bucovina literara 02 2014-1

100
Serie nouă · Anul XXV · nr. 3-4 (277-278) · Suceava · martie - aprilie 2014 BUCOVINA LITERARĂ Revistă a Societăţii Scriitorilor Bucovineni

Upload: zona-literara

Post on 28-Dec-2015

311 views

Category:

Documents


19 download

DESCRIPTION

Bucovina Literara, este publicata de Societatea Scriitorilor Bucovineni, lla Suceava. Director Carmen Veronica Steiciuc. redactor sef Al. Ovidiu Vintila.

TRANSCRIPT

Serie nouă · Anul XXV · nr. 3-4 (277-278) · Suceava · martie - aprilie 2014

BUCOVINALITERARĂ

Revis

tă a

So

cie

tăţi

i S

cri

ito

rilo

r B

uco

vin

en

i

Revistă editată de Societatea Scriitorilor Bucovineni

DIRECTOR:

Carmen-Veronica STEICIUC

REDACTOR-ŞEF:

Alexandru Ovidiu VINTILĂ

REDACTORI:

Georgiana DIACONIŢA Sabina FÎNARUFlorin Dan PRODAN

COLEGIUL REDACŢIONAL:

Acad. Dimitrie VATAMANIUCProf. univ. dr. Adrian Dinu RACHIERUProf. univ. dr. Mircea A. DIACONUProf. univ. dr. Elena Brânduşa STEICIUCIon BELDEANU (Preşedinte de onoare al S.S.B.)Nicolae CÂRLAN

COLABORATORI PERMANENŢI:

Adrian ALUI GHEORGHE (Piatra Neamţ)Liviu ANTONESEI (Iaşi)Leo BUTNARU (Chişinău)Al. CISTELECAN (Târgu Mureş)Ilie LUCEAC (Cernăuţi)Liviu Ioan STOICIU (Bucureşti)Matei VIŞNIEC (Paris)

Redacţia şi administraţia:Str. Ciprian Porumbescu nr. 1, 720066 - SuceavaE-mail: [email protected]

BUCOVINALITERARĂ

Număr ilustrat cu reproduceri după picturi semnate de artistul plastic

Aurel COJAN (1914–2005), puse la dispoziție de Florin Colonaș.

autograf vasile proca

1

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

Poem trist

Pe multe voci psalmii toamna în mahala, moartea miroasea busuioc, are în dar cãmaºa ta: bocet de vântºi o expresie uscatã pe zilele fãrã oameni

...pãdurea aleargã un zgomot viu: îl ademeneºtesã-i simtã ai nimicului colþi de fiarã: acum, chiar acum, vorbeºte omul ruginit: în ploaie cântece de sete, zum face viaþa, zum

...latrã câinii din pavaj fanfarele trecând pe bicicleteºi-un interior rezemat de alt interior, luna bãtrânãºi oarbã doarme beatã pe cerul de vizavi, fericirea e o armã caldã, îþi tremurã în mânã

...preamilostivul târziu de scris, preacuratul frig de citit:schijele soarelui în oameni au asfinþit

22

Liviu IoanSTOICIU

jurnal comentat

Viitorul sună într-o dungă

în cultura română

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

Suntem în al 24-lea an de la Revoluție și autoritățile n-au găsit o soluție binecuvântată de finanțare cu bani publici a culturii naționale scrise, se bâjbâie în continuare, fiecare ministru al Culturii și-a dat cu stângul în dreptul, a venit cu tot felul de schimbări la modificări. Pentru teatru și film se cheltuiesc bani de la stat în prostie (în comparație cu cheltuielile cu literatura), artele plastice se descurcă, la fel muzica sau arhitectura – toate având impact la marele public (ele se pot foarte bine autogestiona), nu aceeași situație e în domeniul culturii scrise (literatura originală românească având cel mai mult de suferit, dispărând și interesul cititorilor). Acum zece ani, ministrul Culturii, Marin Sorescu, exasperat că literatura română a dat faliment, a înființat Casa de Presă și Editură „Cultura Națională”, în care a înglobat Direcția pentru Prestări Editoriale „Romlibri”, Direcția pentru Presă, Publicitate și Tipărituri, Regia autonomă de difuzare a cărții, discurilor și altor bunuri culturale „Arcadia”, precum și activitatea editurilor și publicațiilor de stat din sistemul Ministerului Culturii. Erau reunite sub aceeași pălărie, la stat, pentru a fi susținute financiar, de exemplu, revistele Contemporanul, Literatorul, Tribuna, Caiete Critice, Bucovina literară, Familia, Transilvania, Ateneu, Manuscriptum, Teatrul azi dar și Albina sau Moftul Român sau Magazin istoric (erau 37 de titluri în anexă). „Care a fost criteriul de selecție pentru reviste?”. Mircea Tomuș, secretar de stat la Ministerul Culturii, a răspuns atunci: „Criteriul a fost cel al salvării de la faliment”… Iar Georgeta Dimisianu (director la Editura Albatros) atrăgea atenția (în februarie 1994, în revista 22) că „Până acum Ministerul Culturii nu ne putea subvenționa, pentru că nu exista buget pentru aceasta”… Hotărârea guvernamentală viza și editurile Eminescu, Albatros, Minerva, Meridiane sau Științifică, Scrisul Românesc, Junimea sau Editura de Vest (viza și preluarea celor mai bune librării din țară și din București, Ministerul Culturii coordonând și activitatea de colectură și achiziții a bibliotecilor publice). Ba chiar Zigu Ornea (director la Editura Minerva) declara și el: ”Salut inițiativa Guvernului României de a finanța cultura română, care până acum a fost disprețuită și rău

tratată”. Guvernul era condus de N. Văcăroiu. Președintele acestei Case de Presă și Edituri a fost numit… Grigore Vieru. Așa cum era de așteptat, centralizarea culturii naționale prin Casa de Presă și Edituri n-a funcționat. În 1996, același premier, dar cu ministru al Culturii în persoana lui Viorel Mărginean, a desprins din Casa de Presă şi Edituri „Cultura Naţională” editurile pomenite și le-a organizat ca instituţii publice cu personalitate juridică în subordinea Ministerului Culturii (trecute la capitolul „Instituţii publice finanţate din venituri extrabugetare”)… Un an mai târziu, după ce a venit Victor Ciorbea premier (și Ion Caramitru ministru al Culturii), au trecut și revistele (cu lista împuținată, rămânând: Literatorul, Contemporanul, Tribuna, Manuscriptum, Teatrul Azi) în regim extrabugetar: „Redacțiile publicaţiilor prevăzute în anexă, care funcţionează în structura Casei de Presa şi Editura Cultura Naţională, se reorganizează ca instituţii publice cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Culturii”…

Între timp, știți, Ministerul Culturii s-a spălat pe mâini, nu mai are nici o editură și nici o revistă pe care să le finanțeze direct: editurile Albatros (la care am debutat și eu, în perioada ei de glorie) și Meridiane au dispărut, Editura Eminescu a fost cumpărată și îngropată de vie, la fel Editura Minerva. Revistele și-au inventat asociații sau fundații care să le susțină financiar, sau apar cu bani de la consiliile județene sau primării. A apărut și un supraorganism, AFCN („Administraţia Fondului Cultural Naţional este un finanţator public ce organizează consultări cu operatorii culturali şi cu reprezentanţii Ministerului Culturii din România, pentru stabilirea strategiilor de finanţare a culturii”) care finanțează proiecte culturale, alese de un juriu pe sprânceană (subiectiv) – astfel, cultura nu e lăsată nici să moară, nici să trăiască, „o duce de azi pe mâine”, în așteptarea unor vremuri mai bune, a unor premieri mai darnici cu banii alocați Culturii de la buget și miniștri ai Culturii mai clarvăzători.

Cultura scrisă în România e net subfinanțată. Din cifra totală de 1.752.385 mii lei, adică nici măcar 500 de milioane de euro per total alocați la „Cultură, recreere (sic!) și religie” în România în 2013, se subînțelege că 90 la sută din bani s-au dus la patrimoniu și la culte (plus „recreere”, care înseamnă bani tocați pe evenimente trecătoare). Președintele USR, ambasador la UNESCO, Nicolae Manolescu atrăgea atenția (în 14 martie 2014, în Adevărul) că în Franța bugetul alocat culturii, în fiecare an, e de… 13 miliarde de euro! Ați reținut, bugetul alocat „Culturii, recreerii (!) și religiei” în România (adică alocat ministerului „pentru valorificarea creativităţii şi pentru menţinerea identităţii spirituale a naţiunii române”) nu atinge nici jumătate de miliard de euro… Viitorul sună într-o dungă.

3

aforisme

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

GheorgheGRIGURCU

„Cinismul, această săgeată otrăvită”

Două feluri de libertate: una provine din abolirea limitelor, alta din delirul limitelor.

*Pentru persoană, personajul ce-i corespunde poate

deveni un sevraj.*

„M-am săturat de lichele, daţi-mi o canalie” (Victor Eftimiu).

*Rolul superior al numărului? Acela de-a te tămădui

de incertitudine. E „un medicament a cărui farmacie e matematica” (Novalis).

*Cinismul, această săgeată otrăvită care nu dă greş.

Acolo unde tandreţea, gingăşia, delicateţea eşuează de-atîtea ori, cinismul se-nfige drept în ţintă. Sentimentul în literatură se depreciază rapid, decăzînd în sentimentalism. Postura cinică îşi conservă prea adesea sumbra-i prestanţă.

*Fiinţa e cucerită treptat de simboluri ca de nişte

boli incurabile. *

Între limbaj şi fiinţă se interpune o demonie care se numeşte stil.

*Ce e poezia, dacă nu, într-un fel, o întîmplare, un

aleatoriu al cuvintelor care scapă din perimetrul ordinii, al habitualului tot mai plicticos, luînd-o razna?

*Se pare că politica cea mai indicată faţă de timp e

aceea de a-l exploata cu discreţie: „nu poţi uita timpul decît servindu-te de el” (Baudelaire). O viclenie sau o laşitate?

*O iluzie care vine odată cu vîrsta. Laudele pe care

le primeşti par adresate propriei tale idealităţi. *

Cea mai tulburătoare definiţie a morţii poate că e

cea pe care a dat-o Monseniorul Vladimir Ghika: „Momentul în care ceea ce a fost, ceea ce este şi ceea ce va fi se topeşte într-un lucru unic”.

*Visul: o speranţă coroborată prin fantezie.

*Moartea: „tragedia ei este că schimbă viaţa în

destin” (Malraux). *

Profunzimea: o simplitate mîntuită. *

Arta dislocă realul pentru că se simte ameninţată de real. E ca şi cum ai încerca să te trezeşti dintr-un vis urît, dar nu izbuteşti dintr-odată, trecînd prin momente intermediare cînd ţi se pare că te-ai trezit (realismul nu e o asemenea trezire parţială?).

*Toleranţa se cuvine a fi reciprocă. Dacă nu e,

reprezintă un sacrificiu, id est o cale spre divin.*

„Neîncrederea adevărată, neprefăcută în puterile omului este cel mai sigur semn de forţă spirituală” (Lichtenberg). Neîncrederea să însemne aici asumarea păcatului, pocăinţa?

*Scrisul: o experienţă a eliberării, pe care, fireşte, o

pot săvîrşi doar cei captivi.*

În momentul în care ai aşternut un text de care eşti mulţumit, te simţi liber de orice constrîngere, aidoma lui Adam în prima zi a ivirii sale pe lume.

*Orice experienţă omenească e un Purgatoriu.

Simţim, fie şi foarte difuz, că trebuie să ajungem undeva, nu la o absenţă propriu-zisă care ar des-fiinţa fiinţa, ci la o îmbinare a prezenţei cu absenţa, de ordinul miraculosului.

*Cvasiinocenta mistificare, atît de agreabilă, pe care

o încearcă cel ce declară a nu avea o calitate pe care, de fapt, o posedă.

*„Urechea vorbeşte, gura ascultă; inteligenţa, stare

trează, produce misterios şi visează; somnul vede limpede şi fantasma priveşte; lipsa şi lacuna creează” (Valéry).

*Creaţia nu pune decît probleme irezolvabile,

deschise spre infinit. Rezolvarea lor e treabă de sistem, de ideologie, aureolată frecvent de fanatism.

invitatul revistei

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

Miljurko VUKADINOVIĆ

„Atunci şi-a făcut poze cu noi şi poetul american Allen Ginsberg,

care privea cum mâncăm pătratele verzi de iarbă.”

24

Vasile Proca: Dragă Miljurko, doresc să-ţi fac o prezentare folosind tehnica melanjului între datele biobibliografice şi dialogul nostru. Cititorii vor vedea mai târziu de ce. Când vom ajunge să vorbim de clocotrism. Eşti de acord cu acest demers sufletesc?

Miljurko Vukadinović: Vasile dragă, dacă tot am făcut o mulţime de experimente la Belgrad, de ce nu aş face şi aici aşa ceva? Merg pe gândul tău. Dă greutate sensului discuţiei noastre cum doreşti tu.

V.P.: În anormalitatea în care trăim, suntem oamenii nopţii. Spaţiul are gustul teilor în floare şi al instrumentelor din care curge o muzică leneşă. Spaţiul nopţii şi, din când în când, limba tăcerii nocturne sunt iluzia că reuşim să transmitem acea tulburare pe care ţi-o dă sfîrşitul unei aventuri formată din întrebări şi răspunsuri. Lîngă noi, în biserica Uspenia, liniştea se roagă. Suntem la Botoşani, în iunie. Vinul pe care îl bem are viaţă, are trup, are timpul său, are istoria sa. Cum a îmbătrânit vinul acesta călugăresc şi cum şi-a răvăşit Miljurko fiinţa sa? mă întreb în sinea mea.

„Am 52 de ani şi 53 de cărţi tipărite. Cărţi originale sau traduceri”, mi se răspunde cu plăcerea degustării cuvintelor limbii române şi a întoarcerilor în timp. Miljurko Vukadinović, căci despre el este vorba, s-a născut în localitatea Gornje Svarče din Serbia, la 7 decembrie 1953. La Belgrad, termină şcoala primară, liceul şi cursurile Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii: „Eram în ultimul an de liceu când, simultan, am descoperit trei poeţi, cei mai importanţi din toate timpurile: Eminescu a fost primul.

Marele nostru poet, Miodrag Pavlovici, a făcut o antologie, Romantismul european, unde a apărut foarte vizibil şi foarte bine prezentat, ca poet, Mihai Eminescu.

Tot în acel an, am auzit la radio că un poet român, Nichita Stănescu, este în centrul oraşului cu un

grup de poeţi belgrădeni şi români. Adam Puslojić, Srba Ignatović, Anghel Dumbrăveanu şi Petre Stoica. Am plecat direct acolo. Bine, atunci nu ştiam nici limba română, nici pe Adam.

Am stat la distanţă şi am urmărit gesturile lor. Am văzut ce făcea Nichita şi de atunci am luat virusul nichitian.

Nu peste mult timp, Editura Proset l-a tipărit pe Lucian Blaga în colecţia «Poeţi universali». Ultima dată când l-am văzut pe Nichita, am stat lângă Adam şi am fost cel mai tânăr poet la masa rotundă, de la hotelul Slavia. Era în 1982. Nichita primise Cununa de aur a Festivalului Internaţional «Serile de poezie de la Struga». Era foarte bucuros. Cred că era cel mai plin de bucurie. La un moment dat, el mi-a spus: «Bătrâne, scrie o poezie». Eu nu ştiam româneşte, dar am simţit intuitiv ce a vrut să-mi spună. Adam a tradus-o în româneşte şi lui Nichita i-a plăcut foarte mult. «Băiatule, tu, neapărat, trebuie să vii în România şi să scrii în româneşte». Cum? – am întrebat eu. Şi Nichita mi-a lămurit care trebuie să fie lucrarea mea: «că pentru scrierea poeziei în limba română nu e prea necesar limba română. Nu-i nevoie de accente. E o limbă vie. Începe ca limba italiană şi se termină brusc, precum rusa. Voi sunteţi un popor slav şi aveţi tristeţea spaţiului vostru şi al nostru»”.

De aceea, mai târziu, Adam Puslojić a spus despre Nichita că are un sentiment slav aşezat pe axa poporului român.

În perioada 1980-1984, Miljurko Vukadinović a fost secretarul Asociaţiei Scriitorilor Tineri din Serbia, apoi între 1984 şi 1990 directorul editurii „Pegaz” din Belgrad. Între 1989 şi 1990 a fost redactor la revista Fundaţiei „Vuk Stefanović-Karadžić şi redactor al lexiconului Who is Who în Serbia.

Publică încă din 1968. Scrie în limbile sârbă şi română. A participat la Mişcarea Neoavangardistă „Klokotrizam”, între anii 1978-1986.

Traduce din sârbă, română, germană şi slovenă.

Din limba română a tradus: Eminescu, Iorga, Sadoveanu, M. Mincu, A. Blandiana, E. Uricaru şi alţii. Din slovenă: Tomaź Śalamun şi Srecko Kosovel.

Poezia şi proza lui sunt traduse în limbile: engleză, franceză, germană, suedeză, cehă, poloneză, bulgară, rusă, macedoneană şi slovenă. Este membru al U.S. din Serbia şi din România.

invitatul revistei

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

5

Este laureat a numeroase premii internaţionale şi naţionale în fosta Iugoslavie, dar şi în România.

În 1989, a urmărit, la TV, Revoluţia din România, iar imaginea cu steagul găurit s-a întipărit, în mod deosebit, în mintea sa.

Când s-a hotărât să vină în România, ca lector de limba sârbă la Universitatea din Bucureşti, Miljurko s-a întors la acea viziune cu steagul, întrebându-se ce lipseşte acolo. Şi răspunsul l-a găsit tot el: în acea gaură din steag trebuia pus capul lui Eminescu. La Miljurko, acesta era primul timp al elanurilor acelei revolte populare. Era şi el, ca toţi românii, sub puterea fericirii: „Când am ajuns la Bucureşti, ca fiecare sârb şi ca un om normal din acest spaţiu mioritic, am cunoscut vecinii şi am văzut că în fiecare casă, chiar şi în bucătărie, se află cărţi de Mihai Eminescu.

Atunci am fost trist şi dezamăgit că nu îl am şi eu în casa mea. Şi, puţin câte puţin, şapte ani vorbind singur cu el, am scris această carte şi am ajuns la concluzia că el, Eminescu, poate fi un membru al familiei mele. De aici acest titlu: Eu, familia mea şi Eminescu”.

Comentăm în fel şi chip ce nu a reuşit Revoluţia, despre această normalitate ciudată, despre omul golit de idealuri şi în interiorul căruia se ascund tot felul de obstacole, seducţii şi îndoieli.

Miljurko e un interlocutor afabil, plin de gesturi. Îşi joacă vorbele. Spune că s-a simţit minunat în republica poeţilor de la Iaşi.

„De aceea, cărţile pe care vreau să le scriu vor purta un titlu aproape comun, care sună cam aşa: Natura lucrurilor din România: Iaşi – Şcoala ieşeană de înot.

Va fi o carte despre Iaşi, epicentrul cultural al României. Vreau să arăt ce se petrece la voi şi să vibrăm cu toţii. Voi continua, la fel şi cu alte oraşe”.

Revenim la subiectul despre actualitatea românească şi discuţia ne duce către un prieten drag lui Miljurko. Este vorba de Sinişa Dragin, cel care a venit în 1986 în România. A terminat IATC-ul, devenind regizor. A făcut patru filme pentru care a primit 17 premii. Filmul său, din 2001, În fiecare zi, Dumnezeu ne sărută pe gură, a primit 8 premii internaţionale în doi ani. El este şi scriitor. A publicat o carte: Primăvara este ţara dorită.

„Faraonul era acest deţinut politic îngropat în gheţurile Siberiei, asemenea faraonilor

egipteni îngropaţi în nisipurile deşertului. Faraonul nostru era îngropat în deşertul roşu, sub gheaţa politică a timpului său.”

Apoi, Miljurko povesteşte cum Sinişa l-a sunat într-o zi şi a insistat să se vadă. Şi, iată care au fost vorbele prietenului său: „Vrei să citeşti scenariul acesta sau sinopsisul?”

Mai departe, dintre toate exerciţiile pe care ni le oferă libertatea de a spune, Miljurko ne dezvăluie taina Faraonului de sub gheţurile Siberiei şi trăirile pe care le-a încercat într-o singură zi:

„Am ajuns la platoul de filmare, după ce, mai întâi, am citit sinopsisul. Eu nefiind actor profesionist. Oamenii filmului erau acolo. După o oră a început filmarea.

Am fost puţin şocat, fiindcă a trebuit să repet de patru ori o scenă simplă. Dar când am văzut că şi marele Ştefan Iordache, care avea rolul principal, a trebuit să repete de nişte ori, m-am liniştit şi totul a ieşit bine. Din păcate, la sfârşit, când am văzut filmul, scena ultimă – care corespundea cu finalul filmului – nu intra. A fost tăiată. Era o scenă extraordinară. Eu eram în cărucior: sunt invalid şi merg direct spre şinele pe unde se vede venind un tramvai. Apare şi stopul. Pe această lumină a stopului, inevitabila ciocnire dintre căruciorul meu şi tramvai: destinul sau ştiu eu ce poate fiecare înţelege. Această secvenţă, din păcate, nu a fost folosită la film. Rolul meu? De fapt, principalul rol îl avea Ştefan Iordache. Este vorba de un deţinut politic şi care este deportat în Siberia timp de patruzeci de ani. E vorba de drama românilor din gulag-urile sovietice.

El era un oarecare de pe stradă, ca mulţi alţii. Se folosea de un cântar pentru a putea să-şi câştige existenţa. Era poreclit Faraonul. O ziaristă încearcă să afle cât mai multe despre el, despre destinul lui de fost arhitect, cu o iubire romantică risipită pe malurile Senei.

Faraonul era acest deţinut politic îngropat în gheţurile Siberiei, asemenea faraonilor egipteni îngropaţi în nisipurile deşertului. Faraonul nostru era îngropat în deşertul roşu, sub gheaţa politică a timpului său. Aproape mort s-a întors de acolo. Nu-şi mai aminteşte decât noaptea când a fost ridicat de Securitate. După ce a fugit din azilul în care era internat, este găsit mort într-un beci. Grigore Leşe interpretează un bocet vechi. Pe acest fundal, este înmormântat cel poreclit Faraonul.Rolul meu era paralel cu al Faraonului: sunt un poliţist împuşcat la

invitatul revistei

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

26

Revoluţie şi care, apoi, paralizează. Din acel moment, el nu mai comunică cu familia, cu societatea. Se închide în el. Face tot felul de lucruri (jucării) pentru sărbători, ascultă muzică. În film a jucat şi actriţa Olga Tudorache.

Când am terminat lucrul la film, din banii primiţi, am luat cinci litri de vin şi câteva kilograme de brânză de la ţărani şi m-am întors acasă. Aşa am sărbătorit evenimentul. În ziua aceea am fost un faraon mai mic”.

Fiul Faraonului, îi zic eu. Pentru a avea şi el parte de o poreclă printre noi, contemporanii lui, cei încercaţi şi zguduiţi de tot felul de strategii ale existenţei, într-o lume a piticilor – asemenea unui talcioc – unde poţi cumpăra nebunie cât vrei.

V.P.: Dragă Miljurko, aceasta a fost prezentarea pe care ţi-am făcut-o, inserând, aşa cum am precizat, la început, cuvintele tale (răspunsurile la întrebări). Mai departe, doresc să dinamizăm dialogul, folosind procedeul clasic: întrebarea şi răspunsul. Dar, mai întâi, să redau poezia pe care ai scris-o acum, aici, la Botoşani, în prezenţa mea:

Maşina timpului obosit

Şi vorba vine de Sus,ea a coborât prea devreme, rămâne tăcută.Mai jos,maşina timpului obosita rămas fără energie.Ea deja se plimbă prin oraşsărbătorind cu toţi oamenii,ca de obicei,moartea Poetuluiînvelită în flori de tei.

V.P.: Frumoasă această poezie, şi ea mă îndeamnă să te întreb la ce lucrezi în prezent.

M.V.: Sunt foarte ocupat cu traducerea, din slovenă, a poetului Kosovel. E un mare poet avangardist din perioada anilor '20, secolul trecut, din spaţiul iugoslav. Un poet care, sper, va fi bine primit de cititori. Am o carte de fabule Leul în pielea măgarului. Eu am mare încredere în fabulă ca o posibilitate literară, care nu e folosită în prezent. Este un experiment literar atipic. Am ajuns la un punct de vedere foarte interesant: acum se poate spune ce vrei şi ce nu vrei.

V.P.: Ca traducător pregăteşti vreo antologie? Ai ocupat deja spaţii importante în revistele literare. Lucrul acesta te scoate în evidenţă, dar te şi obligă în acelaşi timp.

M.V.: Da, lucrez de mulţi ani ca traducător. Acum încerc să finalizez Poezia română a secolului XIX şi prima parte din Poezia română a secolului XX. Nu trebuie să aşteptăm prea mult să vedem ce s-a întâmplat cu poezia şi cu noi. Poezia română actuală e foarte atractivă şi oferă multe posibilităţi traducătorului şi, bineînţeles, cititorului. Să nu aşteptăm să dispară autorii şi retroactiv să comunicăm cu cititorii din lume. Şi eu sunt o cale spre multe direcţii: şi spre limba sârbă, şi spre cea slovenă. Din traducerile mele în aceste limbi se fac traduceri în macedoneană, croată şi în alte limbi ale spaţiului post-iugoslav. Să termin răspunsul la această întrebare, menţionând că este gata primul volum din antologia Avangarda sârbă (poezie şi manifeste), traducerea fiind făcută împreună cu Traian Manta. Va apărea la Editura Princeps Edit, Iaşi.

V.P.: Te rog, dragă Miljurko, să-i faci un portret literar lui Adam Puslojić, aşa cum îţi vine acum.

M.V.: Există un portret-Pegas, care călătoreşte prin Valea Timocului, Belgrad, prin toate ţările şi prin toată România. Din sud până în nord, din est până în vest şi peste Prut. Adam al nostru, al poeţilor, apare totdeauna când vrem să se audă cuvântul poeziei: uneori cu amintiri despre Nichita, alteori vorbind de o sticlă goală din sufletul lui Geo Bogza...

Iată-ne şi aici, la Iaşi – prima dată eu şi Adam – în anul Blaga, în republica poeţilor de la Iaşi. Când am fost în martie la Ploieşti, la Zilele „Nichita Stănescu”, am avut ocazia să mergem mai sus, la Sinaia. La Cazinou. Un spaţiu frumos, modern. Erau expuse tablouri ale unui artist deosebit, basarabeanul Iurie Matei. Am citit poezie: eu, Adam şi Valeriu Matei. De fapt, noi am recitat din Pământul numit Nichita. Adam a vorbit despre Nichita. Eu cred că Adam are o problemă: el nu ştie de unde vine ca poet. Eu cred că vine din gura lui Dumnezeu. S-a chinuit şi se chinuieşte să afle cât e sârb şi cât e valah. Cât e român până la urmă.

Valeriu Matei a vorbit cutremurător despre singura vizită a lui Nichita la Chişinău. Când a coborât din tren, aflându-se pe betonul peronului din gara Chişinău şi nevăzând o bucată de pământ, el a sărutat primul pom întâlnit, luând, în felul acesta,

invitatul revistei

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

7

1contact cu pământul Basarabiei . Acum, eu sunt Nichita şi pământul meu se numeşte Adam.

V.P.: Atâţia ani fiindu-i în preajmă, te contrariază ceva la Adam Puslojić? Cum îşi poartă povara destinului de poet?

M.V.: Adam al nostru şi Adam de Serbia, bineînţeles, are zece ani mai mulţi decât mine. Trebuia să fie mai tânăr cu zece ani.

Întrebarea ta vine dintr-un oraş cu cele mai multe muzee literare din România şi Adam este un muzeu viu cu două până la zece picioare. El este un muzeu în mişcare şi să dea Dumnezeu ca acest hram să ţină cât mai mult: cu poezie, cu traduceri, cu poveşti ciudate, dar mai mult decât adevărate. Ele sunt un adevăr şi jumătate, aşa cum a spus Adam. Acesta este o comoară de suflete şi de amintiri vii. Comoara din poezie. Din scrisul şi din nescrisul vieţii.

V.P.: Miljurko, povesteşte cum te-ai implicat tu în Mişcarea Neoavangardistă „Klokotrizam”, Clocotrismul, mai pe româneşte?

Parcă neauzind întrebarea, Miljurko îşi termină gândul: Această poezie este scrisă pentru voi.

Fără titlu nu pot muri

Către ai mei de aici, Maria noastră şi Vasile cel Mare – „Abatele de Cumania”

Într-un spaţiu mic care a rămasnescris – fără o picăturăde cuvânt magic, fără o picătură devin roşu care acoperă tinereţeadeja trecută şi toamna abiaîncepută – într-un spaţiu micunde vântul nostru sănătostrece prin seara vieţii deja clipită,eu observ că fără titlu şi o picăturăde vin roşu nu pot muri, nu pot muripentru că nici o poveste nu setermină în ziua de azi

Lui Adam i-a venit ideea cu clocotrismul. El a preluat nişte versuri de la prietenul nostru Alexander Seculić, care spune: clovnii trăiesc pentru că sărăcia e veşnică. În limba sârbă, se face anagrama. Clocot vine de la ceva care clocoteşte. Noi am făcut nişte proiecte care se numesc situaţia. Situaţia e ceva static. Tot ce se face, nu se repetă. Se face numai o dată. Ca

în viaţă. Şi am făcut, vreo zece ani, mai multe proiecte. Şi o dată, eu m-am ridicat şi am părăsit jocul. Erau proiecte culturale. În ele îşi aflau rostul şi pictori, şi scriitori, şi muzicieni, şi oameni simpli. Cum am spus, eu m-am ridicat şi am plecat. Cinci oameni m-au rugat să nu-i spun lui Adam că atunci, cu mine, a plecat clocotrismul. Până pleci din viaţă, te rog să nu-i spui, Vasile.

Patru poezii pe care le-a scris Nichita pentru Flora – sunt la Adam. Flora niciodată, până a murit, nu a primit acele poezii, nu le-a văzut. Eu am scris două poezii lui Nichita şi el mi-a răspuns doar cu una. Eu am primit-o după 13 ani.

El totul ţine. Are o arhivă mare. El păstrează totul. Fiecare hârtiuţă. Nu numai cu Nichita. Dintr-o gelozie frumoasă, a mers anul acesta la Ipoteşti să scrie o carte despre Eminescu. Pentru că a văzut cartea mea Eu, familia mea şi Eminescu. Pentru el, cred că a fost un şoc. Mai mare şoc a fost cartea cu Nichita. El a

văzut altceva în cartea aceasta, deoarece eu nu am prea multe amintiri cu Nichita. Dar eu fac dialog cu Nichita, uneori mă ocup de necuvintele lui sau de multe lucruri pe care el nu le-a rezolvat. Acest titlu, Odrasla haosului sau mic tratat despre beţie în ziua de azi. Sună frumos.

El nu poate să adauge ceva. El face un contract

invitatul revistei

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

28

şi atât, dintr-o propoziţie ciudată. Dar totul merge spre metafizică. Eu, uneori, cum e asta cu scrumiera, mă întorc la nimicuri, dar le ţin aşa. Este metafizică această poezie.

Tu ai fost acolo,Vasile. Scrumiera Nichita e o foarte bună poezie. E metafizică, dar e şi un obiect fizic, pentru că poţi să-l ţii în mână. Şi asta nu e lipsă de respect faţă de Nichita. Nimeni nu se supără. Chiar a fost tipărită. Tu eşti nebun, ai băgat-o cu litere mari, Vasile, în revista Poezia.

„Era o formă de protest şi faţă de intenţia de a i se arde cartea poetului respectiv”

V.P.: Bătrâne, ia stai un pic, opreşte-te din abureala asta. Vasăzică, tu ai stat nouă ani în clocotrismul vostru, ai clocotit acolo nouă ani de zile şi mie mi-ai spus nouă cuvinte. Aveaţi o revistă, publicaţi ceva, undeva? Cum ştia lumea de voi?

M.V.: Nu prea mult. Noi am făcut ceva publicitate. Adică, mai corect spus, am publicat în alte reviste, am făcut jumătate de număr sau chiar un întreg număr de revistă. Să exemplific.

Noi am făcut la căminul studenţesc din Belgrad următorul lucru: am luat nişte obiecte pe care le-am ţinut nişte zile la o cameră frigorifică. Erau haine vărgate de puşcăriaş, care au stat agăţate pe un fir. Aveam aprobare pentru aceasta de la autorităţi. În acea cameră frigorifică, am făcut şi un sarcofag din gheaţă. În el s-a aşezat o domnişoară îmbrăcată în negru, cu o frumoasă pălărie pe cap. Din cele patru părţi ale sarcofagului, patru bărbaţi trebuiau, cu limba, să-l spargă pentru a ajunge la fată.

Alt proiect a fost o expoziţie pe apă. Toate exponatele erau pe apă, într-un bazin, o piscină.

Am făcut şi o construcţie de 5/10 m, toată din ziare, cu paginile alcătuite din ferpare, anunţuri privind decesul unor personalităţi sau oameni simpli. Toţi cei care participam la proiect purtam măşti pe faţă, dar nu aşa cum se fac la sărbătorile de iarnă. Erau măşti contra fumului pentru varianta când se dă foc şi noi trebuia să sărim în bazin. Era fum şi foc din toate părţile. Atunci am avut impresia că nimeni nu se mişcă. Ceilalţi au sărit imediat, erau în apă. Eu nu. Eu fiind cu teamă. Adam Puslojič făcuse înţelegere că toţi rămân în foc şi se mişcă. Erau două elemente primordiale: apa şi focul. Iar omul era cuprins în acelaşi timp şi de apă şi de foc.

Sau când a fost arestat poetul Goiko Giogo, care, într-un articol, făcuse aluzie la Tito. Noi am rupt ziarul cu pricina din ziua respectivă şi cu el în gură ne-am „plimbat” 300 m pe o stradă unde nu era

circulaţie de maşini. A venit poliţia călare. Le-am spus să fie liniştiţi, că nu se întâmplă nimic. Noi mergeam târâş. Era plimbarea şarpelui. Până ne-a curs sânge din genunchi şi coate. Era o formă de protest şi faţă de intenţia de a i se arde cartea poetului respectiv.

Altă dată am făcut 10 proteste la Uniunea Scriitorilor. Un protest l-am condus eu. Am citit toţi ce aveam pregătit, ce aveam de spus. Era şi poliţia, şi armata. Să nu facem incidente. Au venit atunci scriitori şi din alte uniuni. Doi poeţi din Slovenia şi trei din Macedonia erau de faţă când am condus eu protestul.

Terapia muncii a fost o altă situaţie. Aşa se numeşte şi o carte scrisă de Ioan Flora. Unul citea un ziar şi noi îl coloram în roşu. Şi aşa, o zi întreagă.

Apoi, am aşezat două tone de cărbuni în mijlocul unei străzi. Unii dintre noi priveau, comentau cum alţii mâncau din acea grămadă de cărbuni. Au venit să ne filmeze. Circulaţia a fost oprită. Era tot o formă de protest.

O singură dată, ţin minte, a participat şi Nichita Stănescu. Era în centrul oraşului. S-a plimbat pe străzi cu un ghem de sfoară în mână. Desfăşura firul pe stradă. Era proba labirintului. Încercarea labirintului. Prezentul văzut ca un labirint.

La acţiunile noastre participau şi oameni care aveau o instrucţie simplă. Un doctor ne-a făcut la câţiva dintre noi măşti. Măşti mortuare. Eram şapte oameni. Proiectul se numea pătrat verde. Pentru că măştile erau făcute din iarbă. Atunci şi-a făcut poze cu noi şi poetul

2american Allen Ginsberg , care privea cum mâncăm pătratele verzi din iarbă. El a fost unul din liderii generaţiei beat. A studiat efectul drogurilor asupra posibilităţilor de lărgire a limitelor cunoaşterii. Unele din poeziile sale aveau pronunţate elemente de critică socială. Noi am stat acolo şi am mâncat iarbă, priviţi de toată lumea. S-a scris despre aceste acţiuni şi la Londra.

Miljurko Vukadinović, Lucian Vasiliu şi Vasile Proca,la Muzeul Literaturii Române Iaşi

invitatul revistei

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

9

Toată arhiva clocotrismului se află la Adam. Aceasta a fost o „nebunie”. Foarte puţin a fost literatură. A fost un mod de manifestare, de gesturi, toate având o simbolistică anume, dar şi o conotaţie socială.

Să pomenesc de Târgul Vechi, unde în perioada ocupaţiei nemţeşti a fost lagăr. Acum, acolo sunt ateliere de creaţie ale pictorilor. Am luat din fiecare atelier câte ceva şi am pus în iarbă, într-un spaţiu deschis. Peste 150 de exponate. Sculpturile din metal, spre exemplu, le-am ars, la finalul manifestării. Eram dezbrăcaţi până la jumătate. Eu, Adam, Flora, fratele meu şi încă doi băieţi. Şi am scris pe busturile noastre: eu sunt artist. Am stat cu toţii lângă un zid de hârtie, pe banca morţii. Un fel de aducere aminte.

Tot ca amintire, ceva legat de fizism. O altă manifestare. Se va scoate o antologie cu textele lor, ale fiziştilor.

Dar asta este altă poveste.V.P.: Mulţumesc, dragă Miljurko.

iunie 2005, Botoşani

(Prezentare şi interviu realizate de Vasile PROCA)

Casa prietenului cu bulinăLui Vasile Proca şi Mariei noastre

Dacă Dumnezeul oraşului Iaşi,care are grijă de acest popor,dă un semn să cadă aceastăclădire unde trăiesc prietenii mei, eu atunci spun Dumnezeului nostru:Doamne, Doamne, lasă-miaceastă clădire cu bulină –mă descurc eu cu ea!

Măgarul în piele de leuSau: Minciuna e greu de ascuns

Odată, un măgar a îmbrăcat o piele de leu şi alerga peste tot şi speria animalele pe care le întâlnea în cale.

Tot jucându-se aşa de-a leul, îi sare în drum şi o vulpe, dar pe ea nu prea a mai vrut s-o sperie.

Dar vulpea, când auzi vocea măgarului, zise:Şi eu m-aş fi speriat de tine dacă nu te-aş fi auzit

cum ragi!Şi zise lupul: ,,Când frica rage, nu are sens să mă

sperii!”

Măgarul şi umbra luiSau: când te cerţi pierzi totul

Într-o zi fierbinte de vară, un tânăr a închiriat un măgar, să meargă din Atena până-n Megara. La amiază soarele ardea atât de tare, că tânărul fu nevoit să se adăpostească la umbra măgarului, ca să se odihnească puţin. Iar stăpânul măgarului spuse că doar el are dreptul la acest loc.

- Ce, strigă tânărul, eu am închiriat măgarul pentru întreg drumul!

- Da, aşa-i, răspunse stăpânul, ai închiriat măgarul, dar nu şi umbra lui.

Până ce ei se certară şi se bătură, măgarul dispăru.Şi zise lupul: “Păcat, nimeni nu l-a întrebat pe

măgar despre părerea lui!”

Corbul şi ulciorulSau: nevoia te pregăteşte pentru orice

Aproape muritor de sete, corbul văzu nu aşa departe un ulcior şi ţopăi bucuros către el.

Dar, când se apropie, văzu că nu avea decât puţină apă pe fund şi nu putea ajunge la ea. Primul lui gând a fost să-l spargă, apoi să-l răstoarne, dar nu putu să facă nici una, nici alta. Când tocmai era să se lase păgubaş, nu prea departe de el, observă nişte pietricele. Luându-le una câte una, le-a aruncat în ulcior, până când nivelul apei se ridică. Numai atunci şi-a putut potoli setea.

Şi zise lupul: “Nu m-am aşteptat să îl ducă mintea la aşa ceva pe corb. Ce să spun, am rămas cu gura căscată!”

1 Prozatorul basarabean Serafim Saka relatează acelaşi eveniment în felul său: „Ajuns la Chişinău şi călcând pe străbunul pământ românesc al Basarabiei, sentimentalul, dar şi nedormitul Nichita a avut o clipă de mare inspiraţie. Şi pentru că nu era Lenin să scrie pe genunchi, s-a lăsat în genunchi şi s-a înclinat să sărute pământul. Pământul nu mai era de mult pământ – era asfalt puturos, ca la gară – şi atunci poetul s-a gândit să se târâie în genunchi până la zidul gării pe care, după ce l-a îmbrăţişat ca pe o fiinţă vie, l-a sărutat zgomotos. În văzul şi auzul tuturora, dar admirat numai de unii”. (Revista „Lumina” nr. 7-8-9, 2003)

2 Allen Ginsberg (1926-1997, n. Paterson, New Jersey), unul din „patriarhii” Generaţiei Beat, din care au mai făcut parte Kerouac, Snyder, Corso etc. A primit premiul National Book Award pentru volumul „The Fall of America: Poems of These States”- (Prăbuşirea Americii: poeme despre aceste state, 1974).

Poeme de Miljurko Vukadinović

Man

uscr

isul

ori

gina

l se

află

la

Muz

eul

Lit

erat

urii

Rom

âne

Iaşi

cronica literară

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

IoanHOLBAN

Insula, caverna, peştera, camera cu vid

210

În Solilocvii (Editura Apollonia, 2014), Vasile Burlui pare a se îndepărta de elegiile volumelor precedente, mai mult încă, de orizontul mito-poetic din Interogaţiile lui Aşur; în Solilocvii, autorul scrie, de pildă, un poem "obiectual", al imaginilor, fără verb, iar, cînd acesta mistuie versul e pentru că (re)naşte, fie şi în iluzie, cuplul pierdut, cu povestea sa distilată în lirică: "Un pantof, o carte,/ O pereche de mănuşi,/ Un fotoliu scîlciat,/ O carte roasă de molii,/ Un fotbalist căutîndu-şi mingea,/ Un hipercub şi o hipersferă,/ O floare de cais,/ Un înger cu aripa frîntă,/ Cohorte de gînduri/ Şi visuri neîmplinite/ Ca nişte ceţuri/ Deasupra munţilor,/ O pereche de ochelari,/ O pereche de bunici,/ Un fotbalist căutîndu-şi mingea,/ O fotografie de cuplu/ Din care tu eşti absentă,/ O fotografie de cuplu/ Din care ambii sunt absenţi,/ Dar mai cu seamă/ Un ciob de oglindă/ În care se oglindesc/ Toate acestea/ Aşa ca eu şi tu să le vedem/ Fără a le putea atinge,/ Guernica sfîşiată în mii de bucăţi,/ Spaţiul împrăştiat/ Într-o mulţime de planuri,/ Şi acest fotbalist insistent/ Căutîndu-şi mingea!" (Un univers cu n dimensiuni). Ieşind de sub "tirania" elegiei, fără a părăsi, însă, nostalgia Edenului ("Cînd lacrimile încă nu le plînsem/ Era atîta ordine în lumea largă! / În suflet cu uleiuri şi arome unsem/ Un Univers murind, abia purtat pe targă", scrie poetul în A doua lege a termodinamicii), Vasile Burlui (se) caută în alte forme poetice; într-un descîntec, de exemplu, unde se aşază nu doar în "viersul" acestuia, ci şi în mecanica lui: iată descîntecul poetului din Solilocvii: "Cîntece, descîntece/ S-o doară în pîntece!/ Cu o mînă de cenuşă/ Presărată pe la uşă,/

La miezul nopţii/ S-o calce hoţii!/ S-o lovească dalacul/ Să-i crape capul,/ În crucea drumului/ Aibe traiul fumului,/ S-o pupe cucuveaua/ Să-i crape măseaua!/ Cînd o bate vîntul/ S-o mînce pămîntul,/ Cînd o da cu sapa/ S-o înghită apa!/ Cînd o vrea să beie/ Apa din ciubeie/ Să se facă fiere,/ Urîtă muiere!/ Fire de glicine/ Noaptea să suspine,/ Ia şi busuiocul/ Să-i piară norocul!/ Părul să-i cadă/ Pe el să nu-l vadă,/ Călare pe inorog/ Să-i pară şontorog!/ Cînd să se-mbrace/ S-o

înţepe cu ace,/ Flori de mătrăgună/ S-o vedem nebună!/ S-o lovească fulgerul/ Să-i plesnească ugerul!/ Cînd o bea cu plosca/ Să-i moară cloşca,/ Cînd o bate toba/ Să-i ia foc soba,/ Dusă în fîntînă/ Să-şi rupă o mînă!/ Să-i cînte pitpalacul,/ S-o ia necuratul,/ Să mi-l lase mie,/ Pe bietul Ilie!" (Descîntec muieresc). Acestor "derapaje" de la elegie, Vasile Burlui le adaugă, în Solilocvii, un pamflet la adresa "Păgînilor Subculturii", în Tele apocalipsa, constatarea amară că iluzia cocorilor albaştri de altădată e sfărîmată ("Îmi sprijin tîmpla obosită de pilaştri/ Şi mă agăţ cu disperare de aripile-ntinse,/ Mai hrănesc iluzia cocorilor albaştri,/ Dar visul se sufocă-n tenebre necuprinse", scrie poetul în Himera nopţii), pentru ca tot jocul acesta dureros cu sinele să sfîrşească, în fond, tot în elegia ce părea părăsită: într-un peisaj ca stare de suflet: "Se ascund în clopote tristeţi de peste vară,/ Peste grădini şi uliţi împrăştiind smerenii,/ Chemările molcome la ceasul cel de seară/ Anunţă rugăciunea şi cheamă la vecernii./ Un soare obosit se culcă între ulmi,/ E aerul de toamnă ca mierea de albine/ Înfiorînd în tremur pădurea de pe culmi,/ În geana înserării - misterele divine./ Se veste-jeşte frunza-n pădurea de aramă,/ Călugăriţe-n negru se-ndreaptă spre altar,/ Cînd toaca-n mănăstire la întrunire cheamă,/ Iar stele se iţesc pe bolta de cleştar./ Corolele-n ceardac se pleacă cu sfială/ Răcoarea se coboară ca dintr-un labirint,/ Se risipeşte luna ca o aghiazmă pală/ Şi se frămîntă-n şoapte pădurea de argint" (Văratec 2013).

În Solilocvii (soliloc, conform Dicţionarului: "Conversaţie a unei persoane cu sine însăşi"), poetul se (re)găseşte în ceea ce aş numi tema insularităţii, de veche tradiţie în literatura română, de la Eminescu încoace; frapant, în lirica lui Vasile Burlui este orizontul acestei teme pentru că, iată, singurătatea care i se asociază se identifică între ceilalţi: "Cînd cauţi iar singurătatea-n suflet/ Cobori din nou în stradă printre oameni/ Şi-atunci te crezi eliberat în cuget,/ Mai singur, de nu poţi să te asameni./ Te-amesteci în tumultul străzii,/ Copil stingher pe-o insulă pustie/ Şi te ascunzi umil în larmele amiezii,/ Neobservat şi liber ca într-o colivie./ Priveşti cuprins de spaimă-n jurul tău/ Cînd zîmbetul pe vreo figură naşte,/ Nimic nu-ţi pare atunci a fi mai rău/ Decît un ins ce pare a te cunoaşte./ Coloana cenuşie te absoarbe,/ Mulţimea devorîndu-ţi libertatea,/ Iar tu supus voinţei sale oarbe,/ Indiferent, îţi pierzi identitatea./ Eşti singur printre oameni exilat/ Dezabuzat şi fără de voinţă,/ Un personaj ciudat cu eul expirat/ Abandonîndu-şi crezu-n neputinţă!" (Singur printre oameni): nu e un refuz al lumii, cum se vede, ci,

cronica literară

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

11

mai degrabă, afirmarea lăuntrului, a singularităţii fiinţei şi, în consecinţă, a singurătăţii sale: preajma devoră identitatea, iar sinele îşi trasează după Euclid, în geometria aceluia, insula începutului, a unei noi geneze, unde timpul "se retrage-n colţuri" şi unde fiinţa din vis îşi află împăcarea cu sine şi cu lumea. Cîteodată, insula e o cavernă, o peşteră, unde Eul (re)întîlneşte Sinele, ca în Gînduri istovite şi Centaur, e pajiştea cerească din Umil pelerin ori puntea unei nave, trecînd Styxul unde aşteaptă luntraşul sau prin ţinuturile stelare, dar cea mai acroşantă imagine a acestei teme (cu un protagonist liric foarte activ: pelerinul, străinul, fugarul, refugiatul, rătăcitorul etc.) este camera cu vid: "Mi-e sufletul ca o cameră cu vid/ Umplută pînă la refuz,/ Ca o cameră cu vid/ În care s-a prăbuşit Catapeteasma lumii/ Într-o armonie infernală./ Într-un colţ/ Un personaj ciudat/ Cu cilindru şi papion/ Respiră intens vidul/ Şi examinează sub lupă/ Nişte vechituri inutile./ În celălalt colţ/ Un fluture diafan/ Bate lent din aripi/ Pulsînd savuros/ În vidul care îl înconjoară./ În celălalt colţ tu,/ În celălalt colţ eu,/ Bucurîndu-ne cu lacrimi/ De vidul din jur./ Şi aşa trăim,/ Ca în hăul unei pungi de plastic/ Vidată,/ În care se află/ Felurite lucruri inutile" (Camera cu vid).

Temei insularităţii i se asociază, în această carte a lui Vasile Burlui, tema medievală, foarte frecventă în literatura noastră contemporană, poezie şi proză, de la Ştefan Agopian şi Dana Dumitriu, la Ana Blandiana. Iar în poemele lui Vasile Burlui nu sînt doar sugestii, figuri ale gladiatorului şi cavalerului în turnir, cum se întîmplă în Gladiator ori ale omului în petrecerea vîrstelor, ca în Vîrstele înţelepciunii, la un castel singuratic, cu steagul în bernă (E timpul), cu un cavaler cu viziera coborîtă, la ultima şarjă, în mînă cu "spada cuvîntului" (Ultima şarjă - II), ci e chiar fantasma evului, chiar dacă poetul dedică textul unor "domniţe plecate între neguri" şi îl afiliază lui Nicu Gane: "Trecute vieţi de doamne şi domniţe/ Mai bîntuie zidirile prea vechi/ Iar amintirile păstrate-ntre ocniţe/ În şoapte se strecoară în urechi./ S-au scurs cu valul vremilor pesemne,/ Ochiade aruncate înspre seară/ Oftînd, în

bobi se mai găsiră semne/ Cînd beizadeaua le-a zîmbit sub mustăcioară./ Trecute vieţi de doamne şi domniţe/ S-au perindat prin acareturi şir de şir,/ Cu mîinile ţesînd în borangic şi iţe/ Năframa diafană aruncată la turnir./ Prundişul pe alei e vînturat de vînt,/ Careta nu opreşte ca şi atunci la scară/ Doar plopii zbuciumaţi şi fără de cuvînt/ Mai şuieră din

ramuri ca odinioară./ Cînd toamna brumăreşte dealul de aramă,/ Aşa cum le cerea un obicei străbun,/ Oştenii mai coboară treptele spre cramă/ Voind să afle dacă vinu-i bun./ Purtînd în nări parfumul din cosiţe/ Mai povestesc balada pe de rost,/ Trecute vieţi de doamne şi domniţe,/ Pierdute-n ceaţa anilor ce-au fost!" (Trecute vieţi de doamne şi domniţe).

Solilocvii nu iese, într-o altă ordine, din grila poeziei lui Vasile Burlui din Înger răstignit (poeme şoptite), Rendez-vous astral, Interogaţiile lui Aşur; şi aici poetul caută înţelesurile lumii şi sinelui în semnele mitologice: Icar, a cărui aripă "topită" e iubirea (Înger decăzut), Citheron, muntele ca o parabolă a lumii de azi (Muntele Citheron), Hiron, cel mai înţelept şi mai cultivat centaur şi luntraşul de la malul Styxului

(Septuagenar), metaforă obsesivă a liricii lui Vasile Burlui. Între aceste repere, lirica sa e a timpului humei, timpul care lipseşte, în chip semnificativ, între trecut şi viitor: prezentul, dacă e, rămîne, ne spune poetul, un produs al humei: "Mă iată, gol sub raza Ta de lună,/ Lipsit de haina lumeştilor păcate,/ În sufletul pribeag tristeţile s-adună/ Şi-n cuget larma pustiului s-abate,/ Tristeţile de ieri, tristeţi de mîine/ Se-nşiră ca mătănii de-o mînă nevăzută,/ Muşcînd din sufletul sărman ca dintr-o pîine,/ Cînd obosit neliniştile-nfruntă./ Tristeţile din suflet nu-nseamnă abandon/ Ci Contemplarea către Sine, disperată,/ Cu încrederea pierdută în amvon/ Şi voioşia tinereţii spulberată!/ Tristeţea este totdeauna plînsul mut/ Cu lacrimi calde-n sufletul curat,/ Atunci cînd rîsul dacic a durut,/ Tristeţea-i suferinţă, nu păcat!" (Păcatul tristeţii).

Solilocvii confirmă un poet adevărat.

cronica literară

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

ConstantinCUBLEŞAN

Dumnezeu nu primește decât dumineca

(Constantin Virgil Gheorghiu)

12

Ca mai toate scrierile lui Constantin Virgil Gheorghiu, impregnate de un spirit religios, de o viziune creștină asupra condiției literaturii, romanul Dumnezeu nu primește decât dumineca (Traducere din franceză de Georgiana Matei. Ediția a doua, Editura Renașterea, Alba Iulia, 2012, reprezentând versiunea românească a Dieu ne reçoit que la dimanche, Éditions du Rocher, Paris, 1990. Ediția princeps - 1975) se împlinește și el într-o construcție epică în care intriga aventuroasă a unei drame morale (politice nu mai puțin) este mereu dublată, poate mai bine spus: agrementată, de scurte inserte eseistice pe motive și idei ce rezonează cu sensurile profunde ale unor fapte dintr-o mitologie biblică. Nu mai departe, condiția scriitorului, a înseși operei literare, este explicitată pe astfel de coordonate :„…scrierea e asemănătoare vieții lui Hristos… «cuvântul se materializează în litera scrisă pe foaia de hârtie, așa cum Hristos s-a născut în ziua de Crăciun la Betleem. Închizând caietul în care am scris facem precum Apostolii care au pus trupul lui Hristos în mormânt. Cel care deschide caietul este precum Îngerul care a înlăturat piatra mormântului: cuvintele scrise învie în sufletul cititorului ca și Hristos. Orice scriere este naștere, moarte și înviere»”. Iată parabola pe care Decebal Hormuz, figura în jurul căruia se ordonează subicetul romanului, o expune copiilor din satul natal, unde funcționează ca dascăl de ocazie, reîntors de pe front, după ce fusese reformat din armată pe motiv de boală, în timpul războiului el participând ca voluntar. E o posibilă cheie de interpretare pe care prozatorul o oferă cititorului pentru a desluși esența romanului. Numai că, frumoasa perspectivă se dovedește a fi prea puțin onorată de un demers narativ polemic (satiric) la adresa regimului comunist din România acelor ani („republica penitenciară marxistă”), oferind o „poveste incredibilă” ce se dezvoltă, în crescendo, ca „o farsă sinistră”, cum însuși insinuează într-un loc.

Hormuz, un tânăr cu reale posibilități intelectuale majore, devine din prima clipă a întâlnirii

lor, la caselul „bonjuriștilor” din nordul Moldovei, protejatul Domniței Roxana, descendentă din familia istorică a Paleologilor, falanga ei românească („Castelul domneavoastă – îi lămurește doctorul Pilat, care a trăit în preajmă, cunoscând secretele vieții celor ce au animat odinioară viața la castel în relație cu viața localității aparținătoare – a fost construit aici, pe stâncă, de către strămoșii dumneavoastră. Din castel, ca dintr-o terasă, puteți descoperi toată țara. Vedeți ca într-o carte dechisă valea Ozanei, mănăstirile Agapia, Neamț, Văratic și vârful Ceahlău. Cătunul Dumbrava e ghemuit la poalele castelului ca un câine la picioarele stăpânului său. La Dumbrava trăiau altădată sclavii. Ei și pământurile vă aparțineau”). Doctorul îi relatează fapte amobinabile petrecute în Dumbrava, săvârșite în trecut de către una din mătușile Roxanei, victime fiind chiar membrii familiei lui Hormuz. Aceleași întâmplări i le povestește și Decebal, însă el le plasează într-o aură de legendă și basm, fapt ce o fascinează pe domniță și-i prevede un viitor strălucit de scriitor. Relația dintre cei doi nu evoluează însă pe linia unei idile amoroase. Roxana se regăsește în duhul acestei lumi al cărei exponent este Decebal Hormuz.„Femeilor le place să se privească în oglindă. Domnița Roxana era o femeie. Deci și ei îi plăcea să se priveasă în oglindă. În nici o oglindă nu s-a văzut mai bine ca în ochii lui Decebal Hormuz. Fără Hormuz, Domnița Roxana ar fi fost o femeie privată de oglindă. Nu și-ar fi cunoscut niciodată chipul. Faptul că se vedea în Decebal Hormuz ca într-o oglindă îi dădea Domniței Roxana certitudinea existenței sale. Certitudinea prezeței sale, a valorii sale, a importanței sale. Nicăieri în cosmos nu se simțea mai autentică ca (sic!) în ochii lui Decebal Hormuz. Avea nevoie să-l salveze. El era oglinda ei. Salvându-l, se salva pe ea însăși”.

Acțiunea începe în zilele lui mai 1944, când frontul de răsărit înainta în spre România. Prințul Horațiu Știrbei, unchiul Domniței („…avea partruzeci de ani. Era frumos. Mirosea mereu bine. Purta cămăși frumoase de mătase, cravate superbe și pantofi frumoși. Se zicea că e cel mai elegant diplomat din Europa”) sosește de la București și o anunță pe Roxana că trebuia să plece din calea frontului care înainta în Moldova. Pentru moment trebuiau să se oprească în capitală pentru ca mai apoi să ia drumul străinătății, nedorind să rămână sub ocupația armatei sovietice, care se anunța ca iminentă. Domnița însă nu vrea să plece fără Hormuz, un capriciu crede Prințul, dar îi satisface dorința. La București se cazează într-o clădire aflată la dispoziție diplomatică iar în seara zilei de 22

cronica literară

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

13

august, Prințul având informația că a doua zi regele va semna acordul cu sovieticii, se decide, într-o acțiune de veritabolă bravadă incognito, să plece cu avionul propriu, în Elveția. Intrarea pe aeroport însă este minată și Domnița, care se afla într-o altă mașină, vede cum vehicolul în care se afla Horațiu Știrbei și Decebal Hormuz, se pulverizează declanșând o explozie neașteptată. Ea se salvează totuși, împreună cu pilotul.

În Elveția este protejată de un mare om de afaceri (ortodox) și de Societatea de Cruce R o ș i e , î n c a r e s e angajează ca infirmieră.

Într-o dumi-nică, urmând invitația unui călugăr, ce mergea cu r egu l a r i t a t e s ă slujească la o mănăstire de maici în Franța (schi-tul din Combe Froide), la poalele munților Mont Blanc, Roxana descoperă acolo liniștea metafizică și se hotăreșet brusc să rămână între maici, departe de lumea dezlăn-țuită, devenind Sora Romana („Domnița Roxana avea chipul îngerilor. Era foarte frumoasă”). Acolo își petrece tinerețea, până în vara anului 1947 („Avea patru zeci și șapte de ani. Chipul ei era doar puțin mai îmbătrânit decât cel al Domniței Roxana care sosise în urmă cu treizeci de ani”), când o echipă de „propagandiști ecleziastici contra foamei în lume” ajunge la mănăstrire unde proiectează câteva documentare dar și un film artistic, despre viața unor haiduci din România. Domnița recunoaște în subiectul filmului una din povestirile pe care i le spuse odinioară Decebal Hormuz și pe care nu le știau decât ei doi. Dintr-odată are revelația că Hormuz a supraviețuit accidentului de pe aeroport și că se află în România, unde își scrie poveștile. Se decide așadar, să părăsească mănăstirea pentru a-l găsi pe Decebal Hormuz și a-l salva din mizeria socialismului.

Evadarea din munți are aliura unei aventuri fabuloase, așa cum vor fi relatate de-acum înainte toate întâmplările, așezate sub semnul unui detectivism spectaculos, cu lovituri de teatru și dezvăluiri ale unor realități grotești dintr-o Românie viermiculară.

Ajunsă la Paris și spunându-i preotului de la biserica ortodoxă de acolo scopul acțiunii sale

(Suspectată mai întâi de a fi spioană: „- Ce doriți să faceți aici, la biserică?/ - Vreau să mă rog, răspunse sora Romana./ - Imposibil, Dumnezeu nu primește decât dumineca”), va fi ajutată de un anume Horia Moldovan, devenit mare bogătaș și om de afaceri în America, interesat la rându-i de salvarea lui Decebal Hormuz, pe care îl cunoscuse, cu ani în urmă, în detenție pe șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră, de unde el reușise să evadeze. Este implicat un celebru

avocat, care își trimite copii în România, pentru a spiona lumea din jurul rezervației misterioase, în munți, unde Hormuz se afla ca prizonier al marelui scriitor Teleor-man, candidat din partea României la Premiul Nobel, un impostor de altfel, care își asuma, sub nume propriu, scrierile lui Hormuz, șantajându-l politic și uman. Toată această situație este șarja-tă cu ostentație, romanul devenind „o farsă sinis-

tră”, un parodic roman satiric la adresa regimului despotic, absurd, dintr-o Românie virusată de morbul inumanității comunismului. Conflictul de-aici este nu atât fantezist cât neverosimil prin turnura întreprinderilor, demne de angajamentul Agentului 007, din cunoscutul serial de aventuri miraculoase. În cele din urmă Decebal Hormuz este răscumpărat, pe o sumă substanțială, și transbordat la Paris, în urma sa, în România, rămânând să sfârșească ridicol falsul scriitor, farseurul susținut de puterea politică, dezavuat însă de președintele scriitorilor, la rându-i un om de nimic și un arivist sadea, care negociază în disperare candidatura la marele premiu literar internațional.

Bunele intenții satirice ale lui Constantin Virgil Gheorghiu eșuează într-o intrigă calamburescă, din păcate de joasă condiție artistică, cu scene ce frizează adesea ridicolul. Totuși, romanul se salvează (atât cât se poate salva beletristic) prin frumoasele insertele explicative, oarecum catihetice, privind ortodoxia și creștinismul în general, adresându-se astfel unui public occidental ignorant. Sunt mici pagini eseistice, de inițiere, ce dau romanului un halou religios aparte. Iată, bunăoară:„Liturghia ortodoxă este o dramă lirică în care se povestește toată istoria lumii de la

cronica literară

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

14

creație. Participând la liturghie, participi la căderea omului, la nașterea lui Hristos, la misiunea Lui, la Patimi, la punerea lui în mormânt, la Înviere și, în ultima parte, aștepți deznodământul dramei cosmice care este judecata finală și Parusia, a doua venire a lui Hristos”; sau:„Biserica este cerul construit pe pământ. Cel care intră în biserică, intră în cer. Poate să îi întâlnească pe cei care se află acolo: morți, îngeri, sfinți și pe Dumnezeu însuși (…) Într-o biserică nu există limită între cei și pământ. Oamenii de pe pământ se pot întâlni cu oamenii care se află în cer”; sau: „O călugăriță vrea să își transforme propria persoană după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Ea taie și aruncă tot ce nu este strict necesar. Taie somnul, hrana, gândurile sale. Toate călugărițele îndeplinesc o activitate artistică. Idealul său este de atingere, prin persoana sa, frumusețea supremă. Frumusețea lui Dumnezeu. Opera realizată este superioară tuturor operelor de artă de pe pământ. Căci capodoperele create de artist sunt muritoare. Statuile pot fi distruse. Picturile, cărțile și pariturtile de muzică arse sau pierdute. Frumusețea sfințeniei este dincolo de orice disturgere, căci este de esență divină. Este singura capodoperă care durează o veșnicie. Capodopera pe care fiecare ascet o sculptează în propria persoană”. Alteori dezvoltă polemici la dresa sociertății actuale care și-a abandonat trtadițiile religioase:„Duminica era capul săptămânii. Fusese tăiată. În locul său s-a introdus week-endul, zile asemănătoare celorlalte. Secolul douăzeci era secolul săptămânilor acefale și al timpului acefal. Acest lucru avea repercusiuni în toate domeniile. Suprimâmd duminica, se suprimase tot ceea ce scăpase rațiunii umane și măsurabilului. Se construise viața socială așa cum se construiește o locomotivă sau o uzină. Se face mereu abstracție de lucrurile imponderabile, nedefinite și de o gamă întreagă fără importanță din punct de vedre științific dar care asigură fericirea sau nefericirea în viața omenească”. Avem și evocări ale sfinților bisericii din totdeauna, relatate cu aliua unor povești din O mie și una de nopți: „Sfântul Ioan Damaschinul era un funcționar înalt din Siria. Avea pe lângă sultan un post echivalent celui de prim ministru. Sultanul îl acuză într-o zi de trădare. Îi tăie mâna dreaptă a vizirului său și îl aruncă în închisoare, ordonând să fie spânzurat a doua zi, în zorii zilei. În timpul nopții, sfântul Ioan Damaschinul începuse să vorbească cu Maica Domnului cum li se întâmplă adesea poeților și tuturor credincioșilor. Îi spune:«De ce ai permis să mi se taie mâna? Tu ești Regina Cerului și Maica lui Dumnezeu.

Tu poți face toate minunile pe care le dorești. Puteai face să nu mi se taie mâna. Poți chiar să cauți mâna mea tăiată, să o lipești de brațul meu ca și cum nu ar fi fost niciodată tăiată. Dacă faci această minune frumoasă, îți voi scrie în fiecare zi poeme până la moarte». Se spune că Maica Domnului a fost impresionată de cuvintele sfântului. Coborî din cer, intră în celula condamnatului și îi lipi mâna tăiată. A doua zi, când călăul sosi pentru a-l spânzura, observă minunea mâinii și îi spuse sultanului. Sfântul Ioan Damaschinul a fost grațiat. Nu mai vru să fie vizir și prim ministru. Se retrase într-o mănăstire și își sfârși viața scriind în fiecare zi poeme pentru Maica Domnului”.

Asemenea pasaje, impregnate de o profundă meditație creștină, dau romanului, în subsidiarul său, calitatea unui excurs inițiatic religios, grevat, din păcate, pe un subiect, parodic la urma urmelor, dezvoltat în maniera unui tip de parabolă aventurieră, ostentitiv anti-comunistă.

P.S. Din nefericire, traducerea doamnei Georgiana Matei este una cu totul neglijentă, ca să nu spun mai mult. Nu sunt pedant și nici scrofulos, vorba unui personaj al lui Caragiale, dar mă deranjează teribil să aflu textul plin de cacofonii: „ca cerul”, „că cea”, „că cele”, „ca cei”, „ca cele”, „ca ceaiul”, „ca ceilalți”, „ca cititorii”, „că comuniștii” ș.a.m.d. Apoi, chestiune de profesionalism: nu traduci din franceză un text românesc, pe care romancierul l-a tradus, firește, în franceză. În anii războiului se fredona, peste tot, un cântec pe versurile: „Te iubesc și pe-ntuneric, București/ Degeaba-ți pui hârtii albastre la ferești” etc. Era normal să se reproducă textul în original, nu să-l traducă, realizând o monstruozitate poetică:„Inutil să lipești hârtie albastră pe ferestrele tale/ Te recunosc în negru, București” etc. E ca și cum l-ai traduce în fanceză, să zicem, pe Baudelaire (păstrând proporțiile!) după o versiune românească a poeziei sale. Apoi, lipsa de cultură elementară face ca să traducă din franceză titlul romanului Drum fără pulbere al lui Petru Dumitriu, cu Drum fără praf (!!!). De asemenea, numele lui Șolohov este preluat după grafia franceză „Cholokhov” (!!!). Ca să nu mai vorbim de alte mărunțișuri de felul:„Zaharia Vlașca era în capot”, când, de fapt, ar fi trebuit să spună: în halat. Capot poartă numai doamnele. Și așa mai departe. Vorba unui locotenent-politruc de la Jebel, unde am făcut pe vremuri armata: „Niet cultura!”.

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

NicolaeDINA

Cobaii istoriei și ai timpului

cronica literară

15

Citeam undeva despre liniștea și neliniștile cuvintelor, despre rostul și locul lor în cele mai diverse situații de comunicare, despre frumusețea și sonoritatea lor, dar și despre puterea lor de a face rău. Nu mai vorbesc despre aportul lor la destinderea feței , stârnind un zâmbet luminos când sunt folosite cu umor, cu (auto)ironie sau, pur și simplu, cu prețiozitate și, mai grav, stârnind o grimasă la folosirea lor cu ignoranță. Pentru Constantin T. Ciubotaru, cuvintele devin viespi, ale căror efecte sunt uluitoare, nu numai pentru că-i fac pe oameni să zâmbească măcar, uneori să râdă în hohote, citind creațiile din Delicatețuri contemporane ( penultima carte de proză scurtă publicată de autor la Editura „Singur”, Târgoviște, 2012), unele adevărate scheciuri pline de un savuros umor vindecător de angoase și de neîmpliniri existențiale, deoarece, zice autorul, „vindecă mai ales bolile sufletului” precum „veninul de albine”, medicament miraculos pentru te miri ce boli ale sufletului sau ale trupului. Și pentru că în această carte a luat „la plezneală” tot felul de persoane „ilustre” care populează societatea de după fanariotica noastră Re(In)voluție, numită și Marea Debandadă sau Revo-Disoluție, am crezut că următoarea carte va avea un subiect mai serios, fără ironii, fără umorul care, de altfel, îl caracterizează și care este prezent în toate scrierile sale de până acum (și nu sunt puține). Ți-ai găsit ! Omul, pentru că Scriitorul este mai întâi Om, s-a apucat, la fel de serios ca întotdeauna, să completeze galeria oamenilor noi cu alte figuri de pomină, făcând chiar o incursiune și în istoria noastră milenară. Vezi, Doamne, Scriitorul nu terminase lista, fiindcă e mare grădina lui Dumnezeu, mai ales în pitoreasca noastră țară, și s-a apucat să scrie o altă carte, și mai și, că doar lac să fie că broaște sunt destule. Așa a apărut, în vara anului 2013, Suntem Cobaii dintr-o falie de timp, la aceeași editură din Târgoviște. Mărturisesc că sunt un vechi admirator al spiritualului scriitor roșiorean și un cititor fidel al scrierilor sale, deoarece, încă de când ne-am cunoscut (vor fi trecut veacuri de atunci sau numai câteva decenii?), ne unește un soi de optimism funciar, văzând, în existența noastră, în relațiile cu se-menii, numai partea plină a paharului și având, ca principiu de viață, vorba latinului - ridendo castigat

mores. De data aceasta nu se rezumă la tipuri și tipi, ci face o incursiune în istoria româ-nilor, de la De-cebal până în zilele noastre, observând, cu umor dacă nu chiar cu sar-casm, uneori devenind caus-t ic, evoluția n o a s t r ă c a popor, evoluția societății, ca ansamblu și, mai ales a repre-zentanților „de frunte” ai acesteia.

Folosind tehnica tradițională a povestirii în ramă, naratorul fiind personajul prezent în fiecare episod narativ, scriitorul alternează un plan al „realității” cu unul al „ficțiunii”. În planul „realității”, personajul este Pol, un călător salvat ca prin minune dintr-un accident aviatic împreună cu alți patru pasageri români, toți aflați într-un spital din Cipru. Aici o cunoaște pe doctorița Ina, între cei doi stabilindu-se o relație de simpatie și încredere reciprocă, suficient de strânsă pentru a se confesa unul altuia. Între cei doi se stabilește un „contract”, conform căruia fiecare trebuie să-și povestească viața. Fiindcă sorții i-au dat întâietate, doctorița îi povestește viața sa contra unei „povești cu iz de SF” din partea pacientului, despre care aflăm că a fost economist, apoi licențiat în Filologie, dar, mai presus de toate acestea, prozator „cu multe pagini”, pe care doctorița îl cunoscuse prin mass-media, deoarece el este „românul despre care cu 2-3 luni în urmă se vorbea în mai toate țările, la jurnalele culturale”. Devenind curioasă, a reușit să-i achiziționeze toate scrierile pe care le-a „devorat” în timp de două luni. Planul „ficțiunii” este reprezentat de „aventura” eroului „într-o insulă din Oceania”, ai cărei locuitori se bucură de o viață și o civilizație net superioară celei de pe Pământ, o țară în care nu mai pot exista conchistadori, colonialiști, vânători și vânzători de sclavi, exterminatori ai pieilor roșii, nomenclaturiști sau lagăre de exterminare fasciste, numind-o pentru prima oară pe cea „vinovată” de aventura lui – „Monica, fostă elevă la liceul unde eram șef contabil”. De aceea, promite să povestească cititorilor „ceea ce mi-a spus, ce am văzut eu, ce mi-am amintit”. În spital, starea de „conștiență” alternează cu cea de „amnezie”, iar, în timpul acesteia

cronica literară

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

16

din urmă personajul-narator retrăiește aventura din Insula Paștelui, un loc cu totul fascinant.

Așadar, personajul septuagenar, naratorul din romanul de față, se trezește, în vis sau aievea, cum vreți, într-o altă țară, Atlantida, undeva, pe o insulă din Oceania, țară creată de o româncă, Monica, acea fostă elevă, admiratoare a lui Paul (Pol) de pe vremea când, la un liceu din România, ocupa funcția de contabil-șef, poreclit „domnul Cont”, iar, mai târziu, de suplinitor al unui profesor, fiind (și) absolvent al Facultății de Filologie. Într-o zi de sâmbătă, pe când făcea de gardă la școală – doar făcea parte din „Colectivul de conducere ”al instituției cu „sarcini de partid” în acest sens – o cunoaște pe Monica, idealul de frumusețe feminină, pe care o ajută să se transfere de la Pitești și care, mai apoi, îi devine un fel de pupilă pe care o recomandă drept nepoata sa. După terminarea liceului, fata a dispărut din viața contabilului-șef, ajuns între timp profesor titular și autorul a numeroase cărți, membru al Uniunii Scriitorilor, cu mai multe premii naționale și internaționale, intrat în atenția cititorilor din întreaga lume prin traducerea operelor sale în spaniolă, italiană și franceză. Fosta sa pupilă aranjează să fie reîntrupat, adică să i se facă un fizic ca la patruzeci și ceva de ani, astfel încât septuagenarul nu mai are nici un fel de dureri de coloană, surzenia devine o amintire, iar dantura este cea originală, ca să nu mai spunem că celebrul său apetit sexual din timpul tinereții îi revine, cu toate șansele de împlinire cu vârf și îndesat, având în vedere virilitatea, mai mult decât remarcabilă și de data aceasta. Deși îl păstrase în sufletul ei ca pe omul capabil de „uluitoare asocieri făcute fulgerător, care lăsau pe ceilalți (elevi, n.n.) cu gura căscată” însemnând nici mai mult, nici mai puțin „originalitate, talentul dovedit în cărțile” pe care i le-a citit, acest lucru, virilitatea, este pe placul Monei, corespunzând visului ei de peste trei decenii. Mai mult decât atât, deși Mona îi oferă tot ce-și poate dori un bărbat, ea nu este atât de egoistă, astfel că, pentru perioadele când lipsește de la domiciliul conjugal, îi asigură un adevărat „harem” cu fete de diverse nații și culori, reprezentând toate țările și continentele de pe Pământ, o adevărată babilonie de rase care se comportă conform dictonului „Naturalia non turpia”, formând sau trăind într-o societate condusă după deviza „Să dăm omului ce-și dorește, dar mai ales ce-l mulțumește!”și împlinindu-i visul său dintotdeauna, acela de a avea „o viață amoroasă cu fete super”, dorința cu care „s-a culcat și s-a sculat zeci de ani”. În lipsa Monei, dar la sugestia ei, fetele îl însoțesc în orașul numit Cytty (nume sugerând diferența dintre orașele românești și cele din țările occidentale cu o civilizație net superioară.

Paul, devenit între timp domnul Q, are ocazia să admire tot ceea ce au creat locuitorii acestei insule, un adevărat rai sau ca într-un „film SF cu câteva

elemente urbanistice moderne tipice: clădiri, spații cu gazon, flori, copaci, alei foarte late”, fără mașini, tramvaie, trenuri sau alte mijloace poluante, circulația realizându-se pe „un soi de benzi rulante … suspendate…, ducând fiecare în altă direcție”. Totul este nou, neașteptat și nemaivăzut de personajul acompaniat de fetele, care mai de care mai apetisantă, observând, cu încântare, că „verdele frunzelor de la copaci și flori, iarba domină policromia fanteziilor realizate de mâna și mintea omenească”, în timp ce savurează mâncăruri și băuturi nemaiîntâlnite până în această Atlantidă, despre care începe să afle câte ceva de la una dintre nimfele ce-l însoțesc în călătoria sa. Astfel, el află că insula este populată de atlanto-mayașo-pământeni care au beneficiat de un melanj între cultura Insulei Paștelui și cea mayașă, distrusă cândva de conchistadori, dar „păstrată în acest colț de lume din Oceanul Pacific”, fiind apărată de Insulele Bermude peste care nici un pământean n-a putut trece nicicând și de extratereștrii care nu pot fi văzuți sau cunoscuți de către cei de aici.

Adevărul despre „aterizarea” sa în această țară de vis îl află chiar de la iubita sa Monă, care îl atenționează că „pentru aiasta ai fost adus aici: să le faci oamenilor cunoscută, deocamdată la nivel de fabulație, existența acestei realități”. Iată, deja, motivația alegerii unui scriitor talentat, fie el chiar septuagenar, și a scrierii de față. Cititorul devine curios și, atras de descoperirea „adevărului”,va participa, alături de scriitor, la crearea operei. Insula este, de fapt, un mic continent „protejat…de ceea ce numim extratereștri”, în care „oamenii ziși atlantici sau mayași să-și continue civilizația” distrusă cândva de inconștiența omului pământean. Domnului Q i se luminează mintea, pricepând că atlanto-mayașii au fost folosiți ca niște „cobai pentru evoluția altor ziși oameni pe miile de Pământuri din Cosmos, care așteaptă să fie populate”. Mai mult, realizează că el însuși este un cobai dintr-o falie de timp, iar cititorului i se luminează mintea în legătură cu „misteriosul” și neașteptatul, originalul titlu al cărții. Discuția cu Mona îi dă prilejul naratorului să reflecteze asupra inconștienței sau a incapacității omului de a ignora sau de a folosi irațional acele numeroase „lucruri fantastice, neașteptate, originale, surprinzător de bune” care ar fi putut salva lumea „de boli, de foame, de cataclisme”. Eroul găsește, totuși, o explicație a supraviețuirii omenirii pe Pământ, și anume - se putea altfel la Constantin T. Ciubotaru pentru care optimismul, râsul, umorul sunt fundamentale – aceea că „zâmbetul sub toată paleta sa, de la gestică, la glumă, umor, sarcasm a fost una dintre însușirile care ne-au menținut, ne-au salvat de la alienare”. Ca în Decameronul lui Boccaccio, eroul nostru devine confidentul multora dintre fetele trimise de Mo, acestea povestindu-i viața lor sau chiar a

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

17

întregii familii, ceea ce în postmodernism se numește pluralismul vocilor narative și diversitatea perspectivelor narative, narațiunea la persoana a treia legând diversele povestiri la persoana întâi.

Prin tehnica cinematografică a flashbeckului, acesta rememorează fragmente din viața sa de „pământean”. Aici apare o primă temă de sorginte postmodernistă, cea a povestirii și a povestitorului, care se alătură celei a imposibilității comunicării între generații de mai târziu („M-am certat cu copiii care mi-au reproșat că de ce nu am făcut ca ei…”), odată cu introducerea în text a unor notații autoreferențiale, prin amestecul planurilor temporale și spațiale. Așa aflăm despre prima dragoste a „băiatului urâțel” la vârsta gimnazială, respins de fata iubită, despre dragostea și aventura erotică de o pasiune fără precedent trăită în anii studenției cu o vietnameză, despre autoexilarea timp de doi ani în locurile natale, dezamăgirea totală provocată de evoluția societății de după schimbarea regimului, aceasta de acum însemnând traseism politic, o privatizare care i-a îmbogățit pe mulți dintre cei aflați la putere, ascensiunea materială a unor „licheluțe”, foști elevi sau diverși „șmecheri”, dar, mai ales, aventura sa politică de după Revoluție, când a acceptat să activeze în Partidul Pensionarilor într-o campanie electorală al cărei rezultat a fost un fiasco total și cu grave consecințe pentru întreaga familie și multe alte lucruri ale istoriei trăite în ultimele două decenii. Este foarte interesantă „sinteza” istoriei poporului român, cerută cu insistență de o franțuzoaică simpatizantă a țării. Cu sarcasm, dar și cu durere în inimă, el se miră de simpatia acesteia pentru un popor care a acceptat în fruntea sa „un plăpumar, Dej, un cizmar, Ceaușescu, un geolog, fost ideologyco-comunist” și de unul pentru care învățătura nu prea i-a fost la îndemână și care „a recunoscut că la mahala și în port a învățat să facă bișniță și i-a prins bine în viață”. Scriitorul, cu umorul și ironia sa dintotdeauna, face apoi o istorie sui-generis a nașterii poporului român, a influenței popoarelor migratoare, a evoluției țării trecând prin toate epocile istorice pe care le caracterizează într-un mod inedit, personal, inexistent în tratatele de specialitate. Aici își fac loc intertextualitatea, reluarea parodică a unor aspecte din realitatea istorică cu umor, cu ironie, dar și cu mult cinism, frivolitatea și chiar vulgaritatea fiind la ele acasă. Atitudinea autorului este preponderent (auto)ironică, deoarece, la vârsta lui, nu mai poate lua nimic și pe nimeni în serios, din moment ce ordinea firească așteptată după schimbarea regimului este una anapoda, cultivând, astfel, și tema raportului dintre individ și istorie.

Parodierea vieții politice interne și internaționale apare și în partea finală a cărții, în care aflăm că Mo concesionează o altă insulă unde vrea să realizeze un nou stat, Neodacia, nume ales după multe

cronica literară

discuții cu ceilalți antrenați în această întreprindere, și care să fie populată cu români. Mo, Amelia și Pol sunt preocupați de organizarea noului stat, frământându-se asupra a „ce forme de organizare să se adopte, ce politică să se facă sau să fie interzisă, cum să se rezolve problemele financiare…care să fie situația materială și cea socială a celor ce vor popula noul continent” și a multe altor aspecte similare. Dar, cu toate zbaterile lor, se confruntă cu o situație fără ieșire, aceea că „marile puteri nu concep posibilitatea de a exista un colț de lume unde ei să nu dicteze”, fapt care are drept consecințe tot felul de „întâmplări”, mai mult sau mai puțin naturale, care vor conduce la dispariția noului continent, astfel că „pământul ivit din ape, în ape a dispărut!”. Revenit dintr-o plimbare în locurile natale, autorul a constatat că, în lipsa sa, cineva a intrat în casă și „n-a rămas absolut nimic, nimic concret care să poată dovedi ceva de zisa Atlantidă, de Neodacia”, dar că a rămas „acest manuscris”. Manuscrisul este dovada „visului” său, a imaginației Scriitorului care a creat o parabolă a vieții și a istoriei, în care noi, românii, am fost COBAII din toate FALIILE DE TIMP.

Prin caracterul parodic, (auto)ironic, ludic, prin limbajul aluziv plin de jocuri de cuvinte, metateze și haplologii, prin oralitatea stilului, alături de celelalte caracteristici evidențiate deja, această nouă carte a lui Constantin T. Ciubotaru marchează, încă o dată, dacă mai era nevoie, disponibilitatea și talentul narativ al unui scriitor capabil să experimenteze noi formule estetice, cum este postmodernismul, chiar dacă de la manifestarea plenară a acestuia în literatura română au trecut câțiva ani buni. Totodată, romanul său evidențiază ideea că, în societatea contemporană, bătrânețea nu rămâne vârsta împăcării senine cu viața, vârsta indiferenței față de ceea ce se întâmplă în jur, ci este o perioadă a acelorași frământări dintotdeauna privind soarta semenilor o luptă pentru supraviețuire, fie chiar și de pe poziția de cobai ai diverselor experimente politice și sociale actuale.

Cu toate acestea, mă întreb pe care dintre cei doi CTC l-aș prefera: pe autorul de până acum sau pe autorul prezentei cărți ? Trebuie să recunoaștem că este destul de dificil să căutăm în această ultimă carte temele fundamentale ale literaturii, să căutăm miezul scriiturii, mai ales că aceasta nici nu are ceea ce, teoretic, se numește acțiune care să se poată rezuma și, chiar dacă este sarcastic, pe alocuri chiar caustic, nu ni se pare că luptă în numele unei idei nobile. Desigur că ni se poate răspunde că aceasta ar fi acea lume „altfel” imaginată sub forma Atlantidei, dar autorul însuși nu crede în ea, din moment ce o „distruge” în final. Totuși, deși este un experiment în creația ciubotariană, cartea îl reprezintă și poate fi considerată un pas înainte pentru neliniștitul, intrepidul și neostoitul scriitor, dar eu îl prefer pe autorul tuturor cărților publicate înainte.

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

Adrian DinuRACHIERU

Nichita Stănescu şi „dreptul la timp”

(Despre o posteritate buclucaşă)

18

recitiri

„Şansa scriitorului nu se joacă niciodată în timpul vieţii lui”

(Nichita Stănescu)

Provocând, sub flamura revizuirilor, o inflamată discuţie publică, binevenită într-o cultură matură, vegheată de necesarul spirit critic (uneori, e drept, eşuând, cu aplomb nihilist, într-un criticism generalizat), cazul Nichita Stănescu a stârnit reacţii extreme, dovedind că nu avem de-a face cu o valoare muzeală, definitiv clasată. Supraevaluat, zic unii, ploieşteanul trebuie coborât de pe soclu; sau, cum „propunea” Cristian Tudor Popescu, volumele lui ar trebui „arse”. Demontând cu minuţie „argumentele”, Theodor Codreanu dezaproba, firesc, această tentativă de „mutilare vandalică” a operei. Vom observa că, devenit „bun public”, poetul, violentând limbajul şi clasicizându-se, şi-a estompat în timp forţa de şoc, dar şi-a păstrat impactul şi prospeţimea lirismului, trăind, într-un dulce abandon, mirajul poeziei. Libertăţile pe care şi le-a oferit au impus un stil; filosofard, elegiac, inflaţionar, cultivând un vizionarism care, fixat în starea de mirare, conserva cu tandreţe imperfecţiunea (virtualitatea). Cosmoidul stănescian invoca salvator „dreptul la timp”. Magician, inventiv şi cogitativ, poetul „stănescizează” fără răgaz, oferind cu generozitate, torenţial, gratuităţi stilistice, excentricităţi (asimilate grabnic de urmaşi, îmbogăţindu-şi recuzita), exerciţii de silogistică ş.a., realizând şi impunând, de fapt, o poetică a rupturii. „Vorbit” de limbaj, Nichita Stănescu a promovat un modernism radical şi a provocat un mit pe care, dealtfel, l-a încurajat. Sub aparenţa improvizaţiei, poetul – un hiperlucid – a oferit dezinvolt, parcă în joacă, game, edificând o poezie „de cunoaştere”, implicit o meditaţie asupra poeziei. Experimentările lingvistice, căzând deseori – să recunoaştem – în incontinenţă lirică dezvăluiau, de fapt, „o imensă energie poetică”. Trăirea sentimentului, starea de mirare îi stârneau o febrilitate cu inflexiuni feminine; vocaţia prieteniei, cordialitatea flatantă,

generozitatea risipită în gratuităţi, dăruind versuri, cărţi, monede, icoane ş.a, tabieturile boiereşti întreţineau un pelerinaj obositor, amplificat, desigur, de farmecul omului. Amicii roiau; condiţia de poet asaltat, împresurat de ceţuri mitologice, dăruit cu un uriaş talent i-a asigurat şi duşmani statornici, muşcaţi de invidie. Lângă elogiile hipertrofice vieţuiesc, aşadar, şi opiniile drastice, cu aplomb nihilist. Dar o discuţie „rece”, încă întârzie. Iar observatorii oneşti ai câmpului literar au sesizat, dincolo de efectul contaminant prin nichitizare, că astfel de reacţii au un vădit scop publicitar. „Monopolizat” au ba, adulat ori contestat, Nichita Stănescu rămâne – ne asigură Gabriela Melinescu – „un poet viu”. Dar şi un mit „îndărătnic”, fabricat printr-o retorică extatică şi anunţându-se „o prejudecată durabilă” (zic unii critici). Dacă Gh. Grigurcu, de pildă, e convins că putem vorbi despre un „postament oficial al nichitismului” (faima poetului fiind „opera” regimului), cu totul altfel stau lucrurile în fosta Iugoslavie. Carismaticul Nichita, un „înfiat sârbesc” a trezit în Logoslavia (Puposlavia) un ecou greu de imaginat, truditorul acestei relaţii speciale fiind Adam Puslojić, dublura sa belgrădeană. Adam, acest mare fantast, a durat din legătura cu poetul ploieştean o mitologie. Mereu agitat, navetând între rugi şi plâns, bolnav de magnanimitate, acum un „matur furios” (cf. Mircea Dinescu), legenda Adam îşi defineşte ziua de muncă drept „ceasul sângelui golgotean”. Între ludism şi tragism, cel care se consideră Clopotul Nichita („clopotul tău nebun sunt eu!”) veghează apărând memoria marelui prieten. O carte mai veche (Versuri din mers, Ed. Libra, 2003) vine să confirme această nestare (cf. Eugen Simion) şi această cumplită prietenie, atât de rodnică prin valul de traduceri pentru poezia noastră. Nici nu se putea un titlu mai potrivit pentru cel care, dorindu-se „soldatul poeziei româneşti” ne anunţa fugitiv: „Scriu, doar / atât mai ştiu / despre mine” (v. Scrisoare vie), gata să moară „pe drum”. Volumul pomenit defineşte exact febrilitatea acestui ins doldora de proiecte, iubind – precum puţini – literatura noastră.

*E important că Stănescu interesează şi că,

recitit acum, îşi dezvăluie inteligibilitatea, aventura semnificării, aproximarea sensului etc., dinamitând, se ştie, logica lineară. S-a risipit, ne întrebăm, ceaţa mitului? Poate fi „citit” Nichita doar textual, uitând folclorul scriitoricesc, abandonând percepţia contextuală? Putem uita valul depoziţiilor şi

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

19

recitiri

confesiunilor, livrând un Nichita „descoperit” prin ochii prietenilor? În fine, noile rânduri de cititori, cu „gusturi” de ultimă oră, îl coboară de pe soclu (cum îndeamnă, cu tenacitate, „revizioniştii”) sau e văzut, în continuare, cu accente imnice şi rezonanţă empatică, drept cel mai important poet postbelic de la noi, revoluţionând limbajul? Iată, aşadar, câteva motive (temeinice) de a repune în discuţie cazul Nichita, dincolo de gloria oralităţii şi „rumoarea” canonică. Apărată cu cerbicie ori vehement contestată, icoana lui Nichita Stănescu, un clasic în timpul vieţii, seducător şi prin „risipirile” lui, cu un teribil succes la public (succes paradoxal, dacă ne gândim că lirica sa abstractă, transpersonală, chiar ermetică nu se oferea unor lecturi lesnicioase) obligă şi la o altă constatare. Poetul, un „timpan armonios”, genial şi prolix (cum s-a tot zis) n-a beneficiat, credem, de o selecţie „la sânge”. Fiindcă Nichita Stănescu a fost editat necritic, „strivit” de amato-rismul atâtor încro-piri, aducându-i, de fapt, uriaşe deser-vicii, adunând cu hărnicie texte dilu-ate poeticeşte ori inedite (în prolife-rare haotică); sau chiar volume ono-rabile, dar operând o selecţie discutabilă. Evident că, după dispariţia omului, întreţinând o prelungită hipnoză, recitirea operei ar fi o firească obligaţie. Iar recitirea poate fi şi o lectură de redescoperire, dincolo de statornicie admirativă (împinsă în sanctificare) ori furii iconoclaste.

Curios, nimeni dintre cei care s-au aplecat asupra operei stănesciene, cercetând fenomenul receptării şi „denunţând” (vehement sau voalat) declinul ultimilor ani n-a recunoscut că „vizibila încercare de marginalizare” (cum scria, apăsat, C. Pricop, într-un riguros eseu despre Literatura română postbelică, un prim volum ivit, în 2005, la editura Universităţii „Al. I. Cuza”) s-ar datora unei opţiuni (partizanat de grup), „omul fiind îmbrăţişat de tabăra adversă”. Criticul ieşean elimina orice echivoc şi,

interogând contextul, explica acele fluctuaţii de recepţie observând că abundentele controverse nu priveau, de fapt, valoarea operei. Nici contextul estetic nu se schimbase dealtminteri, iar polarizarea vieţii literare favoriza tocmai astfel de reacţii. E limpede că Stănescu nu mai putea fi negat după ce fusese întâmpinat superlativistic la debut; iar revistele „de opoziţie” încercau să ridice „zidul tăcerii” prin strategii consensuale. Politica şi rivalităţile de grup (literar) n-au influenţat opera în sens valoric, dar, neîndoielnic, au bruscat receptarea ei. Fenomenul s-a prelungit după dispariţia poetului şi s-a acutizat în ultimii ani, fiind aruncate pe tarabă argumente etico-ideologice. Încât posteritatea stănesciană se anunţă dificilă, nescutită de seisme. Ştefan Agopian nu ezita, la rându-i, să

recunoască trata-mentul rece aplicat unor cărţi (Opere imperfecte, 1979), „mai mult din moti-ve politice decât estetice”. Fără criti-că literatura ar fi „oarbă” , z icea Nichita, acceptând că a produs (şi) „poezii necontro-late”. Cel care trăia „prin umbra lui” (după constatarea lui N. Manolescu, în cronica la Epica magna, remarcând fugitiv întoarcerea

la epic) trebuia taxat, însă, pentru obolul naţionalist, cochetând cu „tabăra rea”. Fără a uita, desigur, de verbozitate, autopastişă, „versuri rele” etc. Şi N. Breban observa, mâhnit, această tentativă de retrogradare. Amintirile în dialog (Matei Călinescu / Ion Vianu) par a uita prietenia celor cinci, tinereţea „luptătoare”, vechile aprecieri şi entuziasme, subit volatilizate. Sau abandonate la vama Curtici, sublinia caustic marele romancier. În timp ce alte voci (cazul lui Gh. Pârja, refăcând traseele maramuşene; v. Călătoria îngerului prin Nord, 2008) par, dimpotrivă, a se angaja în prezervarea mitului, rezonând cu acea „insulă” arhaică, căutând un limbaj ritualic, nepervertit (cf. Răzvan Voncu). Cert e că ultimul Nichita, prin Noduri şi semne (1982), propunea o infuzie dramatică, acceptată, odată cu anii scurşi de la dispariţia poetului,

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

recitiri

20

ca „pecete inefasabilă” (N. Manolescu).Obiect de adoraţie, „confiscat” în numele

unui snobism fără frontiere, Nichita şi-a trăit destinul de mare poet. Aura poetului a remodelat biografia (Corin Braga), iar omul, seducător, un caracter „moale” (zic cei care l-au cunoscut) s-a lăsat trăit, la modul sublim, de către poezia sa. Instalat în această formulă sufletească, Nichita a dovedit la tot pasul generozitate, laşitate, histrionism; şi, nu în ultimul rând, frivolitate şi vulnerabilitate. Dubios moraliceşte (zic inclemenţii procurori), el devine o ţintă preferată pe latura labilităţii etice. Dar alintatul Nichita, să recunoaştem, a trăit — în plină epocă represivă — ca un om liber, s-a bucurat, jucându-se, dăruit vocaţiei sale, atingând starea de poezie. S-a desprins de conjunctură, ispitit de metafizic, trăind o formă de libertate, căzând în dicteu ori decepţionând. Surprinzător, pentru Alex Ştefănescu, el pare „neatins de ideologia comunistă”, aspirând spre o viziune universalistă. Gh. Grigurcu, dimpotrivă, descoperea la poetul teatral şi limbut un diletantism înduioşător, melodramatic, fără dor de vreo idee, cumplite inegalităţi, presărate în toate volumele, afectând gândirea profundă şi, desigur, nemăsura în toate (inclusiv din unghiul recepţiei, incapabilă de o priză „critică”).

Posteritatea lui Nichita Stănescu nu e scutită, aşadar, de convulsii. Să credem oare că generaţionişti frustraţi, contaminaţi de febra revizuirilor, travestiţi azi în viteji şi inclemenţi procurori, voind alte clasamente, alungă un nume-emblemă? Gloria lui Nichita a supărat pe mulţi. Până şi inevitabilul epigonism a deranjat. Irepetabilul poet manifesta o graţie ingenuă, un freamăt angelic şi căuta neostoit poezia pulsatorie; vroia, prin modulaţii antinomice, să „prindă” tensiunea sinelui, pornit în căutarea necuvintelor. Să fixeze, orgolios, chiar tensiunea semantică. Acest Midas ploieştean a stănescizat universul nostru liric. Lumea, după Nichita, ni se dezvăluie altcumva. Chiar otrăvită de răutatea care nu oboseşte, ea cheamă — prin ochiul stănescian — frăgezimea aurorală. Şi, mai cu seamă, liantul prieteniei. Fiindcă „poetul îngerilor” a fost Prietenul tuturor poeţilor. Iar aici clasamentele nu contau. Importantă era legitimaţia de poet; erai (sau nu) poet pur-şi-simplu.

Dar Nichita nu şi-a aparţinut. Până şi în tematica şablonardă a realismului socialist, Stănescu, uşor docilizat, dovedea o graţie evazivă (cf. N. Manolescu). Serafic, ispitit de recitiri hagiografice, aflând în Anton Pann, de pildă, un „tată de cuvinte”, cu o nestrunită dispoziţie ludică şi parodică, el căuta,

corporalizând sentimentele, „împreunări” inedite, loviri de cuvinte atingând starea de imponderabilitate prin abstractism, sofism, avangardism etc. Levitaţia stănesciană testează / probează tocmai virtualitatea cuvântului, împins – ca dat ontologic – într-o insuportabilă tensiune. Nichita, observa Ştefan Colceriu, „a întins coarda limbii române” până la destrămarea fiinţei; mâna scriitoare are nevoie, fireşte, de medierea textului, dar actul de semioză îşi asumă, cu deschidere vizionară, o tragică neîncredere în limbaj, schimbând priza ontologică (cf. M. Mincu). Un Nichita în transă, epuizat (fizic), suferitor „de-ntreg Universul”, cultivând poetica rupturii îşi bulversează cititorul (nu doar pe cel comun, sârguincios, fascinat). Încât răspunsul la o mai veche întrebare, formulată de Gh. Grigurcu (în SLAST, nr. 7/1986), privind transferul de imagine al „zeescului Nichita”, din imaginarul public în istoria literară, nu mai poate fi ocolit. Să fi întreţinut poetul doar o vogă temporară, sprijinit de „pompa exegetică” şi favorurile criticii, beatificat zelos, devenit obiect de cult? Să fi fost un răsfăţat al unei Istorii nescrise, retrogradat acum, alungat din cinul poeţilor mari? Să fi fost doar „cea mai mare iluzie a criticii noastre”, cum ne anunţă, inflexibil, Gh. Grigurcu? Oricum, seducătorul Nichita, original şi cumplit de inegal, un „versificator diabolic de abil” (cf. Eugen Simion) nu poate fi judecat doar în numele maximalismului etic, înscenând un „jihad dosarist”. Şi, evident, nici în afara generaţiei sale, chestionând contextul socio-politic. Şaizeciştii se despărţeau, provocând ruptura, de poezia referenţială, agitatorică a realismului socialist şi încercau, cu „permisivitatea” organelor (şi ea fluctuantă), a reface legăturile cu o tradiţie boicotată, îngropată în timpul masacrului proletcultist. Încât starea de spirit a generaţiei şi echipa de critici, punând – decisiv – umărul la cauza modernizării (recuplării) literaturii noastre, au aflat în Nichita Stănescu liderul necesar. Volumul 11 elegii, constata, peste ani, N. Manolescu, dădea tonul generaţiei, poetul asigurându-ne că „El începe şi se sfârşeşte cu sine”. A discuta, cu probele la îndemână, rolul lui Nichita Stănescu în primenirea liricii noastre obligă la a chestiona, fără menajamente, opera şi a recunoaşte, fără ipocrizie, uriaşul ei impact.

*Să ne amintim că, în anii de început, faima

labişiană era copleşitoare. Idol şi rival în biografia spirituală a lui Nichita, Labiş – urmărit cu o „îngrozitoare gelozie” – ridicase la putere condiţia de

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

21

recitiri

poet ca „buzdugan al generaţiei” (formula e a lui Eugen Simion), în contextul sufocant al reţetelor realismului socialist. Sfârşitul său prematur a favorizat, indiscutabil, mitizarea. „Topit”, aşadar, de invidie (cum mărturisea în revista Argeş; v. nr. 8/1970), Nichita s-a scuturat de tutela labişiană, crezând în prietenia literară şi în ideea de generaţie. Dar, mai presus, în „nevoia de biografie”. Debutul, se ştie, s-a întâmplat în Tribuna (nr. 6/1957), cu un ciclu liric sub titlul „1907”, propus / impus de redacţie. Până la „scientismul gongoric” sau „intimismul cosmic” de care va fi suspectat mai târziu, el cheltuia, în plăsmuirile poetice, „metafore imposibile”. Constatarea îi aparţinea lui Ovid S. Crohmălniceanu. Nici Silvian Iosifescu, cel care îi va prefaţa primul volum (Sensul iubirii, 1960, colecţia Luceafărul) nu era mai blând, şocat – probabil – de îndrăzneala imaginii, de pericolul abstractizării şi metaforismului. Criticul îi cerea un „contact mai intim cu concretul” (fireşte, al construcţiei socialiste). Recuperara unor „caiete de tinereţe” (vezi Argotice, volum ivit în 1992 la editura Românul, sub îngrijirea Doinei Ciurea) ne îngăduie să constatăm că Nichita îşi făcea mâna cu parafraze în stil Topârceanu, sedus de irmoasele antonpanneşti, de versul cantabil, jeluitor ori sarcastic, de stilul aluziv şi cronica mahalalei, dar, îndeosebi, influenţat de Arghezi. Folclorul, lexicul de mahala, ploieştenismul contau decisiv în astfel de exerciţii uitate. Trăind după „pofta inimii uşoare”, ritmat de vitalismul debordant al juneţii (vezi O călărire în zori), primul Nichita nu a fost un om tragic. Abia Dreptul la timp (1965) conştientizează trecerea, existenţa sfâşietoare: „S-a dus pe apa sâmbetei / trupul meu de trestie de adolescent”. Spectacolul ludic, vizualizând sentimentul închipuie acea singură „viaţă mare” şi face loc stării de alarmă a spiritului, încercând să proiecteze cosmic ideea. Revelarea morţii pentru Ghilgameş (prin dispariţia „prietenului Enghidu”) îl ajută să descopere sentimentul timpului (vai, ruinător), ipostaza gravă, oboseala existenţială. Ca volum de tranziţie (cum s-a tot spus), Dreptul la timp marchează despărţirea de magia privirii adolescentine şi prospeţimea uimirilor, celebrând existenţa. Matinalul, serafismul, transparenţa ţin de o vârstă. Răsfăţat, afectat, exploatându-şi disponibilitatea ludică, Stănescu se încearcă apoi în „jocul de-a filosofia”, cochetând cu enunţurile apodictice şi interogaţiile ontologice. După faza paradisiacă va descoperi „frigul”, tunelul oranj, dezagregarea, acel dincolo care anunţă iremediabilul: „viaţa prea singura / ce ni s-a dat...” Şi fireasca tristeţe, acompaniind oboseala cuibărită în fiinţa poetului.

Jocul său imagistic, abolind constrângerile şi convocând cuvintele în starea de graţie şi-ar dori să îmblânzească timpul irepetabil: „Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp” (v. Viaţa mea se iluminează). La „vîrsta de aur a dragostei”, lucrurile din jur suportă ciudate metamorfoze. Totul se preschimbă în cântec, poetul însuşi este „un timpan armonios” (v. De-a sufletul). Incantaţia stănesciană ascultă de ordinea muzicală a lumii şi face din iubire un liant cosmic. E vorba chiar de un „eros lărgit”. Sublimarea – din perspectivă cosmică – e concurată însă de tentaţia realului (vulnerabil), de iniţierea în condiţia omenescului. Tonul solemn-oracular devine elegiac, contemplativismul – desfăşurând febricitante viziuni – acuză criza de timp, dramatismul scindărilor şi exasperarea limitărilor. Prin injecţia de luciditate, buchetul celor 11 elegii (considerate a fi, iniţiatic, Cartea lui „Sunt”) îşi dezvăluie „esenţa oximoronică”. Sau, altfel spus, gândirea duală, obsesia complementarităţii. În tensiunea real / virtual, poetul îşi află reazem în „ceea ce va fi”. Mai mult, „şi ceea ce nu există poate să moară” (v. La nord de nord). Imagistica nichitiană, extravagantă deseori, plimbă idei vagi (au spus cârcotaşii), eşuând în lirosofie pletorică. Alţii, dimpotrivă (cazul lui Eugen Simion), văd în volumul din 1970 În dulcele stil clasic tocmai „o carte de trecere”, rescriind unele fantasme vechi ale poeziei, anunţând debutul postmodernismului românesc în latura sa lirică. Căci „mie însumi îmi sunt un cal troian”, va spune poetul, recunoscând tensiunea ideilor opozitive şi râvnind o gândire integrativă, cochetând cu Absolutul. O coeziune esenţială, dincolo de verbiaj şi repetiţie, se naşte la scara întregului, printr-un subtil joc de rezonanţe, impunând, prin încălcarea frontierelor, un nou cod poetic. Coexistă, sfidând compartimentările disciplinare, reprezentări ontologice aglomerând în laboratorul stănescian imagini, simboluri, mituri, concepte matematico-fizice. Dar poezia sa este şi martoră a propriei naşteri. Şi căutările, asemeni unui jazzman improvizând dezlănţuit, neobosit, pe teme obsesive, şi crizele de creaţie şi, bineînţeles, neliniştea, degringolada, teama de singurătate şi moarte. Sau speranţa renaşterii: „Eu sunt înecat / în pasărea numită Phoenix,/ cea care arzând a reînviat”.

Trecut, spuneam, printr-o invidie pasageră faţă de Labiş, mărturisită tardiv, mult după întâlnirea cu acel „talent uriaş şi feroce” din amfiteatrul Odobescu, maturizându-se brusc (odată cu spendida sa generaţie) şi devenind iute un nume glorios, răsfăţat, cunoscând, totuşi, ezitări în faţa poeziei (şi, în consecinţă, lungi,

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

recitiri

22

chinuitoare, tăceri editoriale), Nichita Stănescu a devenit o instituţie publică. În casa-club, deschisă oricui, s-au perindat mulţi, inventând febricitant amintiri. Victimă a propriei generozităţi, poetul a împărţit / risipit indulgenţe şi s-a bucurat de o imensă popularitate. Şi nu s-a referit niciodată denigrator la adresa vreunui scriitor. Bineînţeles, asta nu-l scuteşte de firescul tratament critic şi de ofensiva reevaluărilor. Doar că aceşti grăbiţi contestatari, trecându-l prin sita revizuirilor, atenţi cu denivelările operei, mută discuţia în plan moral contabilizând laşităţile, erorile, complicităţile. Nichita nu a fost străin de astfel de abdicări. Atins de sedentarism (în sensul: „de stat locului şi în lucrare”), dezinteresat de conjuncturi, oricum fără vocaţie politică (ne asigură Gabriela Melinescu, rememorând anii petrecuţi în mansarda d-nei U.), Nini, băiatul dolofan, semnând cândva caricaturi, devenit un om „moale”, fără complexul genialităţii, „ocrotit” de regim, e trecut acum prin malaxoarele noii corectitudini politico-culturale. Da, putem afirma că, alegorizând bombastic „momentul Griviţa”, de pildă (1933 fiind şi anul naşterii), poetul şi-a oferit „o cauţiune politică” (cf. Marian Popa). Desigur, torturat de conştiinţa efemerităţii, s-a retras învăluit în aburii legendei, fiind propriul / primul mitograf. Dar nu ne avertiza Nichita că autorul real e „şters” în faţa operei, dispare, urmând ca aceasta, când e cazul, să ne procure bucuriile spiritului? Şi la Stănescu, cel care îşi trimitea în călătorie „numai ochiul”, e cazul.

Spulberând vechi canoane şi criterii, noua ideologie literară s-a înverşunat, sub flamura postmodernismului, contra „bătrânilor şaizecişti”. Vituperând chiar proletcultic (scria Magda Ursache), fără a se sinchisi de propria lor autoritate morală, inchizitorii de modă nouă excelează în rescrierea biografiilor. Bineînţeles, rediscutarea tablei valorilor e un proces igienic, necesar pentru un sănătos metabolism cultural. În consecinţă, nici Nichita Stănescu nu e intangibil, nu poate fi un caz definitiv clasat. Dar cel care a produs în lirica noastră „o revoluţie comparabilă cu cea eminesciană” (cf. Geo Vasile) ar putea fi detronat fiindcă nu satisface pretenţiile de model civic, cum cer zgomotoşii contestatari (unii, scriitori de fundal)? Să ignorăm apoi că poetica stănesciană – demonstra temeinic Marin Mincu – a impus o nouă viziune? E puţin oare? Şi, în ultimă instanţă, contestaţia îi sporeşte chiar faima.

Totuşi, o dezbatere onestă, refuzând – deopotrivă – nihilismul orb sau naftalina muzeistică a

superlativelor (livrate în avalanşă) e binevenită, sperăm. Nu dorim nicidecum a încuraja răfuiala cu morţi iluştri. Nu contestăm apoi relieful axiologic accidentat al operei. Nu ne încearcă intenţia de a-l propune pe Nichita Stănescu drept model etic. Dar trecând în revistă prejudecăţile ce „rulează” (reducându-l, nedrept, la ipostaza minimalizantă de poet carismatic sau, mai rău, de „beţiv fluşturatic”), trebuie, cu necesitate, să zăbovim asupra cărţilor sale, a modelului poetic propus şi impus. Redescoperirea lui Nichita, dreapta lui aşezare în timp urmează. Revoluţia poetică pe care a iniţiat-o nu-l scuteşte însă de „o posteritate dificilă”, cum nota Eugen Simion, în pofida ofrandelor aduse de alaiul nichitologilor, conservându-i amintirea într-o memorie tandră. Totuşi, Nichita Stănescu nu este scriitor de o generaţie. Şi nu poate fi discutat doar invocând isprăvile bahice, celebrele dicteuri, dispoziţia histrionică, atrofierea spiritului critic; chiar spaima de fixare. Intră în joc şi forţa inerţială, transferând vechile ierarhii în noul context, fără mari seisme. Ceea ce poate proba că acele clasamente n-au fost mincinoase, fără suport valoric şi nici decretate de forurile de partid; şi nici Stănescu n-a fost o valoare artificial „fabricată” în laboratoare secrete. Valurile de revizuiri se vor „predominant morale”. Or, omul Nichita, generos şi copilăros, manipulat şi confiscat, împins în prim-plan şi acceptând cu blajinătate aceste favoruri, stăpânit de o serafică indiferenţă s-a lăsat „murdărit” de viaţă. „Îngerul obez” era „primejdios de atractiv”. Să înţelegem că asta i-a „tractat creaţia pe sus”, cum crede Gh. Grigurcu?

Adevărat, se poate cădea şi într-o retorică extatică. Gabriela Melinescu îl considera „un iubit al zeilor”. Pentru Al. Condeescu întâlnirea cu Nichita, într-o lume închisă şi întunecată, „era un fel de spaţiu luminos”. Dar există pe lângă paralizia idolatră şi o voluptate a maculării, o contestaţie primitivă. Aşadar: obiect de adoraţie, trăind intens poezia (ca „avuţie nejefuită”) sau o fosilă a epocii comuniste? O personalitate gonflabilă, bucurându-se de succes sau un poet uriaş? Un poet ocazional sau un destin poetic? – ca să discutăm în termenii lui Noica. Fiindcă, Nichita Stănescu nu este doar creator de limbaj ci şi de mitologie. Iar „proliferarea de mituri” – aflăm chiar din gura poetului, ispitit de Aurelian Titu Dumitrescu (în Antimetafizica) – este stârnită nu de operă, ci de autorul operei. Or, Nichita Stănescu, „o pată de sânge care vorbeşte”, a fost şi el „pipăibil cu mâna”...

poesis

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

GabrielDALIŞ

cernăuţi îngheţat

: mi-e foame și mă aud ca picătura pe tablă.ademenesc fumul, foamea cu pușca pe umăr,un soldat dezertor,o amuletă cu botul peștelui în două direcții(dacă ar fi fost un copil, l-ar tot șterge.)hornul ține un dulap de cârlige,degetele schiloade par un grătar pe care-i ars samuel.în debara împing frigiderul cu mortăciuni. voi aprinde aici o veioză într-un sicriu, vor smulge din oase un lift spre patiserie.mă vând în castron, în cană,în mizeria care ne-a făcut patullumina a fost reţinută de gardieni.

tatăl

: din cărnuri întindeau perdelepeste cernăuţi,băutură de cârpe în pahar.

un dinte se rupe,fata va rămâne fără o şuviţă întinsă.

vecina își plimbă câinele la șapte fix,camionul pocnește.

ne bat. în pătrate bat. în romburi bat.

scuipă înăuntrul urechilorîn atelierul cu rugăciuni

o strâng de gât că e pernă, o suflă pe jos că-i petală.

întorc de subțiori căţăratul.ne-ar fi atins o armă cu nările.

pune piedică aerul.asemeni hingherului orbeşte vietateacu o lanternă.

mușcătură

: beți se vor întinde în sinagogă,vor împleti părul inocentei cu un pistol.

te cos, te fac ramă de pat, vor spune,îți tai gâtul să te scuip în cap.

am rămas cu semneîntr-un camion care a lovit cerbi.

prizonierul te ascultă la difuzor,eu mă ascult cu urechea.

ameninţare

: acopăr un măr cu o cască.astup camera umedă cu o cască.

îi iau casei măsura.strada-i umbrită.

limba mea are o cască strânsă,un secret pentru amenințările lor.

închid strada în pivniță.pivniței îi leg sub bărbie o cască.

orice soldat poartă cascaprinsă cu două curelușe-război.

telegramă din cernăuți

: ne-au cântărit cu un sac de plastic –te văd printr-o folie.

sub ciubere ne ling animale –acoperișuri cu bot.

îţi scriu cum arăt. îţi scriu – recunoaşte-mă.

ne-au bătut să râdem și am râs.căluţi albi am scuipat prin ochi.

23

Poeme*

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

poesis

fotografie cu toată familia

: pernele au crăpat.mi se usucă părul.

arșița din cantinaunde ne-am pus șorțurile

se numără singură și greșește.cifrele – o mâncare de linte.

talpa de pe podeae dealul din trecutul nostru

fotografie cu toată familialângă tufa de coacăze negre.

(*Din volumul piedici și arme, în curs de apariție la Cartea Românească.)

24

A încetat fulgerător din viaţă poetul, prozatorul, criticul literar, profesorul Andrei Bodiu.

Născut la 27 aprilie 1965, la Baia Mare, Andrei Bodiu a studiat la Timişoara, unde şi-a luat şi doctoratul cu teza Poezia generaţiei optzeci, susţinută public la 7 iulie 2001.

A publicat volumele de poezie: Pauză de respiraţie (împreună cu Caius Dobrescu, Simona Popescu şi Marius Oprea), Bucureşti, Editura Litera,1991; Cursa de 24 de ore, Timişoara, Editura Marineasa, 1994; Poezii patriotice, Timişoara, Editura Marineasa, 1995; Studii pe viaţă şi pe moarte, Piteşti, Editura Paralela 45, 2000; Oameni obosiţi, Piteşti, Paralela 45, 2008. A făcut parte dintre scriitorii români care au călătorit cu „Expresul Literaturii 2000”, publicând ulterior un jurnal de călătorie: Jurnalexpress Europa 2000, Piteşti, Paralela 45, 2001.

A publicat următoarele antologii: Romanian Poets of the 80s and 90s (împreună cu Romulus Bucur şi Georgeta Moarcăs), Piteşti, Paralela 45, 1999; Junii 03 (împreună cu Alexandru Muşina şi Caius Dobrescu), Braşov, 2003; Maratonul European de Poezie, Braşov, 2007. Andrei Bodiu este autorul romanului Bulevardul eroilor, Piteşti, Paralela 45, 2000 şi al următoarelor cărţi de critică literară: Mircea Cărtărescu (monografie), Braşov, Editura Aula, 2000; Direcţia optzeci în poezia română, Piteşti, Paralela 45, 2000; Şapte teme ale romanului postpaşoptist, Piteşti, Paralela 45, 2002; George Coşbuc (monografie), Braşov,Editura Aula, 2002; Ion Barbu (monografie), Braşov, Editura Aula,2005; Evadarea din vid (studii despre poezia românească de la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI), Piteşti, Paralela 45, 2008.

A fost, împreună cu Caius Dobrescu, coordonator al lucrării: Poezia română postbelică, Braşov, Editura Universităţii Transilvania, 2006. Andrei Bodiu a fost coautor al volumului Dea Munera (coordonatori Ovidiu Moceanu şi Caius Dobrescu), Braşov,Editura Universităţii Transilvania, 2006; coautor al

volumului Meridian Blaga 6, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2006; coordonator (împreună cu Caius Dobrescu) al lucrării Literatură şi civilizaţie-Scriitori români canonici şi reforma curriculară (vol I-II), Braşov, Editura Universităţii Transilvania Braşov, 2008; coordonator (împreună cu Caius Dobrescu) al lucrării Repertoar de termeni postmoderni, Braşov, Editura Universităţii Transilvania Braşov, 2009. A primit următoarele premii şi dostincţii literare: Premiul pentru poezie al Asociaţiei Scriitorilor din Braşov, 1991; Premiul revistei Poesis din Satu-Mare, în anii 1991, 1994, 2008, Premiul ASPRO pentru poezie în anul 2000, Premiul pentru critică Liviu Petrescu al Festivalului Internaţional Lucian Blaga, Cluj, 2006, Premiul Universităţii Transilvania pentru iniţierea şi organizarea Maratonului de poezie, 2007, Premiul Universităţii Transilvania Braşov pentru realizarea filmului „Universitatea Transilvania la 60 de ani” (împreună cu Andrei Păuleţ), 2008, Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, 2009; Premiul „Radu Enescu” al revistei Familia din Oradea 2009; Premiul pentru poezie al revistei Transilvania din Sibiu 2009.

Andrei Bodiu a colaborat la cele mai importante reviste literare din ţară, România literară, Vatra, Familia, Observator cultural, Arca, Poesis, Euphorion, Cuvântul. A fost redactor şef al revistei Interval, între anii 1997 şi 2004. A fost organizatorul principal al Colocviului Naţional Universitar de Literatură Română, între anii 2006 şi 2010. A organizat Maratonul European de Poezie, în cadrul manifestărilor Sibiu-Capitală culturală europeană, în octombrie 2007; a fost, de asemenea, organizatorul Maratonului de Poezie, Braşov, ediţiile I-IX, 2001-2009; al Maratonului de Proză, Braşov ediţiile I-II, 2005-2006. A fost profesor universitar la Universitatea Transilvania din Braşov, fiind mulţi ani decan al Facultăţii de Litere de la această universitate.

Dispariţia sa prematură este o grea pierdere pentru literatura română de astăzi.

Odihnească-se în pace!

(Text preluat de pe site-ul Uniunii Scriitorilor din România)

Andrei BODIU(1965 – 2014)

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

poesis

Scrisoarea lui Tudor, student la Aiud

Alexandra, să nu mai plînginu-s aici sub gardul ăsta părăginit.Gîndeşte-te că o să vină primăvara.Că va fi iar soare şi iarbă nouă în toate cimitirele.Ei mi-au ţesut din gratii vorbe grele şi din loviturio scară. M-am suit pe ea şi am găsit susviaţă nouă.Ştiu că nu a existat dreptate pe pămîntdar iubire, da.

Constantin Pop

Aţi avut şi voiCîte trei dinţi scoşi deodată?Plămînii plini de sînge şi de bucăţi de coaste?Acelaşi coşmar de zece ori pe noapte,Lanţuri doi ani de zile fără vreun act de condamnare?Prieteni dragi care v-au murit în braţeDupă douăsprezece ore de bătaie?Vreo iubită care să vă creadă mort?V-aţi ros de foamea chiar şi rugăciunile?Aveţi şi voi o taină ca a mea:o groapă niciodată aflată?

Bob de la Gherla

Îl ştiţi şi voi pe Bob?L-aţi văzut cumva prin oraş?Pe bruta care se plimbă pemijlocul străzii mariscuturîndu-şi uneori braţelecu palmele mari ca nişte lopeţi?Sau poate stînd singur în bufet şi privindu-vă cu nişte ochi greu de înţelescare ameninţă şi sperie?Negri de răutate.

E Bob sanitarulcel ce mai întîi îţi sfîşie carnearupe oasele şi apoite invită la infirmeria închisoriila pansat.E cel care m-a doborît cu pumniim-a scufundat în mormînt, departe de casăPe mine moş Olaru Vichentie din Focşani.

Canalul

Ah, cît de mare şi frumos,cît de albastru va fi Canalul!Ca un femur strălucitorieşind din nisipul Dobrogei.Cîte vapoare de mărfuri şi cu mîncarevor străbate apa sa limpede!Ce varză bună de mîncatverde şi dulce va creşte pe maluri!Trei metri cubi de pămînt pe zidoisprezece ore la ciocan ori lopatăşi la anul e gata. Şi-o să fie plin decrapi graşi şi guvizi puturoşideasupra gropilor noastre.

Ungureanu Alexandru

mi-au spus că m-ar putea trimitela corpul principal din Peripravala baraca nouă sau chiar la camera-spitalşi tot au încercat să mă facăsă mă lepăd de Căpitan pentru Stalin

n-am nimerit aşa ceas de marţinici în munţi nici la Malmaison pentru că a cincea oarăcizmele ofiţerului politic Beneami-au intrat în plămîni.N-a fost să fie să prind Înviereaîn cimitirul meu din Dumbrăveni.

Mama

unde e băiatul meu, unde eau trecut şi alegerile, au căzut şi două guverneşi-s cinci ani de la aceea blestemată noaptede 5 decembrie 1948 cîndprecum precum furii au venitcu maşina lor neagră ca iadulşi l-au luat, după ce-au scormonit

25

Florin DanPRODAN

Poeme despre eroi

şi gropi

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

poesis

prin toată casa şi-au aruncat pe jos cărţile,să dea o declaraţie la sediu

l-am căutat la Suceava şi Botoşaniam stat o săptămînă la poarta Jilaveişi la minister la Ana Paukerarz-o blestemele mamelor ca mine

cinstită sunt şi băiatul meunevinovat a fost numai de bine şi adevăr l-am educat şi văduvă greu l-am crescuteu, doamna Maria, învăţătoarea comunei Boroaia

Eugen

eram un elev de seminarcondamnat ca element misticoidlui Iisus i-au pus pe cap spinipe mine m-au obligat să-i pasc

Scriitorul

Sunt liber şi acasăîn marea patrie nouă.În Republica Populară Română. Am uitat de toate cele rele.I-am iertat pe toţi.Bine trăiesc.Acum am hîrtie şi o masăşi o sobă.Dar, de fiecare dată cînd mă aşez să scriu,pluteşte o umbră teribilădeasupra mea.Şi cineva se apleacăpeste umerii mei.Şi nu mai pot scrie.

Studentul Cornel

Am fost cel de-al şaptesprezecelea deţinut decedatîn colonia penitenciară Cernavodă anul 1952.Era o zi de la sfîrşitul lui iunieşi m-au încuiat patru zile în magazia de unelte stricatepoate pentru că au uitat oriau lăsau unul pe seama altuia completarea hîrtiilor.Într-o dimineaţă uscată, fără strop de rouăm-au aruncat şi pe mine într-o gaurăde lîngă monumentul acesta din marmurăpe o coastă nisipoasă, făcut după 1989pe care-s uitate vreo sută de numeşi cîteva cuvinteîn definitiv frumoase

Eugenia Indreica-Damian

Deschide o poartă odată, oricaretu acela din libertate ori din moartee prea frig pe aici cînd nu e frige foameprea multe oase şi flori se rupde vîrfurile cizmelor şi bîtelelustruite-s toate de credinţă şi rapoarte

n-am nimic, nimic să le dauaur sau cuvinte sau dragostemai am o inimă slabăpatruzeci de ani şi cinci kilograme de lanţuri

26

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

27

poesis

Eu, robotul Ţanu

Eu sunt robotul ŢanuÎnainte mă chema Alexandru PopaVoiam să devin avocatŞi scriam poezii.Am fost făcut tocătură în bătăi,mi-au întors mintea.Am spus tot ce a trebuit Şi chiar pe deasupra.Sunt omul nou,Sunt cel reeducat cu succesla închisoarea Piteşti. Am reeducat cu succesLa închisoarea GherlaPe toţi din camera 99.Sunt robot de o calitate superioară.Voi fi trimis să reeducO naţiune de fascişti.

Ana

în colțul acesta de la Misleaîn noi și jur împrejuraceeași muzică fără durere sau păcat

din mine, nevrednică și neștiutoarepentru care zeci de oameni de vază și judecătoriau făcut proces și au scris mii de hîrtiinu mai e astăzi decît groapa asta cu bălării deasupra

dar poate vreodatăse vor juca împreună întîmplarea și vîntulși va crește și-o floare

pînă atunci, să înflorești tu, Românie.

Puloverul

Nu ştie nimeni a cui a fostCine l-a adus la Tîrgu OcnaDacă a fost ţesut de-oMachidoană din DobrogeaDe o bătrînică din vreun sat bucovineanSau de vreo mamă pentru băiatul eiStudent la Bucureşti

Cineva a spus că s-a însănătoşit datorită luiŞi într-o toamnă l-a dăruitUnui alt bolnav din închisoarea-spital

Maxim l-a purtat pînă-n decembrieDe Crăciun încălzea plămînii bătrînuluiGeneral Comarnu

Profesorul Iliaş l-a purtat pînă-n varăŞi, optimist, l-a dăruit de Schimbarea la FaţăPastorului Wurmbrant adus încă viu Din peştera Jilavei

L-au îmbrăcat cu greuCoastele încercau să se lipească pentru a patra oarăParcă era în giulgiu.

După miracol, cînd l-au trimis în Bărăgan,L-a dăruit lui Ianolide care s-a eliberat cu elLa 1 august 1964.

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

eminesciana

N.GEORGESCU

Texte ziaristice eminesciene neincluse în ediţii

2. HAIDUCII POLITICI

Poporul urmăreşte până în amănunte afacerea Arghiropol - Pherekyde, dând asemenea ştiri: A" facerea (...) a venit înaintea camerei de acuzare şi înaintea tribunalului de Ilfov. Amândouă l-au ras pe cel mai slab, cea dintâi respingându-i cererea de a fi eliberat pe cauţiune, cel de-al doilea condamnându-l la un an de închisoare corecţională..." (11-12 mai 1883). Procesul s-a petrecut, aşadar, chiar în ajunul zitei de 10 mai; exista, deci, o condamnare împotriva lui Arghiropol - şi un cuantum de pedeapsă efectuată, astfel încât se putea acorda graţierea suveranului; Telegraful îl acuză pe nedrept pe Eminescu de necunoaştere a realităţii.

Poporul va prelua amplu editorialul eminescian din Timpul, 15 mai 1883, în partea care-l interesa. N. Bassarabescu nu-i va răspunde, însă, Telegrafului din 20 mai care găsise neadevărurile semnalate şi de noi. Se pare că Poporul este mulţumit cu armătura teoretică eminesciană privind dreptul de graţie. Din păcate, colecţia Poporului este incompletă la Biblioteca Academiei şi nu putem urmări în toate articulaţiile acest complex polemic. Ştim doar că numitul Arghiropol face parte din lungul şir de rude ale lui I. L. Caragiale. Mai ştim că Eminescu obişnuia, uneori, să ia apărarea prin presă unor prieteni. Al. Ciurcu însuşi va mărturisi că poetul l-a ajutat într-un lung şi greu proces din 1882, şi va cita articolul poetului din Timpul (mărturie foarte preţioasă privind paternitatea eminesciană a articolului respectiv). Am putea crede, la prima vedere, că poetul s-a angajat într-o polemică de circumstanţă, legând de cazul Pietraru alte cazuri apropiate. Din această perioadă datează, însă cunoscuta sa scrisoare:

„Domnule Maiorescu,Ieri, sosind Fâgărăsanu de la Galaţi, nu am

fost de loc la redacţie. Numai aşa se poate esplica cum s-au strecurat articolul infect al lui Bassarabescu. Azi am declarat că mă retrag de la Timpul dacă nu se va face o deplină şi sinceră retractare a acelor şiruri injurioase. D. Păucescu a fost însărcinat să stilizeze această retractare. Nu am

ştiut absolut nimic despre existenţa acestui articol, care n-a fost comunicat nimănui şi trimis în modul anonim în care acest individ continuă a-şi trimite insanităţile la Timpul. Al d-voastră supus, M. Eminescu.”

Scrisoarea este din 2 iunie 1883, şi se referă la un violent articol antimaiorescian publicat în Timpul (criticul trecuse, să nu uităm, de partea liberalilor în alegerile din aprilie 1883, constituind, împreună cu gruparea junimistă, ceea ce s-a numit "opoziţia miluită"). Articolul venea, însă, după un altul, foarte calm, teoretic, cu accente şi inflexiuni eminesciene, în care i se contesta lui Titu Maiorescu dreptul de a se considera exponentul conservatorilor din România. Prin "breşa" făcută de acest prim text, N. Bassarabescu a introdus "insanităţile" sale. Colaborarea redactorului de la Poporul la Timpul îl va face, pe Eminescu, să-şi redacteze chiar demisia către Lascăr Catargiu, preşedintele Partidului conservator:

„Domnule President,Aflu cu părere de rău că, fără ca eu să fi fost

întrebat măcar, d. N. Bassarabescu redactorul poate prea cunoscut al foii Poporul, colaborează în mod regulat la redacţia Timpului. Permiteţi-mi a vă declara că mie unuia nu mi-e încă cu totul indiferent cu cine împărtăşesc onoarea de-a colabora la una şi aceeaşi publicaţiune. Am fost pururea - nenumărate coloane de şapte ani ale Timpului o dovedesc - în contra acelor scriitori cari cred a se putea dispensa şi de talent, şi de cunoştinţe, şi de idei, numai dacă vor vorbi într-un mod incalificabil de persoana Regelui, până în momentul când mâna monarhului semnează - cu dispreţ - vreun decret de decorare sau de numire în funcţie. E lesne de înţeles că nu pot primi solidaritatea cu asemenea pene, oricât de mare ar fi îndealtminterelea credinţa mea în principiile conservatoare. Având părerea de rău a vă declara că, în asemenea condiţii mi-e peste putinţă de-a mai colabora la Timpul, vă rog să binevoiţi a primi încredinţarea totodată că hotărârea mea nu-mi alterează nici credinţa în principiile conservatoare, nici împuţinează respectul pe care vi-l datoresc. M. Eminescu.”

Această scrisoare-demisie este datată "Bucureşti, 15 februarie 1883", şi ştim că Eminescu se internase, pentru scurt timp, în februarie 1883, în spital. Defecţiunile de la Timpul cu intruziunea unor pene ziaristice străine în campaniile ziarului conservator datează, aşadar, din primăvara lui 1883; în mai-iunie se va crea situaţia de criză. Este mai mult ca sigur, omeneşte judecând lucrurile, că în editorialul din 15 mai 1883 N. Bassarabescu şi-a introdus, pe

28

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

eminesciana

armătura teoretică a lut M. Eminescu, exemplele care-i conveneau. O putea face chiar în tipografie, intervenind în şpalt. Poate că lui Eminescu i s-a cerut - după modelul din amintirile lui Caragiale sau Strefanelli - numai începutul articolului, restul fiind completat în redacţie. Poate că poetul a fost chiar convins să scrie însuşi, dându-i-se informaţii false.

Desigur, Timpul nu răspunde Telegrafului, care de la 20 mai în sus „jubilează”, atacând continuu, furibund: „Nici nu ştim dacă trebuie să-i mai luăm în serios pe cei de la Timpul, într-atât sunt de mari nepriceperile, ca să nu zicem altfel, pe care le scriu (...) O veche zicătoare românească zice că atunci când Dumnezeu vrea să piardă pe om îi ia mai întâi minţile. Numai astfel ne putem esplica... Dealtfel, nici un om cu minţile întregi nu poate să scrie asemenea lucruri...” (articol din 17 iunie 1883), etc.

Se întâmplă, însă, că există şi un ziar, Binele public, care ia apărarea lui Eminescu în această grea polemică privind graţierile din mai 1883. Într-adevăr, rămânea necomentat cu totul cazul Pietraru, care-l interesa atât de mult şi atât de personal pe Eminescu. Ei bine, foaia lui Gună Vernescu va prelua exact acest caz, în editorialul din 3 iunie. Cităm amplu, mai ales pentru informaţiile pe care le găsim în acest articol:

„Era un moment când ministerul Ion Brătianu se clătina serios şi se simţea în ajunul căderii. Atunci, ca printr-un efect magic, ca printr-o maşinărie de teatru, totul se schimbă în câteva ore. Ce se întâmplase? Într-una din zile, la Camera deputaţilor, pe la sfârşitul şedinţei, garda se ridicase în mod neobişnuit de la intrare, sergenţii poliţiei fură trimişi după trăsuri, primul ministru ieşise singur - şi unul dintre funcţionarii săi de la finanţe, Ion Pietraru, cu un cuţit de la bucătărie în mână, să zice că încercase a-l asasina. Telegramele zburară în toate părţile si felicitări sosiră din ţară şi din străinătate, pentru norocita scăpare c-o singură zgârietură. Compătimirea fu escitată, manifestare cu massalale se organiză, situaţunea se schimbă - iar d. Ion Brătianu se putu da martir pentru patrie. Pietraru, dus la poliţie, fu tractat cu toate onorurile cuvenite. Se încercară a-l face scăpat, sub pretext că e nebun sau maniac politic, dar medicul legist, neînţelegând sau nevoind să înţeleagă voinţa celor de la putere, constată că Pietraru era în toată firea, mai ales când susţinea că tentativa o meditase de mai multe zile şi că voise s-o facă.

În treacăt putem astăzi aminti că acel medic legist peste câţiva ani şi-a primit izbirea ce merita pentru că nu pătrunsese intenţiunea cu care se întâmplase fiorosul eveniment.

Deşi avea aparinţa unei înscenări, totuşi faptul fu exploatat ca armă contra opoziţiunii de către

guvern şi organele-i oficioase. Pe când afacerea se strămută de la un judecător instructor ta altul (şi mulţi din ei nici n-au mai rămas în magistratură), organul d-lui Rosetti se silea a împleti asupra asasinatului politic tot felul de utopii, iar foiţa pamfletară a poliţiei amesteca pe toţi cei din opoziţiune în marele complot al lui Pietraru, secondat de diaconul Cârlova şi de fostul revizor Pătescu, care avusese grijă cu câteva zile mai nainte a trimite manifeste şi proclamaţiuni sforăitoare către ziare şi particulari prin concursul binevoitor al poştei guvernului. Ne aducem încă bine aminte de rechizitoriul d-lui procuror general, când procesul se dezbătea înaintea curţii de juraţi. D-sa lăsa a se înţelege că marele complot fusese organizat de beizadea Grigore Sturdza şi afirma că viitorul va da pe faţă pe adevăraţii promotori ai crimei.

Ceea ce atunci era viitor, astăzi este prezent: fie-ne dar permis a cerceta puţin lucrurile în urma celor întâmplate de-atunci încoace. Condamnaţi de juri, Pietraru-Pătescu-Cârlova fură trimişi la ocne, unul pentru toată viaţa, ceilalţi pe timp de 20 şi 5 ani. După trecerea de abia un an-doi, d-l Rosetti se gândi la martirii d-sale, şi ce văzurăm ? Începu mai întâi a propune prin ziarul oficios că închiderea tâlharilor în puşcării e contra libertăţii şi umanităţii. Puşcăriile, zicea d-sa, sunt o sucursală a iadului modern; bieţii tâlhari n-au aer curat, n-au palate şi grădini, n-au biblioteci şi cabinete de lectură. După aceea văzurăm pe unul din fiii d-lui Rosetti vizitând ocnele, stând de vorbă cu martirii tâlhari, dându-le consilii şi speranţe duioase, îndată după aceea văzurăm încercarea arestaţilor de la Telega a voi să scape, cetirăm înfocata apărare ce le făcea ziarul Românul, spunand că aveau dreptul să se încerce a scăpa, căci dulce e libertatea (şi anarhia!), ascultarăm chiar insultele cu care năpădea pe soldaţii care, voind a-şi face datoria, fuseseră măcelăriţi de tâlhari.

Am citit însă şi ceva mai semnificativ. Trădându-şi cugetarea (care era de-a face scăpat pe faimosul asasin) organul oficios scuza pe Pietraru şi-l achita cu desăvârşire zicând: - Ce fel? Alături cu vinovaţi pentru crime ordinare sunt deţinuţi şi arestaţii politici, de exemplu Pietraru, care, într-un moment de nebunie, crezând c-aduce servicii patriei sale, ridică mâna asupra unui ministru? Aceasta nu înseamnă decât dorinţa de-a prezenta pe Pietraru sau ca nebun, sau ca mare patriot animat de înalte simţăminte politice. Iarăşi în treacăt putem înregistra că Pietraru şi ceilalţi complici ai lui - în loc de-a fi puşi la lucrul greu al ocnei, se bucurară de toate favorurile puterii, fuseră tractaţi ca nişte coconaşi, ca scriitori de cancelarie, ca impiegaţi iubiţi de potentaţii zilei.

Aceasta se petrecea în vara anului trecut.

29

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

eminesciana

De-atunci încoace, în cele 9 luni trecute, avurăm a constata şi alte împrejurări semnificative. Beizadea Grigore Sturdza, care odinioară îşi dăduse aerul de opozant şi cap de partidă scoţând Democraţia naţională, trecu în tabăra guvernului. Dintre scriitorii importantului său organ, unul fu găsit bun pentru redacţia Românului, altul fu însărcinat a edita o foiţă de propagandă care, ca şi beizadea Grigore Sturdza, începu prin opoziţie spre a ajunge la servilism către dualitatea Rosetti-Brătianu. În timpul alegerilor, beizadeaua Grigore Sturdza, autorul vestitei petiţiuni din laşi prin care se cerea înfiinţarea pedepsei cu moartea, acela într-ale cărui case se ţinuse întrunirea, fu candidat guvernamental la laşi, prezentat, susţinut şi ales de comitetul partidei roşii - sau mai bine de agenţii administraţiunii. Mai mult încă. Cu ocazia zilei de 10 Mai văzurăm că Pătescu şi Cârlova fură graţiaţi de restul închisorii, iar pedeapsa lui Pietraru fu redusă la 10 ani, negreşit după dorinţa şi iniţiativa lui Ion Brătianu, căci în starea de vizirat sub care ne aflăm nici că e permis a bănui cineva că graţierea s-ar fi făcut fără expresa voinţă a primului ministru.

Şi acum întrebăm, fără alt comentariu: opoziţiunea sau guvernul dispusese de funcţionarii Pietraru şi Pătescu spre a-i îndemna să plăsmuiască manifeste sforăitoare, să ia cuţitul şi să-şi dea aere de haiduci politici? Opoziţiunea - sau guvernul i-a îndemnat să atace, le-a luat apărarea şi i-a graţiat? Să nu vi se pară că aici e înaltă clemenţă, că reducera pedepsei lui Pietraru nu înseamnă graţiere. M. Sa Regele nici nu s-ar fi gândi t la asemenea indiv ide ş i , fi indcă împrejurarea privea pe primul consilier, cuviinţa şi demnitatea (despre care nu d-nii Roseti-Brătianu pot da lecţiuni suveranului) nu l-ar fi lăsat să ia iniţiativa unei asemenea graţieri.

Apoi, dacă serioasă ar fi fost tentativa, negreşit că s-ar fi considerat din punctul de vedere al moralităţii şi al exemplului. D-nul Ioan Brătianu putea să intre în sufletul d-sale de atentator, dar nu putea, prin astfel de graţieri, să încurajeze atentatul de omor - şi chiar omorârea oamenilor politici. În fine, precum ni s~a realizat bănuiala în anul trecut, când ziceam că nu ar fi de mirare să auzim în curând de graţierea lui Pietraru şi a complicilor lui, cine poate afirma că iarăşi în curând el nu va fi - sau făcut scăpat prin evadare, sau graţiat pe deplin?! - Şi atunci, omul care nu mai avea nimic de pierdut, care prin urmare era în stare să primească orice propuneri, fie cât de degradatoare, funcţionarul ministerului de finanţe al lui Ioan Brătianu - ori va găsi o funcţiune grasă la monopol, la vinuri, la spirtoase, într-un unghi depărtat al ţării unde nimeni nu-l cunoaşte, mai cu

seamă schimbându-şi numele - ori va pleca în străinătate ca să trăiască liniştit cu fondurile ce trebuie să-i fi asigurat aceia care l-au îndemnat să joace rolul ce-l cunoaştem.

Astfel , is toria va scrie (şi cu ce seriozitate!) că d. Brătianu Ioan atât s-a jertfit pentru patrie încât a trebuit să înfrunte chiar cuţitul asasinilor! Milioane pentru asemenea virtuţi cetăţeneşti, milioane multe şi... menţinerea la putere îndelungă şi cu orice preţ.”

(Binele public, Buc.. 15 (1883), nr. 147(1214), iun. 3, p. 1).

Acest text din Binele public răzbună, ca să zicem aşa, câteva săptămâni de trădări, înşelătorii şi capcane în care a fost tras Eminescu. Înfrânt în amănunte - poetul câştigă, de fapt, polemica în zona ei fierbinte, centrală. Nu ştim cine a fost şi ce a păţit legist medical care n-a susţinut nebunia “juridică” a lui Pietraru – dar reţinem că era posibil şi un asemenea joc. Aşa cum reţinem se puteai ieşi din istorie, din cărţi, din realitate – schimbându-ţi numele, exilându-te cu banii tăi ori izolându-te într-un post guvernamental de la margine de ţară. Sunt anii duri ai “viziratului” lui I. C. Brătianu – când presa, mai ales ea, a avut de trecut prin mari ispite şi cumplite ameninţări totodată… Verificate, toate celelalte informaţiile date de ziarul lui Gună Vernescu sunt exacte. Asta arată că cineva, undeva, "contabiliza", urmărea cu insistenţă, de trei ani încoace, întreaga evoluţie a cazului Pietraru-Cârlova-Pătescu.

În loc de concluzii, vom aminti doar că suntem la începutul lui iunie 1883, că probabil chiar în această zi de 3 iunie Eminescu se deplasa la Iaşi, în interes de serviciu, la sărbătorile regale pentru dezvelirea statuii lui Ştefan cei Mare. În buzunarul de la haină avea cu sine numărul din Binele public în care i se făcea dreptate. Ar fi hazardat, la nivelul actual de informaţie de care dispune eminescologia, să afirmăm că textul a fost scris şt publicat de către Eminescu însuşi - care apela la alte ziare pentru că al sau era tot mai dificil de redresat către tonul polemicii serioase, implicate, din anii trecuţi. Vom aminti doar că prietenii poetului l-au văzut, la laşi, destul de îngrijorat, retras, privind temător în toate părţile. Lui Creangă i-a arătat, seara, înainte să se culce, un obiect ciudat pe care abia-1 cumpărase şi-l punea noapte de noapte sub pernă: era un revolver Dovadă a nebuniei, zic unii biografi. Dovadă că scăpaseră din închisoare doi dintre cei trei „haiduci politici” cu care se luptase atâta: al treilea, „şeful”, dorea de asemenea să iasă, dar un ziarist îndârjit, ori câţiva ziarişti îndârjiţi, ori totuşi unul singur şi câţiva prieteni ai săi - îi ţineau poarta puşcăriei...

30

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

eminesciana

IonCOZMEI

Mihai Eminescu şi Taras Şevcenko –

sub semnul unei sintagme viabile: poet naţional

Sintagma „poet naţional” nu este nouă, nici perimată şi doar în ultima vreme, în contextul literar românesc, „le trezeşte unora senzaţia de pauperitate” (conform părerii lui Dan Horia Mazilu, chestionat personal în această problemă), ea fiind raportată dintotdeauna la apelativul comun „naţiune”. Este necesară, în acest sens, o abordare mai largă a termenului iniţial, aşa cum a fost el receptat de-a lungul timpului.

Lexemul „naţiune” este definit drept „comunitate stabilă de oameni, istoriceşte constituită ca stat, apărută pe baza unităţii de limbă, de teritoriu, de viaţă economică şi de factură psihică, care se manifestă în particularităţile specifice ale culturii naţionale şi în conştiinţa originii şi soartei comune. (cf. DEX, Editura Academiei, Bucureşti, 1984). Naţiunea a fost confirmată ideologic în evoluţia firească a umanităţii, dar viziunea privind existenţa şi individualitatea ei nu a fost întotdeauna unitară.

Catolicismul şi protestantismul s-au ferit să lege statalitatea de destinul unui scriitor, neacceptând sintagme de tipul „scriitor naţional” sau „poet naţional”, ba găsindu-le chiar golite de sens, atâta timp cât scriitorul creează în numele unei iniţiative individuale. Din contra, ortodoxismul a acordat termenului „naţional” o dimensiune sporită, poetul naţional întruchipând sinteza cea mai înaltă a scriitorului de geniu, creator de limbă şi conştiinţă naţională, vizionar al neamului. Vizionarismul îşi găseşte întemeierea necesară şi elocventă în destinul unei naţiuni, în care poetul de geniu sondează filozofic trecutul lumii până dincolo de cunoaşterea pozitivă, oferă prezentului dimensiunile moralităţii şi exemplarităţii şi prospectează pe coordonatele idealului şi absolutului.

Poetului naţional îi este destinat actul sacrificiului, asemenea lui Iisus Hristos, care, sacrificat cu o violenţă pe care nici o fiinţă umană n-ar fi putut-o suporta, a adus iubire între toţi oamenii, fiind deasupra tuturor victimelor ispăşitoare din istoria umanităţii.

Eminescu îl consideră pe „blândul nazarinean” drept modelul absolut de sacrificiu, conferind martirului, eroului şi înţeleptului aura ipostazelor umane de apropiere maximă de modelul hristic.

*Mitul Eminescu este o creaţie veche, de peste

120 de ani, care s-a ivit odată cu îmbolnăvirea poetului la 28 iunie 1883 şi a intrat în expansiune după apariţia ediţiei priceps a Poesiilor eminesciene, ediţie datorată lui Titu Maiorescu. În studiul Eminescu şi poeziile lui, apărut la scurtă vreme după înmormântarea poetului, marele critic junimist, intuind în Eminescu întruparea cea mai înaltă geniului românesc, avea să consemneze: „Pe cât se poate de omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20 – lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veşmântului cugetării româneşti”. Devenit cu timpul „expresia integrală a sufletului românesc”, „luceafărul poeziei româneşti”, „poetul nepereche”, „homo universalis” şi comentat sub cupola conştiinţei singularităţii poetului de geniu de iluştri urmaşi ai lui Maiorescu (N. Iorga, L. Blaga, T. Arghezi, G. Călinescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Nichita Stănescu ş.a). Eminescu a fost considerat, în cele din urmă, ca erou eponim al culturii româneşti, întemeietor de limbă literară modernă, de literatură română modernă, de doctrină naţională modernă (cf. Ilie Bădescu, Timp şi cultură).

Tudor Vianu, observând că fiecare cultură învesteşte câte o mare personalitate cu atributul maximei sale reprezentativităţi, consideră că românii i-au „delegat” lui Eminescu această cinste, după cum italienii lui Dante, englezii lui Shakespeare, germanii lui Goethe, ruşii lui Puşkin sau polonezii lui Mickiewicz. Aşadar, Eminescu are statura unui mit naţional.

Un eminescolog contemporan, George Gană, notează în anul 2002: „Poezia de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi de la începutul celui următor se află, exceptându-l pe neoclasicul Coşbuc, sub semnul romantismului. Şi cum romantism însemna mai ales Eminescu, mai toţi poeţii, în afară de Macedonski, care, din motive temperamentale dar şi de opoziţie personală faţă de poetul <Junimii>, iau de model poezia eminesciană (…) Generaţia următoare, apărută în timpul sau după primul război mondial, este eliberată de modelul stilistic eminescian, de obsesia unor motive

31

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

eminesciana

şi sintagme ale lui, de care nu scăpaseră nici personalităţi poetice mai puternice, ale generaţiei anterioare, ca Octavian Goga.

Să înţelegem că participarea operei lui Eminescu la dezvoltarea poeziei noastre se încheie aici? Un mare noroc istoric a făcut ca această generaţie literară de după război să cuprindă câţiva mari poeţi, mai mulţi decât oricare alta înainte: Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia, Adrian Maniu, Philippide, Pillat, Vinea, Voiculescu. Dincolo de toate deosebirille de formaţie poetică, ei au în spate o tradiţie comună, în central căreia se află pentru toţi, Eminescu.

Acesta nu mai reprezintă pentru ei un model stilistic, dar ilustra exemplar o viziune asupra lumii, o sensibilitate metafizică şi, ca unul dintre corolarele ei, atracţia mitului, afinităţile poeziei cu filosofia, deschiderea spre orizonturi culturale variate, idealul perfecţiunii artistice, curajul originalităţii, al creării de noi limbaje poetice.” (Melancolia lui Eminescu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002, p. 328-329).

Continuând raţionamentul lui George Gană, am putea spune, fără teama de a greşi, că ceva din spiritul eminescian se regăseşte şi la poeţi din generaţiile următoare, până la Nichita Stănescu şi dincoace de el. Chiar pentru cei care nu au avut afinităţi cu acest spirit pe nicio latură a lui, Eminescu a reprezentat un reper axiologic.

În contextul studiului nostru, nu e de neglijat faptul că cel mai mare poet al românilor este un romantic, aşa cum de romantism aparţine şi poetul naţional al ucrainenilor, Taras Şevcenko. Prin Eminescu, romantismul românesc atinge nivelul major european.

Că momentul în care se întâmplă acest lucru a venit mai târziu, are importanţă mai mult în cadrul tabloului general al literaturii europene, indicând o defazare pe care împrejurările în care se dezvoltase până atunci întru totul. Pentru noi, însă, realizarea integrală a posibilităţilor romantismului a însemnat ceva esenţial.

Pentru că poezia română, ca şi cea ucraineană, nu cunoscuse o fază clasică sau una barocă, ci doar creaţii izolate de acest fel, ea parcurge până la capăt, prin Eminescu, experienţa creatoare propusă de un mare curent literar. De fapt, romantismul a determinat în cea mai mare măsură evoluţia poeziei moderne.

Şi simbolismul ca şi suprarealismul, derivă din romantism, oricât de mari sunt deosebirile şi oricât

de apăsate delimitările. În general, însă, adică indiferent de diversele orientări pe care le-a urmat, literatura europeană din ultimul veac şi jumătate a menţinut echivalarea poeziei cu lirismul şi a continuat, în chip mai accentuat, să confere poeziei un sens existenţial, amândouă dimensiunile fiind tot o moştenire romantică.

*Transferând spiritualitatea creştină asupra

estului european unde a predominat constant ortodoxismul, vom constata că Ucraina este cazul tipic al unui spaţiu geografic de mare întindere, care s-a constituit greu într-o naţiune de sine stătătoare, cu o limbă naţională bine conturată, vorbită de indivizi firesc integraţi în unitatea superioară şi complexă a neamului.

Păstrând o oarecare independenţă faţă de evoluţia bisericii pravoslavnice, istoria Ucrainei ca stat cunoaşte mai multe perioade, orânduite cronologic astfel: Cnezatul Kievean, dintre cei mai importanţi cneji ai Kievului, remarcându-se Vasile cel Mare („soarele strălucitor al Ucrainei”), care a acceptat singur credinţa creştină şi a creşinat întreg poporul ucrainean; Căzăcimea, înglobând celebrele hătmănii ale lui Sahaidacinyi, Bogdan Hmelniţki şi Ivan Mazepa, dar şi vestită Sice Zaporojeană; Ucraina în robie, care culminează cu celebrul „ucaz” din anul 1876 semnat de Piotr Valuev, prin care este interzisă în Ucraina orice activitate cultural – spirituală în limba ucraineană.

Cei care au trezit poporul ucrainean din somnul greu al robiei au fost scriitorii, care au reuşit, în pofida cenzurii tariste, să cultive limba ucraineană şi să zămislească o conştiinţă naţională, îmbibată de dragoste pentru Ucraina şi pentru poporul obidit. Mai întâi, timid, au început să apară mici culegeri de cântece populare ucrainene, apoi a apărut Eneida lui Kotlearevskhi, urmând scrierilor în limba ucraineană semnate de P. Hulak - Artemovski, H. Kvitka – Osnovianenko, A. Metlinski. Toate aceste scrieri au început să descrie viaţa mizeră a poporului în robie şi slava lui de altădată, să trezească dragostea pentru cuvântul matern, pentru Ucraina şi pentru istoria ei, stropită cu sânge.

Dar cel care a revoluţionat limba şi literatura naţională a poporului ucrainean a fost Taras Şevcenko. Sub genericul Taras Şevcenko-promotorul deşteptării Ucrainei, marelui cobzar ucrainean îi este consacrat un capitol din Istoria Ucrainei, unde scriitorul este considerat drept „Geniu naţional şi Prooroc”.

32

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

eminesciana

„Şevcenko a înfăţişat în Cobzarul nu numai slava zilelor de altădată. El a sugerat şi arătat cum şi ce trebuie făcut ca slava de altădată să se întoarcă. El a lansat puternicele sale îndemnuri : <Luptaţi şi vom învinge!>;

< Învăţaţi, fraţii mei!>; <Îmbrăţişaţi fraţii mei, pe fratele cel mic!> Iar acestea sunt, în realitate, cele mai importante testamente pe care le-a lăsat în urma sa cel mai mare poet al Ucrainei (..,) Gândurile şi chemările sale nu au lăsat poporul să-şi piardă încrederea nici atunci când ţarul a interzis din nou să se scrie şi să se tipărească în limba ucraineană, străduindu-se să nimicească orice gând despre libertate. Căci, iată, am scăpat şi de acel ucaz, am supravieţuit ţarului, iar poporul ucrainean şi-a regenerat propria autoritate în anii 1917-1920, dar chiar dacă a pierdut-o din nou şi s-a pomenit sub robia moscovită, nu a uitat de testamentele lui Şevcenko, nu a uitat să creadă în vigoarea lor.” (Istoria Ucrainei, Kiev, 1992)

Într-adevăr, marele merit al lui Şevcenko constă în faptul că prin talentul său genial a trezit încrederea şi a întărit nădejdea poporului ucrainean din toate ţinuturile şi a povăţuit poporul cum trebuie să atingă bunăstarea.

*Sintetizând, am putea conchide că viziunile

romantice ale celor doi poeţi naţionali s-au concretizat în opere fundamentale pentru literatura fiecărui popor, cu rezonanţe mitice: mitul Daciei – la Eminescu şi mitul Ucrainei căzăceşti – la Şevcenko. Condiţiile istorice şi conjunctura specifică în care au evoluat cele două popoare au determinat specificitatea celor doi titani ai literaturii universale, singuri în măsură să-şi contopească destinul poetic cu destinul neamului din mijlocul căruia au răsărit.

Sintagma „poet naţional” rămâne în continuare valabilă, dincolo de controversele inerente ale postmodernismului. Concluzia lui Dan Horia Mazilu, chestionat în această privinţă este mai mult decât o confirmare: „Deşi nu sunt puţini, cărora sintagma <poet naţional> le trezeşte senzaţia de paupertate, eu cred că nu se poate renunţa la ea. Şi lângă numele lui Eminescu şi al lui Şevcenko această etichetă se aşază în mod firesc, întrucât amândoi sunt purtători îndreptăţiţi ai <semnului> sensibilităţii popoarelor român şi ucrainean, sunt creatori în ale căror texte s-au adunat valorile unui neam”.

33

George TIMU

(1936–2014)

George Timu s-a născut la 15 august 1936 în Câmpulung Moldovenesc, dar meseria de feroviar și destinul l-au purtat un timp pe meleaguri constănțene, mai târziu stabilindu-se pentru toată viața la Vatra Dornei.

Și-a iubit meseria, a desfășurat-o cu dăruire și pricepere și a avut satisfacția de a fi recompensat cu câteva distincții pentru munca sa: Meritul CFR, în 1985, Medalia Muncii, în 1986 și din partea ziarului, „Lupta CFR”.

Având o fire deschisă și iscoditoare, iubind viața și oamenii, a considerat că din perspectiva doar a meseriei nu se poate realiza pe deplin și nu poate lăsa și altceva durabil în urma sa. A urmat Facultatea de ziaristică din cadrul Academiei de Științe Politice, Istorice și Sociale „Ștefan Gheorghiu” din București și a colaborat la ziarele „Zori noi” Suceava, „Lupta CFR”, „Dobrogea Nouă” și mai aproape de zilele noastre la „Crai Nou”, „Monitorul de Dorna”, „Monitorul de Câmpulung”, la „România liberă”, la „Radio Iași”.

A scris sau a vorbit în primul rând despre colegii de serviciu, pe care-i considera, pe bună dreptate, oameni extraordinari, ce desfășurau cu abnegație o muncă dificilă și deosebit de importantă pentru societate. A scris despre alți bucovineni, de diferite profesii, fixându-le în portrete grăitoare personalitatea și preocupările.

A fost pasionat de istoria căilor ferate, mai ales din Bucovina, care au o poveste aparte și în acest domeniu a căutat documente, a scormonit prin arhive sau a interogat memoria celor pe care i-a mai întâlnit în viață. Au apărut astfel nu numai numeroase articole în ziare, dar și câteva cărți:

„Cu bloc-notesul printre bucovineni” – 3 volume;„Nostalgii bucovinene”;„Haizerii din Țara de Sus”;„File din istoria căii ferate ce străbate Țara de Sus”;„Coordonatele destinului” și „Disonanțele destinului”

(roman și, respectiv proză și poezie – ambele cu caracter autobiografic).

Lucrările ce fixează istoria căii ferate au fost prefațate de personalități marcante ale vieții noastre culturale, precum prof. univ. Mihai Iacobescu sau cercetătorul și istoricul literar Nicolae Cârlan și de către specialiști, ingineri din cadrul Regionalei Iași sau a Regiei Naționale a CFR.

A primit două mențiuni literare pentru aceste lucrări, din partea Societății Culturale „Ștefan cel Mare și Sfânt” și a Fundației Culturale Bucovina și trei premii pentru ziaristică (mențiune, locul I, locul II) oferite de ziarele „Zori noi” și „Dobrogea nouă”.

A fost membru al Ligii Scriitorilor, filiala Iași – Moldova, al Societății Scriitorilor Bucovineni, al Asociației Scriitorilor și Artiștilor din Țara Dornelor, al Filialei „Arboroasa” a Asociației Culturale „Pro Basarabia și Bucovina” din Vatra Dornei, al Filialei Vatra Dornei a Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina.

În trei zile, 1, 2 și 3 mai, locomotivele trenurilor ce au trecut prin Vatra Dornei au sunat prelung. E un semn al feroviarilor, prin care și-au luat rămas bun de la un fost coleg. George Timu s-a urcat, pe 1 mai 2014, în trenul fără întoarcere. A rămas în urma sa și o carte terminată și netipărită, cu un titlu sugestiv: „La drum cu «mașina timpului» printre feroviarii Țării de Sus”, o expresie concretă a altei pasiuni: colecționar de ceasuri, acele instrumente care măsoară timpul, cel ce nu i-a permis să-și vadă și această carte tipărită.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

LiviuANTONESEI

O poetă sensibilă și inteligentă

chipuri şi privelişti

Sînt un scriitor curios, care a fost mereu atent nu la doar ceea ce există deja, uneori de foarte multă vreme, ci și de ceea ce vine. Văd în această calitate nu doar un semn de politețe adresat viitorul, dar și unul, pentru mine la fel de important că, indiferent de anii pe care îi numeri, nu ai îmbătrînit încă de tot și iremediabil. Numai la această rubrică, de care încerc să mă țin fără sincope de mai mulți ani, am semnalat ceea ce mi s-a părut mai interesant în aparițiile tinerilor poeți, dar și prozatori sau chiar analiști politici. Mi s-ar putea reproșa că am ales pentru comentariile mele îndeosebi autori bucovineni și moldoveni, sau originari din acest spațiu și re-localizați în toată țara. Se prea poate, însă nu am procedat astfel din vreun soi de patriotism regional, ci pur și simplu că, la acești autori găsesc, mai cu seamă, că nu e un monopol ci există o răspîndire mai pronunțată, o asociere care mie îmi place, un fel de aliaj între o sensibilitate evidentă și o inteligență artistică deloc mai redusă. Asta vrea să mai spună și că m-am cam săturat și de discursul poetic dez-vrăjit și de acrobațiile pur tehnice ale unora dintre autorii tineri, ba chiar și de un lexic provocator folosit numai pentru a provoca, fără motivație compozițională. E ceea ce mi-a atras atenția și în volumul de poezii al Cameliei Iuliana Radu – despre care nu știam nimic pînă la această carte!, desigur din vina mea nu a autorei – , Negru de iarnă, Editura Ateneul scriitorilor, Bacău, 2014, Cu o Prefață de Calistrat Costin. Îi mulțumesc prietenului, editorului și excelentului poet Ștefan Doru Dăncuș că mi-a atras atenția asupra talentatei tinere scriitoare, ba chiar mi-a și pus volumul la dispoziție, deși nu e o carte editată de el! Mai rar semn de generozitate față de tinerii confrați... Dacă e să mă iau după localizarea editurii și după domiciliul prefațatorului, mi-aș putea imagina că autoarea locuiește în Bacău, dar acesta este cel mai puțin important lucru. Nu contează, pentru mine, nici măcar împrejurarea că a absolvit psihologie și s-a specializat în științele educației, cum mi s-a întîmplat și mie acum cîteva decenii. Ce contează cu adevărat, atunci? Păi,

dacă despre poezie este vorba, calitatea acesteia, originalitatea și prospețimea discursului liric. Camelia Iuliana Radu nu este o debutantă – volumul anterior este Floare mică de acum patru-cinci ani – și asta se vede în rafinamentul formulării, în precizia chirurgicală cu care sînt tăiate versurile, poate și în asocierile concret-abstract, care e semnul sigur al talentului veritabil, cel care îl distinge pe acesta de harnicii versificatori: „se aud puii nopţii îmbrâncindu-se/ unii în alţii schelălăind de foame/ în văgăuna vântului/ miroase a lapte sălbatic/ a stele/ burta universului încă mai naşte hăuri/ bolboroseşte/ leapădă placenta fierbinte/ nici măcar timpul nu este întreg/ peste nicăieri/ peste visare (călăuza). Este chiar poezia care deschide volumul și care pune de la bun început cărțile ce vor fi jucate pe masă. Pe lîngă cele pe care le-am numit deja, mai trebuie subliniat modul în care sînt asociate percepțiile de o

binevenită prospețime, deloc tocite de habitudinile simțului comun, cu retrospecțiile, cu produsele unei memorii cînd melancolic-împăcată, cînd dureroasă. Să vedem cum sînt puse acestea la lucru prin mijlocirea vechii partiții ying – yang: „am întâlnit femeia/ scufundată în bărbat/ prin muşcătura ochiului închis/ pe bărbat îl dureau braţele de prea mult/ nu mai încăpea nici măcar o rază/ pămân-tească/ femeia a cuibărit/ din adânc îi auzeam doar vocea (yin sau yang). Sau, poate și mai vizibil, în această întoarcere auto-scopică spre sine: doar dacă te doare/ firele vieţii se întorc spre rană/ rămâi nerecunoscut/ de părinți și de fii/ un pui de suflet învăţând iarna/ pe dinafară (introiecţie).

Sper finalul volumului, sînt alăturate cîteva poeme mai ample.

Frumoase și acestea, prin nimic sub nivelul volumului în ansamblul său, alcătuit mai ales din poeme scurte. Eu le-aș fi alternat unele cu altele, ca într-un joc contrapunctic, dar nu este cartea mea. Și, de altfel, volumul nu scade în valoare prin organizarea aleasă de autoare. Care ar putea fi și cronologică și, atunci, s-ar putea vorbi de o metamorfoză a formulei. Dl Calistrat Costin, în prefața dumisale exactă și simpatetică, socotește că poeta Camelia Iuliana Radu se află, cu acest volum, la un apogeu al creației sale lirice. Necunoscînd volumele dumisale anterioare, nu pot verifica acest diagnostic. Însă, un lucru este sigur – volumul comentat aparține unui poet pe deplin format, original și de o remarcabilă prospețime a discursului. Or, asta, într-un moment de inflație lirică, cu o mare densitate de poezie care pare să fie efectul unor mecanisme care funcționează în gol, este deja foarte important și demn de pus în lumină. Voi aștepta cu interes viitoarele cărți ale autoarei, ba chiar mă bate gîndul să le caut și pe cele deja apărute.

34

reflux

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

Alexandru OvidiuVINTILĂ

Constantin Abăluţă. Tot atât de liber

Dacă Gherasim Luca, un radical, vorbea despre eliminarea „resturilor diurne reacţionare”, Constantin Abăluţă nu le reprimă, ci din contră, din acestea îşi extrage materia pentru a scrie, pentru a-şi construi poemele, aş spune, de un minimalism straniu. Sorin Alexandrescu sesizează, pe bună dreptate, că poetul Constantin Abăluţă ştie să facă poezie nu din evenimente, ci din umbrele acestora. Aşa stau lucrurile şi în cazul volumului Tot atât de liber, Bucureşti, Cartea Românească, 2013.

Lumea pentru Constantin Abăluţă este în acelaşi timp exilul şi împărăţia sa. Pe de o parte, poetul se simte violentat de o societate abuzivă, pe de altă parte, în interiorul ei descoperă „umbra zidului”, unde mărturiseşte că îi este bine. Şi peste toate acestea, cum precizează Bogdan Alexandru Stănescu: „Libertatea celui care nu mai are nimic de pierdut…” Şi încă un aspect: o melancolie aparte învăluie versurile lui Constantin Abăluţă. „O lume a plânsului care nu se vede” (Virgil Mazilescu) este prezentă în poezia sa, rod a ceea ce scriitorul ne propune a fi arta redactării textului ca rezultantă imprevizibilă a forţelor creatoare aflate dinlăuntrul nostru.

Situat sub soarele negru al zădărniciei, „zădărnicia de a fi în viaţă”, poetul, fără îndoială, un rafinat, constată că: „Paşii tăi anteriori nu te lasă în pace. Lipsa de credinţă îţi stă în cale. Prieteni morţi cu droaia iar cei vii se dezic de tine tacit ori pe faţă”. „În fapt, toate sunt ipostaze ale unei alerte biologice şi spirituale”, precizează Constantin Abăluţă, declanşate, completăm noi, de o serie de „închipuiri şi prevestiri ale unui suflu de dincolo”.

Pe fondul tăcerii, devenită constantă a liricii sale, autorul volumului Tot atât de liber îşi trăieşte poemele „până la ultima înghiţitură a aerului”. Din tendinţa poetului de a conferi temei ontologic scriiturii sale, rezidă un discurs liric marcat pregnant de autenticitate. El intră în pielea lui Iov de bunăvoie pentru a experimenta durerea şi umilinţa, dar şi întrucât năzuieşte să scape de frică. Angoasa omului provine,

de fapt, din spaima pe care o resimte în faţa preeminenţei morţii. „Conştiinţa unui sfârşit iminent”, utilizând formularea lui Mircea Martin, reprezintă una dintre stările de spirit dominante care traversează prezentul volum de la un capăt la celălalt. Salvarea, în acest caz, stă, potrivit autorului, în umilinţă şi poezie. Încă din debutul cărţii, Constantin Abăluţă afirmă: „Voi continua să scriu cu frunzele toamnelor. Umil şi fericit”. Şi totuşi, vocea poetului reţine „tristeţea fără obiect a unei vieţi întregi”. Este vorba despre un sentiment provocat de neputinţa de a înţelege cu adevărat tainele lumii. Realitatea îi apare scriitorului tot mai precară. Şi cum oare să i se pară din moment ce însăşi limba română a devenit o limbă străină? „Cârciuma la pisica neagră devine il gattopardo blu. Blocuri noi şi magherniţe afişează îndeolaltă: FOR RENT. Dacă-i ceri vânzătoarei de pop-corn floricele se uită la tine ca la un nebun”.

În încercarea de a se redefini, trecând printr-o criză identitară, precum observă Barbu Cioculescu, autorul opului Tot atât de liber scrie o poezie confesivă, cu nuanţe tragice, biograficul fiind investit intens: „Pe-o masă câţiva oameni lucrau la inima mea. Afară nişte copaci albiseră brusc. Scrisori continuau să sosească în cutiile poştale ale oamenilor din toată lumea. Litere care-i uneau pe unii cu alţii şi de care eu nu mai aveam habar. Un mecanism pompa sânge într-o carapace fără inimă fără cuvinte fără dumnezeu. Afară copacii albi se salutau discret între ei” (Trei ore de inexistenţă).� Prin

35

reflux

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

urmare, un anumit legat personal este prezent în poezia lui Constantin Abăluţă, pe care o înţelege ca individuaţie. El devine el şi în măsura în care înaintează în poezie. În spatele textelor sale, îl vom descoperi, cu siguranţă, pe omul Constantin Abăluţă, „confesorul discret al obiectelor şi a tot ce nu cuvântă şi trece neobservat” (Nora Iuga), un aristocrat veritabil, „meticulos şi ferm în opinii” (Valeriu Mircea Popa), admirat de Claudiu Komartin „pentru silueta sa galantă”, dar şi „pentru extravaganţa reţinută”. Undeva, cred, se întâlneşte cu bunul său prieten George Almosnino. Îi apropie un anumit tip de sensibilitate, farmecul neobişnuit al poeziei ambilor, un umanism blând şi cumpătat, o metafizică a melancoliei, despre care am amintit deja, şi, în acelaşi timp, o percepţie asemănătoare, de multe ori, a realului, o simplitate recognoscibilă. În timp ce Abăluţă surprinde: „Pe parbriz ridurile ploii care vine”, Almosnino con-templă „descreş-t e r e a d i a f a n ă într-un apartament oarecare/ asemă-nător unei serii de n u m e r e depărtându-se în abstract / când luminile au aerul că au căzut şi aşteaptă”.

La auto-rul tomului de faţă, solitudinea pare a-şi fi configurat un teritoriu particular: „Veniţi în zona unde-mi exercit singurătatea. Aici stau şi privesc oamenii care trec pe lângă ziduri. Ei lasă în urmă tot atâtea nehotărâri. Omul a pus monopol pe nehotărâri? Copacii nu pot fi indecişi? O uşă care se deschide singură: moare de plictiseală ori e furioasă?...” Adrian Dinu Rachieru consemnează că: „E drept, variaţiunile lui Constantin Abăluţă orbitează în jurul unui nucleu obsesiv, încercuind supratema singurătăţii; şi de aici, a identităţii şi a înstrăinării”. În partea a doua a volumului, sentimentul dezolant al singurătăţii se adânceşte atât de mult încât îl face pe poet să noteze că: „Sunt singur ca un perete”.

În fond, la Constantin Abăluţă, cel puţin în cazul acestui volum, putem pune semnul egal între singurătate şi libertate. În poemul Tot atât de liber, cel care dă titlul cărţii, libertatea din lucrurile mărunte este cea visată de autor. Obiectele sau lucrurile din odaia sa sunt lumea în care poetul, un intrus, se simte în largul său: biroul fără sertare, înconjurat de cărţi e o citadelă asediată, tablourile de la Paula îşi dezvăluie noi mistere în lumina lunii, râşniţa bunicii şi deşteptătorul tatălui menţin legătura cu alte vremuri. Relatând că lucrurile nu vor fi lăsate moştenire, poetul devine liber ca ele, liber şi singur: „În general nu ştie multe despre viaţa lui/ şi a lucrurilor sale./ Şi nici nu mai vrea să ştie./ N-are moştenitori./ N-a lăsat testament./ Întâmplă-se ce s-o întâmpla./ Se simte/ tot atât de liber/ ca lucrurile” (Tot atât de liber).

S p r e finalul cărţii, poe-tul mărturiseşte cât se poate de limpede: „ […] sunt atât de singur/ toţi mă consideră u n i n t r u s ” (Singurăta te ) . Condiţia de intrus, explicată pe larg în o p u l o m on i m apărut în anul 2005, este a unui ins cuprins de singurătatea şi tristeţea existenţei de zi cu zi. Intrusul este un visător, care uneori are speranţe şi, de cele

mai multe ori, tace. Viaţa intrusului se scurge pe „lungi coridoare de verde vertical”, într-un areal propriu unde „doar luna/ ca o pisică de angora/ coboară în grădina casei mele/ şi toarce toată noaptea”.

Aşadar, în ansamblu, precum ne arată chiar autorul cărţii, „acest Totul despre nimic nu este altceva decât o continuare a drumului de complicate simplităţi […] început cu volumul Piatra şi continuat cu multele volume publicate, fiecare dintre ele investigând alte şi alte faţete ale acestui sentiment al nimicniciei care m-a bântuit dintotdeauna. O nimicnicie caldă, apropiată, umană, cum am reuşit să descopăr abia odată cu volumul Drumul furnicilor (1997), adevărată placă turnantă a operei mele”.

36

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

epica magna

MateiVIŞNIEC

Grand Sud (roman în lucru – fragmente)

N-aş vrea să vă destabilizez de la bun început cu o întrebare esenţială, dar aş vrea să ştiu dacă aveţi o memorie de tip pantof sau una de tip umbrelă. Ar fi bine, înainte de a începe să citiţi această carte, să vă gîndiţi la acest lucru, dacă sunteţi mai degrabă pantof sau mai degrabă umbrelă. Pentru că în funcţie de natura memoriei dumneavoastră veţi capta unele sau altele dintre straturile şi emoţiile evenimentelor povestite aici.

Dar mai bine să mă explic. Să ne imaginăm o singură secundă că lumea ne-ar fi povestită de un pantof. Cu siguranţă că un pantof înregistrează alte senzaţii, emoţii, vibraţii, mesaje şi imagini decît o umbrelă. Memoria de tip pantof este acea memorie zilnică, sîrguincioasă, capabilă să suporte monotonia şi cotidianul. Pantoful, săracul, este supus rutinei, îndură de dimineaţă pînă seara toate eforturile supravieţurii, asumă metafora muncii şi a disciplinei. Memoria de tip pantof este una a solului, a terestrităţii în sensul materialist, realist, practic. Pantoful aproape că nu are vise. Şi cum să le aibă cînd el este călcat de viaţă, fiind martorul vieţii ca angoasă (cu mici excepţii cînd mai intervine cîte o plimbare sau cîte un bal)? Lumea povestită de pantof nu poate fi decît una grăbită, stresată, doldora de imperative şi de comenzi, aproape o lume militară, organizată pe minute şi secunde, pe segmente precise… Un pantof ştie ce înseamnă deşteptarea, ce înseamnă ieşirea în stradă la o oră precisă, urcarea într-un autobuz sau într-un metrou în anumite momente ale zilei, intrarea într-un imobil de birouri împreună cu alte sute de pantofi, zecile de deplasări în interiorului unui spaţiu dedicat muncii (de exemplu între o masă de lucru şi o fotocopioză).

Un pantof mai ştie de înseamnă oboseala care se adună, prin talpa piciorului, în fiinţa purtătoare de pantof, dar mai ştie şi ce înseamnă uzura, îmbătrînirea. Un pantof ar putea descrie cu lux de amănunte ce înseamnă seara, revenirea la punctul de plecare, nevoia de relaxare. Cui să-i ceri să scrie un tratat despre ce înseamnă a te întoarce acasă dacă nu unui pantof? Şi tot

pantoful ne-ar putea descrie cu infinite detalii ce înseamnă aglomeraţia, sau ce înseamnă să fii în întîrziere.

Ştie o umbrelă ce înseamnă să nu găseşti loc în metrou şi să rămîi în picioare, agăţat cu o mînă de bara de susţinere, timp de zeci şi zeci de minute? NU, o umbrelă n-ar putea spune nimic despre o astfel de situaţie. Faţă de memoria de tip pantof, memoria de tip umbrelă este una selectivă, aş spune chiar capricioasă. In primul rînd că umbrela nu iese în fiecare zi din casă. Prin urmare, memoria de tip umbrelă este departe de a fi una sistematică, cumulativă. Umbrela are deci o privire dezordonată şi evenimenţială asupra lumii. Ea, umbrela, intră în contact cu viaţa în chip accidental, deci este un fel de memorie sporadică. Faţă de pantof care învaţă de mic ce înseamnă relaţia de la cauză la efect, umbrela ignoră total aceste concepte. In schimb ea devine un adevărat seismograf în raport cu excepţia, cu excepţionalul, cu spectaculosul. Intrucît ploaia rămîne întotdeauna un fenomen perturbant în viaţa cotidiană, umbrela este tentată să creadă că lumea însăşi nu conţine decît evenimente ieşite din comun.

Imaginaţi-vă timp de o secundă ce ar putea povesti o umbrelă întoarsă în urma unei rafale de vînt. Un astfel de moment de violenţă extremă nu poate decît să marcheze definitiv memoria unei umbrele. Iar dacă dumneavoastră sunteţi mai degrabă umbrelă decît pantof, atunci înseamnă că aveţi o memorie structurată de şocuri şi dispusă să capteze şi să reţină în special elementele de spectacol ale lumii, răbufnirile ei şi nu curgerea ei plată.

Dacă sunteţi pantof înseamnă că veţi avea puterea de a citi cuvînt cu cuvînt această carte, de a aştepta cu răbdare apariţia unui fir roşu conductor, de a urmări cu stoicism succesiunea evenimentelor. Dacă sunteţi umbrelă riscaţi să resimţiţi, din cînd în cînd, emoţii puternice şi să treceţi apoi cu rapiditate peste unele capitole în aşteptarea şocului următor.

Viaţa emoţională a unei umbrele este formată din intemperii şi din înfruntarea unor dezlănţuiri de adversităţi. Iată de ce ideea de victorie este mult mai prezentă în codul genetic al umbrelei decît în cel al pantofului. Dacă pantoful i-ar putea vorbi umbrelei, atunci i-ar spune: eşti obişnuită cu victorii facile, nu ştii ce înseamnă perseverenţa, iar atunci cînd descrii lumea nu poţi să o faci decît fragmentar, pentru că de fapt pe vreme bună nici nu ieşi din casă. In schimb, umbrela i-ar putea spune pantofului: n-ai să ştii niciodată ce înseamnă un veritabil puseu de adrenalină, n-ai să ştii niciodată ce formă de orgasm îţi dă o situaţie limită, apropierea primejdiei, suspansul…

37

epica magna

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

Printre nedreptăţile care ni se fac la naştere, înafară de faptul că nu ne putem alege sexul, este şi aceea că unii suntem pantofi iar alţii suntem umbrele. Iar mai tîrziu nu e nimic de făcut, chiar dacă ajungem să conştientizăm apartenenţa la una sau la alta din aceste două categorii. Şi, în plus, pantofii par să fie de două ori mai numeroşi decît umbrelele, dacă ar fi să ne luăm după cifrele furnizate anul trecut de o agenţie de explicaţii inutile bazată în oraşul Avignon.

(…)

– Intrǎm într-o lume vagǎ, spuse Matilda dupǎ ce se aşezǎ la masa de pe balcon pentru a-şi lua micul dejun.

Clever urcǎ pe scaunul din faţa ei şi adoptǎ o poziţie de student care asistǎ la o prelegere. Pupilele i se mǎrirǎ brusc iar urechile i se ciulirǎ dintr-o zvîcnire, ca şi cum ar fi trebuit sǎ capteze informaţii de o mare importanţǎ pentru propria supravieţuire.

– Ceea ce se profileazǎ la orizont, continuǎ Matilda, este apariţia unui om vag. A unui om indiferent la rǎdǎcinile sale, deci indiferent la trecut. Omul vag este însǎ şi omul care nu se intereseazǎ nici de viitor. Omul vag nu are decît prezent. Iţi poţi imagina aşa ceva?

In lunile de varǎ Matilda se trezea practic odatǎ cu rǎsǎritul soarelui, cu o orǎ sau o orǎ jumǎtate înainte de soţul ei. Iar marea sa plǎcere, poate singura veritabilǎ plǎcere a zilei, era sǎ-şi ia micul dejun pe balcon, aşteptînd ca primele raze de soare sǎ dea viaţǎ, sǎ coloreze zidurile oraşului Avignon. Pînǎ la apariţia lui Clever în viaţa ei, Matilda îşi lua micul dejun cu cîte o carte în faţǎ, sau cu cîte un carnet de note alǎturi. De cînd îl avea însǎ pe Clever nu mai nota nimic. Plǎcerea de a-şi bea cafeaua pe balcon era dublatǎ de plǎcerea de a vorbi cu voce tare.

– Unii numesc asta globalizare, eu o numesc lume vagǎ.

Clever înghiţi în sec, ca şi cum ar fi oftat. Ceea ce îi confirm încǎ o datǎ Matildei cǎ avea în faţa sa o fiinţǎ înzestratǎ cu capacitǎţi intelectuale empatice.

– Deci, omul vag nu este interesat decît de prezent, şi încǎ de aspectul cel mai jegos al

prezentului, adicǎ prezentul imediat. Pentru cǎ existǎ şi un prezent lung, dar omul vag nu poate vedea atît de departe, dioptriile sale existenţiale au fost modificate. Omul vag s-a rupt de istorie şi s-a ancorat de televizor. Ce-o sǎ ne facem, Clever, cînd vom fi înconjuraţi numai de oameni vagi?

Clever mîrîi uşor în acelaşi timp cu o notǎ de indignare dar şi de protecţie. E ca şi cum ar fi vrut sǎ-i spunǎ Matildei cǎ el, în calitate de cîine al familiei, va face tot posibilul pentru a-şi proteja stǎpînii de eventualii oameni vagi.

Matilda bǎu cîteva înghiţituri din sucul de portocale, apoi începu sǎ întindǎ o pojghiţǎ subţire de unt pe un sfert de baghetǎ tǎiatǎ în lungime.

– Intr-o lume vagǎ, continuǎ Matilda, oamenii vagi vor avea sentimente vagi. Tot aşa vor fi şi visele lor, vagi. Iar relaţiile dintre ei vor fi şi ele, vagi. Cînd nu-şi vor mai pune problema de unde vin, oamenii deveniţi vagi nu se vor mai întreba nici unde se duc. Ei vor vegeta în baia de imagini a societǎţii de consum.

Matilda era foarte ataşatǎ de un platou de argint pe care îşi pregǎtea în fiecare dimineaţǎ micul dejun. Un platou oval, destul de mare ca sǎ primeascǎ pe el ceaşca din porţelan, ceainicul din fontǎ, paharul cu suc de portocale, untiera şi coşuleţul cu pîine. Incǎrcat cu toate aceste elemente platoul pǎrea extras din laboratorul unui alchimist. Micul dejun avea, pentru Matilda, în primul rînd o funcţie vizualǎ. Inspiratǎ de contemplarea platoului, Matilda intra imediat într-un fel de transǎ reflexivǎ.

38

epica magna

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

– Pentru omul vag cuvîntul familie nu va însemna absolut nimic. Omul vag nu va avea nici un interes sǎ aibǎ descendenţi. Din întîmplare sau datoritǎ unui instinct rezidual, el va continua probabil sǎ se reproducǎ, dar copiii sǎi vagi vor fi educaţi de societatea vagǎ. Ce sǎ transmitǎ un om vag unui copil vag?

Clever se ghemui brusc pe scaunul sǎu iar Matilde rǎmase stupefiatǎ: ultimile sale cuvinte îl fǎcuserǎ pe Clever sǎ intre într-o uşoarǎ erecţie, motiv pentru care, dupǎ toate aparenţele ruşinat, cîinele îşi schimbase poziţia pentru a-i masca stǎpînei sale acest lucru.

Matilde se simţi atît de impresionatǎ de reacţia animalului încît se ridicǎ pe jumǎtate, se aplecǎ peste masǎ şi îl mîngîie pe cap.

– Nu te jena, Clever… Ei ar trebui sǎ fie jenaţi.

Clever continuǎ sǎ-şi ascundǎ sexul şi începu sǎ gîfîie sacadat, ca şi cum ar fi fǎcut un efort de gîndire suplimentar.

– In curînd omul vag nu va mai avea sex, explicǎ Matilda.

Cum aşa? citi ea în privirile lui Clever.Matilda muşcǎ din bucata de baghetǎ unsǎ cu

unt, sorbi o gurǎ de ceai verde şi începu sǎ vorbeascǎ cu gura plinǎ.

– Da, da. S-a terminat cu diferenţa bǎrbat/ femeie. In societatea vagǎ menţiunea bǎrbat şi menţiunea femeie nu vor mai figura pe nici un formular administrativ.

Mǎi, sǎ fie!– Interzis prin lege. Precizarea sexului este o

formǎ de discriminare. Pentru cǎ sexul nu are legǎturǎ cu genul. Pentru cǎ, dragǎ Clever, a avea un vagin nu înseamnǎ cǎ eşti de gen feminin, iar a avea o puţulicǎ nu înseamnǎ cǎ eşti de gen masculin.

Stupefiant! Absolut stupefiant!– Sigur cǎ e stupefiant. Dar aşa se deseneazǎ

viitorul vag al lumii mondializate. In grǎdiniţe toţi copiii vor trebui sǎ facǎ pipi aşezaţi pe oliţǎ, ca sǎ nu se creadǎ bǎieţeii superiori fetelor întrucît sunt capabili sǎ facǎ pipi în picioare. Înţelegi în ce confuzie intrǎm? În toate şcolile toaletele vor purta, în locul vechilor desene bǎiat/ fetiţǎ, urmǎtoarele inscripţii: dacǎ consideraţi cǎ sunteţi o fiinţǎ de gen masculin, intraţi sǎ faceţi pipi aici – dacǎ consideraţi cǎ sunteţi o fiinţǎ de gen feminin, intraţi sǎ faceţi pipi aici.

Clever se ridicǎ brusc şi lǎtrǎ o datǎ puternic spre Matilda.

– Da, Clever, şi eu sunt indignatǎ. Copiilor li se va inculca de mici ideea cǎ ei înşişi trebuie sǎ-şi construiascǎ genul, şi nu sǎ se simtǎ dependenţi de anatomia care le-a fost furnizatǎ la naştere.

Matilda începu sǎ-şi ungǎ cu unt o a doua bucatǎ de baghetǎ. Primele raze de soare dǎdeau culoare zidului secular pe care îl admira aproape în fiecare dimineaţǎ Matilda. Toatǎ partea de sus a zidului, crenelatǎ, veritabilǎ dantelǎrie de piatrǎ, deveni vie, auriferǎ. Pentru Matilda acest moment avea ceva aproape cinematografic. Zidul era ca un ecran pe care se proiecta metafora rǎzǎritului. El începea sǎ se lumineze de sus în jos dar limita dintre cenuşiu şi luminǎ rǎmînea mereu vizibilǎ şi în mişcare descendentǎ, deplasîndu-se vitezǎ din ce în ce mai mre spre baza zidului, ca o linie de separaţie care se retrage treptat în faţa unei forţe copleşitoare. Cam treizeci de minute dura spectacolul, pînǎ în momentul cînd întregul zid, pe toatǎ înǎlţimea sa de aproximativ şapte metri, era cucerit de o luminǎ crudǎ dar viguroasǎ, o combinaţie de galben şi de ocru.

– Du-te sǎ vezi dacǎ nu s-a trezit tata, îi spuse Matilde lui Clever. Cîinele ţîşni imediat, traversǎ livingul, intrǎ în dormitor şi se apropie cu religiozitate de domnul Nicolas Bonzom. Acesta era încǎ întins în pat, cu perna pusǎ pe cap pentru a se proteja de primele raze de soare care penetrau în încǎpere. Domnul Nicolas Bonzom îl mîngîie pe creştet pe Clever.

– Spune-i cǎ m-am trezit.Clever reveni în fugǎ şi se instalǎ din nou în

faţa Matildei.

39

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

1Numere în labirintianuarie – decembrie, 1990

inedit

TheodorCODREANU

1.

9577. 1 ianuarie1990. Entuziasmul revoluţionar începe să scadă. Presa din străinătate, în unele intervenţii, se îndoieşte de „spontaneitatea” revoluţiei din 22 decembrie, vorbindu-se de o „lovitură de stat” regizată de Moscova. În aceste împrejurări, două interviuri atrag atenţia: cel al lui Silviu Brucan acordat Televiziunii Române şi cel luat primului ministru Petre Roman de Canalul 3 Televiziunii Franceze. Acestea sunt şi replici la zvonurile din presă. Silviu Brucan s-a străduit să dea detalii credibile asupra aceea ce s-a întâmplat în decembrie. El a ţinut să istorisească şi derularea, în timp, a atitudinii sale faţă de Ceauşescu, chiar de la venirea acestuia la putere. De-atunci nu i-a plăcut Ceauşescu. Brucan motivează că acesta se depărta de faţa umană a comunismului în favoarea puterii personale. Nu cumva şi pentru îndepărtarea de mentalitatea kominternistă, cu supremaţia Moscovei? Apoi a ajuns la diplomaţia lui între perestroika lui Gorbaciov şi solidarizarea lui Bush cu deschiderea de la Moscova. Aşa a ajuns la Scrisoarea celor şase. Între aceştia, doar Gheorghe Apostol ar fi dovedit slăbiciune şi duplicitate. Finalmente, Silviu Brucan a insistat asupra caracterului spontan al revoluţiei româneşti. Să sperăm că e o dovadă de onestitate a noilor lideri politici. Nu văd de ce am porni la drum cu o falsificare a istoriei. Şi totuşi…

9578. Silviu Brucan are dreptate când spune că nu era vorba, la Ceauşescu, de inteligenţă, ci, aş zice, de o voinţă de putere ieşită din comun. Nu în sensul nietzschean al cuvântului. Pe fondul acestei paranoia politice, întregul eşafodaj al aparatului de opresiune a fost gândit de cei care i-au devenit colaboratori şi părtaşi.

9579. Ni se spune că foştii securişti din trupele speciale depuneau un jurământ să-şi dea viaţa pentru preşedinte. Doi dintre cei prinşi au declarat că nu se simt dezlegaţi de jurământ atâta vreme cât stăpânul le este în viaţă. Nu-i una dintre „motivaţiile” care au grăbit execuţia Ceauşeştilor?

9580. Sunt din ce în ce mai uimit de spectacolul „aranjamentelor” din cultură. Ele seamănă

a banditism cultural, semnalând prezenţa mafiei interne şi internaţionale care se grăbeşte să culeagă roadele sângelui vărsat de românii încrezători că fac o „revoluţie”. Se reiterează reflecţia amară a universitarului ieşean Giorge Pascu, cel care spunea că toţi cei care nu-s cu ei, clica promoscovită din anii '50, vor fi discreditaţi şi marginalizaţi.

9581. România liberă publică foaia matricolă din clasa a V-a a Elenei Petrescu (devenită Ceauşescu), din care rezultă că a rămas repetentă. De aici să fi venit porunca lichidării repetenţiei în învăţământul românesc? O solidarizare subconştientă a „academicianului” cu toţi confraţii de suferinţă în ale repetenţiei?

9582. Din ceea ce văd, o dictatură care funcţiona pe faţă este înlocuită, încet-încet, cu o alta care îşi arată colţii cu perfidia sloganelor libertate şi democraţie. Cei invitaţi să se exprime la televiziune şi chiar în presa scrisă sunt deja aleşi după canoanele cenzurii proaspăt izgonite pe uşă şi reintrodusă pe fereastră. Oare, cu ani în urmă, nu se decretase abolirea cenzurii, pentru ca aceasta să fie exersată mai perfid? Desigur, numai că atunci părea că cenzura îi viza pe toţi românii. De astă dată, numai pe unii, chit că mulţi dintre aceştia n-au ridicat osanale regimului şi tiranului. Mă simt în această postură şi îmi mărturiseşte aceeaşi situaţie Cezar Ivănescu, ameninţat cu destituirea de la revista Luceafărul.

9583. Trebuie spus lucrurilor pe nume: s-au reinstalat în fotolii calde cam aceiaşi oameni care, ani în şir, au deţinut funcţii, rubrici permanente la reviste, au avut acces liber la edituri, au deţinut slujbe importante şi au decis împărţirea premiilor. De căzut au căzut câţiva ţapi ispăşitori şi mascotele care au jucat prost pe sârmă în ultimele luni dinaintea căderii Ceauşeştilor. Doar un singur exemplu: de la Editura Cartea Românească e ameninţat să fie sacrificat George Bălăiţă, dar nu şi mahărul responsabil cu cenzura ideologică, Liviu Călin.

9584. După euforia primelor zece zile, oamenii redevin ce-au fost, cu tot cu egoismul lor nemăsurat, cu orbeţia patimilor, cu intoleranţa de care sunt capabili, căci acum se duşmănesc şi după antipatii/simpatii politice.

9585. Cezar Ivănescu îmi telefonează că vrea să reinaugureze, la Huşi, Cenaclul „Numele Poetului”, cu câteva spectacole de muzică şi poezie eminesciană. Ameninţat să rămână fără slujba de la Luceafărul, vrea să editeze o revistă proprie. Îmi mai spune că, la Bucureşti, în cultură, s-au petrecut lucruri despre care nici acum nu poţi vorbi la telefon.

9586. Un popor care până acum a fost „disciplinat” cu frica, greu se va ridica până la asumarea libertăţii.

9587. 4 ianuarie. Ion Gheorghe Maurer

40

inedit

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

acordă un interviu Televiziunii Române, în care explică istoria venirii la putere a lui Nicolae Ceauşescu, în clipa când Gheorghe Gheorghiu-Dej era grav bolnav. Gheorghiu-Dej îl voia pe Maurer, dar acesta a refuzat pe considerentul că e la prima generaţie de români, tatăl său fiind neamţ, iar mama franţuzoaică. El, Maurer, l-a propus în locul său, pe Gheorghe Apostol, însă în şedinţa biroului politic s-au împotrivit doi: Alexandru Drăghici şi Nicolae Ceauşescu. În acest mod, s-a declanşat o luptă pentru putere între Apostol şi Ceauşescu, acesta din urmă ar fi avut sprijinul tacit al Moscovei, pe linie de securitate. Maurer ar fi înţeles primejdia: trupele ruseşti abia fuseseră scoase din ţară şi s-a temut de pericolul reîntoarcerii acestora. În consecinţă, a trecut şi el de partea lui Nicolae Ceauşescu, fiind impresionat de ambiţia extraordinară a acestuia de a juca marea carte a politicii şi, în plus, a fost sedus de dorinţa lui Ceauşescu de învăţătură, mentor fiindu-i filosoful şi logicianul Athanase Joja. Amănuntul merită să fie reţinut, putând fi coroborat cu aceeaşi dorinţă de instruire a lui Dinu Păturică, personajul lui Nicolae Filimon. Ciocoiul nou avea drept carte de căpătâi Princepele lui Machiavelli, pe când cartea de căpătâi a Ceauşescului nu putea fi decât „filosofia” marxist-leninistă, desigur, din care n-a reuşit nici o clipă să mai iasă. Astfel, în felul său, Nicolae Ceauşescu a scris, de facto, partea a doua a romanului neterminat al lui Filimon.

9588. Mass-media insistă, rând pe rând, asupra dezvăluirii averilor imense din locuinţele „personale” sau de protocol ale familiei Ceauşescu, locuinţe împrăştiate în toată ţara.

9589. 5 ianuarie. În partea a doua a interviului, Ion Gheorghe Maurer a devenit plat şi neinteresant. O lungă scuză a neputinţei de a scrie cartea de gândire politică pe care o visase între cele două războaie mondiale. Cum s-o scrie dacă s-a complăcut, „boiereşte”, în postura de prizonier în labirintul comunismului?

9590. Tot azi, surpriză de la Bucureşti. Maria Graciov îmi telefonează şi insistă să duc de urgenţă Varvarienii la editură, căci obstacolul cenzurii nu se mai pune. Ba, îmi sugerează, să fac textul cât mai necruţător cu regimul dictatorial. Nu, obiectez eu, ar însemna să transform cartea în una tezistă. Or, eu am pariat pe căderea lumii comuniste în mitologie.

9591. O întreb pe Maria Graciov ce se mai întâmplă în redacţie, care e soarta, încă nesoluţionată, a şefilor. Îmi spune că, în Uniune, se dă bătălia pentru salvarea ambilor. La un moment dat, mai în „pericol” s-a aflat Liviu Călin, dar se pare că are sprijin din exterior, de la cercurile evreieşti, fiind propus chiar pentru Premiul „Herder”. Chiar aşa? Să deduc de aici că, pentru „sacrificiu”, va fi preferat George Bălăiţă?

9592. Presimţirile se adeveresc. Începe un

nou dictat cultural. Cezar Ivănescu îmi comunică faptul că Luceafărul a fost decapitat, revista fiind desfiinţată pentru a se putea scăpa mai uşor de indezirabilii de acolo. Toţi se aşteptau ca noul redactor-şef să fie Cezar Ivănescu. Cezar îmi spune că, în semn de protest, el a declarat greva foamei, cum a mai făcut-o şi sub regimul comunist. Înseamnă că nu am scăpat de acest regim? îl întreb eu cu naivitate. El e convins de asta şi prevede o perioadă foarte grea pentru România. Îl cred, fiindcă şi eu simt asta din plin. Lupta naţională se va da cu „disidenţa” fabricată, care a pus stăpânire deja, prin cele două aripi, cea promoscovită şi cea pretins „europeană”, una pe puterea politică, cealaltă pe instituţiile culturale. De fapt, sub aparenţa antitezei dintre ele, ambele aripi tind să joace cartea evreiască, pe care Nicolae Ceauşescu păruse c-a abandonat-o, stârnind setea de răzbunare. Simbolul acestei răzbunări este Silviu Brucan, care controlează ambele tabere „disidente”. Pe de o parte, el a regizat lovitura de stat proiliesciană concretizată în luarea puterii politice şi tot el pregăteşte terenul pentru croirea unei „opoziţii” pe linie culturală şi „civică”. În caz că aripa Iliescu trădează internaţionalismul, deviind în naţionalism, „opoziţia”, care va avea sprijin şi din resuscitarea „partidelor istorice”, va fi soluţia de avarie. Se zvoneşte, bunăoară, că editura cea mai înzestrată tehnic şi financiar va fi dăruită filosofului Gabriel Liiceanu şi grupului său de la Păltiniş. Ei vor deveni avangarda puterii culturale în România. „Partidele istorice”, ţărăniştii şi liberalii, crede Cezar Ivănescu, nu trebuie lăsate să cadă sub influenţa aripii de „dreapta” pritocite de Silviu Brucan.

9593. Bătrânul profesor pensionar Constantin Enache din Huşi, cunoscător adânc al destinului românilor, îmi confirmă temerile mele şi ale lui Cezar Ivănescu, pe care i le împărtăşesc. Evreii, zice el, stau nu doar la cârma culturii şi învăţământului care se înfiripă acum, ci şi la cea ideologică a noului guvern, în care capii principali sunt internaţionalişti, de la Silviu Brucan la Alexandru Bârlădeanu şi Petre Roman. Eu încerc să-l apăr pe fiul lui Valter Roman, argumentându-i că este un tip inteligent, care deja a stârnit simpatie în Occident, ba şi în rândul femeilor din ţară, care se dau în vânt după prezenţa lui fizică. O fi, îmi replică profesorul, dar Petre Roman nu cunoaşte istoria românilor şi a fost format mai mult pe la Paris, unde şi-a făcut studiile. Dea Domnul să se ataşeze cu adevărat de acest popor!

9594. Tot astăzi, 6 ianuarie, a sosit într-o vizită în România şeful diplomaţiei sovietice, Eduard Şevarnadze. Ungurii, evreii şi ruşii sunt în plin joc de cărţi acum. Ei plusează şi punctează cu o viteză alarmantă, pe când pasivii noştri români stau şi aşteaptă să le croiască alţii destinul postrevoluţionar. Vai vouă, români!

41

inedit

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

9595. E limpede: toţi românii care nu vor renunţa la conştiinţa lor de români, vor fi etichetaţi „naţionalişti” şi „ceauşişti”, dându-se, astfel, o aură neaşteptată fostului dictator. Mai mult de atât, profeţia sumbră a lui Ceauşescu din vecinătatea morţii va deveni realitate: Dar asta înseamnă nimicirea României!

9596. Ion Mihai Pacepa declară că exista, încă înaintea plecării lui din ţară, un plan secret M, care preconiza fuga lui Ceauşescu din România, în eventualitatea unei revolte populare. Din străinătate, el ar fi trebuit să dirijeze lupta de guerilă a forţelor speciale. Pacepa zice că avea responsabilitatea directă a fugii tiranului.

9597. Paul Anghel mă sfătuieşte să urmez solicitarea Mariei Graciov de a readuce Varvarienii la Cartea Românească. Eu cred că este prea târziu, totuşi mă hotărăsc să fac un drum la Bucureşti.

9598. După „disidenţa” lui miticistă, care l-a propulsat în postura de decident în breasla Uniunii, Mircea Dinescu se vrea acum un soi de Robespierre al literaturii. Luceafărul se desfiinţează prin voinţa lui, în loc propunând o revistă pentru „tineri” – Contrapunct.

9599. Franţa a însemnat foarte mult pentru români. Cu toate acestea, Franţa s-a văzut adesea în postura de a pactiza cu adversarii naturali ai românilor. Deşi, astăzi, Parisul e dispus a sta iarăşi alături de noi, totuşi conjunctura o plasează în solidaritate cu Moscova, opunându-se perspectivei reunificării celor două Germanii. O Germanie reunificată nu pare nici pe gustul francezilor, nici pe cel al ruşilor. Prin contaminare, problema Basarabiei şi a Bucovinei nordice n-ar surâde nici Franţei, nici Moscovei. Politica noastră actuală este obligată să ţină seamă de noua ecuaţie diplomatică. Geniul nostru diplomatic ar trebui să joace pe cartea neutralităţii în raportul de forţe mondial.

9600. În sfârşit, se confirmă autenticitatea Sbornicului de la Ieud (1391), primul manuscris românesc care a scăpat de distrugerea istoriei.

9601. Se vorbeşte de câştigarea dreptului la pluralism. Dar „internaţionaliştii” elimină tocmai pluralismul, punând pumnul în gură tuturor celor care nu sunt cu ei, după binecunoscutul principiu stalinist şi nazist: Cine nu e cu noi e împotriva noastră.

9602. Internaţionaliştii continuă să fie misionari ai celor puternici din afară. Nu mă miră că au sprijin, de pildă, la „Vocea Americii”. E o campanie deliberată de compromitere şi anihilare a tuturor adversarilor din literatură şi nu numai. Cu vechii cântăreţi ai ceauşismului, nu-i pagubă, dar adevărata lor ţintă e naţionalismul românesc.

9603. Ca şi între cele două războaie mondiale, intelectualii ataşaţi naţiunii sunt găsiţi dezbinaţi, deşi sunt majoritari în proporţie covârşitoare.

Totuşi, în interbelic, ei constituiau adevărata forţă a naţiunii. Acum, derutaţi, nu mai constituie nimic, ceea ce face cu totul negru viitorul ţării. Mai mult, se inoculează, ca în anii '50, sentimentul de ruşine că suntem români. Dar adversarii principali ai internaţionaliştilor sunt Eminescu, Iorga, Sadoveanu, Blaga, Mircea Eliade, Marin Preda şi alţii. Se începe „demolarea” acestora ca sub stalinism.

9604. 8 ianuarie. Sub umbrela internaţiona-lismului, se simte din ce în ce mai bine naţionalismul şovin maghiar. Deja maghiarii din Ungaria încep să se simtă stăpâni în localităţile din Ardeal, unde incită populaţia maghiară la separatism. Astăzi, principala agenţie de presă ungară difuzează o atenţionare asupra lipsei de diplomaţie a cercurilor revanşarde, chemându-le la raţiune şi la păstrarea bunei vecinătăţi cu România.

9605. 10-12 ianuarie. La Bucureşti, cu Varvarienii şi cu dosarul de primire în Uniunea Scriitorilor, dosar care zăcea de mai bine de trei ani la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti. M-a adus optimismul doamnei Graciov.

9606. Miercuri, reuşesc să-l văd şi pe George Bălăiţă, care este foarte abătut, dar încrezător să publice cărţile respinse de cenzură. Liviu Călin este de negăsit. Mai stăpână pe situaţie pare Maria Graciov, hotărâtă, de astă dată, să se bată pentru romanul meu.

9607. Miercuri seară la Ilie Bădescu, împreună cu Nicolae Georgescu. Discutăm drama căderii direcţiei naţionale de la revista Luceafărul. Convenim că punctul nevralgic din interior a fost serialul lui Artur Silvestri despre „terorismul cultural”. O capcană în care Silvestri a fost atras de Securitate, iar „Europa liberă”, care i-a susţinut pe „disidenţi”, s-a putut acum răzbuna prin aceştia. În al doilea rând, vulnerabilitatea a venit dinspre compromisurile lui Nicolae Dan Fruntelată, ale lui A.I. Zăinescu, plus înfumurarea de dandy a lui Iulian Neacşu. Prin primii doi, Luceafărul a putut fi cotat ca tinzând a fi o revistă „de curte”. În al treilea rând, polemicile mult prea violente ale lui Mihai Ungheanu şi Valentin F. Mihăiescu cu discipolii lui Gogu Rădulescu de la România literară. În al patrulea rând, incapacitatea de a dezvolta inteligent şi convingător ideea de protocronism a lui Edgar Papu, ideea pe care nici autorul ei n-a mai putut s-o cristalizeze aşa cum făcuse cu ontologia stilurilor, pur si simplu fiindcă nu i-a mai permis bătrâneţea. În fine, propaganda abilă, de lungă durată a „cosmopoliţilor” în a compromite cu orice chip protocronismul pentru dimensiunea lui naţională. Eu mă arăt surprins că foştii colegi de la Luceafărul fac prea puţin pentru sprijinirea „rebelului” Cezar Ivănescu aflat în greva foamei, ca protest la nimicirea revistei. Eram încă impresionat după întâlnirea din aceeaşi zi cu Cezar. I-am argumentat că bătălia Luceafărului e pierdută şi că îl aştept cu Cenaclul „Numele Poetului” la Huşi.

42

inedit

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

9608. Vineri dimineaţă, în vizită la George Munteanu, de la care aflu că George Bălăiţă şi-a dat demisia de la Cartea Românească. Nu mai putea să rămână, pentru implicarea politică şi pentru „prestigiul” de delegat la al XIV-lea Congres al P.C.R. Eugen Barbu silit, la rându-i, să părăsească Săptămâna. Îşi plăteşte „păcatele” polemicilor sale. În România liberă, atac la Adrian Păunescu, plus o poză care-l înfăţişează alături de Nicu Ceauşescu. Ziarul România liberă aparţine, acum, lui Petre Mihai Băcanu, care a reuşit să ia un avans substanţial, în „credibilitate” comparativ cu Adevărul, care poartă povara fostei Scântei „bătrâne”. George Munteanu mă sfătuieşte că ar fi bine, pentru viitorul apropiat, să combat alături de „disidenţi” care au pâinea şi cuţitul în mână. Dar eu sunt un veşnic opozant, îi explic. „Disidenţii” sunt vulnerabili fiindcă urmează legea poveştii ciocanului ce cade pe ilău. Ei vor puterea personală, nicicum propăşirea României. La argumentul meu eminescian, George Munteanu îşi mai aprinde o ţigară.

9609. Cred că revoluţia română a adus Basarabiei marea descătuşare menită să treacă prăpastia care o despărţea de românism. Dar s-a ivit din ascundere vechiul paznic al discordiei dintre români, Silviu Brucan, eminenţa cenuşie a revoluţiei, care şi-a luat menirea de a sluji încă o dată interesele Moscovei. Brucan îşi dă pe faţă aversiunea faţă de interesele naţionale, într-o publicaţie studenţească, reafirmând dispreţul faţă de basarabeni: „Şi totuşi peste Prut trăiesc români!”, i-a replicat nedumerit reporterul. „Să fie sănătoşi!” a răspuns „patriotul” Silviu Brucan, vădit iritat. Până şi „Europa liberă” a sesizat viclenia politică a lui Silviu Brucan, comentând presa din Ţară.

9610. La plecarea din Bucureşti, Viorel Ştirbu, care răspunde de administrarea dosarelor de primire în Uniunea Scriitorilor, mă asigură că şi dosarul meu a intrat pe calea cea bună şi va fi fiind, cu siguranţă, validat la proxima întrunire a comisiei, hotărâtă să facă dreptate scriitorilor ţinuţi în espectativă. Acelaşi optimism asigurator şi la Laurenţiu Ulici, care e şi membru al comisiei de validare.

9611. Publicaţia franceză Valeurs Actuelles susţine nişte lucruri foarte interesante, pe care România liberă din 12 ianuarie le combate prin Corneliu Vlad. Pe coperta publicaţiei din Hexagon (8 ianuarie 1990), citim: „Focul românesc la Gorbaciov”. Subtitlul amplu al articolului: Moldova este una din cheile revoluţiei române. Aceasta aţâţă acum naţionalismul moldovenesc: în U.R.S.S. chiar. Articolul e semnat de Frederic Pons. Necunoscător, francezul consideră că renaşterea naţională din Basarabia s-ar datora revoluţiei române. Şi e taman invers. Scânteia românismului s-a aprins întâi la Chişinău şi, de aceea, politruci precum Silviu Brucan fac tot ce le stă în putinţă să despartă legătura tainică dintre evenimentele din Ţară şi din

Basarabia. Comentatorul de la România liberă greşeşte când afirmă că revoluţia română şi renaşterea Basarabiei sunt fenomene absolut distincte, fără nici o legătură între ele. Chiar şi cerinţa lui Ceauşescu, privind consecinţele Pactului Molotov-Ribbentrop, la al XIV-lea Congres al P.C.R., are legătură cu ansamblul evenimentelor. Numai aparent, Pons se înşală când invocă tocmai momentul de la Congres: „Revendicând Moldova Sovietică, Ceauşescu şi-a semnat condamnarea la moarte, după cum explicam în precedentul număr al publicaţiei noastre, înainte de a detalia lovitura de stat orchestrată de KGB” în România. Corneliu Vlad opinează că aserţiunea francezului e foarte gravă şi periculoasă (din punct de vedere diplomatic?). Dar dacă ea este întemeiată? România ar face o enormă greşeală dacă ar ignora această explicaţie menită să-i „delegitimeze” pe autorii postkominternişti ai „loviturii de stat”.

Pe de altă parte, este adevărat că Nicolae Ceauşescu, din frică faţă de Moscova, n-a revendicat explicit Basarabia, cel puţin în acte publice. El a folosit doar Pactul Molotov-Ribbentrop ca sperietoare, pentru a-şi apăra propria poziţie politică. Un precedent, după relatările lui Pacepa, a fost pe vremea lui Brejnev, când Ceauşescu a recurs la o „ameninţare” similară, fără consecinţe însă.

Ipoteza lui Pons, trezeşte panică la Bucureşti şi pentru că ar putea fi un prim semn de „reabilitare” postumă a lui Ceauşescu, ceea ce, tot aparent, n-ar avea cum dobândi credit din pricina formei exacerbate la care ajunsese dictatura. Pe de altă parte, s-ar pune la îndoială spontaneitatea revoltei populare, singura care legitimează guvernarea Iliescu. Dar Pons redeschide amintirea momentului când (slăbiciune sau program?) Ion Iliescu, îmboldit de Brucan, a cerut ajutor sovietic. Francezul nu face decât să argumenteze că zvonurile pasagere, din zilele revoluţiei, au suport în evenimente. În completarea tabloului, va trebui neapărat să luăm în consideraţie şi ceea ce s-a petrecut după victorie, chiar în ziua decretării doliului naţional de vineri, 12 ianuarie. La mitingul furios de după amiază, guvernul s-a văzut serios ameninţat. Lumea era incitată tocmai de propaganda ipotezei implicării Moscovei, cu încercarea de supravieţuire a partidului comunist. Sub presiune, Ion Iliescu a anunţat trei decrete rapide, între care două semnificative: scoaterea în afara legii a partidului comunist, referendum pe 28 ianuarie privind reintroducerea pedepsei cu moartea. Paradoxal, deja aceste două decrete sunt paşi spre îngrădirea democraţiei.

Eliminând partidul comunist, guvernul provizoriu a vrut deja să dea semnal asupra „neimplicării” Moscovei, unde partidul este încă la putere. Ciudat: din această spaimă de nelegitimitate a guvernanţilor, România creează un precedent

43

inedit

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

extraordinar şi faptul va aduce, cu siguranţă, la schimbarea strategiei politice a Moscovei, poate chiar în sensul stadiilor comunismului, conform doctrinei Andropov, autorul ei fiind şi mentorul lui Mihail Gorbaciov. Vor trebui găsite alte mijloace de supravieţuire a imperiului sovietic. Deocamdată, arma forte rămâne cea economică, chiar dacă sistemul a falimentat chiar pe linie economică. Cercurile occidentale o ştiu şi ele, acum acestea fiind singurele în care economicul e determinant. Ţările occidentale se vor grăbi ca, pe ruinele primului stadiu al comunismului, să producă o invazie de capital de tip

2colonizator . Geniul politicii româneşti va sta, de aici încolo, în a supravieţui între veleităţile imperiale ale Moscovei şi economia de piaţă. Se va găsi un nou I.C. Brătianu care să joace pe sârmă? Însă un asemenea luptător nu va avea şansă fără o nouă cultură critică. Dar în locul ei, se dezvoltă alarmant un criticism împotriva forţelor spirituale ale naţiunii. Asistăm la atacuri împotriva unui mare istoric precum Gheorghe Buzatu, la atacuri împotriva culturii bisericeşti a lui Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului. Şi exemplele pot continua.

9612. Ciudăţenia acestor însemnări este că vor fi mereu „nepublicabile” în presa curentă, căci şi după 1989 suntem departe de a fi liberi în propria ţară.

1 Fragmente din Numere în labirint, vol. IV, în curs de pregătire

2 O asemenea „invazie” de capital, fie şi „colonizator”, nu s-a produs. Dimpotrivă, s-a mers pe o „decapitalizare” în economia românească, ceea ce a dus la ruinarea ei, între altele, vânzarea ca fier vechi a fabricilor existente. În schimb, capitalul „colonizator” a ştiut să „cumpere” pe nimic rezervele de petrol şi gaze, concesionate pentru multe decenii, până la epuizare, ca în cazul OMV. Austria, o ţară fără petrol, a devenit o forţă tocmai în industria petrolieră, trăind şi pe seama prostiei româneşti.

44

CONCURSUL DE DRAMATURGIE „MATEI VIŞNIEC”

ediţia I, 2014

Clubul Rotary Suceava Bucovina în colaborare cu Societatea Scriitorilor Bucovineni, organizează prima ediţie a Concursului de dramaturgie „MATEI VIŞNIEC”, care îşi va desemna câştigătorul pe data de 30 mai 2014 la Suceava, în cadrul celei de-a doua ediţii a evenimentului teatral Zilele „Matei Vişniec”.Concursul este deschis elevilor de liceu din Romania şi îşi propune să descopere, să sprijine şi să promoveze noi şi autentice talente în rândul tinerilor dramaturgi de astăzi.

R E G U L A M E N T

Sunt acceptate în concurs lucrări nepublicate şi nepremiate la alte concursuri literare, tehnoredactate cu diacritice.

La concurs pot participa elevi din clasele IX - XII din Colegiile din Romania, care nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor şi nu au debutat editorial.

Lucrările vor fi semnate şi se vor trimite până la data de 15 mai 2014 pe adresa electronică: [email protected]

Ele vor fi însoţite de un Curriculum Vitae al elevului, care va conţine numele şi prenumele, locul şi data naşterii, studii, activitatea literară, adresa completă, numărul de telefon şi adresa electronică.

Fiecare participant are dreptul de a se înscrie în concurs cu o piesă scurtă de maximum zece (10) pagini, cu maximum cinci (5) personaje.Lucrările intră în patrimoniul Concursului de dramaturgie „MATEI VIŞNIEC”.

Laureatul va fi anunţat până la data de 23 mai 2014, pentru a fi prezent la festivitatea de premiere din cadrul Zilelor „Matei Vişniec”, pe 30 mai 2014, la Suceava. Organizatorii asigură transportul, cazarea şi masa laureatului, dacă este cazul. În eventualitatea în care laureatul doreşte să fie însoţit şi de alte persoane, acestea trebuie să-şi suporte integral toate cheltuielile, iar organizatorii trebuie anunţaţi până cel mai târziu la data de 25 mai 2014, pentru a face rezervările necesare.

Un juriu stabilit de Societatea Scriitorilor Bucovineni, alcătuit din profesori, scriitori, membri ai Uniunii Scriitorilor din România, vor face o preselecţie a textelor trimise. Primele 10 (zece) piese, rezultate în urma jurizării, vor fi trimise dramaturgului Matei Vişniec, care va alege cea mai valoroasă lucrare din acest an, lucrare care va primi Premiul „Matei Vişniec” pentru dramaturgie, oferit de Clubul Rotary Suceava Bucovina.

La decernarea premiului, laureatul se va bucura de o lectură publică a textului premiat, susţinută de actori sau elevi.

Textul premiat va fi publicat în paginile revistei Bucovina literară

Bibliografia recomandată de dramaturgul Matei Vişniec elevilor care vor sa participe la concurs este următoarea:

- Eugen Ionescu, “Rinocerii”- Samuel Beckett, “Aşteptându-l pe Godot”- Fridrich Dürrenmatt, “Biderman şi incendiatorii”- Marin Sorescu, "Iona”- Luigi Pirandello, “Şase personaje în căutarea

unui autor”- Alina Nelega, "Amalia respira adânc”- Vlad Zografi, "Petru sau petele din soare"

Relaţii suplimentare: tel: 0745-773290 – Carmen Veronica Steiciuc

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

AdrianALUI GHEORGHE

liber pe contrasens

„Un broscoi urît tulbură apa…”

Habar n-am dacă literatura noastră mai are vreun viitor. Dacă literatura în general mai are vreun viitor. Dacă poezia poate să fie şi altceva decît un medicament pentru nevrotici şi un divertisment pentru erotici, dacă nu cerem prea mult unei petale de fluture, adică să facă vînt, să stîrnească valuri, să ne treacă Apocalipsa…!

Poeţii cad prea lesne victime luciului de apă în care se oglindesc, ca primitivii de pe vremuri, admirîndu-şi chipul pînă în momentul în care un broscoi urît tulbură apa, tulburîndu-le şi lor conturul chipului, expresia prea atent studiată. Şi întotdeauna un broscoi urît pîndeşte să tulbure apa…!

Poetul de azi, de aici şi de aiurea, vrea prea mult să ţină locul poeziei sale, să se substituie textului: altfel de ce s-ar face atîtea clasamente cu nume, în loc

să se facă topuri cu texte? Poezia fiziologică a făcut cerul să se golească

de mister; fiziologia poeziei a determinat apariţia textelor care adună dejecţiile tuturor, individul poet fiind un fel de şef de tomberon. Cuvîntul nu mai poartă simboluri, cuvîntul duce gunoiul, spală lăturile, cuvîntul nu mai are nici o sărbătoare, cuvîntul devine cîrpa din baie.

Habar n-am de ce poeziile trebuie traduse, să circule în toată lumea precum pasta de dinţi, ciorapii, chiloţii, Coca-Cola şi pamparşii pentru imaturi. Am văzut zeci de cazuri de poeţi care se zbăteau să „se publice” în limbi străine, să ajungă „să fie cunoscuţi” într-o ipotetică lume mai bună. Dar fiecare neam îşi creşte poeţii de care are nevoie, scriitorii de care are nevoie. Religia nu se exportă. Iar poezia e religie. Iar dacă poezia nu e religie, atunci nu (mai) e poezie.

Poezia e un exerciţiu de iubire, adică sporeşte prin risipire. Dar dacă sămînţa cade mai tot timpul pe piatra tare, pe epiderma cheratinoasă a unei lumi golită de sentiment, poetul vede în zădărnicia gestului său dîra de blestem cu care „evaadamul” iniţial a coborît pe pămînt. Turbă, barde…!

Şi încă: Cînd face gălăgie mediocritatea, muzele tac.

45

etnologica

PetruURSACHEBU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Trei ipostaze poetice ale mării

1.

Pentru început vom face următoarele observaţii pe care le acceptăm deocamdată în mod aprioric: marea este reprezentată în folclorul nostru asemenea oricărui element peisagistic propriu artei tradiţionale, munte, codru, cer, câmpie, şes, deal, râu, fântână, cărare, devenite locuri comune. Cu alte cuvinte, peisajul nu este cultivat analitic sau pentru peisaj, ca în literatura scrisă, ci sintetic. Nefiind construit migălos, pentru contemplare, autorul anonim preferă operaţia de selectare, de reducere la câteva elemente specifice şi plasarea lor în anumite compartimente ale compoziţiilor. Modul epitetic predomină : codrul, de pildă, fiind, după caz, înverzit, prietenos, vrăjit, de aramă; muntele — înalt, neguros, marea — neagră, întinsă, senină, tulbure, viforoasă. Fiecare element de peisaj cunoaşte astfel doar cîteva tipuri de reprezentare, instituţionalizate, definite prin formule consacrate şi constituind, în ultimă instanţă, un limbaj poetic stabil şi autonom.

Am putea spune că artistul popular, ocolind amănuntele, pitorescul în sine, bogăţia de nuanţe, procedează la modul opus, din punctul de vedere al invenţiei, faţă de confratele său din mediul urban. Întrucît preferă esenţializarea peisajului, nu trebuie să-1 suspectăm de insensibilitate ori de neaderenţă la frumosul natural. Faptul are o explicaţie mult mai adâncă, ţinând de experienţa artistică tradiţională luată în generalitatea ei. Este vorba de aceeaşi stilizare omniprezentă în folclor (nu numai la nivelul artelor plastice, cum se crede de obicei), care asigură elementelor de peisaj, eliberate de descriptivism, o multitudine de semnificaţii, precizând valoarea mitică, religioasă, sacrală, ritualistică a unor compoziţii epice. Dacă şi-a restrîns spaţiul descriptiv, destinat vizualităţii, peisajul în folclor se regăseşte în altă ordine, prin transfigurarea lui mitică. Reprezentarea mării excelează în această privinţă.

Vom mai observa apoi, tot în mod

preliminar, că reprezentarea mării cunoaşte un tratament inegal la nivelul speciilor. Este aceasta o chestiune care ţine de specificul românesc? Problema nu poate căpăta un răspuns foarte sigur, cum nimeni nu poate indica matematic unde e patria primitivă a basmului. La mijloc este tot o chestiune de stil şi de accent, în sensul că fiecare element peisagistic şi-a creat contexte speciale în cadrul anumitor categorii folclorice. De aceea, marea pare mai adecvată baladelor fantastice, legendelor cosmogonice, în timp ce codrul e evocat cu predilecţie în balade hoţeşti ori doine, ceea ce se confirmă prin colecţiile de folclor, indiferent de provenienţa lor zonală.

Faptul priveşte cea de a treia observaţie pe care ne propunem s-o enunţăm şi anume poetizarea mării în aceeaşi manieră stilistică şi cu acelaşi interes estetic pe toată suprafaţa teritoriului românesc. De data aceasta putem spune că avem de a face într-adevăr cu o realitate autohtonă, explicabilă istoric, lingvistic şi artistic, aşa cum demonstra altă dată Hasdeu când analiza o doină dobrogeană. Constatarea marelui filolog, limitată la probleme de vocabular, cuprinde, cum vom vedea, şi aspectul poetic al tradiţiei. Un colind despre dulful de mare, descoperit recent în Ţara Loviştei, de pildă, respectă aceeaşi schemă compoziţională cunoscută în toate regiunile ţării, inclusiv Dobrogea, după cum un bocet din Almaj poate deruta prin specificul elementelor constitutive (ne referim la evocarea mării), dacă nu ţinem seama de legile invenţiei şi circulaţiei proprii uneia şi aceleiaşi comunităţi etnice, poporul român.

Datorită acestor situaţii speciale ale elementelor peisagistice în general, în sensul că sunt supuse modului de reprezentare specific folclorului, tema evocării mării în textele poetice nu poate fi abordată necondiţionat. Ni se pare util, aşadar, să analizăm deocamdată marea ca subiect folcloric sub trei ipostaze mai mult sau mai puţin distincte : tematic, arhetipal şi, în sfîrşit, ca motiv poetic. Procedând astfel, sperăm, cel puţin, într-o oarecare sistematizare a materialului. Păstrăm o anume rezervă vizând terminologia, deoarece, cu toate eforturile teoretice ale unor cercetători prestigioşi ca Roman Jakobson şi Lévi-Strauss, nu putem face totdeauna distincţii categorice între temă şi arhetip ori între motiv şi arhetip, aşa cum nu putem delimita metafora de alegorie sau de simbol, între aceste categorii de termeni, temă-arhetip-motiv pe de o parte, metaforă-alegorie-simbol pe de alta, există

46

etnologica

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

anumite deschideri care fac posibile diverse înrudiri semantice. Aşa se şi explică dificultatea clasificărilor ori varietatea punctelor de vedere în formularea definiţiilor privind una şi aceeaşi noţiune.

Din perspectivă tematică, marea este locul de referinţă, spaţiul ori agentul unei acţiuni. Prima formă tematică îl obligă pe creatorul popular la simpla citare a mării, situaţie frecventă în cimilituri, proverbe şi, îndeosebi, în anumite formule introductive (mediane, finale) şablonizate, aparţinând unor tipuri de colinde, balade ori descântece. Se înţelege că nivelul de poetizare este cu totul inegal de la o specie la alta, ceea ce face ca obiectul poetic să oscileze între evocarea ca dat na-tural şi transgresarea în planul mitului.

Ca loc de referinţă, marea este privită adesea din perspectiva cantităţii. Aparent, în această situaţie interesează mai puţin din punct de vedere poetic, deoarece sensibilitatea creatorului este frapată de aspectul fizic covârşitor al obiectului evocat. Desigur, întinderea, grandoarea ne sunt doar sugerate ori schiţate. Dacă s-ar opri asupra detaliilor, artistul popular s-ar trăda pe sine, adică l-am putea suspecta că se conduce după modelul literaturii scrise, îndeosebi cea care urmează formele naturale identificabile. Pe el nu-1 interesează însă valoarea for-mală a obiectului, pentru a realiza reprezentări contemplabile ci alta, morală şi ideală. Este şi motivul pentru care marea apare adesea acolo unde ne-am aştepta mai puţin şi anume în proverbe, cimilituri, descântece ; în schimb, lipseşte din aşa-zisele cântece de natură şi aceasta nu numai din colecţiile din zonele muntoase, ardelene, maramureşene, bucovinene, dar şi din cele dobro-gene, bucovinene, basarabene, faptul ţinând tot de o trăsătură stilistică general-românească. Iată cîteva exemple: „Cu răbdarea treci şi marea / Dar cu răul / Nici pârăul” ; „Marea că e mare şi are fund, dar inima omului” ; „Nu cerca marea cu degetul / Nici apa fiartă cu băţul” ; „Toate apele în mare se varsă / Şi marea nu se mai umple”. În sfârşit, încă un exemplu care îşi are originea, probabil, în textele religioase creştine : „Mai lesne vei face un puţ în mare decât o gaură în

1punga zgârcitului” . Artistul anonim procedează ca şi cum, pentru lector ori ascultător, marea ar fi familiară, permiţându-şi să treacă dincolo de detaliile concrete şi să pună în ecuaţie datele unei judecăţi morale. Valoarea poetică nu stă totuşi în intenţia moralizatoare, deşi nici aceasta nu trebuie neglijată, ci în faptul că se creează un raport între mediul

cosmic şi fiinţa umană, cea din urmă încercând să-şi impună propria ordine în planul naturii, să descifreze sensuri, să se integreze în seria elementelor, ca un gest de maximă înţelepciune şi maturitate filozofică. Acest raport nu lipseşte din toate formele tematice de evocare a mării, după cum este prezent totdeauna în textele folclorice ce conţin elemente peisagistice proprii spaţiului carpato-dunărean.

În cimilituri, aspectul fizic al obiectului destinat vizualităţii se lărgeşte, faptul fiind dictat, printre altele, de caracteristicile şi de funcţia speciei. Lectorului ori ascultătorului trebuie să li se ofere câteva detalii concrete pentru a recunoaşte obiectul şi a formula răspunsul solicitat. Nici de data aceasta nu e depăşit modul epitetic de reprezentare, în cazul cimiliturii predominând metafora şi alegoria. Mai mult decît atât, marea se asociază cu alte elemente pentru realizarea relaţiei poetice : „Peste munţi / Peste mări / Numai ochi licăritori”. „Licuricii zărilor /

2în adîncul mărilor” , răspunsul fiind stelele. Obiectul supus observaţiei nu e, aşadar, marea, ea rămînând la nivelul de înţelegere a formelor primordiale, arhetipale. Întrucît se păstrează în amintirea şi conştiinţa oamenilor încărcată de sensuri nebuloase, de adâncă vechime, simpla ei evocare e suficientă pentru realizarea iluziei poetice. Artistul anonim, intuind, nu abuzează de descriptivism. De altfel, fiecare schemă compoziţională, gata elaborată, îi oferă posibilitatea dozajului de elemente constitutive. Fiind vorba de strigătură, el ştie că are de formulat o întrebare care numai împreună cu răspunsul ei alcătuieşte o unitate logică. În momentul în care auzim „Găinuşe / Gălbinuşe / Trece marea-n

3 4picioruşe” , „Cerceluşul mării / în fundul căldării” ; 5

„Restei rece / Marea trece” , fiecare grup de versuri, luat în parte, ni se pare lipsit de semnificaţie. Abia atunci când cunoaştem răspunsurile, de fapt termenii substituenţi ai metaforelor (luna, racul, şarpele), ne dăm seama că nu avem de-a face cu enunţuri banale, ci cu poetizarea unor elemente. Altfel ar trebui să acceptăm sensurile concrete şi absurde. Limbajul noţional s-ar confunda cu cel poetic, iar comunicarea nu ar mai fi posibilă. Artistul, cunoscând perfect sferele semantice ale termenilor, i-a situat în clase distincte, înlesnind transferul limbajului figurat în limbaj noţional, cu alte cuvinte raportul dintre întrebare şi răspuns.

Vom observa cât de receptivă este realitatea poetică mare la asemenea joc al transferurilor, ca oricare formă arhetipală cu funcţie cosmogonică

47

etnologica

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

primordială, pământ, cer, soare, lună, foc, apă, cer. Repertoriul substitutelor, propriu acestor elemente, este foarte limitat în comparaţie cu cele care au un rol mai puţin important în marea Carte a Facerii. Desigur, lor li se adaugă o serie întreagă de alte motive, codru, munte, câmpie, care constituie laolaltă mitologia unui popor, corelată cu o concepţie estetică specifică. Căci elementele primordiale, vorbind în termeni mitici, din seria apă, pământ, cer, foc, mare, munte impun întregului macro- şi microcosmos o anume aură poetică. De importanţa funcţiei poetice a fiecărui element peisagistic ne dăm seama, printre altele, dacă analizăm comparativ două cimilituri din categoria celor care poetizează curcubeul : „Şerveţel vărgat / Peste mare aruncat” şi

6„Ştergărel vărgat / Pe culme aruncat” . Există şi alte substitute alături de mare, în stabilirea acestei relaţii : nori, deal, şes, Dunăre, Prut, etc., dovadă elocventă a transgresiunilor dintr-un mediu în altul. Cuvântul culme nu se distinge prin disponibilităţi poetice, mai ales că duce cu gândul la o anumită parte din locuinţa săteanului, rareori evocată în compoziţiile literare. El se salvează, însă, pentru că permite o deschidere, obligându-ne, de fapt, să descifrăm o formă de relief, dealul.

Abia din acest punct variantele celor două cimilituri pot fi comparabile. Înainte de toate, va trebui să ne dăm seama de poziţia fiecărui element peisagistic în conştiinţa creatorului. Deosebirile sunt sensibile. Cel puţin aceasta este realitatea poeziei, în sensul distincţiei între limbajul cotidian şi cel poetic. Un locuitor de la şes poate să înceapă un cântec erotic cu formula consacrată : „Câte flori pe Iza-n sus”. El trăieşte într-un spaţiu poetic special şi dispune de un repertoriu comun de şabloane accesibile oricărei împrejurări. Pe când şabloanele privind poetizarea mării, deşi se supun aceleiaşi tehnici a elaborării spontane, nu pot fi invocate oricând, întrucât marea, de regulă, se integrează în altă ordine a geografiei spirituale. Una este să spunem „Şerveţel vărgat / Peste mare aruncat” şi alta „Pe culme aruncat”. Datorită perspectivei spaţiale monumentalizate în primul caz, deosebirea este ca de la macro- la microcosmos. Este un sentiment al grandoarei pe care formele arhetipale reuşesc adesea să-1 incite.

De altfel, dimensiunea sublimului pare să nu-i scape creatorului anonim de vreme ce-şi permite să constate, fie şi sub forma lapidară a proverbului : „Frumos să priveşti furtuna pe mare, dar cam de departe”. Cităm şi un pasaj din Immanuel Kant,

pentru a sesiza, din nou, similitudine de invenţie dintre arta scrisă şi cea anonimă : „Cel care se teme nu poate judeca sublimul naturii, aşa cum cel care este dominat de înclinaţie şi dorinţă nu poate judeca frumosul. El evită priveliştea unui obiect care-i inspiră teamă şi este imposibil ca într-o spaimă reală să aflăm satisfacţie. (...) Stâncile îndrăzneţ aplecate şi ameninţătoare, norii de furtună care se îngrămădesc pe cer şi care înaintează cu tunete şi fulgere, vulcanii la apogeul puterii lor distrugătoare, uraganele cu pustiirea pe care o lasă în urmă, oceanul nemărginit cuprins de furie, o cascadă înaltă a unui fluviu mare ş.a.m.d. arată, în comparaţie cu forţa lor, nimicnicia capacităţii noastre de opoziţie. Dar priveliştea lor, cu cât este mai înfricoşătoare, cu atât devine mai atrăgătoare, dacă ne aflăm în siguranţă. Noi considerăm fără ezitare că aceste obiecte sunt sublime, deoarece ele înalţă tăria sufletească deasupra măsurii ei medii obişnuite şi ne permit să descoperim în noi o capacitate de opoziţie de cu totul alt tip, care ne dă curajul să ne putem măsura cu

7aparenta atotputernicie a naturii” . La rândul său, Fr. Schiller, teoretizând asupra tragicului şi folosindu-se de acelaşi exemplu, furtuna pe mare, nota în spiritul său moralizator în problemele artei că „reprezentarea unei suferinţe străine, însoţită de emoţia şi de conştiinţa libertăţii noastre intime, morale este

8patetic sublimă” . Autorul Poeziei naive şi sentimentale exagera însă, suspectându-1 pe aşa-zisul „om natural” ca fiind capabil de stări emoţionale primitive, brutale, necontrolate. Ne-o dovedeşte, printre altele, formula paremiologică românească citată deja, care a izvorât dintr-o experienţă estetică elevată : „Frumos să priveşti furtuna pe mare, spune el, dar cam de departe”.

Creatorul anonim nu a teoretizat această teză estetică, aşa cum ar fi făcut-o altul din mediul urban, în schimb a tradus-o în practica artistică. Sentinţa poate fi comentată mai departe în perspectiva concepţiilor lui Kant şi Schiller despre sublim. Gânditorul popular îşi propune să contemple marea, cu alte cuvinte o consideră obiect poetic destinat spaţiului vizual. Acest lucru pare să infirme toate părerile noastre despre esenţializarea peisajului în folclor, despre faptul că marea, descinzînd din planul existenţei mitice, nu numai cotidiene, este cu predilecţie citată în anumite specii ori introdusă cu prudenţă în compoziţie. Ca să nu existe nici o confuzie, precizăm că, deocamdată, facem referinţe la un anumit aspect tematic al mării. Pe de altă parte,

48

etnologica

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

dacă artistul anonim s-a hotărît să supună marea contemplaţiei, faptul ni se pare firesc, întrucât ea este prezentă în amintire ori în vecinătatea imediată ca oricare altă formă a naturii, proprie teritoriului carpato-dunărean. Numai că el, operând în mod intuitiv distanţarea, ca lege a sublimului, în maniera preconizată de Kant, este atras înainte de toate nu de aspectul fizic (definit, de fapt, prin câteva formule), ci tot de valoarea morală a obiectului, aceasta fiind re-simţită ca o forţă de conştiinţa contemplatorului. Kant numeşte această forţă sublim dinamic, „Natura, considerată în judecata estetică ca o forţă care nu are

9asupra noastră nici o putere, este dinamic-sublimă” . Condiţionând astfel contemplarea obiectelor considerate sublime, printre care marea este doar unul dintre exemple, artistul popular nu se abate de la cunoscuta lege a esenţializării privind abordarea elementelor peisagistice, în raport cu fiecare categorie folclorică, dat fiind că speciile sunt realităţi funcţionale. Artistul cult poate crea o operă tematică, o apologie, de pildă, fără a fi îngrădit de tipurile compoziţionale, poem, roman, piesă de teatru, ditiramb, pe când în creaţia tradiţională lucrurile stau cu totul altfel. Efecte terapeutice pot fi obţinute numai pe calea descântecului, colindele sunt adecvate unor împrejurări festive, iar balada, dacă îşi propune să fie moralizatoare, trebuie să accepte unele modificări stilistice, ton sentenţios, implicaţii etiologice, elemente ale senzaţionalului etc.

Asemenea situaţii „locale” permit artistului anonim să situeze obiectul poetic în seria sublimului ori a comicului, să facă uz de metafore sau de interogaţii retorice, să coboare mediul cosmic în cîmpul vizualităţii propriu-zise („Pe-un picior de plai” ; „Câte stele sunt pe cer / Până-n ziuă toate pier”), să ni-1 facă familiar („Cântă cucul şi roteşte / Ca mândra când se găteşte”), ori să ne propună să-1 contemplăm sub forma abstractă, ideală, esenţializată a sublimului dinamic. „Selectarea” mării în sfera obiectelor estetice are la bază, de altfel, o experienţă de viaţă (şi artistică, totodată), remarcabilă, aşa cum rezultă şi din formule paremiologice de tipul : „Când eşti în luciul mării şi tună / Anevoie e a scăpa de furtună”; „Scară la cer şi pod peste mare nu se poate”; „Toate apele se varsă în mare / Şi marea nu se mai umple”; „Şi marea tare urlă când de vânturi se bate”.

Operaţia de „distanţare”, de data aceasta cu intenţii paraestetice, este ilustrată de descântece. Intenţia îl priveşte pe practicianul care are doar

conştiinţa actului pragmatic, marea păstrându-şi, în fond, funcţia mito- poetică :

„Brâncă curată şi luminată,Brâncă curată ş-alinată, Pă părete scriată, La Marea Neagră plecată, În apă-necată, Cu crucea dăpărtată,

10Cu tămîie tămîiată” .Descântecul poetizează boala, adică o

descrie cu ajutorul unor formule consacrate pentru a fi uşor identificată. Vorbind în termeni medicali, acest lucru ar corespunde diagnosticului. Urmează operaţia cealaltă, de vindecare propriu-zisă, înţeleasă ca un act mecanic, obişnuit, în sensul că boala poate fi măturată, tăiată, greblată, secerată, speriată, alungată, arsă, înecată etc. Formula finală a descântecului, de tipul celei citate, este obligatorie din considerente compoziţionale, dar şi terapeutice, în perspectiva psihanalizei. Pacientului trebuie să i se aducă toate asigurările că răul, expresie a unor forţe malefice, a fost tăiat, înecat, etc., dar şi îndreptat în afara mediului uman, adică:

– în gheena focului nestins– în talpa iadului– în Marea Neagră– în mările negre– în fundul Mării roşii– în coadele mărilor – în smârcurile mărilor – în stolul bălţilor – în apă– unde se duc toate apele– unde izvorul nu se tulbură, etc.Există mai multe tipuri de formule finale pe

tema mării, dovadă că motivul a căpătat un anumit statut poetic până la şablonizare. În unele descântece, răului i se găseşte o comparaţie destinată să explice rapida lui dispariţie. Iată un exemplu din Ieud-Maramureş. Cităm textul în întregime, deşi nu reprezintă o compoziţie bine conservată :

„Strigă musca mare-n casă că se-nsoară musca mică şi o belit o vacă grasă şi o belit un porc gras şi face mare mulătaş. Toate junghiurile le-o uitat şi ca para-n mare le-o aruncat. Acolo au pierit Acolo s-au topit

49

etnologica

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

ca spuma pe mare, ca roua-n cărare, Cutare să rămâie curat.

11Luminat, etc.“În altele, marea reprezintă locul neprielnic

acţiunilor omeneşti şi cu funcţie tabuistică, fapt sugerat, de asemenea, prin formule consacrate : „unde popă nu citeşte”; „unde fată mare nu joacă”; „unde cucul nu cântă” etc. Repertoriul acestora, cercetat de Artur Gorovei, este foarte variat şi constituie una dintre cele mai interesante viziuni spaţiale din creaţia noastră tradiţională. Într-un descântec de orbalţ se spune :

„Vă duceţi la cutareşi seceraţi orbalţuldin rădăcina dinţilordin auzu urechilordin vederea ochilor ;Peste Marea Neagră îl daţi,unde cocoş negru nu cântă,câne negru nu bate ;acolo să cheie, să răscheie ;Şi Cutare să rămâie luminat, curat,

12cum Dumnezeu l-a lăsat.”Mai notăm o categorie de descântece în care

agentul malefic este convins să-şi schimbe hotărârea în defavoarea unui personaj fantastic, frecvent în mitologia mării :

„La N nu te duce, Vacu nu-i scurta Zilele nu-i ciunta,Ci mi te grăbeşte Şi mi te porneşte La Marea cea mare Că la Marea cea mare Este-un peşte mare

13Aceluia vacu-i scurtă.” Şi de data aceasta trebuie observat că marea

este supusă aceluiaşi tratament poetic ca oricare element peisagistic propriu gândirii tradiţionale. În colecţiile de descântece, ea cunoaşte o serie întreagă de substitute. Gorovei citează, printre altele : în pădurea deasă, în locuri pustiite, pe unde-o fi locuri zidite, în codri întunecoşi, în munţi înalţi, în munţi cărunţi, în muntele Semenic în râpi surpate, în văi, în ,

corvăi etc.Elementele peisagistice sunt şi ele

funcţionale, în raport cu interesele unei anumite specii literare orale. Nu totdeauna codrul este prietenos iar marea vicleană. Ne convinge, printre altele, următorul descântec „de brâncă”;

„Cu limba mea te-oi descânta, Cu mâna dreaptă de-oi loa, În Marea Neagră te-oi arunca. Marea s-o tulbura, Pe cutare mi-l scălda, Sus mi-l ridica Şi mi-l spăla De toate făcăturile, De toate dătăturile,

14De toate plezniturile.”Trimiterea la mare este mai mult decât o

simplă citare pentru realizarea cadrului tematic ori „îndepărtare” din divertisment estetic. Pacientului i se indică un remediu care echivalează cu starea de dincolo de existenţă, cu readucerea fiinţei la nivelul elementelor primare. A vindeca, ar spune Mircea Eliade, înseamnă a naşte din nou, adică a repeta gestul creaţiei. „În cosmogonie, în mit, în ritual, în iconografie, Apele îndeplinesc aceeaşi funcţie ca fiind structura ansamblurilor culturale în care ele se găsesc: apa precedă orice formă şi presupune orice creaţie. Imersiunea în apă simbolizează întoarcerea în preformal, regenerare totală, noua naştere, iar o imersiune echivalează cu o disoluţie de forme, cu o reintegrare în planul nediferenţiat al preexistenţei; şi ieşirea din ape repetă gestul cosmogonic al manifestării formale. Contactul cu apa implică totdeauna regenerarea; pe de o parte pentru că disoluţia este urmată de o „nouă naştere”, pe de alta pentru că imersiunea fertilizează şi augmentează potenţialul vieţii şi al creaţiei. Apa conferă o „nouă naştere” printr-un ritual iniţiatic, ea vindecă printr-un ritual magic, ea asigură „la renaissance” post-mortem prin ritualuri funerare. Încorporând în ea toate virtualităţile, apa devine un simbol al vieţii („l'eau de vie”). Bogată în

15germeni, ea fertilizează pământul, animalele, femeia.”Formula finală a descântecelor româneşti

concretizează poetic perfect această teză : „Şi cutare să rămâie luminat, curat / Cum Dumnezeu sfântul 1-a lăsat”, sau: „Şi cutare să rămâie teafăr, sănătos, luminat”. Spălat şi luminat cuprind sensuri ascunse. Sunt metafore ale gestului creaţiei şi numai gândirea empirică, potrivit căreia boala ar fi un fapt concret, fizic şi nu un fenomen, ne opreşte să nu le dăm altă interpretare. Aceasta se întâmplă îndeosebi în timpurile moderne, când stilul de viaţă tradiţională nu a reuşit să se păstreze în forme pure, neechivoce. Apa în general şi marea în special au, deci, virtuţi curative (ar trebui să citim demiurgice). În acelaşi timp, chiar şi numai simpla citare obligă să ne gândim la starea originară

50

etnologica

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

posibilă a tuturor elementelor. Marea le naşte, ea le asigură destinul de efemeride. În anumite sisteme religioase, această credinţă a trecut parţial sau total pe seama pământului care se află, în noi contexte, la acelaşi nivel mitic cu apa.

Numai eliberată de asemenea sensuri străvechi (ceea ce nu se întâmplă niciodată la modul absolut), marea s-a integrat peisajului fizic obişnuit, adică a început să se comporte ca orice element de decor, aspirând la alt nivel ori mod de existenţă, cel poetic.

Să reţinem însă că reducerea la elementar nu priveşte numai marea. Toate trimiterile de tipul ducă-se pe pustii, din fondul superstiţiilor, ori de tipul unde cocoş negru nu cântă, din fondul descântecelor, vizează aceleaşi realităţi primare, de dincolo de existenţă. Desigur, nu lipsesc diferite distanţe de nivel. Când omul tradiţiei trimite boala în zmârcurile mărilor, în munţii cărunţi, în râmătura porcilor, aduce elementele la acelaşi nivel în planul mitului, în precreat. Atâta vreme cât ordinea umană este abolită, înseamnă că viaţa se află în preexistenţă, iar pacientul se poate reintegra şi renaşte. Nu este mai puţin adevărat că prototipul unui asemenea spaţiu al reînnoirilor rămâne tot marea.

Integrarea mării, ca obiect poetic, în seria elementelor peisagistice propriu-zise şi chiar istoricizarea ei se produce cu mai multă hotărîre în speciile epice, îndeosebi fantastice : basmul, balada şi colinda. Vom reţine totuşi un paradox. Această realitate poetică nu elimină toate datele mitului. Impresia se naşte pe de o parte datorită frecvenţei unor indicaţii concrete, cum ar fi bătălii navale, ocupaţii vag identificabile (păstoritul), pe de alta, datorită unor reprezentări care ţin de fabulosul marin. Faptul ne permite să vorbim de alte tipuri tematice şi anume marea ca spaţiu şi agent al unor acţiuni spectaculoase.

16Într-un cântec epic, Iana Ghizuleana , marea devine pretext pentru proba iubirii şi constituie un exemplu tipic de convertire a temei în motiv. Aici este reprodusă cu fidelitate schema baladei bănăţene, Pătru Căciulă. Datorită elementului fabulos foarte pronunţat, Al. I. Amzulescu o introduce pe aceasta din urmă în primul volum al antologiei sale de Balade populare româneşti, la grupa fantastice. Proba are însă un caracter dublu în cântecul dobrogean din colecţia citată, de unde aderenţa la categoria baladelor familiale. Căci Neagu Casapu, omonimul lui Pătru Căciulă, după ce execută proba impusă, se hotărăşte la rândul său să încerce buna credinţă a prietenilor de petreceri. De

reţinut apoi (şi faptul are explicaţii fireşti) că în textul dobrogean figurează Dunărea, iar în cel bănăţean marea, ca obstacole şi pretexte de încercări grele. Pe de altă parte, ambele compoziţii cunosc interferenţe cu Cântecul soarelui şi Iovan Iorgovan, la nivelul motivelor (proba iubirii) ori al grupurilor de versuri, dovedind o dată în plus că s-au desprins dintr-o viziune comună şi justificând totodată clasificarea propusă de Amzulescu.

De altfel, cum e ştiut, creaţia orală cunoaşte o extraordinară ramificare formală, arborescentă. Iana este prototipul feminin din Soarele şi luna. De aceea, când artistul popular i-a inventat numele (poate fi şi o paranomază de tipul Iana Sânziana) a dispus de mai multe şabloane. Formula introductivă la Iana Ghizuleana este asemănătoare cu variantele la Cântecul soarelui : „Pă vale, pă vale / Pă buză de mare”. Sau, în colecţia lui Teodor Bălăşel, din volumul al doilea de Folclor din Oltenia şi Muntenia : „Verde sălcioară / La vale, la vale / Da unde la vale ? / P-ăl buhaz de mare”.

Ca să continuăm seria exemplificărilor, vom observa că Ardiu Crăişor poetizează pur şi simplu motive de basme aparţinând categoriei lui Prâslea cel voinic şi merele de aur. Singura deosebire este că acţiunea eroică din baladă se petrece pe mare sau aşa ar trebui să înţelegem lucrurile : „Marea-mi este mare, / Marea margini n-are ! / 'Ntr-al mijloc mare / Ostrov că-mi era. / În ostrov ce-mi era ? / O mândră băştea”, adică grădina împărătească. Pomul miraculos se găseşte şi el în mijlocul grădinii. Mijlocul mării, al grădinii sunt localizări căutate şi adecvate unei balade fantastice. Am zice că avem de-a face cu un cult al centrului. Colindele şi descântecele sunt specializate şi ele în asemenea suprapuneri de planuri, cu vădite intenţii de transcendere mitică.

Obsesia „centrului” este într-adevăr şocantă în Ardiu-Crăişor. După trei zile de mers pe mare în căutarea soţiei, feciorul de împărat ajunge la locuinţa de sticlă a căpeteniei tartarilor, situată, ca şi grădina fermecată, tot în mijlocul mării. Nu avem motive să recunoaştem aici teoria lui Mircea Eliade despre simbolismul arborelui cosmic. Deocamdată, putem constata fără riscul unor speculaţii hazardate, că „mijlocul mării”, localizare mito-poetică sinonimă adesea cu „adâncul”, tăinuieşte elemente de decor fantastic, la care se ajunge cu ajutorul unor obiecte magice. De aici şi justificarea dimensionării spaţiului, cel puţin din perspectivă poetică, pentru ca impresia de grandoare a mării să fie accentuată. Ne-o

51

etnologica

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

spune şi formula introductivă din Ardiu-Crăişor : „Marea-mi este mare / Marea margini n-are”. Ar putea fi şi un succedaneu al oceanului cosmic. Situaţia poate fi întîlnită şi în alte împrejurări, dovedind din nou comunitatea tratamentului elementelor de peisaj. Mijlocul mării (uneori adâncul sau ostrovul) este ascunzătoarea Dulfului, mijlocul câmpului (şi aici apare un dublet: „la puţul porumbului”), batiştea şarpelui din Mistriceanu ori din Scorpia, vârful muntelui, locul stăpînit de cerbul runcului, toate animale fabuloase care pot influenţa într-un fel sau altul destinul omului. Ele sunt cu atât mai enigmatice, cu cât reuşesc să menţină la suprafaţa conştiinţei şi a poeziei rămăşiţe ale unor culturi străvechi, aparţinând aceleiaşi vârste mitologice, proprii perioadei pescuitului şi vânătorii.

De altfel, nu trebuie neglijată o anume unitate poematică dintre munte şi mare. Înaltul muntelui şi adâncul mării, simbolizate prin personaje fabuloase, sunt dimensiuni complemen-tare ale uneia şi aceleiaşi viziuni mitice. În anumite contexte, una fără alta nu se poate concepe, aşa cum, la un nivel de dezvoltare a religiilor, zeităţile uranice stau alături în conştiinţa colectivă cu cele chtonice. Mai mult decît atât, ambele dimensiuni, muntele şi marea, cunosc reprezentări comparabile. Cea mai frecventă, în perspectiva certă a mitului, este palatul de sticlă, domeniu accesibil doar unor personaje monumentalizate care au trecut prin aşa-zisele încercări grele din balade ori basme.

La modul reprezentării mimetice, „unitatea” despre care vorbeam îşi găseşte concretizarea în formule introductive de tipul : „Sus la munte / Jos la mare”, sau „Sub zare de soare / Crescut mi-a născut / De-un verde arbust” ; „Sub zare de soare / în ostrov de mare” (comuna Ostrov) ; „Sus în soare / Jos în mare / Cam, pe drumul cel mai mare”; „La munţi ninge, plouă / La şes cade roă/ Roa de pe şes / Face, mi se face / Bun lac chezărel” (comuna Nicoliţel). În felul acesta ne explicăm mai bine înrudirea unor formule introductive de colinde şi balade, similare ca funcţie mito-poetică cu frunză verde din lirică: „La buhaz de mare / 'S noo corăbioare” (colind de corăbier, comuna Tudor Vladimirescu-Dobrogea) ; „Chezăr, chezărel / Icea-n cestui bun” (Colindul corăbierilor, comuna Nicoliţel); „Colo-n jos la mare / Este-un birt în cale” (Pătru Căciulă) ; „Pă vale / Pă buză de mare” (Iana Ghizuleana) ; „La casa cea mare / Cu fereşti în soare” (Rada, colecţia Vasile Alecsandri) etc. De

obicei spunem că asemenea formule îndeplinesc funcţia „introductivă”, în virtutea legilor compoziţiei, dar ele depăşesc această valoare formală. Pe de o parte au rol taxonimic, organizând textele în familii de variante; pe de alta, plasează acţiunea în contexte speciale creând o iluzie poetică. În Neguţa, varianta G. Dem. Teodorescu, întâlnim următoarele versuri : „Foaie de cicoare / Pe Mureş de vale, / Spre soare, / Răsare, / Este-o casă mare, / Cu ferestre-n soare”, care cuprind o formulă introductivă eterogenă. Este vorba de o parte provenită din colinde. Ea aparţine, la origine, tematicii mării, fiind însă adaptată la altă formă de relief. Primul vers pare o invenţie a liricii, ca orice formulă din familia lui frunză verde. De aceea formulele introductive ideale ca realizare poetică au funcţie emblematică. Dincolo de valoarea formală amintită, ele fixează şi transferă, realizând schimbări de perspectivă care implică semnificaţii de fond. Ce sens are un vers ca „Foaie verde ş-o cicoare”, formal izolat de compoziţie? Este o interpretare romantică demnă de Al. Russo, Alecsandri şi Delavrancea aceea că prin „frunză verde” românul îşi exprimă preţuirea şi admiraţia pentru natură. Şi despre alte popoare se poate spune la fel.

1 Cinel-cinel. Culegere de ghicitori Ediţie îngrijită de C. Mohanu. Prefaţă de I. C. Chiţimia, Bucureşti, Editura pentru Lite-ratură, 1964, p. 496.

2 Cinel-cinel, op. cit., p. 496.3 Artur Gorovei, Cimiliturile românilor. Ediţie îngrijită de

Iordan Datcu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1972, p. 236.4 Artur Gorovei, loc. cit., p. 138.5 Idem, p. 139.6 Cinel-cinel, op. cit., p. 138, 139.7 Im. Kant, Critica facultăţii de judecare, Editura ştiinţifică

şi enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 155. 8 Friederich Schiller, Scrieri critice, Editura Univers, Bucu-

reşti, 1981, p. 95.9 Im. Kant, lucr. cit., p. 154.10 Folclor din Oltenia şi Muntenia, I, Editura pentru Lite-

ratură, Bucureşti, 1967, p. 564.11 Artur Gorovei, Descântecele românilor, Bucureşti,

1931, p. 349.12 Artur Gorovei, op. cit,, p. 250.13 S. Fl. Marian, Descântece poporane române, Suceava,

1886, p. 232.14 Folclor din Oltenia şi Muntenia, Idem, p. 333.15 Mircea Eliade, Traité d'histoire des religions, Payot, Pa-

ris, 1964, p. 166.16 C. Brăiloiu, Emilia Comişel şi Tatiana Găluşcă-

Crâşmaru, Folclor din Dobrogea, Editura Minerva, Bucureşti, 1978, p. 289.

52

apostrof

MagdaURSACHE

„Ţărănuşul”

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

„Dar ţăranii, oare cum ar fi murind?”

Contele Lev Tolstoi

„Un om aprig (în sensul neîn-covoierii) a fost şi Petru Ursache. Altminteri, privirea lui albastră te dezarma”.

Adrian D. Rachieru

„A ieşit în veşnicie”. Sunt cuvintele părintelui Iustin Pârvu din lunga convorbire cu Adrian Alui Gheorghe. Mă sprijin cît pot pe zicerea arhimandritului. Nu, n-aş putea spune ca Nora Iuga (în „Suplimentul de cultură” iaşiot) că „nu mă interesează aici actualitatea, nici posteritatea, pentru că n-am s-o cunosc niciodată (…). Pe urmă vine moartea care netezeşte asfaltul. Nu mai iubesc decît mecanismul respiraţiei”.

„Acolo va ajunge, în asfalt”, izbucneşte Remus Valeriu Giorgioni, pastorul neoprotestant. Mie mi-e milă de omul a-religios ca de un nevăzător. Trebuie să cred şi cred că închiderea sicriului a fost o deschidere. Petru a scris despre „geografia lui dincolo” în Cazul Mărie; celălalt tărîm este „în atingere directă cu cel de dincoace”, le-a văzut interdependenţa, alcătuind o singură unitate cosmică”.

Mă bizui pe ideea dragă lui că nu există o linie de demarcaţie între dincolo şi dincoace. La fel ca între bine/ rău ori da/ nu, „este cînd o prăpastie, cînd un singur pas”.

Urăsc sintagma asta: încetare din viaţă. Omului simplu de la ţară tradiţia îi dă asigurări că lumea de dincolo e perfect reală (şi Raiul, şi Iadul), că dincoacele a fost zidit de Dumnezeu; că sunt spirite şi benefice, şi malefice.

„Răul poate veni şi de la Dumnezeu, dar, pentru că te învaţă ceva, nu-i rău de tot”, mi-a spus Bătrînu.

„Ţărănuşul” meu este în altă grădină, de sus; credinţa într-o altă lume dreaptă şi împăcată l-a ajutat, cum mă ajută şi pe mine acum.

*Cum se vede din susul tău, cum mă vezi din

susul tău, Petru? Întreb şi simt că o lumină lină îmi atinge obrazul. Întorc pagina (am mai spus-o: mă blochează hîrtia albă faţă-verso; scriu pe hîrtie folosită pe-o parte) şi găsesc o idee a lui. O dezvolt… E ca şi cum Petru, cu propria-i mînă, ar face retuşurile necesare pe foaia mea. „Ţăranul nu-şi taie rădăcina, transcendentul. Simte prezenţa divinităţii”.

*„La ieşirea în veşnicie” Dumnezeu îl ia pe

omul bun „în oştirea lui”, spune tot Mărturisitorul Părinte Iustin. Sunt sigură că l-a luat acolo. Şi asta pentru că Petru Ursache a apărat etnia, valorile ei, împotriva atîtor nemernici, netrebnici, neisprăviţi. Fără contraforţii tradiţiei nu se poate rezista. Nu i-am spus la timp cît îl stimez pentru ce şi cum a scris. O fac acum.

*Modest ca Anonimul lui, Petru: „Trebuie să

ai dubii în ce te priveşte. Uită-te la cei care n-au. Nu-i nimic de capul lor”. I-a displăcut să se autopromoveze: „Fii atentă, Magda: a avea succes social nu înseamnă că ai şi valoare, calitate. La fel e şi cu insuccesul. Te împing ei la margine, dar dacă…”

Un workahoolic Bătrînu meu. Lipsit de ştiinţa autopromovării. Mi-a scris în acel august 2013 Valentin Ajder, editorul:

„…Încă nu pot realiza trecerea… poate pentru că ne vedeam relativ rar şi ştiam tot timpul că e acolo, la Iaşi sau la Sinaia, mereu cu cîte o carte de scris, de terminat, de revăzut pentru tipar…”

Petru a avut capacitatea de-a transforma piedicile carierei în cărţi solide. L-au împins constant spre margine, dar „ţărănuşul” din el l-a apărat. Nu l-am simţit destrămat” sufleteşte de eşecuri. Nemeritata marginalizare nu l-a doborît. Nu i s-a oferit un curs după pensionare; fără plată, cum a condus şi ultimele doctorate. A rămas jefuit de nimicarniţe.

Şi-n sens literal, şi-n sens figurat, pe treptele Universităţii tronează doi lei. Cînd democraţia înseamnă interese personale, e de rău, nu de bine. Selecţia valorilor în Facultate? Ba contraselecţia. Sunt profesionistă a eşecului profesional, ştiu ce spun. Ştie şi Eugenia Ţarălungă: „Crestele se văd de pe creste, aşa că oamenii mici şi meschini, care sunt peste tot, nu

53

apostrof

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

aveau cum să admire/ accepte/ preţuiască anvergura Profesorului Petru Ursache”.

*„Calcă în străchini Ursache”; „Îşi bagă

beţe-n roate Ursache”; „Refuză sarcinile Ursache”. Au fost verdictele lui Al. Andriescu, decanul; iar Ţucu, recunosc, l-a citit bine: abilităţi conjuncturale la Petru Ursache? Relaţii, sfori, pile? Ar fi putut decupa altfel din folk-lore sentinţa „omul este om şi numai om”? „Omul reprezintă o realitate în sine, perfect autonomă”, zice el în Cazul Mărie. Da, Petru e modelul meu de atitudine: a ştiut să rămînă izolat între cărţile lui. I-a dispreţuit pe cei fără saţ la onoruri nemeritate: „Geniul absolvă orice mîrşăvie, Magda? Da de unde atîtea genii? Care-s geniile?” Ei, la noi la Ieş, îi răspundeam, dacă nu eşti atent calci un geniu pe bătătură la fiece pas.

Îi respect intransigenţa morală, pe care de cîteva ori i-am şi reproşat-o: Tu de ce nu te descurci? Uită-te la ăştia cum îşi protejează nevestele. Ţucu pe Ţuca… Ca şi cum n-aş fi ştiut de la tatăl meu: „Qui dit A doit dire B”.

Petru mă apela cu „figură” cînd era un picuţ iritat de reproşul privind descurcatul. Pe urmă se corija: „Figurină de porţelan ce eşti”. Îi părea rău să mă supere.

N-a putut să se descurce, egal să se adapteze, să se alinieze, să cedeze. Acum trăieşte cu capul în stele Bătrînu meu, cum a trăit şi aici, jos. Mă uit la poza lui, cu ochii nefiresc de albaştri îndreptaţi foarte sus. „Ţărănuşul” a crezut în bine şi bun, cum l-au învăţat popa şi învăţătorul satului. S-a născut ţăran. A fost dispreţuit de elevii bogaţi ai Liceului Naţional. Pe urmă a venit „echitatea” socialistă. „Ţăranul e incompatibil cu ideologia comunistă”. A avut de ales: notorietate sau integritate; curs principal sau curs opţional.

Scîrba de compromis politic era tot mai vizibilă, ceea ce n-a scăpat brigăzii Bumbeşti-Livezeni, aflată la conducerea facultăţii. Cei trei A – Arvinte-Adăscăliţei-Andriescu – înarmaţi cu secera şi ciocanul Plenarelor şi Congreselor, i-au stopat paşii fireşti în carieră. N-a avut parte în lumea asta de ce şi-a dorit: o bursă, un lectorat. Nu studiile au contat, ci notele informative, pactul cu Securitatea. „Consimţi?” Ei, uite că n-a consimţit. Nu s-a supus sloganului „necesitatea înţeleasă”. Libertatea de gîndire ţi-o iei, nu aştepţi să ţi se dea, prins în ham. N-a stat cu frica Securităţii în oase, şi-a permis să rămînă singur cu cărţile. Om cum-se-cade Bătrînu meu.

Conjunctura politică n-a fost o scuză pentru compromis. A ocolit din răsputeri concesiile, complicaţiile, iar preţul împotrivirii l-a plătit cu vîrf şi îndesat. A văzut lumea largă doar prin cărţi. A călătorit, de cînd a învăţat să citească, doar în jurul bibliotecii: 75 de ani, cîte mii de pagini?

Petru Ursache n-a avut decît avere documentară. Chiverniseală? Nimic mai străin Bătrînului meu. Putea să-şi asigure o existenţă confortabilă dînd meditaţii, cerînd „cotizaţii” de la profesorii care dădeau gradul unu. N-a făcut-o. Cred că bumbesc-livezenii ne şi dispreţuiau pe sărăntocii de noi: multă vreme n-am avut decît o singură leafă. Banii erau puţini, dar ne ajungeau cumva. „Cum trăiţi voi dintr-un singur salariu?” ne-a întrebat M.R. Iacoban. Aşa. În apartamentul strîmt de la şase încăpeau toate cărţile pe care ni le doream.

*Petru n-a dat c ins tea pe ruş ine:

angajamentul cu Securitatea. Nu s-a învoit, n-a plecat din ţară. În repetate rînduri, Ministerul aproba lectoratul. Zicea da şi Secu ba. Fostul rector Mihai Todosia, între două trimiteri la J.K. Galbraith, ne-a spus că Arvinte a raportat „sus” că Petru Ursache ar pleca şi nu s-ar mai întoarce. Todosia greşea: nu numai Arvinte raporta asta, ci mulţi informatori din Universecuritate, cum îi spune, cu iubiură, Luca Piţu. Vorba cuiva (prozatorul Constantin Mateescu): „şoptitori găseşti fără să cauţi”. Din cauza lor a rămas Petru fără contract cu centre universitare de peste graniţă, „pentru deschidere şi aprofundare”, cum mărturisea într-un interviu. Dar de plecat definitiv, n-ar fi plecat. Era dependent de ţară şi de cultura ei.

N-a obţinut bursele cerute, în Suedia, în Elveţia, în Danemarca… Dinadins, s-a înscris pentru un lectorat în Coreea de Nord. Respins. Plecau informatorii de pe lista Ghiţulică (prim secretara de Iaşi), persoanele de sprijin devoalate în „România liberă”, de la A la Zugun. Predau limba română în Hexagon bîlbîiţi ca lingvistul Dimitriu (se întorsese cu un tic verbal: „Mais non, mais non!”); sîsîiţi ca Tinca Ţăranu, la Sorbona şi tot acolo, cealaltă Ecaterină, cu peruca ei mişcătoare, alunecînd, Alexandrescu.

„Se preferă profii de fonaţie în defect de fonaţie”, făcea Petru haz de nehaz.

Da, rana deschisă, nevindecată au fost lectoratele respinse de Securitatea din cauza informatorilor. Neîmplinirea unui destin din cauza turnătorului Nicu Creţu. Petru nu s-a lăsat momit de Secu, dar cît şi-a dorit un lectorat în Franţa. Condiţia

54

apostrof

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

tragică a celui care predă un curs despre linie şi culoare, dar n-a intrat în Louvre. Şi cît a vrut să colinde marile muzee. Le-a visat toată viaţa, dar nu le-a văzut.

Nădejdi pierdute. Una dintre ele, lectoratul din '73, la Chicago, deşi fusese aprobat de Niculescu-Mizil însuşi. S-a întîmplat aşa: Petru Ursache scrisese o prezentare a două volume de documente lingvistico-dialectale, ediţia Const. Otobîcu. N-a avut habar că era secretarul lui Mizil, ministrul învăţămîntului. Filologul Otobîcu a vrut să-i mulţumească şi el: dosarul lui Petru Ursache pentru Chicago a fost împins spre ştampila lui Mizil. Numai că a intervenit Vasile Adăscăliţei. Şi ce forţă avea! Mihai Caraman îi era cumnat, fratele nevestei. Acest Caraman a fost şi primul şef SIE după '89, instalat de FSN-ul condus de Iliescu-Roman-Brucan. La sugestia lui Adăscăliţei, Arvinte 1-a avertizat pe rectorul Todosia că familia lui Ursache e instabilă, că va fugi peste Ocean. Ne-a spus, după ieşirea din rectorat, chiar Todo, cum îi spuneam noi. După ce erau „rotate”, cadrele PCR deveau „populare”, ca să zic aşa. Şi ce frică îi era lui Todosia de Arvinte! Cum a reacţionat Bătrînu meu? Vorbind, cu voluptatea satirei în seria lui Etno, de „prostul satului, de tip Arvinte”. Votînd contra lui (noi doi, într-un amfiteatru plin de supuşi) contra realegerii ca prorector.

Cum să nu-l irite pe Arvinte gestul nostru? Şi pentru că era mai greu de scos Petru de pe statul de funcţiuni (îl apărau cursurile, cărţile pe care Arvinte nu le avea, deşi s-a vrut academician), m-a eliminat pe mine, din Universitate şi din Institutul „Philippide”, de trei ori în doi ani. Las' că şi eu eram pornită spre dispute cu şefii. Sturm und Drang, furtună şi asalt, mă rîdea esteticianul P.U.

*Lasă, Petrucu, noi ne simţim bine şi în Podu

Roş, lasă Italia, acolo merge Titi Irimia, translatorul primei secretare Giţulică. Lasă P., mergem la Broşteni, nu la Capri, lasă P., noi ne simţim bine şi-n gară la Paşcani.

Aşa şi era. Călătoream pe n.v. – pe nevăzute, cum citesc orbii în Braille, prinşi în iluzii, ca rufele-n cîrlige, că vom pleca data viitoare la Montpellier, la Viena, oho, la Lima...

La Sorbona a plecat, pe dosarul lui Petru, Grigore Ţugui, secretar O.B./PCR; la Berlin, în '76, nu mai ştiu ce altă persoană de sprijin. La un moment dat, un colonel, Nica şi nu mai ştiu cum, i-a cerut lui Petru să cadă la învoială. „Ştiu că n-aveţi bani, vă

plătim noi drumul dacă...” Bătrinul n-a cedat, n-a plecat nici în RDG.

După eşecul Chicago, a urmat aprobarea catedrei pentru Seatle. A plecat Nicu Creţu. Petru s-a opus atunci, a mers în audienţă la Minister. I s-a promis că se rezolvă. Nu s-a rezolvat. Creţu a plecat la Seatle pe baza unui dosar aprobat pentru Petru Ursache de toate forurile, chiar şi de Secu. Spune într-un interviu Petru că acest Creţu „n-a dat nici un pas înapoi din hotărîrea lui ticăloasă”. I s-a substituit frumuşel celui în drept. L-a furat. I se cuvenea postul? Nu. „N-avea nici doctorat atunci, nici vreo lucrare mai de Doamne-ajută, cum nu are nici azi”. „Publicarisind”, vorba lui Golescu, orice, prin „Convorbiri literare”, cred că din milă/ pilă/ silă. A ieşit la pensie conferenţiar, nefiind în stare să scrie şi să publice cele trei cărţi necesare poziţiei de profesor. Spre ruşinea Almei Mater, a fost şef de catedră la Literatura română, în pervers-primitiva tranziţie.

Să dea acest Creţu un pas înapoi după ce a fost descoperit ca informator („Opinia studenţească” îl poreclise „Mazilu”)? Nu, el intoxică în continuare cu tupeu. Deşi nu-i profesor (cu minusculă), e doar fost conferenţiar, semnează Profesor, cu majusculă. „Ziarul de Iaşi” nu-i informat despre informator, dacă-l publică?

Mă întrebam, scriind despre romanul Urma (Cartea Românească, 2013) de Adrian Alui Gheorghe, dacă informatorii s-au căit pentru că, prin turnătoriile lor, schimbaseră cariera colegului. Nu, dacă îmi vine în minte comportamentul lui Creţu. Apare, cu insolenţă crescută, mai ales unde n-ar trebui să se arate. Nu-i scapă nici o întrunire a breslei, unde intră în incontinenţă verbală. Tupeul a încercat să i-l taxeze Cezar Ivănescu, enervat că acest Creţu falimentase editura Junimea, ca director. L-a pizduit (verbul lui Cezar) în plen. Degeaba.

Cu aroganţa care dă pe dinafară, cu orgoliul lui fără acoperire, Creţu i-a spus lui Petru Ursache, la o comemorare postumă a lui Gh. Buzatu, după ce i-au curs destule bale peste istoric: „Să-ţi dau eu o lecţie academică”. Nu i-a mers. Replica a venit dură. „Gunoi”.

Căinţă la turnătorii din MAI „Cuza”? La uneltele sistemului represiv? La javre? Informatorul, ca şi călăul, îl urăşte pe cel turnat/ torturat. Diferenţa specifică informator-torţionar? Informatorul urmăreşte şi toarnă; securistul urmăreşte, bate, ucide. Amîndoi schimbă destine. Şi noi ce facem? Îi „re-umanizăm” pe „fraţii” Alexandru cînd se căiesc? Nu

55

apostrof

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

cred în căinţa lor şi nu mă rog pentru „fraţii” Alexandru.

*N-am bănuit, în acel sfîrşit de decembrie şi de

ceauşism, că presiunea Securităţii, devastatoare, nu s-a încheiat. Că vor avea şi mai multă putere informatorii Secu şi fiii lor.

„Fiii de securişti trec din bursă-n bursă”, mi-a spus, mîhnit, Petru.

Indiferenţa la imoralitate a rămas aceeaşi: cei mai maculaţi s-au ales în posturi de conducere, de la şefi de catedre în sus.

Petru a sperat în bursa Fullbright, dar alţii au fost consumatorii. A făcut acte pentru un lectorat în Franţa, dar i s-a spus că-i prea bătrîn, că-i rîndul tinerilor. A plecat Leonte Liviu, activ PCR, avînd ani mai mulţi decît el.

*Citesc în Mintea de dincolo de Dumitru

Constantin Dulcan (Eikon, 2013): „Lumea de dincolo este mult mai aproape decît Parisul”.

*Petru a înţeles că lupta e imposibil de cîştigat,

că marginalizarea s-a reînnoit. Cînd a auzit că imensa impostoare pe nume Noemi Bomher (autoare cu carnet USR pentru cărţi copy & paste) va preda etnologie în Slovacia, i-a fost destul.

Da. A plecat într-o călătorie ceva mai lungă, ceva mai îndepărtată decît cele ale informatorilor Secu.

*Mă apără de dorul-dor doar munca la editarea

cărţilor lui. Poate că posteritatea îl va pune în lumină. Altfel.

O întrebare a lui Pivot, adresată nu-mi mai aduc aminte cui:

– Dacă Dumnezeu există, ce-aţi vrea să vă spună după moarte?

– Ai hîrtie şi pix. Poţi citi şi scrie cît vrei.*

Scrisul a fost pentru Bătrînu meu tot: pe marginea patului de spital, era plin de planuri fabuloase, care ne implicau pe amîndoi. Întîi: Antologia de poezie creştină, ediţia a treia. Cum lectura mea e din ce în ce mai spiritualizată (l-am găsit pe Dumnezeu în plecarea Dalbului de pribeag în viaţa cealaltă), o să încerc să le duc pe toate la bun sfîrşit. Ştiu că îi ajut de aici Spiritul pentru ce fac pentru cărţile lui.

Da, scrisul a fost pentru el tot. Nu medalia, nu premiul academic, nu indemnizaţia de merit. Şi-a ignorat vîrsta (şi moartea), dar şi-a văzut de proiectele

lui pînă la capăt. Am mai spus-o: şi pentru mine a avea parte de morte douce înseamnă să poţi lucra pînă aproape de capăt, ca Şerban Cioculescu. N-a cunoscut Petru ceea ce Noica numea „viaţa de amoebă”.

*Cum i-au răsplătit cuţitarii şi pistolarii

Facultăţii de Litere anii de lucru la sînge şi la sudoare? Ia-ţi boarfele şi mişcă afară! În anii '50, formula era un pic diferită: Ia-ţi boarfele şi mişcă după gratii! aşa cum istoriseşte Oana Orlea. Mă întreb, însă, de ce i-or fi dat ordinul de evacuare în 6 (şase) exemplare. N-aveau cum toca hîrtie? N-aveau ce face oare cu hîrtia de scris?

*Scrisul a şi fost călcîiul lui vulnerabil. L-a

măcinat evacuarea din birouaşul de la etaj, unde grijea de trandafirul japonez? Spunea că-i harnic, că-i face flori multe, mereu, în toate anotimpurile. E ca tine, Petrucu, harnic.

De atunci, de cînd şi-a părăsit trandafirul, i-a rămas o tristeţe în ochi. Îl surprindeam, cînd urcam Copoul, uitîndu-se în sus, spre fereastra cabinetului, unde murea poate fără apă floarea. Tristeţea despărţirii. Micul Prinţ despărţit de floarea lui.

*„Sper ca acest început de primăvară să vă

găsească într-o deplină împăcare”, mi-a scris în 10 martie, de la Tîrgu Jiu, Doru Strâmbulescu, redactor-şef al revistei „Confesiuni”.

Împăcarea a venit în 5 martie, cînd am primit cartea lui Luca Piţu, Explorări orto-teo-logo-falocentrifuge în cîteva subiecte niţeluş rebarbative (Opera Magna, 2014), dedicată şi profesorilor Petru Caraman şi Petru Ursache: „In honoremAlexandri Musinae & Georgii Craciuni commilitonumobstinatorum vel litteratorum audacium Civitatis Brasoviensis ac ValachiaeUltramodernae, sed in primis hoc dicatur opus recordantiaePetri Caraman et Petri Ursachi professorum civiumqueexcellentiumFori Iassyorum Dulcissimi,qui, sicut legati ineffabilis spiritus Europae Orientalisad exsecrandam turbamBolchevicorum foetulentemmultos adiuverunt homines bonae noluntatis.”

Martie, 2014

56

in memoriam

VasileDIACON

Ilie Dan, „drumețul înzăpezit”,

dincolo de ceruri

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

„Mereu găsi-vom rostuireÎn Credință, Iertare şi Iubire!...”

(Ilie Dan, Treime)

În doar două luni din capul anului 2014, lumea spirituală ieșeană a pierdut trei mari nume, filologi de marcă și redutabili oameni de cultură, văduvind iremediabil lumea literelor: Gavril Istrate, ardelean din ținutul grăniceresc al Năsăudului, Alexandru Andriescu, moldovean din poalele Pașcanilor, și bucovineanul Ilie Dan, care a plecat în seara zilei de 23 martie să-l întâlnească pe ilustrul său dascăl, celălalt mare bucovinean, pe Ștefan Cuciureanu, undeva dincolo de ceruri, pe unde va fi hălăduind acesta.

Născut la 11 septembrie 1938 în Pârteștii de Jos, județul Suceava, Ilie Dan, după absolvirea școlii primare, și a celei medii de băieți (azi, Colegiul Ștefan cel Mare) din Suceava, și-a asigurat existența lucrând ca inspector statistic (el, care fusese corigent la matematică!) la Sfatul Popular Raional Gura Humorului. În târgul dintre obcini, în timpul liber, a citit cu statornicie, în biblioteca orășenească, primind, în urma unui concurs, diploma și insigna de „Prieten al cărții”, fapt ce l-a orientat definitiv către filologie și, ca urmare, a finalizat studiile universitare la Iași, în 1961, ca șef de promoție. � Student fiind, Ilie Dan s-a manifestat cu vrednicie la activitatea cercurilor ştiinţifice studenţeşti (pe cel de Lingvistică l-a şi condus). În 1960, la Cluj, la sesiunea pe ţară a cercurilor ştiinţifice studenţeşti, a obţinut premiul I, cu o lucrare referitoare la revistele literare ieşene din perioada interbelică; la cenaclul literar al facultăţii, vizitat cu o ocazie de regretatul Petru Comarnescu, care a şi notat în jurnalul său: „Apoi au citit (…) Ilie Dan, acesta din urmă nu versuri, ci proză despre foametea din Bucovina, din 1938. Prozatorul are talent... Ilie Dan mi-a pus întrebări mai interesante, înainte”. Modest, desigur, a început activitatea ştiinţifică orientată în două direcţii care valorificau pregătirea sa filologică: istorie literară şi lingvistică.

A avut şansa de a se forma sub „bagheta” unor profesori de excepţie ca statut moral şi intelectual: N.I. Popa (fratele scriitorului Victor Ion Popa), Al. Dima,

Al. Zacordoneţ, Al. Husar, Şt. Cuciureanu, Th. Simenschy, D. Gafiţanu, G. Istrate şi Const. Ciopraga. Cu ultimii doi avea să colaboreze mai târziu la editarea operelor lui Sextil Puşcariu şi Mihai Codreanu.

După absolvirea facultăţii a fost numit asistent, la 17 septembrie 1961, la Catedra de limba română a Universității ieșene, parcurgând întreaga ierarhie didactică, fiind numit, prin concurs, profesor titular în 1993. A ţinut seminarii şi cursuri la Facultatea de Filologie şi la cea de Teologie ortodoxă.

În ultimi trei ani de activitate a predat un curs de Onomastică românească, dar disciplina pe care a slujit-o cu pricepere şi pasiune a rămas, pentru întreaga carieră, Istoria limbii române (Gramatica istorică). A predat şi alte discipline, între care: Lingvistică generală, Lingvistică romanică, Dialectologie, Psiholingvistică, şi Biblioteconomie, ultimele două fiind cursuri facultative, la care se înscriau studenţi şi de la alte secţii sau facultăţi.

Ca profesor, a participat la congrese internaţionale (Bucureşti, Avignon, Aix-en-Provence, Marsilia, Loches, Nisa), la colocvii şi sesiuni ştiinţifice organizate în diferite centre culturale din țară.

Între 1975-1978, Ilie Dan a funcţionat ca lector de limba română la Universitatea „Provence” din Aix-en-Provence (Franţa). Pentru studenţii francezi a predat trei ani de studiu cu următoarea structură: Iniţiere (anul I), Nivelul II (anul II) şi Curs de literatură şi civilizaţie românească (anul III). Cursurile au fost frecventate de studenţi de la toate facultăţile. Dacă a început activitatea cu opt studenţi, la terminarea stagiului, în cei trei ani de studiu, erau înscrişi 312 cursanţi, fiind lectoratul român (dintre cele existente atunci) cu cei mai mulţi audienţi.

Datorită activităţii sale susţinute, a fost numit în Comisia pentru laboratoare a Universităţii „Provence” şi membru în comitetul de redacţie al revistei facultăţii Cahiers d'études romanes (singurul lector străin), în care, de altfel, a publicat (chiar şi după întoarcerea în ţară) mai multe studii şi recenzii, legate de limba şi literatura română.

Ca lector de limba română în Aix-en-Provence, el s-a remarcat și ca mesager al culturii române, organizând (cu materiale proprii aduse din ţară, inclusiv prosoapele ţesute de mama sa pentru înmormântare!) două expoziţii: Cunoaşteţi România? şi Itinerar turistic în România, seri de poezie românească, audiţii muzicale şi conferinţe (Mănăstirile din Nordul Moldovei, Eminescu, Brâncuşi, Marin Preda) şi a publicat articole în ziarele Le Soir (Paris), Le Provençal şi Le Meridional (Marsilia).

În timpul sejurului său, profesorul a reuşit să obţină burse pentru 30 de studenţi francezi, care au participat la cursurile de vară de la Braşov şi Sinaia. Cu ocazia Centenarului Independenţei României, Ilie Dan

57

in memoriam

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

a organizat (9-10 decembrie 1977), la Aix-en-Provence şi Marsilia un colocviu franco-român, la care, pe lângă personalităţi franceze din domerniu, au participat şi profesori români, între care academicienii Dan Berindei şi Gheorghe Platon. Evenimentul, ca şi alte activităţi organizate de „la section de roumain”, a fost consemnat în presa din mai multe oraşe provensale.

În ultimii doi ani de activitate, lectorul român a făcut parte din comitetul executiv al Centre universitaire de la Romania (cu sediul la Malaga, Spania), care organiza profesorii, cercetătorii şi studenţii pentru studierea limbilor şi literaturilor romanice.

Ilie Dan a obţinut titlul de doctor în filologie la 8 iulie 1976, în cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi cu teza Toponimia Văii Soloneţului (tipărită în 1980 cu titlul Toponimie şi continuitate în Moldova de Nord), având ca îndrumător pe profesorul Gavril Istrate.

El a predat mai multe discipline timp de câţiva ani şi la universităţi particulare din Iaşi: „Dimitrie Cantemir”, „Mihai Eminescu” şi „Mihail Kogălni-ceanu”.

Pe lângă activitatea didac-tică şi cea ştiinţifică, profesorul ieşean a desfăşurat şi o variată activitate culturală, concretizată în conferinţe, expuneri şi prezentări de cărţi în unele oraşe din Moldova, la case memoriale şi la salonul internaţional de carte de la Iaşi.

Timp de peste 35 de ani, a colaborat statornic la Radio Iaşi în cadrul unor emisiuni ca Grai şi suflet românesc şi Zăbavă printre oameni şi cărţi. A avut şi două emisiuni speciale: Iaşul amintirilor şi Povestea unui nume (până în februarie 2008).

Ilie Dan a fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Societăţii Scriitorilor Bucovineni şi al Societăţii Române de Lingvistică Romanică (al cărei premiu l-a primit în 1975). A fost preşedinte de onoare al Fundaţiei Culturale I.I. Mironescu (Neamţ) şi cetăţean de onoare al comunelor: Pârteştii de Jos (Suceava) şi Tazlău (Neamţ). � Mare iubitor al lecturii, Ilie Dan a rămas pentru toată viața un om al cărţilor. A publicat peste 40 de volume (dintre care unul în colaborare cu Anca Simireanu). În reviste de specialitate din ţară şi din străinătate (Franţa, Italia, Polonia şi Republica Moldova), el a semnat un număr impresinant de studii, articole, recenzii. De asemenea, a îngrijit un număr

mare ediţii critice din diferiţi autori români (I.I. Mironescu, M. Codreanu, Octav Botez, I. Creangă, Sadoveanu etc.). A tradus şi două volume din limba franceză: Tartarin din Tarascon de Daudet şi Societatea rafinată de Muchembled. Acestora li se adaugă prefeţele pe care le-a scris la volumele unor autori cunoscuţi.

Activitatea ştiinţifică şi publicistică a profesorului Ilie Dan a avut ca obiect de studiu, indiferent de tematica abordată, limba şi literatura

naţională în originalitatea şi evoluţia lor din punct de vedere temporal şi spaţial. Ea s-a orientat în trei direcţii principale: a) l ingvistică şi filologie; b) onomastică românească. O altă coordonată a contribuţiei sale în acest domeniu o reprezintă critica şi istoria literară, în legătură cu care se află, începând cu volumul de debut – Contribuţii (1978), urmat de altele zece, apărute până în septembrie 2008.

Lucrările de lingvistică se referă, în mod deosebit, la aspecte din istoria limbii române, fie cu caracter general (originea şi evoluţia limbii române, teritoriul de formare, locul ei între limbile romanice, lexicul latinesc al limbii române etc.), fie la unele particulare (vocativul românesc, postpunerea articolului, termeni creştini de origine latină), unele studii din

această ultimă categorie fiind publicate în Franţa şi Polonia. Din acest punct de vedere, lăsând de o parte studiile şi articolele de ascest gen, merită menţionate volumele: Contribuţii la istoria limbii române(1983); Altfel de martori (2002), cu valorificarea operei lui Sextil Puşcariu, A. Philippide şi Theofil Seminschy; Probleme de filologie română (2003) şi primele două părţi din Contribuţii la filologia şi onomastica românească (2008).

O menţiune aparte merită şi volumul Lingvistică şi filologie (2008) dedicat părinţilor săi. Îndeosebi, în prima parte din volumul publicat în 2003 sunt dosebit de valoroase studiile: Româna – limbă romanică; Continuitatea populaţiei daco-romane în Dacia; Teritoriul de formare a limbii române; Individualitatea limbii române; Le lexique latin du roumain (Aspects particuliers). Ne permitem să cităm din ultima pagină a cărţii: „Limba română a rămas şi ne-a statornicit, prin cuvinte, în spaţiul de la Dunăre, Mare şi Carpaţi.

Ea ne-a dat conştiinţa romanităţii,

58

in memoriam

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

determinarea unui popor care a năzuit statornic spre pace şi libertate, semnificativ unităţii etnice, fiind limba ţinuturilor româneşti şi instrumentul cultural al naţiunii române.

Comoară şi lumină în timp, devenire istorică şi înălţare sufletească, limba noastră e monumentul măreţ al timpului românesc”.

Şi în volumul Lingvistică şi filologie întâlnim o tratare judicioasă şi pertinentă a unor aspecte din istoria limbii noastre, precum în studiile: Unele aspecte ale articolului românesc, A proposito de la posposicion del articulo rumano, Termeni creşteni de origine latină în limba română ș.a.

În Contribuţii la filologia şi onomastica românească pune în valoare, din perspectivă modernă, opera unor mari lingvişti şi filologi români, precum Timotei Cipariu, B. P. Hasdeu, Alexandru Lambrior, Alexandru Philippide, Ioan Bianu şi Sextil Puşcariu, numit, à juste titre, „un savant european”. O notă aparte reprezintă studiul Dimitrie Onciul şi ortografia românească, Ilie Dan fiind singurul cercetător care a semnalat şi comentat Îndreptarul apărut la Viena în 1883, datorat celebrului istoric (născut la Straja, în Bucovina).

Activitatea filologică a lui Ilie Dan include şi o componentă specială, el devenind, între 1968-2008, unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi editori din ţară. În acest domeniu, el a urmărit constant publicarea, în ediţii critice, a scriitorilor din Moldova, unii dintre ei pe nedrept uitaţi sau valorizaţi incomplet sau chiar nedrept, fiind, cum a mărturisit-o public de mai multe ori, un „arheolog” literar.

Pe de altă parte, profesorul ieşean a avut în vedere pe scriitorii consideraţi – după opinia lui Şerban Cioculescu – „de raftul al doilea”. Colaborând, timp de patru decenii, cu edituri din Bucureşti, Iaşi şi Timişoara, filologul a pus la dispoziţia cititorilor opera autorilor studiaţi în colecţii de prestigiu ca: „Scriitorii români”, „Restitutio”, „Biblioteca pentru toţi”, „Litere” ş.a. Au fost îngrijite (ediţie, prefaţă, apărat critic, note, glosar) operele lui I.I. Mironescu, Nicolae Gane, Al. O. Teodoreanu, C. Hogaş, Mihai Codreanu, G. Topîrceanu, Al. Cazaban, Octav Botez, Delavrancea, D.D. Pătrăşcanu.

O menţiune particulară merită ediţiile datorate lui Ilie Dan, de mare utilitate pentru cercetători, studenţi, profesori şi elevi, precum: Studii despre Ion Creangă (1973), Studii despre opera lui Sadoveanu (1977), Destinul unui clasic: Ion Creangă (1989), ca şi cele două ediţii (apreciate în ţară şi în străinătate) din opera creatorului şcolii lingvistice de la Cluj – Sextil Puşcariu: Cercetări şi studii şi Limba Română, vol. I.

Preocuparea constantă a lui Ilie Dan, ca lingvist, rămâne, fără îndoială, onomastica românească ca studiu al numelor proprii: de locuri şi de persoane; el

este considerat unul din specialiştii români din acest domeniu, lucrările sale fiind deosebit de apreciate .

Cu privire la acest spaţiu de cercetare, în afară de teza de doctorat – Toponimie şi continuitate în Moldova de Nord (1980), Ilie Dan a mai publicat şi următoarele volume: Numele de locuri în limba română (2002), Studii de onomastică (2006), Nume proprii româneşti (2006) şi Contribuţii la filologia şi onomastica românească (2008). El este şi autorul Cursului de toponimie românească, multiplicat la Bacău, în 1995.

În toate contribuţiile sale în acest domeniu, Ilie Dan a urmat cu consecvenţă două direcţii: una se referă la chestiuni cu caracter general, fundamentale în cercetările de onomastică, precum raportul dintre apelative şi toponime, toponimie şi istorie, raportul nume proprii-nume comune, relaţia dintre numele de loc şi numele de persoană, implicaţiile istorice în studiul toponimiei româneşti, analiza lingvistică în toponimie. Toate acestea au implicat o abordare interdisciplinară pe baza unor criterii de lingvistică generală, dar şi invocarea unui material toponimic din limba română şi din alte limbi europene; o altă orientare are în vedere cercetări parţiale, strict limitate, aşa cum o întâlnim în amplele studii intitulate Sufixele în toponimia românească, Formarea numelor de familie româneşti, Observaţii asupra toponimiei Văii Soloneţului, Numele proprii în opera lui Creangă.

Un al doilea segment important din activitatea sa ştiinţifică l-a constituit istoria literară. De fapt, cercetarea literaturii române (autori, cărţi, reviste, conexiuni culturale), mai ales din ultimele două secole, a prezentat o preocupare constantă şi o pasiune nedezminţită începând cu debutul publicistic („Zorii noi”, Suceava, 2 decembrie 1961) şi cu cel în volum (Contribuţii, Bucureşti, 1978). Cercetările sale s-au concretizat nu numai în cărţi, ci şi în studii, articole, recenzii şi prefeţe, unele contribuţii fiind publicate în franceză în Franţa, iar altele în română în Italia (Noi Tracii). Ilie Dan a publicat următoarele volume de istorie şi critică literară: Contribuţii (1978), Confluenţe (1980), I.I. Mironescu (1982), Anton Pann (1989), Paşii memoriei (2001), Altfel de martori (2002), Popas printre oameni şi cărţi (2004), Nasc şi la Moldova oameni (2006), Retrospectivă şi perspectivă (2007), dar şi unul de publicistică, în care literatura română şi cea universală ocupă un loc preponderent, intitulat La mijloc şi pe margine, aflat sub tipar. În scopul realizării unui instrument auxiliar în predarea literaturii universale, împreună cu Anca Simireanu, a publicat şi un Mic dicţionar de literatură universală (2003).

Şi în această componentă a activităţii sale ştiinţifice şi literare, profesorul Ilie Dan a urmat două direcţii convergente, care se interferează atât în ceea ce priveşte autorii studiaţi, cât şi metoda de analiză a

59

in memoriam

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

istoricului literar: pe de o parte, cercetarea şi reevaluarea operei marilor scriitori români (Eminescu, Creangă, Sadoveanu), iar pe de alta, o nouă interpretare a operei unor scriitori (în special moldoveni) „uitaţi” sau judecaţi prea sever, inconsecvent sau parţial chiar şi de către un „interpret” de talia lui G. Călinescu. (Gane, I.I. Mironescu, D.D. Pătrăşcanu, Al. O. Teodoreanu ş.a.). Cei mai mulţi dintre aceştia din urmă sunt cei pe care i-a editat, potrivit unor criterii ştiinţifice adecvate, însoţind opera lor de o prefaţă (studiu introductiv) şi comentarii (note). Din prima categorie (să zicem, a scriitorilor „mari”), merită menţionate studiile de sinteză intitulate: Eternitatea poeziei româneşti: Eminescu; Destinul unui clasic: Ion Creangă; Epopeea prozei: Mihail Sadoveanu (din volumul Nasc şi la Moldova oameni), dar şi Ştefan cel Mare, personaj literar, Memorialistica lui Gane, O filiaţie posibilă Sadoveanu-Labiş, Păcală, haz şi necaz (din volumul Retrospectivă şi perspectivă).

Din cea de a doua categorie de studii literare fac parte cele care au în vedere un aspect particular sau aduc date noi pe baza cercetărilor de arhivă şi a corespondenţei scriitorilor respectivi, ca şi a presei vremii, ca în cazurile: Virtuţile comicului: D.D. Pătrăşcanu, Un poet vesel-trist: George Topîrceanu (Nasc şi la Moldova oameni), Corespondenţă privitoare la prima monografie Creangă, Caragiale omagiat de Sadoveanu, Veronica Micle – legendă şi adevăr, „Fenomenul” Păstorel (Retrospectivă şi perspectivă).

Un aspect particular şi inedit din studiile de istorie literară ale lui Ilie Dan îl constituie traducerea şi interpretarea creaţiei unor autori români în spaţiul european, el evocând totdeauna cercetări sau necunoscute nu numai publicului larg interesat, ci chiar şi cercetătorilor din domeniul respectiv. Este cazul următoarelor contribuţii: Un studiu francez despre Eminescu (volumul Paşii memoriei), Traduceri din Eminescu, în Franţa şi Olanda; Nicolae Gane traducător din Dante; Poveştile lui Creangă „traduse” în franceză (din volumul Contribuţii la filologia şi onomastica românească – în secţiunea intitulată Traducere şi adaptare).

Cercetările de critică şi istorie literară ale lui Ilie Dan probează informaţie și erudiţie, structură şi analiză, claritate în expunere şi implicarea sa totală şi sinceră în „desluşirea” fenomenului cultural românesc.

În planul activităţii sale creative, Ilie Dan s-a manifestat ca un ca un liric ardent, original pe plan ideatic, dar şi din punct de vedere al stilisticii prozodice. Surpriza a fost cu atât mai mare cu cât colegii de liceu și de facultate ştiau că era considerat o speranţă a prozei româneşti din acea perioadă. Încă din liceu, Ilie Dan, a înfiinţat un cenaclu literar al

elevilor. Ba chiar, în februarie 1954, a participat, la Botoşani, la întâlnirea pe ţară a cenaclurilor literare, prilej cu care ocazie l-a cunoscut pe Nicolae Labiş. Cei care l-au descoperit l-au recomandat (împreună cu I. Paranici) pentru Şcoala de critică şi literatură „Mihai Eminescu” din Bucureşti. Dar n-a fost să fie! În timpul studiilor universitare, el a participat cu schiţe şi povestiri la activitatea cenaclului Facultăţii de Filologie, fiind remarcat cu prilejul unei vizite de criticul de artă Petru Comarnescu (fapt consemnat în Jurnalul acestuia publicat la Suceava în 2005 prin grija lui Nicolae Cârlan). După terminarea studiilor, Ilie Dan a publicat în „Ateneu” şi în ziare din Iaşi şi Suceava mai multe schiţe şi povestiri şi a început un roman (din care a scris doar primele două capitole) intitulat Ultima săptămână. Într-o vacanţă la Mănăstirea Humor (judeţul Suceava), a început un altul (scris la persoana întâi, cu titlul Insula interzisă) din care a aşternut pe hârtie doar primul capitol. Prozatorul începuse să fie uitat!

În schimb, sub zodia unei iubiri furtunoase, a început să „cioplească” versuri şi să zidească metafore, în consonanţă cu starea sa sufletească. Cu timpul au apărut unele poezii în „Cronica”, „Convorbiri literare”, „Ateneu”, „Dacia literară”, „Pagini bucovinene” şi „Bucovina literară”. În 1981, Editura „Eminescu” i-a tipărit primul volum de versuri, cu titlul Cumpăna gândului. Aceeaşi editură i-a publicat următorul volum – Semnul zăpezii (1984). Până în 2013, Ilie Dan a dăruit cititorilor câte un florilegiu din creaţia sa, într-un numar de 21 de volume, ultimul fiind o antologie – Drumețul înzăpezit, alcătuită de el însuși, pentru a marca cel de-al 75-lea an al existenței sale, titlu care trădează, indubitabil, o ascunsă premoniție.

În mai multe intervenţii publice, autorul acestor volume mărturisea că doi poeţi de marcă l-au influenţat de la început: Shakespeare (în Sonete, traduse magistral în română de Ion Frunzetti), în ceea ce priveşte dinamica ideilor şi fondul reflexiv al poeziei, şi Serghei Esenin, pentru aspectul metaforizant al creaţiei sale (şi ea, tradusă admirabil de ieşeanul George Lesnea).

Cercetate cu atenţie in nuce, înţelese în dimensiunea lor ideatică şi prozodică, versurile lui Ilie Dan se refuză unor modele sau influenţe detectabile, ca atmosferă, gând şi simţire, stil şi tip de versificaţie. El rămâne, constant, egal cu sine, chiar şi în structura poetică, refuzând poemele ample (cu excepţia primelor două volume), preferinţa sa orientându-se spre catrene şi distihuri. Poate că această opţiune a fost determinată, afectiv şi lingvistic, de cultura filologului, care începuse o nouă şi originală carte, Viaţa şi moartea cuvintelor. În mod deosebit, distihurile (care alcătuiesc, integral,

60

in memoriam

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

volumele Insula mirărilor şi Vitralii) presupun un mare efort spre concentrare şi esenţializare, ele fiind nişte veritabile definiţii lirice pe baza simbiozei dintre idee şi metaforă, amintind de haikuurile japonezilor. Unii comentatori au afirmat că, în momentul de faţă, Ilie Dan este, în privinţa distihurilor, unul dintre cei mai buni din România. De altfel, specia nu este prea cultivată în lirica românească actuală.

Esenţa şi originalitatea poeziei lui Ilie Dan a fost foarte bine remarcată în postfaţa la volumul Draperia de ceaţă, semnată de Adrian Dinu Rachieru, care considera că „în tot ce face, Ilie Dan rămâne un intratabil poet”.

Cu certitudine, poezia lui Ilie Dan e una lumminoasă (deşi există şi umbrele trecututlui sau spaima lui fugit ireparabile tempus), de o mare simplitate şi concentrare, dominată de mulţimea, semnificaţia şi noutatea metaforelor, care „inundă” poezia sa. Copilăria, satul natal, focul marilor trăiri, Iubirea – Minune, implacabila rostogolire a clipelor dictată de Cronos, precum şi teama faţă de „marea taină” – iată componentele care dau consistenţă şi inedit creaţiei poetice a cunoscutului (şi iubitului!) profesor şi filolog din Iaşi.

Aproape toate aceste coordonate ale artei poetice erau anunţate încă din primele două volume publicate, ale căror titluri (Cumpăna gândului şi Semnul zăpezii) „trădează” starea de spirit a poetului, felul său de a înţelege şi a judeca cele înconjurătoare: misterul naturii, nemoartea Iubirii şi Drumul spre dincolo, vegheat de ochiul lui Dumnezeu, într-un cuvânt, un modus vivendi al spunerii, prin cumul de gânduri şi sentimente, sincere, vulcanice, pe alocuri, jalonând, în plan poetic, un destin, răstignit pe crucea timpului. „Temele” sau „motivele” capătă o pecete stilistică originală, a unui „suflet haiduc şi copil” , din care nu lipsesc impulsuri meditative, explozii erotice, bogăţia imagistică, dar şi energia şi dramatismul trăirii autentice (fie şi retrospectivă!), cu tonalitatea „clavecinului bine temperat”. Astfel de aspecte relevante nu lipsesc din cronicile şi recenziile care au avut în vedere creaţia poetică, dominată de cuvinte cheie, precum zăpadă, lumină, amurg, gând, suflet, tristeţe, cântec-suflet.

O caracterizare evaluatoare, de substanţă şi expresivă, a poetului Ilie Dan, o datorăm lui Emilian Marcu, el însuşi poet de real talent şi comentator avizat al creaţiei literare contemporane: „Fără Ilie Dan cu siguranţă că Iaşul ar fi puţin mai stingher şi ar purta o rană în bandulieră, aşa cum o rană poartă obcinile bucovinene pe care distinsul intelectual Ilie Dan le-a sculptat în Vitraliile sale şi le spală de lună să-şi poată vedea cât mai clar copilăria”.

Din acest excurs bio-bibliografic, prin forţa

lucrurilor concis, dar la obiect şi analitic, sper ca cititorii să cunoască şi să aprecieze coordonatele vieţii şi operei profesorului universitar şi scriitorului Ilie Dan. Ca om, ca profesor, Ilie Dan s-a impus uneori cu modestie, alteori convingător şi cu rezultate remarcabile, ca o personalitate importantă în cultura românească a ultimelor două decenii, onorând, prin activitatea sa, şi Iaşii, şi Bucovina natală. A investit, deopotrivă, muncă (labor improbus, zicea poetul Vergilius Maro), tenacitate, studiu organizat, spirit obiectiv, valenţe comprehensive faţă de valori, oameni şi cărţi, rămânând un reper însemnat în creaţia literară şi în cercetarea ştiinţifică din „dulcele târg al Ieşilor” şi din ţară.

Viaţa şi activitatea sa, bogată şi variată (lingvist, filolog, editor, traducător, istoric literar, poet şi publicist), l-au impus între cei aleşi, prin truda şi talentul său, prin onestitatea şi modestia care l-au însoţit de-a lungul celor 75 de toamne (la propriu şi la figurat), prin omenie, luptă pentru adevăr şi prin încrederea acordată celor din jur, din copilărie până la senectute.

Nu întâmplător, Oltea şi Ioan Ieţcu scriau în 1985 următoarele rânduri: „Prof. Ilie Dan rămâne o conştiinţă cultural-literară autentic românească, legată prin mii de fire nevăzute de Bucovina şi de satul său, o valoare clădită pe dragostea de adevăr şi frumos a celui născut în mediul rural, sănătos între ţăranii săi din Pârteştii de Jos, şi ne mândrim că i-am fost colegi, că-i suntem contemporani şi prieteni...

Întreaga operă a profesorului şi a poetului Ilie Dan, ancorată puternic în realitatea tulburătoare, este oglinda unei conştiinţe înnobilate de dragostea celui care, născut pe meleaguri bucovinene, există şi se exprimă profund româneşte”.

Acum, când magistrul, literatul şi Omul Ilie Dan a devenit partener de dialog la „masa umbrelor”, să ne reamintim liniile pentru un portret de intelectual, aşa cum au fost trasate de universitarul ieşean Ion Popescu-Sireteanu: „Energic, tenace, neinvidios, nebârfitor şi nemăreţ, prin munca sa dăruită nouă, tuturor el (Ilie Dan – n.n.) reprezintă un model de cărturar, un mare iubitor de oameni şi un adevărat patriot”.

Fără o vorbi despre Omul întruchipat de către cel ce a fost Ilie Dan, orice schiță de portret rămâne numai… o palidă încercare. Vom spune doar că era „bolnav” de bucovinie – termen ce-i aparține (compunere din bucovinean + omenie), cred, și pe care mi l-a scrijelat într-un autograf pus pe una dintre minunatele sale cărți. Noi toți cei care l-am cunoscut purtăm în suflet amintirea „drumețului înzăpezit”, care, risipindu-se pe sine, ne-a dăruit cu generozitate neștirbita bucurie a metaforei.

61

proză

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

LigiaŢIBU

Moartea văzută altfel

Scotea bunica o hârtie mototolită din buzunar, în care erau învelite câteva prăjituri. De obicei cornulețe cu magiun tăvălite prin zahăr pisat ori pișcoturi încrețite făcute la mașina cu manivelă. Se atașau un fel de extensii care aveau diferite forme, învârteai de toartă, ca la tocat carnea și ieșeau prin tuburile de tablă biscuiți sprițați, crestați, pe care îi tăia cu cuțitul și-i cocea la foc repede.

Un aluat spornic, zicea. Din vreo jumătate de kilogram de făina ieșea o poală de pișcoturi. Erau mai bune peste vreo trei zile, după ce se frăgezeau în cămară, acoperite cu ștergarul în ligheanul cu buline roșii. Dar când venea cu ele în buzunarul cațaveicii cafenii, unde le ghigosea lângă batista în care înnodase câteva monede, era semn rău. Le scotea cu grija și le punea pe masă:

– Di la mort. Di sufletul lui, Dumnezău să-l ierte.

Era spaima copilariei mele când murea careva prin sat. Dacă auzeam trăgând clopotele, ori era sărbătoare, ori trecuse vreun om pe lumea cealaltă. Vecinele știau pesemne calendarul și sărbătorile pe de rost. Ciuleau urechea, stăteau câteva clipe și se gândeau, apoi se aprindeau toate dintr-o dată:

– Oare cine-o murit?De unde-or fi știut că nu era sărbătoare și că

suise vreun suflet la ceruri, nu-mi explic. Ieșeau îndată pe la porți și strigau peste drum:

– Da' cine-i?– Apăi nu știm, om auzi noi mai încolo.

Vestea o aducea de obicei palamarul. Îl așteptau în fața bisericii să coboare din clopotniță. Apoi grăbeau pasul să împărtășească și celorlalți vestea că se mai dusese unul, cine era și când aveau să-l îngroape.Se spăla bunica repede, își punea cămașa cu pui, tulpanul de mers la biserică, întindea batista pe masă și lega o mână de bani mărunți, înnoda colțurile și făcea un fel de bocceluță durdulie. Nu mă mai întreba dacă vroiam să merg cu dânsa ori dacă alegeam să stau singură în casă. Știa.

– Hai că nu stau mult, zicea. Vine bunic-tu de la lucru cu trenul de cinci, stai cuminte cu mâța și citește.

O așteptam la geam, netezind pisica tigrată, urmărind cu privirea cine mai trecea pe drum. S-or fi ducând și ei tot la mort?

Venea târziu, plânsă, cu buzunarul doldora de cornulețe și plină de povești. Bunicul o asculta dând din cap. El nu mergea decât rar, niciodată la priveghi. Poate la înmormântare.

Îi arătam prăjiturile și pisicii, dându-i-le pe la nas:

– Vrei?

***Mă temeam de moarte. Era în firea lucrurilor,

așa cum erau și nașterile, și nunțile. Dar după moarte nu mai venea nimic. Toate se mai puteau schimba pe lumea asta: copiii creșteau și se duceau departe, de nu le mai știa nimeni urma; cei însurați se mai despărțeau, se mai băteau, tot ei se împăcau și se iubeau la loc, fugeau cu alții, se întorceau acasă ori rămâneau pe drumuri, judecați la sânge. Dar moartea… ei, moartea… rămânea așa cum era și nimeni și nimic pe lumea asta nu mai putea s-o schimbe. Nu venise înapoi nici Bălanul, câinele ce păzea gospodăria, nici Pandele, motanul pe care-l călcase mașina care aducea buteliile de aragaz. Duși erau, drept în rai, cu tot cu sufletele lor bune.

Ne opream în cimitirul satului, să punem câte-o lumânare celor din familia noastră. Prima oară a fost un fel de recunoaștere, nu știam pe nimeni. Fotografiile îngălbenite cu țărani frumoși, îmbrăcați în straie naționale, erau ale unor oameni despre care nu știam nimic. Îmi părea că muriseră toți tineri.– Ei, zicea bunicul, nu erau de vârsta asta când s-o dus pe lumea cealaltă. Dar așa le place oamenilor să-și pună pe cruce poze din tinerețe.

Din vorbe apoi le țeseam povestea, așa cum o auzisem, cum mi-o închipuiam.

Părinții lui fuseseră oameni gospodari și cinstiți: străbunica, o femeie înaltă cu ochi albaștri și cu părul întunecat rămăsese în mintea bunicului ca o sfântă. Se închina la mormântul ei ca la icoane:

– Tare bună femeie o fost mama. Nu ne-o bătut niciodată. Și tare mai iubea mâțele!

Oare pe căței și pe pisici unde-i îngropau?Mergeam încet de mână și îmi arăta bunicul unde se odihneau mătușile lui, uncheșii, copiii răpuși de boli ori cei neascultători.

62

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

proză

– Uite-i pe-aiștia doi, vezi?Erau două cruci scunde, unite,

de parcă se țineau de mână. Le mâncaseră ploile și arșița verii. Frate și soră, fugiți de-acasă la joacă pe apa înghețată, fără voia părinților. Era o zi cu soare și încet gheața slăbise, crăpase în fisuri subțiri care se răsfirau în jur ca niște picioare de păianjen. Alunecă mai întâi fetița sub apă, fratele încercă s-o apuce și s-o scoată afară. Dar îl trase și pe el apa sub pojghița ei amăgitoare, înghițindu-i pe amândoi.

Era plin de pilde și povești cimitirul satului. Cei care muriseră de moarte bună îmi trezeau firești păreri de rău. Socoteam câți ani trăiseră, după inscripțiile de pe cruce; treceam mai departe.

– Oricât de bătrân ar fi omul, parcă tot ar mai vrea să mai trăiască măcar o zi, așa să știi. Nu numai după cei tineri trebuie să plângi.

Mă uitam la crucile celor doi copii ținându-se de mână și după moarte. Le căutam cu privirea și din tren, când treceam prin dreptul cimitirului. Fusese de bună seama una dintre cele mai mari tragedii ale satului. Cum putea să nu mi se rupă inima?Mi-era milă de mormintele neîngrijite, fără flori, cu iarba crescută sălbatic, cu buruieni încolăcindu-se pe cruci. Îl rugam pe bunicul să le aprindem și lor o lumânare. Și așa îi pomeneam amândoi pe cei duși și necunoscuți mie, toți parte a tinereții lui.

Pentru bunica, delimitarea era clară – cei buni se prefăceau în îngeri și zburau spre rai, cei răi și păcătoși – drept în iad, în focul veșnic și-n chinurile diavolești. În cazanele cu smoală și-n prăpastiile din care țâșneau flăcări.

Multe mai erau de pătimit acolo vezi-Doamne și mă străduiam să nu calc strâmb, să nu greșesc fatal, căci iadul, ca și raiul, era veșnic. Ca și moartea, nimic nu le mai putea schimba.

Îl văzuse ea odată pe diavol, pe când era copil. Dormea la margine, soră-sa - la perete. O trezi dincolo de miezul nopții, un zuruit ca de metal. Deschise ochii și-l văzu cum stătea lângă vatra, jucându-se cu mânerul de la ușa sobei. Îl învârtea la stânga, la dreapta, el zăngănea.

Purta cizmulițe din piele cu pinteni zimțați, cam până la genunchi. Nu era mai mare decât un copil de doi ani. Avea coada păroasă, arcuită, cu un smoc în

vârf, din care zvâcnea ca un cotoi. Dar ce-i rămăsese bunicii în minte fusese nasul lui lung și coroiat, ca acela al copiilor care spun minciuni.

Mi-l desenase pe ultima pagină a “Amintirilor din copilărie”, cu creion roșu. Ca să se încredințeze ca o să-l țin minte, îl făcuse mare cât încăpuse pe foaie, cu nasul uriaș, ca un sfredel și cu coada îmbârligată, ieșindu-i dintre picioarele subțiri, terminate în copite de oaie.

– Dacă n-ai s-asculți, el o să te ia la socoteală.Era pedeapsa supremă și fără îndoială, finală. N-aveam de gând să sfârșesc în furca lui cu două coarne care cu greu încăpuse în pagina de carte, îl desenase prea mare.

– Cu furca asta (căreia îi vedeam numai coada din pricina lipsei de spațiu) cu asta îi ia pe cei răi și-i arunca drept în Iad, în flăcările veșnice.

– Cum adică veșnice?– Adică așa, că nu se mai gătesc niciodată.

Necurații pun întruna pe foc lemne și cărbuni, flăcările ard în pălălai fără sfârșit în vecii vecilor și-i frig pe cei păcătoși.

Nu eram păcătoasa în mintea mea. Poate greșisem că mă străduiam să învăț mâța să meargă în două picioare ori că aruncasem cu pietre în ograda vecinului, după curcanii care se înfoiau de fiecare dată când mă vedeau în rochița roșie.

De iad mă temeam cel mai tare. Încercam să-mi imaginez cum ar fi arătat și mintea-mi întruchipa zeci de închipuiri.

63

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

proză

Erau câteva scene desenate pe pereții bisericii din sat, cu păcătoși înlănțuiți, trași de necurați cu bice în mâini, îmi rămăseseră în minte ochii lor exagerat de mari, rotunzi și ieșiți din orbite. Alții își lăsau împăcați capetele peste truchiurile de lemn unde urma să li se taie capul. Ba mai desenase pictorul și un coș de nuiele alături, pentru căpățânile retezate.

***Dacă era iad, însemna că și raiul veghea

deasupră-i, fără îndoială. Și prin moarte omul ajungea, după firea și purtarea lui, ori în ceruri, ori prin văgăunile înflăcărate din adâncurile pământului. Murind, aparținea uneia din lumile de dincolo, care în minte mea erau două.

Cum o fi fost când treci de pe lumea asta spre cealaltă? Cu mărunțișul înnodat în batista de bumbac a bunicii și dat lor, morții aveau să plătească vămile și dările vâslașului care-i trecea apa mare ce despărțea lumile.

Cât era de adevărat nu știam, dar aveam să aflu într-o noapte de iarnă, când trecând peste cuvântul bunicii, luasem pisica tărcată în pat, să-mi doarmă la picioare. Torcea sonor, de-o auzea toată casa și-o culcasem sub plapumă, să n-o vadă nimeni.Parcă prevestea ceva noaptea aceea. Pe după perdea se vedea rotundă o lună galbenă, mare, răsărind dintre dealuri, luminând cu razele ei plita caldă, în care se domolea focul aprins de cu seară. Nu mă culcam niciodată cu fața spre sobă, de frica necuratului cu cizmulițe pintenate, care-ar fi putut apărea din senin, ca-n copilaria bunicii.

Și se făcea că mergeam printr-o iarba moale, înaltă, urmată de pisica ce zburda zglobie în urmă-mi. Ne mai opream să prindem fluturi, ea îi speria vrând să

îi apuce cu laba prin aer, aruncându-se la picioarele mele, printre flori. Se tăvălea în iarba deasă și se dădea peste cap, precum năzdrăvanii din poveste.

Deodată ajunserăm la o apă. Pe partea noastră, câmpul înflorit sub cerul sidefat al verii. Dincolo - prăpăstii adânci, înnegrite, cărora nu le vedeam fundul. Copaci sărăciți de frunziș și cărări de lut uscat, străjuite de hațișuri.

Îmi înmuiam, ca și cum încercam să trec, picioarele în apă. O simțeam vâscoasă, mudară, încleindu-mi degetele. Însemna fără îndoială că treceam apa spre lumea morților, pe partea unde nu creștea nimic, pe pământul sterp, prăbușit și el pe jumătate în prăpăstii.

Încercam să pășesc înapoi, dar apa aceea negricioasă mă cuprindea și îmi șerpuia printre degete, trăgându-mă dincolo.

Auzeam ca prin vis scheunări ascuțite, tânguitoare, venind parcă de prin văgăuni. Atât fusese pesemne, veneau să mă ia pe tărâmul morții, printre chelălăieli. Mă prinsesem cu o mână de-o creangă ce răsărise dintre maluri și n-aveam de gând s-o las, orice-ar fi fost. Mă zbăteam să rămân sub cerul meu, pe iarba mătăsoasă, lângă pisica ce fugea pe cărările albe, după fluturi. Dar apa se răcea și mă cuprindea toată, unsuroasă, aproape solidă.

Mă trezi primul cântat al cocoșilor. Se mijea de ziuă, iar luna era pe partea cealaltă a cerului, la alt geam. Visul mă urmase în odaia cu grinzi vopsite în verde, la care mă uitam lung din pat, nedumerită cât de aievea simțeam încă umezeala apei din somn. Pășeam departe de ea, trăgându-mă înapoi în lumea reală. Și auzeam scâncetele înfundate, venind de undeva, parcă din adâncuri.

– Doamne, că mare ți-i grădina! o auzii pe bunica. Așa ceva n-am mai văzut de când sunt! Ți-am spus să nu ții mâța-n pat!

La capătul patului se născuseră peste noapte patru pui, dormind cuminți, lipiți de burta pisicii tărcate. Picioarele mele de copil, năclăite în pătimirile facerii, erau acoperite de-o mâzgă însângerată, aproape cafenie.

Așadar ei plânseseră. Nu fusese iadul cu vaietele lui și nu mă urmase apa ce despărțea lumile, în patul meu de copil. Se cuibărise la picioarele mele viața însăși, în scâncete surde, făcând loc pământului bun și soarelui, în dimineața ce se deschidea dincolo de fereastra albă, împodobită cu mușcate.

64

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

recenzii

ValeriaMANTA TĂICUŢU

Diana Caragiu: „Respiră cu mine”*

Când poezia devine necesară ca aerul pe care îl respiri şi, printr-o complicată alchimie, intră în câmpul semantic al sacrului, invitaţia „respiră cu mine” adresată celuilalt aminteşte de secvenţa euharistică, de împărţirea trupului şi a sângelui, de trădare, cădere şi de înălţare prin scris. Diana Caragiu ştie să sublimeze miturile şi să lase ca esenţa lor să intre în poezie, pusă în valoare tocmai printr-o minimă vizibilizare a eului liric: „vă spun totul despre mine”, citim în poemul intitulat „sunt invizibilă”, dar receptării noastre nu i se oferă decât o focalizare pe mitul christic: „linişte! / din coastă ţâşnesc sânge şi apă / nu numai cu pâine veţi trăi, strigă piatra aruncată / în gura mormântului”; ceea ce trebuie să înţelegem, de fapt, este că poezia are ca direcţie/scop purificarea fiinţei, eliberarea din lut, din existenţa materială şi intrarea într-un alt univers, al meditaţiei şi al „odihnei” oferite de „umbra rănită a arborelui vieţii”, adică de sacrificiul divin al celui menit să ia asupra sa păcatele tuturor.

Pentru o poetă tânără, abordarea tematicii religioase ar putea părea, la prima vedere, pretenţioasă şi nu lipsită de riscuri. Diana Caragiu ştie să evite capcanele catehismului şi-şi construieşte textele poetice pornind dintr-o „margine a zilei” (a luminii/a revelaţiei) care-i permite osmoza dintre sacru şi profan: „împinge mocăniţa / să ardă cărbunele / şi pana scribului // iubirea e o chestiune de gust, zise pescarul / descurcând năvodul / pâinea e frântă de oboseală / aşa se împarte // memento mori / ce greu îmi pică asta / apoi o grădină ne-a prins de mână / şi noi plângeam” („eden”).

Un „cântec neterminat” se construieşte pe aceeaşi temă a sacrificiului christic: „calul popii bate din aripi / apoi eu în faţa icoanei căutând / Dumnezeu îmi pune un miel în braţe / şi iarăşi eu, care nu ştiu ce să fac cu atâta iubire”. Lucrurile mărunte, obişnuite, devin purtătoare de sensuri fundamentale ale existenţei, revelaţia de tip mistic putând fi declanşată de cele mai banale situaţii, cum ar fi somnul „lângă

mama în pat”: „fără să spun nimic / mă întind lângă mama în pat / e răpusă de oboseală / stau aşa până îi este bine / oricât ar dura / mă lipesc de ea ca un plasture / sub care durerea îşi pierde puterea” („ghetsimani”).

Pare limpede că, în viziunea Dianei Caragiu, fiecare text pe care-l construieşte este o rugăciune şi nu suntem departe de înţelegerea poetei însăşi ca o ipostază a rugăciunii: „porumbeii aşteaptă la geam / mâna întinsă din care cad fărâme de pâine // creanga pentru care am lăsat geamul deschis / stă să dea-n floare / nici ea nu pricepe nimic / afară de rugăciunea care trece prin mine / luându-mă cu ea” („acum”).

Sentimentul tragic al timpului şi fragilitatea fiinţei umane sunt teme poetice vechi, dar abordate într-o manieră nouă, cu gestica simplă şi nonşalantă a tinereţii care se teme, de fapt, de orice, dar îşi neagă temerile cu violenţă: „la adăpostul ei / dincolo de varga fricii / niciodată nu m-am văzut / mergând cu ochii închişi pe străzile ţuguiate // nici pe voi nu v-am văzut / doar gura cerului căscată deasupra mea / saliva şi mă priveghea / pe mine, mortul în straie de lume, / pe mine, mortul dezbrăcat / şi scăldat în albia păcatului / unde o maică ţine un giulgiu la piept // doar rugăciunea ei se aude / dincolo de morminte / lângă Cel răstignit / lângă sufletul meu altoit” („cu umbra trasă până peste urechi”).

Deşi uneori pare că preferă tematica de tip ludic, deşi sunt poeme întregi în care se joacă şi îmbracă/alintă cuvintele, ca pe păpuşi, Diana Caragiu este o poetă cu timbru grav şi original.

* Diana Caragiu: „Respiră cu mine”, Bucureşti, Vinea, 2014.

65

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

ConstantinBLĂNARU

Un prozator realist

recenzii

Într-un context cu mult evazionism literar, Marian Drumur continuă să fie un realist inspirat din realitatea înconjurătoare, cu unele personaje „pragmatice” devoratoare de oameni, cu altele seduse de moduri existenţiale revolute şi, ca să iasă din cercurile arhicunoscutului, aspirînd la irealităţi şi tentînd la salturi în fantastic. Realismul prozatorului porneşte de la abordarea temelor cotidiene, continuă în modul agregării acestora în „materia” textului şi prin aceasta în finalizarea mesajelor sale. Prozele din ultimul volum – În drum spre Nisa (eLiteratura, Bucureşti, 2013) – sunt „povestiri cu antracte” ca şi în volumul de debut din 1980 şi în al treilea, din 1999. Ce sunt antractele (întîlnite de subsemnatul ca „programatice” prima dată)? Sunt proze scurtissime fără titluri, de la un sfert la o pagină, deci miniproze incitante între întreguri, destule avînd intrigi obişnuite, multe insolite, finalizate subtil încifrat, cele mai multe rămase ca „intrigi” provocatoare de meditaţie. Între cele 261 de pagini, acestea sunt „respiraţii” între lecturile propuse de autor inepuizabil în găsirea de subiecte atractive.

Interesant este că în cazul lui Marian Drumur constatarea actualităţii/modernităţii sale poate începe cu menţionarea reperelor tematice fără a implica acuzarea „tematismului” şi a dihotomiei fond-formă, anacronică. Explicaţiile i se datorează: bruscheţea ancorării tematice, aplombul pătrunderii în „tainele” intuite, conturarea rapidă a atmosferei, operativitatea legării planurilor, stăpînirea micilor meandre, aproprierea odată cu acestea a detaliilor exterioare, deobicei bogate, a limbajului locurilor şi a altor indicii de interioritate a personajelor inclusiv prin dialog (deseori acesta acoperind şi cite două treimi din pagină), alerteţea narativă, decizia finalurilor.

N-am întîlnit prozatori de azi care să-şi arondeze ca Drumur atîtea încercări de înnoire din societatea dinainte şi de după 1990 supuse speculaţiei (din cauza viciilor de lege) din partea românilor „descurcăreţi” în sens pervers, profitabil şi malign.

Exemple: raţionalizarea consumului de lemn, devenit vandalizare a pădurilor pentru vilăraia baronilor locali; fentarea prohibiţiilor poliţieneşti; imixtiunea politicienilor în spaţiul rural pentru profitabilitate în trecerea de la sat la oraş, cu cortegiul ei de funcţii, norme şi poveri pentru săraci; birocratizarea instituţiilor; figuranţa veroasă a liderilor de toate felurile; înfiinţarea de bănci particulare pentru spolierea cetăţenilor naivi; molima taxelor; afacerismul mărunt; bazarizarea comerţului; cămătăria (ca şi alte îndeletniciri, tolerate din corupţie); nepotismul; promiscuitatea în vremea cartelării alimengtelor; vicierea concursurilor pentru un post în interes personal; arbitrarul „zilei porţilor deschise” (la o unitate militară); comico-dramatismul tratării bolnavilor pe banii lor; mimarea manierelor elitiste (altă formă fără fond); plagiatul; demagogia multor „autorităţi”; „rafinamentele” pretinsei lumi bune etc. Este de-a dreptul admirabilă unoaşterea unei mari diversităţi de medii, obiceiuri, cutume şi limbaje, de la cel tehnico-ştiinţific (mai ales) la cele argotice. O performanţă lăudabilă este îmbinarea naraţiunii cu dialogul şi crochiurile personajelor, abilitatea creării de atmosferă specifică uneia sau alteia dintre comunităţile surprinse umoristic şi satiric; vigoarea vizionării obiectivelor pînă la imprimări suprarealistice. Matusalem S.A. este o foarte reuşită satiră la adresa tabieturilor de mahala şi a afacerismului societăţilor pe acţiuni; Boicotarea Operei Mari din Răstoaca – o parodiere a pretextelor civilizaţionale (tot politicianiste) în contrast ridicol cu

66

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

recenzii

vulgaritatea moravurilor („Primarul, de nerecunoscut în fracul negru sclipitor ce sublinia eşarfa tricoloră, a dat cuvântul deputatului, naşul lui Cârlogan; acesta a evidenţiat larga reprezentare în teritoriu a partidului, sursa bunăstării generale. A urmat prefectul, pentru a evalua realizările guvernamentale, mai ales în plan social-democrat…: – Declar deschisă Opera Mare de aici din Răstoaca, lăcaş etern al muzelor, a proclamat emoţionat primarul... Pitit înspre latura sudică a clădirii, un taraf a găsit de cuviinţă să participe la sărbătoarea boierească. Taragotul şi-a înălţat stridenţele în flancul spectatorilor iar guristul a atacat piesa care făcea furori printre lemnari: ˂ Ştiu că mumă-ta e ştoarfă/Dară tu eşti decât boarfă, ăău˃”). În schimb, După bătălia de la Stalingrad răscoleşte prin calvarul unor beligeranţi români în haosul social-economic şi legislativ din ţara noastră pînă spre sfîrşitul „iepocii” lui Ceauşescu. Îndrăzneli ale autorului: Prietenul Zulu, prietenul Paletuvier (cu adnotări) conţine inserturi în casete conexe semantic; Singurătatea vede acoperiş jos – un exerciţiu avangardist; inventivitatea limbajului.

(Este necesară aici o paranteză. Autorul sau editorul volumului discutat acum a făcut exces din intenţia prezentării semnatarului, ceea ce n-ar fi rău dacă nu l-ar aservi prea mult evaluării primelor sale trei titluri în volumul II (C-D) al Dicţionarului General al Literaturii Române. M. Drumur le-a depăşit artisticeşte: dacă „observarea insistentă a lumii exterioare” mai este valabilă, faptul că are şi „conflicte lipsite de spectaculozitate” nu mai este, căci În drum spre Nisa conţine şi inedit, şi excepţional (diverse experienţe ştiinţifice, alte feluri de senzaţional); multe dintre „mecanismele elementare ale supravieţuirii sociale” sunt înlocuite de „mecanismele” civilizaţiei de acum, unele fiind inaccesibile gregarilor; adunarea de „fişe de existenţă” ar putea induce staticul sau camilpetrescianismul tehnicii prozastice; „intervenţiile autorului” în naraţiune definesc proza subiectivă, or Marian Drumur este un autor de proză eminamente obiectivă, uneori dură (un exemplu: antractul „Diogene masturbându-se”). Desigur, nu totul poate fi elogiat. În cele treizeci şi nouă de povestiri (în afară de antracte), în cel puţin zece suflul vieţii este precar, în discuţiile şi disputele care au loc prevalînd tehnicismul, preferabil pentru unii cititori, neatractiv pentru alţii din lipsa general-umanului; apoi, sporadicitatea peisajului în mediul rural este de mirare. Impresionează, compensatoriu, descrierea semnificantă a cadrului acţiunilor, siguranţa scopurilor cu efecte benefice în texte.

67

biblioteca Bucovina literarăbiblioteca Bucovina literară

Lorena Mureșan, Timp hașurat, Bacău, Ateneul Scriitorilor, 2013

Ioan Țicalo, Rătăcitorii, Câmpulung Bucovina, Biblioteca „Miorița”, 2013

Monahia Elena Simionovici, Mănunchi de gânduri, Botoșani, Geea, 2014

Sabina Fînaru, Translucidităţi, Piteşti, Paralela 45, 2014

Liviu G. Stan, Sânge de pasăre pe haine, București, Herg Benet, 2014

Ligia Țibu, Trei zile cu tata, Suceava, 2014

epistolar

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

Rubrica Epistolar îl are în prim-plan, de această dată, pe Mitropolitul Bartolomeu Anania (n. 18 martie 1921 – d. 31 ianuarie 2011), cel despre care teologul Radu Preda a mărturisit următoarele: „Ştia să asculte, să fie fermecător, să vibreze la soarta celor năpăstuiţi, să încurajeze pe cei de valoare, să iubească şi să respecte omul” (N.R.).

ConstantinHREHOR

Mitropolitul Bartolomeu Anania

68

lirice

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

LorenaMUREŞAN

Aș vrea să mă ascund

Aș vrea să mă ascundFilă cu filăÎn rând de neiertatDin zborul îngerilor fără aripi,S-a întâmplat să uit de mineȘi încercarea de a ieșiM-a ctitorit în ultim adevăr.Socot să îmi doresc oriceO perspectivă…Uitare…Ori depărtarea cuibărită în taina de copil.

Aș vrea să mă ascundÎntr-o realitate atât de aproapeDe norii mlăștinoși…Poteci închise în oiște de brazi.

Irepetabil rămânem o formulă

I.Mă îndrept spre izvorCu palmele acoperind orizontulAcolo, o insulă a identității taleÎmi îmbracă trupulCu o rugăciune de seară.

II.Sunt singură în calea morțiiE bine că m-am trezitÎnainte de timpul tău,Când voi atinge țărmulTe rog să fiiCel frumos, cu ochii călcândÎn vinovăția mea.

III.Din doi o lume imaginează iarnaSub pietrele de jad,Un fel de fum din sticlă arsă,Iar noi, ne risipimPe nicăieri.

IV.Cunoști adevărul?Irepetabil rămânem o formulăA sinelui dezlănțuit și-n ochiAșezăm amețitor de enigmaticMimica unor cuvinte respirate,Eu nu mai pot deosebiȚipătul profund al istoviriiDe liniștea sărutului.

Miez de toamnă

Nu știu de unde viața mi se scurge,Din tâmplă, sau din brațele pe care mareaMi-a construit o cameră, într-un castelTencuit doar cu nisip din trupul tău.

Floare de colț

Pe umărul tău munții au deschis Un joc cu zâmbet și încruntareAcum, o umbră de ceață te aruncă departeUndeva, într-o stâncă, iar de acoloRotind timpul între înfrunzire și desfrunzire,Între naștere și uitareTe cer să mă cuprinzi cu degeteleCa pe o natură proaspătăUnde cresc grâul și albăstreauaÎntârzii, de nu răspunziLa asfințitul atât de timid și generos,Dar eu sunt după umărul tău,În așternutul alb de pagină,O floare de colț.

Povestea unei lebede

Aș spune că am găsit perfecțiuneaÎn gâtul lebedei răsfrânt atât de simpluPe marginea ascuțită de apă,Dar din prea multă exaltareCu mâna, în încercarea de a liniști valulAm stropit împrejmuirea ei,Tulburată si-a frânt gâtul în amorțită singurătateAtunci, pentru a-i fi pereche în cenușăÎn bezna crengilor uscate pe trepte de piatră, Cu ochii mlăștinând durereM-am dat ofrandă, strivită sub acoperiș De țesătură de păianjen.

Portret în oglindă

Ai iubit vreodată fără anestezie,Să simți durerea unui pântecCe vrea să nască portretul tău

69

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

lirice

Printr-un sărut gata să rupăIntriga stăruind între noi?Și toamna și iarna Ne împrăștie ca doi sinucigașiAi unui templu ruginit de ploi!Îmbrățișez ura taȘi te aflu încet, crescând în culoareCa o apă cu miros de pădure,Te iert, căci vine toamna..Te caut ușor prin frunze…Prin hornuri de case,Și sunt doar euUn fum, cerșind iubirea,AcumȘi după un ultim trecut.

Memoria unei iubiri

Și dacă aș vrea din umbrăSă las o altă umbrăUit că din singurătate Am luat un destinȘi într-un târziuPe creștetul împărțit cu apropiata toamnăMă liniștesc privind colina rece,Nu caut risipiri absente din precursorul anotimpAm înțeles acum de ce pădurea ascundeÎn congruente frunze confuze rădăcini,Când munții, aburind în ștreșini de lumină, Rănesc poteci inscripționate în măruntaiele de piatrăTe strig să mă adormiTu, trup vegetalRămas clandestin în primul adevărDecapitat de lunga vremeÎn care trebuia să taci.

Obosită de tăcere

Sunt obosită de tăcereȘi toamna cu gesturi înghețateÎmi așează crengi frânte sub pași,Rostirea celor câteva cuvinteSunt portrete brumate De prea tinere frunze vândutePe câmpul unde te-am atinsPe ochi, pe firul din flaneaua ta,Mă nărui… Cred că vei reconstrui Refugiatul meu obraz, de unde ai luatCenușa unei liveziȘi tot încerc să spun:

„Țărm împletit din spumele de val,Căldura muntelui dispersat în cratere de brazi,E chiar atât de banal Să spun mi-e dorȘi că iubesc?”

Cu toamna după noi

De ce mi-e dat să scriu prin ploiPrin plecări cu toamna după noi?Aș vrea să văd cum soareleSpală lumina subscrisă Sub atingerea zărilor cuprinseDe ninsori ghilotinate de rugina timpului,În simplitatea unui necesar de albumCu două pozeViscolite de drumul pietruit de țară, Frânți, rupți, anoști,�Cu aceeași toamnă după noi

70

vitrina editorială • scriitori bucovineni şi invitaţii lor

SabinaFÎNARU

Strălucirea semnelor din cărți

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

Poetul Dan Petrușcă, redactor al mai multor reviste din presa literară băcăuană trecută și prezentă („13 Plus”, „Convorbiri didactice”, „Vitraliu” ș.a.), a publicat, de-a lungul unui deceniu și jumătate, peste două sute de articole, cronici, eseuri sau studii literare. O parte dintre acestea este cuprinsă în volumul Semne din cărți. Simptome, neliniști, paradoxuri, deriziuni (Editura Babel, Bacău, 2013).

Textele din această carte reflectă preocupările și „obsesiile” autorului, legate de teme complementare, dezvoltând, serial, idei și atitudini, a căror „migrație” de la un articol la altul le unifică eclectismul. Ele se referă la situarea noastră față de valorile culturale, printr-un comportament echilibrat, adică civilizat, care ar trebui să implice iubire pentru cunoaștere, respect față de tradiția creatoare și deschidere față de nou. De aceea, așa cum o mărturisește în introducere, conținutul celor mai multe articole este determinat de „evenimente (…) mai mult sau mai puțin anecdotice, din viața mea sau a altora, astfel că acestea au căpătat un «aer» eseistic.” (pp. 7-8.)

Drumul prin „hățișul” noutăților editoriale este configurat de principiul „plăcerii și deliciului spiritual” și înaintează într-un ritm temperat de contemplarea ideilor într-o perspectivă ale cărei repere se extind până la „marii clasici” antici și moderni, universali și autohtoni (În fond, a doua temă, profundă, a cărții lui Dan Petrușcă, este bucuria de a vorbi „aceeași” limbă cu ei.).

În alveolele volumului, opiniile și conceptele autorilor comentați se cristalizează, prin vocea eseistului, în roluri și tipologii culturale, capabile să ghideze acest comportament, precum profesorul, intelectualul, călătorul, prietenul, omul. O primă secțiune se referă la impactul noilor tehnologii asupra lumii contemporane, a „constelației Marconi” asupra „galaxiei Gutenberg”. Eseurile de aici prezintă teoriile lui Allan Bloom, Solomon Marcus, Jean-François Mattéi, ori Giovanni Sartori despre „educația deschiderii” și „cubul cognitiv”, „imbecilizarea” prin

televiziune și „barbaria” modernă, ori despre „încremenirea” spiritului postmodern.

Fără a demoniza civilizația electrică, autorul face o pledoarie pentru orientarea ei spre susținerea valorilor și idealurilor cvasi-perene ale umanității; convins că „singurele revoluții din istorie au fost înfăptuite prin cuvânt” (p. 141), sprijină ideea unei societăți elitiste și logocratice; în noua configurație europeană, aceasta ar putea refonda diversitatea și identitatea culturilor, cât și relativul echilibru al valorilor colective și individuale, întemeiate pe cunoaștere. Astfel, doar homo grammaticus, centrat spațio-temporal, se poate orienta în „pădurea de simboluri” și poate dispune de libertate morală, intelectuală și lingvistică; căci perfecționarea interioară, prin „minunata zăbavă” a cititului și a scrisului, implică experiența închiderii, a distanței, în raport cu valorile asumate sau contestate.

Dan Petrușcă declară că nu are veleități de critic literar, că este „mai degrabă un iubitor al limbii române” (p. 62) și, de aceea, nu evită să meargă pe „căi bătute”, pentru a găsi „propriul drum către lectură”. Într-un limbaj savuros, echilibrat și autoironic, „bietul profesor de literatură” se raportează la sistemul de valori care a întemeiat cultura română, în primul rând la Eminescu și Caragiale. Să citiți bine!, titlul cărții Magdei Ursache, pare a fi o „nota bene” pentru cititorii profesioniști și raportarea lor la creatorii validați de trecut. Eseistul atinge o problemă importantă în articolele din a doua secțiune, aceea a legitimității modelelor culturale: „Dincolo de fascinația cărții, m-am întrebat de multe ori «strâmb» de câte cărți e nevoie ca omul să poată fi considerat un învățat. Și asta în măsura în care, odată, aproape matur fiind, după ce prinsesem de ceva vreme gustul lecturii, aveam o problemă de viață insolvabilă, pe care un țăran bătrân dintr-un sat uitat de lume din Moldova, stând pe băncuța de lemn din fața casei sale, pe seară, și ascultându-mă, mi-a rezolvat-o uimitor în câteva propoziții simple. După ceva vreme, devenind «matur», am putut observa că mulți oameni de mare anvergură n-au caracter. După încă un timp, am aflat de la Jean-François Revel…” (p. 54.)

Cam astfel sună introducerea articolului Intelectualii ca mentori ai lumii. Cel mai rău despotism posibil este tirania nemiloasă a ideilor, despre volumul lui Paul Johnson, care se referă la ruptura dintre intelectual și ideile pe care le propovăduiește, dintre creator și operă, sau dintre filosofie și înțelepciune.

71

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

vitrina editorială

„Cine poate fi un model pentru oameni?” - se întreabă eseistul; în ordinea conștiinței artistice și umane, pentru personalitățile culturii române - Eminescu (tocmai de aceea autorul nu trebuie să uite că nimeni nu e perfect); în ordinea bunului simț, pentru oamenii comuni - cei asemenea lor dintotdeauna, ale căror alegeri au fost motivate de respectul pentru elevația spirituală a reprezentaților lor: „Îmi amintesc doar că, în primul deceniu al secolului al VI-lea (î.Hr.), cetățenii Atenei, după ce s-au gândit îndelung, au hotărât că Solon e cel mai bun și înțelept dintre ei și că doar el este îndreptățit să le facă legi.” (p. 57.)

Călugărul și filozoful, cartea lui J.-M. Revel, extinde consecințele existenței schizoide asupra unei alte relații, dintre două culturi și civilizații, occidentală și orientală, schizoidie a cărei expresie paroxistică este terorismul; prin scrierile lui Traian Ungureanu (Războiul timpurilor. Declin occidental și asediu islamic), Michael A. Palmer (Ultima cruciadă) și Jean Baudrillard (Paroxistul indiferent), eseistul configurează câteva aspecte ale antagonismului dintre ideologizarea valorilor tradiției și estetica economică speculativă a valorilor substitutive.

Cu patină romantică și boemă, sunt evocați, în articole sau note, câțiva intelectuali de care autorul Semnelor din cărți se simte legat prin „cultul prieteniei, fie și pentru faptul că ea este cea mai veche temă literară, alături de cea a nemuririi” (p. 94), situată sub zodia dialogului estetic și a altor „întâmplări” de acest fel, organizate la Centrul Internațional de Cultură și Arte „George Apostu” din Bacău. Întâlnirea câtorva dintre ei, în prima adolescență, frenetică, sau în… cea de acum, a reprezentat pentru Dan Petrușcă „o a doua școală”; în acest grup, apar Constantin Dram, căruia îi dedică niște Desinențe aproape uitate (un fel de Ad Postumum), regretatul critic Mircea Dinutz și traducătorul din limba persană, Gheorghe Iorga, cu „disponibilitatea sa enormă pentru rigoare, dar și pentru visare”, ori Grigore Smeu, cu „zâmbetul tras pe roată”, în memoriile sale de cercetător. Desigur, de la deschiderea acestui banchet, marcat de nostalgia semnificativului, nu lipsesc maeștrii de Filosofia

culturii (ca Marin Aiftincăi) și de Istoria esteticii românești (ca Grigore Smeu), ori prietenii din cărți, dintotdeauna și ai tuturor, din Antichitate și din modernitate, invocați în ultimul articol al acestei părți, Despre inspirația poetică: Platon și Aristotel, Cicero și

Immanuel Kant, E.A. Poe și Novalis, ori Matei Călinescu, Tudor Arghezi și Ion Barbu.

Căci prietenia, poezia și filosofia dau realitate persoanei și sens estetic lumii în care trăim. Și chiar unuia dintre prieteni i-a dedicat și cartea: Gheorghe Iorga, spune Dan Petrușcă, este unul „dintre puținii «spectatori» implicați și avizați ai existenței mele. El este unul dintre puținii, dacă nu chiar singurul, care a crezut/ a știut că «tăcerea» mea, de ani, se va face, din nou, într-o zi, poezie.” (p. 10), pentru că „prietenia înseamnă răbdare, toleranță, valori, tristeți și aspirații comune și o continuă comunicare, vorbind sau tăcând împreună despre aceleași lucruri.” (p. 97.)

E nevoie, în dragoste, de cultură? este eseul care deschide ultimul grupaj din volum, recapitulând temele, obsesiile și miturile lumii moderne, despre iubire și carte, cunoaștere și creativitate, prin cronici la Pentru o istorie a imaginarului (Lucian Boia), Noul, o veche poveste (Andrei Cornea), Amurgul iubirii (Aurel Codoban), Al doilea sex (Simone de Beauvoir), Borges – o viață (Edwin Williamson), Toate numele (José Saramago) și Inteligența eșuată (José Antonio Marina).

Oricâtă melancolie generează disponibilitatea pe care o implică dragostea de adevăr, bine și frumos, adică dragostea de cultură, autorul nu-și abandonează luciditatea în evaluarea lucrărilor prezentate, a căror rigoare academică, departe de a fi „un cusur”, o consideră „aproape singura care poate da strălucire și demnitate ideilor.” În mod inevitabil, reflecția asupra unor cărți de referință din domeniul atât de variat al istoriei ideilor, prezentate de Dan Petrușcă, observațiile pătrunzătoare și filiațiile inedite pe care le stabilește, izvorâte din cultura sa temeinică, devin, prin har literar, eseuri despre condiția omului contemporan și a ogorului său din satul global, pe care trebuie să-l cultive cu dragoste reînnoită mereu.

72

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

LeoBUTNARU

din sens opus

Cap şi pajură

La pragul dintre preadolescenţă şi adolescenţă, pe prima treaptă a acestui prag, din întâmplare sau predestinat, aşa, într-o doară, sau scris de sus, mă prinse problema raportului dintre avers şi revers, ea părându-mi-se sperioasă sau nu prea ca o pajură, pentru că, implicit, era şi problema cap-pajură, – nu? Da. Acest raport era unul imaginat ca imaginea a două chipuri, unul en face, celălalt – cum ? – en nuque? – pardon şi mă iertaţi, pentru că aţi înţeles, en nuque înseamnă din ceafă... Chipurile domnului Avers şi al domnului Revers, chip de cap şi chip de pajură. Nu vezi niciodată concomitent aceste două chipuri, nu le poţi pune faţă în faţă, pentru că unul poate să fie, Aversul, iar altul – să nu fie, Reversul, ceea ce e (dar şi nu e, totuşi!) la mintea maimuţei, care se priveşte în oglindă, în timp ce cu o labă caută în spatele oglinzii, având, adică, aversul, dar lipsindu-i reversul, ceea ce o cam nedumereşte şi poate chiar o întărâtă, o înrăieşte niţel.

Dar se întâmplă ca aversul să se însoţească cu reversul, de unde şi varianta cap-pajură, în care se respectă preceptele bunei cuviinţe, existând, adică, şi elementul masculin – capul, şi cel feminin – pajura, astfel că însoţirea e una perfect în limitele decenţei şi moralei publice, nefiind vorba de minorităţi etc. Şi uite aşa, însoţindu-se, mereu, aversul şi reversul, adică el – capul şi ea – pajura prin lume, pe pământ, dar şi pe cer, pentru că, precum în basm, pajura poate lua pe spate, între aripile sale capul şi să plece unde au ei de dus, unde şi-au pus în gând să ajungă. Iar capul e numai cap din cauza că – bineînţeles, vă amintiţi, cine poate uita basmele din copilărie? – atunci când obosea, pajura îi cerea voinicului o halcă de carne şi acesta îşi tăia pulpa unui picior, iar când pajura întorcea capul la stânga, era semn că-i este sete, şi voinicul îi dădea să bea din sângele său... Şi tot aşa, în zbor lung, prelung, pajura ba întoarce capul la dreapta, ba la stânga, ba în dreapta, ba în stânga, până voinicul şi-a tăiat şi i-a dat toată carnea trupului şi tot sângele său, încât, din ce fusese el, întreg, deplin, nu i-a rămas decât capul care, vă spuneam, pe post de avers şi revers, se însoţeşte cu pajura prin lumea mare şi cerul nesfârşit chiar cu misiunea, aş zice, de dezlegare a mai multor enigme, de a prezice viitorul

prin tragere la sorţi, la vii sau la morţi... Se zice că în toate ei se sfătuiesc, chibzuiesc dimpreună, cumpănesc, iau sau nu iau decizii. Astfel că aversul întreabă: „Tu nu eşti împotrivă?”, la care reversul răspunde: „Doar par a fi, pentru că sunt din contră, din partea opusă, dar, în realitate, sunt de acord cu tine”, astfel că, de e problema cap sau pajură, ea e rezolvată de comun acord, pozitiv cum ar veni.

Dar dat, ca dar, fiind faptul că primul însoţitor simte sau cunoaşte perfect şi intuitiv dispoziţia celuilalt însoţitor, se poate să răspundă şi: „Nu, nu sunt de acord”, tocmai când aceasta e necesar, de aceea şi cad sorţii cum cad, când cap, când pajură. Terţiul fiind exclus. Iar copiii apăruţi pe lume şi în cer din această însoţire Cap-Pajură chiar aşa se şi numesc, Posibilitate şi Imposibilitate, pe scurt şi pentru simplificarea binomului numiţi şi: Da, Nu.

Sigur că aceşti copii sunt de unică – pardon – folosinţă, necesară în cazuri concrete care, odată elucidate, un Da poate să rămână în viaţă, iar un Nu – să dispară, ca inoportun şi fals. De aia şi vă spuneam că, uneori, poate exista aversul, dar să lipsească reversul (parabola cu maimuţa, nu?) sau invers – să rămână Inversul-Reversul şi să dispară Pe Faţă-Aversul, Viceversa şi Pe-bunelea, Opusul cu... Pusul? Da, pusul pe bune, pe faţă, la vedere, deschis... Iată de ce pajura trebuie să-şi clocească mereu puii ăştia de Da şi Nu, pentru că problemele şi cazurile în care sunt ei necesari, cu respectiva jertfire a unora dintre ei, albilor sau negrilor, sunt multe, infinite chiar, s-ar putea spune. Astfel că, uneori, capul are insomnii crunte, nu poate adormi din cauza ţipetelor de prunci a Da-urilor şi Nu-urilor care la această vârstă a infantilismului se contrează pe-ruptelea, nu cedează nici unii, nici ceilalţi, întrecându-se în a-şi astupa ţipetele unii altora – cu ţipetele. Însă, odată ce cresc, prind la pene şi la minte, fiii Capului şi ai Pajurii, începând a înţelege cu adevărat gravitatea puzderiilor de probleme în care să intervină, în special când e vorba de destinele fragile şi instabile ale oamenilor care tot dau cu banul – Cap? Pajură?... Mamă, mamă, ce dezastre!...

Tocmai din cauza oamenilor se întâmplă ca Da şi Nu, Reversul şi Aversul, dar, mai în limitele moralei, Capul şi Pajura să se despartă, să divorţeze, cum se zice între oameni. De aia uneori pare că există Aversul, adică – Ceva, iar în loc de Revers – loc gol, pustiu, Nimic! Iar nimicul acesta nu exclude Dorinţa, Nădăjduirea, Speranţa omului. Iar toate astea care, de fapt, ar fi ca şi una singură şi căreia, pentru a simplifica ecuaţia, îi vom zice doar Speranţă, aduce mai mult cu Pajura, adică reversului asemănătoare fiindu-i. De unde şi nestăvilita dorinţă şi nădăjduire a Speranţei de a putea

73

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

din sens opus

să se înalţe din nou, să zboare ca pasărea, să ajungă la lumină; la bine şi lumină! Însă constată cu adâncă tristeţe că în toată firea ei (ea e numai fire, deloc şi trup) s-a insinuat greimea de plumb a îndoielii, neîncrederii în ş. a. m. d. Speranţa ce gândeşte la ce şi cum şi de ce, încât, cu timpul, îmbătrâneşte. Astfel că-i este cam indiferent de cade cap sau pajură, de e avers sau revers, sorţii destinului părându-i iremediabil hotărâţi pe invers, pe dos, şi nu cum ar fi fost bine să fie.

Trec anii şi speranţa moare. Uimitor este, însă (fără ca cineva să se mire, totuşi), că înainte de moarte speranţa ajunge la înţelepciune. Iar înţelepciunea nu mai înseamnă jind, ci accept. (Ca să nu zic, – Doamne, fereşte! – resemnare...) Iată de ce – chiar dacă rămâne inexplicabil de ce, totuşi, la mijloc fiind un paradox, parcă, sau de-a dreptul un alogism făţiş, adică – alogism avers – chiar atunci când speranţa e resemnată, ca şi nemişcată, ea parcă ar zbura, instinctul ei de pajură cu cap, adică înţeleaptă, fiind de neînvins. Nu se poate spune că prea multă lume pricepe că speranţa este îndurerată şi de ce ar fi. De înţelepciune. Da, înţelepciunea chinuieşte.

Dar, spuneam, spiritul de pajură a speranţei pare a fi nemuritor. Chiar dacă se ştie că ea, Speranţa, moare ultima...

IMPRESIILE ŞI EXPRESIILE UNUI INVALID DIN RĂZBOIUL RECE

DESPRE RĂZBOAIELE RUSE-URSS-iste

De atâtea serbări fastuoase în stil ruso-sovietic, dar mai ales – ca o privare de dar în sens de ofrandă, eu, elevul, apoi studentul moldovean sovietic get (dar nu şi beget, pentru că deja ştiam să sunt român) de atâtea serbări ale glorioaselor-gloduroaselor războaie ruso-franceze, ruso-turce, ruso-japoneze, ruso-poloneze, ruso-finlandeze, ruso-germane, ruso-ruse etcetera, deja de multă habă de veac XX, în a doua lui jumătate, nu mai eram în stare să fac deosebire între marele război pentru apărarea patriei 1941-1945 şi războiul civil din aceeaşi ţară (pe când încă nu-mi era şi... patrie) 1917-1920, dar mai ales nu-mi ieşea diferenţierea în cel cu nemţii şi – mai înainte – cu otomanii 1877-1878, iar Tsusima dezastrului flotei ruse, 1904-1905, mi se părea anticiparea benevolei catastrofe de peste decenii a submarinului „Kursk” (în ziua aceea de 11 august sosisem de la Chişinău la vila Stancu de la Neptun, unde mă întâlnisem cu prietenul-preşedinte al scriitorilor Laurenţiu Ulici, care venise împreună – cu cine credeţi? – cu încă preşedintele ţării Emil Constantinescu care, pentru a doua zi, avea să ne invite în ospeţie la vila

prezidenţială „Nufărul” – aşa se pare că se numea –, unde am făcut excursie şi diverse degustări etc.), astfel că, vă spuneam, nu aveam nicio speranţă să-mi iasă pasienţa departajării războaielor Rusiei, apoi Uniunii Sovietice cu toată lumea, aşa că, privind acele defilări, manifestări, jubilări legate de gloria şi les neiges d'antan siberiene, domnule Villon, (poate şi zăpezile de sub Moscova ale lui Napoleon...), nu trăiam, ci mai mult muream sentimente înălţătoare, pentru că înainte de dispoziţia de a trăi ardent sărbătoririle nu aveam nicio dorinţă să simt ceva deosebit înălţător, lăudător de războaie muscăleşti sau bolşevice cu toată lumea, în timpurile şi tâmpeniile acelor jubilări tropăitoare pe caldarâmul negru al pieţii roşii mie, tânărului cititor, mi se părea că romanul lui Sthendal ar fi fost călcat în picioare de armata sovietica care ceva mai înainte se numise şi roşie, de fapt fiind (până în cerul gurii de tun şi de tutun/ mahorcă) neagră, astfel că nu simţeam nimic radios-înălţător la amintirea că Matrosov s-ar fi aruncat peste gura de ambrazură, iar nemţii apăreau pe ecrane ca nişte pocitanii, cu toate că, în trăsăturile feţii, dar mai ales ale armelor, li se depista lesne stilul siberian. (Iubiţi compatrioţi, eu sunt sigur că şi ura pe care o trăiam mocnit atunci când pe piaţa roşie se urla „Ura! ura!” a contribuit la decesul URSS – eu nefiind decât unul modest, dintre voi, milioanele de – astăzi – ex-sovietici, incredibil – dar adevărat!) Dar asta era: glasul... barosan al crainicului TASS-partinic Levitan încerca să ne tot convingă că gloriosul birou politic al PCUS i-a altoit deja definitiv tinerei generaţii sentimentul de mândrie pentru războaiele Rusiei şi Uniunii Sovietice cu toată lumea (pe atunci, la Bucureşti încă nu aveau cum să apară cele două volume combative ale lui Eugen Ionescu „Război cu toată lumea”, în care – să vezi! – nicicum nu este măcar menţionat numele URSS – pagubă în ciuperci, cum se mai spune), cineva dintre noi invocând, neîncrezător bineînţeles, ştiutul argument: „Freacă mintea!” sau: „Freacă capul!” (în acest caz cacofonia care-l viza pe Levitan şi pe biroul politic fiind inevitabilă), iar poporul parcă ar fi avut – pardon! – prezervative contra oricăror directive – nu le credea şi pace! pe când se sărbătoreau războaiele Rusiei şi URSS cu toată lumea, nu şi cu lumile, deoarece în ţara mausoleului lui Lenin Star Wars al lui George Lucas era prohibit – Nicht! Nelzia! – Războiul stelelor ar fi stricat socoteala războaielor cu toată lumea ale UrssRusiei-PCUSie…

Pe scurt, a fost când UrssRusia a pierdut totuşi războiul; războiul cu propria ne-lume...

74

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

MariusCHELARU

Crimeea privită dinspre azi, către ieri şi mâine (IV)

jurnal de călătorie

Uniunea Scriitorilor Tătari Crimeeni din Crimeea Revista „Steaua/ Yâldâz”

În acelaşi loc este şi sediul uniunii (înfiinţată, cu destule dificultăţi, în anul 2008; are 30 de membri, între care şi doi din România: Güner Akmolla şi Neriman Ibraim), şi al singurei lor reviste, „Steaua/ Yâldâz”, acum condusă de publicistul Dilâver Osman, care, în 2011, împlinea 35 de ani. A apărut în timpul surghiunului.

Am discutat despre revistă, sumar, modul de redactare şi tipar cu Dilâver Osman şi Riza Fazîl, poate oameni cei mai legaţi de destinul acesteia.

Dilâver Osman, născut în 1959, în oraşul Bekavad din Uzbekistan, revenit în 1988 în Crimeea, în oraşul Karasubazar (Bazarul Apei Negre), a absolvit şcoala de muzică la Taşkent, iar conservatorul la Kazan. Din 1987 a activat şi pe plan social, fiind între delegaţii tătari care militau pentru redobândirea drepturilor naţiei tătare.

Revista a apărut în anul 1976, la Taşkent, dar concepţia ei aparţine intelectualilor tătari crimeeni din Uzbekistan. Au fost dificultăţi, negocieri, iniţial au primit aprobarea de a edita, în Taşkent, un ziar în limba tătară crimeeană. Astfel, iniţial, revista arăta ca un almanah cu două apariţii pe an. Din 1992 are sediul în Crimeea. Din 1980 a început să apară de şase ori pe an. Primul redactor-şef al revistei a fost dl. Cerchez Ali, apoi au fost Şamil Aliadin, Ayder Osman, Şakir Selim ş.a. După anul 2009 redactor şef a ajuns Dilâver Osman. Sunt apărute, de acum peste 200 de numere.

„Yildiz” a apărut de la început în tătara crimeeană, cu caractere chirilice (azi sunt texte şi cu alfabet latin), cuprinzând texte despre civilizaţia, arta, istoria, literatura tătară crimeeană.

Din ce am înţeles şi cât am putut citi în ţară şi în Crimeea, reamintesc, una dintre marile probleme ale transmiterii/ conservării şi cunoaşterii literaturii tătarilor de către tătarii crimeeni ţine şi de aceste schimbări ale alfabetului adoptat pentru scriere. Au trecut de la cel arab

la cel chirilic, acum vor să treacă la cel latin, fapt care le-ar favoriza pătrunderea în mediile occidentale. Dar, pe de altă parte, şi aşa au mari probleme în căutarea şi traducerea operelor apărute înainte vreme în arabă, de exemplu, pentru a le face accesibile noilor generaţii. Nu ştiu dacă pot măsura cât de cât impactul pe care îl va avea această nouă schimbare.

Am plecat de la Uniunea Scriitorilor cu impresia că oamenii aceştia care se întâlnesc într-un apartament cu două camere micuţe, de la parterul unui bloc, în care se află şi sediul revistei lor, fac atât cât le stă în putinţă pentru a nu da greş în ce şi-au propus pentru ei şi pentru poporul lor.

La Han-Saray, Bahcisaray

Tot drumul până la Bahcisaray (Bağçasaray, cum îi spun tătarii crimeeni/ qırımtatarlar, şi Бахчисарай/ Bakhchysaray cum îi spun ucrainenii), „oraşul din Crimeea care merită cel mai mult să fie vizitat de străini”, fosta capitală a Hanatului Crimeea, acum localitate în raionul cu acelaşi nume, oamenii din autocar au discutat despre istoria tătarilor, despre palatul hanilor, Hansaray, despre hanii tătarilor, cum a fost când au venit ruşii, comunismul, formarea statului ucrainean şi tot ce s-a petrecut după asta. Mai fiecare avea părerea lui, cunoştinţele/ ideile lui despre istorie, despre oamenii care au fost, despre măreţia de altădată.

Discutând cu un tătar, profesor universitar parcă, i-am spus că, sigur, acum este istorie, trăim în pace, dar altă dată imaginea tătarilor, aşa cum era ea în Moldova, nu era una de măreţie, ci de cruzime. Veneau ca prădători, ardeau, ucideau. Sigur, vremurile erau altele dar asta era, până la urmă, ce făceau ei. În fond satul bunicii mele dinspre mamă este al unor răzeşi care îşi câştigaseră statutul şi în crunte lupte cu tătarii. Mi-a răspuns că lucrurile sunt nuanţate. Imperiul tătar era, ca orice imperiu care vrea să supravieţuiască, în expansiune continuă, dar nimeni nu poate contesta măreţia unui Ginghis Han sau a altor hani tătari care au devenit legende în lumea întreagă.

Pe aceste locuri, pe valea râului Çürük Su/ Apa Stricată, Rea („l'au fetide”, cum îi spune Mondandan), au fost descoperite vestigii care dovedesc prezenţa umană din timpuri îndepărtate, din mezolitic. În timp, au fost construite vechi aşezări fortificate aici, cum ar fi Qırq Yer (numită de tătari şi azi Çufut Qale, adică „Fortăreaţa Evreilor”), Salaçıq (unde, în mausoleul din Eski – „Eski Dürbe”, datat în secolul al XV-lea, unde a fost îngropat Mengli Giray Întâiul) sau Eski Yurt (nume

75

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

jurnal de călătorie

derivat de la „vechea aşezare” sau „vechiul cartier general”/ vechea tabără”), care acum sunt parte a localităţii Bahcisaray.

Nu e surprinzător că era pe aceste locuri o „fortăreaţă” a evreilor ştiind descrierile călătorilor din secolele trecute despre prezenţa lor aici. Pas cu pas, am aflat că Çufut Qale este un fost centru al comunităţii crimeenilor karaiţi (qaray – forma din limba tătară de la къарай; ebraică q ā r ā ' m , a d i c ă „cititorii [scripturilor biblice]”, în tătară – karaylar), despre care oamenii locului spun că ar fi în fapt etnici tătari (după unii poate şi turci), adepţi ai iudaismului karait din Estul Europei. Evident, sunt discuţii de tot felul despre faptul că ar fi fost sau nu o comunitate etnică sau religioasă, că erau evrei sau şi evrei şi adepţi de alte etnii ş.a.

Înainte de fondarea capitalei Hanatului, spune Alan W. Fisher, Çufut Qale era un loc important, fortăreaţă cunoscută a tătarilor, conform documentelor lor. Ba chiar era pe „primul loc al autorităţii tătarilor din Crimeea”, în „primii ani ai Hoardei de Aur”. Acolo au fost îngropaţi hani, nobili tătari. Cel mai mare mormânt de aici este al lui Nenekecan Hanum, una din fiicele hanului Tohtamis (Toktamıs), care, spune legenda, îndrăgostită de un nobil genovez, s-a sinucis aruncându-se de pe ziduri împreună cu acesta. Nu am reuşit să o văd cum mi-aş fi dorit, dar am citit despre ea şi am aflat că pe o inscripţie (datată în 1437) e numită Henekecan. Este înregistrată şi drept „Caneke Hanum Turba” şi, date fiind şi decoraţiile în piatră, e considerat „unul dintre cele mai importante monumente din Crimeea”.

Prima dată Bahcisaray-ul a fost menţionat documentar în 1502, dar, începând cu Sahib Ghiray I (fiul lui Mengli Ghiray), din 1532, a devenit capitala Hanatului. Vorbind cu diverşi oameni cultură tătari am înţeles că, se pare, acolo se aflau înainte de venirea ruşilor, şi ţarişti şi comunişti, tezaure de carte. Au fost, cea mai mare parte, arse, la fel cum au făcut khmerii roşii în Cambodgia cu vechi cărţi budiste.

După lupte crâncene, purtate de-a lungul

câtorva secole, în 1737, capitala hanatului a fost dată pradă flăcărilor de armatele ruseşti conduse de contele Burkhard Christoph von Münnich. Hanatul a fost ocupat în întregime în 1738. De atunci, Bahcisaray a devenit o localitate din Crimeea, centrul cultural a tătărimii până în 18 mai 1944.

În 1825, (cu 5 ani înainte de Puşkin, despre care Eminescu scrisese: „Sunt copleşit de versurile lui,

izvor de apă vie”), poe tu l po lonez Adam Mickiewicz scria, între Sonetele Crimeene/ Sonety Krymskie, al şaselea, intitulat Bahcisaray ( B a k c z y s a r a j ) , despre măre ţ i a pierdută a palatului hanilor Giray, peste ale căror ziduri domnea de acum dezolarea, pustiul şi tăcerea :

„Jeszcze wielka, już pusta Girajów dziedzina!Zmiatane czołem baszów ganki i przedsienia...”

„Încă măreţ, dar azi pustiu domeniu al GiraylorPrin care ţopăie lăcuste şi şerpii se târăsc”

Vorbind cu localnicii am înţeles că palatul a fost ars de mai multe ori. De fiecare dată tătarii au încercat să salveze ce s-a putut. La un moment dat, mi-a spus un profesor tătar, ruşii, în timpul comunismului, au planificat arderea în întregime a palatului, pentru că nu puteau şterge cu totul dovezile apartenenţei lui la altă cultură. Aşa au făcut, de pildă, mi-au spus colegii din Cernăuţi, la Cetatea Hotinului, îndepărtând orice inscripţie care ar fi avut legătură cu Moldova lui Ştefan sau de după el, amplasând în faţa cetăţii o statuie a unui cazac despre care localnicii spun că singurul merit ar fi fost că şi-ar fi pierdut potcoavele calului fugind de răzeşii moldoveni.

Mistificarea istoriei a fost un lucru luat foarte în serios de comunişti, şi ruşi şi din alte părţi. În tot cazul, mi s-a spus, tătarii au reuşit să anunţe la UNESCO sau O.N.U. şi, la presiuni din afară, deşi apucaseră să ardă parte din palat, s-a renunţat la idee. Dar răul fusese făcut în ce priveşte cărţile/ documentele păstrate acolo. Spun tătarii că unii dintre hanii lor ar fi avut volume cu

Imagine din Palatul de la Bahcisaray, azi

76

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

jurnal de călătorie

creaţiile lor în bibliotecile saraiului, că acolo s-ar fi adunat cărţi din toate colţurile lumii tătare şi nu numai.

Sunt destule lucruri pe care, eufemistic vorbind, e dificil să le explice autorităţile. Doar două aspecte: ghidul care ne-a condus prin Palat nu vorbea decât limba ucraineană. Avea un zâmbet amabil, schematic, dar fără să ne lămurească cu nimic. În al doilea rând, vederile care se pot cumpăra de acolo sunt exagerat de scumpe chiar şi pentru banii noştri, şi în gamă destul de limitată.

Dar, una peste alta, acest loc există, e sub oblăduirea statului, poate fi vizitat. În rest… am decis să ne vedem de ale noastre şi să ne bucurăm de faptul că există, şi eram acolo într-o zi frumoasă de mai.

Am plecat, alături de colegii din România, tătari şi români, să-mi duc cartea, „Grădina gândurilor mele” sau, cum spun tătarii crimeeni, Tuşuncelerımın bahşası, împreună cu cei doi trandafiri ai mei. După ce o prezentasem şi la Simferopol, să o fac şi la fântâna despre care Puşkin scrisese (după ce vizitase, în 1920, Palatul Hanilor, apoi plecase la Chişinău, între moldovenii despre care a avut cuvinte deloc măgulitoare în poemele sale), în Fântânii din Bahcisarai:

„Fântână a iubirii, vie!Doi trandafiri ţi-aduc în dar.”

O vreme am păşit către harem singur, pe aleile minunatelor grădini ale palatului, însoţit numai de cântecul păsărelelor şi de mireasma florilor de toate soiurile. Văzută de la înălţimea secolului nostru, fără nici un soldat înarmat până în dinţi, fără nici un eunuc ai cărui ochi să străbată împrejurimile printre frunzele copacilor, printre firele de iarbă şi ciripitul păsărelelor, este o clădire frumoasă, care te cheamă înăuntru.

Interioarele sunt frumoase, pline cu tot felul de obiecte pe care le foloseau „locuitoarele” zăvorâte între ziduri, dar camerele nu au geamuri mai deloc, iar, acolo unde sunt, abia de lasă să treacă razele soarelui. Dar parcă ai mai degrabă iluzia luminii şi a faptului că e o posibilitate să vezi „afară”.

Privind în jur, am remarcat şi eu, aidoma lui Gérard de Nerval, care observase acest lucru în alte zone decât în Crimeea, dar aflate încă/ ori care fuseseră sub stăpânire otomană, că: „ceea ce lipseşte îndeobşte, chiar în haremurile cele mai princiare, sunt paturile”, fiind folosite sofalele.

Căutând cu privirea în jur am înţeles că, deşi

este probabil clădirea să fi fost modificată în timp, deşi pare că turiştii nu au acces la toate dependinţele, toate camerele. Pare construită ca să poată să fie supravegheată cu atenţie şi cu relativă uşurinţă. M-am întrebat dacă frumoasele fete zăvorâte în harem puteau să vadă, aveau voie să se plimbe pe aleile atât de frumoaselor grădini interioare, care odinioară erau cu siguranţă şi mai bogate, şi mai strălucitoare, şi mai înmiresmate.

Parcă pentru a întări impresia de închisoare „îmbrăcată” atât de frumos, într-o vitrină, în dosul unui perete de sticlă, către noi privea cumva de dincolo de secole, manechinul unei cadâne care nu putea să păşească dincolo, să iasă din camera aceea a timpurilor de demult. Pare că ascultă, dar, în preajma ei totul pare tăcut… „Numai fântânile bat dulce/ În marmora 'nchisorii” ei.

1 Cu care am avut o convorbire publicată în revista „Poezia”, numărul de vară, 2012.

2 Sau Qarasubazar.3 S-a spus şi că numele ar veni din persanul „bâqce

sarây”, „Palatul Grădină”.4 C.H. Montandon, „Guide du voyageur en Crimée

...: précédé d'une introduction sur les différentes manières de se rendre d'Odessa en Crimée”, Odessa, 1834, p. 207.

5 C.H. Montandon, op. cit., p. 2076 Çufut/ çıfıt - evreu qale/ kale – fortăreaţă, cetate.7 Dürbe – mormânt, mausoleu. Turcă: türbe.8 Din ce ştiu, vechiul nume nu se cunoaşte, (şi) de

aceea i s-a spus „Vechea aşezare”. Cea mai veche placă din cel mai vechi cimitir de acolo (Qırq Azizler) e datată în 1316 (Oleksa Haiworonski, An Overview of the Mediaeval Crimean Tatar. Settlement of Eski Yurt, în EJOS, vol. VIII, 2005, No. 1.

9 Alan W. Fisher, The Crimean Tatars, Hoover Institution Press, Stanford University, SUA, 1987, p. 34.

10 Ed. Barbara Kellner-Heinkele, Joachim Gierlichs, Brigitte, Islamic art and architecture in the European periphery: Crimea, Caucasus, and the Volga-Ural region, Germania, 2008, p. 52.

11 A trăit între 1501-1551; a fost han între 1532-1551.12 Născut în Germania; (1683 – 1767). Soldat, inginer,

specialist în hidrotehnică, personaj important în Imperiul Rus atunci; considerat reformator al armatei imperiale.

13 Tuşuncelerımın bahşası, versuri, ediţie în limba tătară crimeeană, versiunea în tătara crimeeană: Güner Akmolla, 2011.

14 Gérard de Nerval, Călătorie în Orient, în versiunea română a Micaelei Slăvescu, Editura Univers, Bucureşti, 1977, cap. VII al Părţii a treia, „Haremul” – „Haremul viceregelui”, p. 208

15 Fântâna din Bahcisarai, versiunea română George Lesnea.

77

În cadrul ediţiei a doua a Festivalului Internaţional de Fotografie „Carol Pop de Szathmáry – Szathmáry Pap Károly”, organizat de Asociaţia „Euro Foto Art” Oradea sub patronajul Ministerului Culturii din România, în ziua de 07.02.2014, la Muzeul de Artă din Cernăuţi a fost vernisată

1expoziţia realizată din imaginile digitalizate după fotografiile lui Carol Popp de Szathmáry (n. 11 ianuarie 1812, Cluj , Imperiul Austriac–d. 3 iulie 1887, Bucureşti), pictor şi grafician maghiar din Transilvania, unul dintre pionierii artei fotografice, documentarist din Regatul României şi unul dintre primii zece artişti fotografi din Europa.

Expoziţia a cuprins 35 de copii digitalizate ale fotografiilor primului fotoreporter militar din România, care a realizat primul reportaj fotografic de război din lume, în timpul călătoriei sale între 1851-1854 în Răsărit cu scopul de a surprinde imagini din războiului Crimeei. Expoziţia a fost vernisată în prezenţa mai multor admiratori ai artei fotografice, cât şi a domnilor Ştefan Tóth, Preşedintele Asociaţiei „Euro F o t o A r t ” O r a d e a , R o m a n i a , muzeograful Albert Komari, directoarea Muzeului de Artă din Cernăuţi, d-na Ina Kiţul, Consulul general al României la Cernăuţi, d-na dr. Eleonora Moldovan, cât şi a moderatorului manifestării, dr. Serghei Hacman. Cele 35 de imagini după fotografiile lui Szathmáry sunt din colecţia prof. univ. dr. Radu Igazság de la Bucureşti, care a titrat în limba română şi un documentar intitulat Un pictor în zorii zilei, realizat de redacţia maghiară a Televiziunii Române, film ce a fost prezentat în după amiaza aceleiaşi zile la sediul Fotoclubului „Pozitiv” din Cernăuţi.

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

IlieLUCEAC

Carol Popp de Szathmáry: o retrospectivă fotografică actuală

şi o provocare a memoriei Cernăuţiului artistic de altădată

coordonate cernăuţeneExpoziţia care s-a desfăşurat între 7–25

februarie 2014 a fost vernisată, după cum spuneam, la Muzeul de Artă din Cernăuţi, acolo unde cu patru ani în urmă a fost găzduită o bogată expoziţie de tablouri a pictorului timişorean de origine bucovineană Constantin Flondor. Expoziţia se intitula Însemnări pentru o nostalgie: Putna,

2Suceava, Cernăuţi–un arc sentimental peste timp şi a fost vernisată de către academician Dan Hăulică, cunoscut critic literar şi de artă român, preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă.

Numele lui Carol Popp de Szathmáry se leagă de istoria Cernăuţiului printr-un joc de hazard al destinului. În primăvara anului 1847 renumitul pianist şi compozitor maghiar Ferenc Liszt a concertat în oraşul de la periferia estică a Imperiului

Habsburgic, la îndemnul istoricului şi omului politic Eudoxiu Hurmuzaki, cât şi la sfatul lui Constantin Hurmuzaki, pe care acesta i l-a dat lui Liszt, la întrevederea lor de la Iaşi, în iarna lui 1847. Evenimentul cultural a avut impact peste ani în lumea artistică şi culturală a oraşului, „mica Vienă” onorându-l ca oaspete înalt pe Franz Liszt. Pe lângă familia Hurmuzaki, care şi-a legat numele de desfăşurarea acestui eveniment, se mai cunosc şi alte personalităţi culturale din Bucovina istorică care au contribuit la buna desfăşurare a acestui eveniment.

Aşadar, în turneul său de la Kiev spre Constantinopol, când a trecut şi prin Cernăuţi, se presupune că Franz Liszt a fost însoţit, pe lângă alte personalităţi, şi de către Carol Popp de

Szathmáry. În felul acesta pictorul Szathmáry şi-a legat numele său de istoria Cernăuţiului, chiar dacă – admitem cazul – nu a făcut parte atunci din suita celebrului muzician.

Cu toate că expoziţia de fotografii ale artistului Carol Popp de Szathmáry, care a avut loc recent la Cernăuţi, a fost bine primită de către public, considerăm că era cazul să se vorbească sau să se amintească, cel puţin, în timpul vernisajului şi despre tabloul în acuarelă al lui Szathmáry, care îl reprezintă pe Liszt improvizând la pian.

„Rafinat, sensibil, divers în sfera

78

Carol Popp de Szathmáry

coordonate cernăuţene

79

cunoştinţelor şi preocupărilor, fire mondenă şi artist de factură complexă, cum îl caracterizează Anca Florea în cartea sa, Szathmáry nu putea rămâne indiferent sau străin de arta sunetelor, muzica fiindu-i, se pare, prieten adevărat. O confirmă colecţia sa de instrumente muzicale, prietenia îndelungată cu Franz Liszt, precum şi numeroasele desene şi acuarele în care lăutarii – fie ei români, sârbi sau albanezi – sunt

3surprinşi în diferite ipostaze .În cea de a treia călătorie în Rusia, în

februarie 1847, cu ocazia unui concert susţinut la Kiev, Liszt face cunoştinţă cu principesa Carolina Sayn-Wittgenstein, născută Ivanovska, fiica unui nobil polonez, „un aristocrat care îmbina privilegiile dominaţiei sociale cu ideile liberaliste ce stăteau la baza mişcării polone de eliberare naţională. Spirit avid de cunoştinţe, Carolina Sayn-Wittgenstein se interesa de tot ce e nou, la fel ca şi Liszt. O pasionau problemele de artă şi ştiinţă, de univers, de lumea supranaturală, de raţiune şi credinţă, de politică, de religie, de literatură. În toate aceste domenii, avea o imaginaţie neobosită. În toamna şi iarna anului 1847, Liszt este oaspetele Carolinei de Wittgenstein la

4moşia ei de la Woronince” . Am amintit acest moment din viaţa lui Franz Liszt pentru a reţine că anume „la 2 februarie 1847, Liszt a cântat la Kiev. Aici s-a întâlnit pentru prima dată cu Carolina Sayn-Wittgenstein. După aceea el pleacă prin Lviv, Iaşi şi Galaţi spre Constantinopol. La 8 iunie el cântă în faţa

5sultanului Abdul-Medjid în Serai” .Aşadar, în drum de la Lviv spre Iaşi şi

Galaţi, cu scopul de a se îmbarca pentru Constantinopol, Franz Liszt trece prin Cernăuţi, unde va da două concerte.

Portretul lui Franz Liszt, realizat de Szathmáry în peniţă acuarelată, – „acuarela fiind, de

6fapt, domeniul în care Szathmáry a excelat” – a dus la nesfârşite controverse şi confuzii, care, nu suntem încă siguri dacă au fost rezolvate, atunci când ne referim la faptul când şi unde a fost pictat portretul.

Într-un articol despre Carol Popp de Szathmáry, publicat în 1927, profesorul Oreste Tafrali susţine că portretul ar fi fost pictat cu ocazia turneului lui Liszt în Moldova. „La o petrecere, sufletele celor doi artişti s-au înţeles şi apropiat, clipele acelea au fost fixate pe o bucată de hârtie, ca o amintire pioasă a unirii lor sufleteşti.(...) Szathmáry a schiţat în câteva linii portretul lui Franz Liszt, reprezentat executând o bucată muzicală la piano şi însoţindu-l cu o dedicaţie: «Amice Liszt», iar celebrul

compozitor a adăugat în josul paginii câteva rânduri ”7dintr-o compoziţie a sa .

În februarie 1931, diplomatul ş i muzicologul ardelean Octavian Beu, consemnează, între altele, concertul dat de Liszt în 1847 la Iaşi, în casele boierului Alecu Balş, unde, susţine el,

8Szathmáry a pictat acest portret . Aceeaşi idee este reluată de autor în lucrarea sa Franz Liszt în ţara noastră, însă acum cu precizarea că portretul ar fi fost

9executat între Iaşi şi Galaţi . Mai mult, în revista „Magazinul”, Octavian Beu publică şi reproducerea portretului, sub care menţionează: Iaşi – ianuarie 1847. Oricum, Cernăuţiul nu poate fi exclus din lista oraşelor vizitate de către Szathmáry şi nici lipsit de afirmaţia ipotetică cum că anume aici ar fi putut schiţa pictorul primele linii ale portretului în discuţie.

Sever de Zotta publică în 1936, în cernăuţeanul „Allgemeine Zeitung” un articol intitulat Franz Liszt la Cernăuţi, consacrat omagierii celei de-a 50-ea aniversări de la moartea celebrului muzician ungar. În varianta românească a acestui articol, găsim următoarea informaţie: „În ziua de 29 mai [citeşte 26 mai 1847 – aceasta este data exactă, precizată ulterior de Zotta, la care Liszt a plecat din Cernăuţi spre Iaşi – n.n. I.L.], Liszt părăseşte Cernăuţii, oprindu-se trei zile la Iaşi. De aici pleacă la

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

La pian Ferenc Liszt de C. P. Szathmáry

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

80

coordonate cernăuţene

Galaţi, unde se îmbarcă pentru Constantinopol”. Tot în acest articol, Sever Zotta menţionează în alt context: „În schimb s-a întâlnit C[onstantin] Hurmuzaki cu el la Iaşi, în ianuarie 1847, unde locuia în casele… [aici se întrerupe manuscrisul, câteva foi

10din el fiind lipsă – n.n. I.L.]” .Din cele citate reiese că Liszt s-a întâlnit cu

Constantin la Iaşi în două rânduri. În prima sa călătorie prin Ţările Române din ianuarie 1847 şi în cea de a doua vizită, întreprinsă în mai 1847, în drum spre Constantinopol, când Franz Liszt a susţinut şi cele două concerte la Cernăuţi. La Iaşi pianistul a fost găzduit în casa vistiernicului Alecu Balş, în ale cărui saloane s-au citit întâia oară în public doinele lui Vasile Alecsandri şi unde tinerimea începuse a se aduna în fiecare lună «ca să petreacă seara în convorbiri şi citiri literare». Aici a cunoscut Liszt pe

Vasile Alecsandri, pe Gheorghe Asachi şi pe Costache Negri şi în cadrul acestei societăţi luminate a găsit multă înţelegere pentru noile sale idei în

11muzică şi despre arta populară” .Din lucrările amintite aflăm date interesante

şi despre concertul dat de Liszt în acelaşi an – ianuarie 1847 – la Iaşi, în casele boierului Alecu Balş, unde pianistul ar fi fost pictat de prietenul său – pictorul Carol Popp de Szathmáry, cu care se reîntâlneşte „în 1847, cu ocazia călătoriei compozitorului pe meleagurile noastre, popas în lungul turneu pe care îl efectua în Europa,

12îndreptându-se spre Kiev” . Mai mult decât atât. Anca Florea, în studiile sale de iconografie muzicală, intitulate Muzică şi imagine, susţine că pictorul Szathmáry a avut ocazia să-l cunoască pe Barbu Lăutarul în perioada în care acesta îl însoţea pe Franz

Liszt prin Moldova şi, cu siguranţă, atunci i-a 13schiţat portretul . Octavian Beu susţine că

s-au întâlnit la conacul de la Mirceşti al lui Vasile Alecsandri, idee preluată şi de G. Bora în articolul său din „Revista Fundaţiilor”: „În casele boierului Balş, Liszt ar fi cunoscut şi pe Vasile Alecsandri, care, ghicind interesul pianistului pentru muzica folclorului românesc, după însemnările ce-şi făcea ori de câte ori auzea un motiv caracteristic, l-a poftit pe artist şi la conacul lui din Mirceşti. Aici a făcut Liszt cunoştinţă cu vestitul taraf al lui Barbu Lăutarul şi aici trebuie să fi fost şi

14Szathmáry, ca să poată picta acest taraf” . 15Beu reproduce în „Convorbiri literare” , cât

16şi în „Magazinul” , dialogul care, după cum susţine diplomatul ardelean, ar fi fost purtat de Liszt şi Barbu Lăutarul şi pe care autorul articolelor îl reia din lucrarea Franz Liszt de Dr. Iulius Kapp, apărută la Berlin în 1922. Iar la Cernăuţi, la una din seratele date de aga Doxaki Hurmuzaki şi baronul Ioan Mustaţă, după concertele susţinute de Franz Liszt în incinta „Hôtel-ului de Moldavie”, pianistul l-a cunoscut pe lăutarul Niculae Pecu de la Suceava. Se pare că anume de la Niculae Pecu, starostele lăutarilor suceveni şi de la alţi lăutari de marcă din partea locului, au cules surorile Hurmuzaki – Eufrosina şi Eliza (Săftica), cât şi fratele lor, Constantin – cele mai frumoase melodii, care au alcătuit baza albumului în patru fascicule a celor 48 Aires nationaux roumains, publicat în 1855 la

Lăutari, la nai Barbu Lăutarul, de C. P. Szathmáry

coordonate cernăuţene

81

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

Lemberg. Cântecele şi melodiile albumului au fost selectate şi pregătite pentru tipar de compozitorul şi

17pianistul Carol Miculi . Scrisorile Hurmuzăkeştilor citate de către

Sever Zotta pun în valoare şi portretul fizic al lui Franz Liszt, evidenţiind caracterul său civic şi moral. De exemplu, aflăm că celebrul pianist era un om amabil, vesel, antrenant şi deosebit de iubit şi stimat în societate. El ştia să aprecieze oamenii talentaţi. E destul să ne aducem aminte despre descrierea convorbirilor sale purtate cu lăutarii Barbu Lăutarul şi Niculae Pecu. Nu mai vorbim de faptul că în societatea cernăuţeană sau în cea ieşeană, Liszt a apreciat cunoştinţa sa cu intelectualii din familia Hurmuzaki, Umlauff von Frankwell, sau la Iaşi, cea a lui Gheorghe Asachi, Vasile Alecsandri sau Costache Negri. La Bucureşti Liszt s-a întreţinut cu prinţul Mihail Ghica, cu C. A. Rosetti şi Cezar Bolliac.

În capitala Bucovinei istorice Liszt a fost 18primit, pe lângă alţi intelectuali de origine germană ,

şi de către Doxaki-tatăl, fiii Gheorghe şi Nicu Hurmuzaki. Iar în Moldova, la Iaşi, compozitorul s-a

19aflat în anturajul lui Constantin Hurmuzaki .Gestul lui Eudoxiu Hurmuzaki de a-l sfătui

şi de a insista ca Ferenc Liszt să treacă prin Cernăuţi şi să concerteze în capitala Bucovinei demonstrează că el a ţinut să prezinte societăţii cernăuţene o valoare a muzicii europene şi universale. Aceasta era o strategie de gândire modernă a generaţiei de la 1848 a intelectualilor din familia Hurmuzaki. Cultura naţională, câtă exista, trebuia integrată în circuitul european, de aceea Hurmuzăkeştii s-au orientat după situaţia care exista la Cernăuţi încă de prin anii 1830-1840, când intelectualitatea de aici arăta un interes

20sporit pentru muzică .

Toate cele menţionate mai sus au menirea de a îmbogăţi repertoriul de informaţii referitor la trecerea lui Liszt prin capitala Bucovinei istorice, a evoca prietenia dintre Carol Popp de Szathmáry şi Franz Ritter von Liszt, la fel şi de a cunoaşte mai bine cultura muzicală românească autohtonă, în persoana unor lăutari de talia lui Barbu Lăutarul, Niculae Pecu şi alţii.

1 Nicolae Hauca, Copiile lucrărilor primului fotoreporter militar din Europa expuse la Cernăuţi, în „Libertatea Cuvântului”, nr. 6 (561), 14 februarie 2014, p. 7.

2 Ilie Luceac, Constantin Flondor, Însemnări pentru o nostalgie: Putna, Suceava, Cernăuţi–un arc sentimental peste timp, în „Glasul Bucovinei”, An XVIII, nr. 2 (70), 2011, p. 39-80.

3 Anca Florea, Muzică şi imagine. Studii de iconografie muzicală, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997, p. 58.

4 Theodor Bălan, Franz Liszt, Editura Muzicală, Bucureşti, 1957, p. 27.

5 Vezi Ianos Hankis, Esli bî Liszt veol dnevnik... [Dacă Liszt ar fi scris un jurnal...]. Traducere din germană de Maria Pogany, Ediţia a II-a, Editura Corvina, Budapesta, 1963, p. 68.

6 Anca Florea, op. cit., p. 57.7 Oreste Tafrali, Pictorul Carol Popp de Szathmary

în Artă şi Arheologie, Bucureşti, 1927, p. 56-61.8 Octavian Beu, Franz Liszt în România, în

„Magazinul”, Bucureşti, februarie 1931, p. 83-84.9 Octavian Beu, Franz Liszt în ţara noastră, Sibiu,

Kraft &Dretleff, 1932.10 Arhivele Naţionale Istorice Centrale (A.N.I.C.),

fond Sever Zotta, dosar 100, f. 5-13; 29rv; 32rv. 11 Theodor Bălan, op. cit., p. 155.12 Anca Florea, op. cit., p. 61.13 Ibidem, p. 67.14 G. Bora, Însemnări cu privire la pictorul Carol

Popp de Szathmáry, în „Revista Fundaţiilor”, An VIII, nr. 7, 1941, p. 43.

15 Octavian Beu, Franz Liszt în România – Călătorii şi concerte, în „Convorbiri literare”, Bucureşti, An 63, nr. 11-12, 1930, p. 1073-1082; 1236-1241.

16 Octavian Beu, Franz Liszt în România, în „Magazinul”, Bucureşti, februarie 1931, p. 84.

17 Ilie Luceac, Familia Hurmuzaki: între ideal şi realizare (O istorie a culturii româneşti din Bucovina în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea), Editura Alexandru cel Bun–Cernăuţi, Editura Augusta–Timişoara, 2000, p. 146, 215; Idem, Cele două concerte ale lui Franz Liszt la Cernăuţi. Revelaţia unui document inedit, în „Zorile Bucovinei”, nr. 75 (14.082), miercuri, 21 decembrie 2011, p. 4.

18 Este vorba despre Ritter Umlauff von Frankwell, fost pe vremuri preşedinte al Tribunalului din Cernăuţi, om de altfel cu merite faţă de naţiunea română, întrucât în 1842 a cerut printr-un raport înfiinţarea unei catedre pentru limba şi literatura română. Preşedintele era un meloman şi poet, iar sosirea lui Liszt îi răpise aproape echilibrul sufletesc, făcându-l să dea o atenţie numai secundară serviciului. „Liszt”, scrie fiul său Viktor în cartea Leben und Wirken eines oesterreichischen Insti = mannes, Wien, F. Maur & Comp. (Viaţa şi activitatea unui magistrat austriac), cuprinzând biografia tatălui autorului, „a dat în Cernăuţi, de care se ataşase, două concerte şi a rămas acolo peste o săptămână. Ultima seară a petrecut-o în casa lui Umlauff într-o societate veselă, de care nu se putea despărţi şi abia în zorii zilei s-a urcat în careta poştei. Umlauff a dat expresie entuziasmului său faţă de acest rar om prin două poezii, pe care le-a tipărit anonim şi le-a împărţit în public” (p. 57). Mai târziu Umlauff a publicat în „Bucovina” o poezie dedicată lui Doxaki Hurmuzaki (p. 61).

19 Ilie Luceac, Familia Hurmuzaki: între ideal şi realizare (O istorie a culturii româneşti din Bucovina în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea), p. 214-215.

20 R. F. Kaindl, Geschichte der Bukowina, Czernowitz, 1899, S. 209.

LuciaOLARU NENATI

Iancu Nistor în viaţa culturală

a Bucovinei de odinioară

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

Celebrul Ion Nistor, personaj important al diacroniei bucovinene, a avut şi o altă faţetă decât aceea, mai cunoscută, de istoric şi om politic, şi anume aceea de îndrumător cultural şi literar, în general, de factor activ în viaţa culturală a provinciei, de care a fost mereu interesat, în ciuda numeroaselor sale obligaţii şi ocupaţii.

Pentru a înţelege rolul său în această postură în epocă, marele, pătimitul şi mult prea puţin cunoscutul scriitor şi om de cultură Vasile Posteucă îl evocă în amintirile sale de la Iconar: “Profesorul Iancu Nistor, eminentul luptător al românismului bucovinean sub dominaţia austriacă, avea înţelegere pentru dorurile literare ale tineretului şi deschidea larg paginile Junimii literare şi ale Glasului Bucovinei pentru toţi condeierii azurului arborosean. Peste toate obligaţiile de partid, el şi-a păstrat cumsecădenia bucovineană şi a ajutat mult tineretul pe drumul ligitimelor sale aspiraţii. Noi, cei din afară, îi vedeam pe Streinu, Vesper, Chelariu înhămaţi la căruţa partidului, dar Profesorul era departe de a le pune condiţii. El ştia că foamea e un rău sfătuitor şi de bună seamă îşi aducea minte de foamea şi greutăţile propriilor sale începuturi. Incerca să ajute dincolo de înregimentarea în partid, conta la el „nărăvirea la vis”, dorul de împlinire. Băiatul de ţăran de la Vicov îi înţelegea pe cei care veneau după el, din aceleaşi largi vaduri ale satelor, de sub aceleaşi stele ale singurătăţii şi sărăciei. Avea desigur, fonduri pentru interesele directe ale partidului dar el le cheltuia măcar în parte pentru Bucovina care se ridica, Ţara care venea după el”.

De altfel, Posteucă evocă o amintire impresionantă în cartea sa Băiatul drumului despre modul cum a fost ajutat el material de Ion Nistor într-una dintre multele lui perioade grele. Inapoindu-i dosarul cu poezii admise pentru publicare la Junimea, Nistor i-a strecurat discret între foi două bilete de câte o mie care, pe vremea aceea, erau mulţi bani, încât a putut trăi câteva luni din ei.

Deşi drumurile iconarilor s-au despărţit oarecum de cele ale omului politic Nistor, aceştia îi închinau la împlinirea vârstei de 80 de ani un omagiu. „El, istoricul, care a dovedit cu mare seriozitate şi argumentare ştiinţifică, romanitatea ţinuturilor basarabene (ca un mare specialist al istoriei sud-est europene), n-a primit să colaboreze cu duşmanul din răsărit. Şi-a păstrat «bucovinia» lui şi onoarea lui de «civis academicus», demnitatea lui de făuritor al istoriei celei mari”. Răsfoind revista Junimea literară se poate înţelege mai bine afirmaţia lui Iulian Vesper că „în 1904 curentul naţionalist se afirmă energic prin apariţia Junimii literare sub direcţia dlui prof. dr. Ion Nistor, încurajând o concentrică ofensivă culturală la care ia parte elita intelectualităţii româneşti din Bucovina. Junimea literară, a cărei supremaţie în viaţa culturală a Bucovinei e de necontestat, îşi propune un program de fortificare a spiritualităţi româneşti în această provincie.” (Bucovina literară - conferinţă rostită la radio Bucureşti în 19 aprilie )

Urmărind programul publicat în nr.1 al revistei, din ianuarie 1904, semnat de Ion Nistor, editor şi redactor responsabil, cu titlul „Către cititori” observăm câteva principii clare: acela al evoluţiei treptate, al emancipării de sub înrâurirea străină, al unirii prin limbă şi literatură românească, al formării gustului estetic şi spiritului critic, dimpreună cu o explicaţie personală: „o mâhnire adâncă ne cuprinde văzând cum s-a încuibat, mai ales la noi, în Bucovina, o indiferenţă regretabilă faţă de literatura română”. Programul aminteşte de vestita Introducţie a lui Kogălniceanu, similitudinea fiind evidentă şi în intenţiile mascat politice de-a trezi conştiinţa maselor în sprijinul Unirii.

Făcând „Un popas la o răspântie”, după 30 de ani, îndrumătorul revistei analizează retrospectiv întregul drum parcurs din care cel mai important lucru i-a părut a fi statornicia. „Comemorarea acestei aniversări (Joi, 17 mai 1934, la Teatrul Naţional din Cernăuţi), a fost binemeritată fiindcă în vremurile de necontenite schimbări şi prefaceri de astăzi, apariţia unei reviste culturale timp de treizeci de ani în şir şi încă într-o regiune aşa de înstrăinată ca Bucovina, constituie fără îndoială, o strălucită dovadă de laborioasă continuitate şi perseverenţă. Multe îndemnuri frumoase se trezesc la noi care însă îndată după primele începuturi de realizare cad în desuetudine şi dispar. Suferim din cauza lipsei de statornicie şi continuitate în acţiunile noastre.”

Evocând zorii Junimii, profesorul vorbeşte

82

coordonate cernăuţene

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

despre neuitatul său prieten George Tofan, din a cărui corespondenţă publicată în 1943 la Cernăuţi de Teodor Balan se pot cita multe scrisori către şi de la Ion Nistor. Profesorul rememorează apoi anii în care vigilenţa cenzurii austriece era exclusiv de severă şi eforturile lor de-a masca intenţia de emancipare, mai mult decât necesare. Chiar de la al doilea număr revista a fost suprimată pentru că au apărut în paginile sale versuri ca acestea ale lui Sever Beuca Costineanu închinate Societăţii academice Junimea cu ocazia jubileului de 25 de ani: „Neghina rea a gintelor mărunte/ Din zi în zi mereu a odrăslit/ La coasă, fii, ca în vremile cărunte/ Că'n pulsul vostru Roma s-a trezit”.

„Cu adevărat, notează profesorul, scopul revistei era să dezvoltăm o aprigă propagandă naţională înveşmântată în formă literară”. Pentru cei iniţiaţi în tainele redacţionale, Junimea literară luase fiinţă la Cernăuţi pentru a continua şi păstra o veche tradiţie naţională şi pentru a servi ca organ de legătură sufletească între cărturărimea bucovineană şi românimea de pretutindeni dar, mai ales, cu fraţii din regatul liber, „Piemontul revendicator al aspiraţiilor naţionale”.

Pornind de la ideea că baza reală a rezistenţei este cultura naţională, Nistor afirmă în mod plastic şi sugestiv că ei şi-au propus şi au săpat tranşee culturale pentru că Junimea literară trebuia să devină organul noului curent mântuitor. Scopul urmărit cu hotărâre de ei a fost “să strângem legăturile sufleteşti cu Românii de preturindeni, să întărim conştiinţa naţională şi să furnizăm armele culturale pentru lupta de apărare a drepturilor noastre imprescriptibile asupra pământului scump al Bucovinei noastre strămoşeşti”. In acest sens Nistor şi colaboratorii săi au reuşit să unească în jurul revistei „tot ce avea Bucovina mai distins ca conştiinţă naţională şi intelectualitate”. Prin cuvântul ei înaripat Junimea liteară a făcut şcoală politică şi naţională. Drept dovadă a puterii de pătrundere a acestui flux sufletesc şi de mare elevaţie este faptul că în timpul războiului sute de tineri bucovineni s-au înrolat în armata română, mulţi dintre ei căzând la datorie. Simbolul acestora este Ion Grămadă, intelectual, scriitor de talent, autorul monografiei despre Societatea Academică România Jună din Viena, căzut la datorie ca un erou în fruntea unui detaşament de botoşăneni pe muntele Cireşoaia. A rămas ca un memento legendar în timp alocuţiunea funebră şi evocatoare pe care i-a ţinut-o atunci la căpătâi - deşi climatul beligerant nu era propice festivităţilor de acest fel -

superiorul său militar de atunci, Tiberiu Crudu, important om de cultură, pedagog de elită, polivalent scriitor şi publicist botoşănean.

Despre Ion Grămadă au apărut numeroase evocări în Junimea literară, ca dovadă că era perceput ca un erou, simbol al jertfei naţionale, atitudine cultivată constant şi deliberat în Junimea literară, în primul rând de Ion Nistor, cu intenţia neascunsă de a propaga şi consolida astfel în mentalul colectiv tipul eroului şi de-a fortifica axiologic atitudinea eroică.

Conştienţi că, până atunci, în toată activitatea culturală exista o intenţionalitate preponderent ideologică, desigur nobilă, dar şi de necesitatea creării de valori în sine după Marea Unire, precum şi de faptul că „neamurile nu trăiesc decât prin ceea ce prisoseşte din produsele geniului lor artistic şi cultural”, Ion Nistor declară că „liberă de orice preocupare politică, revista Junimea literară îşi schimbă scopul, intenţionând să-şi aducă contribuţia specific bucovineană la opera culturală a neamului”.

În lunga perioadă de apariţie a revistei, cu o întrerupere pe timpul războiului, se observă două mari preocupări: înainte de Marea Unire aceasta a fost unul dintre cele mai puternice şi eficiente focare de propagare a necesităţii înfăptuirii acestui ideal, iar după Unire s-a alăturat altor publicaţii care s-au străduit să consolideze unirea teritorială prin conştiinţă culturală şi să dea conţinut spiritual şi cultural întregului naţional înconjurat de noile hotare. În interiorul ţării această luptă a fost susţinută de Academia Română, secondată energic şi luminiscent de Semănătorul şi Liga Culturală a lui Nicolae Iorga „al cărui cuvânt de apostol găsi un puternic ecou în sufletele bucovinenilor”. Privind retrospectiv de pe culmea celor 30 de ani de uimitoare vitalitate a revistei sale, Iancu Nistor spune că „Junimea literară a tipărit tot ce gândul şi sufletul nostru bucovinean a produs mai bun şi mai frumos în ultimii 30 de ani.”

Extrapolând ideea, se poate aşeza o cunună de lauri pe fruntea amintirii acestui personaj providenţial al Bucovinei într-un moment esenţial al destinului ei, căci Ion Nistor a fost o personalitate puternică, producător şi distribuitor de enegie spirituală, un om implicat în politică, în cultură şi în destinele naţiunii, de o cultură profundă şi o sensibilitate aleasă. Intr-un cuvânt, el a fost una dintre personalităţile rare pe care şi le produce o naţiune atunci când simte că trebuie să renască.

coordonate cernăuţene

83

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

R. V.GIORGIONI

Un eminescian autentic: Costache Ioanid

După 125 de ani de împovărătoare moştenire eminesciană şi generaţii întregi (nu doar o simplă pletoră!) de epigoni - „autentici” şi ei în felul lor, în sensul că foarte uşor recognoscibili - este greu să pretinzi a mai descoperi vreun eminescian autentic. Cu toate acestea, bucovineanul Costache Ioanid încă îşi aşteaptă cititorii şi încadrarea, clasificarea - în dicţionare, istorii, canon - spre a se putea vorbi într-o bună zi despre o binemeritată consacrare.

Un artist complex şi completPictor, sculptor, dar şi regizor – artist complet

– Costache Ioanid (Costachi Ioanide) este în primul rând poet. Se naşte la 3 decembrie 1912, ca al patrulea fiu al lui Titus Ioanide si al Ecaterinei Hadgi-Nahdesian, în localitatea Comandareşti, în Bucovina de Nord. În anul 1923 începe să studieze la Liceul Internat din Iaşi, dar în 1928 părăseşte şcoala din cauze familiale.

Între 1929 - 1934, urmează Academia de Artă Dramatică, pe care o absolvă cu nota maximă. Sonetistul Mihai Codreanu îl recomandă călduros Teatrului Naţional din Iaşi. Deschide prima expoziţie de sculptura caricaturală, cu lucrări reprezentând personalităţi cunoscute din lumea teatrului şi a scrisului românesc. Lucrează în diferite tehnici artistice: în lut pictat, în ulei, în sticlă, ceară, hârtie, lemn. Între 1934 - 1952, deschide şapte expoziţii personale la Iaşi si mai apoi la Bucureşti. În anul 1938, se mută în capitală, face sculptură, executând diferite comenzi pentru teatre bucureştene, pentru care face şi regie. Realizează spectacolul „Balet nepolitic”, celebru în epocă, la una din reprezentaţii participând însuşi regele Carol al II-lea, monarhul apreciind punerea în scenă a bucovineanului.

În această perioadă, se produce un eveniment existenţial (şi esenţial), care îl va marca pentru toată viaţă: în urma unui diagnostic eronat, face peritonită şi este internat de urgenţă la Spitalul Brâncovenesc, unde chirurgul-şef îi sugerează să se roage înainte de operaţie. În timpul intervenţiei chirurgicale trăieşte zguduitoarea experienţă a morţii clinice, eveniment care îi adânceşte predispoziţia meditativă. Se simte cercetat şi începe a-şi pune, mai acut ca niciodată până

acum marile întrebări ale vieţii.În 1939, se căsătoreşte cu ieşeanca Elena

Ştefănescu din Iaşi. În anul 1940, citind Biblia pe o bancă în parc, este remarcat de Mihai si Sabina Wurmbrand (fiul şi soţia celebrului pastor, ales printre primii 10 mari români), care îl invită la Biserica Luterană, păstorită de Richard Wurmbrand. Această întâlnire a destinului îl marchează profund: începe să studieze Biblia aplecat şi aprofundat şi scrie primele poezii religioase. Fotografiile rămase posterităţii îl arată vederii un om blând şi modest, dar puternic când vine vorba despre energia creativă. În timpul războiului este cartograf la Marele Stat Major. În perioada 1958 - 1961 îşi câştigă existenta din pictură. Tot în acest timp, scrierile sale încep să circule (ilegal) în toată ţara. Refuză să se alinieze propagandei comuniste şi să scrie poezii „pe linie”. Între anii 1961 - 1966 este încadrat ca desenator tehnic la IPROMET.

Anul 1963 îl găseşte sub stare de arest la Malmaison, fiind anchetat pe tot parcursul anului, ca autor de poezii religioase, considerate periculoase şi subversive pentru ideologia comunistă. (Reacţia oficialităţilor dovedeşte din ce în ce mai clar cât de eficient este cuvântul inspirat de Cristos în vreme de prigoană.) Pe tot parcursul anului este urmărit şi ridicat pentru anchete, cel puţin odată pe săptămână, dar se bucură permanent de susţinerea soţiei sa Elena. Frecventează cercuri religioase, de rugăciune şi studiu biblic (biserica penticostală şi cea luterană), continuând să scrie cu ardoare şi dedicare, în cercurile evanghelice fiind cunoscut şi recunoscut ca unul dintre cei mai de seamă poeţi de inspiraţie biblică, alături de Traian Dorz şi puţini alţii. În anul 1981, în viaţa lui C.I. intervine un eveniment nedorit: moartea soţiei sale, Elena. În acelaşi an emigrează în SUA, stabilindu-se la Portland, Oregon şi îi apare la Editura Door of Hope primul volum de versuri, „Taine”, care cunoaşte mai multe ediţii (două în State – 1981 şi 1988 - şi două în ţară: 1991 şi 2002).

Pe 26 noiembrie , 1987, de Ziua Recunoştinţei (Thanksgiving) - trece la cele veşnice. În 1993, la Editura Stephanus din Bucureşti îi apare al doilea volum de versuri – „Porumbiţe albe”.

Îngrijitoarea ediţiei americane, Elena Răscol, exagerează desigur, cu bună ştiinţă când îl numeşte pe C. Ioanid „un Eminescu creştin”. Şi noi suntem de părere că avem de-a face cu un demn urmaş al ipoteşteanului, un eminescian întârziat , eminescian veritabil, dar decelăm şi ecouri din alţi poeţi români importanţi: Goga, Coşbuc, Topârceanu (de la care „i se trage” propensiunea pentru neologisme şi aerul îndrăzneţ, atmosfera modernă a multora dintre poeme). Făcând pictură peisagistică şi sculptură ornamentală – şi, de asemenea, teatru – când se apucă de scris, poetului nostru îi reuşesc descrierile de natură,

recuperări

84

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

recuperări

realizează cu succes tablouri ample, mari desfăşurări de evenimente istorice şi întâmplări sufleteşti. Cititorul atent este surprins de mobilitatea spirituală, care decurge din cunoaşterea profundă, atât a istoriei biblice, cât şi a naturii umane. A firii noi, creştine, omul transformat de întâlnirea reală cu Iisus Hristos, mântuitorul – şi creatorul – lumii.

Pelerin la tainele lumiiÎn poezia care conferă titlul volumului

TAINE, poetul se arată preocupat de problema insolubilă a substanţei divine: „O, Tată, ce eşti Tu? Cum eşti? Şi unde?/ Din stânci în stânci, ca Moise pe Horeb,/ încerc să urc prin ceaţa ce te-ascunde/ Şi am atâtea, Doamne, să te-ntreb.” Porneşte din „galaxiile” ascunse (tainice) ale microcosm-ului spre a-şi prelungi căutarea în direcţia cosmosului mare: „M-ai tors din nevăzute molecule/ Şi poate că în carnea mea de om/ sunt mii căi lactee minuscule,/ un univers în fiece atom./ Poate pământul nostru totodată/ e-o parte dintr-un fir de praf gigant/ Şi-n pulberea ce mi s-a pus pe gheată/ sunt galaxii aduse din neant…// Zidar fără mistrie, fără drişcă,/ … Învârţi în cer morişcă în morişcă…” Pornind de la rezultanta definitivă a marii Creaţii, poetul o ia înapoi spre „amonte”, să descopere sorgintea tuturor lucrurilor: „Tu ai creat şi crini şi orhidee/ şi cerul cu ciudatele-i caleşti…/ şi geniul sclipind într-o idee…” Apoi face apologia Nimicului, de-criptând simboluri în lumea înconjurătoare: „…Căci toate sunt ţesute din nimic./ Simboluri sunt şi carnea şi bazaltul…” („Tu spânzuri pământul pe nimic”, spune Biblia la Cartea Iov.)

Trecând prin noţiuni de fizică a pământului spre altele, de mecanică cerească, poetul urmăreşte în istoria planetei traiectoria mântuirii, drumul lui Iisus Hristos (Cel care este Om în cer şi Dumnezeu pe pământ) înapoi către astre – motiv pe care-l vom întâlni şi în alt poem al autorului, „Aripi în cosmos”. Este un altfel de „Luceafăr”, un luceafăr întors, „convertit”… Căci dacă „Luceafărul” eminescian reprezintă un dor fără saţiu (tendinţa spre astre a elementului pământesc) de sorginte păgână sau goetheană (Hyperion „îşi vinde” sufletul, şi-l leagă pământului pentru temporalitate: acea proverbială „oră de iubire” oferită în schimbul nemuririi), Iisus Hristos coboară cerul pe pământ în sens prometeic: aduce din lumea „zeilor” focul dragostei Sale divine, în beneficiul întregii umanităţi. Poetul îl chestionează benefic pe Demiurg; nu-l ispiteşte prin întrebări arogante, retorice, iar acest câştig nu este numai al autorului, ci şi al cititorului. Este un alt mod de a accede la/ accesa cerul din groapa tristă a existenţei pământeşti, diametral opus celui arghezian din celebrele versuri: „Din râpi şi gropi adânci/ Urcate de străbunii mei pe brânci…”, care devine la C. Ioanid: „încerc să urc prin ceaţa ce te-ascunde”. Freamătul,

frământarea trestiei gânditoare continuă în direcţia sondării Insondabilului, a exprimării Inefabilului: „O, Tată, ce eşti Tu? O conştiinţă/ a unei insondabile puteri/ Trăieşti ca mine? Eşti şi Tu fiinţă/ cu bucurii, cu dor, cu suferinţă?...”

Urmează în economia volumului un ciclu care s-ar putea defini ca unul al Buneivestiri. Principiul divin al Tainei continuă să acţioneze ordonator. În poemul „Fecioara” intervine mitul universal al Zburătorului, dar un zburător „convertit” din accepţiunea lui laic-păgână într-un cavaler al Credinţei: „Dar deodată iat-o fără glas…/ Ce oştean alături se arată?/ Uşa doar e cu zăvorul tras/ şi fereastra, bine ferecată.// Cu o faţă cum în lume nu-i/ un străin în zale o priveşte./ Ce luceferi sunt în ochii lui!/Ce izvoare-n glas când îi vorbeşte!” Îngerul-mesager este un „zburător” căruia îi lipseşte conotaţia sexuală, apariţia lui nu se leagă nicidecum de „apariţia fiorilor dragostei” (cum este catalogat cel din „Călin (file din poveste)” şi din folclorul popoarelor); el este doar Vestitor: „Nu te teme!” îngerul vorbi./ …/ Iată… un Copil vei odrăsli.” Oşteanul ceresc, cavalerul în zale este unul din tagma celui arătat lui Iosua sub zidurile Ierihonului, înaintea marii ofensive de cucerire: „Şi iată că un om stătea în picioare înaintea lui cu sabia scoasă din teacă… El a răspuns: «Nu, ci Eu sunt Căpetenia oştirii Domnului şi acum am venit.»” (Iosua 5:13, 14). Deosebirea este că în cazul de faţă avem nu un „curier al zeilor”, ci un Hermes creştin. În faţa Fecioarei apare însuşi Cavalerul Buneivestiri, arhanghelul Gabriel, binevestitorul, cel care îi apare şi prorocului Daniel aflat în exil babilonian: „pe când vorbeam eu încă… a venit repede în zbor iute arhanghelul Gavriil, pe care-l văzusem mai înainte într-o vedenie…” (Daniel 9:21). Îngerul este şi subiectul tabloului biblic versificat din poemul „Ziua cercetării”: „cu haine sclipitoare ca zăpada/ un înger năvăli în zbor grăbit.”

Volumul conţine în continuare o evanghelie versificată, tablouri evanghelice tipice, cu referinţe istorice, adică vechi-testamentare: începând cu Naşterea („Fecioara”, „Iosif, logodnicul Mariei”), prima minune („Nunta din Cana”), Pilda fiului Risipitor („Întoarcerea”), „Bartimeu”, „Pe ape”. Spălarea picioarelor, devenită ritual la unele culte („Ştergarul”), trădarea lui Iuda („Arginţii”), răstignirea („Gheţsimani”, „Cele şapte bătălii de pe Golgota”), etc. Înălţarea la cer – şi A Doua Venire – iau ca model lansarea unei rachete cosmice: „Sunt numai câţiva ani de-atunci/ Cape Kennedy, celebrul start,/ vuia ca un taifun pe lunci/ Credeai că-n infernale munci/ carcasa lumii-ntregi s-a spart.”; „O, dar demult… eu nu ştiu cum… / cu două mii de ani 'nainte/ un Om ceresc pornea la drum/ fără motoare, fără fum,/ fără pufniri de nor fierbinte…” („Aripi în cosmos”). Avem chiar şi o replică religioasă la „De ce nu-mi vii”: „De ce nu vii de

85

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

recuperări

pe cărări străine / să-mi cazi la piept ca un copil iertat? Eu n-am fugit, când numai pentru tine,/ ca Isaac am fost pe rug urcat.” Dacă poema eminesciană este o elegie erotică (reclamă prezenţa iubitei, deplângându-i absenţa), poemul lui C.I. exprimă regretul Creatorului în faţa îndărătniciei creaturii: „De ce nu vii când încă sunt aproape”; „De ce nu vii, tu suflet nehotarnic”. Strofa a doua devine leitmotivul întregii creaţii (repetându-se în final): „Mai mult de-atât, ce jertfă de iubire/ Şi cui i-ar da mai mult de-atât prin gând:/ Un fiu pierdut să râdă în neştire/ Şi-un Dumnezeu să cheme lăcrimând”.

Cerul. Largile lui simfoniiArtist plastic şi om de teatru, cum spuneam,

C. Ioanid concepe largi tablouri biblice în versuri, compuse din mai multe scene – adevărate desfăşurări dramatice (unele chiar pot a fi declamate pe roluri). Hristos, adevăratul Prometeu al umanităţii a adus lumii lumina, El Însuşi fiind „Lumina lumii”, cea necreată, existentă dintru eoni. A adus focul iubirii agape: n-a fost necesar să-l răpească „zeilor” – lucrarea de mântuire făcându-se cu deplinul acord al Tatălui. Există cel puţin zece poeme scrise în prozodia scrisorilor eminesciene – chiar dacă nu respectă întocmai ritmul şi măsura lor (de regulă tablourile ioanidiene au 15 silabe, nu 16 - măsura scrisorilor; ritmul este iambic şi nu trohaic): „Când citeşti Scriptura Sfântă şi rămâi pe gânduri dus, / parcă vezi prin ceaţa vremii cum, pe Golgota, Isus/ înălţa spre cer privirea, dornic pironind văzduhul,/ până pleoapele-I căzură peste ochii buni, iar Duhul…” („Tâlharul”). Poemul începe cu eliberarea din Şeol a unei succesiuni de umbre luminoase: drepţii morţi de-a lung de secole şi milenii, patriarhi şi profeţi, începând de la Adam, Eva, Abel şi Set, Noe, Terah. Apoi, cei trei patriarhi ai poporului Israel: Avraam, Isaac şi Iacov, transferarea lor în Paradis, Edenul ceresc. Iar când porţile dau să se-nchidă, apare un „rătăcitor printre stele”, tâlharul din dreapta crucii lui Iisus: „Şi târziu, când Paradisul s-a închis cu vuiet lin/ printre stele, către poartă, vine-ncet un biet străin…”

Ecouri din John Milton şi de basm popular românesc întâlnim în multe din aceste tablouri de istorie biblică. Poemul „Viaţa”, bunăoară, este compus din următoarele scene: căderea în păcat urmată de moartea/ înmormântarea primul patriarh al lumii, Adam, coborârea acestuia ad inferos. În acest fel, se crease perspectiva unei morţi perpetue, veşnice. Dar apare pe scena Istoriei un răscumpărător, şi nu unul oarecare, ci tocmai cel aşteptat şi presimţit de cunoscutul Iov, marele Redemptor („Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi va veni odată pe pământ” – Cartea lui Iov).

Tabloul Golgotei, cu tâlharul mântuit, este evocat în poemul numit, dar şi în altele. Patriarhii eliberaţi din Hades (Şeol) recunosc în Eliberatorul lor pe Iisus Hristos într-o succesiune de cristofanii (epifanii dinainte de Întrupare): „Îngerul” care-i apare lui Avraam sub stejarii din Mamre, Fiinţa mirifică din Rugul Aprins – (lui Moise) – , amintita „Căpetenie a Oştirii cereşti” din Iosua. Natura întreagă participă la agonia lui Hristos pe cruce: „… Stâncile scrâşnesc în munţi. Templul se-nfioară/ …/ Ce-aveţi voi, bătrâne culmi…”

„Ziua cercetării” este un tablou istoric din Cartea prorocului Daniel (supranumită „Apocalipsa Vechiului Testament”), care vizează edictul de rezidire a Ierusalimului după exilul babilonian. Prima apariţie este cea amintită, a lui Gavriil/ Gabriel, mesagerul ceresc: „Din ceruri vin la tine, Daniele,/ ca să-ţi aduc nădejdea în surghiun…” Apoi „acţiunea” se mută în Cartea prorocului Neemia – paharnicul împăratului persan Artaxerxe - , care cere îngăduinţa de a lipsi o vreme pentru a-şi rezidi mormintele străbunilor şi, odată cu ele, zidurile Ierusalimului şi ale Templului. În următoarea scenă, se produce Intrarea în Ierusalim a noului Rege-Pace, Omul Iisus Hristos (primul fusese Solomon, fiul lui David). „O zi de cercetare are-oricine”, conchide poetul… Daniel a fost cercetat de arhanghelul-vestitor, după ce văzuse „din cărţi” că a sosit timpul restaurării; Neemia, de asemenea este făcut conştient de cuvântul profetic întâlnit în vechile suluri de pergament – istoria poporului său. Cetatea Sfântă are şi ea o zi a cercetării sale: cu o săptămână înaintea sacrificării Sale pe altarul planetei Pământ, Marele „Arhanghel”, Fiul lui Dumnezeu-care-ridică-păcatul-lumii îşi face intrarea oficială şi triumfală în Cetatea profeţilor, călare pe un măgăruş, simbol al deplinei umilităţi.

Mai multe elemente sugerează apropierea dintre poemul „Daniel şi Dariu” şi „Scrisoarea II”. Poemul lui C. Ioanid începe cu arhicunoscuta scenă a „gropii cu lei”, când profetul Daniel, înalt slujbaş împărătesc la curtea regelui Dariu („al lui Istaspe”) este acuzat de înaltă trădare. Dar credinţa lui fermă în Regele regilor îl scapă de colţii şi ghearele leilor, care-i vor devora în final pe duşmanii săi. Trece vremea („vreme trece, vreme vine”) şi Imperiului Medo-Persan îi succede cel Grec al lui Alexandru, apoi cel Roman. Scena se schimbă, se schimbă şi măştile – ca în „Împărat şi proletar” – dar carnavalul politic e-acelaşi: „Iar cândva, ca vechii sfetnici ai imperiului persan/ alte măşti, dar în acelaşi carnaval babilonian…” Urmează scena şedinţei nocturne a Sanhedrinului, care hotărăşte condamnarea la moarte a Domnului Iisus Hristos, conform sloganului anticristic al Marelui Preot, care „profeţise” că „este

86

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

mai de folos să piară un singur om, dar să se conserve naţiunea”. Apoi scena se mută în sala de judecată a procuratorului Pilat (cea „pardosită cu pietre” – Gabata), unde Prorocului din Galileea i se înscenează un simulacru de proces social-politic-religios, capul de acuzare principal fiind cel de lej-majestate faţă de imperatorul roman. Într-un final de apoteoză, urmează scena Învierii, cu Petru şi Ioan grăbind spre mormânt în dimineaţa duminicii aceleia istorice.

Poemul „Acuzatorul” începe cu scena acuzării lui Iov de către Satana, în conclavul ceresc de pe „muntele adunării dumnezeilor, de la capătul miazănoaptei”: „Cândva, mai sus de ceruri, la Tronul de Lumină/ ce-l poartă heruvimii sub arc de curcubeu/ au fost chemaţi odată în sfat frăţesc să vină/ toţi cei trimişi în larguri ca fii de Dumnezeu”; „De unde vii, Satana?”, l-a întrebat Prea-Naltul/ „De pe planeta Terra.” „O… te-ai uitat la Iov?”… În scena a doua (când Acuzatorul „se ocupă” acum de credincioşii nou-testamentali, acuzându-i frecvent la Scaunul de Judecată suprem, întâlnim din nou un vădit ecou eminescian. Cunoscutul vers din „Trecut-au anii”: „Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri…” devine la C.I. : „De-atunci trecură anii ca nori peste catarguri”.

C. Ioanid nu devine patetic şi formalist nici măcar în postura de poet-patriot, „naţionalist” – cum se spunea în Interbelic. Poetul realizează ligatura între naţional şi universal, pornind în sens invers. Iată şi câteva mostre: „Şi-astfel, pe măgăruşul umilinţei,/ întâmpinat de suflete fervente,/ trecu Mesia, Regele credinţei,/ spre Roma, spre Olimp, prin largi torente,/ spre toate cele şase continente.// Şi când prin valul Dunării involt,/ trecu Isus cu sfânta lui povară,/ străbunii noştri îl întâmpinară/ pe Mureş, pe Târnave şi pe Olt. / Şi se făcu în inimi primăvară.// Nu vezi cum cei umili se strâng şuvoi/ cu bucuria cântecelor sfinte?/ Nu ştii că Domnu-i încă pe Negoi/ şi pe Bihor, călcând pe vechi veşminte?”(„Regele-Pace”).

Trecând dincolo de apologetică, multe din poemele lui C.I. reprezintă o reală doxologie. Şi luăm un singur exemplu, dar edificator, poezia „Cât de măreţ e Dumnezeu”: „Cât de măreţ e Dumnezeu!/ Văd marea cu talazuri grele,/ mă-nalţ pe munţii de bazalt/ şi-mi zboară gândul printre stele,/ tot mai înalt.// Ce împărat îşi duce-oştirea/ spre un gigantic apogeu?/ Acel ce-a pus în goluri firea,/ Acel ce-a scris oricui menirea,/ mai mult decât nemărginirea/ e Tatăl meu!//… La Tronul Alb se strâng sfielnic/ voivozi de foc din Empireu/ Şi heruvimii vin cucernic/ slăvind Eternul Vistiernic/ Şi-acest Stăpân Atotputernic/ e Tatăl meu!” Cum multe din poemele cantabile ale autorului au fost puse pe muzică şi acesta a devenit imnul revoluţionarilor din Timişoara, care l-au intonat în zilele acelui decembrie însângerat în Piaţa

Operei şi sub zidurile Catedralei – catedrală pe treptele căreia au murit copii nevinovaţi.

Diferenţa dintre eroul eminescian (Mureşan, Horia, Arald sau „Demonul”, Eros, Eol) şi cel din poezia lui C. Ioanid (David sau Daniel şi mai cu seamă Iisus Hristos, Omul-Dumnezeu) este cea de la păgân la creştin, de la laic la religios. „Eroul eminescian are vocaţia cunoaşterii integrale… proiecţii ale artistului romantic însuşi, care se caută pe sine… mânat de un impuls obscur, tainic, titanic, strigând ca din magme, din străfunduri platonice, exprimă luciferica figură de damnat a demonului romantic…, cercetător pasionat al adevărurilor interzise de religie şi societate, neconformistul singuratic…” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga). Pe când cel ioanidian este luminos, benefic, animat de-un impuls binevoitor şi serafic. Ultimul di-stih din poemul „Eu nu sunt mai mult”: „Eu nu sunt luceafăr cu chip marmoreu/ Pe fruntea mea însă e scris Dumnezeu!” este o replică evidentă la versurile din finalul poeziei „Mortua est”: „De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,/ Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.”

Influenţele folclorice se vădesc în mai multe poeme ioanidiene: „Pentru cine?”, „Dormi, copile”, dar mai cu seamă în „A căzut o stea”, scrisă în ritmul „Mioriţei” şi al „Meşterului Manole”: „A căzut o stea,/ steluţă de nea/…/ Şi steluţa mea/ astfel povestea:/ Mări, se făcea/ şi se năzărea…/ prin vâlcele sumbre/ şoptitoare umbre…” O altă apropiere între cei doi poeţi români - unul de notorietate naţională şi universală, celălalt ilustru necunoscut! - este imensa simpatie pe care o arată pentru vietăţile mărunte: la Eminescu, cari, ţânţari, gândaci, cărăbuşi, greieri, albine, bondari şi furnici; „prietenii” poetului sunt şoarecii, puricii, aproape colocatari…). Iar la C. Ioanid: „Cioara”, „Un vierme mic”; animalele de casă, folositoare şi blânde, în primul rând mielul; „Atunci ţapii, ciutele/ şi caprele slutele,/ cu toate cornutele…”, „măgarul,/ ce purta samarul” (din numita „A căzut o stea”).

… Acesta este bucovineanul Costache Ioanid şi considerăm un câştig pentru fiecare român – moldovean, bănăţean, ardelean, muntean - să se familiarizeze cu opera sa, care ar trebui reeditată în tiraje de masă. „Geniul romantic” al „dulcei Bucovine” care l-a dat ţării pe Mihai Eminescu –„munţii (ei) în lumină/ văile în flori” l-au adus în lumină şi pe Costache Ioanid. Şi nu găsim un final mai potrivit acestei întâmpinări apologetice, decât versurile finale din „La Bucovina” lui Eminescu: „Astfel, totdeauna când gândesc la tine,/ Sufletul mi-apasă nouri de suspine,/ Bucovina mea!”

recuperări

87

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

IonFILIPCIUC

opinii

Iubita din Poiana Mărului

Marea surpriză ce ne-o oferă proaspăta carte Nicolae Labiş, Opera poetică, Primele iubiri, Lupta cu Inerţia. Puiul de cerb. Păcălici şi Tândăleţ, Scufiţa Roşie. Nopţile de coşmar, vol. I, Ediţie critică şi introducere de Mircea Coloşenco, Timpul, Iaşi, 2013, 600 p., este un fragment extirpat din poema Rapsodia pădurii, publicată mai întâi în „Viaţa românească”, Bucureşti, an VIII, nr. 5, mai 1955, p. 154-159, şi reluată apoi în Primele iubiri, Editura Tineretului, Bucureşti, 1956 – având trei cânturi – 1. Locuri şi întâmplări, Lui L[ucian] Raicu (p. 81-92); 2. Descrierea chipurilor, Bădiţii Gheorghe Panţâru (p. 93-108); 3. Frământarea intimă, Surorilor mele (p. 109-120) – şi Încheiere (p. 121-124).

În varianta definitivă, cu 695 de versuri, locul fragmentului înlăturat fiind în partea finală din primul cânt, Locuri şi întâmplări, cu numerotaţia VI, cu primul vers Pe larga pălărie-n chip şi fel (text nr. 187, în inventarul Fondului „Nicolae Labiş” de la Complexul Muzeal al Bucovinei din Suceava) şi cu următoarele 13 strofe:

Pe larga pălărie-n chip şi felHurmuzul scapără să te orbească,Hai, flutură-ţi năframa, vornicel,Pe încruntata bâtă vornicească.Desigur, după datini vom gustaDin plosca veche care-o porţi sub bundăDa, eu şi-acest prieten din oraşNeapărat o să venim la nuntă.

Prietene, de-o samă am crescutCu fata care-o vezi acum mireasă.Mergeam cu câte-o mială la păscutÎn munte, prin poieni cu iarba grasă,Ne împleteam din cetină cununi,Cu roua florii ne spălam pe faţăŞi desluşeam minuni după minuniÎn calma-mpărăţie de verdeaţă.

Apoi, suind pe codri ruguri mariTrecu războiu-n sunet de trompete.

Şi tatăl fetei s-a surpat de glonţŞi s-a surpat de tifos mama fetei.Şi-atunci când mama ei drum lung sub gliiPorni, prin poartă-n cimitir căscată,Un om bogat, ce nu avea copii,A strâns-o de pe drum la el pe fată.

De-atuncea-n poală noi n-am mai culesFragi de sub crengi şi coarne de pe creangăŞi miala mea cu ochii auriiPăştea sunând stingheră din talangă,Iar când în car, spre târg, eu am purces La-nvăţătură calea jinduităOmul cu carul tatii îi spuneaCă fata prea devreme se mărită.

Şi c-o mărită noii ei părinţiCa să şi-o ştie-alăturea de casăSă stea în schimbul zestrei lângă ei,Să-i spele, să-i hrănească şi să-i coasă.În mine-atunci s-a răsucit ceva,Prea mic eram ca s-o iubesc pe fată,Dar ziua cea mai alba-a mea, atunciS-a vestejit, ursuză, încruntată…

Odată-am mai văzut-o de atunci.Era la râu, cu boii, să-i adape,De sub năframa neagră, ochii eiSe înfundau întunecaţi în ape.M-a salutat întâi ca pe-un străinŞi-a luminat pe urmă faţa bună,A dat ceva să-mi spună şi-a tăcutŞi n-am ştiut ce-ar fi voit să-mi spună.Bărbatul o bătea şi traiul eiEra mai greu ca-n timpii de robie.Nu pot să uit cum lacrime-i curgeauŞi se-nnodau şiraguri, sub bărbie.Dar să lăsăm durerea ce s-a stins.Acum din nou îi străluceşte faţa,Lângă acest flăcău iubit de eaAre să-nceapă de la capăt viaţa.

Cântaţi scripcari un cânt ce doar aziVoi îl puteţi cânta aşa de tare.Vremii ce rupe lanţurile vechiCântaţi-l ca o binecuvântare.Cântaţi-l vremii care-a rânduitDoar drag cu drag viaţa să-mpreune,Cântaţi acestor tineri miri, uraţiSă aibă casă bună, gânduri bune!

E seară. Peste mese se ridică

88

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

opinii

Un abur de bucate şi tutun.Cu clinchet vinul curge în pahare Şi clipoceşte ţuica grea, de prun.Un dans fantastic se-nfioară-n saltZburând prin casă tulburea lumină.Un pădurar, suind tipsia-n pălmi,Cu duioşie mirilor închină:

„Pe cel deal, pe cea colinăPlânge-o creangă de cetină;Plânge lacrimi de răşinăÎnvălită în lumină.Bate vânt la rădăcină, Bate vântul la tulpină, Bate vânt, creanga suspinăBate vântul, n-o alină,Că i-i dor de-o rânduneaSă se legene pe ea.

Zice frunza de pelin,Rânduneaua-n cuib străinDimineaţa bea venin, La amiază-mbucă chin Şi sara încă puţin.Creangă verde de cetină, Învălită în lumină,Pe cel deal, pe cea colină;Cetină, fă-ţi creanga vracŞi răşina fă-ţi-o leac,Leac amar, leac de omor,La inima tuturorCare desfac dor de dor…”

E linişte şi mirii-s bucuroşi –Dau semn să cânte iarăşi lăutarul.Zâmbesc… Ce amintire m-a făcutSă scrijelez cu unghia paharul?

Prieten mire, minte-ţi mai aduciCând eu şi cu mireasa, mici de-o şchioapă,Te întâlneam trecând pe la răscruci –Flăcău mai răsărit şi bun de sapă?Tu-n braţe ne purtai pe rând, râdeaiŞi ne făceau o mare bucurie…De-atuncea câte s-au mai întâmplat,Cine putea pe-atuncea să le ştie?

Sînt bucuros când văd că bucuroşiSînteţi şi-ţi fi de-acuma înainte.S-aveţi copii frumoşi şi sănătoşiŞi plini de omenie şi de minte.Iar viaţa să vă fie-aşa precumE viersul ce vi-l cântă lăutarul…

Deschideţi geamul… Lăcrimez de fumŞi-am zgâriat cu unghia paharul.(Nicolae Labiş, Opera poetică, ed. cit, p.

461-465.)

Dacă întâmplarea cu …moartea căprioarei se petrece cu adevărat în toamna anului 1946, când feciorul învăţătorilor Profira şi Eugen Labiş din Poiana Mărului avea aproape 11 ani şi încerca să prindă câţiva peşti pe sub pietrele din albia uscată a părâului Suha Mare – „Tata m-a găsit pe matca gârlei secate./ Stângeam de sub pietre peşti copţi şi uscaţi.” –, din acel moment nefast îl urmăreşte încă peste ani şi chipul serafic al unei copile: „Dintr-o roşcată livadă zâmbea către mine / Palidă, tristă, Ioana Siminei.”

Ceea ce ne-ar îndreptăţi să căutăm prin satul Poiana Mărului chipul unei Ioane de seama lui Nicolae Labiş. Veronica Ciobanu (căsătorită Păşcănuţ), vecina trăitoare încă şi astăzi (2014) alături de casa în care s-a născut (2 decembrie 1935) Neculai, în spatele şcoliţei din Poiana Mărului, îşi poate aminti ce colege de bancă şi de joacă vor fi avut în primele patru clase… Cum poetul descrie cu destule amănunte biografice traseul parcurs de iubită din copilărie – orfană de părinţi, luată de suflet de către nişte bogătani, măritată din vreme ca să-i asigure statornicia la casa părinţilor vitregi, divorţată dintr-un motiv neprecizat şi recăsătorită cu un flăcău pe care copila îl cunoştea de mică…

Ruptura lui Nicolae Labiş nu a fost, precum se poate înţelege din aceste versuri extirpate de la tipar tocmai din pricina biografismului prea limpede, numai de părinţi şi surori, sau de prietenii de hârjoană din preajma şcolii primare, ci şi de cel dintâi licăr de iubire iscat în sufletul băiatului de 11-12 ani.

Ceva asemănător i s-a întâmplat şi lui Mihail Eminescu, iubita de la Ipoteşti murind într-o iarnă, pe

89

Casa din Poiana Măruluiîn care s-a născut Nicolae Labiș

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

opinii

când băiatul căminarului Eminovici se afla la şcoala din Cernăuţi, ceea ce va lăsa urme profunde în sufletul poetului: „De cîte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte, / Oceanul cel de gheaţă-mi răsare înainte…”, cu ecouri prelungi în Sara pe deal sau Floare albastră şi-n câte alte poezii.

Nicolae Labiş, trăind numai 21 de ani, nu are nici destul timp liric ca să o uite pe fata din Poiana Mărului dar nici să-şi amintească sfâşietor de ea. La ceasul nunţii fostei sale iubite, poetul retrăieşte cu amărăciune beatitudinea din anii copilăriei – „Zâmbesc… Ce amintire m-a făcut / Să scrijelez cu unghia paharul?” – şi abia îşi poate ascunde durerea prin scrijelarea paharului sau prin câteva lacrimi greu de stăpânit: „…Lăcrimez de fum / Şi-am zgâriat cu unghia paharul.”

Încă o marcă poetică menită a încifra relaţia candid-copilăroasă dintre poet şi mireasa nunţii din Poiana Mărului este „rânduneaua” insertată în urătura colăcarului, pe care am întâlnit-o cam cu aceeaşi semnificaţie a …fericirii în poema Rândunica albastră, publicată de Nicolae Labiş cu nici doi ani înainte, în revista „Viaţa românească” de la Bucureşti; cu diferenţa că îndrăgostitul, întors de la învăţătura şcolilor din târg, era întâmpinat de fata iubită, rămasă în sat, prin ferestrele largi deschise…

Rândunica albastră, cu toate că este una dintre primele iubiri, ale poetului nu-şi va găsi nici ea locul în volumul Primelor iubiri, şi omisiunea ar putea fi explicată prin acuza aruncată de Aurel Gurghianu în partea de comentarii din „Almanahul Literar” de la Cluj, an V, nr. 1 (50), ianuarie 1954, p. 128, unde găsim următoarele observaţii nu lipsite de temei stilistic:

„Neluând deci în considerare «accidentele» – termenul în discuţie e convenţional. De aceea nu putem numi «proză rimată» anumite părţi vulnerabile din poezia lui Nicolae Labiş, Rândunica Albastră, publicată în nr. 12, 1953 al «Vieţii Româneşti» (ca să folosim un exemplu recent). Această poezie te poate uşor amăgi. Tema e interesantă. Autorul porneşte la drum cu un simbol pe care-şi anexează poemul. Foarte interesant, foarte poetic, mai ales că imaginea rândunelei albastre revine ca un leitmotiv peste stâncile colţuroase ale vieţii lui Cordun (eroul poemului).

Tristă trebuie să fi fost însă această rândunică atunci când simte că aerul poeziei s-a rarefiat, când începe să se sufoce, lovindu-se de bancurile de nisip în care s-a înfundat corabia poetului. În aceste momente începe domnia platitudinilor versificate, a prozaismelor, dacă vreţi. Nu sunt numai insuliţe uşuare care ameninţă inspiraţia poetului, ci masive mari, dezolante în ariditatea lor. Să le încercăm puţin:

Omul e tare prin viaţă,Singura care durează necontenit Ivindu-se din nesfârşit şi întinzându-se în nesfârşit,Când minţile şi braţele oamenilor sunt la un loc

închegateÎntr-o singură voinţă care cu moartea se bate…

Să mai facem câţiva paşi:

A înţeles Cordun minunea aceasta întreagăDupă marea vremii noastre lege,În care orice om are dreptul să înţeleagă Tot ce poate un om înţelege.Simţind Cordun Că are cuvinte acasă să se întoarcă acumA pornit la drum.

Tot respectul pentru justeţea cugetării lui Cordun – care este a autorului însuşi, care este a noastră. Dar el n-a făcut nici poezie, nici „proză rimată” (dacă nu ne călăuzim după „accidente”). S-a mişcat în cadrul lipsit de perspectivă al locurilor comune. Păcat de rândunica albastră, stingheră şi părăsită!”

Să se fi desfăşurat nunta din Poiana Mărului în răstimpul dintre sfârşitul anului 1953 şi primăvara din 1955? Vârsta poetului de 18 ani îi oferă încă un suflu puternic pentru amintirile din copilărie, dar redactora de carte, poeta Valeria Boiculesi, ori directorul Editurii Tineretului din primăvara anului 1955 nu se lasă înduioşaţi şi consideră că această primă iubire a lui Nicolae Labiş nu merită lumina tiparului. Ceea ce sapă un trist paradox: cartea Primele iubiri nu cuprinde şi prima iubire a poetului…

Aşteptăm cu mare interes şi celelalte patru volume ale ediţiei pornite într-un ceas fast de Mircea Coloşenco – vol. II, cu textele poetului publicate în periodice; vol. II, cu texte dactilo sau olografe inedite depistate în colecţii publice sau private şi vol. IV, cu laboratorul de creaţie al autorului, care nu se poate încheia decât cu o Bibliografie Nicolae Labiş, adusă la zi – pentru că surprizele nu ne vor ocoli.

La împlinirea celor 80 de ani de la naştere, în decembrie 2015, poetul Nicolae Labiş merită un omagiu serios, în spiritul adevărului, fără a-l ridica în slava osanalelor deşănţate sau a-l coborî în mocirla incriminărilor lipsite de temei documentar… Şi-a trăit puţinii ani din viaţă într-un „ev aprins” şi mai cu seamă îmbâcsit cu fumigene ideologice. Dar cel mai trist fapt din această scurtă ardere poetică a lui rămâne că din Primele iubiri (1956) a fost înlăturat şi chipul serafic al iubitei din Poiana Mărului…

90

1

Omul bun nu vrea să şadăCu vicleanu-n viaţă,Nu se-opreşte nici pe caleaCelui rău de faţă.Inima lui şi voinţa,A domnului lege,Bine-nvaţă; el devine –Cum se înţelege,Un copac ce înverzeşte,Încărcat cu roade, Răsădit, pe-un mal de apă.Aşa omul şadeŞi cântă pe a sa glie.Viclenii, fireşte,Urma-şi pierde, precum cenuşaCe-n vânt se topeşte.Cu cei drepţi nu se scula-vorCei răi din coşciuge.Bunii-n fapte noi trăi-vor,Cei răi s-or distruge.

2

Doamne bun, în veci tu oareMă dezbari de tine,Îmi întorci în lături faţa, Te lepezi de mine?Cât timp sufletu-mi să-mi chinui, Să bolesc în viaţă?Cât mă va privi duşmanulŞi-mi va râde-n faţă?...Mântuieşte-mă, prea sfinte,Sufletu-mi salvează,Ca să nu-mi spună duşmanul:„L-am făcut să cază.”Toţi netrebnicii vor râde, Când mâhnit cădea-voi, Scapă-mă de cazna crudă,

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

TarasȘEVCENKO

traduceri

Psalmii lui David*

Că eu mă ruga-voiŞi voi lăuda de-a pururiFacerile tale,Cu inima mea preacurată,C-un psalm nou, agale.

43

Doamne, urechile noastreSlava-ţi auzit-au,Şi ne povestesc bătrâniiDespre ce păţit-auOamenii în anii-aceia; Cum cu mâna-ţi fermăMâinile ne-ai dezlegat tuŞi-ai închis cu ţărnăAle dúşmanilor trupuri.Forţa-ţi lăudat-auAi tăi oameni şi-n tăcereOdihnă aflat-au.Slavă domnului!... Iar astăziCu ruşine iarăAi uitat de ai tăi oameni, S-au pus pe ocarăNoii dúşmani, pradă totulCa pe oi ne-nhaţă,Fără preţ le-ai dat dreptateLa duşmani pe faţă;Ne-ai lăsat de râsul lumii, Vecinul ne minte, Ne-ai părăsit ca în pildaCelor fără minte.Dau din cap duşmanii noştriŞi râd parcă-n sine;Zilnic chiar ne e ruşineDe-a noastră ruşine.Chinuiţi, furaţi de-a dreptul,Murim toţi în fiare,Altor zei nu ducem rugă,Ţie-ţi dăm rugare;„Izbăveşte-ne, ne-ajută,De vrăjmaşa gloată,Ai învins prima putere,Mai învinge-odată,Că-i mai crudă! Scoală, doamne,Cât timp în somn staveiVei vedea lacrima noastră, De tristeţi uita-vei!S-a smerit sufletul nostru, În lanţ ducem răul!

91

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

traduceri

Scoală, doamne, ne ajutăSă zdrobim călăul!

52

Tontul inimii îi spuneCă în domn nu crede,Ilegal ticăloşeşte, Ce face nu vede.Iar domnul se-ntreabă dacăNu crede vreunul?Creator bun nu mai este,Nu este niciunul!Oare când ei, nesătulii,De păcat au minte?Oameni rod în loc de oameni,Spre domn n-au cuvinte, Se sperie şi au teamă,Unde groază nu e.Se tem astfel de ei înşişiCei cu mintea şuie.Cine ne va da salvarea,Soarta, omenia?Cândva domnul se va-ntoarce,Sfărâmând robia.Te vom lăuda noi, doamne,Cu laude-o mie;Izrael şi Sfântul JakovBucuroşi să fie.

53

Izbăreşte-mă, o, doamne,După a ta vrere.Mă rog: doamne, dă-le-n lumeVorbe de plăcere,Că mi s-au trezit în sufletŞi puteri străine,Ei nu ştiu ce fac, pe domnulNu-l daţi în ruşine.Numai domnul mă ajută,Mă apără-n paceŞi cu adevărul numaiRelele le-ntoarceDomnului îi duc eu rugaCum inima bateŞi spre răii mei privi-voiC-un ochi bun la toate.

81

Între ţarii şi juraţiiLa-ntâlnirea sfântă,Spre vlădicii, pământenii,`Naltul domn cuvântă:„Cât timp nedrept veţi da pedepseŞi sânge candid veţi vărsaLa cei săraci? Iar pe bogaţiiCu viclenii veţi ajuta?Daţi parte văduvei sărace,Pe cei orfani nu-i judecaţi, Şi scoateţi din înghesuialăPe cei tăcuţi, şi îi scăpaţiDin mâna celor nesătui!”Nu vor să ştie să frământeRobia cea din întuneric, -Şi-ndeasă domnului cuvinte,Şi-ndeasă glia tremurândă.Ţarii, sclavii sunt aceeaşiFii cu domnu-n viaţă,Veţi muri şi voi cu cneazulŞi cu robu-n faţă.Scoală, doamne, celor vicleniDă-le acum sentinţa.Doar a ta este dreptatea, Slava şi voinţa.

93

Pe răi domnul pedepseşte,Sufletul meu vede,Scoală, doamne, - căci trufaşulÎn slava-ţi nu crede.Te ridică peste glieTot mai sus cu gându`,Şi cu slava ta închideOchiul orb şi mândru.Până când, doamne, perfiziiÎşi laudă-n lumeNedreptatea? Ai tăi OameniÎn robie-anumePotcovit-au…al tău bine,Cu sânge stropit-au,Pe un trecător tăiat-au,Pe văduva strivit-auSpunând: „Nu-l jigniţi pe domnul,Dânsul asta ştie.”Mândriţi-vă, voi,, nemândri:Cine lumea-o scrie,

92

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

traduceri

Ştie şi al vostru suflet,Şi mintea şireată.Miraţi-vă de-a sa faptă,De slava-i curată.Bine-i celui cărui domnulI-aplică osândă,Pe cel rău nu-l lasă până Groapa-i nu se-afundă.Pe-ai săi oameni îi iubeşteDomnul, nu îi lasă,Stă până ce adevărulÎn faţă-o să iasă.Cine, oare, mă salva-vaDe rele viclene?Dacă domnul nu m-ajută,Sufletu-mi, alene,Se-neca-va-n întuneric,Blestemat în lume.Doar tu mă ajuţi, doamne,Să umblu anume.Doar tu sufletu-mi îmi bucuri,Inima-mi ţii trează;Se trezi-va a ta voie,Munca ta contează.Sufletul cel drept vor prinde,Sânge bun ieşi-va.Mie domnul stând alăturiAvocat îmi fi-va.Pentru faptele vicleneŞi de sânge plineÎi va pierde şi-a lor slavăVa fi o ruşine.

132

Mai bun, mai frumoasă în lume –Traiul împreună,Cu-al tău frate-averea certăSă fie comună.Precum pacea benevolăDin cinstită mintePe a lui Aaron barbăCa roua se-ntindeŞi pe poalele cusutePe scumpe veşminte;Sau cum roua de pe ErmonDe pe creste sfinteŞi înalte din SionCade şi trimiteHrană regnului teluric,Solului şi lumii, -

Astfel pe fraţii săi liberiDomnul nu-i uita-va,Va domni între cei paşnici,În familia mare,În veci dându-le pe lumeBinecuvântare.

136

Lângă Vavilon, pe râuri,Sub sălcii ascunseÎn robia-ndepărtatăŞezum noi şi pânsem;Şi pe sălcii aninarămGoarna-ndureratăŞi veniră edomiţiiDe noi joc să-şi bată.Ziceţi-ne cântul vostru,Şi noi poate-om plânge.Sau cântaţi-l pe al nostru,Robi stropiţi cu sânge.Căruia să-i dăm cântare?În străină glie,Unul vesel nu se cântăÎntr-o grea robie.Şi-atunci când eu te uita-voiSfânt Ierusalime,Vinovat voi fi, departe,Rob în străinime.Şi-mi va fi şi limba mută,Răul se usca-va,De nu fi-va pomenităSlava noastră, slava.Pomeniţi veţi fi de domnul,Fii nedemni ai sorţiiCum strigară-ţi: „Dărămaţi-l,Arde-n ceasul morţiiIerusalim!” BabilonulAfurisit arde!Fericit cel ce plăti-vaCătuşele sparte!Fericit! Pe tine răulÎn joc te-o petreceŞi copiii-ţi va distrugeLângă piatra rece!

149

Un nou psalm şi-o nouă slavăDomnului răsună,Spre sobor cinstit cânta-vom

93

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

traduceri

Cu inimă bună;Cu psaltirea-ncet cânta-vomŞi cu-o alută,Pe nedrepţi cum ceartă domnul,Pe cei drepţi i-ajută.Fericiţii întru slavăPe domnul îl cântăŞi în liniştite lojeÎl binecuvântă.Spadele din mâini sunt bune,Bine ascuţite,Pentru toţi – învăţăturăÎn limbi diferite.Pe flămânzii ţari, pe cruzii,În fiare-i lega-vor,Mâinile încătuşateLe încrucişa-vor,Pe-asasini îi judeca-vorCu dreaptă ispravă,În veci va rămâne slavaFericită slavă.

19 decembrie 1845Viuneşcea

* Ciclul este format din zece poezii – interpretări ale psalmilor, autorul cărora, după legenda biblică, a fost regele vechilor iudei David. T. Şevcenko se îndreaptă spre psalmii biblici prin metoda originală a spiritului eroic al luptei revoluţionare. Forma religioasă a psalmilor permitea să întruchipeze în ele gânduri, care erau urmărite cu severitate de cenzură.

1 Cât timp (termen religios) – de ce, până când 2 Pe a lui Aaron barbă – după biblie, primul preot

iudeu3 … poalele cusute –marginile îmbrăcăminţii, poale4 Roua de pe Ermon – Ermon – munte din Palestina5 Goarna-ndurerată – aici: vechi instrument muzical,

trâmbiţă6 … alăută – vechi instrument muzical

(traducere şi note de Ion Cozmei)

94

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

NicolaeHAVRILIUC

istorii culturale

Siretul culturalinterbelic

Bătrânul SIRET din judeţul Suceava, un timp capitală a Moldovei, venit din negura de vremuri cu patina lucrurilor ce se fac şi se desfac, în segmentul interbelic a păşit chibzuit şi cu rost la zidirea identităţii sale culturale întru folosul comunităţii româneşti şi a convieţuirii interetnice. Deschis ca un amfiteatru en plein air, Siretul se sprijină pe coline domoale şi fertile, surâzând sever şi ospitalier, peste râul ce-l scaldă şi-i poartă numele, spre alte pământuri, aceleaşi de-o mamă, rupte din trupul ţării prin convenţionale borne de ocazie. Situarea în acest cadru de natură i-a ridicat oraşului statura de redută păstrătoare de fiinţă românească, mereu vie în calea năvălirilor din timp. La Siret „fiecare palmă de loc e istorie“, susţine Mihai Teliman, unul din ziariştii de frunte ai Bucovinei din secolul al XIX-lea.

Imediat după Unirea din 1918 şi-n răstimpul cât a fost reşedinţă de judeţ, oraşul şi-a întemeiat metodic instituţia de învăţământ, în acord cu cerinţele timpului, spre a deveni un centru, dar şi un instrument de conlucrare cu instituţiile culturale abilitate în vederea satisfacerii nevoilor spirituale ale cetăţii şi ţinutului bucovinean. Evenimentele istorice marcante pentru devenirea românească, personalităţile ilustre ale ţinutului ce au făcut istorie şi cultură intrau neîntrerupt în atenţia şcolii şi a bisericii, a profesorilor şi a elevilor, a preoţilor.

Ziua de 24 ianuarie 1925 a fost sărbătorita la Siret cu mult fast. Oraşul întreg, împodobit cu steaguri tricolore, fremăta de urale şi de cadenţa muzicii de fanfară. La Biserica ortodoxă „Sf. Ioan“ din piaţa centrală, străvechi monument de for civil, părintele V. Bocca glăsuieşte enoriaşilor despre însemnătatea zilei Unirii, în timp ce serbarea şcolară, pregătită cu multă sârguinţă de către elevi şi profesori, demarează prin cuvântul introductiv al prof. Orest Procopovici, directorul liceului din localitate. În cadrul serbării, la care vor participa oficialităţile oraşului şi un public numeros, prof. Isidor Grigorovici conferenţiază despre semnificaţia istorică a evenimentului sărbătorit, iar elevii, sub îndrumarea prof. Octavian Pauliucu-Burlă (viitor primar liberal al Siretului), vor interpreta piesa cu tematică unionistă Cinel-Cinel de V. Alecsandri.

În oraşul Siret şi-n comunele subordonate fiinţau câteva cercuri de cultură, unele având un caracter didactic şi pedagogic: la Adâncata exista cercul „George Tofan“ condus de Nicu Prodaniuc (numit revizor şcolar,

el va fi înlocuit cu Iancu Gherasim); la Serbăuţi era cercul „Nicolae Iorga“ aflat sub conducerea lui Nicolae Leuciuc; la Rogojeşti cercul „Tudor Flondor“ se organiza sub conducerea lui Filimon Rusu, iar la Siret, Alexandru Agapi dirija activitatea cercului „Mihai Teliman“. În vederea pregătirii şi desfăşurării cu profesionalism a unor acte de cultură românească, în oraş şi-n satele învecinate, se înfiinţează în ziua 26 noiembrie 1927 Asociaţia generală a profesorilor secundari. Din comitetul de conducere au făcut parte: părintele George Duşceac (profesor de religie în cadrul liceului, primind definitivatul în învăţământ începând cu 1 iulie 1928) – preşedinte; Nicodim Iţcuş – vicepreşedinte (viitorul conducător al revistei „Freamătul literar”); Ilarion Năstase – secretar; Ana Popescu – casieră. Asociaţia s-a remarcat şi prin activităţi umanitare când donează 15.000 lei populaţiei din Basarabia lovită de secetă în vara anului 1928.

Şcoala românească din Bucovina, revenită la ţara-mamă, a stat sub influenţa programului Şcoala unică, propus şi adoptat la Congresul internaţional al profesorilor secundari, desfăşurat la Bucureşti între 19 – 22 iulie 1928. Printre altele, una din tezele programului stabilea: „Elevul trebuie să găsească în organizaţia şcolară a naţiunii respective dezvoltarea tuturor aptitudinilor intelectuale. Considerând că „şcoala unică“ cere selecţionarea riguroasă a inteligenţelor, se proclamă necesitatea găsirii unui sistem ştiinţific de selecţie a elementelor capabile la fiecare vârstă a

1copilului.“ În formarea unui tânăr, ca şi-n revitalizarea neamului, s-a pornit de la premisa „că nu se poate avea

2o cultură generală fără o aprofundare a spiritului“ . (Cât de actuale sunt aceste principii şi cât de necesare sunt pentru refacerea metodică a învăţământului românesc de azi!)

Avantajat de existenţa unor săli spaţioase şi funcţionale (sala „Annahof“, sala „Palatului de bere“, sala de sport a liceului, sala cinematografului „Unirea“), oraşul Siret a putut desfăşura numeroase activităţi culturale, spre folosul populaţiei româneşti şi a etniilor conlocuitoare, cu participarea unor societăţi culturale şi academice din Cernăuţi sau din alte localităţi bucovinene, a Teatrului Naţional din Cernăuţi sau a unor companii de teatru din Bucureşti.

În sala „Bierpalast“ (Palatul de bere), societatea muzicală „Armonia“ din Cernăuţi prezintă spectacolul de revistă O, da! Desigur! (martie 1923) în care unele cuplete satirice, improvizate la faţa locului, vizează aspecte negative din viaţa siretenilor. În aceeaşi sală, societatea academică „Junimea“ din Cernăuţi pregăteşte o şezătoare literară cu participarea prof. Simion Reli (autorul cărţii Oraşul Siret în vremurile de altădată) care susţine o conferinţă despre trecutul oraşului (mai 1927). Cu alt prilej, societatea „Junimea“ organizează la hotelul „Annahof“ o serată literară şi dansantă. S-au jucat piesele Jertfa şi Trei doctori în

95

BUC

OVI

NA

LITER

ARĂ

istorii culturale

96

interpretarea studenţilor: Bocca, Cuşniriuc, Iftode, Danilievici, Reuţ (unii originari din Siret). Prof. univ. Romulus Cândea a conferenţiat despre Dezvoltarea neamului românesc în legătură cu teritoriul daco-roman. Evident implicată în viaţa culturală a Siretului, aducându-i de fiecare dată notorietate şi prestigiu, societatea „Junimea“ comemorează în aprilie 1928 împlinirea celor 25 de ani de la moartea lui Mihai Teliman (Cu ani în urmă, societarii „junimişti“ i-au editat Foiletoanele). Cuvântul de omagiere a fost rostit de istoricul literar Constantin Loghin. Cu banii strânşi la seratele dansante de la Rădăuţi (sala „Casa Naţională“) şi Siret (sala „Annahof“) cât şi din donaţii, membrii societăţii vor ridica un monument pe mormântul lui Teliman din Siret, ce va fi dezvelit duminică 29 aprilie 1928. Parastasul, în prezenţa rudelor şi a oficialităţilor, se va ţine la Biserica „Sf. Dumitru“.

O altă societate cernăuţeană, purtând numele lui Tudor Flondor, comemorează la Siret, 20 de ani de la moartea compozitorului bucovinean în ziua de 24 iunie 1928. În dimineaţa zilei omagiale, membrii societăţii sosesc la Siret cu trenul de la Cernăuţi, fiind întâmpinaţi în gara oraşului Siret de pretorul Traian Bădăluţă (cunoscut pentru contribuţia sa la istoria comunei Calafindeşti) şi de un public numeros. După un scurt popas, membrii societăţii „Tudor Flondor“ însoţiţi de autorităţile siretene se vor deplasa la mormântul lui Tudor Flondor din Rogojeşti, spre a depune coroane de flori. La masa de prăznuire, servită în bătrâna casă boierească, unde artistul a compus cele mai multe dintre piesele sale, a participat şi Maria Flondor, văduva compozitorului. Seara, în sala de sport a liceului din Siret, membrii societăţii cernăuţene desfăşoară un concert omagial cuprinzând cuvântul comemorativ rostit de inspectorul şcolar Nicolae Tcaciuc-Albu, programul de cântece şi arii din creaţia lui Tudor Flondor în interpretarea corului şi a soliştilor Constantin Şandru (conducătorul societăţii) şi Eusebie Mandicevschi (ambii formaţi la şcoala muzicală vieneză), acompaniaţi la pian de Alfred Adler. Până şi mica societate culturală „Gh. Asachi“ din Mihăileni se manifestă la Siret, organizând în sala de sport a liceului (23 iulie 1929) o şezătoare de cultură românească (În program: Dansuri populare româneşti, recitări, reprezentarea dramei Cain de Al. Sabaru).

Nu puţine la număr au fost la Siret, spre bucuria publicului spectator, turneele Teatrului Naţional din Cernăuţi. În mai 1927, în sala „Annahof“, s-au prezentat spectacolele Un erou de N. Kiriţescu şi Zile vesele după război de M. Sadoveanu. În rolurile principale au apărut Lily Bulandra, Jules Cazaban, Grigore Vasiliu-Birlic, Nicolae Sireteanu, în direcţia de scenă a lui Victor Ion Popa. În aceeaşi perioadă, Compania dramatică română din Bucureşti, condusă de Marie Jeane, joacă piesa Moarte civilă de Paolo Giacometti. Incluzându-se în echipele de turneu ale

„Naţionalului“, V. I. Popa le însoţea prin satele şi oraşele Bucovinei. Prezenţa sa este semnalată la reprezentaţiile din mai 1929 când, pe scena de la „Annahof“, un colectiv artistic format din Ecaterina Mironescu, Antoinette Călinescu, Zina Crăciunescu, Ilie Cernea, Cezar Rovinţeacu, Th. Păunescu, Jules Cazaban joacă în spectacolele O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale şi Omul care a văzut moartea de V. Eftimiu. După plecarea lui V. I. Popa de la „Naţionalul“ cernăuţean, trupele de turneu ale teatrului vor fi conduse de Nello Bucevschi. În direcţia sa de scenă se va reprezenta la „Annahof“, în mai 1930, drama în versuri Ifigenia în Taurida de J. W. Goethe, cu Margareta Cărăuşu în rolul principal,

Şi-n domeniul cinematografiei, Siretul a avut o contribuţie aparte. Proprietarul cinematografului „Unirea“ din Siret (denumit în anii '50 „Maxim Gorki“, intens frecventat în copilărie de autorul acestor rânduri, care, în ciuda restricţiei şcolare, vizionează toate filmele, cu riscul scăderii notei la purtare. Astăzi sala a fost demolată), Teofil Ţurcanu a obţinut, de la Casa de filme „Dorian“, pelicula Vitejii Neamului din Marele Război Mondial ce va fi proiectată în oraşele Rădăuţi, Siret şi Vatra Dornei în mai – iunie 1927.

„Uitat şi înstrăinat, Siretul bătrânului Voevod Laţcu se redeşteaptă şi începe a se manifesta din ce în ce

3tot mai viu pe terenul culturii româneşti“ , nota un cronicar al vremii.

SIRETUL este o aşezare ce se recomandă prin zidiri, ruine, morminte şi inscripţii, închizându-se într-un mister al locului. Inspirat mereu de un duh al prefacerii, oraşul, cu accente germanice în graiul şi com-portamentul localnicilor, străbate vremurile urmând făgaşul de înainte mergător. Aflat în preajma unei mari sărbători, împlinirea celor 645 de ani de la înfiinţarea primei Şcoli de limbă latină (1371) din această parte a lumii (eveniment atestat de un document păstrat în

4Arhiva Vaticanului ), oraşul bucovinean se gândeşte la anul 2016 când îşi va onora aniversarea.

Călătoria în istoria Siretului nu poate fi deplină fără un popas la biserica „Sfânta Treime“ sau „Troiţa“ (cum o numesc localnicii), lăcaş de cult din secolul al XIV-lea. Vechimea atât de apreciată a bisericii stă şi-n elementele de arhitectură ce o plasează într-un început de stil românesc de creaţie. Aflată pe dealul Ruina, ea veghează, prin taină şi sfinţenie, la generaţiile ce vin şi trec, aşezând în memorie imaginea mereu vie a fiinţei neamului românesc.

1 Congresul internaţional al profesorilor secundari, în: Glasul Bucovinei, XI, nr. 2728, 2 august 1928, p. 2;

2 Idem;3 Manifestări culturale din Siret, în Glasul Bucovinei,

XII, nr. 2901, 13 martie 1929, p. 2;4 Dimitrie Onciul, Din trecutul Bucovinei, Bucureşti,

Institutul de Arte Grafice „Speranţa“, 1915, p. 22.

sumar:

autografVasile Proca – Poem trist ..........................................................................................................................................1jurnal comentatLiviu Ioan Stoiciu – Viitorul sună într-o dungă în cultura română..........................................................................2aforismeGheorghe Grigurcu – „Cinismul, această săgeată otrăvită” ....................................................................................3invitatul revisteiMiljurko Vukadinović – „Atunci și-a făcut poze cu noi și poetul american Allen Ginsberg, care privea cum mâncăm pătratele verzi de iarbă” (prezentare și interviu de Vasile Proca)...................................4cronica literarăIoan Holban – Insula, caverna, peștera, camera cu vid .........................................................................................10Constantin Cubleșan – Dumnezeu nu primește decât dumineca (Constantin Virgil Gheorghiu) ...........................12Nicolae Dina – Cobaii istoriei şi ai timpului ..........................................................................................................15recitiriAdrian Dinu Rachieru – Nichita Stănescu şi „dreptul la timp” (Despre o posteritate buclucaşă) ........................18poesisGabriel Daliş ...........................................................................................................................................................23Florin Dan Prodan...................................................................................................................................................25eminescianaN. Georgescu – Texte ziaristice eminesciene neincluse în ediţii. 2. Haiducii politici ............................................28Ion Cozmei – Mihai Eminescu și Taras Șevcenko – sub semnul unei sintagme viabile: poet național .................31chipuri și priveliștiLiviu Antonesei – O poetă sensibilă și inteligentă .................................................................................................34refluxAlexandru Ovidiu Vintilă – Constantin Abăluță. Tot atât de liber .........................................................................35epica magnaMatei Vişniec – Grand Sud (roman în lucru – fragmente) .....................................................................................37ineditTheodor Codreanu – Numere în labirint (ianuarie – decembrie, 1990) .................................................................40liber pe contrasensAdrian Alui Gheorghe – „Un broscoi urât tulbură apa...” ....................................................................................45etnologicaPetru Ursache – Trei ipostaze poetice ale mării (1)................................................................................................46apostrofMagda Ursache – „Țărănușul” ..............................................................................................................................53in memoriamVasile Diacon – Ilie Dan, „drumețul înzăpezit”, dincolo de ceruri .......................................................................57prozăLigia Ţibu – Moartea văzută altfel .........................................................................................................................62recenziiValeria Manta Tăicuţu – Diana Caragiu: „Respiră cu mine”................................................................................65Constantin Blănaru – Un prozator realist ...............................................................................................................66epistolarConstantin Hrehor – Mitropolitul Bartolomeu Anania ...........................................................................................68liriceLorena Mureşan ......................................................................................................................................................69vitrina editorială • scriitori bucovineni şi invitaţii lorSabina Fînaru – Strălucirea semnelor din cărţi ......................................................................................................71din sens opusLeo Butnaru – Cap şi pajură ..................................................................................................................................73jurnal de călătorieMarius Chelaru – Crimeea privită dinspre azi, către ieri şi mâine (IV) .................................................................75coordonate cernăuţeneIlie Luceac – Carol Popp de Szathmáry: o retrospectivă fotografică actuală şi o provocare a memoriei Cernăuţiului artistic de altădată..........................................................................................................78Lucia Olaru Nenati – Iancu Nistor în viaţa culturală a Bucovinei de odinioară ...................................................82recuperăriR. V. Giorgioni – Un eminescian autentic: Costache Ioanid..................................................................................84opiniiIon Filipciuc – Iubita din Poiana Mărului..............................................................................................................88traduceriTaras Şevcenko – Psalmii lui David (traducere şi note de Ion Cozmei) ................................................................91istorii culturaleNicolae Havriliuc – Siretul cultural interbelic .......................................................................................................95

Societatea Scriitorilor BucovineniSocietatea Scriitorilor BucovineniSocietatea Scriitorilor Bucovineni

De la stânga la dreapta, scriitorii bucovineni Constantin Hrehor, Ion Filipciuc şi Matei Vişniec, la Rădăuţi, în aprilie 2014.

ISSN 123-7167