezeu nu mă priveşte. Prefer, ca şi Petru Ursache, ideea că Marx este mort (de Jean-Marie Benoist), nu ideea că Dumnezeu e mort. Aşadar, Herr Doktor, este viaţă după. Refuz un neant, un gol de transcendenţă. Cred, fără poticnire, că Petru şi cu mine suntem sub acelaşi acoperiş al Cerului înalt: eu, aici, el, pe lumea cealaltă. N-am scris niciodată pe pomelnic decît adormit. Cum să moară Petru? Ajung eu cumva la el, îi iau eu urma, peste apă, nu se poate altfel. Mi-e groază de un singur lucru pe lumea asta: să nu-l regăsesc în cealaltă.

*E un rost în „murirea” lui? Da şi ştiu ce spun:

plecarea lui m-a învăţat să mă rog. N-am fost lipsită de credinţă şi nu din teamă ori de speranţă în recompensă, dar sunt, recunosc, o creştină mediocră. Petru nu întreba: Pot crede?, ci Pot să nu cred? S-a dus primul pentru că e mai bun decît mine, pentru că nu m-a trezvit boala lui.

Ruga creşte din durere, iar durerea adevărată durează. O astfel de sfîşiere e necesară ca să ştii să te rogi.

Încercam să dorm fără somnifere şi, la

hotarul dintre somn şi veghe, l-am auzit strigîndu-mă Magda. Atît. Nu era disperare în voce. Magda, a strigat ca-n Biblie Iisus pe Maria. Mi s-a pus întrebarea asta, dar acum ştiu răspunsul: Poţi spune unde şi cînd te-a întîlnit Iisus? Da, în vis. Un vis pozitiv în care s-a întîmplat ceva esenţial.

Bătrînul a scris pe hîrtia mea cuvîntul Dumnezeu. Era în picioare, cum stătea el de obicei (verticala se simte în tot ce a scris) şi caligrafia oblic. Mare, să văd bine: DUMNEZEU. M-am gîndit, după visul acela, că Domnul va mijloci dialogul nostru, întrerupt după 50 de ani. Că o să-l luăm de la capăt. Îi cred pe Sfinţii Părinţi: despărţirea de viaţă nu-i pe viaţă. Adormitul meu n-a murit, ci trăieşte în Dumnezeu. Ca şi bunul Păstor, a învins definitiv moartea.

*„Cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc

puterea”, găsesc sublinierea lui Petru, cu creionul, în Isaia 40.31.

În 8 august, la o zi după ce şi-a dat sufletul Petru, Doina Uricariu a scris pe FB: „Dumnezeu să-l odihnească şi pe Magda s-o întărească”. Am găsit mesajul foarte tîrziu.

Cei apropiaţi mie îmi doresc putere, „forţa de a merge înainte”, ca Adrian Dinu Rachieru.

„Şi încearcă să te opui cu toată puterea spaimei disperării, dacă le simţi cumva”, mi-a scris Radu Ulmeanu. „Adună-te, eşti un om nebănuit de puternic. Îngerii lui Petru te vor veghea”, mă încurajează Aura Christi. „Nu e nevoie să îţi aduc aminte că eşti ţinută aici de Dumnezeu ca să împlineşti destinul tău şi al lui Petru, care e cu noi, e în tine în tot ce faci, gîndeşti, visezi. Nu sunt vorbe, e o realitate. Tatăl meu e în mine de 16 ani şi e tot mai viu, tot mai prezent”, mi-a scris Aura în 23 decembrie, 2013.

Ştii, Aur, ce grea e ora 1, cînd nu mai vine de la bibliotecă?

*Acum, spus după legea lui Hristos, îi port

sarcina, sunt legată de el prin cărţile lui, îi dau un trup de hîrtie, să coboare din nou în lume dalbul de pribeag. E ce a înţeles atît de bine poeta Lucia Negoiţă:

„Prin cărţile lui în care atît a crezut, Bătrînul îşi urmează calea luminoasă. Porneşte din candela pe care chiar tu o aprinzi aici pe Pămînt. Putere multă, prietenă dragă.”

Îi aprind o candelă, editîndu-i cărţile. E chiar dragoste asta.

*Rîvnind la locul meu de dedesubt, mă aşez pe

băncuţa de lîngă mormînt, să-i ţin sufletul în palme. Parcă-l aud pe Petru: „Mai stai”. Mai stau, dragul meu, unde să mă duc?

Ianuarie 2014

50

reflux

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

Alexandru OvidiuVINTILĂ

Petru Ursache şi a sa Etnosofie

Ultima sau cea mai recentă carte a universitarului ieşean Petru Ursache, din păcate postumă, reprezintă concretizarea unor preocupări constante ale eminentului etnolog, estetician şi istoric literar. Cu o deschidere vastă şi o înţelegere adâncă şi precisă, distinsul cărturar, călcând apăsat pe urmele unor Constantin Noica, Ernest Bernea, Anton Golopenţia sau Mircea Vulcănescu, prin publicarea volumului Etnosofia, Cluj-Napoca, Eikon, 2013 (Ediţie revăzută şi augmentată de autor), impune un domeniu de cercetare inedit, o nouă disciplină. Aşadar, etnosofia (etnos = popor + sophia = înţelepciune), o epistemă pe care arareori o veţi găsi menţionată în dicţionare, din simplu motiv că se află, încă, la stadiul de pionierat. Cum precizează însuşi autorul tomului în discuţie, „Etnosofia vine să întregească imaginea modernizată a ştiinţelor etnologice şi antropologice”.

Constantin Noica şi Ernest Bernea, ambii crezând la fel ca Petru Ursache în România profundă, vor schiţa profilul etnosofiei sau, altfel spus, al filosofiei populare. Trebuie să mai spunem că un rol major în ceea ce priveşte cercetarea eposului ţăranului român l-a jucat metoda monografică implementată în spaţiul mioritic, după cum este îndeobşte cunoscut, de către cunoscutul sociolog Dimitrie Gusti.

Pe bună dreptate, Ionel Necula, unul dintre recenzenţii volumului de faţă, afirma că: „Acolo unde C. Rădulescu-Motru vorbea despre Românism – catehismul unei noi spiritualităţi, acolo unde Blaga a introdus conceptul Spaţiului mioritic, acolo unde Mircea Vulcănescu a fundamentat Dimensiunea românească a existenţei, Ralea folosea sintagma de Fenomen românesc, iar Cioran a născocit conceptul de Neant valah, Petru Ursache introduce termenul nou de Etnosofie, de departe mai oportun pentru cuprinderea integrală a spaţiului carpatin circumscris”. Pe lista lui Ionel Necula, aşa la primul gând, aş adăuga şi paradigma sentimentului românesc al fiinţei construită de Constantin Noica.

În fine, materia de lucru a cercetătorului ieşean este paremiologia poporului român (la care a adăugat o serie de legende, credinţe, cântece şi povestiri), adică rostirea sa, una „atât de bogată şi diversă, încât ar putea acoperi un set întreg de discipline filosofice, de la logică la morală, de la estetică la sociologie”, subliniază, în Cuvântul prevenitor al cărţii, Petru Ursache.

În lucrarea la care ne referim, regretatul etnolog abordează, din perspectiva comportamen-talismului şi a mentalităţilor, teme precum familia şi societatea, binele şi răul, prietenia şi duşmănia, dragostea şi ura, viaţa şi moartea etc. Scopul unui demers de acest tip, declară profesorul ieşean, a fost acela de a demonstra că societatea tradiţională românească „era echilibrată, robustă, plină de vitalitate”. Şi asta contrar celor care văd în satul clasic românesc doar o lume „înapoiată, conservatoare, năpădită de vicii, dominată de ură”. În intenţiile celor care vehiculează un astfel de punct de vedere, adică „neoproletcultiştii”, Petru Ursache sesizează o „vădită rea intenţie”. Prin urmare, demersul său se vrea a fi „o replică fermă, pentru ca cititorul de azi şi de mâine să păşească din nou pe terenul certitudinii şi al adevărului”. �

Precum Eugen Coşeriu, şi Petru Ursache a crezut în existenţa unei etici particulare a ştiinţei şi a omului de ştiinţă care constă în a spune întotdeauna adevărul, chiar dacă este periculos şi plin de riscuri.

De asemenea, în paranteză fie zis, şi asta o demonstrează şi Etnosofia, Petru Ursache nu a subestimat niciodată forţa ideii, la fel cum, întotdeauna, a fost un adversar ireconciliabil al oricărei forme de tiranie, mentală ori politică, un spirit profund, moral, un analist fin şi, în acelaşi timp, riguros, un comentator al realităţii istorice erudit, un om de ştiinţă cu merite recunoscute, o autoritate în domeniile sale de competenţă.

Gândind gândirea, Petru Ursache îşi structurează judicios lucrarea, în aşa fel încât să avem parte de o înţelegere cât mai limpede atât a noii episteme, cât şi a obiectului analizat. În consecinţă, volumul a fost împărţit în patru capitole, un Cuvânt prevenitor, o Încheiere, o Bibliografie şi, peste toate, un amplu interviu-corolar al modului său de a privi lucrurile, ştiinţa şi istoria.

Primul capitol al tomului în dezbatere, cercetătorul îl va împărţi în două mari subdiviziuni: Fenomene ale gândirii logice şi Modalităţi de instituire a acestora raportate la ţăranul autohton.

51

reflux

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

Încă din debutul cărţii sale, profesorul ieşean va susţine că: A pune întrebarea justă este un act definitoriu pentru gândirea omului, destinat să o îmbunătăţească şi să o fortifice, „o linie agitată de progres, care uneşte toate etapele creatoare de umanitate”.

Odată circumscrise coordonatele cu care operează etnosofia, Petru Ursache va merge mai departe şi în capitol al doilea al cărţii îşi va concentra atenţia pe problematici precum cea legată de Legea morală sau cea care se referă la Tipurile de comportament întâlnite în lumea satului tradiţional românesc.

Aflându-se pe teritoriul eticii, omul de ştiinţă ieşean este de părere că: „În orice caz, ţăranul român nu avea nici o îndoială în domnia legii morale. Fie ca putere a divinităţii, fie că încerca să se ridice prin proprie voinţă şi bună purtare. Avea convingerea că, de când se naşte până se stinge, legea morală constituie un unic reper care direcţionează paşii în orice împrejurare de viaţă, de muncă, de petrecere. El o respecta, o venera când credea că vine de sus, o punea în act. Altfel e păcat. În filosofie încă nu circula cuvântul fiinţă, atât de drag existenţialiştilor de mai târziu şi în general post-husserlienilor. În schimb, ţăranul carpatic obişnuia să spună: să ne păstrăm fiinţa, fie în sens religios şi moral, fie în înţeles istorico-etnografic”.

Tot acum, în cadrul acestui capitol secund, Petru Ursache va dezbate pe larg ce înseamnă comportamentul religios, moral şi estetic în sfera gândirii întâlnite în mediul rural de la noi. În completarea unei atari analize, profesorul ne va edifica şi asupra importanţei dialogului dintre viaţă şi moarte, ambele văzute ca două ipostaze destinale ale existentului. Şi aici remarcăm argumentaţia pertinentă, convingătoare şi, nu în ultimă instanţă, subtilă.

Pe parcursul capitolului al treilea, ţăranul român, modul său specific de a gândi, va fi investigat atât în cadrul familial, cât şi în cel socio-cosmic. Vor fi iniţiate discuţii sistematizate cu privire la parteneriatul familial; bărbatul şi femeia, cum se văd ei; binecuvântare şi blestem; rudenie; muncă; rânduiala

vremii şi imaginarul astral. În legătură cu, să-i spunem, fantezia

românului, Petru Ursache opinează următoarele: „Când Alecsandri a afirmat că românul e născut poet a avut dreptate în foarte mare măsură. Nu şi l-a imaginat, cum suntem înclinaţi să acuzăm, stând în uitare de sine sub poală de codru verde sau ţinând cu o mână plugul de brazdă (Al. Russo), iar cu cealaltă

scriind versuri pe frunze ori pe scoarţă de copac. Bardul din Mirceşti avea în vedere predis-poziţia poetică a anonimului, şansa unor compoziţii geniale. Dacă ar fi mers mai departe pe firul gândului şi anume dacă ar fi generalizat, asemenea lui Vico, J.J. Rousseau, Goethe, că omul natural are, prin constituţia sa firească, înclinaţie spre fantazare şi refugiu în imaginaţie, cum se obişnuia să se spună în marele secol romantic, ar fi căpătat credibilitate, măcar teoretică, şi nu s-ar mai fi expus, fără voie, unor ironii răutăcioase şi nedrepte”.

Capitolul al patrulea al cărţii, profesorul Ursache îl rezervă unor discipline conexe, etnobotanica şi etnolingvistica, amândouă potenţând studiul etnosofic. „Două etnoştiinţe au

căpătat un oarecare contur în cuprinsul enciclopedismului culturilor tradiţionale şi continuă să rămână în atenţia vieţii moderne: etnobotanica şi etnolingvistica. Nu poartă trăsături comune să ducă la intersectări şi axiomatizări, ca logica şi gramatica, dar asemănările sunt atât de evidente, încât par de-a dreptul surori. La modul figurativ, sunt cu siguranţă surori, de vreme ce atât cuvintele, cât şi plantele au fost considerate în toate timpurile fiinţe vii. Heidegger a comparat imaginea călătorului prin pădure cu posibila şi paradoxala situare a individului în însuşi universul semantic al cuvântului pădure”, arată Petru Ursache.

Pe scurt, Etnosofia magistrului ieşean reprezintă un demers calibrat la cele mai exigente norme ştiinţifice, autorul plasându-se, prin această lucrare, fără dubiu, pe o traiectorie a pionieratului în ceea ce priveşte un câmp de cercetare complex şi deosebit de fertil, de o autentică însemnătate, cu profunzimi care merită toată atenţia.

52

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

Carmen VeronicaSTEICIUC

Impresii *de la FILIT

„FILIT este cel mai important festival literar românesc şi un reper pe piaţa europeană a festivalurilor” – iată concluzia desprinsă din mărturiile participanţilor la Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere (FILIT), desfăşurat la Iaşi în perioada 23-27 octombrie 2013.

„O întâlnire între scriitori, traducători, jurnalişti culturali, editori, librari, bibliotecari şi, nu în ultimul rând, cititori este deopotrivă o celebrare a literaturii, o ocazie de a crea legături profesionale şi de a sprijini promovarea literaturii române în străinătate. Văd în acest festival un pariu al Iaşiului cu propriul său trecut, o şansă de a se ridica la strălucirea literară de odinioară. Fără îndoială, proiectul nu s-a ivit din senin. Alături de bunii mei prieteni, scriitorii Florin Lăzărescu şi Lucian Dan Teodorovici, am visat multă vreme la un festival de asemenea anvergură. Iată că anul acesta stelele s-au aliniat favorabil şi Consiliul Judeţean Iaşi a mizat, în mod inspirat, pe literatură.” afirmă Dan Lungu, directorul festivalului, în catalogul FILIT.

Preşedintele Consiliului Judeţean Iaşi, Cristian Adomniţei, confirmă: „FILIT este răspunsul pe care Consiliul Judeţean îl oferă Iaşului la nevoia acestuia de a avea parte de evenimente cu anvergură internaţională, capabile să consacre oraşul nostru din

punct de vedere al deschiderii către valorile universale ale culturii. Alături de Festivalul „George Enescu”, Festivalul de Literatură de la Iaşi va fi cel mai important festival de cultură din întreaga Europă de Sud-Est. Scriitori, traducători, directori de festivaluri literare şi edituri consacrate, critici şi jurnalişti literari, librari şi directori de instituţii de cultură se reunesc în cadrul acestui eveniment, care va transforma Iaşul în Capitala Literară a Europei de Est. Este unul dintre cei mai importanţi paşi ai Iaşului către obţinerea titlului de Capitală Culturală Europeană.”

Adresat iubitorilor de literatură din Iaşi, din regiunea Moldovei şi din întreaga ţară, mediilor profesionale din România şi din străinătate, cu un public total de circa 1.300.000 de persoane unice (însumând audienţa TV a producţiilor difuzate, audienţa site-urilor, audienţa publicaţiilor tipărite, audienţa radiourilor), FILIT a depăsit nişa culturală, informaţia propagându-se prin media clasică şi electronică spre un public larg impresionant, din diverse spaţii geografice, sociale şi culturale, inclusiv din rândurile celor care de obicei nu frecventează manifestările literare. Pe scurt, FILIT în cifre înseamnă: 100 evenimente; 180 invitaţi FILIT; 26000 vizitatori (16000: evenimente FILIT; 10000: Bookfest); 180 voluntari; 100 jurnalişti români şi străini acreditaţi; 800 metri pătraţi construiţi în Piaţa Palat (Casa FILIT); 1000 metri pătraţi, spaţiu de publicitate outdoor (mash-uri, bannere, autocolante, mijloace de transport în comun); 10.000 metri pătraţi în afişe; 30 comunicate de presă; 300 mesaje comunicate pe pagina de Facebook cu reach de 300.000 persoane; 32.000 vizitatori unici pe site; 10.000 de vizualizări pe canalul YouTube FILIT (clip de prezentare, clip oficial, clipurile zilei); 10.000 flyere distribuite; 4000 cărţi vândute.

ecouri

53

ecouri

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

Impactul pozitiv, fie el simbolic sau de prestigiu, în câmp cultural, profesional şi educaţional, social sau turistic, este confirmat prin numărul imens al ecourilor scrise despre FILIT: „Majoritatea covârşitoare a punctelor de vedere exprimate se referă la FILIT ca la un «succes», «moment important», «moment istoric pentru România», «o reuşită», «ca la Berlinale» ş.a.m.d. Succesul festivalului este incontestabil şi, foarte important, este exprimat din toate punctele de vedere participante: autori, traducători, editori, manageri culturali, jurnalişti, public, ceea ce ne arată că impactul este multidimensional, complex încă de la prima ediţie, iar o asemenea structură a succesului constituie o bună premisă pentru replicabilitatea şi durabilitatea sa.”

Scriitorii, traducătorii şi managerii culturali invitaţi au plecat cu ideea că au participat la un mare festival European: Andrei Kurkov: „Din punctul meu de vedere, FILIT e o Berlinală a literaturii”; Francois Weyergans: „Am participat la sute de festivaluri internaţionale, FILIT e unul dintre cele mai reuşite, ba chiar l-aş situa printre primele două asemenea manifestări la care am participat”; Sadie Jones: „Este excelent organizat, printre cele mai bine organizate festivaluri la care am participat” etc.

Deosebit de importantă este captarea interesului unor manageri culturali importanţi din afara ţării, pentru realizarea de colaborări şi schimburi culturale, revitalizarea Iaşului prin proiecte comune, de impact naţional şi internaţional, care duc la sporirea prestigiului cultural al Iaşiului. În acest sens, este de remarcat propunerea venită din partea lui Véronique Bourlon, director al Festival du Premier Roman din Chambéry, Franţa, de a organiza împreună, sub egida FILIT, o secţiune din festivalul francez, dedicată scriitorilor debutanţi din Europa de Est.

FILIT reconfigurează geografia culturală a ţării şi pune Iaşul pe harta culturală europeană, resuscitează statutul scriitorului român, îmbunătăţin-du-i prestigiul atât în faţa profesioniştilor străini, a cititorilor, a autorităţilor publice şi nu în ultimul rând în propriii lor ochi, demonstrează că literatura se poate constitui într-un eveniment social, cu participare largă, într-un adevărat spectacol, care scoate din casă mii de cetăţeni, precedent care, bine promovat, poate convinge autorităţile locale şi centrale că investiţiile în evenimente literare au efecte reale şi dezirabile. Ceea ce primează la FILIT este accentul pus pe scriitor şi operă. Pentru prima dată în România, un eveniment de anvergură nu promovează doar conceptul de festival şi programul, ci îndeosebi importanţa la nivel internaţional a tuturor invitaţilor, fie ei din România sau din străinătate şi a cărţilor scrise de aceştia, a traducerilor realizate, a evenimentelor de talie europeană organizate (LiteraturFestival Berlin etc.)

Pentru traducătorii din română într-o limbă străină invitaţi, FILIT a constituit o bună ocazie de comunicare profesională, de exersare a limbii vorbite, de descoperire a noi autori sau noi cărţi de tradus, ocazie pe care o menţionează cu toţii în intervenţiile lor publice. Pentru o cultură care se dezvoltă într-o limbă de circulaţie restrânsă, cum e cazul literaturii române, traducătorii reprezintă vectori indispensabili de promovare în străinătate.

Ulrich SCHREIBER, directorul Literaturfestival Berlin: „De treisprezece ani, sunt director şi fondator al Festivalului Internaţional de Literatură de la Berlin, deci ştiu că astfel de evenimente sunt extrem de importante pentru viaţa internaţională a unui oraş, cât şi pentru comunicarea cu lumea. E important şi pentru autori, care pot intra în legătură cu ceilalţi autori români, dar şi cu autori străini, de pe alte continente… Cred că asistăm la naşterea unui eveniment care va avea un viitor glorios. Aceasta este senzaţia mea, pentru că am văzut cât de bine au organizat totul, discuţiile, întâlnirile cu publicul...”

Hans RUPRECHT, d i rec toru l Festivalului Internaţional de Literatură de la Leukerbad, organizator al Festivalului de Literatură de la Berna: „FILIT este foarte important şi deosebit de bun. Mi se pare important că nu este la Bucureşti, ci în alt punct al ţării. Impresia este excelentă.”

Varujan Vosganian, prim-vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România: „Ideea de a aduce laolaltă pe scriitorii români, pe editorii străini şi pe traducători este foarte bună pentru că ceea ce ar trebui să adauge calităţii literaturii române este capacitatea ei de a putea fi tălmăcită în străinătate.”

Daniela ZECA, scriitoare, realizator TV: „Odată cu deschiderea primei ediţii a Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere, Iaşiul a devenit Capitala literaturii române şi a părut că i-a adunat într-un singur spaţiu nu doar pe editorii, criticii, traducătorii şi autorii de elită, ci publicul cel mai elevat, mai atent şi mai ospitalier pe care l-am văzut în ultimii ani. Dacă ieşenii o ţin tot aşa, FILIT-ul va deveni urgent brand de ţară.”

Steinar Lone, traducător, Norvegia: „Pentru mine ca traducător, FILIT a însemnat şi un prilej minunat să mă întâlnesc cu colegii mei traducători din alte ţări – trebuie să fi fost unul dintre puţinele cazuri unde limba comună la o întîlnire internaţională a fost limba română – dar şi cu scriitori români, ale căror cărţi uneori le-am tradus, sau le-am citit, sau le-am luat fără să fi avut timp să le citesc, sau încă nu le-am descoperit. O organizare care nu a lăsat nimic de dorit.”

Jan Cornelius, traducător, Germania: „Alături de ceilalţi traducători europeni, am avut

54

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

ecouri

întâlniri cu studenţi de la traductologie, cu scriitori români şi străini, cu publicul larg, ceea ce, à la longue, îşi va arăta fructele. Organizarea festivalului a fost germană şi căldura întâlnirilor italiană şi, din fericire, nu invers. Lecturile publice care au avut loc în Casa Filit, la şcoli şi la Universitate, deci într-un spaţiu public, sunt un lucru care în Germania se practică de mult, dar o noutate pentru România. Organizatorii au ştiut să importe exact ce trebuie pentru a promova o literatură viabilă.”

Joanna Kornaś-Warwas, traducător, Polonia: „Nu încape nicio îndoială că organizatorii au reuşit să pună la punct un mare proiect care lipsea până acum în România, şi au făcut-o cu perfecţiune, iar spre deosebire de multe festivaluri de acelaşi format, au mers mai departe subliniind şi rolul traducătorului în crearea literaturii mondiale. Care sunt efectele post-FILIT? În cazul meu – un nou teanc de cărţi pe noptieră şi un gând neliniştit care mă bântuie de când m-am întors acasă: cum să-mi organizez mai bine munca pentru ca să traduc din ce în ce mai multe cărţi ale autorilor români?”

Laure HINCKEL, traducător, Franţa: „Când am fost invitată la FILIT, ştiam că grupul de iniţiativă format din scriitori talentaţi, dar şi cu picioarele pe pământ, va reuşi, cel puţin, un festival onest. Rezultatele depăşesc orice previziune. Am rămas impresionată de calitatea conceptului (bine articulat) şi a „brandului”: un site de internet, afişe, banere în tot oraşul şi dincolo de hotarele lui, semne de carte, o „casă FILIT”, un „om FILIT” foarte simpatic care nu lipsea nicăieri, la TV, pe scena teatrului, pe spatele tuturor voluntarilor îmbrăcaţi în tricouri negre ilustrate de omul în alb şi verde… FILIT-ul ne-a dat prilejul, nouă, traducătorilor de peste zări şi graniţe, care toţi vorbim, cu dragoste, dulcea limbă română, să ne regăsim. Este salutară existenţa acestui festival. FILIT este organizat în provincie, fără sprijin de la centru, e un festival cu mulţi voluntari şi programe făcute realmente pentru destinatar, pentru cititor, pentru tineri, mai ales”.

Bruno MAZZONI, traducător, Italia: „Prin ceea se întâmplă acum la Iaşi, la FILIT, pornind de la iniţiativa lui Dan Lungu, aţi reuşit să faceţi acest festival cu totul admirabil, un festival care nu vine din resurse centrale, ci din pasiune”.

Jan WILLEM BOS, traducător, Olanda: „De când am participat la FILIT, mă simt mai optimist. De când am constatat, timp de cinci zile, că Iaşiul poate strânge 15.000 de spectatori pentru un festival literar, vreau să cred că se mai poate recupera ceva din terenul pe care l-a pierdut literatura (şi cultura în general) în ultimii ani… Sper că toate acestea arată că, totuşi, cartea are un viitor, că generaţiile mai tinere nu vor înlocui bucuria lecturii cu comunicarea superficială a smartphone-ului. Mulţumesc, FILIT, mulţumesc, Iaşi,

că mi-aţi împrospătat această speranţă.” Adriana BITTEL, scriitoare: „Scriitori

români şi străini din toate generaţiile, traducătorii lor, editori şi mai ales cititori s-au bucurat împreună, sărbătorind literatura, pe care pesimiştii lumii o cred emajusculată. Dacă ar fi participat la Filit, ar fi avut dovada că e vie şi viabilă, importantă, nu doar în existenţa celor ce o creează sau îi mediază apariţia în văzul lumii, ci şi în a celor cărora le e destinată.”

Stelian TĂNASE, scriitor, realizator TV: „N-am mai văzut niciodată aşa ceva în România şi sunt un scriitor care are 60 de ani, 30 de ani de carieră. Lumea a urmărit foarte atentă, se auzea realmente sala cum vibra la replică.”

Petru CIMPOEŞU, scriitor: „Oricâtă reavoinţă ai avea, nu poţi să nu accepţi că festivalul ăsta, prin amploare, calitatea şi diversitatea participanţilor, de unde a decurs firesc nivelul dezbaterilor, şi în fine prin succesul la public, nu seamănă cu nimic din ce s-a organizat pînă acum la noi.”

Bogdan Creţu, critic literar: „În orice caz, niciodată Iaşul şi cred că nici alt oraş din România nu a mai avut parte de o densitate atât de mare de scriitori adevăraţi. Dincolo de simpla prezenţă a acestora în urbe, mult mai importantă a fost întâlnirea lor cu publicul. La toate sesiunile de lectură urmată de dialog la care am participat, ca moderator sau ca spectator, sala a fost plină. Când vezi sute de persoane care se adună la un loc pentru a vedea trei scriitori, capeţi din nou încredere în şansele literaturii. Mulţi dintre aceşti spectatori erau foarte tineri, elevi, studenţi, ceea ce reprezintă, am convingerea, una dintre cele mai mari reuşite ale FILIT-ului. Pentru că, la urma urmelor, marea miză este de a atrage adolescenţii către carte. …Nu întâmplător, discuţiile pe care le-am arbitrat s-au orientat în această direcţie: citind, îţi construieşti o lume doar a ta, trăieşti mai multe vieţi… Dar festivalul nu a fost doar unul dedicat scriitorilor, ci şi traducătorilor, editorilor. O idee excelentă, care poate contribui din plin la stabilirea unor contacte care să facă bine literaturii române… Prin urmare, aflat la cea dintâi ediţie, FILIT-ul a devenit o marcă deja înregistrată, care impune un standard foarte ridicat. Următoarele ediţii nu au voie să-l coboare. Şi nici nu cred că o vor face. Felicitări şi mulţumiri organizatorilor. Felicitări şi mulţumiri şi zecilor de voluntari, care au dat coerenţă derulării evenimentelor.”

În majoritatea discursurilor legate de FILIT a fost subliniat rolul de finanţator al Consiliului Judeţean Iaşi, prin Muzeul Literaturii Române Iaşi.

* Informaţii preluate parţial din Catalogul FILIT, Raportul preliminar şi „ Ziarul de Iaşi”.

55

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

DanielaMICU

Despre crăparea măștilor și imperativul

coborârii în interior

Nicolae Coande, unul dintre cei mai reputați poeți craioveni contemporani, a debutat în anul 1995 cu placheta În margine (Craiova, Editura Ramuri). În anul 2012 propune iubitorilor de poezie o antologie de versuri ce cuprinde poeme din volumele În margine, fundătura homer (Editura Dacia, 2002), Vânt, tutun și alcool (Editura Brumar, 2008), Femeia despre care scriu (Editura Măiastra, 2010) și șapte poeme inedite, între care VorbaIago, ce dă titlul cărții. Actualul volum, Persona (Editura Măiastra, Târgu Jiu, 2013), este o prelungire a celui anterior atât din punct de vedere al scenariului redactării – antologie de poeme, de data aceasta din volumele Fincler (Editura Ramuri, 1997) și Folfa (Editura Vinea, 2003), și patru poeme inedite –, cât și al mesajului de întâmpinare al cărții: „Poetul este mereu persona altcuiva și nu are pretenția să scrie în numele său. Numele, iată totul. Nimic, de fapt.” (poemul „Certificat”, VorbaIago).

Persona este și numele grupajului de patru poeme inedite, așezat la finalul acestui volum – Chipul, Bărbații din literatura familiei noastre, O sută zece metri deasupra mării și Grădina –, asupra căruia ne vom opri și pentru că el reprezintă „o schimbare de proiect existențial”, așa cum îl definește Mircea A. Diaconu în postfață, în sensul că diferă ca atmosferă de volumele antologate, caracterizate de vibrație, agresivitate, autodistrugere creatoare sau nesupunere, stări transmise printr-un limbaj ușor inflamabil și sancționant. Cu alte cuvinte, Fincler și Folfa sunt vulcanii în erupție consecutivă, în timp ce aceste cele mai recente patru poeme sugerează o încremenire a lavei, o serie de emoții cristalizate. Și în versurile citate mai sus, din volumul VorbaIago, dar și în motto-ul grupajului actual, poetul aduce în discuție obiectul mască, de a cărei simbolistică ar fi de prisos să mai pomenim aici: „Chiar nu poți pătrunde simplitatea care stă în spatele tuturor deghizărilor mele? Cu toții purtăm măști. (James Joyce, Scrisori)”. Așadar, trăirile de până acum încremenesc și crapă asemenea unei măști de lut. Instanța lirică este pregătită să renunțe la deghizările

sale și își lasă măștile să crape rând pe rând. Încă de la primul poem, Nicolae Coande sugerează „simplitatea” din spatele diferitelor deghizări: „fără tron sau coroană […]/ […]/ Era o seară obișnuită cu nervi umani bărbătești” (Chipul).

Din alt punct de vedere, cele patru poeme reprezintă o reîntoarcere nostalgică la familie sau la amintirea familiei: în distribuția Chipului apare un copil, Bărbații din literatura familiei noastre are un puternic iz autobiografic și arată modul de gândire al unui insider și a felului cum acesta se raportează la diferite întâmplări, în special de factură socio-politică. În contextul prezentării liniei paterne a arborelui genealogic al familiei, instanța lirică se află în căutarea unui echilibru: „Am trăit 27 de ani în comunism și – până în momentul/ în care scriu acest raport – 24 de ani în capitalism. Când voi/ împlini 27 de ani în capitalism viața mea va fi egal trăită/ în ambele epoci voi putea imparțial să spun ce cred/ despre ele.” O sută zece metri deasupra mării (Metanoia) înseamnă localizarea geografică a comunei natale (metrii deasupra nivelului mării) și este un prilej de a derula amintirile despre copilăria și o parte din adolescență („până la 15 ani”) petrecute în Osica de Sus. Ultimul poem, intitulat Grădina, este dedicat mamei sale, Constantina.

Sub pretextul reîntoarcerii melancolice în timp, în acest pătrar liric există încă un element comun – auto-resorbirea într-un interior familiar, îndrăznesc să spun, neașteptat de confortabil, prin comparație cu pulsiunile demonice din volumele anterioare: „Strălucirea vine de jos” (Chipul); „Cu toții am coborât măcar o dată sub pământ/ în viață” (Bărbații din literatura familiei mele); „Lumina e acolo nisipul în care m-am culcat cu fața în jos/ […]/ Era o vreme de citit cărți și de privit la oameni./ Și n-am mai coborât” (O sută zece metri deasupra mării); „Nu are rost eu sunt prieten cu mâinile mele/ cu ele trebăluiesc prin galeriile cârtiței până spre seară/ om încăpățânat și singur” (Grădina). Ori de câte ori este pomenită această coborâre, o atmosferă senină, plăcută irupe.

Diferit, ca registru, față de scrierile anterioare, acest grupaj inedit reprezintă una dintre multiplele fațete ale poeziei lui Nicolae Coande, iar dacă privim poezia ca instrument de transformare a cititorului, dar și a poetului cele patru poeme sunt responsabile de coborârea unei măști, în spatele căreia se află omul „simplu”, ce se simte confortabil în interiorul său. De fapt, acestea se apropie mai mult de opinia exprimată de Iulian Boldea, contrară majorității părerilor critice, care îl definește pe Nicolae Coande un „poet reflexiv” și „condamnat la contemplație”.

recenzii

56

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

L. D.CLEMENT

Codurile lui Cezar Straton

recenzii

Cartea publicistului şi scriitorului sucevean Cezar Straton, intitulată „Cezar's. Dicţionar ludic” (Editura T, Iaşi, 2012), deşi se numeşte astfel, este şi nu este un dicţionar. Mai întâi de toate, invocă un cod livresc. Codul lui Cezar Straton! Precum pipa lui Magritte, care îi ilustrează coperta a IV-a, care, dincolo de obiectul cunoscut pe care îl figurează la început, ulterior îl poate trans-figura. Exact aşa cum, într-o abordare semiotică, un conţinut are o anume desluşire din perspectiva uzului şi normei, precum o mulţime de alte sensuri variabile de la receptor la receptor. Cod-ramă care, la rându-i, ascunde iniţial şi dezvăluie treptat alte coduri. Unul dintre acestea este în relaţie cu aspectul ludic (titlu şi provocare ulterioară). Da, se poate pune în discuţie o grilă ludică a cărţii, în legătură cu ipoteza-pretext că ar fi vorba (şi) de „joacă” (de la sensul ei de – aparentă – gratuitate şi de la funcţia ei de certă iniţiere). Ba chiar şi de „joc”, în relativă dihotomie cu „joaca”, fiindcă se presupune că un lector, pe măsură ce este sedus de propunerile autorului, devine din ce în ce mai implicat, astfel că, la un moment dat, va simţi chiar nevoia de a intra în competiţie de conţinut cu acesta, încercând, potrivit instrucţiei şi competenţei individuale, să genereze definiţii proprii termenilor de „dicţionar”, într-un acord sau chiar într-un dezacord cu Cezar Straton. Situaţie din care este de înţeles că volumul câştigă, în măsura în care reuşeşte să vorbească (bogat şi polifonic) cu mult dincolo de matca rigidă a textului tipărit.

„Dicţionarul ludic” este, aşadar, o lucrare de tip

eseistic. De altfel, nu demult, a şi fost premiată, la secţiunea eseu, de Societatea Scriitorilor Bucovineni. Iar din privinţa cititorului, a oricărui cititor, ea s-ar putea număra, într-o primă instanţă, printre cele mai comode. Chiar şi pentru că poate fi începută pentru ca, la un moment dat, să fie lăsată o vreme (deşi nu cred că ar fi mulţi cititori care s-o lase din mână odată începută) sau pentru că poate fi citită începând-o de la mijloc, de la final sau de la un termen anume. Oricare ar fi abordarea lectorului, el nu va putea să nu sesizeze (acceptând şi implicându-se în această „joacă”) intertextualitatea. În primul rând, una specifică dicţionarelor, „naturală” am spune, rezultând din simpla (aleatoriul fiind într-o anume măsură supus – doar – regulii alfabetice) alăturare de termeni, de definiţii şi „definiţii”. Căci, prin dicţionarul său, cititul (ştim că are o bibliotecă de invidiat) Cezar Straton ne oferă, printre altele, probe de lectură, de lecturi şi de cultură, probe de selecţie şi introspecţie, de mare mobilitate a gândirii. Întâlnim în cartea sa – explicaţi, povestiţi, reinterpretaţi – termeni ce se pot regăsi şi în dicţionarele obişnuite. Aproape întotdeauna, surprinzător de altfel, aşa încât, dacă am avea ca reper circumstanţial norma dicţionarelor clasicizate, definiţiile pot invoca fie aspecte lingvistice de uz curent şi de interpretare contextuală, fie aspecte enciclopedice, fie listele de citate alese etc. Spre o exemplificare nu trebuie decât

să lăsăm cartea de aproape 400 de pagini să se deschidă undeva. Iată, am deschis-o, potrivit „jocului” sugerat, între paginile 188 şi 189, pentru a întâlni decodări ale cuvântului „jug”, aspecte etimologice, particula-rităţi de contaminare politică şi politizantă („jugul fascist”), evocări ale unor realităţi pasate ori actuale, de natură agrară sau sportivă. Urmează (potrivit succesiunii specifice unui dicţionar oarecare) „juisări”; ni se evocă rapid, circumstanţele intercalându-se surprinzător şi sugestiv, pornindu-se de la înţelesul termenului francez la origine, date privind vânzările unei cunoscute companii farma-ceutice într-o ţară sud-americană, trezind informaţii

57

recenzii

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

despre amor şi revoluţie, invocându-i subtil pe Borges şi Llosa, pentru ca un aprins preludiu de frământare socială (şi politică) să fie compensat, ca un scurt duş cu jeturi alternante, reci-fierbinţi, de informaţia că o mişcare populară şi-a stins energiile în frământări de aşternuturi. Undeva, ceva mai încolo, „jur” propune, printre altele, o scurtă întâlnire, condimentată prin polisemantismul cuvântului şi mai ales al atitudinilor, cu John Malkovich şi (fără a fi măcar numit!) cu Victor Hugo, prin vocea unui soţ care vrea să-şi piarză soţia, el jurând că ea n-a furat doar un borcan de compot de piersici, ci şi o conservă de mazăre. Puţin mai departe, cuvântul „jurist” ne atrage atenţia asupra unui alt cod specific lui Cezar Straton, al atitudinii/ percepţiei/ sugestiilor. Trecând de la zâmbete ghiduşe la cele ironice, iată că acum ia masca zâmbitorului caustic din public, ce-l înţelege pe omul legii („ca specialist în specularea lacunelor legii”) inclusiv drept utilizator legal al fărădelegii...

Dacă, aşa cum vă preveneam, un atribut special al cărţii este, fără îndoială, intertextualitatea, fie de aspect natural, fie de aspect natural-personal, generat de grila specifică de interpretare a autorului sau a autorilor citaţi ori invocaţi, una dintre consecinţe este şi post-modernitatea. Vădită, de exemplu, prin vicleşugul intelectual al autorului de a rescrie dicţionare şi de a inventa definiţii de nescris în dicţionarele academice, dar mai ales prin şăgalnica şi totodată complicata (complicitatea spre...) întreţesere de concepte caleidoscopic re-definite şi propuse re-definirii. Fiindcă, dincolo de pagini de carte, unde se termină pagina ori „Dicţionarul...”, acolo pot oricând începe alte pagini şi alte posibile varietăţi de dicţionar. Aşadar, scrierea lui Cezar Straton poate fi percepută şi ca o scriere infinită (din perspectivă strict auctorială chiar este; din câte ştim, un alt dicţionar, o altă versiune este în lucru!), inclusiv prin aspectul colocvial al acesteia, de convocare perpetuă la dialog. Da, cartea cuprinde, amestecate, semnificaţii culturale şi livreşti perene, anecdote cu umor, momente cu şi portrete de personalităţi istorice, politică, economie, administraţie, panseuri, mofturi şi adevăruri pe care le percepem a avea A mare, sexualitate şi ecologie, comentarii cu trimiteri directe la persoane ale momentului şi evenimente recognoscibile (unele din fericire, altfel din nefericire – de neuitat). Este un caleidoscop fantastic care ni se pune în mână. Deja rotit de autor, dar care suportă, de-acum, o infinitate de alte rotiri şi rostiri.

PetrișorMILITARU

Secunditatea sufletului și a apei

*Volumul de debut al Danielei Micu este, cel puțin la prima lectură, un puzzle – în sensul că se joacă cu mintea cititorului, că verifică într-un fel capacitatea acestuia de a combina anumite piese textuale cu scopul de a reconstitui o coerență semantică caracteristică acestui univers liric ce, în momentul de față, este încă în formare. Geneza acestui univers interior, ca orice început, evocă straniul (ceva cu totul neobișnuit este

chiar titlul unui poem), ascuns adesea în burta apelor primordiale, și le merveilleux (în accepțiune suprarealistă desigur) care se plimbă, de obicei, pe deasupra apelor. Ca să simplificăm lucrurile, am putea spune că poemele sunt niște mitologii subiective, folosind sintagma lui Octavian Paler. Iar aceste scenarii de mitologie subiectivă se reflectă în jocul de reconstituire a eului poetic ca un întreg format din

58

* Daniela Micu, Sufletul al doilea, Craiova, Aius, 2014.

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

recenzii

fragmente decupate și împrăștiate osirian pe tot parcursul volumului.

Însă, pentru a-l apropia și mai mult pe cititor de poemele Danielei Micu, este nevoie să nuanțăm, să dăm câteva exemple pe care le vom fi considerat emblematice. Proiecție a eului creator, pisica este un „totem” aflat în centrul universului interior (bindu), care asistă la nașterea unei lumi și o organizează sub zodia liniștii vegetale de la amiază: „În miezul pământului meu/ o pisică turbure mă învaţă/ să număr în stomac/ monede mirosind argintul./ O pisică neclară/ între mesele de amiază/ de iederă şi de rozmarin.” (Mesele de rozmarin). Geneza universului poetic își are haosul ei, ambiguitatea ei, de unde și aspectul tulburător.

Poemul de deschidere, ca de altfel întregul volum, stă sub semnul plexului solar, al coacerii, al ieșirii din colivia propriului eu (invocat în poemul Interior), al dospitului (vezi poemul Așa de sub păr) ce poate avea loc numai într-o stare de „organizare intimă” (roşu-ceh). Incipitul rubiniu marchează apariția anterosului, a dorinței sublimate la nivel artistic: „Mi-am pregătit cu atâta atenție/ întoarcerea în numere și furnici/ încât corbii înțelepciunii și ai memoriei/ s-au pierdut pentru o clipă/ și mi l-au dat pe fiul lor.// Am alergat în cele mai neobișnuite/ feluri pentru iubirea lui Gherasim// era peste închipuire// că erosul crește sub spânzurători/ și că-n cele mai multe luni se află/ calea apei și a focului” (Gherasim corbii). Revin numerele care dau stabilitate memoriei ancestrale într-o imagine poetică ce revigorează semantic arhetipuri din sfera filosofiei oculte: Spânzuratul, corbii, alchimica conciliere a apei și a focului etc. Minuțiozitatea furnicilor atât de discret trasată în poem trădează o apetență pentru detaliul semnificativ, adesea straniu, însă favorabil – cum ar spune Gellu Naum – prin semnificația sa adâncă, labirintică: „Oul tăcerii mele/ s-a mutat într-o pasăre/ cu trupul drept și fâlfâiri de aer traversat.// […] În gâtul meu s-a deschis o pădure deasă/ un aliat neobișnuit.” (Interior).

Pomeneam, la începutul acestui text, de aspectual osirian al volumului, fiindcă această unitate fractalică a cărții este un model de reconstrucție a unui

eu profund, a unui eu care, în viața de zi cu zi, trece în plan secund, stă în spatele scenariilor de mitologie subiectivă, stă în spatele scenei pe care se desfășoară performance-ul discursului poetic. Sufletul al doilea începe să se constituie când ne dăm seama că nu mai suntem la început, când masca s-a dezlipit de față, când chipul ajunge la vedere. Inocența și experiența, de care pomenea William Blake, pot coexista în această stare de secunditate în care ceea ce numim psyche are conștiința vederii și a faptului că este cel care vede:

„Frumoasele arăboaice […]/ acum trăiesc numai din luptă/ cea mai mare obligaţie a lor este/ să vadă” (Vânt şi vulpi). Sufletul, Psyche sau Pneuma ține de suflu, etimologic termenul înseamnă „aer în mișcare”, „respirație” sau „vânt” – poemul amintit anterior stă sub semnul acestui element primordial, iar vulpea, ca și pisica, sunt, asemenea unui cristal, fațete ale bestiarului interior.

Poemul devine mărtu-ria-cochilie a acelei experiențe unice care a marcat în mod irepetabil descoperirea propriei interiorități contrasă în configura-ții lirice ce tind să capete o coerență specifică și să ia forma unui întreg. O astfel de experiență sunt diferitele con-strângeri saturniene exprimate printr-un sentiment de claustrare,

însă acest travaliu interior – pe care îl evocă susul și josul ca posibilități ale ascensorului – cuprinde momentele de depășire a limitelor autocreate și de găsire a unor noi mijloace de comunicare directă, nemijlocită sau indirectă, poetică: „am fost întrebată cum a fost/ din moment ce/ noaptea trecută nu am murit în lift// interiorul subţiat mă aşteaptă/ fără durere/ să mă tot izbesc de/ singurele mele garduri// am fost întrebată/ sufletul al doilea/ nu aude în genunchiul drept/ al meu/ nu vorbeşte cu mijlocul mâinii strângi// poate// îi e dor sau îi pare rău că/ acum sună telefonul/ noaptea trecută nu am trăit în lift” (sufletul al doilea). Altfel spus, volumul de versuri cu care debutează Daniela Micu are în centru acest suflet al doilea (capabil să urce și să coboare pe o scală extinsă a sensibilității lirice), pentru care experiența împărtășirii – a se citi a publicării – marchează o primă etapă în evoluția ei poetică, poate chiar momentul de dinaintea volumului al doilea.

59

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

EmilSIMION

Ion Cozmei – statornic fior lângă inima poeziei

recenzii

Fire comunicativă, jovială adesea, gata să alunge orice indispoziţie din sufletul celor din jur, fie doar din priviri sau cu vreun catren pe măsură, descendent pe linie maternă „din nobila viţă eminoviciană”, aşa cum îi place să spună, mai mult, în acel Uric întru luare aminte din deschiderea volumului de versuri Seminţele disperării (Editura Augusta, Timişoara, 2005), întăreşte această afirmaţie: „Io, Ion Cozmei ot Călineştii lui Cuparencu, voievod binecuvântat peste literele româneşti, cel mai bogat dintre pământeni, din mila lui Dumnezeu proprietar al moşiilor pancreatită cronică, colecist alungit, cardiopatie ischemică şi diabet zaharat tip 2…”, în nota de umor ce îl caracterizează, „un fel «testament al hazului de necaz»”, aşa cum spune Theodor Codreanu în postfaţa acestei cărţi, Ion Cozmei este autorul mai multor cărţi de poezii, traduceri, jurnal de călătorie, proză memorialistică şi al unei reuşite antologii de versuri, Pacient la vama destinului (Editura TIPO-MOLDOVA, Iaşi, 2007).

Posesor al mai multor premii locale, naţionale şi internaţionale, redactor şef şi redactor al unor publicaţii literare precum „Curierul de Bucovina”, „Ţara Fagilor” etc., moderatorul emisiunii la TV PLUS, „Verba volant, scripta manent”, conducătorul Cenaculului literar „Mihail Iordache” al SSB, vicepreşedinte al Societăţii Scriitorilor Bucovineni, doctor în ştiinţe filologice cu o incitantă teză Taras Şevcenko, poetul naţional al Ucrainei şi receptarea lui în România, inclus în Istoria literaturii române contemporane a lui Ioan Holban, Ion Cozmei este o personalitate distinctă în spaţiul literar şi cultural bucovinean şi nu numai.

Bine pus pe rod, fie ca „pacient la vama destinului”, fie „călător poposind la cumpăna satului”, fie drept „tâlcuitor de semne”, veghează hotarele poeziei, „nevoit să preia meseria aceasta spinoasă, cu „speranţa în poemul nescris”, atenţionând totuşi că „locuind în cântec/ ca-ntr-o catedrală de rouă”, „steaua de sus” îi va lumina calea spre „porţi neştiute”, gata să continuie „inflexibil poezia”.

Versul său, zămislit din „cuvinte atotputernice” umplând cu har “„dăinuirea cetăţii”,

duce spre marea poezie, Ion Cozmei are obligaţia, cum spunea Adrian Dinu Rachieru, „să se situeze pe un loc fruntaş în plutonul liricilor noştri”.

Cred că se poate vorbi de două etape în creaţia lirică a lui Ion Cozmei, prima până la acel sfârşit de decembrie 1989, când era angajat „într-o jurnalistică febrilă, implicat în marile bătălii culturale ale locului”, câteva versuri confirmând afirmaţia de mai sus: „Pentru planul la zi am muncit şi am depus tot efortul/ realizăm/ depăşim uneori/ stăm mai rău cu exportul/ dar suntem conştienţi că mai sunt de făcut încă multe/ vin şi alţi metodişti pe probleme să ne consulte/ ne angajăm serios să-nflorească mereu cincinalul/ fiindcă numai aşa putea fi atins idealul/ mai trag aer în piept/ mai înghit câte-o vorbă/ şi iarăşi/ vom munci/ vom lupta/ ca să fim tot în frunte tovarăşi.” (Reportaj critic).

Versificând cu uşurinţă şi mânat de un impuls interior, Ion Cozmei a încercat să exerseze, poate şi din curiozitate, structura strofei coşbuciene din Nunta Zamfirei, cu unele inserturi în Poem de noiembrie: „Dintr-o pădure de mister/ vreau să aleg un partener/ şi căutând aşa pribeag,/ din raft în raft, din prag în prag,/ de bună seamă cel mai drag/ aleg stinger” sau „Ador maşinile de scris,/ la naiba pana, am mai zis./ Exist inevitabil, ştiu,/ când scriu despre vitrine-s viu!/ Mă văd în tot, dar tot ce scriu/ e nedescris!” De asemenea, l-a inspirat şi versul păunescian pe alocuri în creaţia sa: „Iubita mea de dincolo de vreme,/ nu dezveli dureri şi nu te teme!/ Ascultă taina nopţii din icoane,// nu socoti că totul azi în van e,/ căci dincolo de semnul întrebării/ respiră calm sonetul aşteptării” (Sonetul aşteptării), cu unele reminiscenţe din lirica eminesciană, în general pe linia melodică.

A doua etapă, odată cu „pacient la vama destinului”, când redescoperă poezia, una cu „miros de tristeţe”, nestrăină de „impactul optzecist”, o perioadă în care urmăreşte adevărata miză care nu e decât un „extemporal cu tristeţe”.

„Deţinător de chei magice”, sperând să ajungă la performanţele biblicului Daniel (Niadi Cernica, în „Poesis”, nr. 1042, 2003, spunea că toţi „avem nevoie de propriul nostru profet Daniel”, însă adaugă afirmând că „destinul te alege”, sensul vieţii ţi-l alegi”), Ion Cozmei încearcă să unifice luciditatea şi cunoaşterea sensibilă, adesea şi sub semne ezoterice, un alt fel de a „exprima inexprimabilul”, de a descoperi, cum sublinia Constantin Ciopraga, „un centru structural, cel al omului interior”.

Seva creaţiei sale se poate uşor detecta în spaţii diverse, având ca puncte de plecare copilăria, redescoperită cu fiorii unei mari bucurii: veghea mamei: „La naşterea mea/ strigătul mamei/ despletind întunericul şi colindând satul/ până la insomnie// «Ioane! În grădina noastră/ au înflorit cireşii!»”; mersul

60

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

recenzii

tatei: „…/ şi îndeasă căciula pe cap/ se împiedică de pragul grajdului/ şi suduie rar/ până-şi trece prin palmă/ coama deasă/ a calului”, încolţitul mielor: „La încolţitul mielor/ tinda noastră/ numărând ghioceii/ … Dinspre arini/ ca un izvor / izbucnind dimineaţa”, toate vestind împământenirea cu „izvorul de lacrimă”, poetul fiind mereu alături de acel spaţiu sacru, cu toate elementele lui ancestrale: „În fiecare vară/ la marginea satului/ îmi trag peste suflet/ cămaşa de lacrimă a bobului de grâu”; „La cumpăna satului/ ochiul meu nestatornic/ aşezând lespezi de rouă/ prin curtea copilăriei…”

Poezia lui Ion Cozmei se constituie, cum s-a mai spus într-o „monografie” a unui ţinut sufletesc, într-un peisaj liric bine conturat, întrucât a ştiut să pedaleze pe noutatea expresiei pe îndrăzneli stilistice de mare efect, pe originalitate, aceste lucruri fiind posibile pentru că poetul s-a întors „din nou salahor/ la cariera de marmură/ a cuvântului”.

„Fior călător”, cum îi p l ă c e a c â n d v a s ă s e autodefinească: „Fior călător fascinant mă cuprindea/ Mirajul cărării pătrunde prin trup/ Izvoarele orfice parcă erup/ Cu suflu străin invadând aşteptarea”, rămâne totuşi un mesager al sensibilităţii moderne, pentru că „cireşul din grădina copilăriei/ înfloreşte mereu”, convins fiind că nicio taină nu-i va fi de nepătruns, afirmaţia lui Constantin Ciopraga întărindu-i şi mai mult încrederea, Ion Cozmei fiind „o voce pe portativul generaţiei de mijloc, o deplină maturitate în acţiune”.

Talentat, înzestrat cu har şi voinţă ca să rodească mai mult şi în anii care vin, poetul şi-a însuşit „alfabetul răbdării”, soluţie pe deplin accesibilă spre „poemul nescris” din cuvinte îmbrăcând anotimpuri: „Pe harta sortită de zodia-mi calmă/ Rescriu dureros o poveste pierdută/ Cireş planetar răsărind din sudalmă/ Abia mă descopăr în zariştea mută.”

Poezia lui Ion Cozmei a reţinut atenţia unor nume de marcă, precum Adrian Dinu Rachieru, Constantin Ciopraga, Ioan Holban, Alex Ştefănecu, Mihail Iordache, Vasile Andru, Mircea A. Diaconu, Theodor Codreanu, Ioan Constantinescu şi alţii.

Ioan Holban, în prefaţa antologiei Pacient la vama destinului, intitulată Candela unui schit de iluzii,

o metaforă „pâlpâind uşor la zborul îngerului”, cerne cu parcimonie versurile lui Ion Cozmei, căutând a evidenţia saltul lor valoric, prospeţimea şi frumuseţea imaginilor care îl individualizează şi le asigură miez şi echilibru.

Îmbrăţişând deopotrivă şi sonetul, poetul se dovedeşte un inspirat creator al acestei specii literare, Ioan Holban apreciindu-l în mod deosebit prin performanţa tehnică şi disciplinară a viziunii lirice conform exigenţelor formale ale acestei forme poetice

clasice. Ion Cozmei este aşezat alături de nume ca: Tudor George, Radu Cârneci, Grigore Hagiu, Horia Bădescu, Emilian Marcu, „fini degustători ai acestei specii literare”, Sonetul plânsului lăuntric fiind unul de aleasă profunzime şi emoţie: „Cu plânsul vizibil ne-ntoarcem spre lume,/ Iar lacrima lumii-i doar cea din afară,/ Monarhul zideşte o punte de spume,/ Dar facerea lui e o clipă fugară.// Doar plânsul lăuntric se-ncheagă-ntr-un nume/ Curând înapoi până-n sinea cea clară,/ Poetul renaşte în clipe postume/ Unind depărtări de latenţă primară.// Mirajul puterii prin vremi se destramă/ Spălându-ne faţa cu vini trecătoare/ Şi-un murmur teluric ne-alungă-n uitare,/ Un plâns dinlăuntru profetic ne cheamă/ Şi-o sfântă treime ne-ncape-n târziu/ Cum Fiu-ntru Tată şi Duhu-ntru Fiu.”

„Conştiinţa gravă, deseori tensionată”, respectând rigorile unui urcuş demult visat pe spirala împlinirii bucuriei triumfului, Ion Cozmei pune pozia şi în raport cu Sacrul, constituind suportul unei personale mărturisiri de credinţă, în ampla Scrisoare către Adrian: „Necesitatea transpunerii viselor în practică/ după metoda tâlcuirii lui Daniel/ iată secretul esenţial al mileniului trei.”

Aflat „Sub semnul calm al unei zodii sfinte/ să-mi spintece cuvintele la vamă/ Pe drumul regăsit al libertăţii.” Ion Cozmei rămâne totuşi şi dator cu marea carte, mângâiată de „sufletul de lumină al cireşului” şi care să ajungă la inimile cititorilor, precum Imnele lui Ioan Alexandru.

61

proză

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

FlorinIARU

Epice

Insomnii abstracte

„Fiecare gest e unic, deşi toate sînt neschimbate.” – îi trece prin minte, fără sens. „Scoală-te, leneşule, scoală-te şi umblă!” Georgescu asta şi face: deschide ochii. Cearceaful foşneşte moale. E singur – ba nu – spatele Elvirei are luciul stins al lucrurilor cocoloşite de întuneric. Ştie precis că e singur-singurel şi înconjurat. Are patruzeci de ani, nevastă şi copii. Nu-s datoriile. Nu e amanta – de fapt, a rupt-o cu ea, să nu-şi mai facă iluzii. N-o va părăsi pe Elvira, fata l-a ghicit. Nici serviciul. Nu. Mîine e o zi grea, dar nu mai grea decît cea de ieri.

În singurătatea care-l zgribuleşte, înţelege că e aici, dar nu pentru multă vreme. Respiraţia înfundată a Elvirei dovedeşte că lumea există şi fără el… „Oi fi bolnav!” Îşi măsoară pulsul, dar nu ajunge la nici un rezultat. Întinde degetul mare de la picior pînă îl ia cu cîrcel. Cu lacrimi în ochi îi mulţumeşte cîrcelului. Dar, chiar după ce îşi găseşte un locşor potrivit, somnul nu revine. Băiatul cel mare e cuminte şi învaţă. Fetiţa e urîţică, dar va creşte, copiii se mai schimbă. Frigiderul abia se aude, luminile combinei licăresc împăciuitor. Nu e nici cald, nici rece. Termopanele îşi fac datoria, sînt, toţi, sudaţi în liniştea casei. E bine, ce dracu'!? Pe întuneric sufletul somnului casei oftează.

Lui Georgescu îi e dor de iubire. Odinioară, dormea încolăcit în jurul Elvirei, ca un şarpe boa, niciodată sătul. Cînd cu gestaţia ei caraghioasă, barba lui de trei zile îi raşcheta burtica. Şi-o trăgeau ca iepurii, prin toată casa, prin toate cotloanele, iar răcnetele plăcerii au spart, în acea dimineaţă, toată sticlăria. Plăcerile de odinioară se sufocă în somn, neieşind la suprafaţă. Îl roade amintirea fericirii. În ciuda numelui, Georgescu a fost fericit odinioară. Unde şi cînd s-au dus astea care s-au dus? – îşi zice, neştiind că e un plagiator. Nimeni nu răspunde. Iar cînd zorii, cu degete de îngeri, ridică plapuma neagră, Georgescu îmbrăţişează perna, îşi scufundă toată faţa în ea, o încolăceşte şi, sfîrşit, epuizat, adoarme la jumătatea vieţii.

Eliberare

— Te-am înşelat – răsună subţirel şi smiorcăit vocea soţiei.

Tăcere. Acum o să ridice o mînă, o să-şi încleşteze deştele-n pumn şi o să urmeze o bufnitură surdă, apoi una mai sonoră, o împerechere de duf-pleosc (una-n ochi, alta peste ureche), apoi se vor face auzite vorbele acelea bine simţite, cu năduf: „Tu-ţi morţii mă-tii de curvă!” Dar, spre suprinderea ochilor închişi şi a sprîncenelor strînse, a umerilor care cuprind zulufii într-o îmbrăţişare dureroasă şi resemnată, adică în aşteptarea răzbunării, replica întîrzie. Aşa că ochii strînşi se deschid încet şi se proptesc în figura radioasă a soţului:

— Bravo, iubito, credeam că n-o s-o mai spui! Mă plictisisem să te văd cum dai din colţ în colţ, cum te fereşti sau vorbeşti cifrat la telefon, cum îţi inventezi întîlniri cu tot felul de prietene idioate… Obosisem. Închipuie-ţi, să te văd că te chinuieşti, te frămînţi (şi te prefaci în pat, da, da, lasă, tu cum crezi că m-am simţit? ca un mizerabil), că nu-ţi găseşti somnul. Da, da, credeai că Emy te-a acoperit? Ei, aş, te-a dat de gol cu graţie, din prima secundă, cum îi e obiceiul, cică „Vai, puiule… (puiu' sînt eu)…”

Soţia se încruntă. Faţa lui e numai zîmbet, vocea, calmă şi caldă ca o pîinică. Aproape scoate aburi. De parcă el ar fi fost cel prins cu ocaua mică. E atît de degajat, de radios, de prevenitor, încît furia o îneacă:

— Ai avut o relaţie cu Emy? Nemernicule! Cu prietena mea cea mai bună?

Bunădispoziţia nu se tulbură. Ochişorii rotunzi sclipesc deasupra ochelarilor. Încîntarea lui nu cunoaşte margini, spre furia înecăcioasă a femeii.

— Doamne fereşte, nu-ţi dai seama că m-ar fi turnat din prima? Emy e incapabilă să ţină un secret. Mai degrabă şi-ar tăia o mînă şi un picior decît să nu povestească. Ai fi aflat prima, nici nu ar fi apucat să se-mbrace! Şi atunci tu mi-ai fi otrăvit viaţa, m-ai fi castrat, m-ai fi ars cu fierul roşu, aş fi plătit şi laptele de la mama… adică de la soacră-ta… mama soacră, odihnească-se-n pace! Orice, numai cu Emilia, nu. Şi nici cu Doina, că e o proastă cu gura mare, nici cu Augusta, nesărata bîrfitoare, nici cu Clotilda, aia care moare dacă nu dă totul pe gură. Mamă, şi ce gură are! Toate prietenele tale sînt, erau gata să verse dintr-o suflare cum a fost în propriile tale aşternuturi! Aşa cum numai ele pot s-o facă, otrăvitor şi delicat! Îţi seamănă, iubito! Să-ţi trăiască!

Soţia se enervează. Sîngele se învolburează. Dă în clocot. „Ai ştiut? Ai ştiut şi-ai tăcut? Cum? Cum

62

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

proză

îndrăzneşti? Laşule! Vită-ncălţată! Mizerabile! M-ai lăsat să mă perpelesc! Mi-ai frînt inima! Mi-ai ucis zilele, mi-ai înnegrit nopţile! Mi-ai furat viitorul.” Dar el n-o mai ascultă. Îşi desface o sticlă de bere şi deschide televizorul. Fără să mai ceară voie, dă pe canalul de sport. „Şşt! Începe finala! Tacă-ţi clanţa!”

Ce-i, pisi?

Geta nu-i fitecine. Nu numai că are bani mulţi – şi ăsta nu-i un aspect de neglijat –, dar e fată cu carte şi cu gust. A studiat, a vînat, a învins. Unde-i problema? Nu, ea, personal, nu are nici una. La el. Care el? El. Cel din baie. Monstrul care ocupă baia şi nu o mai eliberează. Îl cheamă Alexandru. Putea să-i zică şi Sandu! Dealtfel, toţi amicii aşa îl chemau. Iar el se ducea unde-l chema orişicin! Triluleşte în baie de o jumătate de oră, of, Geta strînge tare pleoapele. Oftează pe muţeşte, o să facă riduri, o să îmbătrînească. Nu, nu riduri. Orice, numai riduri, nu. De-ar putea să se urîţească numai pentru o zi, să-l alunge. De-ar putea să-şi alunge zbuciumul din suflet, dar în aşa fel încît să-l înspăimînte, să-l distrugă… Pentru că trebuie, mă-nţelegi?, trebuie să-l şteargă din listă. Orice despărţire e cu scîntei şi cu regrete. Iar aici va fi despărţire definitivă! Altă soluţie nu există.

Alexandru e mai mic decît ea cu cinci ani. L-a luat de fraged, de naiv, de viril. Ooh, Doamne, cît de… Geta socoteşte pe degete, stăpînindu-şi în coşul pieptului acel val de căldură care o inundă numai cînd se gîndeşte! Foarte viril! Ea l-a învăţat tot ce ştia. L-a frămîntat ca pe-o plastilină, frămîntîndu-l în aşa fel încît să iasă un moţoţoi îmboboşat. A fost cel mai supus, mai maleabil, mai atent şi de viitor iubit al ei. Of, şi ce mojic, ce ratat potenţial fusese! Îl agăţa-se-ntr-o discotecă. Beat, rîgîind, cu pantofi călcaţi pe ştaif, cu cămaşă-n dungi, asudat şi mirosind din greu a colonie şi a ţărănie. Ce mai, combinaţia perfectă. Au rîs de ea şi Silvia, şi Atena, şi Sparta, adică Dora. Dar ce energie pulsase în carcasa lui ghiolbănească, în învelişul lui primiv, recunos-cuseră toate, numai trei luni mai tîrziu… Ce bărbătuş, ce mascul! – dacă înlăturai zgura, dacă polisai, şlefuiai, dacă înlocuiai vipla cu platină! Geta văzuse.

Ăla e talentul ei. Ea vede prima, înainte ca toate prietenele ei proaste ca noaptea să miroasă. Sub sînge, sudoare şi lacrimi stau Dumnezeii sexului. Toţi bărbaţii sînt porci, asta e de la sine înţeles. Dar toţi, dacă te uiţi neatent, sînt ascunşi. Toţi se feresc să-şi dezvăluie coasta sensibilă.

Geta a rînit din greu. L-a spălat, l-a dus la manichiuristă, l-a tuns la stilistul ei, i-a pus lingura, furculiţa şi cuţitul în mînă, şervetul în poală, i-a şters din creier şi de pe chip rînjetul şi vorba lată şi i-a furat, literalmente, inelul de oţel de la deştu' mic. A răzuit cu pila de unghii toate curvele din creier. L-a învăţat să nu mai rîgîie, să nu se mai mire, să nu mai rîdă ca la comédie. I-a corectat alimentaţia băşinoasă. Fără fasole! Fără murături. Fără cîrnaţi de şaişpe lei kilu'. I-a educat entuziasmul şi ritmul haotic din pat. L-a disciplinat, ca pe un cîine de rasă: „Aport orgasm!” Şi acum? Acum nu-l mai scoţi din baie, nu-l dezlipeşti de la oglindă, nu-l rupi de la telefon şi nu-i mai adii mirosul originar. Mirosul de bărbat în călduri continue. Şi-a pierdut farmecul. Şi-a pierdut duhoarea excitantă, dincolo de care mai există ceva. A zburat puiul cu aţa porcăriei excitante. În spatele curăţeniei lui exemplare nu mai e nimic. Iar Getei îi vine să plîngă. A greşit şi n-a greşit. Ce e atît de greu să fii viril şi curat? Futeş şi elegant? De ce nu pune Dumnezeu toată licoarea bărbăţiei într-o sticlă pecetluită? E timpul pentru o nouă vînătoare. Doar nu s-au sfîrşit bărbaţii! E plină lumea de potenţi cu potenţial. Cînd iese, în sfîrşit, din aburi, Alexandru rămîne interzis. Geta plînge de mama focului, în capul patului, sînii i-au căzut, vinele s-au îngroşat, pielea a apus. O cuprinde pe după umeri şi-i vîră deştu' sub bărbie, ridicînd ochii încercănaţi spre privirea lui aseptică.

— Ce-i, pisi?

63

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

ConstantinBLĂNARU

Schimbarea reginei

L-am întrebat cu mare mirare pe Dan Nista cum de a trecut de la matematică, regina ştiinţelor, la limba şi literatura română, o altă regină, din poveşti.

– Aş putea răspunde printr-un roman, dar încă n-am timp să-l scriu. Şi-a aruncat privirile în tavan, ca într-un punct de sprijin, invizibil pentru mine. S-a transfigurat şi i-au tremurat ochii…

– Am fugit de un eu însumi ca să revin la un alt eu însumi, fratele lui vitreg… Frînele care mi s-au pus paşilor la începutul drumului în viaţă mi-au năruit toate meridianele şi paralelele structurii mele, revoltîndu-mă. Pînă atunci vedeam totul matematic, sferic. E un truism a spune azi că matematica e la baza construcţiei lumii. Eu vedeam pînă şi mărunţişurile ca alcătuiri matematice. Pur şi simplu, „tăiam” totul în figuri geometrice, descojeam lucrurile, deformam şi florile, şi fetele. Fiind obişnuit cu artificiile matematice, cu demonstrarea faptului că unu şi cu unu fac trei sau treisprezece, ceea ce mă scotea din logica intimă

părîndu-mi că astfel calculez fals orice, după aruncarea mea de cîteva ori în afara logicii din realitate (păi ce însemna respingerea mea de la facultate cerută de scrisoarea de „recomandare” a partidului anexată la dosarul de înscriere?), am avut proiecţia neagră a aruncării mele de pe promontoriul matematicii, ba şi din axis mundi. Mai grav, în afara logicii mele intime, tot ce calculam raţional îmi părea fals. Vedeam chiar eroarea logicii matematice pure, faptul că ea înşală însăşi realitatea de pragul căreia mă lovisem cu capul. Plăcerile jocurilor abstracte se converteau în amărăciunea că acestea se petrec într-un eter, într-un vid şi într-o transluciditate alienantă, că au ceva în sine, nu numai rupt, dar şi opus realităţii. Înaintarea în matematică îmi părea continuarea în scindare, în ţicneală, în conflict şi cu realitatea, şi cu mine însumi. Eram fiu de învăţători, fusesem crescut aproape în asceză şi starea mea din perspectivă îmi părea inumană. Persistarea în această contradicţie îmi sugera drumul spre anularea oricărei etici din alcătuirea mea. Aşa îmi explicam brutalitatea psihică a multor matematicieni cu capul în nori, dilii şi amorali. Cum este posibil – mă întrebam contrariat – ca aceşti trăitori în sublimul raţionamentelor matematice care pe Ion Barbu îl situa în poezie, să se adreseze elevilor cu „Tîmpitule!”, „Boule!”, cum făcea Nimiţ, şi uneori să-i şi pocnească?! Aşa că am vrut să nu mă scrîntesc, să mă umanizez prin limbă şi literatură, să mă simt om. Este cea mai complexă disciplină, fiindcă solicită/ nutreşte şi intelectivul, şi afectivul, şi volitivul… Am vrut să mă regăsesc ca om în tot ce fac. (Fragment din romanul Rememorări din „Iepoca de aur”.)

proză

64

eseu

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

LuizaMITU

Influența filosofiei lui Stéphane Lupasco

în gândirea și experiența estetică a lui Eugène Ionesco

1Influența filosofiei lui Stéphane Lupasco (1900-1988) în dramaturgia ionesciană a fost observată încă din 1977 în lucrarea lui Merete Blomberg intitulată Logik og mystik. Den metafisiske diskussion i Eugène Ionescos teater, Odense

2Universitetsforlag. Din păcate accesul la lucrare este limitat, cartea fiind tipărită în limba daneză; poate fi consultat însă rezumatul în limba franceză. În cele șase pagini ale rezumatului în limba franceză, Merete Blomberg subliniază, ceea ce în opinia noastră constituie principala preocupare a dramaturgului, prezența lui Dumnezeu în piesele ionesciene, dar un Dumnezeu care nu poate fi cunoscut prin rațiune sau prin legile cauzalității, ci într-o dimensiune poetico-mistică a existenței. Același autor dedică un studiu de 34 de pagini, în limba daneză, piesei Victimele

3datoriei.

În spațiul românesc influența filosofiei lui Stéphane Lupasco asupra dramaturgiei ionesciene a fost remarcată datorită academicianului Basarab Nicolescu, care, în capitolul „Terțul inclus, teatrul absurdului, psihanaliza și moarteaa din cartea sa Ce este Realitatea? face trimitere la o analiză pertinentă în acest sens a teoreticianului american al literaturii și artei Wylie Sypher. Basarab Nicolescu mărturisește că „Ionesco şi Lupasco erau prieteni, se frecventau şi aveau îndelungi discuţii filosofice. În mod evident, Ionesco a citit cu atenţie opera lui Lupasco şi a fost cu

4certitudine influenţat de filosofia sa.”În 1979 se reeditează cartea lui Wylie

Sypher, Loss of the Self, care tratează în capitolul „Tropism and Anti-Logica” influența pe care Logique et contradiction (Logică și contradicție, 1947) a lui Stéphane Lupasco a avut-o asupra dramaturgiei ionesciene, prin eliminarea legilor cauză-efect care stau la baza logicii statice aristotelice și înlocuirea lor cu o logică dinamică, discontinuă, o logică afectivă. Sypher distinge în dramaturgia ionesciană un comic dialectic și un tragic dialectic, ambele aparținând noii logici teoretizate de Stéphane Lupasco. Personajele au, în opinia teoreticianului, o psihologie fluidă, discontinuă, ele reacționând în funcție de factorii externi. Neavând identitate, personajele ionesciene devin foarte ușor opusul lor. Această marjă de

incertitudine a identității corespunde principiului incertitudinii lui Heisenberg. Aşa cum Kurt Gödel reexaminează legile matematicii, susține Whylie Sypher, Lupasco reexaminează legile logicii aristotelice, iar, la rândul lui, Ionesco re-examinează legile teatrului pornind de la logica contradictoriului lui Stéphane Lupasco.

Câteva puncte de coincidență între gândirea filosofică a lui Lupasco, în ceea ce privește logica și discursul dramatic ionescian, au fost semnalate și de Ferreira de Brito în capitolul De Lupasco a Ionesco. Logique et anti-logique dans la dramaturgie ionesciene. Concluziile la care ajunge de Brito sunt: tot teatrul insolitului se construiește pe logica lupasciană; teatrul lui Ionesco este un permanent melanj între discursul dramatic și discursul critic; atât Lupasco, cât și Ionesco refuză principiul identității al psihologiei tradiționale – principiul unității personajelor este transgresat, unitatea clasică timp, loc, acțiune nu mai este valabilă pentru noua logică a teatrului; personajele se revendică dintr-o logică afectivă care integrează absurdul înăuntrul existenței și dintr-o logică morbidă, textul dramatic ionescian fiind „o pendulare nervoasă

5între morbid și normalitate.ˮ ; legătura între artă și logică, arta fiind pentru Lupasco „un mănunchi de

6virtualități care se actualizeazăˮ , iar pentru Ionesco o

7„cunoaștere liberă, o formă de gândire în mișcare.ˮ

Marguerite Jean-Blain, în cartea sa Eugène Ionesco mistic sau necredincios?, la origine teză de , doctorat, semnalează prezența în biblioteca lui Eugène Ionesco a celor două cărți Principe d'antagonisme et la logique de l'énergie, cu dedicația lui Lupasco (1951), și Logique de la contradiction (1947). În opinia autoarei noțiunea de personaj își pierde substratul ontologic, indivizii sunt simple raporturi de forțe ale căror antagonisme fluctuante se organizează într-o

8perfectă dinamică a grupului : „Interzicând caracterul absolut al unui subiect, Lupasco îl prezintă ca pe un dinamism în curs de actualizare și de potențializare, iar

9Ionesco găsește în acest sistem principii dramatice.ˮ

Trimiterea la gândirea lui Stéphane Lupasco, mai exact la reflecțiile în jurul gândirii lui Lupasco, și

10chiar la numele filosofului , le găsim în Sub semnul 11 12

întrebării , în Jurnal în fărâme , în Prezent trecut, 13

trecut prezent , dar mai ales în piesa Victimele datoriei, unde apare însuși numele lui Stéphane Lupasco. De altfel, întreaga viziune asupra logicii și experienței estetice ionesciene teoretizată în volumul Note și contranote, are la bază filosofia lupasciană a principiului antagonismului și a logicii terțului inclus. Logica dinamică a contradictoriului se reflecă și în litografiile pe care le realizează Ionesco, acestea fiind figuri geometrice în alb și negru, aflate într-un echilibru antagonist („Alb și negru. Spânzurați albi și spânzurați negri. Sunt constrâns să nu accept așa ceva.

65

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

eseu

Dar mai ales echilibrul albului și negrului, echilibru în 14antagonism.ˮ) , care devin semifiguri negre și

15semifiguri albe , întreaga sa pictură fiind o încercare de compoziție decorativă, semiabstractă

16semifigurativă.

Influența logicii terțului inclus în dramaturgia ionesciană a fost observată și de Nadia Păcurari în teza sa, Discursul dramatic al lui Eugène

17Ionesco. Analiză pragmatică , în capitolul II, intitulat Relația logică în discursul dramatic ionescian în care tratează problema silogismului fals din piesa Rinocerii, făcând o succintă trimitere la logica terțului inclus lupascian.

Teatrul lui Eugène Ionesco este o construcție dinamică, care are la bază logica dinamică a contradictoriului, ale cărei elemente interne se echilibrează opunându-se. Elementele interne ale construcției dramatice sunt stări emotive, dinamisme psihice interioare care alternează între sări de credință și necredință, între stări de angoasă și stări de euforie, între certitudinea de a fi și certitudinea de a trăi în iluzie atunci când nu mai suntem copleșiți de sens și ne cufundăm în material, în cotidian, adevăruri prime care constituie principiile sau legile teatrului ionescian. Ele izvorăsc din universul lăuntric al creatorului care este un univers afectiv și pe care noi l-am numit, împrumutând formula ionesciană, teatru al lăuntrului.

NOTE1 Conform logicii dinamice a contradictoriului între

lumea microfizică și lumea psihică există un isomorfism, oricărui fenomen îi corespunde un anti-fenomen, iar antagonismul, lupta acestor fenomene contradictorii, care nu implică separarea lor, ci, din contră, antagonismul lor energetic naște o dinamică, o interconexiune a echilibrului riguros, echilibru care permite actualizarea (manifestarea) și potențializarea (virtualizarea) fiecăruia dintre aceste antagonisme. În această relație contradictorie prezență (actualizare) – absență (potențializare) se poate afla sensul, organizarea și structurarea existenței noastre. De asemenea, indeterminarea cuantică, discontinuitatea, non-separabilitatea pot face raționalizabile paradoxurile cuantice: spațiul și timpul sunt un rezultat al unei stări T (terțul inclus) care nu se poate actualiza/ potențializa fără relația de contradicție care leagă spațiul și timpul; realitatea posedă o structură ternară datorată dinamismului independent între actualizare și potențializare, dinamism care nu ar fi posibil fără existența acestui al treilea termen evanescent, terțul inclus, echilibrul riguros (semi-actualizare, semi-potențializare) al contradictoriilor.

2 Capitolul 4 al cărții, intitulat Lupasco teori (Teoria lui Lupasco), este dedicat în întregime influenței lui Stéphane Lupasco asupra gândirii ionesciene. Din sumar amintim: a) Uden for verden (În afara lumii); b) Tidens dobbelthed (Dualitatea viitorului), c) Historiens falskhed (Istoria falsificată), d) Peson og individ (Persoană și individ), e) Den tillidsfulde og den sørgende (Încredere și doliu); f) Menneskelivet i banalitet og poesi (Viața umană în banalitate și poezie); g) Hjertet har sine grunde som fornuften ikke forstår (Inima are motivele sale pentru a nu înțelege); h) Intuition og fornuft (Intuiție și rațiune); i) Sproget (Limbă); j) Mennesket og universet pa metafysisk plan (Omul și universul la nivel metafizic); k) Manifestationen som guds tale

(Manifestarea ca voce a lui Dumnezeu). 3 Merete Blomberg, Fortolkning af Ionesco's teater

„Victimes du devoir og den katolske mystik deria, Romansk Institut, Odense, januar, 1977, 34 p.

4 Basarab Nicolescu, „Terțul inclus, teatrul absurdului, psihanaliza și moarteaˮ, în Ce este Realitatea? Reflecții în jurul operei lui Stéphane Lupasco, traducere din limba franceză de Simona Modreanu, Editura Junimea, Iași, 2009, p. 160.

5 Ferreira de Brito, De Lupasco a Ionesco. Logique et Anti-logique dans la dramaturgie ionescienne, Faculdade de Letras, Porto, 1984.‒ p. 227, 236 ‒ Separata da Revista da Faculdade de Letras. Línguas e Literaturas. ‒ Porto. ‒ II Série, vol. I (1984), p. 229.

6 Op.cit., p. 235.7 Eugène Ionesco, Notes et contre-notes, Riverrun

Press, ISBN: 0714500445, August 1984, p.157.8 A se vedea capitolul „Limitele filosofieiˮ, Marguerite

Jean-Blain, Eugène Ionesco – mistic sau necredincios?, Editura Curtea Veche Publishing, București, 2010, pp. 57, 62.

9 Op. cit., p. 59. 10 „De vreme ce se poate afirma despre o operă de artă,

despre un eveniment, despre un sistem de stat sau economic că e și asta și asta, din moment ce mai multe (cum este cazul) interpretări pot coexista și pot, toate, aproape să acopere faptele într-un fel valabil pentru înțelegerea noastră; din moment ce Hegel sau Spengler, sau Marx, sau Toynbee, sau René Guenon, sau teologia, sau psihanaliza, sau Lupașcu îmi explică istoria într-un mod satisfăcător, dacă sunt obiectiv; din moment ce nici o ideologie nu e constrângătoare, convingătoare; din moment ce orice ideologie nu e, la urma urmelor, decât o problemă de alegere, iar alegerea poate fi lipsită de rațiune și însuși raționalul se poate înșela, toate gândurile, toate ideologiile se anulează unele pe altele.ˮ Eugène Ionesco, „Alte însemnăriˮ, în Note și contranote, traducere și cuvânt introductiv de Ion Pop, Editura Humanitas, București, 1992, pp. 231- 232.

11 „Filozoful Ștefan Lupașcu mă asigură că într-o zi i s-a întâmplat ceva extraordinar. O lingură i-a scăpat din mîini și n-a ajuns până la pământ. A dispărut. El confirmă că este evenimentul cel mai ciudat pe care l-a putut cunoaște vreodată. Este convins că lingura a dispărut în lumea negativă. «Da, îmi spune el, este o structură care s-a dezintegrat; din punct de vedere științific este de înțeles.» Nu era o structură, îi spun, erau două structuri, chiar legate una de alta, este mult mai greu de acceptat. „Una trebuie s-o fi tras după sine pe cealaltă, îmi răspunde Lupașcu.” Eugène Ionesco, Sub semnul întrebării, traducere de Natalia Cernăuțeanu, Editura Humanitas, București, 1994, p. 100.

12 „Tocmai pentru că grecii aveau simțul imuabilului arhetipal, trebuie să fi avut în mod necesar și simțul non-imuabilului: Lupasco explică foarte bine lucrul acesta. Nimic nu există, într-adevăr, și nimic nu poate fi gândit, decât în opoziție cu un contrar care există și el și care este refulat.” Eugène Ionesco, Jurnal în fărâme, traducere de Irina Bădescu, Editura Humanitas, București, 1992, p. 40.

13 „Orice afirmaţie îşi verifică contrariul. Orice afirmaţie este contradictorie. Lupasco ne-a spus-o într-un mod strălucit.ˮ Eugène Ionesco, Prezent trecut, trecut prezent, traducere de Simona Cioculescu, București, Editura Humanitas, 1993 p. 172.

14 Eugène Ionesco, Albul și negrul, traducere din franceză de Bogdan Ghiță, Humanitas, București, 2012, p. 60.

15 Idem, p. 46. 16 Idem, p. 52. 17 Teză susținută în anul 2010 la Cluj-Napoca, sub

coordonarea prof. univ. dr. Elena Dragoș.

66

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

PaulGORBAN

Diadele textului / poeticii postmoderne:

real vs virtual

eseu

Lumea postmodernă e în sine considerată un continent al imaginilor aşezate sub zodia paradoxului sau a ambiguităţii în care, cel care generază idei este în acelaşi timp interpret şi receptor al unor semne, pe de o parte, reale iar, pe de altă parte, virtuale. Dezvoltarea tehnologică din ultimele decenii plasează omul în mijlocul unei realităţi virtuale, în care acesta descoperă noi convingeri despre real şi univers, dar şi noi convingeri despre creaţie. Astfel se face că pentru artistul postmodernist cunoaşterea vieţii este generată de o serie de tipare de gândire şi practică tehno-culturală generate de, am putea spune, noile media, de unde el selectează iconuri virtuale şi le combină pentru a transmite informaţii energetic-emoţionale. În acest moment artistul foloseşte libertatea de expresie pentru a îmbogăţi nu un univers al experienţelor ci, mai curând, un univers al iconurilor. Sentimentul de a experimenta nu mai este acelaşi pe care îl aveau artiştii începutului de secol XX. Astăzi se poate spune că artistul s-a distanţat de dialectica ce avea ca obiect tensiunea dintre valorile tradiţionale şi valorile moderne, realizând o sinteză din elementele ambelor. El reactualizează în acord cu ontologiile contemporane elemente date uitării la început de postmodernism dar, evident, nu renunţă la individualitatea sa, exercitân-du-şi libertăţile. Una dintre acestea e să locuiască noua dimensiune spaţială, care răstoarnă fundamental teoriile clasice ale ontologiei spaţiale, adică să locuiască irealitatea.

Specialişti din diferite domenii, printre care şi semioticieni, au identificat un nou tip de habitat individual indispensabil, odată cu extinderea mijloacelor de informaţie. Bunăoară, la Cotton & Oliver găsim că „odată cu dezvoltarea în curs a reţelelor de fibre optice, cu apariţia super-magistralelor de date în bandă înaltă şi cu extinderea comunicaţiilor intre-personale bazate pe sisteme digitale individuale, a reţelelor celulare radio şi a comunicaţiilor prin satelit, cyber-spaţiul va deveni locul în care ne vom petrece o parte din ce în ce mai mare din timpul nostru de afaceri

1şi distracţie”.

Realizarea artelor sau a imaginilor virtuale iau încet, încet locul celor reale. Omul de astăzi renunţă la produsele culturale clasice în schimbul celor virtuale. În cazuri rare el transformă produsele virtuale în

obiecte reale, cum se întâmplă în cazul printării unui tablou sau a unei scrisori ori a unui poem. Efectele virtuale însă vor scădea odată ce ele sunt aduse în planul realităţii. Totuşi cele mai puternice contribuţii ale fabricilor de imagini virtuale au loc acolo unde realul se implică energetic-emoţional în virtual, până la contopire cu acesta. În acest sens, jocurile electronice precum şi programele de second live au contribuţii fundamentale.

Omul trăieşte concomitent dimensiunile realităţii şi cele ale cyber-spaţiului. El este continuu conectat la acea formă de cultură, de civilizaţie până la urmă. Individul conectat în realitatea virtuală trăieşte cu toate funcţiile lui vitale într-o lume pe care o percepe ca fiind reală, într-o dimensiune pe care o parcurge la

2fel de natural cum ar parcurge o stradă concretă . Aflat în dimensiunea cyber-spaţiului omul realizează reţele de comunicare, de socializare, legi care se aseamănă cu cele a realităţii concrete.

În cele din urmă contribuţiile omului tehnologic ne arată că se realizează o simbioză a celor două niveluri de realitate, în care cel virtual dobândeşte calităţile celuilalt. În terminologia de specialitate, realitatea concretă e cunoscută sub numele de realitate primă, în timp ce realitatea virtuală e cunoscută sub denumirea de realitate secundă. Cert este că astăzi simbioza celor două realităţi ne arată că poeticele contemporane îşi pierd elemente din caracteristicile lor metaforice, de vreme ce nu mai putem considera metaforică viaţa în cyber-spaţiu, ci o realitate, un eveniment concret, apărut pe calea dezvoltării socio-umane. O caracteristică a acestei simbioze este inflaţia de iconuri, de informaţii care se revarsă în ariile artelor contemporane. Bunăoară, poezia este sufocată de cuvinte comune, care dau în vileag delirul poetului de a verbaliza realitatea. Pe de altă parte, tot în poezie găsim un delir al metaforelor, ceea ce ne arată că poetul (în general la tineri se întâlneşte) nu este preocupat să creeze, să estetizeze o emoţie ci, mai curând, să pună în text discursul unor realităţi aglomerate de imagini.

S-a spus, pe bună dreptate, că poezia postmodernă este un rezultat al fabricilor de imagini. În acest sens, găsim o apropiere între poezia postmodernă şi cyber-spaţiu. Ca şi în cyber-spaţiu, şi în poezia postmodernă este invitat oricine doreşte să facă o baie de imagini, să socializeze în raport cu libertatea lui de expresie şi înţelegere cu celelalte sensuri ascunse sau deschise ale poemului, să locuiască dimensiunile irealităţii. Ca şi în cyber-spaţiu, în poezia postmodernă cel care nu îşi cunoaşte limitele sau care nu are dobândite modele de supravieţuire se poate rătăci. De aceea John Gardner arată că, odată ce am pătruns în zona irealităţii, adică a ficţiunii postmoderne, în mintea noastră lectura se desfăşoară ca un vis: „Avem sentimentul bizar că ne prăbuşim printre caracterele tipărite pe pagină în ceva aidoma unui vis, o lume

67

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

eseu

imaginară atât de reală şi de convingătoare, încât, atunci când se întâmplă să fim scoşi din ea pe neaşteptate, dacă suntem chemaţi în bucătărie sau dacă bate cineva la uşă, rămânem parcă ameţiţi, cu privirea pierdută la camera familiară în care stăteam în urmă cu o jumătate de oră cu cartea în

3mână” . Pun accentul pe un paralelism al lumii ireale rezultat din dezvoltarea dialecticii cyber-spaţiu, pe de o parte, şi cartea fiction postmodernă, pe de altă parte.

Poetul postmodern ofe-ră, potenţialului cititor, posibili-tatea de a se apropia de realitatea lui, aşa cum în cyber-spaţiu personajul virtual îl provoacă pe individul prim, concret să intre în realitatea lui. Poezia postmodernă e plină de surprize, seduce şi îşi arată posibilităţile infinite de modelare, aşa cum şi în cyber-spaţiu subiecţii seduc. Se înţelege că, şi în cazul poeziei postmoderne, şi în cazul realităţii secundare, seducţia este factorul care deschide şi blochează actele gândirii (creatoare sau de înţelegere). Pe de altă parte, construcţia poeticilor postmoderne reprezintă, în viziunea multor filosofi, un simulacru în care deconstrucţia epuizează referinţele: „dacă postmodernismul există, el este în mod esenţial trăsătura unui univers în care definiţiile nu mai sunt posibile (…). Individul nu se mai află într-o istorie a artei sau a formelor. Ele au fost deconstruite, distruse. În realitate, nu mai există referinţe la forme. Totul s-a făcut. Limita extremă a acestor posibilităţi a fost atinsă. Totul s-a distrus singur. Şi-a deconstruit întregul univers. Prin urmare, nu au mai rămas decât bucăţelele. Tot ce ne-a rămas de făcut e să ne jucăm cu

4bucăţelele” . Rămâne totuşi gândirii menirea să-l salveze pe om din situarea lui nihilistă şi să-l readucă în lume. În momentul de faţă omul îşi ordonează obiectele pe care le gândeşte în funcţie de felul în care (realităţile posibile sau imaginare) este sedus.

Postmodernismul este, am putea spune în termenii lui Baudrillard, o gândire a aparenţelor, dar una seducătoare, în care subiectul îşi pune măşti pentru a cunoaşte lumea. Este, dacă vreţi, ceea ce se întâmplă şi în cyber-spaţiu. Dar Baudrillard sugerează că dacă gândirea vrea să se constituie ca „un eveniment în cuprinsul lumii”, ea trebuie numaidecât „să fie după chipul şi asemănarea acesteia”. Dovedindu-se un moralist convins Baudrillard arată că poetul valorizează, investeşte semnificare în poezie, deoarece se consideră

5stăpânul limbajului, al comunicării poetice .

Ficţiunea reprezintă şi ea o caracteristică de bază a celor două realităţi. Bunăoară, atât în artele de reprezentare grafică, dar şi în cele scrise, proză sau poezie ficţiunea pare că-l integrează pe lector într-un circuit de referen-ţialitate şi autoreferenţialitate. Gândirea estetică arată că un semn poetic este acela care funcţionează într-o calitate unică, diferit de funcţia sa referenţială. Lectorul semnului poetic postmodern poate deconstrui sensul până acolo unde el identifică idei individuale. Mai mult decât atât, el descoperă că sensul nu mai poate fi dictat de autor, ci de acela care interpretează limbajul estetic, ceea ce ne arată că există atâtea sensuri câţi indivizi vin în contact cu textul.

Textul lumii reale prime sau al lumii reale virtuale are sens

în maniera în care el este trăit de lector sau cel care vine în contact cu lumea doar în manieră autoreferenţială, ceea ce sugerează că pentru postmodernism experienţa personală e o caracteristică, e ceea ce Nietzsche spune prin „nu există fapte, ci doar interpretări”. Dacă ne propunem în acest caz să analizăm în detaliu problema ficţiunii la postmodernişti, am putea sublinia, poetic, odată cu Annie Dillard, că ficţiunea postmodernistă ne dă un pretext pentru a realiza o „metafizică fără licenţă

6într-o ceaşcă de ceai” . Poetul transfigurează realitatea cu ajutorul

ficţiunii, o reorganizează, îi atribuie dimensiuni nebănuite simţului comun. În acest sens, Sir Philip Sidney scria la 1595 că poetul are o altă natură decât cea pur umană, el fiind un fel de demiurg „se transformă efectiv pe sine în altceva, făurind lucruri fie mai bune decât le-a izvodit natura însăşi, fie cu totul noi, alcătuiri cum n-au fost în natură niciodată, precum eroii, semizeii, ciclopii, himerele, furiile şi altele asemenea; el este astfel mână-n mână cu natura, neîngrădit de strâmtoarea împuternicirii cu darurile ei,

7ci mişcându-se slobod prin zodiacul propriului spirit” . Desigur, această viziune romantică a lui Sidney de a-l vedea pe poet ca pe demiurg a venit odată cu reaşezarea poziţiei omului în univers. Însă şi această ipoteză va fi depăşită, odată ce poetul va aborda o atitudine ironică în relaţia cu demiurgul. Dobândind astfel libertatea de a crea lumi, poetul nu doar că manifestă o explozie ficţională, dar se introduce pe el în prim-planul poetic, până acolo încât confecţionează iconi în raport cu experienţele realităţii sale. Poezia biografică stă ca argument în această privinţă. Dacă luăm un citat al lui Steve Katz în care se spune:

68

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

eseu

„scrierile contemporane trebuie, prin forma lor, să constituie un ecou al formei experienţei” unei culturi, vom arăta că postmodernismul se dovedeşte a fi mimetică. Însă această imitare a realităţii, acest ecou al formei este realizat nu doar la nivelul conţinutului, care de cele mai multe ori e manifest ne- sau antirealist, ci mai curând la nivelul formei. Din acest motiv putem spune că, pe bună dreptate, semnalează Brian McHale că ficţiunea postmodernistă „ţine într-adevăr o oglindă în faţa realităţii; numai că realitatea aceasta, acum mai

8mult ca niciodată este plurală” .

Dintre componentele cele mai relevante ale ficţiunii poetice postmoderne, pe lângă metonimie, găsim metafora, mult folosită în poezia suprarealistă, dar şi în poezia ermetică. Lingvistul rus Benjamin Hruşovski precizează faptul că expresiile metaforice ţin simultan de cele două cadre de referinţă ale ei. Astfel, dacă în interiorul unuia din aceste cadre, expresia îşi are semnificaţia literară, în celălalt funcţionează figurat. Lingvistul rus subliniază că numai cel de-al doilea din aceste cadre de referinţă există de fapt în lumea funcţională a textului, iar aici se formează aşa-zisul câmp de referinţă. Cadrul în interiorul căruia expresia funcţionează literar este nonexistent din punctul de vedere al lumii textului, absent acolo unde celălalt este prezent. Acest lucru îl determină pe Brian McHale să considere că metafora apare ca rezultat al interacţiunii dintr-o prezenţă şi o absenţă, adică dintr-un existent şi un nonexistent. Dacă privim din unghiul fenomenologiei literare, arătăm că obiectele metaforice sunt vizibile şi invizibile. Altfel spus, ele sunt vizibile în măsura în care cititorul le vizualizează, le conştientizează, le citeşte, iar invizibile în sensul că sunt excluse din lumea cititorului, este, dacă vreţi, ceea ce Hruşovski spune că o metaforă poate pluti între stilul şi lumea unui poem. De vreme ce metafora evidenţiază, prin natura ei, dimensiunea ontologică a textului, McHalle apreciază că „scrierile postmoderniste caută să evidenţieze dualitatea ontologică a metaforei, participarea sa la două cadre de referinţă cu statute ontologice diferite. Acest lucru se obţine prin agravarea tensiunilor ontologice inerente ale metaforei, încetând deci şi mai mult pendularea şi aşa lentă între prezenţă şi absenţă. Toate metaforele ezită între o funcţie literară (într-un cadru secundar de referinţă) şi una metaforică (într-un cadru real de referinţă); textele postmoderniste prelungesc deseori această ezitare ca o modalitate de aducere în prim-plan

9a dimensiunii ontologice” . Acolo unde avem a face cu poezia concret

vizuală, o inginerie experimentală a începutului de secol XX, se înţelege că gradul metaforic al discursului poetic este amplificat şi de prezenţa iconurilor verbale

care prin forma pe care o au imită obiecte concrete, întâlnite în lumea reală. Apollinaire poate, în această direcţie, să fie considerat părintele poeziei concret vizuale, caracterizată şi susţinută de terminologia vremii de expresionismul abstract, clară şi geometrică. Trebuie să precizăm şi faptul că anumite poeme concret vizuale nu imită doar obiecte din realitatea cunoscută atât de autor cât şi de lector, ci şi idei sau concepte invizibile, doar că în acest caz relaţia iconică dintre forma textului şi lucrul (ideea) imitat este metaforică sau alegorică, lăsându-se la limita interpretărilor lectorului. Dick Higgins observă, pe bună dreptate, că poezia concret vizuală are tendinţa de a fi „mai puţin mimetică. Elementul vizual este adesea pur expresiv şi improvizat, în maniera picturii expresioniste abstracte. Sau este ordonat şi

10geometric” .

Analizând metodologic şi semiotic natura ontologică a discursului estetic postmodern, cu precădere, poezia şi mai ales proza, McHalle ajunge să-i contrazică pe aceia care pe seama unei autorităţii critice numai de ei ştiută consideră postmodernismul şi cultura acestuia o artă imorală, a cărei intenţie este să-şi corupă lectorii. Disputele contemporane legate de promovarea realităţii în estetica postmodernă au ajuns până acolo la a aduce acuzaţii grave precum cea formulată de Gerald Graff, potrivit căruia ficţiunea postmodernistă manifestă „o conştiinţă atât de înstrăinată de realitatea obiectivă, încât nici măcar nu-şi recunoaşte propria înstrăinare”, sau cea a lui Charles Newman, care pe lângă cele formulate mai sus, completează că „mult-lăudata fragmentare a artei nu mai este o opţiune estetică; este pur şi simplu un aspect cultural al texturii economice şi sociale”.

NOTE1 Bob Cotton & Richard Oliver, The cyberspace

Lexicon, London: Phaidon, 1994, p. 54.2 Ion Manolescu, Videologia, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, p. 79.3 John Gardner, On moral Fiction, Basic Books, New

York, 1978, pp. 112-113.4 Jean Baudrillard în interviul Game with Vestiges cu

Salvatore Mele şi Mark Titmarsh, în Mark Gane, (ed) Baudrillard Live. Selecred Interviews, London, Routledge, 1993, pp. 94-95.

5 Jean Baudrillard, Cuvinte de acces, traducere rom. de Bogdan Ghiu, Ed. Art, Bucureşti, 2008, pp. 23-26.

6 Annie Dillard, Living by Fiction, Harper & Row, New York, 1982, p. 11.

7 Sidney Philip, Prose Works of Sir Philip Sidney, IV, ed. Albert Feurilerat, Cambridge University Press, Cambridge, 1962, p. 8.

8 Brian McHale, Ficţiunea postmodernistă, traducere rom. de Dan H. Popescu, Ed. Polirom, Iaşi, 2009, p. 72.

9 Idem, pp. 210-211.10 Idem, p. 283.

69

epistolar

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

Vom continua epistolarul nostru cu o scrisoare primită de Constantin Hrehor de la Aurel Dumitraşcu. De această dată, în scrisoare se detaşează tonul polemic al regretatului poet nemţean (N.R.).

Borca, 10 decembrie 1986

Dragă Constantin Hrehor,

Eşti bun şi îţi mulţumesc pentru aceasta! Acel octombrie rămîne, de acord, emoţionant şi inubliabil prin unele semne. Poate că nu prin lucrurile prea grozave care s-ar fi spus acolo, ştiut fiind că poeţii sînt mai puţin profunzi unde sînt mai multe afişe, ci prin firescul existenţei noastre, prin „lenea” cu care puteau fi şi împăcaţi. Exclusivismul bucureştenilor, foarte drag mie atît timp cît se raportează la literatură şi cultură în general (şi nu în ultimul rînd la demnitate, pentru că eu nu pot cu nici un chip despărţi noţiunea de scriitor de aceea de caracter!), a făcut zimţi în capetele unor deştepţi, aşa că nenea Dulea a „ras” Colocviile. Nu-i nici o jale, zic eu, din moment ce aproape orice este posibil, iar poetul a devenit în societatea noastră un individ vinovat parcă de ceva, mereu altfel decît pe placul unor oficiali găgăuţi şi impostori. Îţi scriu la umbra unei lămpi în floare şi, vorba unui grup californian, „viitorul se întrevede atît de luminos, încît va trebui să-mi pun ochelari de soare”. Izolarea mea aici devine tot mai neplăcută. Aş tot pleca. D.R.-ul încearcă de vreo doi ani să mă mute şi nu reuşeşte. Alte persoane mai puţin ministeriale dar de evidentă stimă încearcă de asemenea să-l scoată pe Dumitraşcu din zonă. Dorm puţin, ulcerul îmi ţine discursuri şi continuu să tînjesc după cel mai frumos oraş din lume, Parisul. Am 31 de ani şi nu am văzut nici măcar Bulgaria. Dacă n-aş primi scrisori de la mulţi scriitori, m-aş sinucide, poate, deşi nu am această vocaţie. Cartea care stă să iasă la C. ROM. a trecut din nou pe sub ochii unor troglodiţi şi nu va ieşi aşa cum aş fi dorit eu. Sînt mîhnit peste măsură. Gîndul că nu voi putea tipări niciodată la noi o carte exact cum am scris-o şi gîndit-o eu, mă înnebuneşte. Structura sufletească a

unui poet nu poate fi hotărîtă prin decret. Ce să „rescriu”, ce să „refac”? Sînt cum sînt! Poate va ieşi cu scandal. Nu-i nimic. Eu prefer să fiu împuşcat, dar aptitudini de slugă nu am. Nu dau atîta importanţă, pe cît par a sugera aceste versete, contextului social, dar totul a devenit extrem de coercitiv. Manuscrisul meu, blocat şi considerat „extrem de depresiv”, avea nevoie (!) de puţină lumină. O, i-am dat! Dar eu nu-s de partea întunericului, la prima carte, deşi premiată de editură, am avut discuţii trei ani pînă să apară. Sînt atîţia scriitori şi atîţia critici care au mizat şi mizează pe ceea ce scriu, unii chiar se declară mereu convinşi că voi fi (!) un mare scriitor (D.R.-ul, Mugur, Paler, Grigurcu, Bălăiţă etc.), dar totul este stupid şi scandalos atît timp cît ceea ce scriu nu poate să apară din motive de-a dreptul stranii. Ţin să fiu numai scriitor, şi nimic altceva. De aceea, poate, aleg recluziunea şi singurătatea definitivă. Nu vreau să mă fixez, nu vreau să fiu catalogat, nu vreau decît să-mi scriu cărţile cu ultima picătură de sînge şi să rămîn în orice condiţii un om de caracter. Celelalte ţin de circ, de „morală”, de directive şi chiar de pîinea tot mai rar de găsit. Nu vreau să particip la un asemenea haz naţional! Să-ţi spun drept, eu ţin mult să fiu un bun european. Şi nu pot fi decît prin lecturi şi prin ceea ce scriu.

Îmi închipui că nu-s retoric (poţi fi retoric într-o groapă?!), ci supărat doar. Şi n-o să-mi treacă. Sîmbătă voi pleca iar la Bucureşti. Eu am mulţi prieteni acolo. Şi mi-e dor

şi de Vasile Chinschi, şi de Dora lui Nichita, şi de Suciu, şi de Petre Stoica, şi de Vasile Vlad şi chiar şi de Magdalena Ghica – pe care am găsit-o minunată şi la Tg. Neamţ. Sper să nu fie singurul ei merit în literatura română.

N-am văzut poemele din care citezi. Mi-a scris Pricop, care m-a tot rugat să-i împrumut ultimul Cioran (i l-am împrumutat!), că vor fi două, întrucît două „au picat”, dar încă n-am văzut Convorbirile. Eu nu citesc revistele cu regularitate. Le găsesc destul de debile. Şi nici să public nu prea ţin. Doar cînd sînt solicitat.

Voi merge la Bucureşti pentru corectură, deşi Iaru s-a oferit să facă el tot ce trebuie în acest sens. Atît acum! Mai am de răspuns unor scrisori de la prieteni buni (Marta Petreu, Stoiciu, Paler, Azap, şi Antonesei + puştoaicele) şi lampa aceasta spune ceva despre independenţa energetică a republicii.

Îţi mulţumesc frumos pentru fotografii şi pentru gînduri! Ar fi bine, desigur, să-mi trimiţi cîte una şi pentru pisica aceea cu care stau pe o bancă în preajma rîpilor de la Cetate!

Pentru că eşti drăguţ (e un cuvînt pisicesc, evident, dar nu ipocrit!), am să-ţi trimit Biblioteca din Nord cînd apare. Deci, în curînd!

Îţi doresc tot binele pe care-l poţi suporta!

Cu gândul cel bun,Aurel Dumitraşcu

ConstantinHREHOR

Aurel Dumitraşcu

70

lirice

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

EsteraSTANCIUC

breaking and entering

această culoare acest alb venit de-o săptămână pe străzi. să se ducă azi de unde-a venit să ia cu ea aerul să rămână loganul și pariseria și ciudata de vară-mea

și omul în care locuiesc să rămână întreg cu vorbele nespuse, mărunţite bine/ cu privirea care dă afară cu degetele puse la rece într-un recipient mic cu paşii măsurați cu lumina care se ciocneşte de marginea drumului

să rămână o clipă și viața asta care trece care se odihneşte într-o piele uscată ca-ntr-un bandaj

să vină primăvara să pot arunca un şir de strigăte răguşite către nicăieri să las la vedere o rană deschisă şi

în ultima clipă să intru cu forța în marea dragoste

cum se rezolvă problemele

îmi las măştile pe străzi. vorbele pulsează se reduc la un zumzet oamenii înaintează în cerc/ ei muncesc style cu palmele fără părinţi fără dorul de casă adună lucruri aruncate după uși de oțel

oraşul e împrejmuit are limite de valoare. copiii cresc fac alegeri bune după aceea se sting uşor ca ledurile

vreau să continui povestea asta dar aştept ziua cea nouă. îmi vine în minte jocul de-a ruletistul pe spate lângă traficul intens numărând secundele

două câte două/ pironită în mijlocul străzii. până aici minciuna de aici

adevărul/ zgomotul maşinilor e un gramofon stricat văd cum se-ndepărtează oraşul prin aerul umed

aş putea să mă ridic fără probleme şi să plec

.rar

dintr-un vis cad peste sămînţa drumului. mă pufneşte râsul ecoul rămâne suspendat numai să se apropie careva

şi noaptea asta trece prin mâna streaşină îmi face vânt/ îmi toarnă pe gât

e sentimentul prezenţei tale în jumătăţi c'est fatiguant mă cuibăresc. dinăuntru înafară din pleoape ninse pescuiesc această confesiune

o vreme n-am vrut să afle ceilalţi când inventăm când stăm singuri

dintr-un sentiment frust

cade în livadă un fel de primăvară. îţi afunzi degetele în colţuri acolo pământul e strâns noduri creşti sub ochii mei asimetrici şi

te trezeşti rezemat de ţeava caldă / mă fixezi cu rezerve ne cuprinde deodată această fierbinţeală când te ascunzi înăuntru nu vii când vii te ascunzi înăuntru. îmi întorci spatele faţă către faţă mai bine je t'aime mai bine

ajungi în cameră. un câine se zvârcoleşte în stomac/ aici înghite câmpul cu maci şinele de tren drumul şi ceaţa. alt câine

rătăceşte prin vagoane/ câinele spune că ţara mea nu are graniţe că e palidă şi aşa

71

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

lirice

desprind un şurub şi crestez o statuie la încheieturi în fond e accesibilă. ţara mea o păstrez în stomac vrea să plece mă chircesc şi-o împing înapoi în livadă

renunțarea la fugă

mi-e teamă să mă întorc în oul de sticlă cu firmituri ronţăite pe jumătate inventez cumva o casă proprie fără ferestre unde trupul se coace plin de omizi. sting lumina

capul tău de femeie scuipat din memorie o mandarină colorată între cearşafuri, în rest tăcerea dimineţii adulmecă pielea lasă semne adânci şi

se anunţă o zi lungă/ o permanentă obsesie din care nu mai recunosc simptomele momentelor de fericire.

când taci ochiul e despicat de atâta privit la visele topite pe cadranul ceasului o vreme n-am vrut să văd ca toți ceilalţi aşa că m-am încuiat desculţă în dulap

ascult cum cad în felii picăturile de apă. tu tu tu îmi prinzi braţele din umbră adormită cum sunt te strecori afară fugind tot înainte

Lavinia LoredanaNECHIFOR

senzație strălucitoare

da, această strângere de mână pe casa scării. oamenii fericiți nu mor dragul meu ei citesc scrisori de la 30 septembrie încoace ei culeg adâncul e

ca și când ai avea discuții cu tipa din pub-ul cu muzică grea cuvinte tari și sensuri faine/ peste câteva zile

reușești să pui punctul pe i când se trezește când somnul ei mic atinge dimineața cu genele

atunci am această senzație. acopăr cu pânze strălucitoare o lume în fierbere un oraș aprins ca lava din mauna loa deodată fulgere nesfârșite ascunde orice privire, da. poate

e de la tequila/ de la căldura din fotografii sau lipsa ta de încredere apasă timpulînzigzag. o cravată verde cade lângă o baltă nespus de blândă

oamenii a-ce-ia fericiți nu mor dragul meu ei intră în mașinile lor scânteietoare se trezesc lângă mendebil. iată

e dimineață & lava asta topește tot întunericul

începe să crească ziua nașterii

nu știu cum se face. de la o vreme ziua de naștere crește în memoria mea se face deodată lumină în jurul ei/ e sigur că ziua asta

mi-a purtat noroc am cunoscut bucuria cu literă mare i-am băut

72

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

lirice

apa în același timp cu cerșetorul fetiș din fața universității/ i-am băut votca alunecam pe aburii ei niște aripi blânde mă atingeau ca pe un pui sălbatic

câteva atingeri ajungeau și în visele despre poezie/ cu poezia e așa are tinerețe cât încape ziua ei de naștere e mereu în amestec subtil calibrat de cețuri grele se lasă peste mine și gata poezia noaptea e altfel se ridică subit cețurile și sângele fierbe. e normal să scriu atunci poezie tot ce simt e un animal înfometat care înfige colții și poezia

se dilată orașul explodează văd ultima scenă de teatru la marginea străzii cineva aruncă întunericul/ iată cum

ziua de naștere acoperă toate celelalte zile crește peste ele o floare magnolia destramă și acum fiorii morții & cuvintele putrede

de care nu te poți desprinde

te întorci în sat. de aici se vede calea ferată o venă tare o piele de şarpe tânăr la colţul dispensarului/ casa e veche noaptea se întinde

ca o apă mare. intri în ritmul camerei e o senzaţie nouă apeși genunchii tari până termini gândul la malboro roșu. o senzație călcată în picioare

încă nu e gata

patul vine plapuma vin cearșafuri roz lara ascunde petele cu clor. tu speli cu privirea fluturii care atârnă într-o direcţie incertă/ continui

să mângâi umerii visezi un cadou îl deschizi

repede departe de aerul din gară & de fumul proaspăt de dimineaţă

young flavor

un fard nou se depune pste noapte. sărutul apăsat crește din cafea o aromă sălbatică și

noaptea mușcă din zi ca din mere mestecă subit toate orele. ziua ta e acum

fructul perfect înghețat/ o ciudățenie care stă în loc

ești conștientă lumea arde la minut ca un gând bolnav viața e mușchi linie-linie umbra fustei șterge alt val/ alte vorbe lipsite de sens sau

cum te prefaci că simți ceva în palmele reci un melc uscat un zâmbet pe jumătate matur desfăcut în aer

așteaptă e nevoie să respiri ușor dimineața/ să bei cenușa asta vie always and forever

la fuite du matin

te prind iar capricii ieftine. în ele se închid se deschid imagini de dimineață. de aproape opt ani te târăști pe străduțe ruginite/ să cadă sub asfalt să macine oase mature, dar nu. preferi somnul în cearșafuri curate ca și cum ai renunța să fumezi înainte de rugăciune/ pe fundal

e liniște. iată cum curge loreen prin vene departe de orașul ăsta rece

pierzi cheile și deodată ții în mâini lacătul orb. de opt ani cuvintele sunt cu capul pe umeri cealaltă jumătate confuză se vinde pe sticlă spartă și un party trecător

e merveilleux te naști pe străduțe ruginite/ mâinile caută aceste uși se deschid se închid apoi

te pierzi în dimineața de lapte și miere

73

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

Vlad A.GHEORGHIU

lirice

when my gums bled

mușc din carnea crudă a mariei șimă speriide ce am ajunsun animal sinistruintegru cu diplomă de bacalaureatmușc din carnea mariei ca șicum aș forța cu mâinile goale oportieră de ford vechi din 93să-i împrumut casetofonulnimi nu mă întoarce de la pornirileanimalicepe sub piele venemetalice coclesc în acidul ce măține încă în puteremușc din carnea mariei și măzbat amenințat tot mai descu întinderea coloanei cufierul de călcat decătre proprietara apartamentuluiîn care stausado maso 55 de ani soț pierdut înrăzboimă arde ca pe japonezi lapearl harbour și țipăorgasmatăJohnJohn Johnși eu îmi mușc țipeteleținându-mă de mașina de cusutmușc din carnea crudă a marieiși-mi văd toată viața într-oambulanță dinTijuana cu gura plină de sângede la un atac terorist alrebelilor mexicaniînchis în mașina verde îmirecalculez viața și-o scuip într-opungă de plasticsânge și suc biliarpentru asta am muncitmușc din carnea mariei șiîmi pocnesc vasele desânge pe ochide la 0 la 100 în

5,8 secunde gingiile pocnesc și elede atâta sănătatenici o picătură de rivanolîn dulapîn noptieră sau oriundeîn casa asta arsămușc din carnea mariei șiscările se succed sub picioarele meletrec ziletrec ziletrec zilemașina verde a lui Allena explodat târziu în noaptelângă taxiuri când nu mai eraucopii pe casa scărilor săasistemușc din carnea mariei și fiecaresecundă în care îi simt sângelediabetic pe limbăinima mă strânge de la atâtabunătate șimă face săvreau să mă oprescdinscris.

inhaler

viață cu dâre lungi deceva indescifrabil dimineațacu un gust amarcăn-am avut niciodată o gagicătatuatăplaymate sadomaso măcar&am stat singursub cantul ușii și am număratrotațiile mașinii de spălat(4000 pe minut)întins pe spate lângă mașinăpreiau trepidațiileaproape eroticși mărăsfăț&transpirat pe gresieca în ziua când am făcuto căpiță de tricicleteși le-am dat foccitind ginsbergpe-un scaun de nucmoștenit de lataică-meu.

74

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

lirice

realitatea unei povești inutile din punct de vedere emoțional

dintr-un oraș defiare ce au fostodată mașini pe A1 ovoce iese cu o floare-nmână și cu mâna înbuzunar ascunde orhideeaprintre mărunțiș șinasturidă capul pe spate șițipă pe casascărilor și totul prinde viațăîn urma ei&ea e așa de micăși n-o să mai rămânănimic pânădimineață.

prea multe brațe

pot să începoricum.la un moment datcinevava scoate un cuțitși-mi vatăia filmulîn 2000 de bucăți,le va aruncape asfalt și iarvoi avea mai multegânduri pe trotuardecât încap.

lift

nu e vreme să vă văd pe toţiîn persoană.treceţi prin viaţa mea ca prin faţagalantarului cu mezeluriaruncaţi un ochisalutaţi din complezenţăcă aşa e frumos. nimeni nu mai spunenimic.eu vă văd din liftul meu personal undene întâlnim preţ de4-5 etaje. schimbăm douăvorbece faci? cum o duci? ce mai fac ai tăi?mai scrii?

după ce se-nchid uşile,revederea de 10 ani se amână.în fiecare zi.mai aveam atâtea să ne spunemdacă vă gândeaţi săcoborâţitrei etajemaijos.

...să scriu despre viața de noapte

Pe cerul Belgradului ciorile țes o plasăde siguranță din fumulțigărilor homeleșilor desub poduri.fulgerele se opresc între țesăturăși sunt puse pe băț pentru copiichinezi.un tanc din artileriafrancezăpatrulează granița dintre blugi și pielea ta.mireasa cu machiajul șters mai ia2 aspirine și se întinde pecalea ferată pentrupersonalul de6:30.

75

sondaj

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

76

Acum vreo sută de ani poezia suferea schimbări majore, aproape radicale, în ceea ce priveşte forma, tematica, ritmul. Ba chiar şi definiţiile Poeziei cunosc o varietate paradoxală.

Ce se întîmplă astăzi, acum, după un secol? Se pot repeta astfel de schimbări, mai avem nevoie de aşa ceva? Mai are vreo validitate raportul dintre tradiţie şi inovaţie în prezent?

Demersul meu doreşte să fie o provocare şi interogaţie adresată poeţilor care vor păstra poezia vie în deceniile care urmează. Fără a încerca să le adresez o interogaţie singulară, directă, care ar fi îngustat posibilităţile unui răspuns am preferat să fixez un cadru în care să aşez şi cîteva semne de întrebare. Opiniile, oricît de diverse, personale, premonitorii, vizionare sau pesimiste cred că pot închega o imagine a proiectelor poetice în desfăşurare răpind cîteva viziuni din seraiurile fragede ale muzei sau, dacă doriţi, din athanor-ul în plin clocot al ucenicilor. Iată provocarea şi, mai jos, reacţiile...

HERMES (Egipt)

„Scriem despre starea de învinşi, despre pierderea

memoriei colective”

Cred că cea mai impor-tantă schimbare pe care poezia a suferit-o în zorii secolului 21 este folosirea mediului digital, al programelor Word dacă mi-e îngăduit să folosesc o asociere uşor desuetă, raportîndu-ne şi la internet ca la un mediu volatil şi la textul de faţă raportat la digital versus tipar, hîrtie. Recent, eu însumi, un fiu al revoluţiei internetului, am pierdut, de două ori, o serie de texte importante din creaţia mea literară, mai întîi cînd mi s-a stricat laptopul, a doua oară cînd o importantă dar şi un pic demodată platformă blog

din lumea arabă şi-a încetat activitatea ştergînd toate blogurile, inclusiv pe al meu. Ideea e că noi toţi suntem cumva integraţi în toate aceste sisteme volatile, nesigure la urma urmei, unde poţi deveni public printr-un singur clic dar poţi fi şters, poţi dispare la fel de bine, printr-un clic, prin apăsarea unui buton. Mda, şi nu am avut un back-up al textelor pierdute.

Acest imens gol, lipsă a unei anteriorităţi, origini dacă pot să o situez în partea opusă teoriei lui Derrida, este semnul, marca acestei noi perioade iar noi, ca păstrători ai unor legături anterioare, scriem despre o pierdere fără precedent, de nerecuperat, despre lucruri al căror rost, utilitate, existenţă are valoarea unui ochi care ar clipi doar o singură dată, scriem de asemenea despre starea de învinşi, despre pierderea memoriei colective într-un fluid compus din minciuni ridicole şi formule imaginare care ne-ar putea salva.

Legat de Egipt – aici dilema tradiţiei este bine controlată, drămuită de propagandă, incluzînd educaţia publică şi media, şi aproape nici nu ar mai fi nevoie să spun, ea fiind golită de orice conţinut, fond, introdusă ca un banner, ca un steag fără nicio semnificaţie. Pentru noua generaţie de poeţi aceasta este o problemă majoră, în special cînd anumiţi termeni sau concepte, dau un singur exemplu: poem în proză, nu sunt clar acceptaţi - chiar şi acum în cercurile literare sunt o mulţime de literaţi care se ceartă dacă poemul în proză aparţine poeziei sau nu.

Mihkel KAEVATS (Estonia)

„Raportul tradiţie-inovaţie nu cred că mai este

important”

Ei bine, după părerea mea schimbările de la începutul secolului 21 sunt incipiente şi de cele mai multe ori sunt doar nişte variaţiuni ale celor de acum o sută de ani. Dar e în regulă: nu ar fi pentru prima dată cînd lucruri demodate devin dintr-odată noi-nouţe.

În cazul creaţiei mele tot ceea ce fac este să scriu fiecare poem într-un fel unic, lăsînd ritmul şi structura să se ivească din temă şi trăire. Nu sună prea revoluţionar dar se pare că, în cazul meu, funcţionează şi mă inspiră.

Vechile ideologii, foarte acaparante, par să fie

Florin DanPRODAN

Despre poeziasecolului 21 (II)

(O anchetă literară)

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

sondaj

77

uşor să cîştigi recunoaştere dar să cauţi şi să creezi cu adevărat o nouă, puternică voce poetică e în afara acestei paradigme: e bătălia poetului cu poezia sa, care ţine mai mult de vechea şcoală decît de paradigma avangardistă.

Sarah STUTT (Marea Britanie)

„Azi poeţii nu mai fac o alegere conştientă între a

scrie tradiţional ori modern”

Simt că poeţii secolului 21 se bucură de o mai mare libertate decît poeţii care scriau, de exemplu, în secolele 19 şi 20. Limitele poeziei nu mai sunt de multă vreme cele legate de formă. Imagiştii începutului de secol 20 precum şi întregul modernism au fost reacţia împotriva ideii că poezia trebuie scrisă într-un mod anume pentru anume lucruri. E interesant să revedem lista imagiştilor din 1913 cu ceea ce trebuie şi nu trebuie legat de scrierea poeziei şi să ne întrebăm cum s-a aplicat:

1. Tratament egal al „obiectului”, fie că este subiectiv sau obiectiv.

2. A nu se folosi absolut niciun cuvînt care nu contribuie mesajului.

3. În ceea ce priveşte ritmul: a se compune ca segment al ritmului muzical nu ca segment al metronomului.

4. Completă libertate în alegerea subiectului. 5. Versul alb trebuie încurajat prin noi ritmuri. 6. Folosirea limbajului uzual, cu cuvinte exacte

de preferat cuvintelor ambigue. Cred că toate acestea se pot aplica şi acum, în

secolul care abia a început, în cazul poeziei din Marea Britanie, dar e greu de găsit grupuri sau creatori care să aplice totul punctual, precis, asemenea imagiştilor. Desigur alegerea subiectului e total liberă acum. Marea Britanie e o democraţie şi poeţii nu suferă de nicio formă de cenzură politică. Eu personal nu simt presiune să scriu influenţată de societate, de faptul că sunt femeie sau de vreun curent poetic anterior (dar scriitorii din a doua jumătate a secolului 20 au fost probabil influenţaţi de romantism şi modernism). Cred că arena poeziei se va deschide şi mai mult.

Noţiunile de tradiţie şi inovaţie ori chiar cele de experiment versus lirism, sunt artificiale. Nu cred că în ziua de ani poeţii mai fac o alegere conştientă între a scrie tradiţional ori modern. Afirmînd asta cred că poate mai sunt persoane care simt că este important să fii la modă sau să scrii despre imediat, despre prezent (de exemplu Voice Recognition: 21 Poets for the 21st Century editată de James Byrne şi Clare Pollard) şi desigur alţii care scriu foarte conștiincios despre Anglia modernă (Sam Rivière, 81

topite într-un nou tip de pragmatism şi datorită acestui lucru orientările comuniste/ fasciste/ nihiliste/ anarhiste etc. au puţină influenţă astăzi.

Există şi noile voci ale culturilor şi subculturilor marginale dar în ansamblu nu par să aibă consistenţa unei revoluţii propriu-zise: sunt mai mult răbufniri ale postcolonialismului, feminismului etc. mişcări teoretice şi politice. Ceea ce nu înseamnă că ele nu sunt interesante şi importante.

Secolul 21 pare să fie inventiv mai mult în ceea ce priveşte metoda – nu doar prin faptul că scrierea poemului se face deseori pe computer în loc de stilou ori maşină de scris, ci şi pentru că acum e uşor să publici instantaneu, şi să creezi comunităţi şi reţele sociale, să faci poeme interactive (cred că mai mult în anii nouăzeci) şi aşa mai departe. Dar aceasta e oarecum o remarcă de outsider pentru că nu folosesc posibilităţile oferite de reţelele sociale: nu am un cont sau ceva de genul ăsta.

Mai e încă un lucru relevant: în faţa influenţelor majore ale unei societăţi din ce în ce mai corporatiste poezia (în general recompensată minimal) rămîne un tărîm fără „ucigaşi plătiţi” (dacă nu includem aici înfloritoarea industrie hip-hop). Asta face ca poziţionarea ei să fie diferită de cele mai multe domenii ale societăţii şi chiar între cele ale artelor şi ne face să-i reevaluăm rolul. Orice răspuns am da, situaţia trebuie luată în considerare. Poate că poezia nu e populară (de aceea nu cîştigă interes corporatist) sau are nişte calităţi intrinseci care o fac mult mai independentă. Oricum ar fi, aceasta e marea şansă a poeziei: intactă în relaţia cu corporatismul ea prezintă o subiectivă (încă prin înţelesul din secolul douăzeci) viziune a lumii. Aceasta ar putea deveni la un anumit moment ceva extrem de relevant.

Raportul tradiţie-inovaţie nu cred că mai este important, cel puţin nu în sensul definiţiei avangardiştilor – dar, în acelaşi timp, este încă larg răspîndit pentru a descrie tot felul de lucruri. E o formulă destul de simplă şi s-a făcut şi se face uz şi abuz de ea. Cea mai importantă problemă a unei paradigme a fost întodeauna apetitul de a o transforma în slogan, lăsînd în spate conţinutul real.

Poezia estoniană încă funcţionează destul de mult în acestă paradigmă. Se aşteptă de la cei care publică acum să creeze revoluţia poetică. Dar asta nu e uşor cît timp sunt atît de diverse voci poetice în jur. Însă aşteptările or să fructifice la un moment dat. Asta dacă nu o să se transforme într-un fel de spectacol media, ci în ceva care să aibă conţinut. Într-o societate mică e

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

sondaj

78

Austerities) dar nu există un fel de obligaţie a poeţilor tineri de a fi trendy de a scrie pro sau contra oricărui fel de curent tradiţional. În final, aş mai adăuga că oricare poet care îşi merită numele este indubitabil conştient de marea tradiţie a poeziei şi pe care ar trebui să o citească temeinic. Dacă un poet sau o poetă decide să deschidă dialogul cu tradiţia e un lucru bun, dar nu-i obligatoriu.

Ştefan MANASIA (România)

„Sîmburele de nucă al poeziei e, dintotdeauna,

același”

La începutul secolului XXI cioburile în care s-a fărîmițat/ se fărîmițează poezia sînt, desigur, și mai mici. Informația circulă mult mai rapid (aproape infinit) prin canale tot mai eficient lubrifiate, întreținute etc. Există, pe net sau în afara lui, microcomunități poetice, școli și grupări, care i-ar lăsa cu limba scoasă pe radicalii avangardiști de la 1900 și ceva. Mă gîndesc, bunăoară, la grupusculul poetic, sufi-taliban, imaginat de Dumitru Crudu în extraordinarul roman Măcel în Georgia, de la care ancheta Bucovinei literare ar fi putut, la fel de bine, porni.

„Forma, tematica și ritmul” – atît de ritmată formularea! – își schimbă irizațiile continuu, sub acțiunea factorilor de mediu, a noilor tehnologii, chiar a „fițelor” sezoniere: văd poeți cu caș la gură sau rapsozi cu barba sură pasionați de hip-hop și manele, dintr-un fel de spleen comod și ineficace (altfel nu îmi pot explica), întins ca o epidemie peste satul nostru global. Sîmburele de nucă al poeziei e, însă, dintotdeauna, același: în cîntecele populației sami sau ale polinezienilor, în textele biografiste ale poeților new-yorkezi sau ale prietenilor mei clujeni. Schimbăm muzica și designul, ca păsările cîntătoare, pentru a atrage atenția și atît. Cum scrie pe zidul unui bloc cu două etaje din burgul transilvan: Ca să fii zînă îți trebuie coaie. Epifania e motorașul secret care face textele noastre să umble libere prin lume, să ne aducă cititori și admiratori.

Îmi place, de cînd mă știu, să joc la offside. Să experimentez și să interoghez forma. Desigur, nu dintr-un comandament (post)avangardist, din dorința – obscenă – de a ține, un an, doi, „prima pagină”. Ci pentru a împacheta, în hîrtia cea mai potrivită, senzația:

SO/NN/ET

În lunca suferinței vieții meleArinii și răchitele-s argint topit;Sacii de pempărși stivuiți sub stelePăzesc ovalul pond azi otrăvit.

Cuirasele țestoaselor s-au risipit:Sînt molecule sidefate, grele,În damful roz de după pod ivitCa un balon al pubertății mele.

Și fesele bombate ale Deliei au zîmbitCînd ploaia ne-a udat pînă la piele,În vara-n care am domesticitOxidul violet din ochii fetei rele.

(...În lunca suferinței vieții mele...)

Și cînd dăruiește femelei albina prigoria –mi-amintesc din vis doar atît – frumusețea

este memoria.

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

79

LeoBUTNARU

din sens opus

Ale lui, totuşi... Aleluia...

Nu puteai să-l vezi... Nu, nu, despre El nu se poate vorbi nicicând la trecut, deoarece El este prezentul însuşi al propriei existenţe şi al existenţelor, ca perpetuare, din cauză în efect, din efect – în izbândă sau defect ale tuturor şi toate celora ce există. Nu poate fi văzut cum vede, pentru că nu are nici chip, nici voce etc., – în toate şi cu tot comunicând doar prin racordarea intuiţiei la alte intuiţii – puzderii de intuiţii, mărunte, efemere, în cazul nostru – acesta, în care se întâmplă naraţiunea (şi... intuiţiunea, îmi vine să scriu), intuiţiile fiind cele pământene – intuiţiile oamenilor, fiarelor sau plantelor, poate că şi ale apelor sau ale obiectelor fel de fel, ale stâncilor, prafului sau rouăi...

Lui nu i-ai putea face niciun portret, fii tu cel mai mare pictor, dar mai ales filosof al lumii, pentru că el nu are niciun chip posibil, nefiind decât stare de a fi, Unul şi Tot, astfel că poţi spune sau nu poţi spune – starea de fapt fiind aceeaşi, neschimbată, ea fiind chiar El însuşi, starea stărilor, secretum secretorum, – deci, poţi sau nu poţi spune că are ochi albaştri, păr castaniu, faţă alb-ovală sau gen Picasso – de-a dreptul geometrizată sau, pur şi simplu, deformată; nu poţi spune că se înalţă în faţa acestui universal – în perimetrele galacticii noastre – răsărit solar, sau că se topeşte, dispare în el, ca în propriul sine – cel al absolutei intuiţii comutate la măruntele, efemerele intuiţii terestre sau de pe alte planete.

Dar şi aşa, comunicând în regim sau spectru intuitiv, eu unul simt că privirea lui – să numim astfel cine ştie ce efect din generala-i stare de a fi Tot şi în Toate, adică; simt că privirea lui e îndreptată şi asupra mea, numai nu înţeleg, ad hoc, de e încurajatoare, indiferentă, sfidătoare sau mustrătoare această privire, care ar putea să-mi sugereze sau nu următoarele: „Eu sunt Atottot, atoteu şi atot-tu-voi, lumina şi Viaţa, astfel că astăzi, din câte intuiesc, nu prea ştii ce ai de făcut, cum să faci şi de ce să faci, astfel că du-te încolo, fă cutare sau cutare etc., etc. Eu te înţeleg perfect, dar, sincer vorbind, m-am cam săturat să fiu mereu racordat cu intuiţia mea la puzderia voastră de intuiţii, scânteietoare, să zic, ca miriade şi miriade de licurici peste imensitatea putregăioasă...”

Din experienţele trecute, ştiu că unele intuiţii, din infinita lor puzderie, ignorante şi neprevăzătoare, o iau aiurea, crezând că s-au şi deconectat de la Marea Intuiţie Sorginte, altele, însă, printre care, o vreme, şi a mea, încep să recompună texte uitate, inclusiv epopeea Ghilgameş sau invocaţia Tatăl nostru.

Obosind sub atenţia celui fără de chip, dar existent ca stare, celui fără ochi, dar văzător cu întregul azur sau cu toţi norii cerului, noi ne mai potolim intuiţiile sau intuiţiile ne mai potolesc pre noi, cei preocupaţi de a-şi stinge setea, foamea, dar şi aroganţa, cutezanţa. Din vreme în vreme, eu unul mai devorez mărăcinii din adagiul Per aspera ad astra, loboda aceasta a filosofiei şi simplei înţelepciuni ce se vrea mobilizatoare care, lucrând ce lucrând în firea omului, i se scutură, parcă, de pe frunte, ca nişte celule moarte ale epidermei, pentru ca, pe pământ, să redevină mărăcini blestemaţi, să ajungă cunună pentru fiul omului. Iar un prozator rus îmi spunea că fratele său bea nisip, după care, din toate orificiile sale, erup izvoare, ele fiind „valabile” doar cât se află în aer, în zbor, deoarece, de cum ajunge pe pământ, apa lor devine iar nisip, redevine picior de pustiu care, cândva, fusese picior de rai.

Cei mai neuitaţi îmi rămân mărăcinii pe care îi devorasem în marginea Pustiului Gobi, de unde, peste umăr, priveam cu sentimente amestecate imensa stepă mongolă, despre care poetul scrisese, memorabil: „Se miră cei ce-n stepă sunt novici, când văd prin vălurire de sipici, răsărind, nomadă, câte o iurtă, ca de mamă cosmică o burtă, care naşte, zilnic, oameni vârstnici...”

...Iar spre seară, când parcă mă făcusem bine, în propriile-mi forţe depline, gândindu-mă – sincer să fiu – la patul conjugal, simt că mă învăluie o respiraţie înfiorată, impacientată, parcă ritmată de un ropot de copite. Nu, nu era El, cel care e doar stare şi comunicare prin circuit intuitiv, pentru că Dânsul este lipsit de respiraţie; tocmai astfel, lipsit de respiraţie s-a conceput chiar El, care, în noţiune foarte vagă, se numeşte Atotmister; Míster Mister Cosmic, să zicem. Iar ceea ce mă învăluia în înfriguratul respir părea a fi cu totul şi cu totul altceva. Simţeam doar cum, la încercarea de a conştientiza ce este, totuşi, acest el sau această ea, din adâncurile fiinţei mele prindea a lăstări frica, întinzându-şi vrejurile prin întreaga-mi conştiinţă, chiar şi prin intuiţia cu care comunic cu Atotintuiţia lui Míster Mister.

– Cine eşti? Arată-te, dezvălui-te! zic eu cu cutezanţa înfricoşării. Apoi mă întorc şi încerc să desluşesc ceva ce ar putea fi inoportunul nou şi rău venit care şi spune (miştocăreşte, oare?):

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

80

din sens opus

– Eu sunt Încălzirea Globală.�Bineînţeles, urmează o scenă mută, ca în

finalul Revizorului gogolian sau mai ştiu eu cărei tragi-comedii, să zicem – Google...

Şi, neamânat, văd înaintea mea o uriaşă, o cosmică burtă despicată, în adâncurile căreia parcă ar fi un apus de lumină, în bătaia ei văzându-se – ce credeţi? – un gheţar care se topeşte. Sigur, Încălzirea Globală e ceva alegoric, simbolic, tot un fel de intuiţie, dar care comunică altfel. Şi eu, ca bezmeticul, cel căruia i-a fost luată mintea, intru în burta uriaşă şi, sărind de pe sloi pe sloi în subţiere, înaintez spre gheţarul în scădere, în desfiinţare. Transpir tot mai mult, pentru că respiraţia ce mă mână de la spate e tot mai fierbinte. Şi pare deja a fi tot mai puţină nevoie de poezie, inclusiv de cea despre gheţarii din tărâmurile unde exoticele, aprinsele noastre dorinţe se întretăiau cu recea realitate... Iar în prologul sau, poate, epilogul dorinţelor – semiluna ca o focă de foc pe vârful aisbergului... Etcetera... Pentru că tot acolo ajungem... În timp ce respiraţia Lui – a Lui, totuşi! – sporeşte presiunea atmosferică... În timp ce, precum sub o lupă ce focalizează lumina neantului, simt cum creştetul prinde a mă frige, ceea ce mă face să presupun – să intuiesc! – că privirea Lui – a Lui, totuşi! – e strict perpendiculară... Inclusiv, pe această pagină...

Spre exemplu, ajungi Allan Ginsberg

Când doreşti – deocamdată dorinţele nu sunt excluse din Biblie – mă grăbesc să adaug că nimeni nicicând nu va putea nu că ex-clude, ci şi nici in-clude barem un nume, un toponim, un anonim în Cartea Testamentelor – mă – repet – grăbesc să adaug, pentru ca să nu fiu cumva incriminat de oarece iconoclast-ism (probabil ar fi un termen corect – nu? se spune că ism-ele sunt la ele acasă în epoca noastră) – prin urmare, când doreşti să ajungi star, ceea ce demult nu înseamnă stea cerească, ci aşa, star-vip, când doreşti să ajungi – se întâmplă imprevizibilul – graţie misticismului tău (în contumacie personală, să zic aşa) şi agresiunii tale, uneori pe faţă, tu devii ceva mai mult decât star-vip – spre exemplu, ajungi Allan Ginsberg uimit chiar de Allan Ginsberg care nu conta chiar atât pe ce poate deveni căzut în ispita propriilor autoparodieri în versuri prelungi, pe alocuri înfermecând prin repetiţii uitate chiar în rândul următor în care îi sar din impertinenţă eufemisme în varianta lor deschisă, directă, iscate din nebunie întru evitarea înnebunirii într-un imposibil colectivism spiritual modificat (spre bine, presupunem) de ha!-şiş! – adică de o exclamaţie şi de un pumnal, (h)eroină care este probabil consoarta eroului, probabil

Rimbaud, şi hardi-rok-sex, şi inspiraţie pro metoda expiraţiei ca antonim, dar nu într-atât de grav (pe cont propriu) ca să te autodeclari geniu (sfânt nu ai cum; uite, se poate să fii sfânt fără să fii geniu şi viceversa – geniu fără să fii sfânt), cu toate acestea rămânând pentru a înfrunta puterea cu degetele răscrăcănate churchillian a V-(ictorie) în goana după viaţă intensă, libertate, fericire şi, evident, moarte invizibilă, dar inevitabilă. În fine (de etapă, adică drept jalonare), poţi să te consideri distrugător de lumi, însă numai nu geniu, proroc, oboroc, obroc insolvabil, beatnic, dar numai nu geniu tu, tânăr leu al generaţiei ce prevesteşte căderea Statelor Unite, tu, confuză progenitură comunist-schizofrenică troţkist-irealistă gata să te urci – ca un adolescent – pe orice corabie care vindecă de frică sau duce la pierzanie chiar pe cel ce rămâne viu peste al mărilor pustiu de ape ce face corp comun cu pustiurile de nisip africane (dacă s-ar admite că tu cunoşti ceva geografie sau doar poezie – în asta din urmă fiind posibilă orice geografie fantezistă uşor tezistă), unde ai putea clama versul lui Witman „Eu mă glorific pe mine!”, ceea ce însemnă, de fapt, şi urletul leului din savană: „Eu mă glorific pe mine!” pus epigraf şi la destinul tău, Allan Ginsberg, cel ce visai la munţi de mădulare şi canioane de inter-coapse, pe când i-ai scris lui Ezra Pound care a răspuns uşor ambiguu „Voi, băieţilor, sunteţi un popor neobosit”, cu toate că marele poet nu avea dreptate sută la sută, aşa cum pe evrei, ca şi pe balcanici, e uşor să-i oboseşti, mai ales dacă e vorba de cititori deprinşi să-şi cruţe vederea ca ochii din cap, cum se mai spune, de parcă ar fi şi ochii din picioare, cu toate că nu este exclus să existe şi vreo vietate care vede cu picioarele, dar gândeşte, fireşte, tot cu capul. Şi aş putea continua în acelaşi spirit despre imposibilitatea de a continua în aceeaşi materie – oboseala bat-o vina, precum spuneam în cazul sensibililor cititori semiţi sau mioritici, care par a se menţine mereu în categoria grea, unde se oboseşte ceva mai repede. Oricum, şi către cititori era implicit adresarea lui Witman:

Eu mă glorific şi mă cânt pe mine anumeŞi ceea ce admit eu, aceea observaţi voi,Fiindcă fiece atom care-mi aparţine şi vouă vă aparţine, –

pentru că tu, Allan Ginsberg, nu puteai evita să nu citezi din unul din cei mai iubiţi confraţi, în caz contrar tăcerea ta nefiind alta decât sensul bolnav al cuvântului poezie, viaţă – hoaţă de ea însăşi, autodistrugătoare în ruinătorul contrafort al tinereţii.

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

81

MariusCHELARU

Crimeea privită dinspre azi, către ieri şi mâine (III)

jurnal de călătorie

Prin Simferopol(continuare din numărul precedent)

Seara am ajuns în piaţa în centrul căreia tronează, ca în multe oraşe ale fostei Uniuni Sovietice, o uriaşă statuie a lui Lenin. La Chişinău e şi mai „simbolic” amplasată – cu privirea încruntată către Catedrala Ortodoxă („Soborul de Preoţi”, cum spun cei ai locului).

Ca un „joc” al istoriei, mitingul din 18 mai avea loc, de fiecare dată, în piaţa „vegheată” de Lenin, a cărui mână a rămas îndreptată a poruncă şi chemând la ascultare către unii care au fost.

Seara Simferopolul capătă un aspect un pic diferit. Amestecul de culturi se vede altfel. E cu siguranţă altfel decât acasă, dar şi apropiat oarecum. Acum mergi pe o stradă comercială, printre magazine care par a avea, cu lumini cu tot, cam acelaşi aer ca oriunde, cumva, apoi, dintr-o dată, intri într-o cafenea numită „Divan”, în care parcă de aştepţi să vină lângă tine să stea la taclale Ali, fiul lui Halil, despre epopeea sa de 4500 de versete numită „Qâssa-i Yusuf”… Sau Domnul Ebubekir, aducând, din zilele secolului al XIV-lea, câteva foi din tratatul său filosofic „Qalandername”…

Mi se pare că e şi un amestec de clădiri a cărui „cheie” e greu de descâlcit în lumina crepusculară. Ici clădiri în întuneric, colo un gang prin care vezi măruntaiele unei curţi adânci, mărginită de clădiri întunecate, cu puţine lumini, un pic mai departe vezi ca un fel de arc. Pare combinaţia între un „arc de triumf” şi un portal masiv, care are „funcţia” unei intrări într-un gang. Pe urmă din nou lumini, o stradă cu aspect mai mult comercial, cu bancomate, mici magazine cu firmele scrise cu litere chirilice, din loc în loc câte o bancă pe care stau, ca oriunde în lume la ore de seară, tineri care nu au nevoie decât de clipa aceea şi de privirile celuilalt.

Una peste alta, oraşul are, zic eu, un aer care te atrage. În mai fiece clipă a serii mi s-a părut că m-am plimbat pe graniţa subţire dintre o lume cu elemente de poveste şi alta a prezentului.

*În ziua mitingului, de 18 mai, după ce totul se

terminase, am vizitat sediul ziarului lui Eldar. O clădire veche, parcă în afara timpului, în care ocupau o aripă, pentru care am aflat că statul le făcea o înlesnire – chiria era mică.

Clădirea era destul de rece. Iarna folosesc o sobă tip burlan, înaltă, din fontă, cu inscripţii care arătau că a fost fabricată prin secolul al XIX-lea. Ambii soţi, Eldar şi Elnara lucrează, cum am spus, la ziar săptămânal, „Vocea Crimeii” (în tătară „Kırım Sedası, în ucraineană „Golos Krima”).

Eldar Seyitbekirov e manager şi redactor şef al jurnalului, care, mi-a spus el, are o distribuţie bună. Din spusele lui, tirajul ar fi de peste 10000 de exemplare, cu destul de mulţi abonaţi. Am ascultat şi istorisiri despre momentele dificile sau de succes, câteva „poveşti” cu caracter naţional pe care le abordaseră, despre diverse alte lucruri care fac viaţa unei astfel de publicaţii.

Ziarul e tipărit cu litere chirilice. Pe 15 februarie 2010 a fost un simpozion la Simferopol

despre trecerea la scrierea cu alfabet latin, în locul celui chirilic (folosit în statele fostei Uniuni Sovietice) pentru tătarii din Crimeea. Cred că ar fi util. Ar putea apărea şi probleme care trebuie discutate şi rezolvat ce se poate. Multe din scrierile tătarilor sau/ şi despre tătari s-au pierdut în vălmăşagul vremurilor, altele, mi s-a spus şi, în parte, am putut constata, au devenit practic (cvasi)inaccesibile noilor generaţii prin trecerea de la limba arabă (discuţie lungă şi nuanţată) la alfabetul latin, apoi chirilic. Probabil, în timp, la fel va fi şi cu cele în chirilică. În paralel ar trebui transpuse măcar scrierile pe care tătarii le consideră importante, în alfabet latin. Poate că deja sunt discuţii în acest sens.

În fine, costurile de tipar şi distribuţie ale jurnalului sunt, pe total, mai mici în valoare absolută decât la noi, dar că în valoare relativă, ţinând cont, aşadar, de condiţiile concrete de acolo, din ce am putut calcula, sunt cam la fel.

Cafenea în Simferopol

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

82

jurnal de călătorie

Uniunea Scriitorilor Tătari Crimeeni din Crimeea. Revista „Steaua/ Yâldâz”

Aici am cunoscut oameni cu poveşti de viaţă aparte, cu activitate interesantă. Convorbirile cu unii dintre ei le-am publicat în reviste din Iaşi, din ţară şi de peste hotare.

În prima zi m-am întâlnit cu Şevket Yunus, absolvent al Universităţii „Nizami”, din Taşkent, Uzbekistan, scriitor, critic literar, directorul catedrei de literatură tătară şi orientală din cadrul Facultăţii de Filologie a unei universităţi. Mama sa s-a născut în Uzbekistan, tatăl în Sevastopol (Aqar, cum spun tătarii), din nobili tătari, „mirza” (mârza). Într-o

1discuţie îmi spunea: „În timpul războiului ruso-francez din anul 1812, în fruntea unei trupe strălucitoare de cavalerie, păşea primul general-locotenent beyul Qaya Bolatukov. Era străbunicul meu.”

De acasă, fiecare dintre noi vedeam viaţa oamenilor de pe alte meleaguri în funcţie de fel de fel de „informaţii”, uneori prejudecăţi. Când ajungi la faţa locului, vorbeşti cu oamenii, mergi printre ei, observi, asculţi, cauţi să afli cum văd viaţa, înţelegi altfel. Aşa s-a întâmplat şi acum, când mi s-a deschis o lume în faţa ochilor. Un popor întreg surghiunit, destine purtate de „istorie” în ţările din jur, oameni care s-au întors apoi în Crimeea, încercând să reînnoade firul trecutului cu al prezentului. E anapoda cum Occidentul discută despre „problema balcanică”, Orientul mijlociu, despre încâlceala făcută în timp în Europa de Sud-Est, mare parte şi din cauza intereselor „marilor puteri”, dar nu pare să ştie mai nimic despre ce a fost aici, în fosta Uniune Sovietică (cum, de altfel, nici din România nu ştiu cine ştie ce), unde istoria popoarelor a fost răscolită cu furca comunismului, mânuită după plac de Lenin, Stalin, Beria ş.a.

Am vorbit cu oamenii de câte ori am fost acolo şi despre limba tătară, schimbările prin care a trecut, de la scrierea cu alfabetul arab la chirilic, şi acum, cu discuţii pentru abordarea alfabetului latin.

De pildă, îmi povestea Şevket despre anii cât a stat în Uzbekistan (Ozbekistan cum scriu tătarii), că „nu existau actualele definiri naţionale” şi era impusă ideea că ar fi fost „înjositor” să te exprimi în limba maternă, tătara crimeeană. Atunci unii au înţeles despre ce era vorba, alţii nu, dar urmările le constată acum, când mulţi tătari fie nu vorbesc limba maternă, fie o vorbesc greşit. Şevket îmi spunea că, şi din aceste motive, a fost nevoit să studieze limba, neavând timp cât ar fi dorit pentru literatură, istorie, auzind/ citind târziu din opera unor mari personalităţi tătare ca Ismail

2Gasprinskiy (autorul primului roman în tătară; primul în toate popoarele turce din fosta URSS care a tipărit un

3ziar, „Translatorul” ; primul număr: 10 aprilie 1883), 4 5

Celebigihan , Sevki Bektore ş.a.Am încercat să înţeleg situaţia altor popoare

din zonă, cum au evoluat, cum au supravieţuit şi identitar în comunism. Cei cu care am vorbit mi-au conturat cam aceeaşi imagine: literaturile acestor popoare s-au dezvoltat în corsetul cenzurii comuniste, dar, într-un fel sau altul, au reuşit să-şi păstreze limba. Toate astea „fie limba uzbecă, fie turkmenă sau başkurtă”, spunea Şevket, au evoluat. Cu tătarii situaţia a fost diferită. Surghiunul masiv, de durată, în care nu li s-a permis sau nu au putut să aibă nici un ziar, o revistă, interzicerea publicării operelor de istorie naţională, cu referire la Crimeea (unii fiind închişi pentru asta) au lăsat, inevitabil, urme cu efecte greu de înlăturat. Cu toate acestea, în secolul al XX-lea, şi prin prisma procesului dificil de recuperare a cărţilor vechi, se consideră că au activat „clasicii” tătarilor. Şevket, în

6convorbirea noastră, dar mai ales în cartea sa despre poezia tătară a secolului al XX-

7lea îi citează pe Gazaiy ,

8Kyamil, Bahadâr Ghiray , 9 10Afifeddin Afifi , Izziy , apoi

11Bekir Cioban-zade , Şevki

12Bektore, Amdy Ghiraybay .

Majoritatea scriitorilor cu care am discutat consideră că tătarii au avut şi în vechime autori, cărţi, dacă nu o literatură măcar bazele ei, hanii Crimeii erau învăţaţi de ţinută, unii au fost autori interesanţi. Dar din anul 1783 pentru Crimeea a început o „perioadă de întuneric”. Apoi, în timp, a fost nevoie ca unii autori să calce din

nou, în scopul recuperării trecutului, pe drumuri vechi. După întoarcerea din surghiun, unul dintre poeţii „specifici epocii”, cum l-a caracterizat Şevket, Şakir Selim (1942-2008), a făcut eforturi pentru a reînvia

Bahchisaray, aprilie 1856 - din Charles Alexandre Fay, Souvenirs de la guerre de Crimee,̀ 1854-1856, Paris, 1867

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

83

jurnal de călătorie

13 14genuri străvechi de poezie (mesnevi , kaside , şairname ş.a.).

Sunt aspecte variate, dificil de înţeles din afară (şi chiar şi din interior) din viaţa a unui popor, care nu pot fi judecate simplist, urmare a unor situaţii/ decizii care au generat efecte complexe, greu de cuantificat şi în prezent şi în ce priveşte consecinţele în viitor.

La Uniunea Scriitorilor am întâlnit un grup destul de numeros, în funte cu preşedintele acesteia, Reza Fazîl, Dilâver Osman, secretarul, Nuzet Umer ş.a.. Sunt oameni deschişi la discuţii, interesaţi de cărţile şi revistele noastre, dispuşi să povestească despre ale lor.

Şi cu Riza Fazîl (n. în 1928; între cărţile: 15 16

studii despre poezia lui Aşik Ömer , Istoria Literaturii Tătare Crimeene, 2001, traducerea Coranului, în 1988, în colaborare cu Marele Muftiu al Crimeii, Abdulvait

17Sahtaranen), am avut discuţii interesante despre viaţa şi activitatea lui, despre poporul tătar, literatură ş.a.

A absolvit Institutul Comercial din Samarkand, a muncit în oraşul Oş, din Kirghistan, apoi a revenit în Crimeea, când deja avea o activitate literară

18în spate . În opinia lui, literatura tătară crimeeană,

alături de cea turcă, e între cele mai vechi, avându-şi „începuturile/ rădăcinile” undeva prin sec. al XII-lea. Şi, spunea el, sunt exemple destule care să îi susţină spusele, de la poezia hanilor, la epopeea istorică/ destan-ul „Yusuf şi Zuliha”, de 5.600 de versuri sau, de la începutul sec. al XIII-lea, când Ali, fiul lui Halil, a scris epopeea „Qâssa-i Yusuf”, de 4.550 de versuri. Sau un document pe care l-a putut consulta în manuscris, la Institutul Islamic Oriental din Taşkent, un tratat filosofic de la începutul sec. al XIV-lea al filosofului numit de tătari „Domnul Ebubekir”, anume „Qalendername”.

Poeţii cei mai importanţi ai Imperiului Altân Ordu (tradus impropriu, sublinia Reza, Imperiul Hoardei de Aur, termenul „hoardă” fiind un derivat al cuvântului „ordu” cu sens de armată bine organizată) de la sf. sec. al XIII-lea – începutul sec. al XV-lea, sunt, între alţii, Abdulmegit, Seyfi Saraiy, Mevlâne Ishaq, Ahmed Hogea, Mevlâ qadâ Muhsin ş.a.. Apoi, în epoca Hanatului, între a doua jumătate a sec. al XV-lea şi întreg sec. al XVIII-lea, au fost mai întâi hanii, „oameni de cultură, intelectuali de înaltă clasă”. Dintre cei 59 de hani, cam jumătate erau poeţi, scriitori, istorici. Cei mai vestiţi au fost: Mengli Gheray Han I-ul, Baragazi Gheray Han, Bahadâr Gheray Han, Muhammed Gheray Han, Selim Gheray Han, Mengli Gheray Han al II-lea, Alim Gheray Sultan, Şahbaz Gheray Sultan.

În opinia sa, şi ca scriitor tătar, autor al Istoriei literaturii crimeene, stunci s-au întemeiat şcoli de civilizaţie, chiar de artă poetică, de către „maeştri ai artei cuvântului” ca: Seyid Muhammed Riza, Hurremi Celebi, Usein Kefeviy, Muhammed Qârâmiy, Mehmed Fazâl, Mugemiy, Mahmud Kefviy, Han-zade Hanâm,

Agi Mehmed Senaiy ş.a. Apoi au fost marile nume ale literaturii tătare, în opinia sa, ca Aşâq Umer şi Mustafa Gevheri (sec. al XVII-lea) ş.a.

Riza e convins că, dintre toate pierderile pe care le-au adus comunismul şi surghiunul, cele mai grave s-au resimţit în domeniul limbii materne şi al literaturii. Aşa s-a ajuns că azi există practic o falie între generaţii, cei de 40 de ani nu cunosc şi nu vorbesc limba maternă. „Când limba se află într-o aşa stare, desigur, literatura decade şi ea”, mi-a spus Reza Fazîl.

NOTE1 „Convorbiri literare”, aprilie 2012.2 1851-1914. Născut lângă Bahchisaray. Gasprinsky

(Gaspirali) – de la numele oraşului Gaspra, azi staţiune litorală, nu departe de Yalta. A călătorit mult.

3 Avizul era pentru un ziar bilingv, în rusă şi turcă (Tercüman/ Perevodchik), dar folosea şi cuvinte tătare. După 1905 a apărut în turcă şi tătară.

4 Numan Celebi Gihan, poet, scriitor, om politic. La sfârşitul lui 1917 s-a format Republica Poporului Crimeean, Qırım Halq Cumhuriyeti. A fost ales în fruntea Guvernului Naţional Tătar. În ianuarie 1918 bolşevicii au arestat liderii tătari. Întemniţat la Sevastopol, pe 23 februarie a fost împuşcat.

5 1888-1961; născut în Dobrogea, din părinţi tătari crimeeni emigraţi în România, atunci în Imperiul Otoman. În 1878 familia a plecat lângă Ankara. Apoi, s-a stabilit cu propria familie în Crimeea. A fugit de Soviete în Daghestan, Turkmenistan. În 1932 a fost arestat, eliberat, iar arestat. După 1953 a plecat în Turcia, unde rămas până la moarte.

6 Poezia tătarilor crimeeni, din anii 20 ai secolului XX, 2004.

7 Bora Ghazayi Gheraiy Han, 1554/ 1607. Supranumit Ghazayi, „Cel Mare”, „Cel viteaz”; pentru că, spun tătarii, a cucerit Moscova.

8 Bahadir I Ghiray Han (1641–1644).9 Affidenin Efendi, i s-a spus Afifi; A locuit la Mankop,

apoi Sudak. A murit in 1640.10 Probabil poet din sec. al XVII-lea; întâlnit şi în grafia

Hâfziyi.11 1893-1937. Poet naţional al tătarilor. Ştia rusă, turca-

osmană, franceza, persana, araba. A studiat în Turcia, Ungaria, Elveţia. S-a întors acasă atras de revoluţia bolşevică. S-a alăturat militanţilor pentru republică tătară în Crimeea. A elaborat alfabetul latin al „limbilor turco-tătare” (a inclus „ş” din alfabetul român), aprobat la primul Congres Internaţional de Turcologie, Baku, 1926, iniţiat şi organizat de el.

12 Sau Hamdi Giraybay; nume adevărat: Abdulzaat Abdullatifoglu; născut în Kefe (Feodosia), 1898. Arestat de soviete în 1928, a murit în temniţă la Moscova în 1930.

13 Mesnevî – formă de poezie orientală apărută în limba arabă, ajunsă şi în limba turcă pe filiera persană.

14 Sau qasida. Poem cu rimă unică.15 Din arabă: asheq, îndrăgostit; poet/ recitator rătăcitor,

întâlnit în Turcia, Azerbaidjan, Georgia, Turkmenistan, Armenia, Iran ş.a. Adesea se acompaniau la saz (tip de lăută).

16 Âşık Ömer – sec. al XVII-lea.17 „Convorbiri literare”, octombrie 2011.18 Din 1965, când s-a mutat la Taşkent, a editat până în

1980 ziarul „Steagul lui Lenin”. A fost traducător, specialist în limbă, literatură, artă. Între 1980-1994 a fost directorul revistei „Yildiz”. A debutat cu poeme în 1964. A publicat cărţi (între care: Naurez şi Manele şi Şăn-uri), cursuri de literatură. A publicat cărţi dedicate în special culturii, istoriei poporului său. A tradus şi opere cu caracter religios din arabă în tătară.

vitrina editorială • scriitori bucovineni şi invitaţii lor

SabinaFÎNARU

Poezia în ramă

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

84

Unitar, străbătut de trăirea religioasă a poeziei ca har, volumul de debut al Mihaelei

1Grădinariu, Biserica de cuvinte , sublimează tentativa poetei de a recupera prin scris dimensiunea sacră a vieții. Cuvintele vin din vămi îndepărtate, arhaice, îndestulate de sensurile culturale ale tradiției, și utilizarea repetitivă a unor asemenea termeni are o funcție incantatorie, de intensificare simbolică a lumii, a esenței ei spirituale.

Densitatea lor în fiecare poem implică exploatarea unui teritoriu lingvistic restrâns, pentru scoaterea la suprafață a zăcămintelor din adânc, și refuzul libertății ludice a fanteziei poetice: „Un cimitir poetic fără morții/ Adăstători cuminți sub scoarța plină,/ Cu gard silabisit în coasta porții/ Biserica de gânduri se înclină.// Eu sunt nebunul zilelor de piatră,/ Pe umere ciocane se-nfiripă,/ Cuvinte-mbălsămate-n veci mă latră,/ Eu bat și fac din inimă risipă// (…) Și, ridicând cu slove nouă casă,/ Te chem, să cumințim în hlei cărarea…” (Eu sunt nebunul)

Adesea, Mihaela Grădinariu își toarnă poezia în structură și imagini psalmice, asumându-și canonul versificării și strategia alegorizării. Mâinile ei scriu „pe carne și pietre”, buzele „citesc printre ruine”, gura ei „roade și rodește semințe de cuvinte”, iar ființa întreagă visează „la somnul cel dintâi, la timp mâlos”. Limbajul, expus aproape muzeistic (blestem, păcat, humă, pomelnic, mătănii, altar, lințoliu, potir, carne, rană, soroc, zidire, pecete, soartă, stih, slovă), este insolitat de ritmul care-l integrează și-l valorifică în latura lui material-sonoră, mai ales. De altfel, dacă ne uităm bine la sensuri, majoritatea cuvintelor care însuflețesc acest „univers poetic” trimit la pure abstracțiuni, care ipostaziază procese și fenomene, imagini ale evanescenței ele însele: viață, moarte, somn, trezvie, lumină, noapte, umbră, rouă, ninsoare, dimineață, toamnă, (ano)timp, muguri, jar etc.

De aceea, în poemele unde miza întemeierii prin cuvânt este cedată elegiei destrămării individuale, vocea captează vibrația sentimentală a romanței: „(…) Cu ce ne învelim? Cu dor și pară,/ Cu rătăciri, cearșafuri de cuvânt,/ Cu țipăt măcinat a câta oară,/ Silabe încleștate rând pe rând.// La ce visăm? La lumea nenăscută,/ La somnul cel dintâi, la timp mâlos,/ La rai și iad, ce veșnic se-mprumută/ Din soarta mea, topită-n van pe jos…// Cu două vise-n cruce dăm târcoale/ Și trecem blând din somn în asfințit,/ Ca-n dimineți să ne așternem cale - / Iubire: învieri de risipit…” (Pe ce dormim?)

O iraționalitate fatală pare a guverna ființa, în orice ipostază s-ar afla. Căutând cuvântul înmiresmat al adevărului său în „fântânile” tăcute și

misterioase ale limbajului și ale gândirii, situată la „colțul dintre vis și altă lume”, rostirea comunică esența himerică a discursului, care dezvoltă o poetică provizorie, a vagului, ce aproximează doar tărâmul originar al frumosului etern, al Poeziei: „Din ramă-n ramă alergăm fugari,/ Un pictor șui încearcă să ne prindă,/ Să ne fixeze-n luciu, ca pe rari/ Albaștri fluturi rupți dintr-o oglindă.// Din fiece tablou furăm pe rând/ Ba abur, ba vopsele, ba lumină,/ S-acoperim conturul tremurând/ Abia schițat cândva de-o altă mână.// Și îmbrăcați în haine de-mprumut/ Mai zăbovim uitați în praf și soare,/ Dar se cojește pojghița de lut,/ Și iar plecăm și ne căutăm culoare… (…)” (Din ramă-n ramă alergăm).

1 Mihaela Grădinariu, Biserica de cuvinte, Editura Timpul, Iași, 2012, Premiul pentru debut conferit de Societatea Scriitorilor Bucovineni în 2013.

Un cronotop cultural mirabil: Eminescu-Creangă

1O întâlnire mirabilă: Eminescu-Creangă

contopește două micromonografii, Eminescu după Eminescu (Editura Augusta, Timișoara, 2009) și Ion Creangă – spectacolul disimulării (Editura David Press Print, Timișoara, 2012) și se revarsă generos în textul

2volumului Con-viețuirea cu Eminescu . Adrian Dinu Rachieru, autorul acestor cărți, se alătură nucleului de eminescologi, I.E. Torouțiu, Dimitrie Vatamaniuc, George Muntean, Ion Filipciuc, Nicolae Cârlan, constituit, de-a lungul timpului, în spațiul bucovinean.

Care este sensul acestei perseverente prezențe concertate cvasi-simultan pe piața cărții din Timișoara, Iași și București? Probabil o strategie de impunere a unor

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

85

vitrina editorială

opțiuni și a unor valori, în confruntare cu regionalizarea culturală, ori cu diferite tipuri de receptori.

Cărțile lui Adrian Dinu Rachieru sunt exerciții de înțelegere, deopotrivă, a semnificației operei eminesciene și a destinului ei în actualitate. În acest sens, autorul reconstruiește personalitatea creatorului (ca sinteză organică a dimensiunii biografice și a celei bibliografice) și își afirmă poziția în raport cu tradiția exegetică. Vizitând „coridoarele de oglinzi” ale criticii și ale docu-ficțiunilor, el relevă momente esențiale ale manifestării acesteia, referindu-se la Anii de ucenicie și la Amprenta bucovineană (nedezlipită de sufletul poetului niciodată), la influența germană asupra operei și la legătura lui cu „Junimea”, la prietenia cu Ion Creangă și la Romanul epistolar de iubire cu Veronica Micle. Pentru a-și susține ideile, el filtrează o vastă bibliografie, de la Călinescu și Dimitrie Vatamaniuc la Theodor Codreanu, Ioana Bot, Cornel Ungureanu, Cris t ian Livescu, Ilina Gregori, Iulian Costache, Gh. Grigurcu sau Dan Mănucă ș.a.

Criticul pornește de la premisa că valoarea estetică este relațională, nu autonomă, și privește cu detașare „războiul imagologic” din exegeza eminescologică, în special a celei din ultimul sfert de veac, legată de rediscutarea canonului estetic. Dacă în trecut atacurile la adresa lui Eminescu vizau mai degrabă junimismul și eminescianismul, în prezent el remarcă o „caragializare” a receptării, care falsifică opera însăși, deși există și direcții de cercetare fertile încă.

„Problema Eminescu”, referitoare la valoarea creației și la polarizarea atitudinilor critice față de aceasta, între mitificare/ sanctificare și clișeizare „eminescolatră”, ori mistificare și sacrificare de către „articlerii” (Th. Codreanu) contemporani este, în opinia lui Adrian Dinu Rachieru, o problemă de uzură a temelor critice și de manipulare ideologică a operei. Pe de o parte, criticul se referă la „sciziunea conștiinței lui poetice” încă de la debut (p. 16), pe de altă parte, la receptarea „dualistă” a textelor poetice și gazetărești, evocând opiniile lui Mihail Dragomirescu, Eugen Lovinescu și Mircea Cărtărescu.

Axat pe aspectele conflictuale, spectacolul receptării, orchestrat de Adrian Dinu Rachieru, își vădește limitele datorită „fricii de întreg”, lecturii fragmentare, decontextualizate. Cu toate acestea, asemenea lui Gh. Grigurcu, el crede că, pentru a-l păstra în actualitate pe Eminescu, „controversa este cea mai bună naftalină” și că, prin „prezentificarea dilematică”, poetul devine, „con-viețuiește” cu noi.

Criticul situează această conviețuire sub zodia

„mirabilă” a prieteniei, a „conțelegerii”, utilizând un termen eminescian; nu întâmplător, alături de opera fanteziei poetice și de cea a reflecției gazetărești, el îi evocă „opera vieții”: încurajarea lui Creangă într-ale scrisului; opera și viața humuleșteanului, autor pe care „nu știi de unde să-l apuci”, cum a observat cândva un critic, și despre care unii cred că nu se mai poate spune nimic nou, sunt urmărite, ca la Eminescu, de la Anii de ucenicie până la spectacolul receptării. De aceea, cartea abundă mai mult în întrebări referitoare la personalitatea lui, decât în răspunsuri: „Este sociabil sau singuratic? O fi fost ateu sau «bun bisericaș»? În fine, trecând prin

«rolurile» de țăran, târgoveț, orășean, a rămas un om simplu sau a devenit un intelectual?”

Relectura critică, detașată de obses ia „virginității”, ce bântuie conștiința modernă, devine o terapeutică a contradicțiilor i reconci l iabi le între interpretările operei lui Creangă, o sinteză care pledează „pentru coexistența valorilor și simultaneismul opiniilor, oferind prin ștafeta generațiilor, dincolo de încrâncenări și fulgere

polemice, un dialog mirabil în ceea ce s-a numit, îndreptățit, spectacolul receptării.” (Ion Creangă. Spectacolul disimulării, Editura David Press Print, Timișoara, 2012, p. 14).

Capitolele, cu titluri provocatoare (Cei doi Creangă, O trinitate literară: catilinari, temperatori și coțcari, Viața ca autoficțiune, Esoterism și sexism, «Lada» lui Creangă), organizează discuția ținând cont de diviziunile firești ale operei, situând-o în contextul istoriei individuale și culturale; ele sistematizează opiniile exegetice autoritare și cele marginale, demontează prejudecăți, arată eficiența și limitele diferitelor metode critice, într-un discurs caracterizat prin limpezimea argumentației și eleganță stilistică.

Dincolo de toate, A. D. Rachieru reușește să stabilească și să comunice un acord empatic între valorile literaturii naționale (Eminescu și Creangă) și idealul estetic al cititorului din timpul nostru. De ce? Pentru că aceste „două umbre uriașe” „calcă, alături, în eternitate”, legate de „un destin comun în textura unei epoci”, unul „luând amprenta timpului imemorial”, celălalt – „a spațiului primordial”, în care ne mișcăm și

3noi, urmașii lor .

1 Adrian Dinu Rachieru, O întâlnire mirabilă: Eminescu-Creangă, Ideea Europeană, București, 2013.

2 Idem, Con-viețuirea cu Eminescu, Editura Junimea, Iași, 2013.

3 Idem, O întâlnire mirabilă: Eminescu-Creangă, p. 11.

recuperări

FlorinCOLONAŞ

Suceveanul Berman, un as al fotoreportajului

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

86

Revigorarea interesului pentru fotografie este din ce în ce mai evident pe plan mondial. Este normal ca un astfel de curent să traverseze şi teritorul românesc. Un exemplu îl constituie interesul a două instituţii muzeale, care au organizat aproape simultan, câte o expoziţie dedicată unui artist fotograf, extrem de activ între cele două conflagraţii mondiale.

Este vorba despre expoziţiile deschise la Muzeul Naţional Cotroceni, în perioada 25 septembrie – 25 octombrie, sub titlul „România interbelică în fotografiile lui Iosif Berman” şi la Biblioteca Naţională cu titlul „Iosif Berman, maestrul fotoreportajului românesc interbelic”. Iosif Berman se înscrie în peisajul artei fotografice din România, în rândul reporterilor-fotografi, evidenţiindu-se printr-o memorabilă notorietate, atât prin preocupările tematice cu o plajă extinsă, cât şi printr-o acuitate a imortalizării momentului, surprinzând cu ajutorul obiectivului aparatului său clipe cu adevărat importante, speciale şi pline de inedit.

Iosif Berman s-a născut la 17 ianuarie 1890, în familia lui David Berman, combatant în Războiul pentru Independenţă. Drept urmare a meritelor sale din campania de la 1877, unde fusese rănit, i s-au acordat „toate drepturile politice şi civile de cetăţean român”. De baştină, din Burdujeni Târg, astăzi cartier al Sucevei, viitorul fotoreporter şi-a făcut studiile liceale în fosta Cetate de Scaun a Moldovei şi a fost preocupat încă din şcoală de fotografie, gravitând în jurul celor ce practicau meseria, atât la cei cu ateliere, dar în egală măsură şi pe lângă cei ambulanţi. Adevărata „muză” a fotografiei l-a vizitat, evident, la Burdujeni, asta ca să fac o parafrazare după farsa într-un act intitulată „Muza de la Burdujeni” a lui Costache Negruzzi.

De fapt, era foarte legat de locul natal prin membrii familiei care erau încă acolo şi o cartolină ilustrată, din 1912, dovedeşte că expedia din Bucureşti cu regularitate către ai săi, câte un exemplar din „Gazeta ilustrată” (1911-1916) în care avea fotografii. Legături cu plaiurile natale îl fac să revină şi să surprindă elemente ale vieţii cotidiene. Procesiunile

religioase, dedicate Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, îi vor furniza un bogat material imagistic, pe care cu măiestrie îl va prelucra, obţinând scene de o mare amplitudine, în care fineţea observaţiei este pregnantă, dovedind un ochi sigur şi o sensibilitate deosebită.

„Tânărul cu ochii vii şi cu silueta filiformă”, aşa cum începe prefaţa catalogului de la Biblioteca Naţională (nici nu putea să arate altfel), spiritul său ardent, inteligenţa îi confereau forţa de a-şi da seama imediat ce era captivant în jurul său. Putea să fie altfel, decât filiform, un personaj care nu avea linişte, sau cum se spune în limbajul obişnuit, „nu stătea locului”? Era mereu pe drumuri, fie prin ţară, în cele mai fierbinţi locuri (leprozerie, inundaţii, minunea de la Maglavit, manifestaţii), fie prin Capitală, unde la aflarea unei ştiri, uneori lipsită de importanţă pentru alţii, cobora sărind treptele de la ultimul nivel al clădirii „Adevărul – Dimineaţa”, şi ca o vijelie se arunca în primul taxi sau trăsură şi „mână birjar!”

Ajungea întotdeauna printre primii, fie la un incendiu, fie la o înmormântare, la o ceremonie religioasă cu odoare şi moaşte, fie pentru a se număra printre cei care formau cortegiul funebru ce urma carul mortuar cu osemintele prea luminatului Domn Dimitrie Cantemir (1935) sau, de ce nu, la momentul când în faţa Poştei Române, de pe Calea Victoriei, se luptau mii de oameni pentru un numar de optzeci de

locuri de muncă. Momentul acesta imortalizat pe peliculă ne aduce aminte de unul dintre filmele neorealismului italian „Roma, ora unsprezece” (1952, regizor Giuseppe de Santis), unde pe o scară în spirală sute de fete aşteptau să intre la concursul pentru un singur post de dactilografă.

Regele Carol al II-lea şi Mareşalul Alexandru AverescuDeţinător: Muzeul Municipiului Bucureşti

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

87

recuperări

Scenele de grup ale oamenilor, Garda Regală trecând prin faţa celebrei „Capşa”, (Congresul Partidului Naţional Agrar, Partidul Poporului, cei ce aşteaptă să voteze) ca şi imaginile în care predomină tehnologia (Greva patronilor de autobuze, Congresul proprietarilor de autocamioane) posedă o încărcătură emoţională, pe care numai cel cu „ochii vii” o poate transmite privitorului.

Berman a lucrat mult, era într-o continuă competiţie cu el însuşi, şi, în acelaşi timp, cu ceilalţi fotografi ai epocii, şi existau suficienţi oameni valoroşi în presa românească interbelică. Intra în laboratorul său şi, precum chirurgul care operează pe cord deschis, ştia când intra, dar nu şi când ieşea. Aşa au trecut zilele şi mai ales nopţile unui fotograf la ziar. În zori, cohortele de vânzători ambulanţi de presă de toate vârstele preluau, care cum puteau, snopurile de ziare şi porneau în grabă să-şi vândă marfa într-un larmăt de nedescris, trezind capitala la viaţă. Era obişnuita, matinala scenă de pe Sărindar, epicentrul presei româneşti şi a gloriei acesteia între cele două conflagraţii mondiale. De multe ori, odată cu ei, pleca cu noaptea în cap şi Berman la te miri ce minune s-a mai întâmplat în zori de zi. Aşa îşi înţelegea munca un meşter care a trudit cu pasiune în atelierul de developat, care a fixat prin obiectivul aparatului său momente unice pe care

posteritatea, iată, le apreciază din plin. Berman nu a fost un cercetător în domeniul

fotografiei, aşa cum au fost alţi fotografi români, ci un pasionat, pur şi simplu, de fotografie, care, cum se spune, a furat meserie de la unul şi de la altul. Simţul estetic, proporţiile, încadrarea, perspectiva au fost regulile de aur ale producţiilor sale. A fost omul momentului. A surprins clipa! Şi, mai mult, a ştiut să colaboreze cu un excelent reporter, cu care a realizat splendide duete text-imagine, un entuziast, aşa cum era şi el. Personajul s-a numit Brunea-Fox, de fapt pseudonimul lui Filip Brauner, iar materialele celor doi din „Adevărul” şi „Dimineaţa” reprezintă adevărate lecţii despre ceea ce înseamnă ambele direcţii ale reportajului. Brunea-Fox, colaborator neobosit la diferite reviste între care nu lipsesc cele mai prestigioase publicaţii avangardiste: „75 HP”, „Integral”, „Punct”, „Puntea de fildeş”, „Clopotul”, „Cuvântul liber”, acest „trăpaş al scrisului”, cum l-a denumit un alt publicist, avangardistul Stephan Roll, şi aşa cum este caracterizat la pagina 672, a celui dintâi volum din „Dicţionarul general al literaturii române”, 2006. Inversând raportul ficţiune-realitate, Brunea-Fox care asemenea lui Puk, personajul său, „sări din mers în realitate, din poemul suprarealist în realitate”. Acest salt l-a purtat, acompaniat de Berman, din Nordul Bucovinei, la Porţile de Fier şi Ada Kaleh, din Bucureşti la Sulina (portul broaştelor) sau alte porturi unde nu se întâmpla nimic. Cu o operă reportericească egală cu marii ziarişti ai lumii, „însuşi reporterul”, cum l-a denumit Geo Bogza, Brunea-Fox rămâne în presa noastră un maestru al condeiului gazetăresc, reper pentru toţi cei ce îmbrăţişează jurnalismul.

Lui Berman i-a plăcut enorm să participe la campania etnografică iniţiată de profesorul Dimitrie Gusti prin diferitele regiuni ale ţării sau să fotografieze craniile colecţiei antropologice ale profesorului Rainer. A înregistrat pe peliculă obiceiurile, bucuriile şi tristeţile poporului, lăsându-ne mărturii de o inegalabilă valoare documentară.

Printr-un mare noroc, am avut ocazia ca prin mâinile mele să treacă un număr important de fotografii Berman şi aş vrea să subliniez că marea majoritate avea scris pe spate, cu cerneală neagră, cu o caligrafie remarcabilă, legenda fotografiei. De multe ori, textul era spumos şi dovedea faptul că fotoreporterul era nu numai un as al meseriei sale, dar şi un om de spirit, informat şi cultivat.

În consecinţă, a lăsat o zestre documentară absolut impresionantă, care, sunt sigur, va oferi încă multe subiecte de expoziţii sau albume, care vor pune în adevărata valoare truda pasionată şi fără tihnă a acestui „om cu o mie de ochi”.

Bucureşti. Restaurantul „Capşa”Deţinător: Biblioteca Naţională a României

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

88

recuperări

Suceava interbelică în luminile scenei

În vremea directoratului de la Teatrul Naţional din Cernăuţi (1927-1929), Victor Ion Popa a conceput şi a realizat câteva programe de extindere a teatrului „în afara“ activităţii de la sediu, printr-o conlucrare cu forţele culturale zonale, stimulând talente şi făurind repertorii. Un astfel de program a avut în vedere înfiinţarea secţiei teatrale a „Naţionalului“ cernăuţean pe lângă Reuniunea de Cântare „Ciprian Porumbescu“ din Suceava, în toamna anului 1928. Se justifica opţiunea lui V. I. Popa pentru această societate culturală devenită reper spiritual în viaţa publicului sucevean, prin vechimea ei considerabilă...

...În anul 1831, Clubul român din Suceava înfiinţează un compartiment de muzică şi teatru spre a promova în folosul populaţiei româneşti, din Bucovina aflată sub ocupaţie, cântece populare româneşti, muzică bisericească, teatru românesc. La început, activitatea compartimentului va fi supravegheată de Constantin Procopovici, iar din 1896 trece sub conducerea lui Severin Procopovici. Din acest compartiment va lua naştere societatea culturală Reuniunea de Cântare „Ciprian Porumbescu“. Numele i-a fost dat de Liviu Marian (fiul lui Simion Florea Marian), când societatea s-a întemeiat în toamna anului 1905. După cel dintâi război mondial, Reuniunea îşi face prezenţa publică în ziua de 24 noiembrie 1918, susţinând un concert festiv închinat armatei române. În aprilie 1921 este revitalizată secţia de teatru a Reuniunii prin reprezentarea pieselor Ariciul şi Sobolul de V. Eftimiu şi Nevasta lui Cerceluş de P. Locusteanu. Un moment de triumf în activitatea Reuniunii a fost spectacolul extraordinar din 1922 cu opereta Crai Nou. În răstimpul 1922-1926, Reuniunea de Cântare „Ciprian Porumbescu“, prin montările muzicale de mare succes (operetele: Crai Nou de C. Porumbescu şi Baba Hârca de Al. Flechtenmacher) şi prin numeroasele concerte de muzică instrumentală şi

vocală din repertoriul clasic, a contribuit la formarea şi menţinerea publicului pe un anumit nivel de cultură, configurând Suceava muzicală. Nu întâmplător, un cronicar de la „Glasul Bucovinei” (VIII, nr. 1850, 14 iunie 1925) menţiona: „Suceava este după Cernăuţi, desigur, oraşul cel mai muzical al acestui unghi de ţară românească“. În ziua de 10 iunie 1923, spre a comemora cei 40 de ani de la moartea lui Ciprian Porumbescu, Reuniunea prezintă opereta Crai Nou în

1regia lui Grigore Pantazi cu aceeaşi distribuţie de la spectacolul din 1922 (când s-au aniversat 40 de ani de la prima reprezentaţie a operetei, în 1882). Au cântat: Ioan Berhang, Liviu Halip, Nicu Ştefanschi, Procopie Rodinciuc, Elisa Manug, Profira Ieşan. Orchestra regimentului 113 Infanterie a fost dirijată de August Karnet. Colectivul artistic sucevean îşi va omagia liderul spiritual şi-n satul Stupca, unde este înmormân-tat. Parastasul, oficiat de preotul paroh Mironovici, va fi urmat de cuvântul omagial al lui Severin Procopovici, preşedintele societăţii culturale. Au avut loc, apoi, turnee la Botoşani şi Rădăuţi. Spectacolele vor fi răsplătite cu aplauze, ovaţii şi onoruri din partea publi-cului şi a oficialităţilor. Sub egida Reuniunii se va desfăşura în 19 mai 1923, la „Dom Polski“, Concertul

2de vioară , avându-l ca solist pe George Enescu (după un turneu american), acompaniat la pian de N. Caravia. Şi, tot sub aceeaşi egidă, tenorul Piotr Romanovski, de la Opera din Varşovia (reînnoind legăturile culturale româno-polone), susţine un concert din muzică de operă. Pentru că acest gen de muzică îşi avea publicul său, Reuniunea va organiza frecvent concerte de arii şi coruri din opere (Verdi, Délibes, Flotow, Bizet, Gounod, Mozart). În februarie 1924, Reuniunea deschide o şcoală de muzică, având cursuri pentru pian (August Karnet), vioară (Dim. Voevidca), canto (Maria Karnet). Uneori spectatorii primeau informaţiile necesare, prin intermediul unor prelegeri, privind viaţa şi activitatea autorului ce urma să fie jucat. Ştefan Pavelescu, deţinând şi funcţia de bibliotecar al Reuniu-nii, conferenţiază (19 ianuarie 1927) despre Teatrul lui Caragiale, pregătind publicul pentru „seara Caragiale“, când secţia de teatru va reprezenta comediile: Conu Leonida faţă cu reacţiunea şi O noapte furtunoasă, cu Eugen Chirovici, Gh. Ruptaş, Mimi Chirovici, Gh. Socoliuc, Şt. Pavelescu. Fostul actor al Teatrului Naţional din Bucureşti, Constantin Mărculescu, după ieşirea la pensie, s-a stabilit la Suceava, devenind directorul artistic (din aprilie 1928) al Reuniunii pentru spectacolele de comedie şi dramă. Sub îndrumarea sa vor fi montate drama Mândrie şi amor de Georges Ohnet, cu Lucreţia Ionescu-Milano, Mimi Chirovici, C-tin Mărculescu, Eug. Chirovici, N. Mihuţa, şi

NicolaeHAVRILIUC

Pagini (uitate) din istoria teatrului românesc

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

89

recuperări

comedia Deputatul tatei, localizare de A. C. Brăiloiu, cu aceeaşi distribuţie...

... În contextul sărbătoririi celor 25 de ani de activitate scenică a Reuniunii de Cântare „Ciprian Porumbescu“ (desfăşurate pe întreg parcursul anului 1928), prilej de a consemna experienţa atâtor spectacole şi concerte, ia fiinţă secţia teatrală a „Naţionalului“ cernăuţean la Suceava. Chiar de la început „scena suceveană“ se va axa pe speciile teatrului muzical, considerate ca un element de continuitate, abordând în acelaşi timp şi teatrul în proză, în special comedia. Într-o „cronică“ din „Glasul Bucovinei” (XI, nr. 2808, 11 noiembrie 1928), această secţie de teatru este denumită Teatrul Naţional din Suceava.

Spectacolul inau-gural s-a produs cu piesa Extemporalul, o prelucrare de Paul Gusty (după comedia lui Sturm), în regia lui Iancu Economu, de la Teatrul Naţional din Cernăuţi. Alături de Grigore Vasiliu, viitorul Birlic, de la acelaşi teatru, în spectacol apar actorii suce-veni: Ştefan Pavelescu, Eugen Chirovici, Jenny Nimigean, Gh. Ruptaş, Coca Sepciuc etc. Repertoriul pe anul 1928 includea opera comică Beizadea Epaminonda de Ed. Caudella, cu

3Ioan Berhang, Şt. Pavelescu, Oc. Rodeanu, At. Mitric , Eleonora Franke, Elisa Manug, şi comedia Avarul de Molière.

La 10 ianuarie 1929 s-a ţinut la Reuniune Adunarea generală ordinară. Severin Procopovici, prezentând raportul de activitate, renunţă la funcţia de preşedinte din cauza bătrâneţii. Noul preşedinte al Reuniunii va fi ales în persoana lui Ştefan Paveleseu.

În prima parte a anului 1929, repertoriul „scenei sucevene“ înscrie comedia Prostul de Ludwig Fulda, cu Lucreţia Ionescu-Milano, Nicu Mihuţa (elev la clasa prof. Mihai Codreanu de la Conservatorul din Iaşi), El. Franke, Mioara Samson, Frizzi Müller, Şt. Pavelescu, Eugen Chirovici, Gh. Ruptaş, în regia lui Şt. Pavelescu. Pentru publicul meloman se montează opereta Vânt de primăvară de Ernst Reitterer, în

direcţia de scenă a lui Şt. Paveleacu şi Eug. Chirovici. Orchestra a fost dirijată de August Karnet, iar baletul fiind pregătit de Mimi Scherzer. Printre interpreţi s-au numărat: Lucreţia Ionescu-Milano, El. Franke, Margareta Burduhos, Rica Wijnitzer, N. Mihuţa.

Pe 15 august 1929 încep repetiţiile piesei Institutorii de Ernst Otto, în regia lui Şt. Pavelescu. Piesa are ca temă fragilitatea valorilor aflate în conflict

deschis cu nonvaloarea. Rolurile, fiind dificile, sunt interpretate de actori cu experienţă: Alois Franke (actor la „Wolkstheater“ din Viena), Jenny Nimigean, Şt. Pavelescu, Eug. Chirovici, Gh. Ruptaş, Nora Franke, Şt. Socoliuc. După repre-zentaţiile din 18 şi 19 septembrie 1929 de la Suceava, piesa Institutorii este jucată în lunile următoare la Fălticeni, Gura Humorului şi Botoşani, cu Erika Schey-Voevidca (artistă din trupa lui W. Popp şi E. Brodowska), E. Iliescu, Emilia Rodinciuc, Traian Rodinciuc.

În ziua de 14 octombrie 1929 la „Dom Polski“, Reuniunea organi-zează un Festival Eminescu (prilejuit de împlinirea celor

40 de ani de la moartea poetului). Ştefan Pavelescu ţine conferinţa Ce a adus nou Eminescu în poezia noastră. Au fost interpretate lieduri pe versuri eminesciene de către Octavia Lupu-Morariu şi Ştefan Ionescu-Milano.

Spectacolele Reuniunii de Cântare „Ciprian Porumbescu“ se bucurau de aprecierea publicului sucevean, care vedea în acestea un început de teatru instituţionalizat. Prin plecarea lui Victor Ion Popa de la conducerea „Naţionalului“ cernăuţean, în august 1929, Reuniunea rămâne fără veghea scenei cernăuţene. Spre a-şi întări forţele, ştiindu-se o prezenţă scenică agreată de public, secţia de teatru a Reuniunii va colabora cu Liga Culturală, reprezentând pe 3 noiembrie 1929 comedia Doctor fără voie de Molière. Interpreţii (beneficiind de costumele împrumutate de la „Naţionalul“ cernăuţean), Erica Voevidca, Eusebia Iliescu, Eug. Chirovici, Şt. Pavelescu, Gh. Ruptaş se vor întrece într-un spectacol de ţinută, jucând, imediat după premieră, şi-n alte oraşe bucovinene. În cuvântul

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

90

recuperări

de deschidere, Teodor Coclici, preşedintele Ligii Culturale, va anunţa trecerea secţiei de teatru a Reuniunii sub o noua egidă.

Cu forţe proprii, dar primind sprijin sau colaborând cu alte societăţi culturale sucevene (printre care şi societatea „Principele Mircea“), Reuniunea îşi continuă activitatea în 1930, reprezentând comedia O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale (martie 1930), cu aceiaşi interpreţi apreciaţi de public: Mimi Chirovici, Şt. Pavelescu, Alois Franke, Eug. Chirovici, O. Modreanu. Spectacolul, un succes al stagiunii, a fost in-clus şi-n programul festivităţilor pentru ziua de „Sânziene“ (iunie 1930). În septembrie 1930 vede lumina rampei drama psihologică Pescuitorii de umbre de Jean Sarment, cu El. Franke, Eusebia Iliescu, Şt. Pavelescu. Nicu Mihuţa, actor la „Naţionalul“ ieşean, în rolul alienatului Jean este impresionant. Spectacolul se joacă şi la Fălticeni.

Liga Culturală şi Reuniunea de Cântare „Ciprian Porumbescu“ vor comemora 40 de ani de la moartea lui Vasile Alecsandri (întregind suita omagierilor desfăşurate la Cernăuţi şi Iaşi) printr-un „Festival Alecsandri“ în noiembrie 1930, la Gura Humorului. Programul va include conferinţa „Comediile lui Alecsandri“, susţinută de Şt. Pavelescu, şi reprezentarea piesei într-un act Rămăşagul de V. Alecsandri, cu El. Franke, Eusebia Iliescu, Frizzi Müller, Renny Neher, Şt. Pavelescu.

Sub îndrumarea lui Şt. Pavelescu se pune în studiu opereta Vânzătorul de păsări de Zeller, cu L. Ionescu-Milano, Em. Rodinciuc, Silvia Culin, Şt. Ionescu-Milano, Margareta Burduhos, Gh. Ruptaş, Aglaia Botezat, Oct. Rodeanu. Conducerea muzicală i-a aparţinut lui August Karnet. Premiera a avut loc în martie 1931. De un succes răsunător, prin cronici elo-gioase şi aplauze la scenă deschisă, s-a bucurat spectacolul sucevean la Botoşani.

Din 1932, Reuniunea de Cântare „Ciprian Porumbescu“ este denumită Reuniunea muzical-dramatică „Ciprian Porumbescu“. Ca şi-n anii precedenţi, activitatea scenică se desfăşoară cu aceeaşi asiduitate. În ianuarie 1932, Reuniunea împreună cu Liga Culturală prezintă la „Dom Polski“ opereta Florin şi Florica de V. Alecsandri, cu Silvia Culin, Şt. Pavelescu, Gh. Ruptaş. Muzica va fi adaptată de Gretl Franke, August Karnet, V. Morariu. În februarie-martie 1932, cele două societăţi culturale serbează „Centenarul morţii lui J. W. Goethe“, prin reprezentarea pastoralei Dragoste cu toane de Goethe, cu Eusebia Iliescu, Silvia Culin, Şt. Pavelescu, Eugen

Fomino. Preluând textul comediei Anonimul de Arnold şi Bach de la „Naţionalul“ cernăuţean, Reuniunea îl transpune într-un spectacol de mare succes, cu El. Franke, Silvia Culin, Oct. Rodeanu, Eug. Fomino, Gh. Ruptaş, C. Tăbăcaru. Direcţia de scenă i-a aparţinut lui Şt. Paveleacu.

Audienţa evidentă la publicul spectator cât şi solicitările venite din partea acestuia determină Reuniunea să pună în studiu, în vederea unei alte premiere, opereta Mam'zelle Nitouche de Şt. Meilhac şi A. Milland, muzica de Hervé, cu Eusebia Iliescu, Şt. Paveleacu, El. Franke, O. Modreanu, Silvia Culin, Gh. Socoliuc.

Din această neobosită şi prolifică Reuniune muzical-dramatică „Ciprian Porumbescu“ a Sucevei interbelice se va ivi în anii '50 Ansamblul de Cântece şi Dansuri „Ciprian Porumbescu“, stimulator şi continuator demn al forţelor spirituale din ţinutul bucovinean. Îmi amintesc, fiind copil pe meleaguri bucoviniene, că eram adeseori spectator la concertele acestui Ansamblu, atras, inexplicabil, de frumuseţea şi glasul cântăreţei Artemiza Bejan.

NOTE1 Grigore Pantazi este autorul baletului Povestea

Soarelui, pe nedrept uitat astăzi, al cărui scenariu se organizează în jurul unor motive din basmele populare bucovinene şi ardeleneşti. Înainte de primul război mondial, Gustav Mahler, directorul Operei Imperiale din Viena, a vrut să includă baletul în repertoriu, dar a fost respins de Mareşalul Curţii Imperiale pentru că era „prea românesc“. Manzotti, coregraful de la Scala din Milano, a avut cuvinte de laudă pentru această lucrare, iar Carmen Sylva, regina Elisabeta a României, a fost încântată că autorul i-a dedicat baletul. Povestea Soarelui este reprezentat la Cernăuţi pe scena Teatrului Naţional în ziua de 31 martie 1932, când Grigore Pantazi este sărbătorit, în cadru festiv, la împlinirea vârstei de 60 le ani.

Din creaţia coregrafică a lui Grigore Pantazi mai fac parte: baletul Nippes (montat în stagiunea 1927/ 1928 la Opera Naţională din Bucureşti) şi feeria Tricolorul (jucată la Cernăuţi în ziua de 26 octombrie 1928, la semicentenarul societăţii „Junimea“).

2 Marele concert Enescu la Suceava, în „Glasul Sucevei”, I, nr. 8, 27 mai 1923, p. 2.

3 Atanasie Mitric, născut 1901 la Crasna Putnei – mort 18 iunie 1944 la Bucureşti. A urmat Şcoala normală din Cernăuţi, apoi actoria la Conservatorul de Artă Dramatică din Cernăuţi. Pe scena „Naţionalului“ cernăuţean joacă în: Viforul de B. Delavrancea, Azilul de noapte de M. Gorki, Păpuşile de P. Wolff, Înşir'te mărgărite de V. Eftimiu, Nepoftitul de Tristan Berhard, Taras Bulba dramatizare (proprie) după N. V. Gogol. A mai dramatizat balada Mioriţa şi romanele lui Liviu Rebreanu, Ion şi Pădurea spânzuraţilor. Scrie comedia pentru copii Eroii lui Ţopăilă. În 1940 se mută la Bucureşti, la Teatrul Municipal, apoi trece la Radio Bucureşti, unde se remarcă prin scenariul radiofonic Viaţa lui Ciprian Porumbescu.

cronica plastică

SabinaFÎNARU

Lumea iluzorie și iluzia artistică

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

La Galeria de Artă „City Gallery”, s-a deschis, pe 24 Ianuarie, Salonul anual de artă 2013, expoziția artiștilor suceveni profesioniști, membri ai Uniunii Artiștilor Plastici – Filiala Suceava, în care sunt expuse 100 de lucrări, organizate de Lucia Pușcașu, președinta U.A.P. Suceava.

Ideea care coagulează expoziția este spațiul bucovinean și, de aceea, genul privilegiat este peisajul. Dispunerea tablourilor cu această temă în spațiul expozițional, segmentat în șapte secvențe, este însă dinamică: în zonele reastrânse, ele le încadrează pe celelalte, cuprinzându-le parcă în interiorul lor, iar în cele mai ample, configurează un centru tare, din care iradiază mai multe forme de expresie.

Bucovina terestră și spiritualăVarietatea stilurilor și a punctelor de orientare a

privirii este și ea relevantă: de la Bucovina stilizată simbolic în naturile statice ale lui Cătălin Chifan, cu forța lor cromatică și elementele care exprimă plenitudinea existenței cotidiene, și cea fizică a lui Irinel Chișcă, învăluită în singurătatea și melancolia naturii, care se retrage parcă din fața ochilor, la peisajele de iarnă ale lui Vasile Siminiuc, a căror armonie compozițională este concurată de neliniștea așezării culorilor pe pânză și, în sfârșit, la viziunea robustă a lui Gabrel Baban, care integrează în ordinea eternă a cosmosului stilul patriarhal de viață, a cărui frumusețe vitală este sugerată de cuibarul rotit al tușei. Termenul de contrast al acestei teme îl constituie tablourile lui Călin Baban, ale cărui peisaje din Amsterdam, în aparența lor decorativă și geometrică, în simplitatea abstractă a liniilor și puritatea monotonă și uniformă a culorii, sugerează spiritul ascetic protestant, stranietatea singurătății într-o lume cu materialitate densă, din care evadarea este singura soluție a libertății, reprezentate prin imaginile plutirii și ale zborului.

Desigur, expoziția ne seduce chiar de la începutul ei, cu deliciile dintotdeauna pe care le oferă lucrările unor pictori care au făcut „școală”, precum Veronica Gridinoc, cu acuarelele învolburate de întunecatele ape izvorâte din tainițele și lăcașurile Bucovinei (Daniil Sihastru), sau Dumitru Rusu, ale cărui peisaje înalte sunt absorbite parcă de sobrietatea cerului, într-o plutire ireală; o transfigurare aproape completă a lor o vedem în tablourile lui Niculai Moroșan, ale căror transparență și strălucire par îngerești

și pe a cărui pânză presimți caracterul reversibil dintre cele două lumi, ori dintre natură și arhitectură (Fără sfârșit, Domul).

La Pușa Pâslaru, această reversibilitate se întruchipează din dinamica spațiilor pline și goale, a organicului și anorganicului, componente ale vieții terestre și ale celei celeste, sacre, exprimate prin simbolul pomului, în lucrările Axis mundi și Infinit. În Lăcașul sfânt și Pătrăuți, Lucia Pușcașu surprinde, într-un fel de „realism extatic”, schimbul simbolic, imposibil de altfel, dintre valori situate la distanță radicală. Imaginile din planul real-de-grad-secund (picturile de pe zidurile mănăstirilor pictate), ale tablourilor-din-tablou, se preling dincolo de contururile care le codifică sensul, creând, în această expansiune, o mișcare pe care Barthes o numește punctum în cartea sa despre fotografie; ea exprimă „aventura” unei viziuni și reflecții legate de temele privirii și eului, o căutare între mai multe tărâmuri, care nu „ancorează” niciodată; astfel, dimensiunea fantasmatică a obiectului dublează „referința fondatoare”, clatină realul, înfruntă timpul și orientează intenția de lectură spre ideea sacralizării vieții profane și a omului, a cărui podoabă împărătească este vocația sfințeniei (Poarta împăratului și Soția împăratului).

Desigur, această temă a sacrului este exprimată în limbaj individual de către mai mulți pictori: de Traian Postolache, al cărui Canon suscită rădăcinile simbolice aurorale ale creștinismului prin temă și antichizarea cromatică; de Georgeta Gheorghiu, cu al său Scut dacic, care coboară dincolo de ele, în substratul care amestecă istoricul cu fabulosul, temperate de mandala cruciformă în care sunt integrate; de Emilia Burlacu, care autohtonizează, într-un fel de sinteză picto-narativă de factură folclorică, istoria sacră, naționali-

91

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

cronica plastică

zând-o prin întâlnirea ei cu tradițiile și cu oamenii locului.

Variațiuni tematice. PortretePeisajele și compozițiile lumii bucovinene și

ale temei pandante, a sacrului, sunt realizate în tehnici și viziuni diferite, prin surprinderea unor elemente generice pentru spiritul de aici și acum. Viorica Moruz combină pictura cu designul, aplicând culorile pe materiale textile brocate, Constantin Ungureanu-Box reinterpretează – pentru a câta oară? - unul și același pâlc vegetal misterios, cu aceeași energie germinativă surprinsă în elementaritatea ei, iar Oana Hrișcă creează din imaginea unei căpițe și, implicit, a toamnei, un dramatic vârtej cosmic, un titirez ludico-ironic al trecerii vieții. Aceasta este salvată cu tandrețe în naturile statice de către Iulian Asimionesei, ale căror tușe sigure sunt concurate de neliniștea din fundalul pe care sunt așternute, sau de către Camelia Rusu Sadovei, prin senzualitatea luminoasă a tablourilor cu gutui și caise. Schițele și crochiurile ei în culoare sugerează, prin transparență și frăgezimea lor, fragilitatea și frumusețea umană, pe care Iulian Asimionesei o transformă într-o adevărată alegorie în Viziunile sale, în care omul și obiectele create de el au aceeași soartă și joacă același scenariu dramatic și fatal, al dispariției.

Acestuia îi dedică Raluca Schipor, în stil romantic, o Apologie, în tablouri emoționante prin dantelăria formelor și a tehnicii înseși de reprezentare. Alteori, ca în compozițiile lui Anton Costîn, imaginile sugerează alienarea sau misterul „lumii”, situate între polii maladivului și ai desfătării. Expresivitatea portretelor lui Mihai Pînzaru Pim izvorăște din privirea ironică prin care esențializează trăsăturile individuale. Iar Iulia Andrieș extrapolează acest mod de a privi în pasta grea, în culoarea puternică și în aspectul carnavalesc ori exotic al figurilor umane. Spre aceeași poetică a măștii se orientează și Eugenia Goraș, ale cărei picturi, construite din imagini încastrate și suprapuse, sugerează distanța critică față de lumea al cărei principiu este indeterminarea. Punctul de contrast al tuturor portretelor este reprezentat de tablourile lui Ioan Coțofan, al cărui realism aproape fotografic este înnobilat de puritarea culorii, ce dă strălucire materiei, văzute ca esență a umanului.

Indiferent de scara ori de amploarea reprezentării, „principiul plăcerii” guvernează instanțele discursurilor, exprimând emoția eului în fața lumii văzute fie în totalitatea, fie în fragmentaritatea ei. Astfel se întâmplă și în micile tablouri cu structuri germinative ale Loredanei Ceică, ori în imaginile pline de senzualitate și feminitate ale Oanei Chinchișan, în viziunea stilizată a lui Nicolae Ferbei, ori în elanul experimental al lui Ovidiu Buzec, în iluziile optice ale graficii lui Dan Grigoraș și în metaloplastiile lui Viorel Grigoraș, în tapiseria Marcelei Larionescu, în relieful de ghips patinat al Rodicăi Ungureanu și în Spirala „nesfârșită” a sculptorului Mircea Dăneasă.

Pentru că, până la urmă, reprezentarea lumii, iluzorii în esența ei, cere o modalitate analogă de gândire, care este oferită de însăși iluzia artistică.

biblioteca Bucovina literarăbiblioteca Bucovina literară

92

Emanuel Guralivu, un boxer cu pumnii fragili, Charmides, Bistriţa, 2012

Daniel Bănulescu, Vrei să fii prietenul lui Dumnezeu?, Bistriţa, Charmides, 2013

Daniel Bănulescu, Te pup în fund, conducător iubit!, Bistriţa, Charmides, 2013

Ştefan Manisa, Bonobo sau cucerirea spaţiului, Bistriţa, Charmides, 2013

Stan V. Cristea, Fotografii la periscop, Craiova, Aius, 2013

Octavian Soviany, Călcâiul lui Magellan, Bucureşti, Cartea Românească, 2014

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

TheodorCODREANU

Încă un semnal de alarmă pentru „Limba română”

Marele matematician şi umanist deopotrivă, academicianul Solomon Marcus, îmi atrage atenţia asupra unui paradox de care numai noi, românii, suntem parcă în stare: nu ne putem armoniza idealurile şi faptele nici în momente de criză ale istoriei, părăsind minima moralia de care au dat dovadă înaintaşii noştri în momentele de răscruce precum cele de la 1848 sau de la 1918. (A se vedea Solomon Marcus, Un semnal de alarmă: Limba română, în „Contributors.ro”, ediţie online, 15 decembrie 2013). De data aceasta se află în joc supravieţuirea unei reviste care, de peste două decenii, militează, la Chişinău, pentru duhul Limbii Române (scriu cu majuscule aşa cum a făcut-o mereu Grigore Vieru), în condiţiile supremaţiei moldovenismului devenit doctrină de stat imediat ce a fost părăsit spiritul Declaraţiei de Independenţă (27 august 1991), conform căruia limba de stat trebuia să devină Limba Română. Este vorba despre revista omonimă celei de la Bucureşti, Limba română, editată sub egida unei instituţii ea însăşi în veşnică primejdie de a fi agresată de „moldoveniştii” rusofoni (incendiată, acuzată de „fascism românesc” etc.): Casa Limbii Române. Revista a apărut neîntrerupt, din 1991, deşi cu mari sacrificii, datorită iniţiatorilor şi continuatorilor Ion Domeniuc, Nicolae Mătcaş, Alexandru Bantoş, sprijiniţi de spiritul tutelar al lui Eugen Coşeriu, lingvistul de geniu descins din Basarabia.

Dar în ce constă paradoxul de la care am pornit? La 5 decembrie 2013, în sfârşit, Curtea Constituţională de la Chişinău a admis că limba oficială a Republicii Moldova trebuie să se numească limba română. Formal, evenimentul a fost salutat şi la Bucureşti, chiar şi în condiţiile lipsei de „coabitare” dintre preşedinţie şi guvern, o maladie care confirmă din nou teoria golului etnic la români elaborată de Mihai Eminescu, maladie care face din ţara noastră una dintre cele mai slabe politic din Europa (cu toate celelalte grave

consecinţe, în plan economic, cultural etc.). Discordia şi-a arătat imediat colţii: în faţa retoricii preşedintelui Traian Băsescu, „naţionalist” când are nevoie de susţinere electorală, s-au arătat reticenţi premierii Victor Ponta şi Iurie Leancă. Premierul României a mers chiar mai departe susţinând că Republica Moldova trebuie sprijinită de România, în primul rând, cu fapte, nu cu vorbe din regatul demagogiei. Într-adevăr, e ceea ce trebuie să primeze în relaţiile dintre cele două state. Numai că faptele se tot lasă aşteptate de două decenii încoace! Atrage atenţia d-l acad. Solomon Marcus: „Cultura în limba romană este miza principală a colaborării dintre România si Republica Moldova, ea este garanţia unei solidarităţi de durată, deoarece vine din istorie şi ţine de straturile cele mai profunde ale numitorului comun al celor de la stânga şi de la dreapta Prutului.”

De aceea, vin şi fac un apel la guvernul României că e nevoie stringentă de fapte şi-n ce priveşte supravieţuirea financiară a unei reviste-fanion cu titlul Limba română, aflată acum în primejdie să dispară (ultimul număr fiind 9-12/ 219-222 din 2013), paradoxal, tocmai când Curtea Constituţională a admis legitimitatea etnonimului pentru spaţiul basarabean. Ştim că se cheltuiesc uneori zadarnic sume importante în cadrul Departamentului Politici pentru Relaţia cu Românii de Pretutindeni. Ce-i drept, românii basarabeni nu sunt chiar de… pretutindeni! Dar cu atât mai mult. Pe de altă parte, are perfectă dreptate d-l acad. Solomon Marcus când pune şi întrebarea: „Dar, în noile condiţii, nu ar trebui ca şi Guvernul de la Chişinău să sprijine această revistă?” Într-adevăr. Poate că ar trebui să ne reamintim şi de versurile lui Vasile Alecsandri, ca să punem la treabă cele două guverne în slujba Limbii Române: Unde-s doi, puterea creşte/ Şi duşmanul nu sporeşte.

Altfel salvarea limbii române la Chişinău, cu atâţia neprieteni confruntându-se, riscă să devină vorbă goală, cu atât mai mult, cu cât pe tarabele cu ziare şi reviste din toată Republica Moldova abia dacă zăreşti câte o publicaţie în limba română. Şi asta după aproape un sfert de veac de când Marea Adunare Naţională de la Chişinău hotărâse încă de la 27 august 1989 asupra voinţei de autodeterminare naţională a românilor basarabeni.

apel

93

biblioteca Bucovina literarăbiblioteca Bucovina literară

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

94

anunţ

Editura Adenium – Concurs de debut – 2014

Editura Adenium, cu sediul în Iaşi, Aleea Copou nr. 3, anunţă lansarea celei de-a doua ediții a concursului său de debut, pentru următoarele genuri literare și/ sau grafice:

1. Poezie2. Proză3. Eseu4. Teatru5. Literatură pentru copii6. Bandă desenată & miniatură grafică.Concursul, care se va desfaşura anual,

face parte din strategia editurii de a sprijini autorii încă nedebutaţi în volum.

Concurenţii sînt invitaţi să expedieze prin poştă, pe adresa editurii, manuscrisele pe care doresc să le înscrie în concurs.

Coletul va conţine două plicuri:- Unul care va conţine manuscrisul în

format print şi electronic (CD, stick etc.).- Unul care va conţine datele dv. de

identificare: nume prenume, adresă, număr de telefon, adresa de poştă electronică.

Atenţie! În locul numelui şi prenumelui, manuscrisele vor fi „semnate” cu un motto, care va fi menţionat şi pe plicul ce conţine datele de identificare.

Manuscrisele sînt aşteptate la sediul Editurii Adenium, pînă pe data de 15 mai 2013, data poştei.

Într-o primă etapă, editura va selecta cele mai bune zece manuscrise pentru fiecare dintre cele șase categorii de opere supuse concursului. Ulterior, cele patruzeci de manuscrise pentru genurile literare pentru adulți vor fi supuse atenţiei unui juriu alcătuit din scriitori şi critici literari.

Un alt juriu specializat va evalua propunerile din domeniul literaturii pentru copii, benzilor desenate şi al graficii miniaturale.

Pentru fiecare gen din concurs, vor fi

Mircea Muthu, Repere culturale transilvane, vol. I, Cluj-Napoca, Eikon, 2014

Dumitru Cristian Amzăr, Studii etno-sociologice, Cluj-Napoca, Eikon, 2013

Nicolae Labiş, Opera poetică, vol. I, ed. critică şi introducere de Mircea Coloşenco, Iaşi, Timpul, 2013

Gabriel Dimisianu, Sfârşit şi început de secol, Bucureşti, Cartea Românească, 2013

Mircea Anghelescu, Poarta neagră. Scriitorii şi închisoarea, Bucureşti, Cartea Românească, 2013

Dan C. Mihăilescu, Castelul, biblioteca, puşcăria. Trei vămi ale feminităţii exemplare, Bucureşti, Humanitas, 2013

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

95

anunţ biblioteca Bucovina literarăbiblioteca Bucovina literară

Ion Mureşan, Cartea de iarnă, Bistriţa, Charmides, 2013

Alexandru Uiuiu, Ţara ascunsă, Bistriţa, Charmides, 2012

Ion Mureşan, Oglinda aburită. Eseuri conversaţionale, Bistriţa, Charmides, 2013

Viorica Petrovici, Sfinxul şi oglinda de jad, Bistriţa, Charmides, 2013

Ioan Milea, Brevilocviu, Bistriţa, Charmides, 2013

Răzvan Voncu, O istorie literară a vinului în România, Bucureşti, Curtea Veche, 2013

declarate cîştigătoare volumele care vor obţine cea mai mare medie a notelor acordate de membrii juriilor.

Cîştigătorii vor fi anunţaţi la începutul lunii septembrie.

Tipărirea celor patru volume declarate cîştigătoare va începe imediat după anunţarea învingătorilor. Volumele vor lansate la Gaudeamus, tîrgul de carte de toamnă de la Bucureşti şi se vor bucura de sprijinul integral al editurii în procesul de promovare – publicitate, serviciu de presă, alte lansări publice. Autorii premiaţi vor primi cîte 50 de exemplare din cărţile lor pentru propria lor activitate de promovare.

Cum se știe din comunicatele noastre și din presă, volumele declarate cîștigătoare la ediția de anul trecut au apărut, au fost lansate la tîrgul de carte de toamnă și la alte evenimente din toată țară, au provocat ecouri în presa de specialitate.

În rezumat:- concurs de debut pentru poezie, proză,

eseu, teatru, literatură pentru copii, bandă desenată & grafica miniaturală

- termen de expediţie: 15 mai 2014- Adresa editurii: Aleea Copou nr. 3, IaşiData lansării,10 Ianuarie 2014.

Liviu Antonesei, director editorial

PS

Poate sînt necesare cîteva precizari:

1. Prin autor nedebutat înţelegem autor care nu a publicat nici o carte, indiferent de domeniu.

2. Concursul este deschis tuturor autorilor de limbă română, indiferent dacă au domiciliul în ţară sau nu.

3. Deciziile juriilor sînt suverane, definitive, irevocabile.

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

96

DIRECŢIA SILVICĂ SUCEAVA

cu sediul în Suceava, bd. 1 Mai, nr. 6,telefon 0230/217.685, fax 0230/521.783

ORGANIZEAZĂ:

Licitaţii şi negocieri pentru vânzarea masei lemnoase pe picior şi a masei lemnoase fasonate, în conformitate cu prevederile Regulamentului de vânzare a masei lemnoase, aprobat prin O.M. 1898/2010.

Datele organizării licitaţiilor, volumele de masă lemnoasă scoase la licitaţie, precum şi alte detalii pot fi consultate la adresele: www.rosilva.ro, respectiv la www.silvasv.ro.

Licitaţiile se desfăşoară lunar, la datele comunicate pe site-urile de mai sus.

Alte informaţii suplimentare se pot obţine la telefon 0230/217.685, de la Biroul Producţie.

sumar:

autografIon Mureşan – Întoarcerea lui Ulise .........................................................................................................................1jurnal comentatLiviu Ioan Stoiciu – Banul public şi vizibilitatea scriitorului român .......................................................................2aforismeGheorghe Grigurcu – „Poetul care pozează poeziei” ...............................................................................................5invitatul revisteiJohann Lippet – „Eu nu sunt unul care vede în scriitor un semi-Dumnezeu. Eu văd în scriitor un om înţelept, un om foarte normal”.......................................................................................................................6cronica literarăIoan Holban – Frânturi din viaţa de zi cu zi ...........................................................................................................10Adrian Dinu Rachieru – Nicolae Coande sau „Imnul deriziunii” .........................................................................12Ioan Ţicalo – Un adevărat monument literar .........................................................................................................15Constantin Blănaru – Un roman de valoare ...........................................................................................................18poesisMiron Kiropol .........................................................................................................................................................20Igor Ursenco............................................................................................................................................................21eminescianaTheodor Codreanu – Filosofarea eminesciană în viziunea lui Anton Dumitriu .....................................................23N. Georgescu – Texte ziaristice eminesciene neincluse în ediţii.............................................................................24drept la replicăIon Cozmei – Urme de praf în „marţologia” filipciuceană ...................................................................................29Nicolae Cârlan – După un drept la replică... neonorat...........................................................................................31portret în cărbuneAl. Cistelecan – Basarabeanca electrică (Olga Cantacuzino) ...............................................................................32teatruMatei Vişniec – De ce Hecuba (fragment)..............................................................................................................35liber pe contrasensAdrian Alui Gheorghe – Despătimirea de literatură ..............................................................................................39etnologicaPetru Ursache – Fenomenologia invenţiei. Capodopera divină .............................................................................41apostrofMagda Ursache – Un suflet este o teofanie.............................................................................................................47refluxAlexandru Ovidiu Vintilă – Petru Ursache şi a sa Etnosofie .................................................................................51ecouriCarmen Veronica Steiciuc – Impresii de la FILIT ..................................................................................................53recenziiDaniela Micu – Despre crăparea măştilor şi imperativul coborârii în interior .....................................................56L. D. Clement – Codurile lui Cezar Straton ...........................................................................................................57Petrişor Militaru – Secunditatea sufletului şi a apei ...............................................................................................58Emil Simion – Ion Cozmei – statornic fior lângă inima poeziei ............................................................................60prozăFlorin Iaru – Epice ..................................................................................................................................................62Constantin Blănaru – Schimbarea reginei ..............................................................................................................64eseuLuiza Mitu – Influenţa filosofiei lui Stéphane Lupasco în gândirea şi experienţa estetică a lui Eugène Ionesco ...............................................................................................................................................65Paul Gorban – Diadele textului/poeticii postmoderne: real vs virtual ...................................................................67epistolarConstantin Hrehor – Aurel Dumitraşcu ..................................................................................................................70liriceEstera Stanciuc........................................................................................................................................................71Lavinia Loredana Nechifor .....................................................................................................................................72Vlad A. Gheorghiu ..................................................................................................................................................73sondajFlorin Dan Prodan – Despre poezia secolului 21 (II) (O anchetă literară)............................................................76din sens opusLeo Butnaru – Ale lui, totuşi... Aleluia... ................................................................................................................79jurnal de călătorieMarius Chelaru – Crimeea privită dinspre azi, către ieri şi mâine (III) .................................................................81vitrina editorială • scriitori bucovineni şi invitaţii lorSabina Fînaru – Poezia în ramă..............................................................................................................................84recuperăriFlorin Colonaş – Suceveanul Berman, un as al fotoreportajului............................................................................86Nicolae Havriliuc – Pagini (uitate) din istoria teatrului românesc........................................................................88cronica plasticăSabina Fînaru – Lumea iluzorie şi iluzia artistică ..................................................................................................91apelTheodor Codreanu – Încă un semnal de alarmă pentru „Limba română” ............................................................93

Societatea Scriitorilor BucovineniSocietatea Scriitorilor BucovineniSocietatea Scriitorilor Bucovineni

La Biblioteca Bucovinei, cu ocazia Festivalului literar „Mihai Eminescu”,ediţia a XXIII-a, ianuarie 2014, de la stânga la dreapta criticii literari

Adrian Dinu Rachieru, Vasile Spiridon, Adrian-Gelu Jicu şi Sabina Fînaru.

ISSN 123-7167 Preţ: 10 LEI

5 949992 610109 01