bucovina literara nr. 1-2 / 2015

8/9/2019 Bucovina literara nr. 1-2 / 2015

1/100

Serie nouă · Anul XXVI · nr. 1-2 (287-288) · Suceava · ianuarie – februarie 2015

BUCOVINA

LITERARĂ

R e v i s t ă a S o c i e t ă ţ i i S c r i i t o

r i l o r B u c o v i

n e n i


2/100

Revistă editată de Societatea Scriitorilor Bucovineni

DIRECTOR:

Carmen-Veronica STEICIUC

REDACTOR-ŞEF:Alexandru Ovidiu VINTILĂ

REDACTORI:Georgiana DIACONIŢASabina FÎNARUIsabel VINTILĂ

COLEGIUL R EDACŢIONAL:Acad. Dimitrie VATAMANIUCProf. univ. dr. Adrian Dinu RACHIERUProf. univ. dr. Mircea A. DIACONUProf. univ. dr. Elena Brânduşa STEICIUCIon BELDEANU (Preşedinte de onoare al S.S.B.)Nicolae CÂRLAN

COLABORATORI PERMANENŢI:Adrian ALUI GHEORGHE (Piatra Neamţ)

Liviu ANTONESEI (Iaşi)Leo BUTNARU (Chişinău)Al. CISTELECAN (Târgu Mureş)Ilie LUCEAC (Cernăuţi)Liviu Ioan STOICIU (Bucureşti)Matei VIŞNIEC (Paris)

Redacţia şi administraţia:Str. Ciprian Porumbescu nr. 1, 720066 - SuceavaE-mail: [email protected]

BUCOVINALITERARĂ

Număr ilustrat cu reproduceridupă lucrări semnate de artista plasticăDany-Madlen Zărnescu (1950–2014).


3/100

autograf nora iuga

1

B U C O V I N

A L I T E R A R Ă

unt vremuri tulburi

mã gândesc la fata aceea mare albã ca un iceberg la colþii ei ascuþiþi la privirea rãtãcitã într-un morman de cârpe ºi oale murdare

la cele vietãþi subpãmântene mã gândesc la viciile la deliciile la laptop-urile lorcum sã înþeleagã ele

splendoarea imperialã a soarelui ºi a lunii

sunt vremuri tulburi

de parcã ai privi douã stadioane deodatã într-unul fotbaliºtii alergând dupã minge în celãlalt mingea alergând fãrã fotbaliºti ºi radiatorul searaun grãtar roºu care-þi trezeºte senzualitatea „ce gurã ºtirbã” îþi vine sã citezi din jurnalul unui sfânt

„scuzaþi-mã, Doamnã, nu pot concura cu turnul Ierihonului”

ecouri vechi dintr-o lume fãrã conturamoebele lacrimile unui zeu caraghiosele mai ºtiau ceva din durerea geniului o mare nesfârºitã de vitrine sparte.


4/100

Liviu IoanSTOICIU

jurnal comentat

Cum ne dăm singuricu firma în cap

B U C O V I N

A L I T E R A R Ă

22

Trebuie să fac din start o îndreptare. Scriamîn urmă cu două numere de revistă, aici, că

parlamentari-scriitori (Varujan Vosganian și TraianDobrinescu) au anunțat public, fără discuție, că de la 1ianuarie 2015 va intra „în pâine” legea finanțăriirevistelor de cultură reprezentative (lege inițiată în

birou de vicepreședintele USR, Gabriel Chifu;cheltuielile cuprinse în această lege — 4,5 milioanede lei, în principiu, care se indexau, sumă inclusă în

bugetul de stat pe anul 2015). „Ca la nebuni”, legea atrecut de cele două Camere ale Parlamentului — dar afost respinsă de președintele țării, Traian Băsescu (azi,deja… „fostul președinte”, ducă-se pe pustii! Probabilcă a fost ultima lege ajunsă pe biroul lui, și de ce săfacă el un bine scriitorilor români, când poate să facăun rău? Deși mulți dintre scriitorii români, dacă nu înmajoritate, i-au cântat în strună timp de zece ani, cât adurat „domnia” lui)! Așa că legea finanțării revistelor

de cultură reprezentative a fost întoarsă în Parlament,de unde numai Dumnezeu știe când și în ce formă seva mai întoarce la Președinție (la noul președinteKlaus Johannis — care, în paranteză fie zis, a ruptgura scriitorimii române, la instalarea sa la PalatulCotroceni, publicând o carte politică autobiografică,„Pas cu pas”; ea a depășit orice imaginație cu tirajul șivânzarea; asta înseamnă că, devenind „scriitorulnumărul 1”, sentimental, Klaus Johannis nu se vaopune legii rescrise și revotate în Parlament afinanțării revistelor literare). Scuze pentru…dezinformare, revistele literare reprezentative aleUSR sunt iar în aer, de fapt. În condițiile în care osumedenie de alte reviste de cultură sunt susținutefinanciar public pe plan local.

Ce s-a întâmplat, de fapt, pe „ultima sută demetri”, când legea finanțării revistelor culturalereprezentative era trimisă din Parlament (care a vo-tat-o efectiv cu entuziasm) la promulgare. Apropo:inclusiv actualul ministru al Culturii, parlamentarul„de stânga, unde e inima”, Ionuț Vulpescu-PSD(absolvent de teologie) se lăuda că a fost onorat săsusțină astfel „cultura scrisă” prin uniunile de creație.Titlul „Susținerea revistelor de cultură, o prioritatelegislativă și strategică” e și azi cap de afiș pe blogul

său, datat 9 decembrie 2014. Ionuț Vulpescu

subliniază și faptul că: „Am intervenit pentrucorectarea unor nedreptăți care puteau generadiscriminare (inițial, legea se referea doar la

publicațiile editate de Asociația Națională aUniunilor de Creație-ANUC; acum ea se referă latoate publicațiile culturale reprezentative)”. Deci,domnia sa a corectat „nedreptăți care puteau generadiscriminare”… Rețineți: a eliminat „discriminarea”!Cu toate acestea, atenție, Traian Băsescu a respinslegea finanțării revistelor de cultură reprezentativetaman din motiv de… discriminare! Ce spuneAdministrația Prezidențială pe 17 decembrie 2014:„Considerăm că distribuirea sumei pentru finanţarenu este făcută în mod echitabil între revistele culturaleromâneşti, având în vedere faptul că nu toate revistelereprezentative apar sub egida Alianţei Naţionale a

Uniunilor de Creatori, iar cea mai mare parte a sumeialocate revine revistelor membre ale ANUC şi doarun procent de 10% din sumă va fi repartizată deMinisterul Culturii pentru finanţarea celorlaltereviste şi publicaţii culturale, în afară de cele propusede uniunile de creatori. Pentru evitarea creării uneidiscriminări între revistele de cultură reprezentativedin România, opinăm că este oportună o împărţire

justă a sumei pentru finanţarea şi susţinerea edităriirevistelor şi publicaţiilor culturale din România.” Urmarea? A fost anulată finanțarea din bani publici

pentru toate revistele (blocându-se astfel banii alocați

lor la bugetul de stat pe acest an)! Incredibil? Știți cinea dat lovitura de grație acestei legi? Bineînțeles, o parte dintre beneficiarii acestei legi, scriitori,nemulțumiți că revista lor lunară primește mai puțindecât un lunar al USR! Mai exact: Aura Christi(redactor-șef la revista Contemporanul ) a trimisinclusiv la Președinția României, la 11 decembrie, un

protest cu subtitlul: „Dacă va fi promulgată în formula dezbătută și publicată, această Lege va fi oilustrare a modului în care este discriminată culturanațională la ea acasă” — Sperăm ca organismeleabilitate să revadă Legea pentru finanțarea revistelorreprezentative ale României, zădărnicind tentativa

conducerii Uniunii Scriitorilor din România de a creao gravă discriminare în lumea revistelor de culturăromâneşti, înlocuind cenzura de altădată cu cenzuraeconomică, sub care se ascunde, în realitate,

partizanatul unei grupări literare exclusiviste,abuzive și tentativa de a suprima dreptul la exprimareliberă . Dacă e discriminatorie, „înseamnă că eanticonstituțională”. Din ce motive nu se iau în calculvechimea, prestigiul, tradiția, tirajul, numărul deapariții (lunar, trimestrial, săptămânal), celelalte

fonduri primite de la Consiliile locale sau județene deunele publicații — se întreabă Protestul. În ideea că

„nu toate revistele reprezentative ale ţării apar sub


5/100

jurnal comentat

B U C O V I N

A L I T E R A R Ă

3

egida Alianţei Naţionale a Uniunilor de Creatori,inclusiv a Uniunii Scriitorilor din România”.Protestul e semnat (îi citez numai pe primii trei):„acad. Nicolae Breban, membru al USR, acad. EugenSimion, membru al USR, acad. Augustin Buzura,membru al USR” (toți trei directori de reviste —Contemporanul, Caiete Critice și Cultura). Care suntrevistele editate de USR: Viaţa Românească,

România literară, Luceafărul de dimineaţă, Apostrof, Helicon, Steaua, Convorbiri literare, Orizont, Ramuri, Vatra, Euphorion. Ce propune Protestul: Lista publicațiilor culturale de tradiție din România,inclusiv revistele de patrimoniu, care vor fi finanţateeste stabilită prin consultarea reprezentanților

Academiei Române și ai uniunilor de creatori din România. Și: Suma prevăzută… va fi repartizată în funcție de ritmicitatea apariției – săptămânală,

bilunară, lunară, trimestrială, 6 numere pe an – publicațiilor culturale de tradiție din România,inclusiv revistelor de patrimoniu, după cum urmează:Actualitatea muzicală, Apostrof, Arhitectura, Arta,Astra, Caiete critice, Contemporanul. IdeeaEuropeană, Convorbiri literare, Cultura, Euphorion,Helicon, Korunk, Luceafărul de dimineață,Manuscriptum, Mișcarea literară, Muzica, Orizont,Poesis, Punctul critic, Ramuri, România literară,Teatrul azi, Tribuna, Timpul, Film, Steaua, Vatra,Viața Românească… Dacă mă uit pe listă, lipsește orevistă de tradiție precum Familia (dar au grijă

autoritățile locale să fie finanțată) — că dinspre Dacialiterară , Dan Lungu, noul director la MLR Iași, adeturnat-o. Ce revistă e aceea cu titlul Punctul critic?De ce nu Litere. Revista Timpul ? Revista e trecută încustodia unor întreprinzători ieșeni, după ce a fost

părăsită de Liviu Antonesei și Gabriela Gavril. Undesunt revistele Arca (Arad) sau Ateneu (Bacău) și

Argeș (Pitești), Discobolul (Alba Iulia), Mozaicul șiScrisul Românesc (la Craiova), Memoria (București),

Nord Literar (Baia Mare), Ex Ponto (Constanța) și Ardealul literar (Deva), Hyperion (Botoșani), Conta (Piatra Neamț), Bucovina literară (Suceava), impuse

pe piața literară? Sau revistele Acolada (Satu Mare) și

Confesiuni (Târgu Jiu), amândouă coordonate de Gh.Grigurcu. Sau Antares (și revista de critică Antares. Axis Libri) la Galați, unde apar și revistele de cultură Porto Franco, Dunărea de jos, Domino, Boema, Axis Libri… Unde e revista Cronica, de la Iași, stopată dinlipsă de finanțare (apare în schimb Cronica veche)?Ce e cu Însemnări ieșene? Unde e Manuscriptum? Dece nu sunt pe listă și săptămânalele Observatorcultural și Di lema veche? Așa cum e aziContemporanul o revistă „independentă” (a uneifundații), așa sunt și aceste săptămânale care servesc

profesionist cultura română. Sunt intrate în prim plan

și reviste precum Pro Saeculum (Focșani, unde mai

apar și revistele Oglinda literară și Salonul literar )sau Caiete silvane (Zalău)… Unde sunt Secolul 21 și

Lettre Internationale? N-o să țin tot pomelnicul dereviste de cultură, scoase de membri ai USR (de laContact internațional la Sintagme literare), cuorgoliul directorilor lor: sunt zeci de reviste de cultură

particulare, finanțate de consilii locale sau consilii județene sau de sponsori întâmplători. Sunt atâteanuanțări de făcut… Dar trebuie să pun sub semnul

întrebării altă afirmație fără acoperire din Protest: „Înnici o lege a ţării nu se menţionează faptul că cele maireprezentative sau revistele de tradiție, inclusiv celede patrimoniu, ale ţării sunt editate exclusiv deUniunea Scriitorilor din România sau de ANUC, iarcelelalte nu există sau contează doar în măsura încare susţin fără echivocuri şi fără accente critice

politica actualei conduceri a USR”... Sigur, rămâneîntrebarea — dacă legea asta finanțează explicitnumai reviste reprezentative și nu se știe care sunt,înainte să fie finanțate n-ar trebui să se dea și o lege culista revistelor de cultură „reprezentative”? Ne-am dat

cu firma în cap singuri, acum nu mai primește nimeninici un leu de la Guvern (prin Ministerul Culturii) pentru revistele de cultură, a murit și capra vecinului,suntem mulțumiți? Pot să pun pariu că și revizuirea înParlament a legii finanțării revistelor reprezentativeva fi contestată. Că așa e la scriitorii români șefi, toți sesimt nedreptățiți. În loc să se ceară o mărire a sumeloralocate „celorlalte reviste” decât ale USR, s-a cerutîngroparea de vie a tuturor. Bine era să fi intrat învigoare această lege a finanțării revistelorreprezentative de la 1 ianuarie 2015 și apoi să fi fostcompletată, adăugită, îmbunătățită…


6/100

invitatul revistei

B U C O V I N

A L I T E R A R Ă

Liviu IoanSTOICIU

— Dragă Domnule Liviu Ioan Stoiciu, vă fac mărturisirea că a trebuit să las să treacă destulăvreme de socotinţă şi chibzuieli, după ce v-am recititcărţile, făcând, desigur, uz, din cauza întinderii

semnificative a Operei dumneavoastră, şi de fişelemele de lectură constituite în ani, până să formulezaceste întrebări ce-şi doresc din capul locului, prinrăspunsurile şi reacţiile ce-mi fac iluzia că le vor

stârni, să configureze cu pregnanţă liniile de forţă alemorfologiei unui poet şi scriitor care cristalizeazăatât de heteromorf. Fiindcă sunteţi condamnat să

scrieţi, cu aceeaşi chemare expresă, teatru, roman,eseu dar şi o publicistică flamboaiantă iar eu îmidoresc să realizez acest interviu din perspectiva uneicărţi de convorbiri despre poetica şi cele mai intime

secrete ale laboratorului de creaţie ale unora dintrecei mari poeţi actuali, am rugămintea, mai întâi, sălămurim, de se va putea, ce va să însemne pentru

marele poet, par excellence, care sunteţi, aceste faţeteale unei înzestrări scriitoriceşti polimorfe? În cemăsură dar, aş avea eu dreptul să gândesc că, înrealitate, opera dumneavoastră (de la eseu la poezie

şi teatru şi de la publicistică la roman şi jurnal), cuvorba unui mare poetician, e o piaţă de schimburiinfinit multiplicate? E nevoie oare de un scriitor total

pentru ca poetul, printre aleşii muzelor, să aibă efectiv senzaţia că intuieşte cu adevărat semnificaţiile MariiCărţi? Sau realul de care sunteţi fatalmenteîndrăgostit până la obsesie nu încape, pur şi simplu,în confiniile unui singur gen?

— Mulţumesc pentru întâmpinare, nu mi-am imaginat că sunteţi într-atât de sentimental: „mare

poet”, eu? O spune un mare critic, desigur. După„mare”, nu mai urmează nimic. Mă inhibaţi din start.Am totuşi destul umor constructiv să relativizez şi unasemenea calificativ de complezenţă. Sunteţi un

prieten de suflet, vă rămân dator pentru bunăvoinţă.Sunteţi intrigat că nu m-am mulţumit cu poezia lamasa de scris şi că m-am risipit publicând şi romane,şi teatru, şi memorialistică-jurnal, eseu şi publicistică,tot felul de cărţi (şi tot felul de texte publicate înreviste şi ziare), în genuri de creaţie care se bat cap încap, eventual — de ce? Să vă răspund cu: de ce nu?

Nu mai încape discuţie că sunt şi la 64 de ani, câţi am

în 2014, în căutarea Marii Cărţi, cum îi spuneţidumneavoastră (deşi, în vremuri postmoderne niciscriitorii nu mai cred cu adevărat în capodopere,darmite criticii; doar cărţile premiaţilor Nobel pentruLiteratură au statut de capodoperă, de Mari Cărţi; laromâni, cât sunt în viaţă, scriitorii mari sunt asiguraţică scriu capodopere, dar după ce mor li se retragetitulatura de scriitori mari şi, automat, şi eticheta decapodoperă). Aş vrea să reţineţi că eu scriu pentrusertar, nu am idee câtă dreptate aveţi când susţineţi căsunt condamnat să scriu. Habar nu am de ce scriu şi dela ce mi se trage, dacă e o „vocaţie progresistă” sau o

pedeapsă retrogradă a destinului, nici ce anumeîntreţine această pornire naturală. Scriu dintr-onecesitate fiziologică (dacă pot să mă exprim aşa şi sănu stârnesc un zâmbet)? Sunt convins, de altfel, că în

general creaţia literară e „înscrisă în genă”, că te naştiscriitor („nu devii”), că eşti programat în acest sens,determinat să scrii (şi să citeşti critic). N-am nici oexplicaţie de ce nu reuşesc să renunţ la scris (şi citit;creaţia literară mi-a pervertit psihicul, crescându-mi

până la cer pesimismul şi scepticismul), nici dacămerită să scriu ce scriu, după ce mă dau cu capul de

pereţi. O tot repet, la masa de scris încerc să nu-mi furniciodată căciula, să fiu liber: „scriu ce-mi vine,spontan”. Toată tinereţea am avut îndoieli că sunt pedrumul cel bun scriind (fie şi profesionist, recunoscutca scriitor, public), la prima bătrâneţe m-am resemnat

că n-am avut de ales şi că n-aş fi ştiut ce altceva să fac(în nici o altă meserie neregăsindu-mă; am încercatatâtea meserii în prima tinereţe; am continuat săstudiez în particular, să nu fiu prins în tiparele gândirii„superioare”). Nenorocirea e că sunt un scriitor caren-are succes la public; nu sunt inclus în manualeşcolare, n-am nici măcar o fişă pe Wikipedia mai dedoamne-ajută (ba chiar am primit în vară o plachetăcatifelată pe care numele meu era scris greşit; vă daţiseama, numele meu nu spune nimic nici măcar celorcare te premiază)... Curios, intuitiv, de la 14 ani mi-amregularizat scrisul (am scris şi la 11 ani, am texte

păstrate), din anul 1964 am scos reviste ale mele (în

1965 aveam şapte titluri de reviste), scrise de mână pehârtii A 3 (sau pe hârtii A 4, capsate, scrise şi pe o parteşi pe alta, opt pagini), pe care le îndoiam la mijloc,reviste în care publicam ce scriam eu — practic, amdebutat în revistele mele (vă rog să puneţi revistele înghilimele; o parte din aceste publicaţii ale mele le amîn arhivă şi azi). Făceam pe atunci naveta de laCantonul 248, locuinţa de serviciu a tatălui meu(Halta CFR Adjudu Vechi), la Adjud, unde tata m-amutat în clasa a VII-a, să mă pregătească pentru liceulteoretic (tata avea casa lui în oraş). Nu e greu deînţeles, trebuind să „umplu” aceste reviste ale mele

(citite de profesori adjudeni, de colegi de şcoală

„Habar nu am de ce scriuşi de la ce mi se trage, dacă

e o «vocaţie progresistă»sau o pedeapsă retrogradă

a destinului [...]”

24


7/100

invitatul revistei

B U C O V I N

A L I T E R A R Ă elementară şi liceu, de vecini, de părinţi şi surioare ale

mele), scriam în toate genurile literare — poezie, proză, teatru, publicistică, eseu (şi recenzie critică sau prezentare de autori). Eu îmi ilustram revistele cudesene originale sau tăieturi artistice lipite. Scriamnatural, „de la sine”, intuitiv, spontan şi atunci, în toategenurile posibile, fără complexe, n-aveam nici oreţinere. Repet, aceste reviste ale mele mi-auregularizat scrisul, l-au „profesionalizat” caautodidact. Practic, scriu în toate genurile literare de

atunci, de la 14-15 ani (am fost dat la 6 ani la şcoală).Mai mult, în timpul liceului teoretic (umanistică) din

Adjud am răspuns de o gazetă mare de perete,exclusiv literară, la care „publicam” şi zilnic texte alemele originale din toate genurile (gazeta asta de peretetip revistă a apărut numai după ce am fostexmatriculat trei zile deoarece am afişat poezii lagazeta „roşie”, propagandistică de perete, nelipsitădin nici un liceu sau şcoală; e amuzant, deşi locuiamla casa părintească din Adjud, după ce tata s-a mutatcu familia de la Cantonul 248 în 1965, am fost obligatsă locuiesc, după anularea exmatriculării, un an şcolarla „reeducare” la internatul liceului, aflat la nu multesute de metri de casa părintească; atunci am

conştientizat existenţa securiştilor şi a activiştilorPCR sau PMR). Mai târziu, în 1971 am fost angajat laziarul Informaţia Harghitei din Miercurea Ciuc,scriam publicistică „în draci”. În acelaşi an am fost

premiat, pe plan naţional, de revista Vatra (din vremealui Romulus Guga şi Dan Culcer, aflaţi în juriu) cu…o proză! Dau amănunte şi despre aceste evenimente

personale în „Cartea zădărniciei”… Mai mult decâtatât, vă rog să mă urmăriţi: în anii 1972-1974,inclusiv, la Bucureşti, la Casa de cultură din Str.Mântuleasa, am condus un cenaclu studenţesc(intitulat „3,14”; l-am condus împreună cu prozatorulCorneliu Omescu, care mai mult nu era prezent, prinel s-a putut intra la această casă de cultură), la care am

cerut imperativ tuturor membrilor lui să vină la fiecareşedinţă săptămânală cu texte noi, fiind obligaţi toţi săcitim ce am scris. Scriam poezie şi proză, teatru, eseu,

publicistică. Acest cenaclu mi-a regularizat la rândullui scrisul, având acum şi cititori-colegi critici. Maideparte — în 1974 eram încă în perioada mea de

boemă dusă la extrem, regretabilă („băutură, ţigări,femei”; în 1973 ratasem şapte sinucideri), în toamnaacestui an am plecat din Bucureşti la Cluj-Napoca,împreună cu o cenaclistă de la „3,14”, prozatoare, cea

care avea să-mi devină soţie, Doina Popa,am locuit la Cluj-Napoca până în iunie 1975,am ţinut numai noi doi un „cenaclufamilial”, aşa îi spuneam (intitulat „DâmbulRotund”, după cartierul în care locuiam laCluj-Napoca), la care trebuia să citim textenoi, am scris şi proză şi poezie (am

definitivat împreună un volum de prozăscurtă, care n-a apărut niciodată, apropo)…Şi tot aşa. După căsătorie, în iulie 1975 laFocşani s-a născut un copil şi, o dată aşezat„la casa mea” (vorba vine casa mea, locuiamla socri la bloc; eram şapte persoane într-unapartament de trei camere, într-un cartier),am intrat în linie dreaptă, scrisul şi cititul audevenit o datorie (datorie faţă de mineînsumi). E drept, am insistat, în anii ce auurmat, pe poezie, până am debutat editorial

cu „La fanion” (prin concurs, la Editura Albatros). În

1981 am intrat în atenţia Securităţii (din 1981 amdosar de urmărire operativă până la Revoluţie, fărăoprire; publicând poeme infamante), după ce mi-aapărut a doua carte, „Inima de raze”, dedicată„faraonului”, care mi-a fost retrasă din librării şi

bibliotecile publice. Imaginându-mi că nu voi mai putea să public o carte de versuri, am revenit la proză,în 1984 terminam romanul „Grijania”, care n-a pututsă apară decât după Revoluţie! În 1986 terminam„Romanul-basm”, care a fost publicat abia în anul2002 (uitasem de el), fiind respins de edituri până laRevoluţie. Natural, în paralel scriam poezie, până laRevoluţie reuşind să public alte două volume (cu

titluri semnificative: „Când memoria va reveni” şi „Olume paralelă”). După Revoluţie am scris, pe lângă poezie şi proză, teatru (încurajat de anunţurile cuconcursurile de dramaturgie, niciodată câştigate demine) şi mai ales publicistică şi eseu, pentru ziare(Cotidianul lui Ion Raţiu, ca angajat extern, dar şi laziarul Curentul , din Bucureşti, sau ziarul intitulat

Bună ziua din Braşov şi Ziarul de Vrancea) şi pentrureviste de cultură (am avut rubrici şi colaborăriintense, nenumărate, la reviste bine cunoscute,săptămânale, lunare sau bilunare, apărute la două lunisau trimestriale). Am publicat până în 2014, pe lângă

cele 14 volume originale de versuri (şi două

5


8/100

invitatul revistei

B U C O V I N

A L I T E R A R Ă antologii), patru romane, un volum de teatru şi trei

cărţi de memorialistică-jurnal-eseu-publicistică. Lamasa de scris nu s-a schimbat nimic la 64 de ani, scriuversuri şi eseuri sau publicistică regulat, scriu în minteteatru (fiind total ignorat de dramaturgi), iar prozăscriu numai pentru a-mi ţine mâna (resemnat căromanele n-au convins critica şi prozatorii).

Pe de altă parte — la masa de scris e odiferenţiere netă de abordare a genului. Pot să scriu,separat, în aceeaşi zi, şi un poem, şi o pagină de prozăsau de teatru, şi un eseu sau un text publicistic şi

jurnal, nu se amestecă, merg pe culoare distincte. Purşi simplu are regim special fiecare gen creator, nu-midau seama cum le percep cu mintea, cu inima sau cusufletul, scrisul curge de la sine (dacă sunt inspirat),

pus într-un tipar sau altul. Evit orice formulă preconcepută. Sincer, nu-mi înţeleg bucătăria. Cu

poezia e cel mai greu, fiindcă te repeţi şi trebuie să laşio vreme să te dezveţi de un anume fel de a scrie (tot cescrii fiind bun de aruncat), eu am ars mereu etapescriind spontan, de mână , pentru sertar. De altfel, credcă sunt în avantaj numai fiindcă scriu spontan pentrusertar şi că las poemele la păstrat, recitindu-le preatârziu să văd dacă au un dram de valoare sau dacătrebuie aruncate (de regulă păstrez din ele un vers, ostrofă, rar găsesc poeme întregi care să fie publicate),în anul în care mă hotărăsc să definitivez un volum şisă le culeg pe computer. Cu celelalte genuri (proză,teatru, eseu, publicistică, scrise direct pe computer)

am probleme insurmontabile cu subiectele,înnebunesc până nimeresc un subiect viabil din start(la eseuri şi publicistică e mai uşor atunci când măocup de teme de actualitate). Cărţile apărute şi textelemele nepublicate acoperă, după cât am perceput eu, şirealitatea, şi irealitatea.

— După ce am citit nişte cărţi la viaţa mea,mă întreb (dar n-am găsit încă un răspuns) dacăexistă o definiţie încăpătoare a poeziei prin a cărei

prismă, cu toţii, să vorbim, măcar aproximativ, deacelaşi fenomen. Personal, cred că poezia se naştedintr-o stare de moment care, printr-o minune numai

la îndemâna poeţilor (ce fel de înzestrare or fi având,cu ce forţe suprafireşti vor fi în contact?), îşi schimbă pe nesimţite statutul, devenind o prezenţă (cum să-i zic?) cu mult mai profundă decât actul ce va fi precedat-o. Dumneavoastră, Domnule Liviu IoanStoiciu, aveţi o definiţie bună pentru Poezie? Aţi

găsit-o undeva, există, pentru numele Domnului!?Cum adulmecaţi indicibilul parfum al acestei Mari

Doamne? Cum vă simţiţi în proximitatea ei? Ceînseamnă pentru dumneavoastră poezia? Este facere

sau creaţie Marea Poezie? La rece, acum, cât de mareeste, Stimate Domnule Stoiciu, distanţa dintre existent

şi Poezie, dintre real şi imaginar? Sau te pomeneşti că

şi lipsa crasă de poezie (care nu are neapăratlegătură totdeauna cu starea de spirit a emiţătorului)are poezia ei?

— Felicitări pentru definiţia dată poeziei, eu

vă dau dreptate (poezia e o stare de moment pentrumine, apărută din senin, mă mir de ceea ce a putut săiasă după ce o scriu spontan şi o pun în sertar, la

păstrare; nu ştiu însă dacă pentru alţi poeţi ea e o starede moment, aud că ei scriu şi o lună la o poezie, oreiau, o prelucrează). De altfel, întrebăriledumneavoastră sunt extraordinare, eu le-aş recitinumai pe ele — fiindcă nu mai au nevoie de nici unrăspuns de subtext. N-am o definiţie pentru poezie,nici nu mă interesează să găsesc. În orice caz, e maigreu să răspund la această întrebare decât să scriu un

poem… Faţă de celelalte genuri creatoare, e adevăratcă pentru poezie am un regim special, caut un

declanşator („adulmecând-o”, cum spuneţi), bănuindcă trebuie să fiu cât de cât inspirat sau original. Scriu„la rece”, realul se amestecă de la sine cu imaginarul,nu e nimic prefabricat, artificial, „ingineresc”, nu măînfierbânt (nu consum niciodată alcool şi nu mădroghez, să-mi provoc o stare viscerală de ieşire dinmine) şi nu intru în nici o transă (transă specifică„mediumurilor”, care primesc mesaje de dincolo, dela morţi sau de la entităţi extraterestre). De când măştiu, scriu poezie la întâmplare, de mână (cu cernealăsau pix cu mină neagră, pe o filă albă velină pe care oîndoi şi o rup: pe jumătate de filă scriu versurile pe o

26


9/100

invitatul revistei

B U C O V I N

A L I T E R A R Ă parte şi pe alta, eventual, la prima mână, pe cealaltă

jumătate transcriu poemul), când sunt singur încamera în care scriu, nemâncat, şi când am linişte saureuşesc să ignor zgomotele (să pot să mă concentrez).De fapt, de-a lungul vieţii am avut şi alte tabieturicând am scris poezie, nu-mi place „fixismul”, las săfuncţioneze liberul arbitru, „scriu după cum îmi vine”la un moment dat, uit de tabieturi. Am totuşi o

pretenţie: dacă într-o oră n-am scris poemul, aşezat lamasa de scris, îl abandonez şi nu-l mai reiau(înseamnă că n-am fost inspirat, nu m-am pututconcentra destul; ca fapt divers, transcrierea şidefinitivarea poemului durează o altă jumătate deoră). Experimental, anul acesta am încercat să scriu şidirect pe computer (am scris patru asemenea poeme,

pentru o rubrică la o revistă intitulată „Cartelulmetaforelor”, editată de un prieten poet la Buzău,

Marin Ifrim). Fireşte, voi continua să scriu poemelede mână, le simt mai directe, mai legate de hârtia descris, cuvântul are parcă o mai mare subtilitate când escris de mână… Nu pot să controlez fluxul scrieriiunui poem, cuvintele curg unele din altele, spontan,ideile se ascund înlăuntrul acestor cuvinte venite denicăieri, care se leagă şi se direcţionează reciproc.Poezia are acces la subconştient (care e o bază de datetransmisă de la o generaţie la alta, de la începutullumii, mereu reîmprospătată, conform evoluţiei; în else prepară şi gustul estetic, dacă nu e pretenţios spus,mereu schimbător). Sunt sigur, apoi, că şi

amestecurile chimice din mine au contribuţia lor laelaborarea unui poem, influenţate de un eveniment personal, ele acţionând în comun cu cine ştie ce alte particularităţi fiziologice dereglate ale mele, „aflate înfuncţiune”. Spun dereglate, fiindcă în mod normal elenu se manifestă (altfel, ar scrie toată lumea versuri).

Nu-mi bat capul să descopăr mecanismul intern,„starea de scris” e sezonieră sau facultativă şi la mine,nu e o stare continuă, aşa că pot avea comportament şide „om normal” cu tot felul de probleme extraliterare.Totuşi, ce-ar putea fi poezia? O dezvăluire a sufletului,scăpat de cenzura subconştientului? O fi diletant cespun, dar poezia chiar are ceva inefabil în ea, venit

dintr-o altă lume, uneori e imposibil să fie exprimată(mă trezesc stând cu ochii pe pereţi, în gol, fără săreuşesc să scriu).

— Primul dumneavoastră volum de poeme,La fanion , este un paradis genuin al asumpţiilor de tot

felul ale amintirii, un fragment din Marea Carte ceconţine, în opinia mea, sâmburele gândirii mitice(arhetipale poate, dacă îmi e permis) careamprentează când şi când unele dintre cele mai

fascinante despletiri ale poeziei dumneavoastră. Nicăieri, la optzecişti, nu am descoperit un asemenea

topos care, de altminteri, vine să contrazică tot

programul generaţionist anti al acestei grupări decenaclu, în prima instanţă. Ce accent sau notăcomună presupuneţi că a determinat critica literară

să vă afilieze, aproape unanim, optzecismului?Consideraţi că neoexpresionismul mediumatic sui-

generis din revelaţiile dumneavoastră ar putea fivăzut şi, la rigoare, luat de critica de serviciu aoptzecismului drept “faţa nevăzută” (de orientareretro) a unui (post)modernism maximalist? Până laurmă cât preţ puneţi pe asemenea tentative alecriticii, de clasificare şi închidere in vitro a poezieidumneavoastră? În Istoria critică… , deşi vi se rezervăun loc, mai degrabă impresionistul N. Manolescuîncearcă să vă controleze… la picioare!

— Neoexpresionism mediumatic sui-generis în poezia mea? Aşa mai învăţ şi eu, scriind, pece lume sunt… Înţelegeţi de ce respectul meu pentru

critica „bună” de poezie e sincer. Nu exagerez, suntceea ce sunt datorită criticii de poezie, în bine sau înrău. În altă ordine de idei, am tot repetat că, scriind(sau nescriind) despre poezia mea, pot să ştiu exactlimitele unui critic şi să-i ridic în slăvi valoarea.Dumneavoastră, de exemplu, vă rămân îndatorat

pentru tot ce aţi scris despre cărţile mele, noi doi fiind„compatibili”. Sunt critici de poezie care au scris îndoi peri sau n-au scris despre poezia mea, nereuşindsă intre pe aceeaşi undă cu mine (îi las la o parte pe ceide rea-credinţă, cum e Alex Ştefănescu): în faţa lor măresemnez în postura de învins. Chiar dacă, în

principiu, n-am cum să plac tuturor (aceşti critici de poezie mă fac să am îndoieli că merită să mai scriu),mi se contestă în secret şi postura în care mă aflu. Măfac să mă simt marginalizat, ţinut ca outsider, carezervă în echipa poeţilor care au cucerit primele treilocuri, pe podium (mai buni decât mine, cum altfel;lasă că sunt puşi şi câte cinci pe fiecare treaptă a

podiumului). Competiţia n-are aceleaşi reguli pentrutoţi poeţii, eu sunt ţinut cu capul la cutie chiar şi de

prieteni. Am ajuns la o vârstă la care am început sărelativizez antipatiile şi să recunosc, spăşit, că numerită să mă lupt pentru un post de poet reprezentativ,eventual. O tot spun, n-am un critic de poezie care să

mă promoveze (cum au poeţii de succes; în absenţaunui agent literar), motiv să cred că n-am nici o şansăsă mă reabilitez în faţa propriilor ochi… În privinţadebutului meu editorial (despre care scrieţi atât defrumos, mulţumesc). „La fanion” a fost o etapă ascrisului meu, înainte de publicarea acestui volumaveam altă „formulă” de a scrie, după el, în volumul„Inima de raze” am trecut la o altă etapă, altă„formulă”. O „formulă” (pun în ghilimele, fiindcă amscris mereu spontan şi e caraghios să afirm că am avuto formulă) care a crescut una din alta şi s-a schimbatdevalorizându-se una pe alta, n-am nici o explicaţie de

ce. De la început până azi mă lupt la fel, să uit de

7


10/100

invitatul revistei

B U C O V I N

A L I T E R A R Ă „formula” din volumul anterior, să nu mă repet. Şi nu

reuşesc să scriu în altă „formulă” decât punând poeme peste poeme în sertar, adică scriind, fără să forţez…Ce caut eu între optzecişti, când ar fi trebuit să fiu întreşaptezecişti (cum e Mircea Dinescu, născut în acelaşian cu mine, debutat editorial la 20 de ani; eu amdebutat la 30 de ani cu un volum al meu). Debutulmeu editorial e o întreagă poveste, prin concurs, amapărut întâi în două „Caiete ale debutanţilor” — 1977şi 1978 (Editura Albatros), la grămadă, a trebuit săaştept schimbarea gustului critical juriului (în 1977 erau premiaţi,la Editura Albatros, GrigoreGeorgiu, Felix Sima şi IleanaZubaşcu, iar în 1988 erau

premiaţi Radu Drăgan, AugustinIza şi Eugen Suciu de către cei ce

aveau să mă premieze şi pe mineîn 1979, Laurenţiu Ulici şi ŞtefanAug. Doinaş). Eu rămân un

p r e c u r s o r s i n g u r a t i c a loptzecismului (locuiam din 1975la Focşani), departe de cenacluride impact ale timpului sau deredacţii de reviste literare (PetruRomoşan, debutat editorial în1977 şi Traian T. Coşovei,debutat editorial în 1978, au venitdintr-o viaţă literară, inclusiv

cenaclieră profesionistă, la Cluj-Napoca şi Bucureşti).Am crescut din propria poezie, atâta cât a fost, dinadolescenţă, am învăţat din propriile-mi slăbiciuni şiezitări, n-am avut modele (deşi scrisul l-am însoţit tottimpul de citit; cititul e dominant, el mi-a îndreptat

paşii într-o direcţie sau alta; poezia mea, nu maideparte, a fost o reacţie la poezia care se scria şi se

publica în tinereţea mea; de altfel, poezia şaptezecistăcalofilă, plină de metafore elitiste, suprasaturată, mi-aradicalizat scrisul, m-a făcut să trec la poezia brută, afirescului, a cotidianului şi a limbajului străzii, „ruptădin realitate”). Merg pe drumul meu şi azi, nu ştiu celegătură am cu etichetările critice ale optzecismului

(textualism şi postmodernism; la masa de scris mălasă rece, o tot repet) sau ale neoexistenţialismului(cultivat în subteran de marii noştri poeţi în regimulcomunist). Ce mă surprinde peste măsură şi azi e că lanoi critica literară nu dă doi bani pe suprarealism,

permanent reevaluat inconştient de generaţiile de poeţi (trist, istoriile literare îl ignoră de-a dreptul) —deşi singurii poeţi români intraţi în patrimoniulliteraturii universale sunt cei ce au cultivat avangarda.

— Domnule Liviu Ioan Stoiciu, multitudineavocilor care spun eu în poezia dumneavoastră, şi în

acelaşi timp se leapădă cu sadism de un atare hybris,

acuză aproape in corpore denaturarea indicibilului fiinţei, şi, prin ea, a purităţii logosului, resimţit, cuacuitate, ca o moarte ce se învaţă. Ce învăţăminte sătragă lectorul în cazul poeziei autorului „Ruinelor

poemului”: că supraeul auctorial concepe versul ca pe o armă cu care nu mai pridideşte să reteze, ca să zic aşa, cele o sută de capete, ce se regenerează perpetuu, ale noii hydre din Lerna? Că dobândirea şiîmplinirea autenticităţii poetice ţine mai curând de

gradul de sublim al flerului intelectual decât de alte forţe ale graţiei şi miracolului?Sau poate că peste toate este unduh al cărui vehicul este limbajul(taina tainelor)? Cum controlaţi,

Domnule Liviu Ioan Stoiciu, suprarealismul unor atar id i m e n s i u n i m a i c u r â n d

dicotomice decât conjugate? Înce relaţie sunteţi cu acestarbitrariu pur, cum ar spuneValéry?

— Îmi pare rău, n-amatâta inteligenţă să răspund laa s e m e n e a î n t r e b ă r i d esubstanţă… Sunteţi un critic

pătrunzător, care mă poate facesă-mi înţeleg poezia (deşi eun-am de gând să-mi lămurescmecanismele ei de reproducţie;

că o fi ea scrisă din „fler intelectual” sau de un „duh allimbajului”). E uluitor pentru mine că aveţi asemenea perspectivă, că totul trebuie explicat „logic”. Cecontrol poţi să ai asupra iraţionalului sau a ficţiunii,asupra lumii invizibile, nesesizabile (de la undeleradio la… îngeri), care te îndeamnă la scris? Pur şisimplu ai impresia că ţi se dictează, când scrii, sau cămâna scrie singură (ajutată de cine ştie ce entitate deDincolo) — atunci când ai senzaţia că eşti „inspirat”.Inspiraţia poate fi şi o „vibraţie cu mesaj”, transmisădin univers, nu? Sigur, bat câmpii aici să văcontrariez. Poezia rămâne între „lucrurile”inexplicabile pe această lume. Ce rost are poeziaîntr-o lume „materialistă”, nespiritualizată? Ea expri-mă frumosul ascuns (în suflet, în inimă, însubconştient). Ce rost au florile (în afara celor caredau nectar insectelor)? Florile din glastră nu suntmesagere ale frumosului? Triada frumos, bine (sau

bun) şi adevăr (adevăr ultim, al meu, coborât dincreier în inimă) nu are legătură cu poezia? Cum să nuaibă, triada asta e de neatins altfel decât la nivelsuperior… Poezia la mine e o armă? Datorită poezieiam supravieţuit până azi, m-a eliberat de răul dininterior, care mă trimitea la spânzurătoare — negăsindrostul la nimic. Totul e legat de arbitrariu? Un

arbitrariu coerent, care are logica lui ascunsă

28


11/100

invitatul revistei

B U C O V I N

A L I T E R A R Ă

9

abstractă. Mă mir în continuare că am ratat tentativelede sinucidere din tinereţe: de ce mai sunt şi azi pe aici,la vârsta mea (pe 19 februarie 2015 împlinesc 65 deani), a folosit mamei-natură faptul că mi-am întârziat

plecarea din această lume scriind şi publicând cărţi?Ca mine sunt mii de scriitori români, care în timpulvieţii s-au iluzionat că aşa au fost lăsaţi şi că opera lorcontează (odată ce e inspirată), şi după moarte audispărut în neant. Simţul zădărniciei mi-a subminatviaţa şi „opera”, n-am ajuns la „esenţă”, mie însuminu-mi folosesc la nimic dacă nu scriu şi citesc. Dar dece scriu şi citesc, dacă în absolut nu folosesc la nimic?Sau folosesc evoluţiei personale la reciclare?

— V-aţi anunţat moartea (ca dimensiuneatemporală) şi o experimentaţi ca limbaj al poezieicu o nonşalanţă care, culmea, mai mult înfurie critica,

decât să sperie – să nu zic vorbă mare – pe cineva… E un exerciţiu de exorcizare a spaimei ancestrale deneant a fiinţei sau de golire (descărcare) de sarcină arăului, în genere? Ce morală are moartea? Puneţimoartea în legătură cu Dumnezeu? Sunt româniireligioşi? Dar dumneavoastră?

— O „descărcare a răului din interior” —superb spus, poate fi o definiţie a scrisului (e şi unvers al meu). Am perioade, nu numai ore la rând, când„nu mai pot” (mă sufoc de supărare pe mine însumi,am „inima neagră” din cauza unor frustrăriireconciliabile, lumea din jur e o năpastă de care

trebuie să scap) şi nu văd ce altceva aş putea să facdecât să mă sinucid. Sinuciderea fiind o „descărcare”de toate grijile, în condiţiile în care nimic nu contează

pe această lume. Dacă în prima tinereţe am avuttentative de sinucidere şi salvatori, după 50 de ani(când a revenit obsesia sinuciderii; am mai explicat,există un ciclu de şapte ani cu plus şi minus de căderesufletească la mine; am intrat în conflict superior cucredinţa religioasă, conştientizată cu vârsta) tot aşteptun semn de pe cealaltă lume sau dimensiune, de Sussau de Jos, să pun în aplicare gândul sinuciderii (semncare se amână, nu vine când vreau eu; sau nu-l percepeu la adevărata lui valoare). Vreau să spun că-mi

anunţ moartea fiindcă asta simt, în profunzime, nu mămai suport şi vreau să pun cruce felului meu de a fi (ele un răspuns imediat la întrebarea banală „Ce maifaci?”). La un moment dat am publicat, în 2003,volumul „La plecare”, în care îmi luam adio — de cen-am murit atunci… Am tot lăsat zilele şi nopţile sătreacă, amăgit de scris şi citit (scriind, am încontinuare senzaţia că nu trăiesc degeaba, o naivitate),furat de necazuri. E normal să oboseşti să trăieşti peaceastă lume, să te complaci în mediocritate, să terepeţi (ţin această teorie într-un roman care a apărut laEditura Polirom chiar când răspund la aceste întrebări,

în octombrie 2014, intitulat „Vrăjmaş”), cui foloseşte?

Mai bine să protestezi, sinucigându-te, decât să devii

o povară pentru cei din jur, fără memorie sau idiot.Poeţii morţi de tineri au rămas tineri, poeţii morţi la bătrâneţe au rămas bătrâni… Moartea te trece pragulîntr-o altă lume sau dimensiune (în care vei trăiveşnic, după cum spune ortodoxul), vreau să cred căte aşteaptă o nouă experienţă Dincolo (dacă nu teaşteaptă, nu te aşteaptă, energia ta se scurge în pământşi te linişteşti pentru totdeauna, care e problema?).Dacă sunt românii religioşi? La o cumpănă, ce altcevasă faci decât să te rogi lui Dumnezeu să te ajute? Cumsă te însori, sau să fii îngropat, sau să fii botezat fărăimplicarea bisericii, n-ai avea nici o şansă să te simţiîn siguranţă sufletească. Se construiesc în continuare

biserici, se fac mii de pelerinaje, moaştele sfinţilor au parte de procesiuni impresionante. În cine să teîncrezi, decât în rugăciunea ta la icoană şi în faţalumânării aprinse (care te echilibrează, are acel efectal autosugestiei sau al „placebo”, de care ştiinţa efoarte mândră). Eu chiar cred într-o structurăspirituală dintr-o altă lume, paralelă structurilor ADNale acestei lumi, fiind ţinuţi în viaţă de aceleaşi surseelectromagnetice cosmice, care ne conduc.

— Am descoperit în poezia dumneavoastrămai nouă un topos al pragului, ca valoare posibilă, în

ambele sensuri, a acestei mărimi, pe care l-am descrisca pe un înscris necopt, dar purtând încă marcavirtualităţii pure. Foarte conştient de realitatea luiimponderabilă, aţi transformat, în ultimele volume,un „neajuns” al nedefinitului incipient într-ochestiune de poietică şi tehnici creatoare. Dealtminteri, le-aţi şi teoretizat (şi poeticile şi tehnicile)marginal în corpul unuia dintre cele mai subtilevolume de poezii pe care le-aţi scris, opuscul carereţine încă din titlu („Pe prag”, 2010) numelemărimii ce desparte claudicant, dacă vrem, Câmpiile

Elizee şi Râul Lethe… Iată, de altminteri, şi cuvintele

prin care, dincolo de gramatica acestei ars


12/100

invitatul revistei

B U C O V I N

A L I T E R A R Ă

210

combinatoria a recuperării fragmentare a posibilităţilor in nuce ale poeziei totale, vă apăraţiatât de original, în fond, de inexistenţă. „Gândim

fragmentar (scrieţi dumneavoastră), sărim de la unala alta, avem intenţia distributivă, ne concentrăm pemai multe planuri deodată, dar de fiecare dată

păstrăm o coerenţă a firii, subterană. O gândire spontană, aflată mereu ‹‹pe prag››, ‹‹între›› şi‹‹între›, fragmentară, care te trece pragul înainte şiînapoi (biografia îmi e dominată de prag, de trecere,în timp şi spaţiu), între plus şi minus, raţional şiiraţional. În versurile mele nu fac decât să ţin cont deaceastă realitate a pragului. Aşa percep eu realitatea,înnoită natural, fragmentar, subînţelegând însăîntregul ei (fie şi suprarealist, abrupt, rupt): în

secvenţe, elegii, ipostaze, videoclipuri, arte deavangardă. Dacă suntem ceea ce gândim, nu ar

trebui să fiu luat şi eu aşa cum sunt?” Plecând dinacest punct de contact aş vrea să vă întreb nu dacă poezia dumneavoastră vă face fericit (o problemă maicurând a femeilor, zicea cineva), ci dacă, sub mascaambiguităţii, expresia ei constituie tot ce am puteaconcepe noi, aici şi acum, mai desăvârşit? Pe de altă

parte, credeţi că procesul critic de decriptare a ceeace marea poezie ascunde mai de grabă are vreun

sens? La ce atâta efort de limpezire a ceva ce poetuldin capul locului pare a vrea cu tot dinadinsul săascundă? Şi oare el, poetul ştie exact ce a scris? Aţideclarat că vă lăsaţi de scris (poezie) şi nu v-aţi lăsat.

De ce? — „Nedefinitul incipient” la masa de scris şi poietica independentă (care face cu sâc poetului)… Nu demult Lucian Vasiliu mă întreba public de ce num-am sinucis — dacă tot am declarat că mă sinucid.Acum dumneavoastră mă întrebaţi de ce nu m-amlăsat de poezie — dacă tot am declarat că mă las.Adică, nu sunt un om de cuvânt? Ştiţi, eu las lucrurilesă treacă de la sine. Când ajung la o limită şi nu mai

pot să mă suport, mă ameninţ cu moartea şi cu ieşireadin literatură, ce altceva să fac? E o problemă

personală dacă-mi pun sau nu în aplicare ameninţărilela adresa mea, nu trebuie să dau nimănui socoteală

(chiar dacă le-am făcut publice). E treaba mea ce amde gând să mai pun la cale. Eu nu am ştiut niciodată sămă bucur de viaţă (să mă „distrez”, să petrec; eu numerg nici măcar la o nuntă sau la alt gen de petrecerede familie, cu atât mai puţin între străini; deşi am avuto perioadă de boemă de şapte ani când mi-am făcut decap, acea perioadă nu mi-a lăsat o bună impresie, dincontră), mă tot iluzionez că intru în rând cu lumeadacă mă las de scris. Am încercat… Numai că eu nuştiu ce să fac mai departe cu mine dacă nu mai scriu şinu mai citesc. Corect ar fi trebuit să declar că măretrag din lumea literară, mă izolez, nu că mă las de

scris şi de citit — deşi nu cred că e departe ziua când

n-am să mai scriu decât jurnal pentru sertar şi am săcitesc numai pentru a mă îmbunătăţi sufleteşte, definal, în particular. În privinţa morţii, eu sunt pregătitsufleteşte să plec în orice clipă, nu am nici o reţinere,îmi ajunge că am stat 64 de ani pe aici (ce ar mai puteaurma la această vârstă, decât o depreciere fizică? Tataa trăit 90 de ani, de la 80 de ani se ruga să moară, seconsidera inutil pe această lume, rămas fără nici unscop). E adevărat, n-am un loc de veci (deşi suntCetăţean de onoare în oraşul în care am casa

părintească, la Adjud şi ar fi trebuit să mi se acorde unloc de veci; nu mi s-a acordat nimic; ba am primit laBucureşti şi Ordinul Meritul Cultural în grad deOfiţer, categoria A “Literatură”, care ar fi trebuit să-mi asigure un loc de veci, şi nu-mi asigură nici elnimic), dar am pus deoparte nişte bani pentruînmormântare… Natural, acum stau mai sigur ca

niciodată „pe prag”, aveţi dreptate, pe graniţa culumea cealaltă. Altfel, toată viaţa am stat pe prag.Până şi data naşterii e pe pragul dintre Zodia Vărsătorşi Zodia Peştilor, m-am născut la un canton CFR la 4kilometri de Piatra Neamţ (Dumbrava Roşie), dar amcopilărit la un canton CFR la 4 kilometri de Adjud(Adjudu Vechi), m-a născut o mamă, Ioana (care amurit în 21 iunie 1951) şi m-a crescut o mamăadoptivă, Elena (a doua soţie a tatălui meu) — nu maicontinui. Mi-am ratat cariera profesională (şitinereţea), rămas pe prag „nerealizat în plan social”,dar ratarea asta se pare că mi-a făcut bine la masa de

scris (lasă că stau pe prag între poezie şi proză, înorice caz; poate le scriu cu emisfere cerebraleseparate)… Dacă poetul ştie exact ce scrie. Nu ştie, el

primeşte „informaţia” (versul) şi o scrie pe hârtie saudirect la computer — şi o conştientizează. De la cine o

primeşte? Asta întrebaţi la secretariatul UniuniiScriitorilor, eventual, dacă nu pe dracul!

— Sunteţi printre puţinii poeţi de atitudineautentici pe care România îi are astăzi. Veşnicnemulţumit de tot ce se întâmplă pe aici şi mereu gata

să sară la bătaie cu verbul şi fapta, precum acum 25de ani, la Revoluţie. Ce ne lipseşte nouă, românilor,

astăzi, domnule Liviu Ioan Stoiciu, pentru a nu ne firuşine de condiţia noastră? În halul de turmă capie încare am ajuns sub regimul Băsescu credeţi că ne mai

poate salva ceva? Pe ce valori mizaţi pentru un viitoral României?

— Ne e ruşine de condiţia noastră, caromâni ortodocşi — dacă ne comparăm cuoccidentalii catolici (şi reformaţi). Dar dacă necomparăm cu ortodocşii, veţi vedea că semănăm şi n-avem de ce să ne ruşinăm (împărtăşind aceleaşi tipareidealiste), chiar dacă suntem latini şi n-am cuceritteritorii. Vreau să subliniez că religia ne-a definit în

timp şi identitatea, nu numai schimbarea ocupanţilor


13/100

invitatul revistei

B U C O V I N

A L I T E R A R Ă

11

străini (musulmani sau catolici). Din nefericire,România nu are noroc de conducători (toţi, puşi pecăpătuială, hoţi, care se lasă corupţi şi se îmbogăţescnecuvenit în funcţii nu numai politice; sunt trădători,iubitori de putere cu orice preţ), istorie veche, trecutulînghite prezentul. Modelul moral e pus la colţ la noi,sunt crezuţi numai cei ce au succes (au bani şiinfluenţă publică, pe cât acumulează, pe atât sunt fărăscrupule). În ultimii zece ani, regimul Băsescu adistrus şi ce mai era nedistrus: demnitatea publică (să

fii votat să pleci din fruntea ţării de către 7,4 milioanede români, la referendum, şi să nu-ţi dai demisia, e o

probă de ticăloşie şi cinism). Am sperat că tinerii plecaţi la studii în străinătate, întorşi în ţară vorschimba în bine România, dar ei se dovedesc, o datăintegraţi în sistem, a fi complici la marasmul cotidian,la fel de lipsiţi de clarviziune — nişte oportunişti puşiîn posturi-cheie. Pe ce valori mizez? De când facemcaz de civilizaţia românească nu vorbim decât devalori din lumea creatorilor, numai ele rămân, mizeztot pe această lume (a personalităţilor ştiinţeloracademice, artei plastice, arhitecturii şi teatrului saufilmului, ale literaturii, într-o zi va veni şi Premiul

Nobel). Politicienii şi toţi cei ce din administraţia ţării,care se cred buricul pământului, intră la pierderile deenergie ale naţiunii, trec în anonimat în timp. N-am să

înţeleg niciodată de ce românul îşi fură singur căciula,alegându-şi emotiv, la urne, stăpânii răi. Confuzia deazi a făcut praf viitorul-care-trece, a relativizatvalorile reale, care nu se mai văd în oceanul demediocritate publică. Trăim într-o postmodernitateviciată, de proastă calitate.

(Întrebări datate 10.04.2014. Răspunsuridatate 30.10.2014)

(Interviu realizat de Ştefan Ion Ghilimescu)

Dany-Madlen Zărnescu

S-a stins din viaţă, nedrept de devreme,artista plastică Dany-Madlen Zărnescu (10 octombrie1950, Vama-Suceava – 14 octombrie 2014, Bacău).

Cu o creaţie distinctă, originală în peisajulartei româneşti contemporane, Dany-Madlen Zărnescu,

absolventă a facultăţii de specialitate din Iaşi, membră aUniunii Artiştilor Plastici din România, a avut parte derecunoaşteri meritate: premii ale U.A.P., Menţiunea deOnoare a Centrului de Artă şi Literatură Cordoba,Spania, Premiul Primăriei Chişinău, Premiul şiMedalia ,,Teiul de Aur” la sectiunea Arte vizuale aPremiilor Eminescu ale Editurii Geea Botoşani,Premiul pentru Artă Plastică al Fundaţiei Culturale aBucovinei, Premiul pentru Grafică la Bienala ,,LascărVorel” Piatra Neamţ, Premiul I la Expoziţia Naţională,,Univers bacovian” Bacău ş.a.

Despre Dany-Madlen Zărnescu şi creaţia sagăsim pagini în ,,Enciclopedia artiştilor plasticicontemporani” de Alexandru Cebuc, Vasile Florea, Negoiţă Lăptoiu, Ed. Arc 2000, ,,EnciclopediaBucovinei” de Emil Satco, Ed. Princeps, Iaşi, 2004,,,Un secol de arte frumoase în Bucovina” de ValentinCiucă, Ed. Muşatinii, Suceava, 2005, ,,Dialoguri inatelier” de Carmen Mihalache, Ed. Cronica, Iaşi, 2005,,,Tradiţie şi modernitate în pictura românească” de G.Djordjevic, Eurogama Invest, 2010, ,,Artişti plasticicâmpulungeni'' de Otilia şi Vasile Sfarghiu, Ed. AxaBotoşani, 2010, ,,Critica de arta”, Francisco ArroyoCeballos, Ed. Cordoba Libros, Spania, 2010, ,,Anuariode cultura y arte contemporáneo 2010”, Aires deCórdoba, Spania, ,,Doamnele Artelor FrumoaseRomâneşti”, Artmark, 2010, ,,Dicţionarul ilustrat al

artelor frumoase din Moldova 1800-2010” de ValentinCiucă, Ed. ART XXI, 2011, Muzeul Aires de Cordobade Arte Moderne, Ed. A. C. Aires de Cordoba, Spania, 2011; Constantin Călin, ,,Cărţile din ziar” I, Interviurile,Editura Babel, Bacău, 2013, ş.a.

Lucrări semnate de Dany-Madlen Zărnescu pot fi văzute în muzeele de artă din Bacău, Piatra Neamţ, Cluj-Napoca, la Muzeul de Artă ComparatăSângeorz-Băi, la Centrul Cultural ,,PalateleBrancoveneşti” Mogoşoaia, la Muzeul de Artă dinCernăuţi, Ucraina, Muzeul de Artă din Chişinău,Republica Moldova, Centrul European pentruPromovarea Artelor şi Literaturii din Lorena, Franţa,Centrul Internaţional de Artă şi Literatură din Cordoba,Spania, în muzee şi colecţii din S.U.A., MareaBritanie, Elveţia, Egipt, Italia, Norvegia, Bulgaria,Portugalia, dar şi la Muzeul Bucovinei şi în colecţia deartă a Bibliotecii Bucovinei ,,I. G. Sbiera” Suceava.

A realizat şi grafică de carte, iar lucrări aleartistei au fost reproduse în reviste de cultură şiliteratură, între care şi ,,Bucovina literară”. Realizatoareşi de grafică de carte, Dany-Madlen Zărnescu a fost prezentă ultima dată în timpul vieţii pe copertavolumului ,,Dulce de Suceava. Amar de Cernăuţi” deDoina Cernica şi Maria Toacă, Editura Muşatinii,Suceava, 2014, cu una din creaţiile sale din ciclul,,Cruce”.


14/100

212

cronica literară

B U C O V I N

A L I T E R A R Ă

IoanHOLBAN

Principele răcelii

şi al negrului

Are dreptate Al. Cistelecan când afirmă căAurel Pantea e autorul unui singur poem în toate cărţilesale, prefigurat în Casa cu retori (1980), Persoana dedupă-amiază (1983) şi La persoana a treia (1992),fixat definitiv în Negru pe negru (1993), O victoriecovârşitoare (1999), Negru pe negru. Alt poem (2005)şi Negru pe negru (2009): „Fireşte că, în realitate –scrie criticul –, Aurel Pantea nici n-a scris niciodată maimulte poeme, ci doar unul şi acelaşi,tăind felioare din aceeaşi obsesie şi

panică. Dar reunite, cele douăvolume de Negru pe negru fac celmai «negru» lirism de la Bacoviaîncoace“. În Negru pe negru, AurelPantea nu scrie „poezii“, volumulnu are „titluri“ într-un sumar, cuexcepţia unuia singur, de pe copertă:

Negru, lucru l perfect, sfera

impenetrabilă, cum sugereazăcoperta inspirată a cărţii din 2009.Tot ce va fi fost înainte de Negru arev a l o a r e a u n u i „ t a l i s m a nîmbătrânit“; după instalarea lui

Negru e apocalipsa fiecăruia, dar, poate, spune poetul, apocalipsa aînceput din vremea când încă erauzilele, lumina, emoţiile, pregătind,în fapt, înnegrirea ce va urma: „Unfragment vâscos deasupra oaselor,/curgând liniştit peste liniştea lor,acum,/ ai milă faţă de timp, de răniiluminate./ Fiul Omului, în gropitimpul strălucind/ bea feţelelucrurilor, acum, goliciunea lor/ de

pe urmă desface gândirile, acum, în măruntaiele/ lor pline de găuri zac nămeţii/ omului, numai nămeţiiomului şi gura/ sorbind înfăţişările, lângă ea munţii de/deşeuri, gura extrăgând sevele face să ţâşnească/muguri pe toate obrazurile, acum, faţă după faţă/ îşi beatimpul toate sursele şi-n înnegrirea/ ce va urma fiecarefaţă deschisă ca un / mormânt şi lângă el înviaţitrebăluind“. O lume în surpare şi o alta, de după a douavenire a Fiului Omului, cu muguri ţâşnind pe obrazuri

şi înviaţi trebăluind lângă propriile morminte, de-scrie

Aurel Pantea: acum, însă, sunt apocalipsa, surparea:„Nu, n-ai să poţi să găseşti,/ priveşte câinoşenia/ ce a

pus în scrin de aur cuvântul/ «destul»/ şi surpareacontinuă, ziua şi noaptea/ stă deasupra noastră semnulleşului,/ timpul miroase/ a urină veche de pisică/ şisurparea continuă, ne spălăm/ cu ceea ce rămâne pefeţele noastre/ din feţele altora, în babelul zbaterilor ele/se surpă din toate direcţiile,/ nu, n-ai să poţi să găseşti/decât stânci de cretă/ de care se freacă memoria înopririle/ şi…“: totul e pe terminate, e izbândasuprarealului după ce „realul a fost în întregimemâncat“ şi revelaţiile pe care le iveşte conştiinţasub-existenţei: „Lucrători în timpul îngheţat/ desfaclegături, dezgroapă, astupă/ nefericirile ca nişte

promisiuni/ în indiferentul curent/ aducător de semne şiele pe terminate,/ scorojită – oglinda din noi/ seabureşte de răsuflări/ şi ele pe terminate,/ crah al

convenţiei, ameninţările au obosit/ să mai fie subtile“. Negrul lui Aurel Pantea nu e, însă, compact, nu esfera incasabilă (şi plumbul

bacovian s-a lăsat „desfăcut“ şi, prinurmare, „povestit“ de mulţime decritici şi învăţăcei, fiecare dupăştiinţa şi putirinţa sa); negrul

poetului lasă să i se citeascădevenirea, e o lume care seabsoarbe acolo, e work in progress.Mai întâi, stingerea luminii: „A cuifavoare, ca posedaţii,/ o împlinim?

Pacte, în legea înfierată,/ stingluminile,/ genetica e tot o politică încare/ proiectantul lucrează cumaterie primă/ luată direct dinvictimă,/ întinsă pe planşe, iar înurmă se sting toate luminile“.Geamul se sparge aducând orbirea,întunericul, dar negrul lui AurelPantea nu e doar lipsa/uciderealuminii, a luminiscenţei scurte, de

blitz, din privirea care se stinge; e,mai mult, un sentiment negativ şilucrarea oxizilor pe feţelen e t e r m i n a t e , h ă r t ă n i t e ,dezmembrate. Negrul e nu din

„serii de nu suprapus, nu lângă nu/ şi nu deasupra luinu“ – o mulţime de nu care „ţi se urlă în faţă“ –, iar

poemul e însăşi căutarea formei celei mai pure negaţii,discursul „gurilor pregătite să nege“: negrul e lumea luinu: „Bărbaţi într-o berărie. Tonuri/ brune înconjurate/de geamuri ude. Aici totul devine lichid./ Pe alocuricresc tinere reverii. Toţi/ l-au văzut pe nu. A-l simţi/ şi acontinua, totuşi. Unul vorbeşte/ foarte aproape de mine,duhoarea gurii/ îmi spune ceva despre mortul/ pe care îlţine îngropat. El/ va învinge. Muşchi, grimase, clipiri,


15/100

B U C O V I N

A L I T E R A R Ă

13

cronica literară

fond vânăt./ Prea puţin pentru a vorbi de feţe. Timpul/mănâncă la o masă îmbelşugată, îşi consolidează/senioriile. Conceptele negative devin/ borţoase de atâtaviaţă./ La noapte fiecăruia îi va răsări steaua: precisul,/

strălucitorul semn minus/ va presăra peste tot/ lumealui nu“. După stingerea luminii, în lumea lui nuvieţuieşte doar mama „amuţită“ şi adie doarsingurătatea celui „teribil de singur“; acolo e, desigur,moartea care vine din steaua „cugetată“ sau„omorâtoare“, se dau reprezentaţii aplaudate ale trupei„Nu & company“, pe suflete cade negreala, nimicul

poartă „ordine de existenţă“ şi naşte perversa plăcere asupunerii, punctul de vedere are totdeauna un mieznegru, timpul piere în ora neagră, iar de sub fruntea, dininima şi sexul omului care se opreşte ies, în serii de nu,domnii de păcură , pendulând între da şi nu, cu pofta de

viaţă retezată de fierul ascuţit al satârului:„Recuperează fiecare ce poate, unii/ lumina de pe unchip, alţii/ numai ura, unii triumful acut/ al trăirilor,alţii/ serii de nu suprapus, nu lângă nu/ şi nu deasupralui nu,/ afară şi înlăuntru/ sunt noţiuni arbitrare când celînghiţit/ şi cel ce înghite au veşmintele arse/ de sucuriledin stomacul molohului,/ nu ajunge urletul, nicităcerea,/ între da şi nu totdeauna cineva se pregăteşte/de moarte, de obicei de-acolo ies câini,/ se uită la mineşi se depărtează,/ siguri au văzut ofensa, un satâr/ lângă

pofta de viaţă“.Trei sunt semnele lumii poemului lui Aurel

Pantea, care se surpă în negru şi îşi caută forma celeimai pure negaţii: materia densă, vâscoasă, cercul şitimpul care moare în substanţa ce „înghite enorm“, înrăsărirea stelei „ucigaşe“, în praful ei. Totul e, aici,

foarte dens: materia „găurilor“ e grea, straturile demorţi se adună în „veacurile de închisori“, memoria esudată într-un „metal vechi“, ideile au consistenţa unui„îngrăşământ public“, deasupra oaselor se află mereuun fragment vâscos, norii sunt denşi, albul compacttriumfă „după toate morţile“, iar propoziţiile au unadânc al lor, o materie „subtilă“ în care fiinţa seneantizează, ca în gaura neagră, de vierme, a stelei

„omorâtoare“: materia vâscoasă şi gaura neagră care„suge neobosită“ decid aici: „O zi desenată de o mânăce a plecat,/ poţi s-o arunci la picioarele gloatei,/ apois-o ridici şi să-i priveşti/ rosăturile. Figurile ei:/ pentrumulţi decid încă hidrele ori ceva/ mult mai vâscos,/ olege de nelegiferat înalţă umori,/ pe alocuri, printreobrazuri neutre,/ pulsează în biografii înghesuite,/ oiarnă fără zăpadă punctează/ atonii,/ cineva vrea să intreşi îşi taie picioarele/ în rosăturile ei, cineva esteabsorbit,/ lumina se scurge printre/ două, treisentimente. Nimic nu se opune/ manechinului“. Poatecă simbolul cel mai pertinent al materiei vâscoase e

corpul însuşi: „Că, în sfârşit, trăiesc acvatic, în

pulsaţiile/ salivei, ale sângelui, ale sudorii, aleumorilor,/ că străbat lumea trupului pregătit/ pentrustupoare şi indiferenţă,/ că întâlnesc puncte fixe şivârtejuri,/ morţi şi găuri ale evadaţilor,/ că nimic din

corpul meu nu este în măsură/ să-şi aproprieze eul,/ căacesta e doar o sumă de intenţii,/ iradiaţie nescontată aumezelii,/ că exprimă o mecanică imemorială,/ cătrupul trăieşte un neînţeles prizonierat,/ că din el privescafară numai sclavi,/ că vorbirea mea e confluenţa unorglasuri oarbe“. O explorare a lăuntrului, a ţesuturilorude, celulelor „detracate“ şi a nervilor întunecaţi, aviscerelor, într-o mişcare de traversare şi retraversare e

poemul lui Aurel Pantea; eul rememorează fiecare parte a corpului, în speranţa vană de a şi-l apropia într-ore-naştere la fel de iluzorie pentru că, iată, ceea ce se va

plămădi e un foetus de beton: nici nu putea fi altceva

câtă vreme „lucrurile din jur complotează, fabrică bitum“ şi nici nu putea fi altfel cât timp singurele zonece se lasă explorate sunt cele ale întunericului „dinnoi“.

Cercul (sfera) ca simbol al închiderii depline euna dintre imaginile dominante ale poemului lui AurelPantea, multiplicată în cele mai diverse ipostaze,începând chiar cu momentul concepţiei: „timpul mamăse curbează cu timpul în pântec“, urmând logicaimplacabilă a cercului. Pântecul curbat al originii seregăseşte, apoi, în carcera unui glas sau a unei temniţe

putrede, într-un concentrat, într-o pastilă ori un

sentiment „rece“, în ochiul victimei, în rotundul gurii unde sfârşesc vorbele, în ventuza ori pâlnia la capătulcăreia steaua ucigaşă înghite totul, în cavitatea despuiată a zilei, în ochiul său de gudron: iată ce se aflăacolo, în cercul-carcera-ventuza-pâlnia-ochiul-cavitatea negrului, în cercul lui: „Şi-acum despre

peisajul verzui/ al lipsei de stări,/ o groapă moale, odespuiată cavitate/ a zilei fără faruri, aici/ se pompeazălimfe/ de vieţi stricate,/ de obicei se devoră ceva acolo,/de obicei cineva încearcă să scape,/ de obicei reuşeşte

parţial/ şi intră hăcuit în hăcuitul/ ochi de gudron/ dincare ies hălci,/ exprimă-le,/ da' exprimă-le tu, eu sunt

halcă“.Limba română dispune de două forme diferite pentru a desemna Timpul: timp şi vreme. Vechii greciaveau termenul chrónos care desemna Timpul cât şiunele forme gramaticale. Latinii continuă tradiţiagreacă: tempus indica un fenomen extralingvistic, darşi un ansamblu de forme lingvistice. Majoritatealimbilor romanice l-au preluat pe tempus, menţinând oformă unică: temps (franceză), tempo (italiană,

portugheză), tiempo (spaniolă). Limba română şi-acreat două forme – vreme de origine slavă şi timp desorginte romanică. În limbajul cotidian, cei doi termeni,

însoţiţi de elementele componente ale sferei lor seman-


16/100

cronica literară

B U C O V I N

A L I T E R A R Ă

14

tice sunt folosiţi nediferenţiat atunci când vorbitorii sereferă la fenomene extralingvistice; între expresiile „etimp frumos“ şi „e vreme frumoasă“, limbajul cotidiannu operează vreo distincţie. Gramatica a adoptat, totuşi,

pentru terminologia proprie numai cuvântul timp, iarvreme introduce doar referinţe la evenimenteatmosferice. În plus, elementele derivate de la vreme (vremelnic, a vremui) sunt simţite de vorbitorii limbiiromâne contemporane ca termeni arhaici.

Un statut calitativ deosebit dobândesc cei doitermeni în cadrul limbajului poetic care se opune celuicotidian prin caracterul particular al semnelor, precumşi prin funcţia diferită a relaţiilor ce se stabilesc întreacestea. Vreme şi timp se dispun deseori conflictual înlimbajul poetic, devenind instrumente de creare şi

pătrundere în noua lume a universului poetic. Din

această perspectivă, dicotomia timp/vreme structurează, întâia dată în literatura noastră, sistemul poetic eminescian: un poem ca Trecut-au anii…, de pildă, se dezvoltă pe dimensiunile antinomiei care secreează între vreme, desemnând un timp limitat, cucorespondentul direct anii şi timp, înţeles cadesprindere din absolutul care e veşnic şi nemărginit:„…Pierdut e totu-n zarea tinereţii/ Şi mută-i guradulce-a altor vremuri/ Iar timpul creşte-n urma mea…/mă-ntunec!“. Versurile eminesciene operează aicidistincţia între timp ca principiu absolut careguvernează întreaga devenire a cosmosului şi vreme ca

element organizator al evoluţiei lumii fenomenale;opoziţia creată între timp şi vreme reprezintă o altăformă de manifestare a relaţiei care se stabileşte, îneconomia discursului poetic eminescian, între esenţă şiaparenţă.

Aurel Pantea este printre puţinii poeţicontemporani care au regăsit subtilitatea dicotomieitimp/vreme, nu în paradigma eminesciană, însă, ci înlogica negrului, în paradigma proprie: „O bunămanieră a nimicului/ constă în a ne atrage atenţia/ cândse naşte. Corpul lui pe firmele/ destinaţiilor noastre/

poartă ordine de existenţă în care/ timpul şi spaţiul,

atingându-se/ produc o gură,/ am recunoscut un timpfără demnitate/ în destinul mamei. De obicei,necunoscându-i sursa,/ deşi îl conţinem, îl secretăm,orice obiect/ îi cântă funeraliile, orice limbaj/ e unmormânt pentru el. Lângă obiecte/ şi limbajeredutabile, nămeţii lui/ cu milioane de guri împrăştie/naraţiuni, popoare şi sânge,/ şi totuşi mama e un destinfragil/ şi el locuieşte în ea fără măsură,/ când mi-oamintesc, ca un tâlhar închide ochii/ gândirea,/ în parteatextului acestuia, pe unde bat vremurile,/ se află trupulmamei scandalos de nemântuit/ înălţarea ei la text e unsimplu compromis,/ timpul se bâlbâie în ea şi consumă

chipuri,/ un tablou gâlgâind/ de suprareal, după ce

realul a fost în întregime/ mâncat“. Numeroase suntipostazierile timpului şi vremii în poemul lui AurelPantea; timpul luminii e unul „zeflemitor“, iar seninul„marin“ e al unui cotidian mereu acelaşi, uniform în

cenuşiul şi lipsa promisiunilor unor „zile unificate“,timpul „cu toate otrăvurile înflorite“ şi timpul„lăuntric“ ori cel exterior, „îngheţat“, timpul fărădemnitate şi timpul interdicţiilor, dar şi segmentul devreme ce se ascunde în sintagma „în timp ce“ („Esimplu să spui: timpul interdicţiilor,/ în timp ce un Nu/secretă fiecare chip./ După asta oricărei consecinţe/ îiva veni mai uşor. Noiembrie lipit/ de toate stările. Cândse va desprinde,/ picioruşe cu peri şi antene se vorretrage/ prea târziu ca să nu fie observate“), timpul luida şi timpul lui nu, într-o „bâlbâială de timpuri“,lăţindu-se „ca un hoit“, timpul obosit, înţelenit,

necrozat, al scârbei: timpul e conceptul, Timpul, dar şiepoca, vremea, în poemul lui Aurel Pantea: „Trăiesc ovreme/ a teoriilor generale, timpul/ brun al omului dincare nu mai are ce să iasă“, scrie poetul într-unul dinfragmentele sale de Negru. Vremea, a „teoriilorgenerale“, asociată de câteva ori unui misteriosnoiembrie târziu („Noiembrie târziu/ ajută mintea şiinima să vadă/ iarna ce încă nu e şi lumea/ unuia ce le-atrăit, fără rezerve, pe toate“) e a trăirii sau, mai bine, atraiului care înşiruie „toamne, veri, primăveri ca penişte/ urme ale focului/ amestec cu neguri şi murmure“.Stările vremii la Aurel Pantea? Ura: „Ura tenace,

activă/ până ce înlăuntru lumina/ se strecoară prudentăsub uluite priviri/ la pândă“; şi criza: „Criza. Beaulicoarea aspră/ a insatisfacţiei. Criza încă. Toţi ceilalţi/în agonie. Sfârtecaţi. Domnesc lucid pe sobre câmpuri/de otrăvuri. Boarea crimei/ adoarme ranchiuna.Secundele cu sex infim,/ în nesfârşite copulaţii

pregătesc cu încrâncenare/ capodopera“. Cum se vede,nimic nu s-a schimbat din vremea scrierii/tipăririiacestui poem, în 2009. Dimpotrivă.

Rare sunt în poemul lui Aurel Pantea definiţiile poetului şi poeziei, atât de frecvente în cărţile colegilorde generaţie. Lăsând intenţionat două „fisuri“ în

materia vâscoasă a sferei negrului, Aurel Pantea pare ane lăsa să alegem între două „variante“. Prima e a unui principe al răcelii, scriindu-şi viaţa/moartea într-unlimbaj cinstit şi metaforic, într-o tăcere în care „morsubstantivele unul câte unul,/ până ce faţă nu va mai fişi nici faţă/ ce ar putea ţine loc de faţă“. Cealaltă„variantă“,dublul e omul fără regn, scriindu-se într-unlimbaj incendiat : „Bărbatul din faţa mea, pe stradă,/aude şi el/ liniştea, şi el, cu siguranţă/ merge pe un roşu

bulevard, acum negru/ ambasador pe un bulevard roşu,coboară şi el/ în foşnete de catifele, atinge şi el destule/spectre, ricanează şi el şi urlă/ lângă obrazul moale al

bestiei, adesea lângă/ obrazul ei ca o reclamă sumară/ a


17/100

cronica literară

B U C O V I N

A L I T E R A R Ă

15

lui nu, el de asemenea are în el/ o stea murdară,/ şi elcaută în buzunarele zilei/ bancnota de gudron cu

portretul/ timpului ce se înghesuie, poate să audă chiaromorul/ stelei din mine şi glasul lui nu, umblând/ să

închidă, să acopere, să înfunde, să îngroape,/ toategesturile exprimă prezenţa/ omului fără regn“. Principeal răcelii, locuindu-i pe ceilalţi ori omul fără regn,adunând în sine steaua ucigaşă, murdară, glasul lui nu,gudronul şi timpul care moare, figura poetului din

poemul lui Aurel Pantea măsoară distanţele faţă de paradigmele anterioare, dându-ne bineţe din cele mainegre podele ale retoricii: omul fără regn şi/sau

principele răcelii fac experienţa vidului, a haosului şi a„înnegririi care va veni“ în speranţa de a descoperimodul de a scăpa de acolo. Nu doar că nu iese dincercul fără ieşire, dar se afundă tot mai profund, ca într-

un maelstrom: „Despre sălbăticie, acum: un bătrân/rupând o filă din calendar/ e tulburat/ ca de o prezenţăfeminină, de altundeva/ cineva îi aude nervii şi

bâlbâiala/ unor timpuri nehotărâte/ el înghite cu totul,lumina în el/ e pulsul naturii despărţindu-se/ de propriulnume, sălbăticii se desfăşoară/ lent, obiectele din jurcomplotează,/ fabrică bitum./ Impresia de negru dinultima imagine/ e pentru ora cu gingie de ştiucă:/ nu-lva găsi timpul stătut/ al obiectelor spune într-un târziu/

bună ziua din cele mai negre podele/ ale retoricii“.Bună ziua din cele mai negre podele ale retoricii, nespune Aurel Pantea, unul din poeţii mari ai literaturii

noastre contemporane. À bon entendeur, salut!În lirica lui Aurel Pantea, negrul dens, compact,de nepătruns nu e o (lipsă de) culoare: e fiinţa şi

universul, micro şi macrocosmosul pentru că, iată,negrul înghite totul, lumea însăşi se deschide şi seînchide pe o parolă neagră , cum ne avertizează AurelPantea în primul poem al volumului Nimicitorul

(Editura Limes, 2012): un text de analizat, cu studenţii buni, la orele de stilistică, dacă mai sunt, în universităţi:„Oameni pe stradă, cum îi simţi, ca o pastă,/ secretaţi deun puls fără nivel, depărtaţi şi teribil de inumani,/ cuglasurile răzbind dintr-o deplorabilă stare/ aimaginaţiei, ei sunt sfârşitul, ziua moartă, realitatea fărăapeluri,/ făcută din lucruri de pe afară,/ printre morţi îigăseşti, îi priveşti cu pofte vechi, apar/ în curgereaofidiană a simţurilor, în zvârcoliri, apariţii aburite,/ casimţurile multă vreme neexersate,/ vine o vreme cândţi-e ruşine de propriul trup, când nu mai suporţi/ lumina

pe piele, când din braţe alunecă/ o vieţuitoare ce

abandonează,/ lumea din noi, dacă am putea să oridicăm cu venele,/ dacă am putea, în impudoare, săresimţim clipociri şi tonuri/ în resorbţie,/ am privi cu

pielea,/ ne întoarcem în materia pură, fără buze,/ cu pământ în gură şi cu propoziţii/ devenim una cu parolaneagră,/ la începutul unei zile ce nu se mai poate naşte,/după tranzacţii desfiguratoare chipurile produc/ olumină ilicită, ca mijlocul zilei morţilor, acolo,/ un

pământ ondulat ca emoţia/ ne spune adevăratul nostrunume“.

Mai întâi, poemul antologic al lui Aurel Panteadescrie cu minuţie o stare (a lumii) şi un proces de

dezintegrare (a fiinţei), pe un lanţ al căderii în negru ce pare fără sfârşit, iar alternanţa persoanei întâi singularcu persoana întâi plural – eu şi noi, fiinţa şi lumea –traduce această identificare sub parola neagră. Aici,lumina e ilicită, ca mijlocul zilei morţilor, ziua luminiinu se mai poate naşte, totul se năruie înlăuntru, ca înipotezele astronomilor despre ceea ce va fi fiind o gaurăneagră în univers: viaţa înainte de a fi viaţă e moartea,fie şi „elocventă“, lumea de dinainte de a fi lume e a

placentelor sfâşiate şi a pupelor care, închise într-un locde unde nu se poate ieşi decât prin „gura ferocităţii“,refuză naşterea pentru a se surpa definitiv într-o

puşcărie a muţeniei: „Stăpâna mea îmi cere supunerecu glas/ de iubită părăsită, de ce nu mă mai iubeşti, suntmaica ta,/ tu îmi vorbeşti limba, mă mişc printr-unlimbaj moale, aici/ tot timpul întâlneşti morţi elocvenţi,maica mea îmi spune:/ ai grijă de cuvântul lăcătuit,acolo timpul e parfumat,/ dau pe afară placentezdrenţuite, ceva e sfâşiat, o puşcărie/ a muţeniei,închide gura, închide-te, verbele aruncă din ele/acţiunile ca pe nişte morţi, limbajul meu e un lungtunel/ spre linişti închise ca pupele, iubeşte-mă, maispune stăpâna,/ te voi naşte din nou, voi deschide

pentru tine gura ferocităţii,/ şi toate zilele stau cu prunci

în gură şi cer să nască, şi maica/ naşterilor tace, şi tace şi


18/100

cronica literară

B U C O V I N

A L I T E R A R Ă

16

elocvenţa, maica mea mă umple de sânge/ şi eu nu măvoi naşte,/ e o zi ceţoasă şi un domn îşi plimbă câinele,veneţia sau aiurea“.

Are dreptate Al. Cistelecan să observe că „Aurel

Pantea scrie chiar dinlăuntrul senzaţiei de neantificareşi face filmul acut, clinic al acesteia“, iar „rapoartelesale nici nu mai sunt rapoarte de angoasă, citransmisiuni în direct ale descompunerii, ale putreziriifiinţei, ale degenerescentei lente şi implacabile“.Poemul însuşi e o călătorie spre inima răului; dar inimanu e o inimă, ci o „seninătate sulfurică“, acolo totul senăruie, cineva îşi duce groapa cu sine şi surâde, tăcereae deplină, fiinţa se retrage în „stupefacţii carbonizate“,cu faţa unuia care a ieşit din infern, iubita (moartea) ovizitează şi trece dreaptă prin „sperietura“ acesteia, caun „abis semantic“; există, totuşi, o singură fantă în

negrul dens al lui Aurel Pantea, dar aceasta e mereu înurmă , asemeni grădinilor Edenului, rămase în urma luiCain, alungat în pustie: „În urmă, toate sunt foarte

proaspete, toate au început/ o călătorie de la care noivom lipsi, inşi voioşi îşi schimbă feţele/ între ei, femeilenu mai ştiu cu cine se iubesc, dragostele,/ şi iar se faceziuă în limbaj, şi iar umblă funcţionarii/ pe urmasemnificaţiilor“.

Inima răului e, în fapt, inima limbajului vinovat,iată, de (des)creşterea în negru, înlăuntrul său fiind osălbăticie şi o ferocitate „vorbind cu multe voci“. Înfond, poemele din Nimicitorul , închipuind un unic

Poem, trebuie citite nu doar în detaliile „decorului“ lor,ci, mai ales, ca pe nişte fragmente ale unei teorii alimbajului poetic; limbajele, spune poetul, instalează„partea întunecată“, vorbirile sunt ca nişte „iaduri“ dinlocuri „în care nu s-au putut naşte rugăciunile“ –idiomuri care numesc „eu săruturi sulfurice viaţa şimoartea“ şi în care realitatea nu mai încape: însăşilimba în care se traduc fragmente din Nimicitorul , însecţiunea a doua a volumului e latina, numită de unii„limbă moartă“. Poezia lui Aurel Pantea nu fixează,cum s-ar putea crede, atât o criză existenţială, cât una alimbajului: e vremea putrezirii codurilor : „Am exersat

mult, am obosit să-i privesc pe toţi ca pe nişte victime,/sunt insul din serile în care nu mai există nici o soluţie,/când intenţiile au îmbătrânit dintr-odată, ca amanteledin alte vremi,/ şi stăm în timpul vânăt, e vremea

putrezirii codurilor,/ faţa ta se varsă în faţa mea,complotăm, iar victima comploturilor/ creşte, spargetoate geamurile, debordează, vorbeşte în/ limbajelenoastre, ne spune poveştile, vieţile noastre se întorc/epuizate, o viaţă epuizată e un copil bătut crunt, iar elsurâde,/ şi noi complotăm, o producem,/ nesiguri prinlinişti dense, apoase, aşa cum e vremea/ când teoglindeşti într-o mamă, nimicitorul nu mai tace din

gură,/ drumul până la inima ta e lung, inima ta e foarte

departe,/ o balerină nebună prin mari încăperi deodinioară“. Iar vremea putrezirii codurilor e aceea anegrului, nimicului şi nimicitorului; nimicul din poezialui Aurel Pantea nu e „mainimicul“ lui Ioan Moldovan:

el se face de către un nimicitor care îşi are rădăcinile în„vieţile ce nu se mai întorc“ şi, la fiecare mişcare a lui,apare nu o lume, ci „un 0 (zero) urât şi larg“, undealcătuirea chipurilor e, în fapt, des-compunerea: astfel:„După întâlnirile cu nimicitorul nu mai ai chip,/ porţidoar un nume şi te transformi cu totul/ într-o limbănecunoscută,/ o limbă vorbită de razele uraniului,/nimicitorul aplaudă, moare de râs în propriile luiaplauze,/ se uită la inima mea, asta face mereu, se uităla inima mea/ cu razele uraniului“.

Nimicul meu e sămânţa nimicitorului carevrea să mă ştie mut – acesta e versul în jurul căruia

pivotează criza limbajului în poemele lui Aurel Pantea;alternativa e, aşadar, muţenia, noua lume al cărui singurlocuitor e mutul buimac ieşit „din toate sintaxele“: aicişi astfel se vrea poetul care visează la „forma celei mai

pure negaţii“, se desface în trei realuri („Trei realuri:unul care lucrează/ în noi devine/ noi, unul ce se topeştene scapă/ şi unul care nu ne aparţine“), le urmează„contemplativilor“, figuri lirice prezente în momente

bine alese din curgerea Poemului din Nimicitorul ;contemplativii sunt ai altui timp, ai urmei („Urmeluminoase, pe aici au trecut contemplativii“, scrie

poetul din cuprinsul negrului şi de sub stăpânireanimicitorului), sunt de dinainte de a se „instaura

subteranele“, din vremea când limbajul nu eradescoperit; gropile şi uriaşa lehamite re-prezintăfrontiera de netrecut care desparte poetul sub parolăneagră de contemplativii urmelor luminoase: „Se ridica

praful,/ limbajul încă nu fusese descoperit,/ iar poeziase impunea să fie scrisă./ Câte s-au întâmplat,/ dar eumă sfârşesc aici, mai departe mergi tu,/ excesul meu devieţuire, tu eşti partea de neconsumat,/ ce va înduraaltfel, altcândva, altundeva/ privirile a ceea ce ne estecu totul şi cu totul străin“.

Mesajul din „răcoarea, neagră“ asubteranelor e limpede şi dramatic: negrul s-a instalat

odată cu limbajul care cufundă poetul în abis, îl surpăînlăuntru, într-o mişcare centripetă, ucigătoare, spreinima răului – locul şi timpul păcatului: „Am vorbit,Doamne, şi am scris, până m-am înnegrit/ cu totul, amcrescut, Doamne, în vorbele mele, iar vorbele/ mele aucrescut în mine şi mi-au pus trupul în hău,/ stau întrupul meu ca într-un abis, fiecare cuvânt îl adânceşte,/că văd mişcând timpul şi moartea, mâinile mele suntîntunecate,/ Doamne, de vorbărie, îmi port trupul ca şicum propria-mi groapă/ aş purta-o, în el, limbajul seîntâlneşte cu sine şi înnebuneşte“.

Nimicitorul e cartea unuia dintre marii poeţitragici din literatura noastră contemporană.


19/100

cronica literară

B U C O V I N

A L I T E R A R Ă

17

Văzătorul șiopacitatea lumii

Theodor CODREANU

Părăsind lunga tradiţie a raţionalismuluicartezian şi pozitivist, care a mărşăluit victorios,scientist şi utopic, din secolul al XVI

bucovina literara nr. 1-2 / 2015

Documents