Serie nouă · Anul XXIII · nr. 7-8 (257-258) · Suceava · iulie - august 2012 Re

vis

tă a

So

cie

tăți

i S

cri

ito

rilo

r B

uc

ov

ine

ni

BUCOVINALITERARĂ

BUCOVINALITERARĂ

Revistă editată de Societatea Scriitorilor Bucovineni

REDACŢIA:

Sabina FÎNARUCarmen Veronica STEICIUCAlexandru Ovidiu VINTILĂ

COLEGIUL DIRECTOR:

Acad. Dimitrie VATAMANIUCProf. univ. dr. Adrian Dinu RACHIERUProf. univ. dr. Elena Brânduşa STEICIUCIon BELDEANUNicolae CÂRLAN

COLABORATORI PERMANENŢI:

Adrian ALUI GHEORGHE (Piatra Neamţ)Liviu ANTONESEI (Iaşi)Leo BUTNARU (Chişinău)Al. CISTELECAN (Târgu Mureş)Mircea A. DIACONU (Suceava)Constantin DRAM (Iaşi)Horia GÂRBEA (Bucureşti)Liviu Ioan STOICIU (Bucureşti)Matei VIŞNIEC (Paris)

Redacţia şi administraţia:Str. Ciprian Porumbescu nr. 1, 720066 - SuceavaE-mail: bucovina.literara@yahoo.com

Număr ilustrat cu reproduceri după fotografii realizate de Nicolae Haucă (Cernăuţi)

Revista este membră a Asociaţiei Revistelor şiImprimeriilor Literare din România

(A.R.I.E.L.)

Răspunderea pentru opiniile exprimate revineîn exclusivitate autorilor.

Tipar: SC TIPOLIDANA SRLE-mail: office@tipolidana.ro

Apare cu sprijinulConsiliului Județean SuceavaPreşedinte - Cătălin Nechifor

Sub egida Bibliotecii Bucovinei„I. G. Sbiera“ Suceava

Director - Gheorghe Gabriel Cărăbuş

autograf cassian maria spiridon

1

în mijlocul necuprins al apelorce umede valuri ridicã în Gibraltar

în strîmtori egeenepeste italice þãrmuri

ºi pe nisipurile cãlcate de fiul omuluiMîntuitorul

este adãpostul în care labirinticrãtãcea Minotaurul

între Marea Cretei ºi Marea Libianãcalc pe un pãmînt al pietrei/ dominantecu munþii pustiiþi

de pletele fiebinþiale lui Helios

cu plaje foarte îngustevizitate de mãtãsoasele

rostogoliri mediterane

sîntem sub soarele încinsal anotimpului iubirii

trupuri ºi sufletecu zeii împreunã

Cu zeii împreunã

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Liviu IoanSTOICIU

jurnal comentat

Am traversat o vară politică fierbinte (las la o parte canicula, care a făcut ravagii în agricultură și a scăzut nivelul apei inclusiv în bazinele hidrocentralelor, până la cota de avarie). Care a fost poziția scriitorilor față de referendumul de demitere a președintelui suspendat de Parlament pe 6 iulie? Niciuna, de parcă nici n-ar fi existat, scriitorii trăind pe Lună, în general (ei sunt foarte ocupați cu actul de creație estetic). În afara scriitorilor care au atitudine publică (am făcut o listă a lor luna trecută aici), pauză. Interesant, însă, sunt scriitori puși pe două baricade, mult mai mulți fiind profitorii regimului Băsescu, recunoscuți sub denumirea de intelectuali ai lui Băsescu sau intelectuali de curte. Din capul locului trebuie să observ că scriitorii care au fost disidenți sau opozanți ai regimului Ceaușescu, de la Mircea Dinescu la Stelian Tănase și Liviu Antonesei au dat măsura intuiției lor morale și au subliniat fermi anacronismul regimului Băsescu, azi, cum au dat de gol anacronismului regimului Ceaușescu în 1989. De cealaltă parte, o armată de oportuniști, scriitori și jurnaliști, în frunte cu membrii GDS-22, dar și H.R. Patapievici și Mircea Cărtărescu… S-a făcut și o listă a „băieților” ridicători în slăvi ai regimul Băsescu, corupt, iresponsabil, care a dus România de râpă și pe români i-a dus în sapă de lemn. Interesant, unul dintre impostorii cu ștaif ai democrației postcomuniste, un profitor al tuturor regimurilor (fost pupător în părțile dorsale ale lui Ceaușescu, apoi ale lui Iliescu și ale al lui Băsescu), Vladimir Tismăneanu a publicat o asemenea listă în ziarul mercenarilor, total deprofesionalizat, Evenimentul zilei, pe 8 august 2012, listă (îl citez) a vrăjmaşilor vizibili şi invizibili ai lui Crin Antonescu şi ai mega-plagiatorului (Victor Ponta): canicula, SIE, PPE, MRU, HRP, TRU, GDS, ILD, revista "Nature", purtătorii de papioane, "intelectualii cu suflete de sclavi" (citat din inegalabilul filosof politic Emil Constantinescu), PDL, Angela Merkel, Barroso, Viviane Reding, Vlad

Perju, Vasile Blaga, Adrian Papahagi, Monica Macovei, Dragoş Paul Aligică, Mihai Neamţu, Tom Gallagher, Teodor Baconsky, Sorin Ioniţă, Devis Grebu, Radu Moraru, Alexa Ionescu, platforma Blogary, "Frankfurter Allgemeine Zeitung", Sebastian Lăzăroiu, Mircea Mihăieş, B1TV, Societatea Timişoara, Robert Turcescu, forţele subversive gata să vândă ţara, agenţii acoperiţi ai ICR, conducerea fără neam şi ţară eliminată de la IICCMER pentru că a crescut în puful din Primăverii şi nu în cartierele proletare din Braşov sau Tulcea, Andreea Pora, Mircea Cărtărescu, Ion Vianu, Ion Cristoiu, Iulian Fota, Tia Şerbănescu, Vlad Zografi, Fundaţia "Ioan Bărbuş", Andrei Cornea, Iulia Motoc, Cristian Preda, Sever Voinescu, Toader Paleologu, Comisia de Etică a Universităţii din Bucureşti, Dan Tapalagă, Dan Turturică, Radu Carp, Vlad Mixich, "vermina băsistă", Andrei Pleşu, Ioan Stanomir, Sabina Fati, Grigore Cartianu, Gabriel Liiceanu, Ştefan Vlaston, Rodica Culcer, Dragos Ghiţulete, Dan Andronic, Mircea Marian, Doina Jela, Cristian Câmpeanu, Crist ian Pătrăşconiu, "22", "Adevărul", "Le Monde", "El Pais", "Evenimentul Zilei", "România Liberă" şi câte alte oficine vor mai fi existând (spre a-l cita, cu aceste ultime cuvinte, pe nemuritorul procuror stalinist, sceleratul Andrei Ianuarievici Vîşinski, inspiratorul de dincolo de mormânt al puciului încă neîncheiat din aceste ultime săptămâni). Evident, pe aceasta listă a inamicilor celui care, mai nou, pare să fi scos steagul NATO din biroul în care complotează la Cotroceni şi nu-l mai afişează la conferinţele de presă, nu are cum figura postul de radio frăţesc "Vocea Rusiei". Nu contează talmeș-balmeșul din capul lui Tismăneanu și „personalitățile” pomenite, profitoare ale regimului Băsescu, de toată mâna: scriitori, politicieni, ziariști, „sinecuriști”. Pe de altă parte, cu o zi înainte, pe 7 august 2012, poetul Petru Romoșan publica pe blogul editurii lui, Compania din București (și în ziarul Cotidianul.ro) o listă a agenților acoperiți din presă, plătiți regește din bani publici să ridice în slăvi regimul Băsescu, prin Institutul Cultural Român (ICR, condus de HRP, infestat de SIE – Serviciul Român de Informații), altă listă de mercenari cu pretenții, altfel nulități fără coloană vertebrală, îl citez: Lovitura de stat a lui Băsescu Traian a avortat. Securistul comunist nu a luat în calcul jocul democratic. Şapte milioane şi jumătate de cetăţeni români l-au «ciuruit» : Băsescu Traian seamănă din ce în ce mai mult cu un Dracula de bâlci, iar asistenta lui blondă pare şi ea să-l

Avem și liste cuintelectualii ce au slujit

Vechiul Regim

22

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ abandoneze. Site-ul cotidianul.ro a produs un serial

cu susţinătorii externi folosiţi în interes propriu de Băsescu Traian. Joseph Daul, politician de mâna a treia, aproape anonim în Franţa, specialist în abatoare şi carne de vită, promovat în zoo-ul politic de Nicolas Sarkozy ; foarte cunoscutul (la noi) Mirel Bran, corespondent „Le Monde“ şi media locală din Franţa şi Elveţia, cu o producţie tipărită în câteva rânduri pe banii ICR, plus producţiile culturale ale soţiei de la dânsul ; Laura Balomiri, Austria Presse Agentur, Televiziunea ZDF şi cotidianul austriac „Der Standard“; Vlad Odobescu, de la „Dilema Veche“, în USA Today; ICRistul Keno Versek în „Der Spiegel“; Carmen Păun, clienta ICR, reporter în EUObserver; Liliana Ciobanu, fostă Realitatea TV, în „The Economist“; Raul Sanchez Costa, în cotidianul „El Pais“, bursier ICR, o impresionantă pletoră de corespondenţi la publicaţii de primă mărime din Belgia (Bruxelles), Germania, Spania, Austria, Marea Britanie, SUA etc. O foarte importantă reţea de sprijin, construită cu mari eforturi, şi nu doar financiare, de serviciile noastre abilitate şi de ICR, el însuşi un serviciu, iată, deşi nu în sens cultural. Numai că aceşti oameni trebuiau folosiţi în interesul României, iar nu în cel personal al lui Băsescu Traian. Cine răspunde pentru asta ? Vor urma demisii sau demiteri după ce referendumul va fi validat, dacă va fi validat ? Cît despre reţeaua internă de sprijin a lui Băsescu Traian (dirijată de istericul postsovietic Tismăneanu Vladimir de la Washington, împreună cu câţiva locotenenţi şi caporali locali şi alţi contributors rătăciţi sau Ioana-Ene-pe-la-gene, pseudonim neidentificat), rămâne de văzut dacă nu cumva e şi aceasta o reţea externă, plătită de fraierul contribuabil mioritic… Plus agentul acoperit al lui Băsescu, Andra Timu, o ieșeancă dată de gol acum (de când a fost preluat Externele de către USL, care face curățenie între agenții SIE; tot Cotidianul.ro o arată cu degetul, bursieră la „Freedom House”, un ONG finanţat de Fundaţia Soros, nu?), care semnează pe site-ul Bloomberg și dezinformează cititorii străini… Ce mică e lumea!

Așa arăta „starea de spirit” azi, istoria trebuie să consemneze și aceste liste (și baricadele ridicate în întreaga intelectualitate, pro și contra Băsescu-PDL), înainte de a fi validat sau invalidat de Curtea Constituțională referendumul de demitere a lui Băsescu din 29 iulie 2012… Să tot trăiești în România! 19 august 2012. Neptun

biblioteca Bucovina literarăbiblioteca Bucovina literară

3

Magda Ursache, Viețile cărțarilor contimporani după Magda U, Cluj-Napoca, Eikon, 2012

Marcel Mureșeanu, Cu voia corbului, Cluj-Napoca, Eikon, 2012

Constantin Abăluță, Bazooka Girl, Bistrița, Casa de Editură Max Blecher, 2012

Constantin Abăluță, Bazinul cu 9000 de peștisori invizibili / Le bassin aux 9000 petits poissons invisibles, Cluj-Napoca, Limes, 2012

Valeriu Stancu, Respirația umbrei (amintiri fără copilărie), Iași, Cronica, 2012

Theodor Codreanu, În oglinzile lui Victor Teleucă, Chișinău, Universul, 2011

invitatul revistei

PetruURSACHE

„Există Româniaprofundă…”

Alexandru Ovidiu VINTILĂ: Stimate domnule profesor, în primul rînd, vă mulţumesc pentru că aţi acceptat să realizăm acest interviu. Este o onoare să vă avem invitat al revistei. Prima întrebare la care aş vrea să-mi răspundeţi este următoarea: ce a însemnat şi ce înseamnă comunismul? A reprezentat acesta pentru dumneavoastră, vreun moment, un miraj? Şi aici mă refer la primele manifestări ale comunismului în România. Cum aţi perceput acele timpuri, tînăr fiind? Cum vedeţi astăzi ceea ce s-a întîmplat sub comunism?Petru Ursache: Comunismul, în desfăşurarea lui asiatică, aşa cum l-au cunoscut părinţii, profesorii şi generaţia mea, a însemnat apocalipsa în cel mai copleşitor şi cutremurător înţeles, fără egal în seria cunoscută de fabulaţii ale imaginarului negru. Cînd se spune că, în epoca modernă realitatea bate ficţiunea, la orînduirea comunistă se face referinţă, fără îndoială. Dante a rămas mult în urmă cu Infernul său. A fost inventat de oameni cu psihologie de fiară şi slujit de indivizi pe măsură, declasaţi şi primitivi, adunaţi în cete şi puşi în funcţii de comandă să destabilizeze, să infesteze principiile morale şi bunele obiceiuri, ascultînd de ordine pornite din centre de comandă totdeauna ucigaşe. La mine în comună (Popeşti-Iaşi), întîiul primar, imediat după nenorocirea generală din august 1944, a fost o căzătură de om, ţiganul Vasile Apetrechioae, o figură sinistră, care umbla prin sate după cote, impozite şi corvezi, însoţit permanent de un ostaş sovietic înarmat pînă-n dinţi; şcoala a fost pustiită un an-doi. La „Liceul Naţional” - Iaşi, unde devenisem elev din 1945, cadrele didactice duceau viaţă de coşmar: profesorii Ocneanu, Raşcu, Marineanu, Tăzlăuanu, Gliga, Papastopol, Diaconescu, Bălteanu, nişte „uriaşi” ai învăţămîntului, cum ar spune Delavrancea, au sfîrşit în închisoare şi în moarte. Aproape douăzeci de ani nu s-a dezlipit „maşina neagră” din marginea satului meu, de lîngă stejarul lui Talmaciu-Cucoş. Echipajul făcea expediţii noaptea cu automatele pregătite. Indivizii nici nu vorbeau bine româneşte. Din cînd în cînd, se vestea prin sat cine a fost înhăţat şi

dus în cursul nopţii. Cînd mă întorceam în vacanţe, mi se relatau lucruri întristătoare. Ce miraj? Eu eram al satului şi, probabil, am rămas şi acuma. Pentru mine, comunismul a însemnat o „gaură neagră” în fiinţă şi în istorie, distrugerea tuturor reperelor existenţiale, morale, umane, deprinse printr-o îndelungată şi sănătoasă tradiţie, prin generaţii de oameni cu judecata aşezată. În dimineaţa lui noiembrie 1946, cînd s-a anunţat victoria comuniştilor în alegeri, la mine-n sat s-au tras clopotele ca pentru mort, iar oamenii s-au dus, cu preotul în frunte, să se roage la mormîntul eroului necunoscut, din mijlocul cimitirului. Miraj o fi fost pentru secăturile şi aventurierii care au pus mîna pe putere, s-au văzut în slujbe fără să le merite, pentru că le-a pus dracul (nu Dumnezeu) mîna-n cap. Miraj o fi fost pentru „nostalgicii” care s-au văzut detronaţi după lovitura brucano-iliescistă din decembrie: apar la televizor, dînd drumul vorbelor goale fără jenă, scriu articole neocomuniste şi iresponsabile. Unii se străduiesc să asocieze „stînga” cu „dreapta” sau „orizontala” cu „verticala”, ca să justifice vieţuirea într-un spaţiu haotic şi dirijabil după capricii, de o mînă de „elitişti” făcuţi de azi pe mîine. Sunt la fel de culpabili prin răul pe care îl întreţin în continuare, ca prima generaţie bolşeocomunistă, fiind dirijaţi prin centre asemănătoare de comandă. Cum se spune: comunismul a murit, „vrem schimbare”, dar trăiască extrema stîngă, cominternistă.

A.O.V.: Ştiut fiind faptul că aţi urmărit îndeaproape fenomenul martirajului românesc petrecut în comunism, mai ales în perioada de pînă în anul 1964; ce ne puteţi spune, sintetizînd, despre acest subiect? Este necesară azi abordarea acestuia? Dacă răspunsul este negativ, vă rog, de asemenea, să-l justificaţi. P.U.: Cu alte cuvinte, stimate domnule Alexandru Ovidiu Vintilă, îmi propuneţi să continui discuţia. Fie. Literatura concentraţionară reprezintă fondul de aur al informaţiei noastre istorice, baza reală, concretă, pentru orice discuţie de interes ştiinţific, dacă vrem să înţelegem clar şi sigur ce s-a întîmplat cu noi, românii, de la cel de al Doilea Război Mondial încoace, deceniu după deceniu, pînă în momentul de faţă, deci şi după povestea cu „căderea” Cortinei de Fier. Ştim sigur cum şi în ce împrejurări au pus bolşevicii mîna pe putere, împotriva faptului că, practic, nici nu existau ca forţă politică în viaţa internă a României: o grupare minusculă, anonimă, cuprinzînd cîteva sute de indivizi, majoritatea cetăţeni străini, cu domiciliul peste graniţă: evrei, unguri, ruşi, bulgari, ucraineni, după chipul şi asemănarea Cominternului. Acea grupare nici nu avea denumire concludentă la data

44

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

invitatul revistei

instaurării în deceniul postbelic. Îşi spunea „Partidul Comunist din România”, nu român, cum şi-a zis ulterior. Formula „din România” era mai potrivită pentru că nu implica reprezentativitatea etnică; însă, totodată, nici statutul de legalitate. Dar au intrat în rol tancul, secera şi ciocanul, s-au ajutat de Tribunalul poporului, instituţie pretins juridică, profund ilegală şi criminală, de unităţi de ostaşi roşii plasate, în toate oraşele ţării, pînă şi în tîrguleţe, de comandouri de fabrică şi de stradă, instruite să răscolească din temelii societatea românească, pentru a fi aservită trup şi suflet Kremlinului. Ştim şi cine „a tras în noi după 22”, la comanda lansată de troica Brucan-Iliescu-Roman. Numărul celor ucişi atunci depăşeşte cifra cu care Partidul Comunist din România s-a instalat la conducere după frauduloasele alegeri din 1946. Aşa stînd lucrurile, urmaşii victimizaţilor din decembrie 1989 ar trebui să se constituie într-un partid într-adevăr revoluţionar, democratic şi să treacă la acţiune, adică să-i pedepsească exemplar pe gălăgioşii din balcon. După desecretizarea, din păcate parţială şi restrictivă a arhivelor, s-au tipărit, totuşi, în ultimele două decenii, multe volume de interes documentar, în editurile din ţară, dar şi de la Chişinău, Cernăuţi... Ele privesc viaţa martirică a deţinuţilor politici, din întinsa reţea de închisori şi de lagăre, deportările de populaţie cu zecile de mii, îndeosebi din Banat spre Bărăgan şi din Basarabia spre Siberia, masacrele populaţiei din Bucovina şi Transnistria, rezistenţa din munţi, care n-a avut loc numai în Făgăraş, cum se spune doar în şoaptă, ci s-a extins ca focare intense şi de durată în Apuseni, Argeş, D o b r o g e a , Vr a n c e a , m u n ţ i i Bucovinei. Dar, mai ales, au apărut lucrări extrem de utile privind războiul din Răsărit, purtat de v i t e a z a a r m a t ă r o m â n ă s u b conducerea Mareşalului pentru eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei, ţinuturi româneşti răpite în mod fraudulos şi „strigător la cer” de călăul popoarelor europene. Războiul a fost o pagină de eroism şi de mîndrie pentru neamul românesc. Chiar dacă sfîrşitul nu ne-a fost favorabil, mai ales după masa tratativelor dictate de convenţii secrete şi laşe, ostaşii români de toate gradele s-au comportat exemplar pe linia de

bătaie şi, inclusiv, în condiţiile captivităţii siberiene, trezind admiraţia şi respectul celorlalte categorii de prizonieri, nemţi, japonezi, italieni, unguri. Nimic nu se spune despre toate astea în manualele de istorie. Şi azi, ca şi în trecut, se preferă ocultarea ori falsificarea datelor şi evenimentelor reale. Începutul se datorează lui Mihai Roller, cu „istoria” sa. Lansarea volumului la Iaşi s-a făcut în forţă, în aula Bibliotecii de la Fundaţie: asistenţă aleasă după criterii politice, iar clădirea - înconjurată de armată. Osipov (de la care deţin informaţia), fost luptător pe frontul de răsărit, aflat atunci în sală, s-a ridicat şi a spus cîteva fraze în dezacord. Imediat poliţiştii au sărit pe el (era student la Facultatea de Istorie), punîndu-i cătuşe şi ducîndu-l direct la închisoarea Galata. Mişcarea strategică era bine calculată: dacă la

o primă lansare se proceda cu precauţie iar la nevoie în forţă, era de aşteptat ca următoarele e d i ţ i i s ă s e desfăşoare în condi ţ i i mai potolite, fără incidente. Cu timpul, spiritul î n c e p e s ă l încezească , i n t e r e s u l pentru adevăr s c a d e , î n s c h i m b , m i n c i u n a devine şi mai activă. Tocmai d e a c e e a s e c u v i n e ş i t rebuie spus c o r e c t ş i documentat ce şi cum a fost, ce s-a întîmplat în

deceniile postbelice, filă cu filă, pînă în clipa de faţă; prin instituţii abilitate şi personalităţi competente; repetat şi sistematic, nu la întîmplare, amatoristic. Ce-au avut cu bieţii ţărani din satul meu şi de oriunde, fiinţe paşnice, cu purtare omenească şi cu credinţă în Dumnezeu? Dar cu armata devotată pînă la moarte statului şi ţării? Documentele arată că, în cîteva luni după armistiţiul din august 1944, deci în

5

Magda şi Petru Ursache la Târgul de carte Bookfest 2012

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

invitatul revistei

condiţii de înţelegere, de „pace”, ocupanţii au pus în lanţuri 34 de generali. Au urmat alte zeci şi sute de ofiţeri superiori. Ce au avut cu ctitorii Marii Uniri, cu Iuliu Maniu în frunte, cu Iuliu Hossu, Ion Nistor, Pan Halippa? Dar cu preoţii, scriitorii, oamenii de ştiinţă, de cultură? Politica de victimizare a urmărit decapitarea etnicului şi, mai departe, prin distrugerea instituţiilor fundamentale, spulberarea oricărei şanse de regenerare cu forţe proprii. Într-adevăr, nu am mai avut posibilitatea de a forma oameni reprezentativi în nici un domeniu de viaţă spirituală, politică, administrativă, după desfăşurarea acelui tăvălug al morţii. Tineretul trebuie să afle din care direcţie a venit şi continuă să vină răul, anume dinspre stînga comunistă, s-o înlăture grabnic, pentru a-şi crea condiţii normale de existenţă la el acasă.

A.O.V.: Vorbiţi-ne, vă rog, despre memorie, despre cultura memoriei.P.U.: Memorie înseamnă istorie, identitate, existenţă. Comuniştii au atacat cu înverşunare toate aceste trei dimensiuni ale fiinţei etnice. În faza proletcultistă şi apoi ceauşistă, s-au întrecut prin a deforma printr-o pol i t ică dusă în doi t impi; minimalizare/ redimensionare forţată pînă la orbire; nu vezi pădurea, dar vezi copacii – transformi răchita în plop. Un beţivan notoriu şi temut scandalagiu de prin portul Brăila, anume Ştefan Gheorghiu (după relatările lui Panait Istrati), a ajuns emblemă comunistă purtată în fală, adică nume de instituţie academică, destinată să formeze cadre politice „de nădejde”. Hoţii de codru au devenit eroi populari, ca să se spună, în jargon marxist-leninist, că s-a ascuţit şi la noi lupta de clasă. În schimb, Mihai Viteazul era minimalizat, pentru că le-ar fi dăunat ţăranilor. Pentru Ion Vitner, junimistul Maiorescu trebuia îndepărtat fără urmă din existenţa noastră, iar Gherea, amicul lui Racovski, bulgarul cominternist care ne duşmănea de moarte, ridicat în slăvi. Scria noul şef al literaţilor români, promovat prin „reforma” învăţămîntului patronată de Iosif Chişinevschi: „Gherea este primul care plasează critica literară pe terenul sigur şi de prestigiu al ştiinţei, singurul care face din critica literară o unealtă admirabilă de discernămînt, un instrument de ridicare a nivelului cultural al masselor de cititori, un instrument de împrăştiere a culturii în masele largi ale poporului, un îndrumător lipsit de şovăială pentru lectorul nepregătit şi neavizat” (Ion Vitner, Critica criticii, Colecţia „Contemporanul”, s. a., Bucureşti, p. 13). Dar şi Paul Cornea (liderul unor „elitişti” de astăzi, ca Mihai Zamfir) credea că Cezar Bolliac era mult mai important decît Mihail Kogălniceanu, Al. Russo şi Vasile Alecsandri la un loc. Doar scrisese

Clăcaşul, poezie revoluţionară. Te cutremuri. Tot în vremea proletcultistă a lui A. Toma, a lui Şelmaru, a lui Leonte Răutu, un anonim, adică un cizmar din Tg. Frumos care comisese cîteva versificări modeste, de uz intern, Th. Neculuţă, era valorificat în aceiaşi termeni ca Eminescu, în presă şi cursuri universitare. Am „beneficiat”, ca student, de un asemenea curs. Gheorghe Agavriloae vorbea despre Eminescu timp de un semestru, după care urma, tot în desfăşurare de un semestru, prelegere de prelegere, Th. Neculuţă. Poeziile cu tematică proletară despre robi şi cusătorese erau tipărite în colecţia „clasicilor români”, iar autorului i se decernase titlul de membru (postmortem) al Academiei Române. Gheorghe Agavriloae avea „dosar bun” la cadre. Făcuse parte din gruparea politică a lui Titel Petrescu şi înfiinţase împreună cu G. Ivaşcu o revistă de stînga, „Manifest”. Drept urmare, din modest profesor de liceu, apologetul cizmarului din Tg. Frumos a ajuns şeful Catedrei de Literatură română a Facultăţii de Litere din Iaşi, funcţie deţinută cu ani în urmă de G. Ibrăileanu şi apoi de G. Călinescu. Pentru comunişti, punct ochit-punct lovit: Catedra de Literatură română, prestigioasă pe vremuri, a fost aruncată în anonimat, în sensul că, odată cu instalarea noului titular, Gheorghe Agavriloae, un nimeni, a ieşit din memorie. Aşa s-a întîmplat şi cu alte catedre ori facultăţi: istorie, filosofie, psiho-pedagogie, etc.

66

Petru Ursache alături de soţia sa, susţinând-o pe parcursul lansării volumului Vieţile cărţarilor contimporani

după Magda U.

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

invitatul revistei

Alta a devenit tactica neocomuniştilor, care şi-au găsit vad după sinistra farsă a „revoluţiei” din decembrie 1989: diminuarea prin deformare, omitere, prin rechizitoriu, prin batjocorire, caricaturizare, negaţie, aroganţă „elitistă”, invocarea unui „nou” canon estetic (despre care, la drept vorbind, nu se ştie mare lucru). Imediat după acel faimos decembrie, au intrat în colimator Eminescu, Tudor Arghezi, Mircea Eliade, Nae Ionescu, Marin Preda, nume cu pondere pe parcursul mai multor generaţii. Unii au fost trecuţi discret sub tăcere ( Al. Macedonski, Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Ion Barbu, Nichita Stănescu). Rareori se pomeneşte de

literatura exilului (Vintilă Horia, Ştefan Baciu, Aron Cotruş), de poezia de închisoare (Radu Gyr), ca şi de scriitorii basarabeni şi bucovineni. Folclorul a fost uitat cu desăvîrşire, dar se încearcă repunerea în circulaţie a proletcultiştilor notorii: Nina Cassian, Ov. S. Crohmălniceanu, Zigu Ornea, chiar Sorin Toma, şi se supradimensionează importanţa lui Fundoianu, Tzara ori Bonciu. Memoria îşi găseşte suport şi în monumente istorice, nu numai în capodopere literare. În această privinţă, Iaşul, ca să mă restrîng, prezintă aspecte negative, „strigătoare la cer”, după o expresie propusă în dialog, provocate din rea-credinţă, nepricepere, nepăsare, neglijenţă. Aşadar, unele cu substrat politic, altele de natură administrativă. Să le luăm pe rînd: sub pretextul modernizării oraşului, Palatul domnesc a fost strivit şi abandonat, ca să se ridice, în coastă, un mare complex comercial, „unic” în ţară, cum se laudă profitorii apăruţi de pe nu ştiu ce meridiane. Putea fi plasat oriunde în altă parte. O izbîndă a kitsch- ului: cu scări peste scări, magazine peste magazine şi multă

populaţie agitată. Copoul a fost şi el hăcuit sub domnia lui Simirad: zone dezgolite de copaci şi de vegetaţie, case noi, construite în dezacord cu ansamblurile înconjurătoare: farmacia Fischer, casa-restaurant-hotel Vlasov, etc. Universitatea s-a trezit şi ea, pe trepte, cu doi lei de tot ridicolul, fala fostului rector Gh. Oprea, un economist mărunt, fără preocupări didactice, de bibliotecă, de editură, ca să devină util învăţămîntului; obsedat, însă, de bani şi de funcţii politice: membru în Parlamentul Europei, alături de celebrele figuri, Becali şi domnişoara Eba. Hotărît lucru: mentalul comunist a alterat grav comportamentul cadrelor didactice. Idealul fiecăruia, de la şef de catedră, la decan, la rector, este să devină politician. Mîndria Iaşilor dintotdeauna, domnule Alexandru Ovidiu Vintilă, a fost salba de case memoriale, de scriitori, de universitari, de clerici, de oameni de cultură, politicieni patrioţi şi de valoare. Au rămas cîteva, şi ele programate, parcă, să dispară. Iată Casa Conachi de pe bulevardul Copou, pe traseul Biblioteca Fundaţiei-Universitate: cu etajul impracticabil, balconul în cădere, zidurile coşcovite. Vreo două încăperi adăpostesc o cîrciumă oarecare. Sau Casa Gavril Muzicescu de lîngă Rîpa Galbenă, prima instituţie muzicală din Iaşi şi din ţară, celebră pe vremuri; nu poate trezi nici un interes cultural vizitatorului: cu ferestrele bătute în scînduri, cu treptele de la intrare năruite, pe care se opresc noaptea cerşetorii şi aurolacii. Dar şi Casa Başotă de pe strada Sărăriei, o minune arhitectonică, refăcută (culmea!) pe timpul comuniştilor, astăzi cu înfăţişare jalnică. Şi acolo e o cîrciumă de mahala. Ca să nu mai pomenesc de clădirea Muzeului de istorie naturală de pe Bulevardul Independenţei, de Casa Tonitza rătăcită de tot prin Tătăraşi şi de multe altele. Numai pe strada Lascăr Catargi istoricii de profesie consemnează vreo zece puncte memoriale. Şase dintre ele se află în evidenţa directă a Comisiei Monumentelor pe ţară: vechea clădire a sediului Postului de Radio (de la nr. 44), fostă reşedinţă a lui I.C.Brătianu din timpul Primului Război Mondial şi din anii Marii Uniri, Casa memorială Emil Racoviţă, Casa memorială Emil Palade, Casa memorială Petre Andrei. Din păcate, două sunt revendicate de „noii proprietari”, avînd domiciliul, în momentul de faţă, peste mări şi ţări. Stau gata să le înhaţe. E vorba de clădirea în care se află (încă) Institutul de Arheologie al Academiei Române (cu un depozit de sute şi mii de piese muzeale, de pe cuprinsul întregii Moldove) şi de clădirea Institutului de Istorie „A. D. Xenopol”. Amîndurora li s-au repartizat, în derîdere, spaţii în fostele grajduri de pe strada Sărăriei, care au aparţinut

7

Profesorul Petru Ursache vorbind publicului

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

pe timpuri Regimentului de cavalerie. Locul este în paragină. Monumentala Casa Tafrali de pe Bulevardul Carol I, dintre Universitate şi Grădina Copou, a devenit Centrul de istorie a Evreilor şi Ebraistică «Dr. Alexandru Şafran», deşi celebrul istoric şi clasicist Orest Tafrali şi-a donat locuinţa, încă din timpul vieţii, Universităţii „Al. I. Cuza”, în beneficiul Facultăţii de istorie, unde a profesat o viaţă. După ce, în scurtă vreme, Iaşul va fi canalizat, pavat şi feţuit, cu fonduri de la Comunitatea europeană şi cu sudoarea noastră, s-or muta şi noii locatari cu acte „în regulă”. Mulţi, mulţi. Am auzit vorbindu-se adesea de specialişti (se dau şi nume) în fabricarea de acte de proprietate. Posibil. Dacă ţara „nu mai are graniţe”, nu mai e stăpînă pe propriile destine, se ivesc şi se înmulţesc „găurile negre”, după programele oculte ale investitorilor străini. Partea cea mai „strigătoare la cer” privind distrugerea patrimoniului istoric-cultural şi, implicit, ştergerea memoriei, spre paguba generaţiilor viitoare, este înstrăinarea unor case memoriale de mare notorietate naţională. Casa muzeală Codreanu, nu se ştie pe ce căi a intrat în posesia unui individ oarecare; Muzeul Teatrului, fosta Casă a Vornicului Alecsandri, recent renovată, a ieşit şi ea, în mod suspect, din evidenţă, iar obiectele muzeale depuse în cine ştie ce subsoluri insalubre. Se spune că a fost revendicată. De cine? În ce mod? Se mai zvoneşte, tot mai insistent, că Muzeul Sadoveanu, la origine fosta locuinţă a lui Mihail Kogălniceanu, ca şi Muzeul Unirii de pe strada Lăpuşneanu ar fi, de asemenea, revendicate. Şi în aceste cazuri s-ar fi ivit „noii” proprietari cu acte „în regulă”. Ce se întîmplă. Ce intreprinde primarul, că şeful CJ-ului, Simirad, am văzut ce-a făcut. Cum reacţionează oamenii de cultură, creatori de opinie şi încrezători în legalitate? Deocamdată, tăcere. Dar, se pare, o tăcere vinovată.

A.O.V.: Credeţi într-un ceas mai bun al istoriei?P.U.: Depinde de noi, de capacitatea de a ne organiza pe teren propriu şi cu forţe generatoare, ca să devenim utili şi creatori; cum s-a întîmplat în repetate rînduri, pe vremea domniilor mari, a reformelor lui Cuza şi Haret, în perioada interbelică. Povestea cu investitorii străini, după ce au fost distruse sistematic industria, agricultura, instituţiile, cu alinieri la comuniuni internaţionale, ţine de retorica mafiotă. Şi apoi se cuvine să ne respectăm între noi, cu răspundere şi echilibru psiho-mental. Dacă nu încetează spectacolele penibile la cele mai înalte nivele, preşedinţie, parlament, guvern, justiţie, scoase în stradă, şi la rampa televiziunii, şansele se amînă nu

doar de azi pe mîine, ci pînă la sfîntu' aşteaptă. Am ajuns să-i derutăm chiar şi pe partenerii de bună credinţă, dacă mai sunt.

A.O.V.: Gabriel Liiceanu mărturiseşte într-un interviu că mereu a visat să susţină o rubrică săptămînală intitulată «Lucruri strigătoare la cer». Dumneavoastră ce aţi scrie, acum, în dreptul unui aşa titlu?P.U.: Cam aşa ceva:- Este „strigător la cer” că preşedintele Ion Iliescu şi-a luat ca primă deviză în programul postdecembrist: Ţara noastră nu mai are graniţe. Atac direct şi de lungă durată la Constituţie;- Este „strigător la cer” că, postdecembrist, s-a năpustit asupra noastră o armată de aventurieri ocupînd posturi de conducere, din eşalonul al doilea al comunismului, falşi politicieni, falşi oameni de cultură, falşi formatori de opinie, producînd, cu vădită intenţie, o altă direcţie greşită în existenţa noastră;- Este „strigător la cer” că tocmai aceia care strigă cel mai tare împotriva relelor inimaginabile din societatea civilă nu vor să priceapă că totul se datorează tocmai greşelilor lor, gestionării de ieri şi de azi;- Este „strigător la cer” că mulţi aflaţi în funcţii de conducere reclamă răul, dar nu propun şi soluţii de îndreptare;- Este „strigător la cer” că revistele (de regulă, centrale), editurile, posturile de radio-televiziune, bine remunerate, sunt aservite Puterii, ducînd campanie denigra toare împotr iva cul tur i i tradiţionale, a personalităţilor reprezentative;- Este „strigător la cer” că la împlinirea celor 200 de ani, în 2012, de la răpirea Basarabiei şi Bucovinei, instituţiile centrale bucureştene, începînd cu Parlamentul, Preşedinţia, Guvernul şi continuînd cu Patriarhia şi cu Academia, nu iniţiază vreo manifestare de interes naţional; - Este „strigător la cer” că instituţiile de bază, Şcoala înainte de toate, sunt decimate, dispersate, demolate, ca să nu se poată forma o intelectualitate activă şi creatoare;- Este „strigător la cer” că asociaţiile de scriitori nu încearcă să se constituie într-o forţă reală, capabilă să promoveze valorile autentice;- Este „strigător la cer” că ţara noastră nu trimite peste hotare, în scopuri diplomatice, persoane de bună credinţă, care să ne reprezinte cu demnitate şi cu prestigiul pe care îl merităm.- Este o ruşine dezinteresul, ca să nu spun mai mult, privind campania internă în vederea formării unui

invitatul revistei

8

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

curent favorabil obţinerii premiului Nobel, cum am meritat şi încă merităm.- Este strigător la cer că, profitînd de ocazie, se lansează persoane cu totul neindicate, improvizate, lipsite de talent. Mă gîndesc la Norman Manea care îşi face presă favorabilă, fie în vest, fie la noi acasă, deşi se arată un duşman fără leac al românilor. Pe cine doreşte să reprezinte?- Este „strigător la cer” că nu sunt sprijiniţi tocmai asemenea autori de talia lui Paul Goma şi Nicolae Breban, cu ţinută morală impecabilă şi care şi-au consacrat întreaga existenţă scrisului în limba maternă, aşa cum stă bine unor talente de excepţie.Recunosc, sunt cam multe „strigăte”. Dar cu temei. Ar putea constitui sumarul unei cărţi.

A.O.V.: Sunteţi un exeget, deopotrivă, al lui Mircea Eliade, Cezar Ivănescu şi Paul Goma. În acest sens amintim doar de substanţialul dumneavoastră tom Camera Sambô. Introducere în opera lui Mircea Eliade; mă refer aici la ediţia revăzută şi dezvoltată, care a văzut lumina tiparului în anul 2008. În 2010, aţi republicat o carte dedicată poetului amintit, Eros Thanatos la Cezar Ivănescu. Iar anul acesta, în 2012, aţi devenit autorul unui volum intitulat Omul din Calidor. Acesta din urmă este o carte despre Paul Goma. Aşadar, iată un triptic excepţional al literaturii române. Spuneţi-ne ce vă leagă de fiinţa acestora?P.U.: Dacă îi adăugăm pe Maiorescu şi pe Sadoveanu despre care am scris în mai multe rînduri, „ideea” de triptic intră în dificultate. Recunosc, a fost un interes filologic şi profesional în toate cele cinci cazuri (cinci, prin adăugarea celor citate de Dumneavoastră), dată fiind valoarea categorică a tuturora. Există şi un dat mai special care mă atrage spre ei: am tendinţa să mă implic în situaţii evident dificile. Nu le ocolesc. Cînd am scris despre Maiorescu (Maiorescu. Esteticianul, Editura Junimea, Iaşi, 1987), criticile denigratoare (pentru a fi scos în faţă Gherea, după cunoscuta meteahnă proletcultistă), intraseră în surdină. Însă apăruse Contradicţia lui Maiorescu (mult lăudată, şi pe drept cuvînt), cartea lui Nicolae Manolescu. Dar care cuprinde şi unele negativisme puţintel căutate. Aici e aici. Cît despre Sadoveanu, pot spune, ca toată lumea, că nu-l îndrăgesc nici pe om, nici pe Mitrea Cocor. Despre această făcătură proletcultistă mi se pare o ruşine să se vorbească. Nu mă încumet să rostesc vreo judecată de valoare, doar „să strig”. Sadoveanu are trei-patru, poate cinci capodopere. Atît. Manolescu l-a strîns bine în chingi, selectîndu-i din proza scurtă doar „zece povestiri”, încă din 1974 (Mihail Sadoveanu, Zece povestiri. Antologie şi prefaţă de Nicolae Manolescu, „Minerva”, 1974, 192

p. ). Peste zece ani, în 1984, Fănuş Băileşteanu avea să fie mai generos, antologînd „cincizeci de povestiri”. După decembrie 1989, însă, s-a pornit din senin o campanie critică de tip totalitarist. Prea era o mărşăluire din gard în gard. Aşadar, m-am decis să elaborez volumul Sadovenizînd, sadovenizînd (1999) cu oprire asupra stilisticii frazării (în Hanul Ancuţei, Baltagul, Divanul persian), domeniu unde povestitorul nu are egal. Nici cu Mircea Eliade nu mi-a fost uşor. Iniţial, nu se afla în preocupările mele. Dar am avut un neplăcut eşec profesional, pe fond politic: mi s-a respins, de Securitate, un lectorat la Chicago în care îmi pusesem multe speranţe. Istoricul religiilor se afla acolo, în plină activitate. De la colegii de facultate, purtători de galoane, mi s-a tras necazul, cum s-a întîmplat să aflu ulterior. Mai mult decît atît, prea s-au răsturnat lucrurile după căderea Cortinei de Fier: înainte, profesorul de la Chicago era întîmpinat cu simpatie, ulterior - împroşcat în toate felurile. În acelaşi mod îl invoc şi pe Paul Goma, autor care ne-a reprezentat cu onoare în anii „Drepturilor omului” şi mai ales cînd romanul Ostinato era pe cale de a primi Premiul Nobel. A ajuns să fie pus la zid, în ţară, de prietenii lui scriitori, tocmai cei care fuseseră ajutaţi în momente grele, în anii „Europei libere”. Ne-am aştepta să se revolte cineva. Poate Gabriel Liiceanu s-o facă, după ce i-a topit o carte (Culoarea curcubeului) pe un motiv improvizat.

A.O.V.: Omul din Calidor este un tom lansat recent la Tîrgul de carte Bookfest, ediţia a VII-a, desfăşurat anul acesta, în perioada 30 mai-3 iunie, la Bucureşti. Vorbiţi-ne despre această lansare de carte. Cu ce

invitatul revistei

9

Scriitorii Radu Mareş şi Petru Ursache

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

invitatul revistei

impresii aţi rămas, de la ediţia din acest an a tîrgului?P.U.: Pot spune că a fost o lansare reuşită. M-ar fi bucurat mai mult dacă Paul Goma însuşi ar fi fost de faţă. Poate n-o să vă vină a crede, dar nu l-am văzut altfel decît în fotografii pe Goma. De regulă, lansările la „tîrguri” se desfăşoară în cadrul restrîns şi incomod din preajma standului organizat de editura în cauză. Un mod de a te afla în treabă, cu discursuri pripite, cu participanţi în trecere. De data asta am avut noroc. Editorul nostru, Valentin Ajder, directorul Eikon-ului, un om de ispravă, s-a asigurat de spaţiu confortabil la Cafeneaua literară a Bookfest-ului. Am avut timp suficient la dispoziţie, participare bună, intervenţii multe, de calitate, fără retorică zgomotoasă. Excelentă impresie a făcut Bujor Nedelcovici, vorbind aşezat, convingător, arătînd multă preţuire pentru scriitorul şi, în general, pentru victimizatul Paul Goma.

A.O.V.: În lucrarea de referinţă pentru estetica de la noi, Mic tratat de estetică teologică, apărută în prima ediţie în 1999 şi reluată cu ample adăugiri, sub acelaşi titlu, în 2009, fundamentaţi un domeniu nu tocmai facil, pornind dinspre estetica generală spre teologie, reinterpretînd conceptele de bază ale teoriei despre frumos. Ce aţi schimba sau aţi aprofunda la ceea ce aţi scris deja? «A mai rămas ceva de spus?» - lansez şi eu interogaţia unui alt estetician ieşean, mult regretat, Alexandru Husar.P.U.: Micul tratat de estetică teologică reprezintă forma tipărită a cursurilor mele de estetică generală, pe care le-am susţinut, mai întîi, studenţilor de la Facultatea de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza” şi pe care le-am transferat la Facultatea de Teologie, după reînfiinţare (1989), la solicitarea conducerii de atunci. Am operat restructurări în acord cu profilul formării noului auditoriu, dar cu prudenţa de rigoare, pentru că beneficiarii se pregăteau şi pentru preoţie, şi pentru a deveni profesori, muzeografi, publicişti. Unul dintre ei mi-a urmat la catedră. Aşa că precizarea metodologică, sesizată corect de Dumneavoastră (privind punctul de pornire: dinspre gîndirea pozitivistă şi speculativă, nu din perspectivă relevată şi înduhovnicită, pe „suişul” catafatic-apofatic), m-a protejat, cred, de unele posibile observaţii de specialitate strict teologică. Rugăciunea nu este un discurs literar, cum am lăsat să se înţeleagă simplificînd lucrurile; sfînta liturghie apare în formă spectaculară numai „privitorului ca la teatru”, de la distanţă, care trece grăbit prin biserică să vadă şi să audă, mînat de simplă curiozitate; nu şi credinciosului care participă la slujbă, intens şi fiinţial, cu îndelungă experienţă şi încredere în speranţa transcenderii, a

„vederii” lui Hristos, „faţă către faţă”.S-ar putea ca tema luminii să fie o noutate în sumarul cursului de Estetică. Dar eu am limitat-o la lumina lină, riscînd să rămîn departe de fondul problemei: lumina divină increată, a „rugului aprins”. Am preferat să rămîn fidel punctului de plecare, anume esteticii generale şi să relev doar lumina lină paralel cu lumina clară şi distinctă, atîta vreme cît se resimt spiritualiceşte şi cu note proprii, prima în viaţa liturgică a Bisericii de Răsărit, a doua în cea de Apus. Iată, vă aprob: nu numai ceva, ci multe ar mai fi de spus. Poate o nouă ediţie să fie întărită şi de un avans mai curajos în spaţiile necuprinse ale adevărului de credinţă.

A.O.V.: Relativ recent, anul trecut, în 2011, aţi publicat un volum puţin mai altfel, să-i spunem. Este vorba despre lucrarea Bucătăria vie. File de antropologie alimentară. O carte de pionierat, fără doar şi poate, în domeniul antropologiei alimentare. Cum aţi putea defini semnificaţia acestui volum în ansamblul activităţii dumneavoastră scriitoriceşti?P.U.: Bucătăria vie face parte din sfera mai largă a preocupărilor mele etnologice. Pînă acuma, am dat publicităţi volumul Etnoestetica (1998), apoi Etnosofia (2006) şi urmează, în curînd, Etnoistoria; un grup de teme destinate să propună o perspectivă mai convenabilă de recunoaştere şi preluare a culturii prealfabete, trecute, însă, riguros, prin filtrul gîndirii contemporane. Pomenitele tipuri de experienţe spirituale (etnosofie, mentalităţi, estetică) s-au dovedit a fi mai rezistente în timp, din motivele arătate la vreme. Lor li se alătură şi ştiinţa hranei, în măsura în care se dovedeşte a fi folositoare omului, ca fiinţă gînditoare şi responsabilă de sine; nu ca pretext de subzistenţă a maselor de oameni şi de progresie în serie matematică a trusturilor comerciale, mafiote.

A.O.V.: Este cunoscut accentul pe care-l puneţi pe tradiţie, pe virtuţile clasice. Unde ne situăm acum din acest punct de vedere? Mai poate fi, dacă a fost cîndva, Europa, în acest sens, un model pentru noi? P.U.: Dacă aveţi în vedere tradiţia culturală savantă, de tip clasicist, pot spune (şi-mi asum cutezanţa) că ţin mai mult la Socrate decît la Nietzsche, la Boileau decît la Lévi-Strauss, la Maiorescu decît la Gherea. Preferaţii mei au pledat pentru valorile perene care îl înnobilează pe om. Însă, dacă vă referiţi la tradiţia oralităţii, indiferent de pe ce meridian cultural provine, am constatat în repetate rînduri că multe elemente nu pălesc în faţa celor savante. Se „clasicizează” şi ele intrînd în marele tezaur al umanităţii. Asta încerc să arăt în Etnosofia,

10

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

invitatul revistei

Etnoistoria, Etnoestetica, Bucătăria vie.

A.O.V.: Cum ar trebui să arate religia timpului nostru?P.U.: Cum a fost dintotdeauna: a rămas aceeaşi din timpurile eroice pînă astăzi, din vremea apostolilor, a evangheliştilor, a predicatorilor, a martirilor. Biserica, tron şi chip al Mîntuitorului, a rămas neclintită, la locul ei, pentru cine este pregătit s-o „vadă”. O schimbare s-a produs. Din păcate, în rău, în „împăgînire”, proporţional cu înmulţirea populaţiei. I-a cuprins pînă şi pe mulţi dintre clerici, unii devenind notorii prin fapte oribile, „drăcăreşti”. Aşa a fost mereu. Omul cade, dar se şi ridică, pentru că este şi făcut, şi re-născut. Rugul aprins se arată la sorocul potrivit. Nu partidele politice ca partide au izbîndit în închisorile comuniste, nu puternicii zilei, nu torţionarii. Cine citeşte scrierile de detenţie şi de prizonierat semnate de Aurel State, Marcel Petrişor, Virgil Maxim, Octavian Voinea, Ioan Ianolide, Radu Mărculescu, ale preoţilor şi monahilor Grebenea, Gheorghe Calciu, Iustin Pârvu, Dumitru Bejan, Ţepordei înţelege din ce parte a venit sprijinul şi salvarea omului ca fiinţă creaturată.

A.O.V.: Avem nevoie în timpurile noastre de o reinventare a elitelor?P.U.: Elitistul se „inventează”, cum spuneţi dumneavoastră, după interese de moment. Vrea să se ştie că există pe lumea asta şi face declaraţii în acest sens; ocupă funcţii bine plătite, are acces pe micul ecran, ţine discursuri importante şi se simte bine. După mine, un decor inutil. Puternicii zilei cultivă self-elita, cum o numeşte „fratele răzleţ”, pictorul şi eseistul Ştefan Arteni. „E vremea noastră, domnilor!”, par a spune „neptuniştii”.

A.O.V.: Cum vedeţi astăzi condiţia intelectualului în societatea românească?P.U.: Vedeţi vreun intelectual pe undeva? Vreau să spun, o persoană cultivată, înzestrată cu minte-inimă şi devotată trup şi suflet unor idealuri umanitariste, fără interese personale, meschine? Intelectualul se formează greu, prin chinul muncii. Pentru asta sunt necesare instituţii temeinice, este nevoie de îndrumători pricepuţi, de încredere. Comunismul a distrus tot-tot, iar cei de astăzi au desăvîrşit răul. Nu avem instituţii venerabile, pîinea şi sarea noastră de toate zilele, nu avem sfetnici de încredere, nu avem sprijin în noi înşine, nu avem idealuri. Nu existăm.

A.O.V.: Filosoful Mihai Şora afirma că „nu se poate ajunge la l ibertate decî t pr in l ibertate”.

Dumneavoastră ce ne puteţi spune cu privire la conceptul de libertate?P.U.: Nimic mai simplu: să redevenim liberi. Ştie oricine: e o chestiune de voinţă şi de opţiune. Se poate muri/ se poate trăi. Cum moartea are un singur sens – la fel şi viaţa (-libertatea). Să fie limpede: libertatea nu ne cade din balcon şi nici nu vine pe canale TV, infestate de ideologie.

A.O.V.: În finalul dialogului nostru vreau să vă întreb dacă aţi încercat vreodată să scrieţi literatură în sensul strict al cuvîntului. Şi, de asemenea, dacă vă leagă vreo amintire mai deosebită de Bucovina. P.U.: Ar fi două întrebări. Distincte. Da. Cu decenii în urmă, am scris două piese de teatru. Una s-a şi jucat la Teatrul Naţional din Iaşi, pe timpul ceauşismului. Era o evocare a bătăliei lui Ioan Vodă cel Cumplit cu turcii, la Cahul-Basarabia. Domnitorul a avut posibilitatea să-şi salveze viaţa, nu să fie sfîşiat de cămile, cum s-a întîmplat; însă a preferat să lupte pînă la capăt, riscînd să moară împreună cu ai săi, liber, pe pămîntul ţării. De aici şi titlul: „Pasărea în cuibul ei nu piere”, în răspăr cu binecunoscuta formulă paremiologică, Pasărea în cuibul ei piere. Da. Am fost împreună la Cernăuţi, vara trecută, cu grupul sucevean. Vă amintiţi că ne-au întîmpinat cu însufleţire prietenii noştri Tărâţeanu şi Zegrea. Am văzut multe, acolo, răscolitoare. Dintre toate, evoc o scurtă şi semnificativă secvenţă. Pe o străduţă de lîngă piaţa civică, aproape de statuia lui Eminescu, două femei de la ţară vindeau cîteva ouă şi ceva mere, aşezate pe bordură. Am văzut-o pe una, arătînd spre noi: „Tu, dumnealor vorbesc româneşte”. N-am să uit. Nici pe malul Bahluiului, nici pe malul Dîmboviţei nu am auzit o exprimare atît de frumos timbrată româneşte; doar în amfiteatre, la oamenii de cultură. Aş adăuga, în aceeaşi ordine de idei. La Vălenii-de-Munte se organizează vară de vară cursuri şi cicluri de conferinţe, în tradiţia lui Nicolae Iorga; prilej de întîlnire a românilor „de pretutindeni”. Anul trecut, o profesoară transnistriană de la Grigoriopol a declarat într-un anume context, cu mulţi martori de faţă pe care îi am clar în memorie: „Eu sunt o eroină. M-am zbătut o vreme, dar nu m-am lăsat pînă nu am înfiinţat o şcoală de română în oraşul meu. Am numai şapte elevi, dar sunt o eroină”. Îmi spun acum, gîndindu-mă la aceste două mesaje care ne vin de la Cernăuţi şi de la Grigoriopol: avem o şansă. Există „Român ia p ro fundă” , r epe r dec i s iv. S -o redescoperim!

11

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

dicționarul vișniec

„Cabaretul cuvintelor” (cuvintele dacă mi-ar

fi povestite)

Matei VIŞNIEC

(fragment)

Gramatică

Un fel de matroană care ne pregăteşte tot felul de feluri de mîncare cu scopul de a ne hrăni sporovăiala cît mai constructiv posibil. Altfel spus, misiunea ei este să ne facă de-ale gurii. Numai ea ştie în ce ordine se cer fierte legumele, unde trebuie strecurată cîte o virgulă cu mirodenii şi în ce moment se cere stoarsă o frază cu trei puncte în coadă… Tot ea stăpîneşte timpii (trecut, prezent, etcetera) cînd e vorba de făcut mîncăruri scăzute şi numai ea ştie cum se presară semnele de întrebare şi de exclamaţie peste bucate ca să ţi se topească uşor în gură…

În republica noastră de cuvinte tot ea este cea care ne aşează după reguli precise în jurul mesei. Şi tot ea ne aduce numeroasele feluri de mîncare într-o ordine savantă dictată mai degrabă de rigori muzicale decît de preocupări logice.

- Sărut mîna pentru masă, îi spunem noi, ne hrăneşti bine şi datorită ţie cuvîntul devine cuvîntare. Tot ce ne mărunţeşti, ne tai şi ne toci are gust, în ciuda unor conjugări păcătoase cum ar fi cu verbul a fi care dă uneori a fi fiind sau de-ar fi fost să nu fie. Să dăm uitării şi unele declinări, precum şi diversele cazuri de copii care au coşmar tot întrebînd cine? pe cine? ce? cui? a, al, ai ale cui?

Deci, matroana noastră este fooooarte mulţumită cînd stăm frumos la masă şi ne servim cum trebuie de cuţit, de furculiţă şi mai ales cînd vorbim fără să facem firimituri.

Din cînd în cînd însă se supără pe domnii care vorbesc politică şi spun vrute şi nevrute, nu mestecă pînă la capăt, fac promisiuni cu gura plină şi rîgîie în loc să pună punct.

- Ei bine, astăzi mîncaţi fără mine, le spune matroana-gramatica şi se închide la ea în sala tronului.

Nu ştiu de ce, dar discursurile politice le

consideră fără gust, nesărate, inspide şi fade, ba chiar indigeste.

- Uitaţi-vă la ăştia, o mai auzim strigînd. Singurul lucru cinstit care emană din discursurile şi disputele lor este gramatica.

Şi atunci Gramatica face un lucru teribil. Le strigă în faţă: nu mă meritaţi! Începînd de astăzi nu mai aveţi dreptul să vă gătiţi minciunile după reţetele mele!

Semn de exclamaţie.

Discurs fără gramatică 1

Vai ţara, au, au, durere, barbarii, invadatorii, profitorii, zău…

Da, nenorocire, groasă, evident, vizibil, mulţi, mulţi, spun vă, uite îi, uite îi, la graniţă, foarte de cît mulţi, frontiere vai ce zguduire, bat ăştia în, zgîlţîe cînd pînă, crăpatu-s-a deja…

Trebuie, necesitate, imperativ, obligaţie, hai, urgenţă e, gura care mea zice în ea uite, acum, acţiune, scurt, iute altfel… Altfel, altfel, zău, apa Sîmbetei, prăbuşire, ţară, buf! Uitaţi, vă, care vă rog să, femei, copii, bătrîni, da, toţi valize, toţi baloturi, strigăte parcă, toţi presiune uite împing… Toţi flămînzi uite, mănîncă vai cît, pe străzi apoi vai vagabonzi cerşeală, posibil nu e, nu e, nu e, stop. Că copii încape cît, puzderie, la ei demografie, ehe… Că numărat am, patru, cinci, opt, zeci două… Mulţi, numărat imposibil zic vă, iepuri ca înmulţire sincer ăştia… Şi cost cine credeţi că? Cost cît, ameţeală te… Că de profit ei fără, da' nimic, leţcaie nici o, alegi nimic din ei ce, mănîncă doar, roagă se mai se, atît. Noi păi facem ce? Noi păi nimic loc de?

Deci, trebuie uite noi cum. Gard. Mare gard, jur în aşa uite, înalt, îngrădire. A îngrădi. Eu îngrădesc, tu îngrădeşti, el îngrădeşte, noi îngrădim toţi. Voioşi. (Tai voioşi.) Că impune se, că apoi triem vrem dacă. Eu îngrădesc, eu triez. A tria, triaj, triumf. (Tai triumf.) Eu triez, tu triezi, noi triem. Ţara noastră triază.

Răutate nicidecum exclus. Civilizaţie motiv principal jur. Civilizaţie dozare. A doza, trebuie, bine spre. Dozează ţara noastră. Doze că sunt. Dozăm să. Dozăm să, triăm să, îngrădim să. Trebuie că, spun vă, supravieţuire de depinde. Spun trebuie vă. Dozare supravieţuire este.

12

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

dicționarul vișniec

Poezie

- Unde mergeţi? - Mergem să ne facem de cap într-un poem.

Un poem este un loc de perdiţie unde cuvintele acceptă să-şi trădeze natura lor cea mai intimă, să uite ceea ce sunt, să îmbrăţişeze semnificaţii contrare, să se topească în ambiguitatea absolută.

Cuvintele se caţără într-un poem ca în nacelele unui gigant carusel.

- Ce-o să ne mai învîrtim, spun cuvintele în clipa cînd se îmbarcă în poem. Hai, acum ne indisciplinăm puţin, ne uităm pe noi înşine, luăm totul de la capăt, ne lăsăm ameţite.

Poemul este, de fapt, singurul loc în care cuvintele se pot travesti total, e ca şi cum toată lumea şi-ar putea schimba brusc sexul.

Într-un poem orice cuvînt se poate dezbrăca de piele, orice cuvînt îşi poate afişa goliciunea şi se poate apoi cuibări în semnificaţia altuia.

Cuvintelor le place să renască prin această formă de sărbătoare dionisiacă numită poezie.

- Voi ce-aţi făcut noaptea asta? - Am petrecut-o toată într-un poem. - Şi v-a fost bine? - Trebuie să încercaţi măcar o dată în viaţă. Ne-am luptat unele cu altele ca nişte nebune… - Şi cine a avut ultimul cuvînt?

Revoltă

În dimineaţa aceasta, în faţa ferestrei mele, o mică adunătură de cuvinte nemulţumite. - Ne-am săturat! - Gata, s-a vărsat paharul! - Suntem tratate ca nişte ciumate! - Niciodată nu suntem invitate în saloanele unde se întîlneşte "lumea bună". - Nici una dintre noi nu a primit niciodată Legiunea de onoare. - Uneori trebuie să trecem strada cu capetele aplecate ca şi cum am fi desfigurate de lepră. - Şi totuşi nu suntem nişte cuvinte uitate, asta e clar. - Nu, dimpotrivă, proliferăm din plin în toate

gurile. - Şi totuşi nu ne bucurăm de nicio recunoaştere socială pentru ceea ce suntem… - Pentru rolul nostru terapeutic… - Pentru rolul nostru defulatoriu…

Mă uit la ele, analizez compoziţia hoardei revoltate. Da, exact cum am bănuit. Sunt din nou aceleaşi cuvinte care se revoltă: căcat, cur, curvă, putoare, pulă, prost, tîrfă, porcărie, lingău, pederast, gunoi…

- Şi ce vreţi să fac pentru voi? Eu nu sunt decît un scriitor. Nu pot înnobila un cuvînt. De ce credeţi că un scriitor ar putea înfrumuseţa un cuvînt sau că ar putea să-i ridice demnitatea sau să-l transforme chiar într-un cuvînt mitic? - Se poate, se poate… - Tu poţi, în orice caz. - Cum aşa? Spuneţi exact ce vreţi de la mine şi vă promit că am să încerc totul. - De prea multă vreme am fost izgonite din limbajul aşa-zis "îngrijit", deşi noi suntem mult mai prezente decît alte cuvinte în viaţa cotidiană. Vrem şi noi deci să figurăm, ca şi celelalte cuvinte, în poemele lirice, în odele compuse pentru exaltarea iubirii de patrie, în discursurile politice şi în editorialele marilor cotidiene. - Şi să fim admise şi în omagiile funebre, strigă cuvîntul cur. - Staţi puţin, staţi aşa… Nu zic că acest lucru este imposibil, dar am nevoie de puţin timp… - Şi vrem să figurăm şi în manualele şcolare, în textul Constituţiei, precum şi în comunicatele guvernamentale, urlă cuvîntul curvă. - Precum şi în discursul prezidenţial pronunţat cu ocazia Anului Nou, adaugă cuvîntul porcărie. - Calm, ascultaţi ce vă spun… Nu că ar fi imposibil, dar… - Şi să figurăm şi în decretele administrative publicate în Monitorul oficial. - Trăiască egalitatea şanselor în republica cuvintelor! Avem dreptul să figurăm şi în Codul familiei precum şi în Codul muncii. - Şi la jurnalul televizat de seară de la ora 20. - Da, da… Noi încarnăm contradicţiile fiinţei umane cu tot atîta pregnanţă ca şi cuvintele aşa-zis "decente"… Şi noi suntem o expresie a profunzimii de gîndire, la fel ca şi cuvintele corecte din punct de vedere politic.

În timp ce încerc să negociez cu cuvintele revoltate aglutinate în faţa ferestrei mele, un alt grup îşi face apariţia: spermă, scuipat, căcăcios, pişat, excrement, puroi, vomă, bale, putreziciune, muci,

13

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

pustulă, buboi, abces… - Şi noi ne-am săturat, şi noi... - Vrem să fim adoptate în declaraţiile de dragoste. - Vrem să figurăm pe felicitările de aniversare. - Vrem să fim invitate la recepţia dată de Preşedintele Republicii cu ocazia Zilei Naţionale. - Şi noi ştim să stăm corect la masă, să facem faţă… - Ştim să facem reverenţă, să purtăm smoking şi papion, să conversăm inteligent, să schimbăm cărţi de vizită… - Am fost măturate din limbajul diplomatic în ciuda frecvenţei cu care ne regăsim în gura ambasadorilor cînd bîrfesc în cercuri intime… - De ce să fim mereu date la spate, obligate să stăm doar în culise, pitite prin debarale, exilate doar în conversaţiile neoficiale?

La atîta insistenţă încep să mă supăr şi să le strig adevărul în faţă: - Mai duceţi-vă dracului! Cuvinte de căcat ce sunteţi! Bube ale gîndir i i , dejecţ i i a le limbajului, rebuturi de doi bani. Căraţi-vă înapoi în cloaca puturoasă din care aţi ieşit şi lăsaţi-mă în pace.

C u v i n t e l e revoltate încep să ţopăie de bucurie, sar toate pe mine şi încep să mă pupe zgomotos. - Hai c-ai fost tare, eşti de-al nostru.

Tîrfă

- Şi tu, cine eşti tu?

- Sunt cuvîntul tîrfă. Eu nu mănînc la aceeaşi masă cu voi şi nici nu pun piciorul pe aceleaşi trotuare. Atenţie, cuvinte bine educate, eu sunt o japiţă, o tîrîtură, şi şlefuiesc mereu pentru voi acea oglindă necruţătoare care măreşte imaginile.

Da, eu sunt cuvîntul care vă duce la isterie pe voi, cuvintele care frecventaţi de dimineaţa pînă seara şcoala de dans şi bune maniere. Nu vă apropiaţi niciodată de mine pentru că vă e frică să nu vă întîrfesc, să nu vă terfelesc, cum întreaga mea viaţă e

un bordel, normal că vi se par respingătoare. Cînd vă spun „bună ziua“ toate îmi întoarceţi spatele. Ia te uită, cuvîntul distincţie are nasul atît de sus că i se evaporă capul. Cuvîntul prestanţă îşi aminteşte brusc că nu şi-a curăţat de mult monoclul. Iar cuvîntul morală se cabrează ca şi cum ar vrea să se debaraseze de un parazit jenant care i s-a lipit de crupă. Şi totuşi eu sunt cel care vă cunoaşte toate fantasmele, sunt destinatarul tuturor dorinţelor voastre secrete. De altfel, noapte de noapte, domnul distincţie, domnul prestanţă şi domnul morală mă cheamă pe ascuns ca să-i bat la fund cu cravaşa.

Dorinţă 1

Încerc să-mi imaginez, fizic, cuvîntul dorinţă. Îl văd mai degrabă ca o siluetă: fin, înalt, mereu cu un surîs enigmatic pe faţă.

M i - l i m a g i n e z plîmbîndu-se pe străzile oraşului îmbrăcat în smoking, cu un joben pe cap, uşor absent, uşor aerian.

Alunecă pe străzi fără vreun scop precis, se plimbă la întîmplare, le salută cu delicateţe pe celelalte cuvinte care stau l a c o a d ă î n f a ţ a Parlamentului, în faţa Palatului de Justiţie, în faţa Operei. Îi place atît de mult să privească mulţimile,

hoardele de cuvinte în mişcare… Acele armate de cuvinte care iau mereu cu asalt locurile unde germinează marile idei…

Dar el, cuvîntul dorinţă, nu simte nevoia de a-i urma pe ceilalţi. Specialitatea sa este de a merge împotriva curentului. Numai aşa simte el frisonul plăcerii, numai cînd se întîlneşte în contra-sens cu imprevizibilul. Cu cît întîlnirea este mai improbabilă, cu atît cuvîntul dorinţă se recunoaşte mai bine în ea.

Da, putem spune de altfel că dorinţa este fructul unei atracţii amînată la nesfîrşit, între imprevizibil şi improbabil.

dicționarul vișniec

14

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

IoanHOLBAN

cronica literară

Protagonistul liric din cea mai recentă carte de poezie a lui Adi Cristi, Aveţi nevoie de mine este poemul însuşi; fiinţă de abur şi, deopotrivă, de consistenţa cremenii, poemul face ce vrea, are o personalitate accentuată, marcată, îşi face de cap şi păstoreşte cuvintele, le exploatează punîndu-le să scoată sare din ocnă, în lacrimă şi suferinţă, dar trece şi în superbia de a tăia felii de cer, aleargă bezmetic între viaţă şi moarte, părăseşte fără să clipească şi se întoarce plin de dragoste, se lasă, cîteodată, furat pentru a fi înhămat la axa lumii, privindu-l "drept în ochi" pe cel care l-a lăsat să circule liber prin lume şi prin sufletele oamenilor: "cartea aceasta/ necitită încă,/ făcînd parte din cinstea/ celui care nu umblă cu fofîrlica,/ a fost săvîrşită/ «pre cinstea cui a scris-o»/ de parcă autorul/ ar fi avut altceva de făcut./ Nu. Autorul nu a avut de spus/ decît ceea ce a spus. Punct şi de la capăt./ Şi-a lăsat poemul să facă/ ce a dorit el să facă/ respectîndu-i personalitatea/ celui care ştie ce vrea, stie cum vrea./ Vorbim despre viaţă pur şi simplu,/ despre cuvintele lăsate în grija poemului/ în libertatea acestuia/ de a-şi face de cap/ doar/ cu măsura fără de măsură a cuvîntului/ pus să scoată sare din ocnă/ locul predilect lacrimii şi suferinţei/ tainei de a tăia felii de cer/ atunci cînd sufletul trebuia bandajat./ O poezie singură, ce aleargă bezmetic/ între viaţă şi moarte,/ fără ca viaţa să o primească în braţe/ fără ca moartea să o ia în seamă./ Doar o ieşire pe scenă/ ce încă are luminile stinse/ întoarsă cu spatele la sala arhiplină./ - Priviţi sau citiţi!/ Acestea sunt aripile celui care crede în/ «aveţi nevoie de mine» / Nu sunt aripi de înger şi nici aripi de pasăre/ sunt aripile lui Manole/ descoperite în mine/ cum mai sunt descoperite/ prin podurile caselor/ lucrurile miraculoase/ ale unei vieţi pierdute,/ dar regăsite astfel". Cum se vede, poemul are în grijă cuvintele; numai că şi vorbele sînt ale sale: "du, du, du/ şi iarăşi du/ pasul/ de la începutu/ tu, tu, tu/ şi numai tu/ naşti sfîrşitu/ şi tu şi tu/ şi numai tu/ duci în mine/ iubitu/ freamătu/ smuls dintr-un nu/, du, dur du/ şi iarăşi du/ pasul/ de la începutu/ tu, tu, tu/ şi numai tu/ creşti în mine/ chip de lutu/ tu, tu, tu/ eşti numai tu/ naşti pe buze/ sărutu/ naşti căderile în braţe/ şoapta trasă-ncet de aţe/ mîngîierile sunt hoaţe/ de plăceri puse pe moaţe/ tu, tu, tu/ şi numai tu/ înspre mine vezi te du/ du, du, du/ şi iarăşi du/ pasul/ de la începutu" (Vorbe fără cuvinte).

Şi atunci, ce mai rămîne poetului? El este stăpîn,

Tristă lume,dezmăţată paradă

iată, doar pe cuvintele dintre silabe, pe acelea din spaţiile albe: poetul scrie, asemeni lui Dumnezeu însuşi dintr-un poem antologic al lui Ion Mircea, cu alb pe alb: "nu ţi-am aruncat biletul/ lăsat pe noptieră/ din cuvintele scrise între silabe/ am decupat forme de fluturi/ şi de zîmbete/ şi ochiul tău l-am modelat/ din cuvintele prin care-mi cereai/ să-mi scot fuga pe dealuri/ să pot să-mi arcuiesc privirea/ acolo unde paşii tăi te-ar rătăci/ peşti şi cai/ girafe şi pisici,/ inorogi şi dragoni/ încercau să-mi plimbe cuvintele/ prin împrejurimile tale/ desenînd o inimă mai mare decît/ ar fi încăput în tine/ o inimă caro să-ţi bată în afară/ să fie de folos şi oceanului/ şi pădurii/ şi cerului pe bolta căruia/ zboară ochiul meu sub formă de pasăre/ şi ochiul tău sub formă de săgeată/ şi ţipătul meu sub formă de rană/ şi ţipătul tău/ sub formă de îmbrăţişare/ şi totul se întîmpla/ dintr-o coală de hîrtie/ pe care tu mi-ai scris/ un bilet înainte de a pleca" (Origami cu zîmbete şi fluturi).

Poemul şi poetul fixează în volumul Aveţi nevoie de mine al lui Adi Cristi (două lumi care nu se află, însă, în conflict, ci într-o relaţie de geneză reciprocă, îşi transmit una alteia energiile, se amestecă pînă la identificare, în negrul dens al întunericului altui Sălaş Negru dintr-un alt film care aminteşte vag, se spune în Sălaşul Negru şi Poezia neagră, de Twin Peaks, celebra peliculă a lui David Lynch şi Mark Frost; aici, în Sălaşul Negru din Aveţi nevoie de mine, cele două lumi, de dincolo şi de dincoace de pragul vederii sînt fiinţa interioară şi spaţiul public, piaţa care, iată, e opusul tăcerii, nu şi al poeziei descoperite chiar în forfota şi zgomotul ei de Adi Cristi în toate cărţile sale de poezie; poemul dă întîlnire poetului în punctul de intersectare a acestor lumi: „dacă nu vrei să protestezi/ în piaţa publică/ şi vrei doar să binecuvîntezi/ nu ai nevoie de aprobarea cuiva/ trebuie doar să ieşi în stradă/ şi să strigi:/ - Te iubesc! Te iubesc, nu uita!/ ar fi mai precaut/ ca o astfel de strigare/ să o faci în zonele nepopulate/ cum ar fi ruinele de la Palat/ sau locul despărţitor/ dintre oraşe şi sate/ dar nu pentru că m-ar deranja/ să strigi aşa ceva în faţa tuturor/ rămîn atent doar la confuzii/ cînd unii ar înţelege că-mi ceri/ să fiu alungat din iubire/ hrănit cu aceleaşi iluzii/ cu care sunt astăzi îmbuibaţi/ cei care protestează/ şi sunt în dube băgaţi/ să se vadă libertatea/ cum este predată în stradă:/ bătuţi si binecuvîntaţi“ (Binecuvîntare scoasă în stradă). În carul de paradă, defilînd prin spaţiile de expunere maximă ale pieţei publice - unul dintre topos-urile poeziei lui Adi Cristi -, se află lăuntrul fiinţei şi iubita, trupurile lor îngemănate, poemul care se lasă învelit de genele iubitei şi poetul cu „inima scoasă în stradă“, lumea din mine şi lumea de afară; „s-a adus iubire/ în piaţa publică a oraşului“, se spune în Rîndul de la iubire: acesta e versul emblematic pentru prima temă care structurează materia volumului Aveţi nevoie de mine.

Celelalte două dimensiuni ale structurii tematice de profunzime din cartea lui Adi Cristi sînt goliciunea şi

15

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

erosul. Nimic uşuratic şi, cu atît mai puţin, de vreo preţiozitate naiv-rizibilă, nu se află în alăturarea temei lirice de goliciune pentru că, în fapt, cuvîntul are înţelesuri care tulbură, în contexte poetice diferite; e, mai întîi, spaima vidului, a surpării în gol: „mi-e sufletul gol/ un gol prăbuşit/ o inimă smulsă/ un ultim chibrit/ sunt gol ca o sală/ ca o cămaşă de noapte/ tăcerea e goală/ lipsită de şoapte/ sunt gol ca ecoul/ de aripi golit/ un hău fără capăt/ un Alt răstignit/ respir pînă cînd/ mi-e aerul gol/ şi atunci goliciunea/ mă dă şi mai gol/ sunt gol printre goi/ rătăcind tulburat/ neştiind pînă unde/ mai sunt îmbrăcat/ cu priviri, cu tăceri/ sunt golul de azi/ şi golul de ieri/ cel care există/ o conductă prin viaţă/ golită de umbre/ cusute cu aţă/ sunt gol printre goi/ neştiind care eu/ stă în amîndoi/ gol printre goi“ (Gol printre goi). Apoi, într-un text care se numeşte chiar Goliciune, privirea goală - „goliciunea din priviri“ - traduce pierderea speranţei şi, odată cu asta, apropierea extincţiei, pentru ca, în golul precum golul cercului, strigătele, urletele, zbieretele „pînă la accesele sinistre de isterie“ din piaţa publică să se stingă într-un strigăt înăbuşit, „cu mîna la gură“, al scheletului, golul dintre goi: „fiecare cu scheletul lui/ sub formă de spaimă/ de coşmar/ la care o pipă adăugată/ l-ar mai scoate în lume/ să fie şi altceva/ decît invitaţia directă la moarte/ partea aceasta din noi/ este partea nemuritoare/ cum de altfel şi pipa din os/ este partea lucrurilor nemuritoare/ un schelet cu pipă poate fi înţeles/ ca o moarte scoasă la fumat/ dar nu în WC-urile şcolilor.../ în intersecţia cea mai aglomerată/ în care agentul dansează/ printre rotocoale de fum sau de nori/ trimiţîndu-ne pe fiecare/ înainte, la stînga, la dreapta/ dar niciodată înapoi / un astfel de schelet cu pipă/ poate fi fantezia noastră erotică/ sau poate fi un simplu/ material didactic/ scos la tablă, în faţa studenţilor/ puşi să vorbească despre/ ravagiile fumatului/ sau/ într-un exerciţiu de imaginaţie/ să identifice cui a aparţinut/ scheletul/ înainte ca acesta să se fi apucat de pipat./ oricum,/ poate fi îngăduită constatarea:/ fiecare cu scheletul lui/ sub formă de spaimă/ de coşmar/ la care o pipă adăugată/ l-ar mai scoate în lume/ să fie şi altceva/ decît invitaţia directă la moarte“ (Schelet cu pipă).

În cartea de poezie a lui Adi Cristi, goliciunea e a nudului: „m-am dat pictor celebru/ să-ţi arcuiesc coapsa-n culoare/ să văd cum se scoate sînul afară/ fără lesă şi fără un alt accesoriu/ am sunat la tine/ smulgîndu-ţi din uşă capotul/ cum mai este smulsă din mînă/ pierduta scrisoare/ te-am prins/ sau m-ai prins/ nu contează acest amănunt/ atîta timp cît în faţa mea/ goală/ încercai să-ţi dezvolţi fiecare formă/ cum o sămînţă mai ştie să iasă din pămînt/ se spune că/ o femeie goală poate trezi şi morţii/ sau îi poate-nmulţi/ depinde cînd decidem s-o oferim privirii/ erai povestea fără de sfîrşit/ un trup prin culcare rostogolit/ tăvălit prin priviri de glaspapir/ de raşpe, dălţi/ şi alte ascuţişuri ce ţin locul de mir/ te-am oprit/ cum se mai opreşte felia de pîine/ de cel care-mparte/ eşti a mea, doar a mea/ şi astăzi şi mîine/ am crezut atunci/ şi a mea a

rămas/ doar/ uscata felie de pîine“ (Nud). Din acest înţeles al goliciunii se iveşte cealaltă temă dominantă a cărţii lui Adi Cristi, erosul, care desparte şi uneşte, devastează în strigăt expresionist şi vindecă în şoapta elegiei, vrăjeşte în descîntec şi ameninţă în blestem: povestea altui Manole şi a altei Ana se consumă în ceea ce un poet din alt veac numea singurătatea în doi, sintagma care fixează modul genezei reciproce a lumilor din Aveţi nevoie de mine, cînd noaptea „şopteşte în doi“ şi cînd „cei doi“ îşi privesc solitudinea în ochi, ca în acest acroşant poem de dragoste: „ai grijă/ cînd clipeşti/ să nu verşi peste gene/ oceanele lumii/ sau fluviul acesta/ care te duce spre mine/ mai repede/ decît mîna/ îţi atinge orizontul/ nu poţi să ţii/ ochii închişi/ căci lacrimile riscă/ să-ţi rupă stăvilarul/ gîndul acela adîncit/ în inima mea/ în inima scoasă în stradă/ cum mai sunt scoase/ nemulţumirile/ şi utilajele de deszăpezire/ ai grijă la ochi/ prin ei voi pătrunde/ atît de adînc/ şi atunci vei înţelege/ de ce lacrima ta/ îmi seamănă/ atît de mult“ (Fluviul din albia ochiului)

În elegie şi în iubire, acesta e rostul adînc al poemului, fiinţa de abur şi cremenea, fluviul din albia ochiului, din piaţa publică, din sufletele şi singurătăţile oamenilor care trebuie să ia aminte: de poezie, da, chiar avem nevoie.

cronica literară

16

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

cronica literară

Adrian DinuRACHIERU

Despre„Romanul de afaceri”

Dacă în creuzetul etnic american, animat de inovatism, energetism şi pragmatism, „marile probleme sunt afacerile” (cum anunţa cândva preşedintele Coolidge), era inevitabil ca romanul realist să cunoască acolo o veritabilă explozie. De fapt, odată cu marele realism se naşte Romanul adevărat, de vreme ce, reamintea Wayne Booth, romanele adevărate sunt, negreşit, cele realiste. Încât, „cel mai pragmatic gen”, adică romanul realist (ne încredinţează Christina Moldoveanu-Barbu într-o voluminoasă lucrare consacrată Strategii-lor de negociere şi manipulare în romanul de afaceri) s-a impus impetuos, consacrând nume referenţiale, de circulaţie mondială. Pe o paletă diversificată, vădind luciditate, vitalitate, conservatorism, criticism, materialism exacerbat, dar şi o psihologie superficială etc., trend-ul realismului american interfera, inevitabil, cu mediul afacerilor, piaţa, liberalismul. Desigur, ne putem întreba care e soarta romanului azi, într-o epocă suspectată de a încuraja postliteratura. Ca produs intenţional, reconstruind realul, oferind o lectură dirijată a lumii sau „o fereastră transparentă”, el îşi păstrează, oare, supremaţia? Răspunde „genul tărăgănat” nevoii noastre de story, într-o lume vitezistă, atât de grăbită, asaltată de incertitudini? Îşi conservă omniscienţa? Când, în anii '70, Tom Wolfe, convins că obositul roman „va fi înlăturat ca principal eveniment al literaturii”, el anunţa, profetic, şansa „noului Jurnalism” (New Journalism), neîncrezător în ficţiune. Sub umbrela faction-ului, manifestul lui Wolfe pleda pentru o ziaristică naturalistă, explorând „bogăţia vieţii americane”: lumea faptelor, aşadar, concreteţe, romane-document, prizonieratul fenomenalului. „Am ajuns la capătul unei tradiţii”, spunea şi Robert Coover. Încât, emancipat, depăşind graniţele realismului victorian, de sensibilitate vitalistă, cu ascendenţă în le nouveau roman, după unii exegeţi (fără a cultiva, în exces, abstractismul şi metaficţionalul), iscând aprinse dispute, radicalismul

modernist va trezi pulsiuni reformiste. În fresca lui Dos Passos (trilogia SUA), de pildă, în amalgamul de voci narative, în acel polifonic poem „furios şi sumbru” (cum nu ezita a-l califica Malcolm Cowley), desluşim „eşecul de participare”, ruptura dintre viaţa socială şi existenţa individuală; simultaneismul asigură coerenţă la nivelul temei dar vorbeşte despre solitudine, alienare, destine falimentare care se încrucişează în jungla epică într-o agitaţie frenetică, conducând la prăbuşire. Un timp concret, fragmentat, fără istorie, golit de viaţă personală, dezintegrator, precum în Marile afaceri, ultimul volum al trilogiei, înscris, fireşte, scalei succes-eşec. Contrastând cu nostalgismul lui Nabokov (cf. Julien Moynaham) refugiat în intemporal, remodelat, răsfrânt în jocul de oglinzi, autorul (adică „perfectul dictator”) fiind nu doar implicat ci suveran peste imperiul epic, acolo unde foiesc „fantome de hârtie”. Bineînţeles, apetitul pentru idealizare şi mitizare şi-a cerut tributul: spiritul de frontieră (extensia), „visul american” (succesul), suburbia (pastoralismul) au produs o bogată şi competitivă recoltă prozastică. Dar la tehnicile deja testate (fluiditate, fragmentarism, ambiguizare, disoluţia personajului, autoreflexivitate, finalul deschis) s-au adăugat, în postmodernism, pigmentul ironic, pastişa, intertextualitatea, reciclând stilurile. Acea „revizitare” ironică a trecutului, deloc inocentă, „enunţul la puterea a doua” (cum a spus U. Eco) sau apariţia „noilor mutanţi” (The New Mutants, după Leslie Fiedler) au domesticit opulenta societate de consum, oferind un strălucitor „moloz vesel” (cf. Ihab Hassan). Iată, sumar şi lacunar privind lucrurile, peisajul romanului american, peisaj din care doamna Christina Moldoveanu-Barbu decupează romanul de afaceri (the business novel), examinat în prima jumătate a veacului trecut. Observând că sfârşitul secolului al XIX-lea impunea realismul (critic şi social) ca doctrină literară, cerând imperativ americanizarea romanului (îndatorat, într-o primă etapă, modelului european), trecut prin „cele două Renaşteri”, vizând o literatură impunătoare (dinamism, magnitudine) şi, desigur, apariţia unui public „major”. După primul Nobel (1930, Sinclair Lewis), pretenţiile cresc; un al doilea val insistă pe visul american, sex şi bani etc., iar „cultura de business” dirijează interesul, într-o următoare etapă, înspre standardizare şi comercializare, sub pecetea „ s o c i e t ă ţ i i a fl u e n ţ e i ” , î n c u r a j â n d turboconsumerismul. Încât, „efectul de viaţă” (visat de romancieri), plonjonul în cotidianitate, veridicitatea râvnită, îngăduie, în acest nou context, un tablou sociologic definit de „schizofrenia

„Povestea vieţii noastre nu e viaţa noastră.E povestea noastră…”

(John Barth)

17

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

americană”: economia belşugului, optimism, retorica prosperităţii, a boom-ului, o imagine cvasi-mitologică împănată cu sloganuri publicitare versus o realitate dezasperantă, crize, neîncredere, corupţie; altfel spus, un infern modern, iluzia evadării, failure story corectând faimosul American dream. Evident că textura societală, ca „infern modern”, va fi denunţată de vocile „rebele” (precum Frank Norris). Christina Moldoveanu-Barbu va nota, încercând o tipologie a personajelor romaneşti, că acestea sunt, ca şi în viaţa cotidiană, printr-un transfer licit, „purtătoare ale strategiilor de negociere şi manipulare”. Funcţionând ca strategii epice, aşadar. Tentativa sa abordează, observăm, chestiuni mai puţin discutate în teoria literară. Din perspectiva interdisciplinarităţii, fără a fi – suntem preveniţi – o analiză literară în sens clasic, admirabilă prin efortul ordonator (tipologic), cartea propusă de tânăra exegetă surprinde specificul romanului de afaceri (etapizare, interferenţe, particularităţi), acoperind un „gol” printr-un studiu original şi detaliat. Cum romanul, în general, este artă a limbajului, cum orice comunicare are valenţe persuasive, e limpede că strategiile de negociere şi manipulare (compatibile cu genul romanesc, subliniază autoarea) sunt masiv folosite. Şi nu doar în pasajele dialogale, categoric iradiante. Cu exemplificări la tot pasul, în demersuri parteneriale, competiţionale şi conflictuale, cu necesare exerciţii de utilizare a limbajului dialogal (cu cele şase funcţii), prezentând chiar rata utilizării (în Ce ştia Masie, de Henry James), Christina Moldoveanu-Barbu constată că discursul persuasiv se desfăşoară pe două niveluri, angajând deopotrivă personajele, dar şi lectorul-receptor. Pornind, fireşte,

de la premisa că influenţa auctorială „ascunde” o intenţionalitate certă. Implicat sau deghizat, autorul asigură un manageriat estetic şi strategic. Reconfigurând o lume ficţională, el, sub diferite etichete (seducere, convingere, disimulare, iluzie, trucuri etc.), pune în „joc” experienţa scriptică, relaţională, capacitatea seductiv-persuasivă, desfăşurată informativ, deconectant, incitant şi, în primul rând, estetic. Bineînţeles, graniţele – avertizează autoarea – sunt „greu de definit”. Există niveluri de influenţe şi de manipulare, fiecare negociere presupune „un oarecare conflict”. Iar „iluzia realistă”, prin personaje, intrigă, limbaj, se hrăneşte din existenţa socială, oferind un realism flexibil (cum se pronunţă semnatara lucrării). Mai mult, interrelaţionarea funcţionează în triumviratul romancier / personaj / lector. În totul, volumul în discuţie, decupând „felia” romanului de afaceri, cândva o voluminoasă teză de doctorat, cu o bibliografie luxuriantă (metabolizată) şi anexe utile, cu fişe întocmite meticulos, se vădeşte o apariţie meritorie. Cartea propune o serie de contribuţii personale, legate de tipologia romanului, funcţiile personajului, tipologia negocierilor, a lectorilor etc., decodând – prin acest excurs în lumi imaginare, într-un spaţ iu de efervescenţă mitogenetică (cum este, negreşit, America) – un cumul de strategii narative şi stilistice, dezvăluite cu mână sigură, anunţând ivirea unui comentator avizat. Prilej de a semnala şi saluta această nouă şi credibilă voce în peisajul editorial.

cronica literară

18

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

IsabelVINTILĂ

Avangarda– jertfa Gulagului

cronica literară

În urmă cu un an, a apărut la editura Fundaţiei Culturale „Poezia” o antologie, Avangarda – jertfa Gulagului (poeţi sub teroarea comunistă), realizată de scriitorul Leo Butnaru, care cuprinde scrieri ale poeţilor avangardişti „întemniţaţi sau morţi sub stalinism”. Este vorba despre peste 50 de scriitori ale căror texte au fost selectate şi traduse de Leo Butnaru, printre aceşti poeţi ruşi numărându-se: Boris Nikoliski (1919), Nikolai Gumiliov (1921), Nikolai Burliuk (1921), Iuri Deghen (1923), Vladimir Şileiko (1930), Nikolai Oleinikov (1937), Volf Erlih (1937), Igor Terentiev (1937), Venedikt Mart (1937), Ivan Afanasiev-Soloviov (1938), Osip Mandelştam (1938), Aleksandr Arhanghelski (1938), Adrian Piotrovski (1938), Dmitri Kriucikov (1938), Vladimir Riciotti-Turutovici (1939), Gheorghi Ciulkov (1939), Artiom Vesiolâi (1939), Konstantin Olimpov (1940), Serghei Budanţev (1940), Aleksandr Vvedenski (1941), Serghei Nelhiden (1942), Nina Habias-Komarova (1943), Ivan Gruzinov (1942), Aleksandr Tufanov (1942), etc. Volumul cuprinde şi pagini consistente de note biobibliografice în care Leo Butnaru reuşeşte să surprindă toată suferinţa pe care scriitorii ruşi au îndurat-o „sub teroarea comunistă”, dar şi o interesantă prefaţă în care acesta îşi explică demersul. În numărul 44 din 2011 al „României Literare”, Leo Butnaru publica, înainte de apariţia antologiei menţionate, o parte dintre textele acestor poeţi ruşi, pe nedrept uitaţi sau ignoraţi în România, explicând motivele dispariţiei lor fulminante de pe scena culturii ruse: „Odată cu generalizarea pandemiei represive comuniste, spre mijlocul-sfârşitul deceniului trei al secolului trecut scriitorii modernismului rus, şi nu numai, chiar unii dintre cei care înclinaseră spre stânga, începuseră a se împuţina: unii s-au sinucis (ori au fost... sinucişi; oricum, atare supoziţii persistă în ce priveşte tragicul sfârşit al lui Esenin sau Maiakovski); alţii au emigrat – David Burliuk, Roman Jakobson; iar mulţi au fost lichidaţi de NKVD (Comisariatul Afacerilor Interne) sau au murit în GULAG [...] Deloc ocazional-sentimentală, ci dramatic-semnificantă găsesc posibilitatea de a invoca, în româneşte, numele acestor poeţi ruşi, pentru

că scriitorii au nevoie de solidaritate chiar şi atunci 1când, fiziceşte, ei nu mai sunt în viaţă [...]” .

Numeroase sunt dramele amintite în această cuprinzătoare antologie, însă spaţiul editorial ne va permite să prezentăm doar câteva dintre ele, cititorii descoperindu-le pe celelalte fie prin prezentările realizate de Leo Butnaru în volum, fie prin opera însăşi. În antologie este surprins cazul poetului Nikolai Gumiliov, fostul soţ al Annei Ahmatova care este executat în anul 1921 de către bolşevici. Nikolai Gumiliov are contact direct cu avangarda europeană în timpul primului război mondial când, înrolat ca voluntar, ajunge la Paris. Aici se întâlneşte chiar cu Guillaume Apollinaire, iar timp de trei ani, 1919-1921, are o activitate literară foarte bogată în Petrograd. Este acuzat însă că ar fi fost implicat în activităţi contrarevoluţionare. Leo Butnaru prezintă în antologia sa capul de acuzare regăsit în documentele elaborate în urma anchetei la care fusese supus: „Nu a informat organele puterii sovietice că i se propusese să facă parte dintr-o organizaţie de ofiţeri complotişti,

2propunere pe care a respins-o categoric” . Familia sa avea să simtă din plin teroarea roşie şi mai târziu. Fiul său, Lev Gumiliov, este arestat de nu mai puţin de trei ori, fiind obligat să lucreze chiar în minele de cupru. Exclusă din Uniunea Scriitorilor Sovietici şi Anna Ahmatova va suporta teroarea regimului totalitar. Leo Butnaru scrie că până „aproape de sfârşitul vieţii, Anna Ahmatova nu a avut o casă proprie, barem o

3garsonieră, fiind găzduită de prieteni, cunoscuţi” . Revenind la poezia lui Gumiliov, această scriere reflectă perfect spiritul avangardist, marcat de pecetea libertăţii. În ciuda timpurilor potrivnice, poetul conştientizează că libertatea interioară este cea mai importantă. Odată eliberat de tirania ideii, a fricii şi a sărăciei, omul poate înţelege cu adevărat tainele vieţii: „Cu priviri opace, cu inima moartă să te arunci de pe munte în mare, / La ceas când, precum drapelele, în cer flutură zorii roz-fumurii, / Or liber să devii în temniţă, cum vulturii sunt liberi, / Or neaşteptata pace s-o găseşti în afumata colibă de sălbatic! / Da, am înţeles. Simbolul vieţii nu e poetul ce-nţelepciuni creează / Şi nici ostaşul cu inimă puternică şi nici plugarul ce brăzdează ogorul, / - Iată: c-un zâmbet ironic copilul-împărat pe-o blană de leu, / Uitându-şi

4jucăriile între albele mânuţe obosite” . Peste mai mult de douăzeci de ani, în 1940, Anna Ahmatova avea să scrie un cutremurător poem al disperării, în care memoria şi amintirile pe care le stocase deveniseră torţionari mai aprigi decât bolşevismul. Poeta vorbeşte despre un „subsol al memoriei” un spaţiu al amintirii pe care şi-l doreşte izolat, închis, la care nu face apel, pentru că doar aşa se simte protejată de răul trecutului. Uneori însă

19

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ decompensarea nu poate fi evitată şi este resimţită de

Ahmatova ca o coborâre fără cale de întoarcere. Simbolul pietrei este unul al inconştientului care acţionează brutal atât asupra vieţii diurne, cât şi asupra vieţii nocturne: „Când cobor cu felinarul aprins în subsol, / Parcă la o nouă prăbuşire, pe scară, duduitor, din urma mea pietrele vin şi vin rostogol. / Felinarul fumegă, nu există cale de-ntoarcere, / Ştiu că merg spre locul unde e un inamic mâniat. / Rog de îndurare ... Acolo e tihnă, beznă, înfiorare / Şi sărbătoarea mea s-a

5încheiat neamânat!” . Poeta se simte o străină şi atunci când este înconjurată de pânza amintirilor, dar şi în viaţa cotidiană. Izolarea este dureroasă. Revenirea la realitate a poetei cuprinsă de apele adânci ale inconştientului este înlesnită de mieunatul unei pisici, animal care adesea a fost asociat de avangardişti cu o fiinţă aflată la întrepătrunderea dintre lumi, o fiinţă mediumnică: „[...] Eu am întârziat. Regrete multe! / Nu pot să mă arăt niciunde. Însă mă ating de pictura de pe pereţi / Şi mă-ncălzesc în faţa căminului. Ce minune! / Prin acest mucegai, funingine şi putregai / Străluciră doi bobi de smarald, două mărgele. / Şi mieună pisoiul. Deci, să mergem acasă, hai! // Unde e

6casa mea şi glasul raţiunii mele?” . Autorul romanului Doctorul Jivago, Boris Pasternak, este surprins în antologia îngrijită de Leo Butnaru în ipostaza de poet care a jertfit foarte mult de-a lungul existenţei. I se acordă Premiul Nobel în anul 1958, însă este exclus din Uniunea Scriitorilor în urma unei campanii violente şi refuză înalta distincţie. Versurile lui Pasternak, propuse în această antologie, sunt sub semnul frigului, al „viforului”, însingurării şi tristeţii. Durerea este exprimată deseori prin metafora iernii, plânsul umilinţei amestecându-se cu gerul nemilos al nordului: „Sub ea, prin nea, peticele de pământ negresc / De ţipete vântu-i răscolit ca de brăzdar, / Şi, cu cât mai sporadic, cu atât mai firesc / În

7hohotul de plâns se leagă versuri, răsar” . Leo Butnaru publică în antologia sa şi numeroase poeme selectate din opera Marinei Ţvetaeva, una dintre cele mai importante poete din spaţiul slav. Soţul scriitoarei, Serghei Efron şi fiica, Ariadna, sunt arestaţi în anii '40. El este executat, iar fiica va petrece nu mai puţin de 16 ani în GULAG. Împinsă de durere şi sărăcie, pe 31 august 1941 Marina Ţvetaeva se sinucide. Astăzi, după şapte decenii de la tragica sa moarte, poezia rămâne proaspătă şi actuală, plină de revoltă şi adevăr. Exilul interior şi neputinţa de a trăi din plin viaţa sunt teme regăsite în foarte multe dintre poemele Ţvetaevei. Individul este sortit să rămână un marginal, teroarea timpurilor fiind resimţită acut: „Viaţa la margine, / Detest mijlocul – nu e de mine, / Petrec / Drum de fier, şine. // Veacuri la margine / De zone interzise, infame, / Petrec / Cu frunte-n sus –

avioane// Dar de c e , / O , oameni lo r, în zbor semeţ! / Eu – « r ă m a s î n urmă», / Iar voi rămâneţi // Cu aripa – doborând mereu / De pe picioare / Goniţi v o i , / D a r d e p ă ş e s c - /

8Eu?” P o e ţ i i i n c l u ş i î n p a g i n i l e antologie i lu i Leo Butnaru au suferit neînchipuit de mult, anchetaţi, arestaţi, executaţi sau nevoiţi să asiste neputincioşi la reţinerea rudelor apropiate sau la uciderea acestora. Cei care nu au fost omorâţi de NKVD nu au scăpat însă de denigrare şi de umilinţe, găsindu-şi sfârşitul într-o mizerie cruntă, lipsiţi de orice speranţă. Ceea ce face Leo Butnaru nu reprezintă doar un gest recuperator, ci o şansă pentru cititorul român de poezie. Scriitorul menţionat afirmă în prefaţa antologiei că „după o sută de ani, şi în Estul Europei a venit, în fine, timpul valorificării şi sistematizării istorice neconstrânse, necenzurate, obiective a fascinantei fenomenologii de reînnoire a discursului literaturocreator, numit avangardă”. Volumul de faţă este o mărturie a acestui fapt. Antologia Avangarda – jertfa Gulagului (poeţi sub teroarea comunistă) este cu adevărat un eveniment editorial care a fost posibil numai datorită eforturilor deosebite ale scriitorului Leo Butnaru, care nu doar a selectat, ci şi a tradus într-un mod exemplar poeme paradigmatice din operele a peste cincizeci de scriitori avangardişti ruşi. O muncă titanică de selecţie şi traducere care oferă cititorului român o viziune cuprinzătoare asupra poeziei avangardiştilor care au suferit în GULAG.

20

cronica literară

1Butnaru, Leo, Avangarda rusească – jertfa gulagului în „România L i t e r a r ă ” , n r . 4 4 / 2 0 1 1 p e http://www.romlit.ro/avangarda_ruseasc_jertfa_gulagului2Avangarda – jertfa Gulagului (poeţi sub teroarea comunistă), antologie, traducere prefaţă şi note, întocmite de Leo Butnaru, Iaşi, Editura Fundaţiei Culturale „Poezia”, 2011, p. 153Ibidem, p. 954Gumiliov, Nikolai, Viaţa, în ed. cit., p. 175Ahmatova, Anna, Subsolul memoriei, în ed. cit., p. 1046Ibidem7Pasternak, Boris, în ed. cit., p. 1078Ţvetaeva, Marina, în ed.cit., p. 183

IonBELDEANU

DespreIon Creangă

Chiar pe una din primele pagini ale cărţii Ion Creangă: Spectacolul disimulării, Editura David Press Print, Timişoara, 2012, Adrian Dinu Rachieru aşază această necesară precizare: „Despre Creangă, totul s-a spus, lucruri absolut noi nu mai sunt cu putinţă". Ea aparţine lui Nicolae Manolescu şi autorul, deşi nu ne-o spune, e îndreptăţit să-1 contrazică pe cunoscutul critic literar. A nu se înţelege de aici că Adrian Dinu Rachieru are nevoie de o susţinere a afirmaţiilor pe care le face. De altfel Domnia Sa îşi întemeiază, argumentele emise, trece în revistă opiniile comentatorilor marelui povestitor, din care nu lipsesc îndeosebi cele ale lui G. Călinescu, autoritate critică ce susţinea (sau chiar credea) că el, deci Creangă s-a ivit „prematur". De unde şi întrebarea firească a lui Adrian Dinu Rachieru: „Ce ar fi devenit, oare, Creangă, dacă prietenul său, Eminescu, n-ar fi insistat ca acesta «să citească la Junimea»“. Răspunsul se subînţelege. O necesară remarcă: Adrian Dinu Rachieru insistă asupra bogatei bibliografii ce-1 vizează pe Ion Creangă şi e de acord că opera acestuia este împănată cu „zicale, expresii idiomatice, stereotipii" etc, ce susţin afirmaţia în cauză. Oricum, prezenţa lui Ion Creangă în gruparea de la Junimea 1-a impus pe scriitor, considerat a fi „tobă de anecdote“. De aceea, fericită este intervenţia providenţială a lui Eminescu asupra pitorescului humuleştean. „Creangă a fost şi a rămas un rural“, afirmă Adrian Dinu Rachieru. Aşadar, pentru el, deci pentru Creangă, „lumea e raiul humuleştean“. De fapt, datorită acestuia, Ion Creangă devine mai mult decât el însuşi credea, devine scriitor. Este şi motivul pentru care plecarea prietenului său, Poetul, spre Bucureşti acţionează asupra ghiduşului Ion Creangă. Cel care a intuit originalitatea lui Ion Creangă, propulsându-i numele şi definind importanţa acestuia pentru literatura română, a fost G. Călinescu. Dar nu e nicio exagerare dacă acceptăm ca Adrian Dinu Rachieru să se întrebe dacă Ion Creangă este „un autor citit" şi să-şi dea un răspuns negativ. Aşa după cum se şi poate deduce. Pentru că plecarea lui Eminescu de la Iaşi va avea efecte puternice asupra lui Creangă, producându-i, desigur, „multă scârbă şi amăreală". Adrian Dinu Rachieru contrazice teza potrivit căreia Ion Creangă „ar fi un autor satiric", propunând o definire a unei aserţiuni ce nu mai are nevoie de

comentarii: „un uriaş scriitor aşteptat“. A u t o r u l u r m ă r e ş t e f i r u l b i o g r a f i c a l povestitorului humuleştean, neuitând să consemneze şi implicarea acestuia în calitate de pedagog şi autor de manuale, deopotrivă cu aceea de junimist prezent la agapele aniversare, unde stârneşte hazul celor care îl frecventau. Descoperirea sa, recunoaşte G. Călinescu, a fost „inevitabilă“, pentru ca Theodor Codreanu să considere că povestitorul de la Humuleşti reprezintă „o mare şansă a literaturii române“. Altă voce critică îl consideră pe Ion Creangă scriitor pentru copii, ceea ce e prea puţin, dacă aprecierea nu devine o afirmaţie incompletă. De altfel, Ion Creangă parcurge un drum sinuos. Valeriu Cristea, bunăoară, crede că humuleşteanul are chiar vocaţia autodistrugerii, uşor de depistat dacă urmărim componentele nefericite ale existenţei acestuia: căsnicia, cariera clericală, starea sănătăţii, domiciliul ieşean etc. A.D. Rachieru apreciază că „mitul copilăriei paradisiace“, cultivat de neasemuitul povestitor, nu face decât să întreţină o „iluzorie regăsire“. Şi aceasta, deoarece Ion Creangă se retrage în pânzele trecutului, asigurându-şi astfel autoprotecţia de care avea nevoie. Nu miră pe nimeni de ce pentru unii Creangă rămâne un „talent primitiv“ altoit pe „o personalitate gargantuoasă de jovialitate limbută“, cum menţionează şi Adrian Dinu Rachieru. Toate acestea şi îndeosebi opera ştiută sunt menite să ducă la concluzia că povestitorul este un moralist care foloseşte umorul ţărănesc, combinând formidabil ironia cu buna dispoziţie. Oricum, comentatorii operei lui Ion Creangă văd în humuleştean un rural ghiduş. De aici şi plăcerea de a privi proza sa ca pe un spectacol, şi prin limbaj, şi prin capacitatea de a sugera. Putem astfel să afirmăm că scriitorul reabilitează „istoriile deochiate“ relatate, conferindu-le o turnură proprie. Este motivul pentru care povestitorul de la Humuleşti, după cum afirmă Adrian Dinu Rachieru, face parte dintr-o „nobilă familie spirituală“. Dar nu putem încheia aceste succinte referiri pe marginea monografiei de faţă fără a menţiona capitolul ce încheie volumul şi care înseamnă o trimitere spre Basarabia („Umbra lui Creangă în Basarabia“). Amintind de „buclucaşa dihotomie“ român-moldovean, autorul afirmă fără reţinere (şi în cunoştinţă de cauză) că aceasta a condus la „o agresivă ideologie“ a moldovenismului; altfel spus, Moldova (de dincolo de Prut) rămâne condamnată la ceea ce criticul numeşte a fi exil interior. De asemenea. Adrian Dinu Rachieru aminteşte de pericolul rusificării ce planează asupra vorbitorilor de aşa-zisă limbă moldovenească şi încheie considerând limba şi literatura de acolo ,,o ramură vitregită“ a celei din România. De aceea criticul crede, aşa cum trebuie să credem şi noi, în miracolul regenerării românismului.

21

cronica literară

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

VictorTEIŞANU

Sentimentul spiralei(antologie),

Tipo Moldova, Iaşi, 2012,Colecţia Opera Omnia

Lucia Olaru Nenati este o poetă a vibraţiilor adânci, aducând la suprafaţa textului, de predilecţie, viziuni candide şi serafice, dar şi ultragiile unui destin cel mai adesea potrivnic. Lipsită de complexe în faţa modelor literare, inclusiv ale propriei generaţii, ea caută şi găseşte, mai ales în lirica maturităţii, acel echilibru majestos denotând vocaţie şi dătător de infinite satisfacţii estetice. De la primele poeme până astăzi a crezut în miza sa pe sinceritate şi inspiraţie, pe un anume aticism al stilului, refuzând cu program vulgaritatea şi ermetismele forţate. În acelaşi spirit, nu abuzează de elemente livreşti, universul ei liric fiind alcătuit cu precădere din secvenţe campestre şi vegetale, cadrul citadin, constrângător şi ucigător de sensibilităţi accentuate fiind o prezenţă cu totul rară. Sublimându-şi permanent datele unei biografii de sorginte bucovineană, Lucia Olaru Nenati realizează, până la urmă, un spaţiu liric propriu, distinct, ale cărui dominante sunt sinceritatea şi dramatismul. Există în poezia autoarei o latură profund feminină, un peisaj cu irizări de alb abundent, o senzualitate bine temperată, cu ingenuităţi şi trăiri delicate. Citindu-i poezia, nu simţi chinul elaborării ci dimpotrivă, ai sentimentul că totul este frust şi spontan, învăluit mereu în nimbul cald al feminităţii. Dacă albul defineşte stări sufleteşti, peisajele poetei sunt policrome, izvorâte dintr-un imaginar paradiziac, în care culorile se îmbină cu afectivităţi de o transparenţă impecabilă. Respingând insurgenţele formale, Lucia Olaru Nenati optează pentru tipare prozodice cvasitradiţionale, atent distilate însă, şi prilejuindu-i performanţe poetice de invidiat. Trăiri rafinat romantice şi un misterios fior eminescian nu lipsesc, conferind atât înălţimea cât şi adâncimea acestei poezii. Poeta decantează idealităţi rezultate dintr-o interpretare personală a lumii şi apelând la simboluri coloristice şi nu numai. Toate trebuie să întreţină sentimentul unei feminităţi neinhibate. Discurs fluid, luminos şi curgător într-o albie de sonorităţi şi armonii aproape edenice. Lucia Olaru Nenati pare constant antrenată într-un travaliu de recuperare dureroasă a sacrului, chiar şi în lirica de

dragoste. Peste tot, în registrul sentimental şi descriptiv, acţionează atâta cenzură cât să menţină un standard eticist şi de bun gust menit să potenţeze dimensiunea feminină. Efortul e îndreptat însă şi spre neostoita căutare şi redescoperire a sinelui, într-o competiţie cu propriile limite. O aducere la suprafaţă a esenţialului uman, pe care foarte rar simte nevoia să-l abstractizeze. Lucia Olaru Nenati are uriaşa capacitate de a construi viziuni profunde, explorând cu instrumente sigure teritoriile indicibile ale visului. În volumele mai noi, idealitatea de altădată intră adesea în coliziune cu o realitate vulgară şi contondentă, război din care totuşi poezia iese în câştig: ea dobândeşte, venind din acutizarea sensibilităţii poetice, o forţă nouă, gata să înfrunte primejdii. Deşi abordările devin directe, autoarea respinge prozaismul de orice fel, păstrând nealterat, chiar şi în partiturile reflexive, un fior de rafinate afecte romantice. Aşadar, elan introspectiv şi încercare de a se avânta în competiţia socială, care provoacă doar disconfort. Poeta are un excepţional simţ al muzicii, melodicitatea ei decurgând din permanenţa lecţiei eminesiene. În total antagonism cu spiritul troglodit, Lucia Olaru Nenati jinduieşte după puritate şi adevăr, înfruntând cu vădi te sacr i f ic i i os t i l i ta tea contemporanilor. Întreaga dramă e aici: ea se desprinde vizionar din încorsetarea cotidiană, totdeauna pregătită pentru zboruri înalte, dar ascultă în acelaşi timp, fără să se poată împotrivi, şi chemările teluricului. Poeta face să sune actual instrumente lirice pe care mulţi dintre confraţi le consideră vetuste, versul său respirând modernitate nu prin violenţe verbale, ci prin ştiinţa de a sonda şi exprima inefabilul. „N-aş coborî în mine niciodată”, sună un vers din poezia „Aşteaptă-mă”. El tălmăceşte refuzul autoarei faţă de excesele autoscopice, preferând doar realitatea secundă din retortele propriei sensibilităţi. Prima plachetă publicată într-un volum colectiv se intitula Cea mai tânără Ecaterină (Ed. Junimea, Iaşi, 1975). Suntem avertizaţi şi prin titlu că ne aflăm pe teritoriul viziunilor feminine. „Baladă” defineşte un tip de femeie ideală, contopită la modul panteist cu elementele naturii. Iar poemul „Rochiile”, însufleţit de freamătul unui erotism discret şi sugerând carnalităţi îndepărtate, era deja o frumoasă promisiune poetică. Volumul Drumuri (Ed. Eminescu, Bucureşti, 1977), pare să acorde încă prioritate feminităţii feciorelnice, uluită de spectacolul unei lumi investite cu atributele feericului, precum într-un vis. Avem o percepţie coloristică unde triumfă verdele, cu virtuţi tonifiante şi simbolizând vitalitatea („Coroana verdelui de

cronica literară

22

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ iarbă”). Efuziuni ancestrale care sugerează

compoziţia unui ethos („Doină din fluier”) şi o perpetuă sărbătoare a sufletului, indiferent de anotimp, când inima intră în rezonanţă cu natura. Poate fi vorba şi de un pact secret cu anii copilăriei, pentru că atunci obiectele dar şi sentimentele aveau conotaţii speciale, de origine mitică. („Întâmplă-se”). În această beatitudine de poveste, unde vegetalul împrumută gesturi şi tresăriri erotice, feminitatea pare fragilă şi ezitantă, avansând cu prudenţă, dorind şi parcă renunţând simultan. Un erotism vag, cu gesturi timide, dar lăsând totuşi o fereastră deschisă spre împlinire („Ca o soartă”). Vorbim de fapt despre vis, consumat într-o ambiguitate florală, sub semnul albului, albastrului şi verdelui, în care deja î n c o l ţ e ş t e , c o n c r e t ă , „trecerea” („De dragoste”). Ritualul nu este posibil în izolare pustnică, ci doar în c o n s e n s c u d a t e l e p r imord ia le : „ Ia rba a crescut subţire / În cămaşa ta de mire / Seara a-ncăput frumoasă / În marama-mi de mireasă” („Grâul a crescut înalt”). Alt semn că poeta încearcă reglaje fine spre pragmatism ontologic este îndemnul „să nu treci plut ind peste lucrur i” („Învăţăturile înaltei umbre către fiica ei, lumina”). Drumul (drumurile) spre real semnifică deci un amestec între materie şi idealitate, „cu praf şi cu s t e l e” ( „Drumul sp re lume”). Placheta Floarea-ntre pietre (Comitetul de cultură Botoşani, 1979), perpetuează o stare de vis, nu neapărat onirică, în care curge pasta aceleiaşi feminităţi: „Femeie ca o ploaie preacurată / Netulbure-n nimic a ei tulpină / Prin limpede durere fermecată / Când înfloririi trupul i se-nchină” („Maternitas”). Nesfârşitele vămi (Ed. Eminescu, Bucureşti, 1979) este deja un volum de consistenţă valorică. Trei „personaje” guvernează această poezie: Visul, Aşteptarea şi Zborul, prezente de fapt în toată lirica poetei, în proporţii diferite. Reflecţia cucereşte tot

mai mult din terenul descriptiv, fiinţa pare a se supune unui filtru meditativ („Litanie pentru Emma”). Întâlnim momente de măiestrie formală („Ikebana”), iar universul e rural şi domestic („Şarpele casei”). Meditaţia gravă nu exclude puritatea izvorâtă din alb, iar înfiorarea în faţa trecerii este percepută sub forma oximoronului „veşnicie vremelnică” („Chipul verii”), îndemnând la un efort de adaptare: „Învaţă, suflete, schimbarea / ca pe o piesă de mult scrisă” („Terapeutică”). Acum feminitatea este investită şi cu vocaţia sa constructoare, amintind de Ana meşterului Manole, în speranţa că poate învinge „nesfârşitele

vămi”. Cochilii cântătoare (Ed. Eminescu, Bucureşti, 1982), conservă în imaginar proiecţia unei lumi ideale, o lume a armoniilor în pofida R ă u l u i . C o c h i l i i l e cân tă toa re sun t ch ia r poemele menite să păstreze esenţa celor existente sau v i sa te . Consemnăm o a b u n d e n ţ ă d e p o e z i i excepţionale, demne de citat integral: Cel care vede pădurea, Despre ploaie, Aşteptarea mea, cea mai frumoasă, Bolero, Pescarul şi sirena, O să ne jucăm, Şi se făcea, Anticariat etc. Un volum de versuri solid , viu, î n ţ e s a t d e v e r s u r i memorab i l e , f r e scă a tuşelor clare şi anxietăţii în faţa timpului. Umbra Casandrei (Ed. Junimea, Iaşi, 1983), conturează un accent tragic, privitor la efemeritate,

într-o viziune în care viaţa este teatru („Actorul”). Se instalează obsesia perisabilului: „Poate fiecare fulg e un suflet pierdut / Purtându-şi povara uitării”, iar nevoia refugiului în copilărie devine vitală. Albul nu mai este doar puritate, el sugerând acum necuprinsul, reconcilierea cu materia şi sentimentul hibernal. Viziunile luminoase încep a se fisura („Broderie de vânt”). Suntem înconjuraţi de obiecte ostile („Săptămâna lucrurilor”), aşa că mai avem la îndemână o soluţie: retragerea în sine. Stilistic, balanţa înclină spre epic. Din perimetrul spiritualizat al senzaţiilor intime, poeta coboară mai des în arena socială, încercând să se apere cu floreta subţire a

23

cronica literară

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ poeziei (Cel ce pleca, Secretul cod, Umbra de dor).

Ucenicia de aur şi purpură (Ed. Eminescu, Bucureşti, 1985), începând cu titlul, marchează încă o culme luminoasă în lirica Luciei Olaru Nenati. O veritabilă colecţie de poezii substanţiale, cele mai multe antologice. Volumul debutează cu un poem erotic de ţinut minte. „Uitam să mă trezesc în zori” reprezintă în lirica poetei ceea ce însemna pentru Ion Pillat balada „Aci sosi pe vremuri”. Un poem absolut tulburător, unic în poezia contemporană, cu ritm de sarabandă şi menuet, fermecător, plin de adrenalină dar şi de melancolie eminesciană, de visare şi nostalgie, de speranţă şi tulburare, de erotism şi idealitate, într-un echilibru încântător. Cu o adevărată demonstraţie de virtuozitate, poeta ne avertizează încă o dată că nu se teme de tiparul formelor clasice, sfidând parcă reţetele literare la zi: „De-aş învăţa nepreţuitul semn / Prin care să mă schimb într-o plutire / Deasupra apei de frunziş şi lemn / Sculptată maiestos în amintire” („De-aş învăţa”). Croiala clasică prinde excelent de fiecare dată : Să ne ascundem, Fructul oprit, Oglinzi de tăceri, Mîine vremea. Întrezărirea ultimului capăt de drum devine preocupantă. Poeta priveşte lucrurile cu împăcare şi măreţie: „Fiece pas sporind augustul preţ / Al sublimei arte cu care ştie frunza / Toamna să moară” („Academia de aur şi purpură”). Dar rămâne şi varianta amărăciunii şi a părerilor de rău biciuitoare: „Va ploua cu lacrimi peste / Câmpia de singurătate plesnită de secetă / Şi de chinuitoare răbdare / Încât nu vor mai rămâne în depozite / Nicăieri lacrimi neplânse / Inutile, învechite, bătrâne, pustii” („Ploaia de lacrimi neplânse”). Aici, în acest volum descoperim poezii despre moarte care pot fi clasificate între cele mai valoroase din câte s-au scris pe această temă în lirica românească. Deşi ar trebui să le reproducem integral, ne vom limita totuşi la citarea câtorva titluri pe o listă succintă: Venind de departe, Privirile, maluri albastre, Mă las întâmpinată, Timp de absenţă, Ai putea să crezi, Rugă de noapte, Decât iarna. Greu de precizat ce le face memorabile. Poate sinceritatea şi puterea misterioasă cu care tulbură echilibrul interior al cititorului. Dar cu siguranţă a stat în arta Luciei Olaru Nenati să aleagă din materia primă celestă acele fragmente care împreună pot cristaliza compoziţii de genul unor asemenea declaraţii testamentare emoţionante. Singur, sinele meu (Ed. Junimea, Iaşi, 1996) vine cu noutatea poemelor ample, degajând forţă şi rezistenţă. Tot din punctul de vedere al înfăţişării exterioare notăm curajul poetei de a propune formule clasice de adresare directă şi maximă simplitate, dar care rămân totuşi cu succes pe etajul superior al

poeziei, atât prin tensiunea şi dramatismul lor intestin, cât şi prin ştiinţa de a capta, inclusiv estetic, atenţia şi emoţia cititorului. Cum ar fi de pildă poemul de citit în adunări publice intitulat „Poeţii lumii, vai de steaua lor” care începe aşa: „Poeţii lumii, vai de steaua lor / Au cine îi mai trebuieşte? / Le e destin să plângă până mor / Săraci, stingheri şi hăituiţi câineşte // Iar cât trăiesc se-ntâmplă tuturor / Ca tot netotu-n voie să-i rănească / Rânjindu-şi nimicia-n duhul lor / Şi strălucindu-şi balele de broască”. Inclusiv din aceste versuri rezultă a doua remarcă necesară : de la idealismul omniprezent în primele cărţi, la o repliere tot mai decisă în atitudini civice tranşante. Civismul pătrunde chiar şi în poemele extincţiei, străbătându-le ca o lumină a misiunii împlinite: „Şi când o lume ce-i viaţă numită / Grea de-nţelesuri, durere şi har / ... Precum gravidă-i sămânţa de spice / Mi-a fost primit să rostesc, să trăiesc şi să cânt / Tot ce scenariul din ghindă-mi dădu / Grea, purpurie, pe scena de flori / Atuncea doară cortina căzu” („Atuncea doară cortina să cadă”). Par a fi concepute ca nişte poeme de bilanţ după o carieră poetică extrem de rodnică şi tumultuoasă. Tot acum se amplifică încercările de dialog (ca în psalmul arghezian) cu Dumnezeu. Avem mai degrabă monologuri interogative ale poetei în speranţa unor limpeziri necesare. În planul atitudinii este remarcabilă şi propensiunea autoarei către pamfletul de calitate. A se vedea „Odă vrăjmaşului meu”. Arca de frunze (Ed. Augusta, Timişoara, 2003) este o culegere de autor, reiterând ideea că în creaţie se află zidită viaţa, cum în pâine este zidit grâul („August secerător”) . De reţ inut ş i originalitatea unei idei din „Tărâm preaciudat”. Vorbim de acel „ţinut al nimănui între vis şi trezie” unde te poţi adăposti în siguranţă „precum cei din vechime în templu”. Sau precum zeii antici în intermundii, acele spaţii libere dintre lumi. În nota generală a liricii de calitate scrisă de Lucia Olaru Nenati sunt şi cele câteva poeme inedite ale antologiei, ca şi cele 7 sonete încântătoare. În totul, antologia „Sentimentul spiralei” fixează în bronzul neuitării efigia unui poet durabil. Căci poezia Luciei Olaru Nenati seamănă cu un creuzet de dimensiuni uriaşe în care se topesc visuri, nelinişti, spaime, regrete şi nostalgii, bucurii şi iubiri diafane de esenţă eminesciană, dar şi revolte de aceeaşi factură, rezultând în final, din întreg, un farmec cuceritor şi imposibil de uitat. O poezie care pe drept cuvânt te invită necontenit la relecturi, la alte şi alte degustări estetice savuroase şi inconfundabile. Lucia Olaru Nenati se numără printre cei mai importanţi poeţi români contemporani.

24

cronica literară

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

IonROŞIORU

Sinceritateaşi ardența

trăirilor poetice

cronica literară

Născută la Nehoiu în1962, poeta Carmen Tania Grigore s-a stabilit din 2007 în Anglia unde lucrează ca asistentă medicală. Chemarea poeziei a simțit-o de la foarte frageda vârstă de 12 ani. A obținut numeroase premii literare prestigioase, dar debutul editorial s-a întâmplat abia în 2009 cu placheta Pulsul țărânii. I-a urmat o carte de convorbiri cu Alexandra Noica Wilson, fiica Gânditorului de la Păltiniş, Paşi spre comoara din suflet (2010). În anul 2011 a scos de sub tipar cea de a doua carte de versuri, Minutul de sinceritate, pentru ca în anul următor să-şi lanseze cel de al treilea volum de creații originale, Un sezon cât o viață. La baza plachetei apărute la Editura RAFET din Râmnicu Sărat, Minutul de sinceritate, (în a cărei posesie am intrat grație poetului şi publicistului Marin Ifrim) stă sentimentul poetei că a ajuns la amiaza creației sale, poate şi a vieții, şi că e deci musai să-şi personalizeze la maximum vocea. În primele poeme ale cărții ea pledează pentru o poezie de autentică şi originală respirație, mimările şi simulările poeziei de dragul modelor, şi aşa pasagere prin definiție, nemaiavându-şi de aici înainte rostul. Ea pune semnul egalității între naşterea unui copil şi elaborarea unui poem. Vârsta experimentărilor a trecut, cochetările lirice cedau locul unei sincerități împinse până la limita extremă: „Mă retrag/ în dimensiunea mea/ încadrată de jugulare/ mă adun într-un cerc vitruvian/ mi-am spălat carnea de simulări/ mi-am stors epiderma/ de punctele vulnerabile// m-am primenit ceremonial// nu mai sunt femeia/ în haine ponosite// am devenit indecent de sinceră/ gândurile îmi sunt la vederea/ ca un acordeon” (Am devenit indecent de singură). Poeta, căreia îi stă bine orice ambiție, îşi propune şi ne propune o poezie ruptă din sufletul, carnea şi sângele ei, o poezie îmblânzită aidoma unui animal sălbatic care poate fi scos din lanț sau din cuşcă fără teama că ar mai putea ataca pe cineva. O asemenea poezie îşi are propria ei realitate sau, cum ar spune Nichita Stănescu, ce este. Un titlu precum Poemul meu de identitate este elocvent în acest sens, ca, de altfel, şi mesajul său programatic ori emblematic pentru o artă poetică. Poeta şi poemul fac corp comun, contopirea fiind una androginică precum a îndrăgostiților ce se regăsesc după căutări febrile inimaginabile: „mă grăbesc/ anticipez o fuziune controlată/ ca o lacrimă îngenuncheată/ peste o altă lacrimă” (Fuziune

controlată). Drumul acestor căutări nu este, cel mai adesea, unul presărat cu lauri şi el implică sacrificii şi însingurare până la asceză: „mi-am strâns degetele/ până când singurătatea/ mi-a transpirat în palmă/ licăreau curcubee în amprente/ dar tu n-ai ştiut// mi-am trecut hieratic/ mâna prin iarbă/ fără să-mi pese că/ m-aş fi putut răni/ în amintirile ciuntite” (Gest hieratic). Devenirea exemplară întru poezie presupune o comuniune neprecupețită cu natura care-i împrumută poetei ceva din măreția şi din misterele ei, acest transfer sau transfuzie efectuându-se cel mai adesea pe cale ludică. Eul liric se lasă cu stoicism lucrat, la rându-i, în chip rimbaldian, adică întru obținerea alterității eului creator şi a virtuților sale vizionare: „Sunt lacrimă/ înainte de a fi mângâiere/ sunt plăsmuire/ înainte de a fi început/ accelerează prin mine/ ritualul căderii/ din cortex/ în inima unei sibile şi râd// şi râd/ în mână cu nisipul/ împrăştiat din clepsidră/ lipindu-mi urechea/ de un prun înflorit/ care-mi oferă memorii/ înmiresmate// polenul îmi defineşte/ corsetul de carne/ şi mă îmbracă/ în ipostaze de joc” (Ipostaze de joc). Poeta înaintează în genunchi prin cuvinte şi îşi făgăduieşte „un sine fecund/ undeva/ în insula unui dor semantic” (Insula unui dor semantic). Ca expulzare a gândurilor, poezia e direct proporțională cu tăcerile care o bântuie sau pe care poeta şi le impune ea însăşi (Jocul absorbit e neant). Conştiința apropiatei extincții o determină pe poetă să fie mai circumspectă sau mai avară cu timpul fizic ce i-a fost hărăzit şi pe care se simte obligată să-l exploateze cât mai judicios şi mai eficient: „nu plâng// sufletul îl agăț/ cu o agrafă de-un înger/ se va usca/ de la sine curând// dacă aş fi fost/ mai departe de moarte/ m-aş fi întors/ să iau sărutul uitat” (Jurnal de spital). Toți comentatorii de până acum ai poetei au observat în poemele ei motivul dorului şi au stăruit asupra lui socotindu-l unul central şi cu mari reverberații lirice: „ştiu un sat/ unde pot să beau/ apă din clopot/ şi gura mea ar putea/ grăi memoria dorului” (Monologul capcană). Creația poetei, ca şi cea divină dintru începuturi, are printre funcțiile ei şi pe aceea a absorbirii durerilor din existența noastră de toate zilele, a temperării angoaselor ce ne cuprind atunci când cineva dintre cei dragi şi apropiați nouă se mută la cele veşnice (Nesfârşita creație). Spre deosebire de foarte mulți alți poeți care râvnesc o libertate fără margini, dar nu mai ştiu în ce s-o investească atunci când aceasta se iveşte, Carmen Tania Grigore se simte bine în condiția ei de femeie având nevoie de ocrotirea pe care o acceptă liniştitor. Trebăluitul printre cuvinte îi creează un sentiment de confort spiritual. Capcanele în care se lasă prinsă sau pe care şi le întinde ea însăşi pot fi mult mai propice stării de creație. Uneori şi certitudinile (pe care, conform unei aserțiuni filozofice, le au doar proştii, restul oamenilor având doar îndoieli) pot fi dăunătoare: „nici printre cărți/ nu mai trec neobservată/ toate personajele uită/ cât au suferit prin uitare/ şi mă somează să renunț/ la certitudini/

25

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

dacă vreau să văd/ partea a doua a compromisului/ succesiunea lui temporală// adevărul e că Borges/ a setat această ordine/ să dureze doar cât ai clipi/ restul trebuie plătit/ cu renunțări şi motive/ confidențe/ plus nebunii” (Ordinea lui Borges). Zisele Apostolului Pavel: „Dacă iubire nu e, nimic nu e!” îi smulg poetei sonuri elegiace în care vechiul îndemn „carpe diem” sau „carpe rosam” e subînțeles de la sine: „dincolo de anatomia feminină/ aşteaptă doar/ amurgul mascat” (Amurgul mascat). Aceeaşi melancolie care impregnează condiția umană este emanată de poemele de dragoste unde se insinuează abia perceptibil un sentiment de împăcare, fără reproşuri capitale sau disperări metafizice de anvergură: „Am crezut că niciodată/ nu mă voi desprinde/ din lacrima ta/ era atâta înserare în mine/ încât m-aş fi putut transforma/ într-un meteorit// cuvintele mă provocau/ şi eu tresăream activând primăvara// am ieşit din noapte/ pentru a mă întoarce/ în propria mea realitate// cum chipul tău/ nu mai ştia de mult cine sunt/ m-ai lăcrimat inocent/ între două mărturisiri” (Desprinsă din lacrimă). Savuroase sunt şi acele mici parabole ingenioase despre truda neştiută a făuritorului de slove: „Cum să diger/ carnea mieilor de lapte/ tot mai dureros mă încearcă/ o foame de cuvinte/ mă bate memoria între/ ciocan şi nicolvală/ până se lipeşte cerul gurii/ de foița inimii!” (Foame dureroasă). Crochiurile erotice, de o senzualitate remarcabilă, au carate şi sclipiri diamantine: ”Această clipă/ acest acum/ este o fereastră/ năpădită de strigăt/ eu nu mai pot ascunde/ sânii nebuni/ sunt atât de transparenți/ încât priveşti direct/ intimitatea mea” (Fereastra năpădită de strigăt). Ca şi: „aştept închisă în strigăt/ ca într-un clopot fioerbinte/ sânii mă ard/ şi se zbat răscopți/ de singurătate!” (Invocare). Poeta îşi gestionează trăirile cu tot mai multă responsabilitate. Deşi simte/intuieşte că în chiar clipa următoare ar putea face un pas decisiv sau să demareze un zbor înalt, ea amână, retractilă, orice risc capital şi-i analizează/cântăreşte cu luciditate consecințele. O stare de scepticism funciar o reține în mrejele lui amare (În gările ruinate). E o modalitate de a preveni viitoarele eşecuri, de a evita trădările oricum inerente din partea celor în care şi-a pus cândva nebănuite speranțe. Nutreşte teama că visații ei nu vor fi la înălțimea aşteptărilor şi singura cale de preîntâmpinare a unor dezamăgiri este de a nu-i da curs necondiționat primului impuls sau avânt romantic al sufletului pe cât de învăpăiat pe atât de credul. „Alteori îmi era/ atât de uşor să recunosc/ umbrele din cărarea încinsă/ încât golul dintre sinapse/ devenea o nouă speranță// acum visul meu/ se răsfrânge în alb/ roua căzută din nuduri/ se rostogoleşte spre întuneric/ lăsând ca sărut/ o eclipsă de lună” (Roua căzută din nuduri). Trecutul cu toată încărcătura lui psihică şi afectivă i se pare mai bogat şi mai intens decât prezentul în care experiențele acumulate par să tempereze/frâneze elanurile noilor vârste când poate normal ar fi fost să le aviveze. La rândul lui, viitorul care cade în prezent nu e

niciodată cel scontat, dată fiind imprevizibilitatea lui de cele mai multe ori dureroasă: „la uşă îmi plânge/ îmbătrânit şi desculț un amnezic// îşi caută timpul pierdut/ ca pe o cheie monogramată// de prea multă singurătate/ am ezitat să-l alung/ şi a intrat direct în versul/ anume pregătit pentru tata” (Un semn şi-o întâmplare). Curgerea timpului e percepută cu acuitate sporită, iar singurătatea, chiar de-a fost invocată cândva, e din ce în ce mai apăsătoare şi mai greu de îndurat. Într-un univers prin excelență fragil, răul şi dezechilibrul pot să se declanşeze de oriunde şi în orice moment. Poeta suferă efectiv că puritatea şi paradisul copilăriei nu sunt veşnice, tenebrele putând să se succeadă fără drept de apel luminii: „mieii de lapte/ zburdă prin rouă/ fără niciun instinct de precauție/ oricând/ ei pot stârni o înserare/ răcoroasă/ oricând/ întunericul ar putea frânge/ mugurii zemoşi” (Plantații de cuvinte). Există, însă, şi momente de calm, de respiro, de împăcare şi de încredere a ființei racordate la pulsul celest al iubirii netrădătoare, când ambii îndrăgostiți intră pe aceleaşi lungimi de undă astrală: „Zâmbeşti!/ E doar un joc de rol/ îmi spui/ şi clipa mi se arată din nou/ îmbelşugată/ cu respirația ta” (Moment de reculegere). Poeta îşi evaluează/salută cu extaz evadările din timpul cosmic şi plonjările în cel personal sinonim cu confortul unei oaze de fericire, de iubire, de poezie şi, mai ales, de stare de invulnerabilitate: ”am blocat minutarul/ fără a lua în calcul însă/ ceasul biologic// reglat de brațul tău înflorit” (Ceasul biologic). Cutie neagră a copilăriei, poezia o ajută pe autoare să descifreze clipele de rătăcire nefastă, de ieşire din fluxul destinului care nu a fost întotdeauna lin, deciziile neinspirate având, nu o dată, un impact regretabil (Cutia copilăriei). Poezia e percepută, aşadar, ca un S.O.S., ca o pavăză împotriva agresivității timpului şi a spațiului ostil (Desculță în vârsta de afară). De aici până la viziunile escathologice nu-i decât un singur pas: „Am văzut şobolani morți/ la gura metroului/ între argumente şi/ contradicție/ câteva femei îşi măturau/ umbra spre/ un subteran fumuriu/ mirosea a mlaştină/ şi la fiecare stea/ atârna un cordon ombilical/ din care picura/ o pălasmă fierbinte” (Vedenie apocaliptică). Sentimentul morții nu mai poate fi escamotat: „amurgul se plimbă prin poarta de lut”, „lacrima cade îngenuncheată/ în aşternutul de crini”, inima îi e „disputată de umbre flămânde”, săgeata letală se înfige în fruct şi iubitul ezită s-o smulgă: „Speram să înțelegi/ foşnetul meu/ să-mi absorbi răsuflarea/ pliată pe frunze// săgeata letală/ să o smulgi din fruct// cu fiecare clipă/ speram să ridici/ crucea înflorită/ în nervii adânci// m-aşteptam chiar/ să treci prin cortina/ îngreunată de frig/ înveşmântat în aripi siderale” (Speranțe în regresiune). Faptul că verbele acestui ultim poem citat integral sunt la timpul imperfect spune că, vorba lui Eminescu, pierdut e totu-n zarea tinereții. Carmen Tania Grigore este întru totul o poetă

cronica literară

26

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

temerară şi care, în căutarea unui timbru liric inconfundabil, îşi reînnoieşte/împrospătează stăruitor expresia. Ne raliem, în finalul acestor impresii de lectură, concluziilor Mariei Diana Popescu, poeta, eseista şi editorialista de la Agero Stuttgart, care salută, pe Blogul ei, „jocul subtil dintre confesiunea plină de sinceritate şi măiestria interesantă a registrului liric în care este surprinsă atmosfera de luptă permanentă cu sinele”. Respectiv: „Admirabil este şi jocul abil organizat între inspirație şi ardența trăirilor, pe rugul cărora pare să ardă, pe de-a-ntregul, conglomeratul de imagini şi de forță pasională a expresiei, făcându-l pe cititor complice raportului dintre fiorul liric şi harul poetei”.

Cămaşa de trecere, Suceava, Muşatinii, 2012, autor Ion Beldeanu, este o antologie de poezie întocmită chiar de semnatarul cărţii, prefaţată şi postfaţată de Adrian Dinu Rachieru, respectiv Ioan Holban. Meritul major al unui demers de acest gen este întotdeauna acela că oferă lectorului posibilitatea de a-şi face o imagine de ansamblu asupra unei anume opere. Parcurgând paginile cărţii de faţă, remarcăm că Ion Beldeanu, în scriitura sa, se poziţionează pe linia unei lirici a provinciei, a marginii, a unei interogaţii grav existenţiale, plasându-se, şi asumându-şi această ipostază, în miezul realului, în perimetrul nevralgic al unei lumi imediate. Poetul, ca orice fin observator al realului, este conştient de dinamica lumii, parcă prea „dintr-odată înfundată în întuneric”. Poezia autorului sucevean este în chip limpede una trăită, simţită fiinţial: „Poţi să-ţi iei capul în palme/ să te întrebi ce-i cu vuietul/ acesta deşi nimeni nu ştie/ ce se ascunde dincolo de/peretele serii”, mărturiseşte Ion Beldeanu într-una dintre poeziile sale. Sub „Cerul nostru comun”, autorul Cămăşii de trecere, un veritabil hidalgo al provinciei, viaţa se desfăşoară într-un mediu citadin pe care-l percepe abandonat, pustiu, galben, putred de tristeţe. Cu toate acestea „niciodată nu-i târziu pentru iubire”: „Atunci intră Eldòra […]/ şi pielea ei miroase a soare/ şi părul său are sclipiri de foc/ Acoperă fereastra deci/ acoperă strada/ simt cum încep să zbor/ şi într-adevăr iată-mă zbor.” (N-am cum). Din păcate această stare de graţie nu este una de durată, aproape concomitent poetul revenind la universul în care se zbate, de o cutremurătoare suferinţă, şi la crezul său că „nu se poate adăuga nimic”, că totul

este în zadar într-un timp de pe urmă, în derivă, al deznădejdii. „Eu ştiu că nici o fericire/ nu mă aşteaptă la capătul poemului”, scrie Ion Beldeanu, deşi este convins că, prin poezia pe care o scrie, se poate salva. Suntem convinşi că şi semnatarul tomului în discuţie este de acord cu faptul că „poezia este suprema terapie”, cum enunţa cândva Ion Mureşan. Bacovian, elegiac, autorul antologiei de faţă, în peisajul liricii actuale îşi are locul său bine delimitat, poezia sa, în esenţă, fiind una a agoniei, a tragicului în chip temperat, o desfăşurare dramatică a instabilităţii ontice, a micilor uimiri şi a vechilor spaime, a dealului târziu şi a cailor rămaşi în uitare. „[…] totul e ca şi cum/ nimic nu s-a întâmplat” (Un loc vulnerabil), denunţă poetul despre care Theodor Codreanu scria că „este unul dintre cei care presimt acut moartea poezie şi a literaturii, în genere”. Şi dintr-o astfel de presimţire se naşte poezia lui Ion Beldeanu: „Poarta Paradisului rămâne zăvorâtă/ nici nu ştii ce se află dincolo/ Observ că-mi povesteşti ca şi cum/ nimic nu s-ar întâmpla/ deşi ea aşteaptă încrezătoare/ în faţa sintaxei dintotdeauna/ Dar uite stelele cum atârnă picotind/ şi nimic nu anunţă moartea Gandalupei/ a Gandalupei celei vesele şi distinse” (El zice). În poetica sa, „soarele e mort”, iar „Moartea şi-a înflorit amânarea/ şi acum anotimpul verde călăreşte/ peste carnea ta ameţitoare” (Corida). „Iniţiat în marea linişte bolnavă” (Valeria Manta Tăicuţu), Ion Beldeanu mărturiseşte că şi-a pierdut speranţa în faptul „ […] că din groapa neagră a aşteptării/ se va ivi iasomia” (De ce nu strigi?). Nu întâmplător, crede poetul, „Ar fi nevoie de o ploaie, poate, / de o aprigă ploaie care să spele/ duhoarea şi rânjetul şi voma metafizică/ ce pavează aleile existenţei noastre” (De ce nu strigi?). O existenţă în care colcăie cenuşa, în care „nemernicia acestui Timp” este evidentă. Sintetizând, cum spunea la un moment dat excelenta scriitoare Ileana Mălăncioiu, „poezia nu e doar un text, mai bun sau mai rău, ci expresia unui mod de viaţă”. Recunoaştem în poezia lui Ion Beldeanu o percepţie similară asupra a ceea ce înseamnă poezia. În fine, textele lirice ale autorului sunt zugrăvite cu minuţie de artizan autentic, stăpân pe instrumentele sale demne de un veridic „caligraf al melancoliei” (Adrian Dinu Rachieru). Trebuie să spunem că, în contextul polifonic de azi, Ion Beldeanu este o voce distinctă, cu o dicţiune lipsită de zorzoane stilistice, elixirul propriei poezii fiind extras pur şi simplu din cotidian, discursul pe care-l etalează fiind unul de grad zero.

La ceas aniversar

27

Ion Beldeanu,un poet aflat în miezul realului

Alexandru Ovidiu VINTILĂ

Gheorghe GRIGURCU

aforisme

Etica poemului constă în incapacitatea lui funciară de-a fi altceva decît poem.

* Una din cele mai tipic franţuzeşti observaţii, acea a lui Cocteau, potrivit căreia miracolul ar fi „o poziţie prea favorabilă pentru ca un spirit bine crescut să se menţină pe ea”.

* E suficient, pentru a te entuziasma, gîndul că vei avea un singur cititor foarte receptiv. Mai mulţi cititori pot duce la inflaţie, adică la un fenomen de prost gust.

* Principiul holografic aplicat lipsei de caracter. Pentru un ochi cît de cît experimentat, aceasta e recognoscibilă pînă şi-n faptele cele mai neînsemnate, în „atomismul” comportamental al lui X, în felul în care îşi mişcă buzele, păşeşte sau clipeşte.

* „Ca şi morala, arta constă în a şti să tragi undeva o linie despărţitoare” (G.K.Chesterton).

* Viaţa poate fi mediocră sau sublimă. Supravieţuirea e totdeauna mediocră.

* Orice utopie ţine de ceea ce s-ar putea numi antidestin.

* Viciul e prea adesea tehnică, performanţă, virtutea e prea adesea stîngăcie, blocaj.

* Adevăruri atît de searbăd, de lînced şi amorf exprimate, încît nu le poţi distinge uşor de neadevăruri. Şi nici n-ai chef s-o faci.

* A alege şi a fi ales nu sunt, cum s-ar părea sub unghi electoral, două feţe ale unui fenomen unitar, ci acte radical diferite, despărţite de o genune peste care, deseori, nu poate fi aruncată nici o punte.

* Cu ajutorul glumei putem neutraliza Răul (violenţa) din noi, mai eficace decît cu ajutorul solemnei sfeştanii, chiar dacă glumim pe seama…

sfeştaniei. Căci vorba de duh e aeriană şi expansivă, aptă a pătrunde, aidoma unui gaz, pînă-n cele mai răsucite ramificaţii ale cotloanelor în care se ascunde Necuratul, a concura cu el, adoptîndu-i flexibilitatea, dibăcia, eficienţa.

* Lumea amintirilor tale e bîntuită de încîlcitele, brutele, informele patimi. Nobilele, elegantele, decorativele pasiuni te aşteaptă doar în scrierile Celuilalt.

* Exişti în virtutea dreptului de-a exista, lege fundamentală a Existenţei. Oricît îţi pui probleme de conştiinţă, în ultimă instanţă răspunde de tine Existenţa însăşi.

* Cultura apare şi ca o nevoie de diluare a unor esenţe, de reducere a tăriei lor arzătoare prin înserieri, combinări, comentarii, citate etc.

* Legăturile subterane dintre calităţile şi defectele noastre: dacă indiscreţia poate fi tangentă la vitalitatea sinceră, generoasă, excesul de discreţie sugerează ipocrizia.

* „Vai şi amar de omul care nu crede în nedreptate” (Christian Morgenstern). Pentru că a crede în nedreptate e mai important decît a crede în dreptate (aceasta din urmă putînd fi victima lesnicioasă a idealismelor de duzină, sedusă ca o fecioară de frumuseţea lor melodramatică).

Etica poemului

28

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Ioan Flora, un regizor al sintezelor, în care stau alături tentaţia spre oniric şi notaţia neutră a realelor, discursul aparent alb, neliric, şi proiectarea în evanescenţă, înregistrarea documentară şi numirea de factură lirică. Totul, însă, de pe poziţia unei armonii cucerite tocmai prin experienţa scrisului. Poezia lui Ioan Flora este, pînă la urmă, aceea a unui melancolic, care identifică un sens – doar rareori nonsensul – coagulat în lunecarea continuă între viaţă şi nefiinţă; poezia sa slujeşte această complementaritate, salvatoare şi neliniştit-senină, desăvîrşită prin studierea formelor lumii concrete plasate nu în diacronia ei, ci în simultaneitate. O poezie care notează şi de-notează coborînd în sincronia mitului ori a textului, sustrăgîndu-se timpului. Oricum, peste toate pluteşte năluca morţii, şi ceea ce ar fi putut fi o glorificare a eroicului devine, finalmente, o deschidere spre, dacă nu cumva o intruziune puternică în, real.

Medeea şi maşinile ei de război

Tunete, eclipsă de soare, trunchiuri de fag, vase cu smoalăşi sulf, berbece cu vârful de fier, atârnat în turn,pentru spargerea zidurilor.Testude.Foc.Foc.Înlăuntru, oameni înarmaţi vorbind despre podul construit pe pod,despre punţile purtătoare de căldări incendiare, desprecălăreţul dând pinteni calului şi înotând în râu. Cal purtător de lanternă, potcovit cu jeratic, împotriva duşmanului.Snop de lemne uscate, arderea porţilor, incendierea cazanelor, scări şi lanterne mobile. Ridicarea apei la înălţime.

Mâzgă, vânt, beznă, privesc în sus, spre munte, audtrosnet de crengi îngheţate sub copitele calului.Urc, urcăm, picioarele plumbuite; m-opresc, m-aplec, îmi leg şireturile, aprind o ţigară; panta ce trebuie urcată, bradul ce trebuie tăiat şi apoi

împodobit, încă vreo câteva sute de metri, şuvoiul de fum şerpuind pe deasupra capului. În sfârşit, pădurea; în sfârşit bradul, securea de argint fulgerând în noapte, în prăbuşirea lui la marginea râpei, bradul pus în lanţuri, legat de căruţă, pietrişul, vocile de prin vecini, josul apei, bolovanii, scrâşnetul nisipului sub pasul hotărât, intrarea triumfală în curte, înţepenit de frig, m-aşez lângă sobă.

Focul grecesc purtat de asini, alcoolul, gazul, oţetul, torţe purtate de om sau stafii, catâri, bivoli, câini, pisici, şobolani cât muntele, bombarde, cerbotane, scopete, nave de acostare, nave aruncătoare de caratele, spărgătoare de vase şi cetăţi, smoală, sulf, mărăcini şi câlţi, şoareci incendiari, vinul, păcura, uleiul, arme fierbinţi deşertate în viscerele inamice.

Ea-şi adună părul la spate, se-aprinde în obraji, şuşoteşte, îşi aşază discret amândouă mâinile pe umerii mei, desigur, mai e puţin şi se va crăpa de ziuă; bradul din curte, Crăciunul care vine, stelele fixe, acolo, sus, securea de argint înfiptă în buturugă.Ea toarnă apă caldă-n lighean, se-apleacă şi mă sărută, e cald, e o lumină mică în casă, ţi-au îngheţat picioarele, să bei nişte ţuică fiartă. Apucă-mă de braţ, numai când râzi faci cute în jurul nasului.

Praful de sulf şi de cărbune să fie amestecat bine cu silitră şi apoi, când vrei să-l aprinzi mai tare, adaugă la amintita pulbere rachiu – la o livră patru uncii, apoi să se usuce bine...”Iar dacă nu ai rachiu, atunci „ia oţet şi-l amestecă în ea şi apoi se usucă pulberea.Şi este mai bun camforul decât oţetul. Arsenicul amestecat în pulbere aruncă piatra mai departe.”

Cal purtător de lanternă, ceapa, brânza, peştele, drobuşorul, viscere, fecale, şi cadavre omeneşti în stadii avansate de putrefacţie, imposibilitatea ridicării apei la înălţime, starea de asediu şi ciuma înrobitoare, navele cu berbeci, navele cu stele, 15 uncii silitră, 4 uncii sulf, 3 uncii cărbune de salcie. Scări, pârghii, scripeţi, trolii,

Mircea A.DIACONU

o antologie a poeziei româneşti

29

Ioan Flora

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

scoaterea, transportul şi depozitarea aerului sub cerul de iarnă, navele de transport, navele de pescuit, biserici pustiite, colibe lăsate de izbelişte, gabii, turnuri de escaladare, animale de luptă, lănci, suliţe, coase, berbeci, aruncătoare de pietre, aruncătoare de fecale în clocot.

În sfârşit, pădurea; în sfârşit bradul, securea de argintfulgerând în noapte, prăbuşirea lui la marginea râpei...

Mori învârtite de asini, mori măcinând în golul iscatîntre braţul purtător de armă şi ochiul gata să răscolească moartea încremenintă în pupila ostaşului duşman, terebentina, aqua ardente şi aqua vitis,tabăra cu puzderia ei de suflete, sporovăiala dintre doi oşteni cu torţe şi halebardediscutând aprins despre (im)posibilitatea înălţăriipodurilor pe poduri,despre călăreţul înecat în râu şi pedestraşul purtător de făclie;la un răstimp, râsul mărunt, precipitat, de ţăran adăstândspre amiază în Piaţa Sfatului, un şopot ripostândrâsului spumos, molipsitor, de proaspăt orăşean, un râs apăsatca o ploaie de vară, cu bulbuci.

Când mă săruţi, fac riduri în dreptul nasului.

Despre grădini în vremuri de restrişte

-Noi ne-am mulţumi cu simple grădini de zarzavat aici,spuse Comandantul Bătăliei, dar bine îngrijite şi sigure,nu măcinate de sânge şi vânt.Ne vom ridica, aşadar, domnule Paulus Sanctinus, fără zăbavă împotriva necredincioşilor şi nu ne va fi ruşine chiar dacă vom fi nevoiţi să cerşim până la urmă toate cele necesare;căci într-un război trebuie să ai fie oameni de război, fie cetăţi sau oraşe, fie forturi aprovizionate cu grâu, vin, untură, lemne, sare şi apă, cu mori şi râşniţe, cu brutării, cu cărnuri sărate,cu fier şi oţel;asta pentru a nu mai vorbi de cărbuni pentru aruncătoare,de ghiulele, de pulbere de bombarde, de platoşe, cuirase cu apărătoare de braţe, de căşti, coifuri, arcuri cu rotiţe, scuturi largi, arbalete, lănci, suliţe, săbii, bulgări de pietre unse, pari, ciomege, mangane, testude, berbeci, puţuri şi turnuri mobile, meşteri iscusiţi, săteni cu securi, topoare de oţel, pari ghintuiţi cu piroane de fier, bivoli, câini, pisici, rachiu şi ulei din belşug.Ci înainte de toate, trebuie să ai tezaurele pline.Şi pedestraşi, şi călăreţi obişnuiţi cu războiul.

30

Sunt plăcute (de ce n-aş recunoaşte!?) şi grădinile numite viridaria, şi grădinile cu topiarii; ar fi buni poate şi pinii de Alep, poate chiar şi labirinturile şi păunii,aduşi de către cavalerii noştri în urma campaniilor orientale.

Menajeriile cu lei însă, cu maimuţe şi struţi mă dezgustă profund;ba mai mult, mă fac să cad pe gânduri, să devin oarecum melancolictot aşa nu cade bine deloc; căci ce-ar fi ca însăşi Comandantul să fie copleşit de tot felul de nimicuri sentimentaleîn faţa volierelor cu turturele şi papagali?Şi dacă-i apare o lacrimă de înduioşare în colţul ochiului?Să şi-o şteargă cu tocul spadei? Sau mai rău, s-o lase să se veştejească de la sine, în văzul vajnicilor săi supuşi?!)

Pentru a reveni, eu m-aş mulţumi şi cu o modestă grădină cu legume, iar vinul clocit şi fiert spre a fi deşertat de pe meterezeîn creştetul, în orbitele duşmanului, ehei! acel vin poate fi folosit şi în alte scopuri...Dar, din toate câte ţi le-am spus acum, doar unele ţi le poţi notaşi transcrie liber Tractatus...Aşa, în treacăt, nici pentru a rămâne, nici pentru a se spulbera de tot.

Şi dacă deja vorbim de grădini, află că m-au înştiinţat,printr-o misivă de la Curte, că mai lunile trecute, undeva prin Ţara Soarelui Răsare, grădinari pricepuţi au amenajat la Palat un Pavilion de Argint pentru suveran,destinat meditaţiei şi ceremoniei ceaiului, cât şi unul, cu mult mai mic, din care poţi urmări înflorirea prunilor în februarie, de pildă, a cireşului, în aprilie, a nuferilor, în iulie,a cameliilor, în dricul iernii noastre de-acum.Acestea însă, uită-le îndată, nefiind decât o vorbă învolburată,o bătaie de aripi firave, şi-atât.

-Adevărat, de trei ori adevărat! răspunse Paulus Sanctinus, căci, aşa cum bine aţi spus, Alteţă, Comandantul Bătăliilortrebuie să fie în primul rând înţelept, prevăzător şi vigilent, oştean al lui Christos, crud în luptă şi tainic. iar în rozarii nu creşte nici bobul, nici varza, meiul,ceapa sau lintea. şi nici măcar fasolea, secara, nimic!

o antologie a poeziei românești

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

profil

RaduMAREŞ

Ce nu se vede

Ca mulţi dintre cei care au avut un loc mai în faţă în vechiul regim, şi ieşeanul Mircea Radu Iacoban a fost exmatriculat după 1990 din evidenţele curente ale vieţii literare. Om de televiziune şi radio, prozator şi dramaturg, director de editură şi teatru el a ocupat poziţia nr. 1 în Iaşii anilor 70 şi 80. N-a fost un sfânt, a acumulat – căci nu se poate altfel – antipatii şi îmi amintesc vag o campanie de presă începută violent şi stinsă repede care l-a avut drept ţintă imediat după decembrie 89. Bucovinean, căci Burdujeniul său natal e chiar pe frontiera Bucovinei istorice, adică având o fibră mai robustă, el a supravieţuit intact marginalizării, pofta de scris nu i-a secat ca altora. A avut şi are, adică, o activitate publicistică frenetică risipită prin varii reviste şi îşi editează cărţi după cărţi. Ca gazetar care nu poate sta inactiv, scoate, împreună cu alt ieşean, poetul Turtureanu, dar şi cu alţii, Cronica veche (exemplul Dilemei, precum se vede, a făcut pui!) din care mi-au căzut în mână două sau trei numere, deloc neinteresante. Nu judec omul, pentru că nu-l cunosc şi nici nu e nevoie de judecata mea, proza lui e treaba criticii s-o evalueze, teatrul, la fel. Observ doar că despre toate astea se tace, ca şi cum n-ar exista. Pentru Iacoban asta e proba grea a destinului dar şi crucea pe care o duce şi, mă tem, o va tot duce până la capăt. Părerea mea e că reacţia lui de răspuns de până azi, fie şi aşa, necontorizată, e cea bărbătească, de neabandon. El scrie cu o poftă teribilă, una imposibil de trucat, şi cu o enormă energie de scotocire a realităţii în cotloanele ei cele mai riscante şi mai greu accesibile. Notez toate astea sub impresia bulversantă a lecturii uneia din cărţile sale recente pe care a avut amabilitatea colegială să mi-o trimită. E vorba de Zece ani de foc. O cronică a Basarabiei (1990 –2000), Editura Junimea, Iaşi, 2012, 747 pagini, cu o Addenda intitulată Înainte mult mai este! de circa 50 de pagini.Mai întâi, să spun că „cronica” lui MRI e o carte grea, la propriu, un cărţoi, de fapt. Lectura nici ea nu e facilă, nici reconfortantă. Nu e nici uşor de citit cu calm, reacţie măsurată chiar pe cititorul hârşit care sunt, cu senzorii destul de tociţi. Pronosticul meu e, în pofida a toate, că despre această carte nu se va mai scrie un rând! Dar să vedem despre ce e vorba.

Cei zece ani din titlu, autorul şi i-a împărţit între Iaşi ş i Chişinău, asumându-şi rolul greu al corespondentului de presă şi a şi publicat textele scrise acolo, dar nu ştiu cu ce impact în zarva isterică a perioadei. După încă un deceniu, pune cap la cap cele scrise la care adaugă notele documentărilor nevalorificate. Sub specia privirii de sus, rezultă un text hibrid de recuperare dar care dă imaginea paşilor istoriei în chiar concreteţea lor, cu ştiute şi neştiute, cu bizareriile, eroismele, nebunia şi absurdităţile ei. „Cronica” lui Iacoban e, aşadar, pe de o parte, jurnal de scriitor, are numeroase secvenţe colorate de proză scurtă unde apare lumea cu totul specială din stânga Prutului. Pe de altă parte, e dosar de documente. Cantitatea de informaţie de istorie mare şi mică, adesea minusculă, dar deloc neimportantă, e de altfel cât pentru zece tratate savante. Deşi la lectură, uneori, senzaţia e că te pierzi printre amănunte, cred că aici nu e o greşeală: poate, altfel, informaţii utile cândva ar fi rămas îngropate sub molozurile actualităţilor care se manifestă ca un tsunami, poate s-ar fi pierdut. În fine, Iacoban face gazetărie de linia-ntâi: interviuri cu figurile de vitrină ale Chişinăului din epocă, azi complet uitate, reportaje cu observaţii notate în priză directă, dar şi analize de stare cu acte oficiale pe masă, cu varii probe şi mărturii. Se deapănă astfel o poveste vag familiară despre ceva ştiut la vremea lui dar tratat cu superficialitate, depozitat apoi într-un fişier secundar, uitat. Nu mai pun la socoteală că adesea înţeles totalmente aiurea, cum ne dăm seama azi. Între timp însă, personajele, preşedinţii care s-au perindat, miniştrii, parlamentarii, poeţii dar şi fauna dubioasă a estului nostru sălbatic cu marii şarlatani, demenţii şi criminalii – toţi sau aproape toţi au dispărut în gaura neagră a aceleiaşi uitări. „Cronica” lui MRI dă seama rapid, după primele 50 de pagini, când imaginea de ansamblu începe să apară cu claritate, de importanţa demersului recuperator. Oricât de rău intenţionat, oricât de neiubitor de basarabeni ai fi, nu poţi să nu iei asta în cont. Epicul, cu paşii săi cronologici, începe cu momentul inaugural al deschiderii frontierei răsăritene, al „podului de flori”. Evenimentul e consemnat reportericeşte, sunt notate efectele de o parte şi de alta. Am reflectat la toate astea la rece. La drept vorbind, de ce acest moment istoric de răscruce, a devenit lizibil azi, la noi, exclusiv în cheie ironică? De ce clipele când mase mari de oameni – nu spun o ţară întreagă – trăiesc efectiv o mare idee la temperatură înaltă sunt foarte repede repudiate? De ce vine din urmă mâna invizibilă şi dă peste toate un glanţ derizoriu? Nu ştiu răspunsurile. Ce urmează ne sună de asemenea familiar. Brusc, în Moldova independentă încep reformele, fabricile sau mare parte din ele se opresc, explodează inflaţia, preţurile o iau razna, salariile nu se mai plătesc. Într-o ţară condusă de „agrarieni”, partidul foştilor

31

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

preşedinţi de colhoz, se importă morcovi, cartofi şi varză. Mai ales prin starea economiei sugestia e cea a unui delir. În paralel şi nu defazată în totalitate e mişcarea browniană a intelectualităţii şi conflictele ei interminabile pe cele mai derizorii chestiuni, trăite şi de noi şi cunoscute prea bine. MRI le notează pe toate în „cronica” sa: statistici, rapoarte, indicatori economici, decupaje din presa locală şi internaţională. Pare factualitate plictisitoare. La lectură, efectul e însă pervers şi nu poţi evita o strângere de inimă şi gustul amar al prostiei nevindecabile. „Cazul” Grigore Vieru care ocupă un loc secundar în economia cărţii spune şi el ceva semnificativ despre ce a fost. Iacoban l-a editat primul la noi pe poet, i-a fost bun prieten. Din perspectiva viesparului chişinăuan nu contau însă criteriile amiciţiei literare. Vieru, grav bonav de inimă, are parte de atacurile neîntrerupe ale celor care fac politica Moscovei în fosta colonie rusească şi sunt date citate de-o murdărie de closet de autogară. Nici dincoace, la fraţii săi, poetul nu e primit cu braţele deschise, la versurile sale se strâmbă din nas. Azi se vede mai clar: în Vieru, care pentru românii de dincolo reprezenta enorm, mulţi s-au grăbit să dea cu piatra dintr-o prostie flagrantă. Nu s-a înţeles n imic d in ch imia obscură a so l ida r i t ă ţ i lo r transfrontaliere, pe care ungurii, de pildă, mizează totdeauna şi mereu câştigător şi nici nimic din nevoia viscerală de afecţiune a celor care treceau Prutul spre Ţară cu inima în palmă. E, oricum, ciudat că în postrevoluţia noastră Brucan apare ca o figură luminoasă de proră, cu onoruri peste onoruri, iar poetul Vieru ca un dinozaur naţionalistic depăşit de vremuri, bun de luat peste picior cu ifose de superioritate postmodernă. Capitole extinse şi excelent documentate sunt dedicate statalităţii Moldovei şi „norodului” moldovean, dacă există ca atare, aşa cum a fost definit la Internaţionala a II-a de savanţi ca Roitman, Itkis, Udler etc., apoi limbii mlodoveneşti şi faimosului lingvist Stati. Contraargumentaţia lui Iacoban e polemică dar fără fisură, argumentele aduse sunt solide, unele savante, altele de bun simţ. Deceniul care a trecut nu le-a perimat şi ar fi grozav să se ştie precis cine a câştigat partida şi dacă e o victorie definitivă. Sun t consemna te cu aceeaş i ac r ib i e caraghislâcurile diplomaţiei româneşti, unele tranzitorii şi uitate, altele pur şi simplu necunoscute în Ţară. Face figură aparte în context Adrian Severin, în legătură cu care am fost mustrat aspru pentru că i-a recenzat critic o carte tâmpită. (Erau anii 90 şi el era cultivat de cei de la revista 22 şi nu doar de ei ca un veritabil oracol.) Frapează de altfel cantitatea imensă de gogomănii spuse şi scrise la noi pe tema Basarabiei în intervalul avut în vedere de „cronică”. Le pas deoparte bâlbâielile revenind oficialilor de la Chişinău, suspecte

sau nu. Citeşti şi te cruceşti. E de râs sau de plâns? Trec şi peste atacurile perfide sau dând de-a dreptul cu parul, cu brutalitatea, cu grosolănia marii puteri, ale agenţilor Moscovei, notând doar că din fiecare România iese şifonată: diletantismul, laşităţile, prostia (iarăşi!) pură şi simplă, mereu plină de elan, se conjugă perfect când e vorba să ne apărăm cauza şi interesele. Politologi, experţi de peste tot, sociologi de ocazie, cometatori ocazionali, editorialişti, analişti au venit fiecare cu idei năzdrăvane şi cred că mulţi ar roşi azi dacă s-ar scoate la iveală textele lor din anii 90. Iacoban, prudent, nu dă nume, dar e evident că sunt divizii, armate. De reţinut totuşi că prostia (mereu prostia!) umflată în pene transcende frontierele şi etniile, lucru ce se înregistrează la perindarea pe la Chişinău a tot felul de celebrităţi,

fiecare pus să rostească un gând consemnat prompt de presă: niciunul, dar absolut niciunul nu e să încălzească sufletul necăjit al moldoveanului care se uită la aceşti vorbitori ca la nişte extratereştri. În paranteză fie spus, aş fi curios să citesc – dacă există – jurnalul lui Dorin Tudoran, prezent în Moldova ani buni şi unul din puţinii români care au reuşit să se facă acolo iubit, ştiu asta sigur. Am subliniat în carte citate oficiale româneşti sau străine pe marginea cărora, după ce trece consternarea, s-ar putea scrie multe pagini. Sunt spusele unor bezmetici nu zic că neapărat rău intenţionaţi, sunt inşi cu notorietate duşi dincolo ca nişte prapori, în documentare sau ca să se plimbe. Mai este şi liota oportuniştilor, corul de tragedie care va repeta în altă

profil

32

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

tonalitate, cu alte fiorituri, spusele înţeleptului Severin. Consecinţele imediat sesizabile sunt zăpăceala şi lehamitea de azi. Şi pentru asta n-a fost sancţionat nimeni, nici măcar moral, pentru că la noi toate se amnistiază. Impresia mea, deşi poate exagerez, e că ambiţia lui Iacoban a fost să nu-i scape nimic. Faptul divers, pigulit de ici-colo, decupat din ziare sau cules din folclorul străzii, îşi are şi el loc în economia întregului, fiind grupat sub un titlu sugestiv: cronica măruntă. Sunt mici istorii moldoveneşti, unde-i şi umor şi absurd, schiţe într-o tonalitate dulce-amăruie. Dar e şi atrocitatea postcomunistă, banalitatea atroce a sărăciei. Ca şi la noi, Moldova îşi vinde copiii străinilor veniţi ca la piaţă. Apare şi acolo şansa de salvare a slugăririi în vest, dar sunt exportate, carne vie, şi fetele frumoase. Şi acolo sosesc ajutoare, unele extravagante, care devin subiect epopeic de matrapazlâcuri. Climatul e cel de ape mereu tulburi şi de harababură – întreţinută ca diversiune –, de contestaţii din toate direcţiile imaginabile, cu răsturnări de situaţie de neînţeles. Ce să spui? Ingineria socială a deznaţionalizării şi politicile integrării imperiale au produs mutaţii în profunzime, nu lesne de reparat. Stranietăţile cu inventar interminabil de aici vin. Iată, din multe altele, un asemenea tablou vivant exotic. „...Venind, spre seară, de la Albiţa-Leuşeni, ai surpriza să descoperi Chişinăul învăluit în fum. Imediat, gândul te duce la ce poate fi mai rău: bombardamente, rachete Alazan, incendii diversioniste. În autobuz, lumea e liniştită de parcă nimic n-ar fi mai firesc decât să se rotească trâmbe cenuşiu-albăstrii deasupra noilor cartiere ale capitalei. Ajuns pe Calea Ieşilor, constaţi că fumul izvorăşte din balcoane: este ora cinei, lumea găteşte. Smirnov a închis conducta de gaze, sistemul electric e suprasolicitat, aşa că simplul cetăţean n-are decât soluţia aprinderii focului în balcoane. Sunt sacrificate rame, sertare netrebuincioase, mobile vechi... Fierbe caşa şi solianka în balcoane; mămăliga moldovenească rămâne un lux, întrucât pretinde o masivă investiţie termică...” Şi despre implicarea românească în linie economică se poate glosa la nesfârşit. Ca regulă, preponderent, au mediat-o şmecherii noştri, misterioşii băieţi deştepţi. Mai ştie azi cineva ce a fost cu faimosul concern botezat „Valeologia”? Despre Usturoi, directorul concernului, au mai supravieţuit amintiri? Se mai ştie cine l-a introdus pe acesta la televiziunile noastre pentru promotion în emisiuni speciale? În aceeaşi obscuritate, neconsemnat nici cu plus, nici cu minus, a rămas şi suprarealistul congres internaţional „Apostolul Pavel şi pericolul autodistrugerii”, nu se ştie de cine sponsorizat, dar moderat (şi girat) de Ion Druţă. Despre acest scriitor se poate spune aproape orice, performanţa sa, din punctul meu de vedere, fiind următoarea: a reuşit să şi-o aducă la congres, ca invitată de onoare, pe Doina Cornea. Un loc central îl ocupă în cronică războiul cu

separatiştii de la Tiraspol. Ca ziarist cu acte, Iacoban a fost pe linia frontului, în tranşeele băieţilor din Moldova. A fost şi dincolo, a fost ţinut arestat, a aflat multe. Notele sale au percutaţă şi nerv. Retrospectiv, cu mintea de azi, tragic apare că moldovenii n-au avut nici o şansă: s-a murit, au fost destine şi bunuri făcute praf, totul zadarnic. Când eşti martor nemijlocit, e greu de stabilit în viteza cu care notezi ce e important şi adevărat, ce va intra, adică, în viitoarele tratate de istorie. Pentru un român care trece Prutul şi străbate sate devastate de bombe, discută cu ţăranii despre ogoarele minate, imposibil de recoltat, e dus la morgă, vede cadavrele, le simte duhoarea, nu e însă nici un pericol să cadă în excese retorice. Inventarul e fastidios şi vorbeşte de la sine. Un şir interminabil de atrocităţi, crime macabre cu sânge rece la lumina zilei în Rîbniţa sau Dubăsari cu vinovaţi pierduţi pe drum, cadavre anonime aruncate în Nistru, spectacole sadice terifiante, cum a fost crucificarea poliţistului moldovean Valentin Purice, personaje gen Kostenko, veritabili monştri însetaţi de sînge, dar postaţi ca eroi de moscoviţi, nebuni scăpaţi din lanţ şi azilaţi la Bender unde primesc bani, uniforme, vodkă şi arme ş.a.m.d. Vinovaţi sau inocenţi, numărul moldovenilor morţi de pe Nistru (ca în contabilitatea scrupuloasă a altora din alte episoade ale istoriei) a fost şters, nu mai e invocat în nici un tribunal, cred că nici nu-i mai interesează, dacă i-a interesat vreodată, pe mai marii lumiii de azi. Ca pe un poligon de încercare, în anii 90 s-au experimentat multe în estul nostru sălbatic, cu un cinism feroce. Dezinformarea, adesea grosolană, potopul de minciuni lansate pe toate canalele de mediile de la Moscova intră cumva în regula jocului. Dar cea a franţujilor, a americanilor? Reportaje filmate la Tiraspol de italieni şi difuzate pe Rai Uno am văzut eu însumi: norodul tirapolean ţine piept cu eroism naţionaliştilor români, suna comentariul. Iacoban are zeci de alte exemple de minciuni strigătoare la cer. Şi mai e de notat că ele au fost debitate identic peste tot, în lumea cea largă. Cei de la Amnesty International care fac mare tărăboi uneori, aici au arătat maximă discreţie şi acelaşi lucru se poate spune despre medicii „sans frontiere”. M-am întrebat, la lectură, câţi mai ştiu azi de Maracuţa, comparativ cu cei la curent cu echipa de fotbal tiraspoleană ? Câţi n-au uitat şi mai percep încă febra tragică a procesului Ilaşcu şi cîţi ştiu epica exactă a acestuia? Istoria a trecut ca un tren accelerat prin faţa noastră lăsându-ne cu gura căscată şi năuciţi pe marginea drumului. Iacoban consemnează şi numeroase – imposibil de reluat în spaţiul unei recenzii – detalii de subsol extraordinar de interesante. Despre „cazacii lui Şolohov”, poporul fără ţară şi intervenţia lor la Tiraspol, Iacoban e singurul care spune povestea până la capăt,

profil

33

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

după ştiinţa mea. (Aceiaşi cazaci, fie zis în treacăt, despre care Aragon scria în anii 50 că-i aşteaptă să-şi adape caii în Place de la Concorde.) Observ în plus asemănările izbitoare între ei şi secuii noştri – şi chiar unguri, în general – în ce priveşte gustul pentru costumaţii extravagante, cu cât mai multe zorzoane, şi înclinarea operetistică pentru ceremonii pompoase, pentru săbii şi lampasuri, şi pentru defilările cu cai. Alături de cazaci s-a agitat enorm pentru cauza ultimei rezervaţii bolşevice din Europa faimoasa Elena Bonner. Paraşutată din cer ca să-l ia sub aripa sa ocrotitoare pe marele fizician şi d i z i d e n t S a h a r o v, r ă m a s ă v ă d u v ă l a momentul potrivit, ea şi-a avut celebritatea aproape un deceniu. Aşa cum s-a stabilit, românii sunt prin genă retardaţi şi antisemiţi, m a i a l e s u l t i m u l calificativ trebuind s-o f a c ă s e n s i b i l ă p e celebra văduvă, drept pentru care a umplut presa internaţională cu apeluri anti-româneşti. Un rol un pic diferit a jucat pe aceeaşi scenă L i m o n o v ( p u r ş i simplu, ca Homer), adică, adevărat bărbat, el a şi tras cu mitraliera î n m o l d o v e n i . C o n s i d e r a t m a r e scriitor, rus doar cu numele şi locul de naştere, aproape tot atât de mare ca şi V. Grossman şi, desigur, mult mai mare, mai p o s t m o d e r n d e c â t Soljeniţîn, Limonov e – pe limba noastră – un tip cu aceeaşi ereditate de nebun obraznic ca şi politicianul Jirinovski. E dreptul lui să fi scris proză unde are ca subiect isprăvi soldăţeşti şi beţii crâncene de la Tirapol. Dar faptul că e tradus la noi, că e asumat ca idol şi pus într-un cerc de superlative de mica şi zburdalnica falangă anarho-troţkistă de la Bucureşti e dezolant.(Strict în ce mă priveşte.) Substanţial documentate sunt şi paginile dedicate tărăşeniei găgăuze. Ce e tragic şi sângeros la Tiraspol, aici devine comedie bufă, însă doar la prima vedere, la suprafaţă. Altfel spus, n-a fost doar o glumă de vreme ce a dat de furcă comisarilor OSCE şi a pus în

dificultate multe minţi luminate. Republica autonomă găgăuză, Gagauz Eri, cu capitala în orăşelul Comrat se chiar năştea, luată fiind sub înalta protecţie a Turciei, preşedintele Demirel, într-o vizită oficală la Chişinău, avertizând că „strămoşii găgăuzilor au fost primii care şi-a făcut loc pe acest pământ.” S-a încercat crearea unei case de filme Gagauz-film, o universitate proprie, a ieşit ziarul lor numit Ceadîr Sesi scos la tipografia computerizată donaţie a aceluiaşi Demirel, au primit un credit de 35 milioane dolari pentru structură telefonică autonomă. Până la urmă s-a implicat, din Canada

unde-şi are rezidenţa, Eni Han Caraghiaur, rege găgăuz în exil şi al 44-lea şef al Casei Cumane, iar eu mă hazardez şi a d a u g : p r o b a b i l ş i e l descendent al cumanilor lui Djuvara, cu toate că găgăuzii se consideră veri cu turcii. L u c r u r i l e s u n t f o a r t e încurcate, un pic absurde, imposibil de pus în ecuaţie raţională. La o privire mai rece toate se leagă însă, mai ales dacă luăm în cont şi doleanţa celor 11.500 de ţigani din Moldova care şi ei, r i d i cându- se împo t r iva „naţionaliştilor unionişti români”, pretindeau foarte gălăgios stat propriu. Ca să n-o mai lungesc, revin la revoluţionarii de buzunar neo-marxişti de la noi, pe care-i citesc cu mare interes, ca romancier ce trăieşte pe un deal clujean, în i z o l a r e , f ă r ă i n t e r n e t . Amicalmante, ca mai vrâstnic – le pot fi aproape bunic – le-aş da un canon, ca pe v remur i . Nu , Doamne fereşte, sancţiune cu 9 grame de plumb, cum recomnda

idolul lor, agent al Internaţionalei Comuniste şi apropiat al lui Dobrogeanu Gherea din gara Ploieşti, care l-a şi găzduit în clandestinitate, ci mai blând, expedierea la Mânăstirea Sf. Petru pentru doar o săptămână. Acolo, numai cu pâine şi apă, să-i preia părintele Iustin Pârvu, terapeut al îndrăciţilor: şapte zile, câte o sută de pagini din „cronica” lui Iacoban pe zi, citite şi conspectate, iar, seara, în chilie, seminar. Paharul de vodcă „Gorbaciov” şi chiştocul de iarbă ar veni abia la revenirea în paradisurile postmodernităţii, dar cu o condiţie: notă de trecere la examenul final despre patrie.

profil

34

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

file de istorie literară

Ne vorbeşte Tudor Arghezi

Despre literatura bucovineană, despre Bucovina,despre bucovineni şi despre portul bucovinenilor

O vizită acasă la maestrul Arghezi constituie o aventură dintre cele mai variate. Cred că puţini sunt aceia cari ştiu că marele nostru scriitor stă la moşia sa proprie, situată… în mijlocul capitalei. Şi aventura călătoriei mele până la „moşie” tocmai în aceasta stă. – Iei tramvaiul 1, mă învaţă maestrul, întrebat la telefon, şi mergi cu el până la staţia terminus; în spatele Abatorului. Ba nu, în faţa Abatorului. Adică n-are nici spate, nici faţă acest abator. În fine, aici găseşti autobuzul 38 şi cu el mergi până în faţa închisorii Văcăreşti. Cobori, o iei prin câmp, adică pe un fel de stradă, la dreapta, faci cam o sută cincizeci de paşi, dai de o poartă deschisă, intri pe o alee, mai faci cincizeci de paşi, dai de altă poartă care are un clopot de biserică, suni şi-ţi deschide Baruţu. – Bine, maestre, chiar acum plec într-acolo. – Dar eu te sfătuiesc să renunţi, plouă, e departe şi-ai să nimereşti cu greu.

* Capitala n-ar fi prea mare, aşa cum se crede. Are cam vreo douăzeci de kilometri în diametru. Dar cu actualele mijloace de transport traversarea durează cam multă vreme. Aşa se face că am umblat mai bine de un ceas până am ajuns la clopotul de biserică (nu prea e de biserică, e mic şi sună piţigăiat), de care trag acum cu deznădejde, doar, doar voi scăpa de ploaia care mi-a pătruns toată îmbrăcămintea. Din vila aflată dincolo de poarta cu clopot, apare un tânăr care aleargă spre mine. – Sunaţi demult? mă întâmpină tânărul pe care-l identific numaidecât după vocea de a doua ediţie a maestrului Arghezi. – Da, domnul Baruţu Arghezi, nu! – Toată lumea mă cunoaşte după voce, îmi confirmă, mângâindu-mă cu o seri de zâmbete prieteneşti, Baruţu. Maestrul întreabă de undeva de sus: – Barule, unde l-ai dus pe domnul, în care cameră? Apoi coboară peste trosnetele unei scări de lemn şi mă întâmpină plin de compătimire pentru felul cum arăt, aşa scăpat de ploaie. Şi, ca un început de

afecţiune, îmi întinde ispititor o strachină de cireşe, adusă pe furiş de Miţura, al treilea membru al familiei (socotindu-i după vârstă pe toţi patru: tatăl, mama, fiica şi fiul). Nu i-am cunoscut personal niciodată pe copiii maestrului Arghezi, dar mi-e uşor să-i regăsesc acum ca pe nişte vechi cunoştinţe; am crescut parcă împreună cu ei. Îi văd din cărţile maestrului, în Cuvinte potrivite, în Ochii Maicii Domnului şi mai ales în Tabletele „Biletelor de papagal”. Îi ştiu de când se speriau de păianjeni, de când călăreau căiuţii de lemn, de când discutau atâtea şi atâtea probleme, în scrisul tatălui lor. Baruţu mă cam decepţionează; nu mai arată cu nimic a fi copil, aşa cum îl ştiam. Miţura, în schimb, e cum am citit-o: un copil ca o căprioară sfioasă, de o gingăşie şi de o delicateţe care te mângâie pe inimă. – Vă cunosc, domnişoară, demult, îi spun eu sărutându-i mâna pe care mi-o întinde ca la joacă. – De când? De unde? se miră şi mă dojeneşte cu privirea, parcă ar vrea să-mi spună: Nu-i adevărat.

– Ba, adu-ţi aminte:Doamne, fă-i bordei în soare,Într-un colţ de ţară veche,Nu mai 'nalt decât o floareŞi mai lat cât o ureche,

îi recit eu o strofă din Cuvinte potrivite, pe care le-am păstrat sub căpătâi ani de zile. Între timp strachina de cireşe s-a terminat. Dar Baruţu, care mă ţine într-o continuă supraveghere, a dat alarma şi doamna Arghezi apare cu alta, pe care mi-o dă odată cu „bună ziua”. „Moşia” asta a maestrului nu prea arată a moşie, dar doamna Arghezi arată bine de tot a moşiereasă. Am impresia că nu stă niciodată în casă, ci numai pe afară, printre fructe, zarzavaturi şi orătănii, ca să ţină neîntrerupt cursul muncii. Abia acum înţeleg cu ajutorul cui îşi poate avea un poet fermă.

* Toată familia Arghezi este într-o continuă mişcare. Vizita mea le-a întrerupt activitatea tuturora. Dar pe nebăgate de seamă doamna şi copiii au plecat din nou la treburi. Am rămas numai cu maestrul. Îmi scot pe furiş plaivazul şi carnetul de note şi, pieziş, sub formă de discuţii, ating problemele care mă interesează.

Despre literatura bucovineană

– Maestre, cunoaşteţi literatura bucovineană contemporană? Ce părere aveţi despre ea? – În general literatura, care se face în afară de Bucureşti şi pe care prin derâdere prostească o numim unii din noi „provincială”, constituie un aport de mare sănătate pentru literatura ţării. În ce priveşte Bucovina, unde sunt oamenii cei mai întregi şi mai

35

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

sănătoşi decât în tot restul ţării, cred că aportul ei în literatură este cel mai însemnat. Este o preocupare de artă bună în Bucovina şi de o frumuseţe mai puţin sensibilă în alte părţi. E un efort continuu şi asta interesează mai mult decât rezultatele. Ceea ce i-aş dori literaturii bucovinene este să nu se deplaseze la Bucureşti, unde şi-ar pierde şi caracteristică şi virginitate morală.

Literatura eroică actuală

Discutăm apoi despre literatura eroică apărută în forma atât de copioasă pe care o vedem, cu ocazia războiului în care ne aflăm. – Cunoaşteţi această literatură? O socotiţi bună şi folositoare idealurilor noastre patriotice? – Da. Cred că da. Această literatură eroică actuală nu a întrecut însă şi poate nici nu a ajuns încă accentele lui Goga.

Despre Bucovina

Ş t i u c ă m a e s t r u l Arghezi este căsătorit cu o bucovineancă. Astfel sper să aflu multe despre gândurile sale în legătură cu provincia noastră, punându-i întrebarea: – B u c o v i n a , c a provincie, o cunoaşteţi? – Puţin. Şi tot ce ştiu despre ea este numai din spusele nevesti-mi care este bucovineancă, din neamurile de răzeşi de la Putna şi de la Costâna. – N-aţi fost ispitit niciodată să verificaţi existenţa acestei „vesele grădine” atât de cântată de poeţii trecutului? – Foarte des şi foarte mult. Şi teama mea este să nu mor înainte de a o vedea cu amănuntul. – Noi socotim Bucovina un adevărat leagăn al literaturii române. Însuşi Eminescu, prin originea sa, este un temeiu al acestei credinţe. Dvs. nu socotiţi la fel? – Da. Viaţa literară bucovineană este cea mai autentică românească din cele româneşti. Chiar în afară de literatură, Bucovina îmi face impresia între provincii ca Elveţia între ţări: o ţară izolată ca oameni, ca morală. Bucovinenii sunt subtili, inteligenţi şi rafinaţi. Dintre toţi românii, bucovinenii sunt oamenii cei mai frumoşi, aşa că e adevărat că selecţia sufletească merge mână în mână cu cea fizică.

Portul bucovinean

– Îmi place foarte mult şi portul bucovinenilor. Încă de pe timpul lui Ştefan cel Mare, bucovinenii au inventat raglanul, pe când Europa civilizată, care-l poartă acum, nu l-a descoperit decât numai de 40-50 de ani. Sumanul acesta al bucovinenilor este cel mai frumos costum românesc. Toţi ţăranii arată în el ca nişte voevozi, iar ţărăncile ca nişte cucoane mari.

O mică întrerupere

Convorbirea noastră este întreruptă de un telefon alarmant. – Tu eşti, Barule?

– … … … … – Care? Ioniţă? Şi ce-ai făcut cu el? – … … . . . … ( n u a u d răspunsurile). – Sărise peste gard? Şi l-ai prins în stradă? – … … ... … – Bine, bine că n-a fugit. Aşa, lasă că mai vorbim când te înapoiezi. Ceva nelămurit se petrecuse în stradă. O fi fost vreun hoţ care sărise gardul la cireşi? Sau o fi fost ceva mai grav? Maestrul s-a cam întunecat la faţă. Abia mai am curajul să-l întreb, în continuare, chestiunile care mă interesează.

Valoarea literaturii actuale

– Aţi observat desigur că avem o producţie literară deosebit de mare faţă de trecut. O socotiţi bună? – A v e m o l i t e r a t u r ă t i p o g r a f i c ă . S u n t e m î n e r a tipografică. Producţia cât mai vastă

este foarte necesară; fie ea de orice calitate, pentru că în modul acesta selecţia se face pe o suprafaţă mai mare. Rezistenţa, nu critica, face selecţia. – Ştiam că lucraţi cândva la nişte cărţi de grădinărie. Aţi dat gata ceva? – Încă nu. Aceasta este în legătură cu o editură pe care vreau s-o fac. Voi da o carte de agricultură, una de creşterea păsărilor şi toate ale grădinăriei. Cultura grădinii este foarte frumoasă şi aş dori ca fiecare scriitor să-şi aibă grădina lui. – Acum ce lucraţi? – O carte care se va numi Seringa, rezultata experienţei de bolnav.

file de istorie literară

36

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ Maestrul îmi istoriseşte despre boala pe care a

avut-o mai demult, acum doi-trei ani, boala care l-a ţinut în pat un an şi care i-a adus în casă 48 de medici. Seringa va fi probabil despre toţi aceştia. – Când lucraţi, ziua sau noaptea? – Noaptea. Lucrez mai bine, mai cu poftă. Şi apoi fac în acelaşi timp şi pe paznicul familiei. Cred că sunt unul din oamenii care dorm cel mai puţin. Lucrez până dimineaţa la ora 5, când se scoală nevastă-mea, apoi îi trec în grijă paza gospodăriei şi mă culc.

Despre duşmanii maestrului

– Sunteţi acuzat de pornografie, ce aveţi de spus despre aceasta? – Acuzarea de pornografie a fost pornită dintr-o ură murdară chiar de pornografii cei mai autentici. Îmi permit să cred că anumite culori pe cari le-am întrebuinţat în literatura mea, a fost pentru ieşirea lucrului pur din contraste. Viaţa mea de familist cred că e dovadă că n-ar fi putut fi altfel. Într-adevăr, cea mai mare parte din opera poetului este inspirată şi dedicată copiilor săi. Prin urmare, cum ar fi putut fi imoral în această literatură? – Eu nu socotesc literatura ca o boală, ci ca un exces de sănătate. Şi arta, în general, la fel. Dovada, arta ţăranului, cântecele, covoarele şi jocurile sale. Literatura ţărănească este, cred, mai izbutită decât cea cultă. – Ce credeţi despre „Bucovina Literară”? O cunoaşteţi? Aveţi un cuvânt bun sau o dojană pentru noi? – Nici o dojană. Numai cuvinte de laudă. Citesc regulat „Bucovina Literară” şi-mi place. Este un efort lăudabil, care dă bune rezultate şi el trebuie dus mai departe, fără întrerupere.

O vizită pe moşie

„Moşia” maestrului Arghezi este realmente o moşie socotită la proporţia valorii sale. O fermă de cinci sau şase pogoane, în inima capitalei, e mai mult decât o moşie. În centrul acestei aşezări se află casa stil vilă, pe care şi-a clădit-o scriitorul într-o vreme când aici nu era mai mult decât un sat acest cartier. Pe cele cinci pogoane sunt plantaţi câteva sute de pomi, zarzavat de tot felul, cartofi şi chiar porumb. Împrejurul casei mişună o sumedenie de păsări. Asta mă face să-i spun cu destulă invidie: – Bine mai trăiţi, maestre! Aveţi, slavă Domnului, tot felul de găini. – Te-nşeli, amice dragă, noi nu mâncăm păsările, ne folosim numai de ouăle lor. Vezi dumneata, noi creştem aici păsările ca pe cineva din familia noastră. Le dăm nume, le îngrijim, într-un cuvânt le

socotim din familie. Dacă le-am mânca ar fi ca şi cum ne-am mânca copiii. Uite, acesta e Ioniţă despre care-mi vorbea Baruţu la telefon (Ioniţă e un superb cocoş alb), închipuieşte-ţi că sărise peste gard; în stradă şi plecase din familie, printre străini. Noroc că l-a descoperit Baruţu şi l-a readus acasă.

* A-nceput ploaia din nou şi ne-a-ntrerupt plimbarea. Maestrul a dispărut în casă, scuturându-şi basca udată şi strigându-mă pe fereastră: Să mai vii cât de curând că se coc căpşunile… Iar eu am ieşit în fugă

1pe poartă spre autobuzul care sforăia în staţie.Ion Muntean

(Text ales şi redactat de Ion Filipciuc)

file de istorie literară

37

RegulamentulConcursului Naţional de Creaţie a piesei de

teatru într-un act „Mihail Sorbul“ediţia a VIII-a, 1-4 noiembrie 2012

Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Botoşani, cu sprijinul Consiliului Judeţean Botoşani, în colaborare cu Primăria Săveni, organizează, în perioada 1-4 noiembrie 2012, cea de a VIII-a ediţie a Concursului Naţional de Creaţie a Piesei de Teatru într-un act “ Mihail Sorbul ”. La concurs pot participa dramaturgi români contemporani, membri sau nu ai uniunilor de creaţie, fără limită de vârstă, cu o piesă de teatru într-un act, care să nu depăşească maximum 20 pagini listate la corp 12 , la 2 rânduri. Organizatorii nu impun concurenţilor nici o tematică. Lucrările dactilografiate sau listate (însoţite şi de un CD cu textul piesei) vor fi trimise în 3 ( trei) exemplare, semnate cu un motto, acelaşi motto fiind menţionat şi pe un plic închis în care vor fi incluse datele autorului şi adresa, telefon, e-mail, pe adresa Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Botoşani, Str. Unirii 10, Botoşani, până la data de 5 octombrie 2012. Un juriu format din personalităţi marcante ale culturii române va acorda următoarele premii: - Premiul I - 2.500 lei - Premiul II - 2.000 lei - Premiul III - 1.500 lei - Premiul special – 1.000 lei Juriul are latitudinea de a redistribui sau diminua valoarea premiilor.

Relaţii la telefon 0231 – 536322e-mail: centrul_creatiei_botosani@yahoo.com

1„Bucovina literară”, Cernăuţi, an III, nr. 53, duminică, 6 iunie 1943, p. 1 şi 2.

epica magna

Fusese într-o joie de la sfârşitul lui martie când se-ntâmplaseră în Frăsineni patru sinucideri care au ocupat primele pagini ale mai multor cotidiene de Argeş şi Vâlcea. Miron îi arătase lui Robert în „Foaia argeşeană pentru minte şi cuget”, ca să vezi Diavole câte se-ntâmplă-n lume şi chiar sub nasul nostru şi noi habar n-avem tot cu nasu-n pereţii lui Crivac. Într-un interviu dat patronului şi directorului „Foii”, domnul Laurian Susanu, domnul primar Vasile Robu declara că factorii de decizie ai oraşului se confruntau cu o veritabilă epidemie de sinucideri, după ce în ultima săptămână poliţia şi procuratura au mai înregistrat cinci evenimente de acest fel. Nu mai puţin de nouă sinucideri aşadar, în doar opt zile, pe teritoriul unui orăşel-cartier având în jur de patruzeci de mii de locuitori, aşa încât autorităţile se angajează să întreprindă cercetări pentru elucidarea cauzelor epidemiei şi eradicarea lor... De când îl ştia Miron, nea Vasile Robu lui Dumnezeu s-a priceput să apuce taurul de coarne. Până-n revoluţie îl avusese şef de secţie în Combinat. Un beţiv tebecist care şi-a schimbat viaţa intrând în Frontul Salvării şi lăsându-se de băutură ca să se înfigă în Primărie. De la primele alegeri când a ieşit Iliescu a ieşit şi el. Nu l-a mai dat nimeni la o parte. A şi spus la ultimele alegeri că el unul n-o să iasă din Primăria Frăsineniului decât cu picioarele înainte... Miron ştia câte ceva şi despre cei doi spânzuraţi, aruncatul de la etajul patru şi aruncatul înaintea trenului din joia aceea. Unul din spânzuraţi îi era văr şi tocmai că stătea în acelaşi bloc cu Robert, la etajul patru. Îl ştia din vedere Diavolul, îl identifică ajutat de Miron, da, Victoraş, tipul ăla bruneţel-subţirel-frumuşel, cu mustăcioară, la vreo patruj' de ani... Ba avea chiar patru'şapte, după cât ştia Miron, da' aşa arăta, tinerel. Îşi repara el maşina ceasuri în şir în faţa blocului. Chiar ăla, Diavole, vezi că nu-i a bună cu reparatul maşinii toată ziua bună ziua. Te şi dereglează, te scoate de pe fix. E cam tot aşa cum stăm noi aicea câte zece-douăşpe ore pe zi cu nasu-n pereţi, mâncând la praf în credinţă. Ne sălbăticim dracului, ar trebui să mai ieşim la aer. Tot cu nasu-n pereţi de

RaduALDULESCU

Care din noi e nebunşi vrea să arunce

pe celălalt?

aproape un an de când era în Frăsineni, Robert nu-şi ştia bine nici vecinii. Pe Victoraş îl vedea mai ales duminica pigulindu-şi Dacia în parcarea din faţa blocului. Un băiat tăcut, retras, iar după cum îl ştia Miron nici cu băutura nu le prea avea, ca să zici că de la asta i s-a tras. Un băiat la locu' lui, venit şi el de pe la ţărănoaia, tot de la Mohaci... N-am uitat diavole, ţi-am promis că te duc pe la Mohaci, să-ţi vezi gagica din tinereţe. Păi după ce ne liberăm de lucrarea lui Crivac şi-i luăm banul... Victoraş fusese mai vrednic decât Miron. Venise mai demult în Frăsineni, cam de pe vremea când se turnau fundaţiile blocurilor mai din deal, iar noul Frăsineni era gata cam trei sferturi din cât e acum. Încă se construia şi Combinatul dădea repartiţii pentru apartamente şi garsoniere oricărui angajat. Apartamente şi garsoniere confort înjosit, cum se spunea, cum erau pe atunci, fără gaze şi încălzire centrală, aşa încât nu se prea înghesuia lumea. Mai bine acasă la ţară şi să faci naveta, sau în gazdă la Piteşti. Deşi oraş de-acum, Frăsineniul era tot la curu' pământului, un ghetou încropit în văgăunile rudarilor cioplitori de linguri, fuse şi copăi din lemn de frasin. Tocmai că ăştia dispăruseră, zburătăciţi care încotro la Piteşti şi Vâlcea, dar Frăsineniului i se spunea tot Combinatul de linguri şi fuse. La o adică rudarii se pricopsiseră cu apartamente şi buletine de Piteşti şi Vâlcea, în timp ce combinatul dădea repartiţii de locuinţă şi făcea buletine de Frăsineni, când cei plecaţi de la ţară trăgeau nădejde la pricopseală cu buletine de Piteşti, Vâlcea sau Bucureşti. Aşa o fi fost şi-n capul lui Victoraş dacă nu s-a grăbit să facă cerere de locuinţă la Combinat pentru Frăsineni. Şi-o fi dat el cu pumnii-n cap când l-a prins revoluţia pe dinafară, fără casă, dar n-a mai avut ce face şi nici bani ca să-şi cumpere. Strânsese el ceva bani, dar îşi luase maşină. Trebuie că ăsta a fost visul lui când a fugit de la ţărănoaia la oraş angajându-se-n Combinat: maşina, buletinul de Piteşti, apartamentul în Piteşti, după care s-ar fi căpătuit şi el ca orişicine cu o creştină de femeie. Ce să te faci însă că vremurile s-au schimbat ca peste noapte odată cu revoluţia. Cât de tare ar fi strâns acuma cureaua, fiind băiat strâns şi econom văru' Victoraş, n-ar fi reuşit să-şi cumpere apartament în Piteşti şi nici măcar în Frăsineni. Visul lui se cerea apucat de la alt capăt. Mai întâi să se însoare, să ia una cu casă şi se orientă întocmai. Aia e Diavole că dădu peste năpasta asta de femeie, care numai bine că-l băgă în pământ. Dacă avea apartament, nu mai conta că-i cu opt ani mai mare decât el, ce mai, se potriveau: el cu maşina, ea cu apartamentul, le-ar mai fi trebuit nişte copilaşi ca s-o ducă fericiţi până la adânci bătrâneţi. De copilaşi n-avuseseră parte. Ea era

38

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

epica magna

stearpă, da-n schimb geloasă-n draci şi iarăşi se potrivea că avea pe cine. Văru' Victoraş era mort după femei. Până într-atât că nu se prea sinchisea să se ferească, iar în contul gagicilor pe care le plimba cu maşina încolo şi-ncoace la munte şi la mare, o duceau tot într-un scandal. Trebuie că-l cam rodea chestia asta. D-aia îşi vărsa el focul pe maşină pigulind-o şi nemaiterminând s-o repare până nu prindea altă gagică şi scăpa cu ea ca din puşcă de-acasă câteva zile, după care se întorcea înapoi în scandal. De la asta i s-o fi tras. Punea la inimă văru Victoraş. Vecinii îl ştiau că-n multe nopţi cobora la subsolul blocului cu aşternuturile-n braţe, să doarmă acolo, da, îşi înjghebase un fel de magazie pentru sculele maşinii şi pentru murături, pe care o folosea ca pe un refugiu, care se dovedi mai apoi anticamera unui refugiu mult mai vast. Se simţea la adăpost acolo, să-şi rumege necazul pe un pat de scânduri întinse pe ciment. Scorpia de nevastă-sa îl dădea afară din casa ei. Păi şi ce dacă, nu era nici primul şi nici ultimul. Să fi plecat în lume, dar uite că nu. Ceva îl ţinea în loc. Pasămite un plan de răzbunare. Care plan nu e vorbă că până la urmă i-a ieşit. Magazia lui Victoraş de la subsol era sub camera în care dormea Robert. Poate chiar sub patul lui, de vreme ce în unele nopţi, când se întorcea rupt de oase de la apartamentele lui Crivac, îl auzea tuşind şi foindu-se până să-l ia somnul după miezul nopţii. Podeaua subţire, vezi, iar prin aerisirea de la baie intra

fumul ţigărilor fumate-n lanţ, sudate una de la alta de Victoraş. Fumul urca, se strecura pe sub pragurile uşilor la nasul lui Robert, care-l ştia acolo fără să ştie nimic despre el deocamdată, fără să facă vreo legătură cu tipul care-şi repara maşina în parcare. Robert se lăsase de fumat primăvara trecută, la câteva zile după ce se stabilise în Frăsineni ca şi definitiv, poate tot într-un soi de refugiu, cum era magazia din subsol pentru Victoraş. După patruzeci şi ceva de ani de fumat, chiar şi ajuns la saturaţie, cu crize de tuse şi vomă ducându-l până-n pragul leşinului, fusese un fel de sinucidere parţială: omorâse o parte din el, se simţea ca o rană închizându-se şi deschizându-se periodic, sângerând, supurând, amânându-şi cicatrizarea. Ţigara aprinsă, gustul fumului împăienjenind vederea, izul de ameţeală în rafale şi-n valuri care anihilează şi oblojeşte... Nu-şi amintea ca în răstimul de aproape un an de când nu mai fuma, în care se ferise să atingă vreo ţigară chiar şi neaprinsă să-l fi încercat o dorinţă atât de aprigă, ca şi o tortură, când îi mirosise a fum de ţigară, ca în nopţile când îl simţea pe tipul de la subsol – o fiinţă incertă, de fum, tuse, oftaturi, foieli, frământări, nesomn, încrâncenare, planuri de răzbunare rumegate-n întuneric... La o adică-i ţinea tovărăşie. Veghea deasupra lui ridicat în capul oaselor în mijlocul patului, cu ochii scăpărând fosforescent în întuneric, adulmecând fumul şi împotrivindu-se din răsputeri ispitei de a coborî la subsol să-i ceară o ţigară. Scăpase de obiceiul fumatului deprinzând în schimb obiceiul de a dormi singur. N-o fi fost Andreea ca şi o ţigară de care să-i fie frică să se atingă chiar şi neaprinsă, dar dacă aici aveau ceva mai mult spaţiu decât în garsoniera din Dristor, ar fi fost păcat să nu profite. Andreea stătea cu Andrei şi cu televizorul în camera mare, iar el în camera mică. Bucătăria era destul de mare ca să poată ţine în ea o canapea pe care dormeau pisicile şi pe care îşi ţineau uneori de urât cu un bidon de bere seara târziu, când se întorcea Robert de la zugrăveli. În una din serile acelea Andreea se îndupleca în sfârşit să i se destăinuie soţului ei: doamna Friţ este de fapt femeia pe care a văzut-o în oglindă atunci, în octombrie, în ultima toamnă petrecută în Dristor, când se îndopase cu diazepame şi băuse dero ca să scape de înştiinţare şi de scos afară în stradă... Avea un surâs senin, în pofida încercării grele prin care trecuse. Făcuse faţă, vezi, se descurcase, se dorea felicitată, încurajată, compătimită eventual, mă rog, astea nu mai erau nişte prostii-halucinaţii de boală mintală, ca atunci când văzuse-n oglindă o femeie şi se supărase pe viaţă, aşa că n-avea decât să-i spună să ţină aproape de doamna Friţ, dacă femeia

39

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

epica magna

asta vrea s-o împiedice să facă nefăcute... Se sfătuiau, aveau o grămadă să-şi spună până după miezul nopţii, când lui începeau să i se închidă ochii. Ea mai aflase câte ceva de la doamna Friţ, nu doar despre lepra de Miron Geană care a nenorocit-o pe soră-sa făcându-i patru copii şi ţinând-o în sărăcie, dar şi despre Crivac Auraş, de la care doamna Friţ a împrumutat cândva bani şi n-a lipsit mult s-o scoată afară din casă cu Poliţia ca să-şi recupereze împrumutul. S-ar cuveni aşadar ca Robert să caşte bine ochii, să aibă mare grijă cu cine se-ncurcă, fiindcă lor şi aşa nu le merge prea bine, deşi au tras nădejde că schimbându-şi locul îşi vor schimba şi norocul, dar uite că nu. Păi n-ar fi trebuit, au făcut o greşeală enormă renunţând la Bucureşti ca să vină aici... Robert renunţase de ceva vreme să-i tot reamintească de ce nu le merge prea bine, deşi de bine de rău îşi permiteau câte un bidon de bere seara, iar ea n-avea de făcut prea mare lucru în afară de a sta toată ziua cu ochii-n televizor. Păi tocmai pentru că-şi lăsase slujba, d-aia nu le mergea. Asta poate unde acum se ştia asigurată, nu-i păsa, ar fi trebuit să treacă cel puţin zece ani până să se strângă iarăşi la întreţinere cât să le vină o nouă înştiinţare. Lucrase cinci luni la buticul unde o trimisese madam Friţ, dar în privinţa asta nu ţinuse aproape. Lăsase baltă slujba, îşi luase o pauză, nu se ştia pentru cât timp. De patru luni era în pauză, neclintită la insistenţele tăticuţului ei. Nu putea fi trezită la realitate: cu cât câştigă el din zugrăveli, chiar nu sunt în situaţia să facă pe casnica... Renunţase totuşi, de vreo lună o lăsese în plata ei, drept pentru care ea în schimb, uite că se simţea obligată să-l înveţe cu cine să lucreze. Un tupeu idiot, pe cale să-l scoată din minţi, şi care l-ar fi determinat cândva să recurgă fără să stea pe gânduri la leacul lui nea Auraş pentru femeia puturoasă, beţivă şi obraznică. Asta s-ar fi putut întâmpla însă demult, cu treizeci şi ceva de ani în urmă. Poate nici atunci, fiindcă atunci nu i-ar fi dat mâna s-o lungească cu una ca Andreea. O lungeau încă acolo în bucătărie pe canapea, cu un taburet în faţă drept masă, pe care aveau un bidon de bere Timişoreana de doi litri şi pahare. Pisicile foiau împrejurul lor, li se cocoţau pe umeri şi-i lingeau pe urechi. Le mergea nu tocmai bine, pentru că... Robert schimbă subiectul. Purcese să-i povestească de tipul care doarme la subsol, cum îl aude oftând şi foindu-se şi-i vine la nas fumul ţigărilor... Ţineau ochiurile aragazului şi cuptorul aprinse. E frig încă la începutul lui martie, zăpada de pe culmile munţilor ţine până spre sfârşitul lui mai; caloriferele abia de se încălzesc câte două ore dimineaţa şi seara şi apă caldă deloc, mai ceva decât

pe vremea lu Ceauşescu, ceea ce nu-i tocmai rău, că nu-i mai încarcă la întreţinere... Da' omu' ăla de la subsol, sărmanul, oare n-o îngheţa acolo? Andreea îl asculta mahmură de somn. O trezise cu oarece insistenţe ca să bea din bidonul de bere adus, după ce mai băuse un bidon cu Miron ca să-şi spele gâtul de praful de pe pereţi. Tocmai se băgase în pat de nici o jumătate de oră Andreuţa şi Diavolul o sculase să-i îndruge nişte tâmpenii. – Visezi. Ai halucinaţii. Cine dracu' să fie în subsol? Nu te văd bine deloc, tăticuţule. Uită-te la tine cum ţi s-au dus ochii-n fundul capului, de-ai zice că Doamne fereşte. – Care din noi? – Care din noi ce? – Care din noi are halucinaţii? – Păi cine aude pe cineva la subsol oftând, fumând şi aşa mai departe. Aştepta răspunsul cu un rictus al gurii uşor întredeschise, bine cunoscut lui Robert. Strâmbătura aia pecetluia bunele ei intenții, în caz că ar fi avut spre cine să le direcționeze. Tăticuțul ei nu avea însă bune intenții și nu era nici întreg la minte. Acum tăcea. O trezise, intenţionând poate s-o aducă pe calea cea bună iarăşi, s-o îndemne cu binişorul, pe ocolite, să se întoarcă la buticul ăla sau la altul, ca şi cum salariul ăla de rahat le-ar mai fi ajutat... Robert amuţise de indignare însă, abia înfrânându-şi pornirea să strige, să-i şteargă un dos de palmă peste botul ăla schimonosit de tupeu. Inconştientă, obraznică, nesimiţită în ultimul hal! I-a mai spus-o în atâtea rânduri, nefăcând decât să pună gaz pe foc. Tăcerea lui e altminteri elocventă pentru Andreea, edificatoare şi dându-i desigur câştig de

40

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ cauză:

– Care din noi e nebun şi vrea să arunce pe celălalt? – Eu oi fi nebun şi arunc pe tine crizele şi tentativele tale de sinucidere care ne-au adus aici. Că n-ai fost în stare de o slujbă şi un salariu ca să supravieţuim în Bucureşti. Mai ai şi tupeul să spui că nu ne merge... – Cine pe cine a adus aici? Îl fixă iarăşi cu rictusul gurii întredeschise aşteptând răspuns la întrebarea încuietoare. Iarăşi l-a dovedit. Minte, e nebun, vrea să arunce pe ea... – Dracu, diavolul, el ne-a adus aici pe amândoi! Eu, Robert Diavolul, sunt gata oricând să recunosc, dar asta nu înseamnă că! – Că ce? – Căcat! Ar fi trebuit să te las acolo şi să-mi văd de-ale mele. M-a mâncat în cur. Am făcut tot posibilu' da' n-am avut cu cine. – Las-o baltă, tăticuţule. Peştele de la cap se-npute. Dacă tu, ca bărbat, cap de familie, n-ai fost în stare să rezolvi decât aşa, să ne arunci din lac în puţ... – Păi cum dracu'? Dacă tu ca femeie n-ai vrut să te tratezi de boala aia de cap de care suferi, care ne-a ţinut în loc şi ne-a tras înapoi... – Care din noi suferă cu capu'? Cine aude foieli la subsol? Cine pe cine vrea să scoată nebun? N-aveau decât să-şi vadă fiecare de nebunia lui, dar pe lângă multe altele, acum nu-i mai lăsa nici tipul de la subsol, care avea să devină unul din sinucigaşii din primăvara aceea şi care-i dădea apă la moară Andreei: tăticuţul ei nu-i sănătos la cap şi

tocmai că boala lui de cap l-a făcut să se încurce cu un pierde vară ratat şi alcoolic precum Miron, care l-a dus la jigodia de Crivac să-i muncească pe degeaba. Să nu-l mai prindă cu nenorociţi din ăştia. Ne-am înţeles? Ori ei, ori ea, la care Robert minunându-se iarăşi de atâta tupeu idiot, ce să mă fac, îi face ea program cu cine să umble şi să lucreze, şi ea că să se ducă la ăia cu care umblă şi lucrează, dacă ţine la ei mai mult decât la familia lui. Diavol cretin, să se ducă la golanii lui care-i toacă minţile până aude la subsol foieli şi oftaturi!.. Hai sictir, curvă nesimţită şi obraznică! Stau să-mi omor viaţa cu o idioată! Du-te, tăticuţule, ai toată viaţa înainte. Rânji: du-te şi refă-ţi viaţa cu Neghiniţă. Diavolul smuci din cap, scuipând-o în obraz cu o flegmă îngroşată şi înnegrită de praful inhalat de pe pereţii lui Crivac, care o făcu să chiuie: futu-ţi morţii mă-ti! Termină cu prostiile, Andreea, nu mai striga că trezeşti copilul. Afară, afară din casa mea! Şi în sfârşit dosul de palmă al Diavolului dând să-i astupe gura, dar nefăcând decât să-i dea frâu liber la blesteme chiuite: nemernicule şi idiotule, să nu te mai văd! Afară, afară din casa mea! Bântuiau ispite înecate-n damfuri grele de ură, zâzanie, scandaluri. A urmat o săptămână când Robert l-a ştiut noapte de noapte pe Victoraş în magazia de la subsol, clocindu-şi planul de răzbunare. Cât de curând avea să afle povestea lui din „Foaia argeşeană”, de la Miron şi de la vecinii din bloc. Omul dormea într-adevăr la subsol, nu fusese o halucinaţie provocată de boala de cap a Diavolului, dar asta nu mai conta, era vorbă-n vânt pe lângă cât îl căinau pe Victoraş Robert şi Miron. Vezi bine că omul se pusese la mintea neveste-si, care-şi făcuse un obiect să-l gonească din casa ei. Ca şi Luminiţa lui Miron altminteri, şi ca şi Andreea.

epica magna

41

portret în cărbune

BOLDEA, Iulian, critic și istoric literar, poet. Născut la 2 martie 1963, în Luduș. Fiul lui Iulian Boldea (șef de tren) și al Elenei (n. Branea), casnică. Primele patru clase (1970-1975) și gimnaziul (1975-1977) la Şcoala generala nr. 2 din Luduş. Își începe studiile liceale în cadrul Liceului teoretic din Luduș (1977-1979) și le continuă la Liceul ”Al. Papiu Ilarian” din Tîrgu Mureș (absolvă în 1981). Absolvent al Facultății de filologie (secția română-franceză) a Universității ”Babeș-Bolyai” din Cluj (1985-1989); licența, despre poezia eminesciană, coordonată de Ioana Em. Petrescu. Ca student a fost redactor (1985-1987) și apoi (1987-1989) redactor sef-adjunct al revistei „Echinox“, în paginile căreia a publicat eseuri, comentarii critice și poeme. A participat la mai multe sesiuni științifice naționale ale studenților (de trei ori premiul I și o dată premiul II), precum și la Colocviul național studențesc ”Mihai Eminescu” (premiat și aici). În 1988 obține premiul revistei „Astra“ și premiul revistei „Vatra“ (la Festivalul ”Octavian Goga” de la Ciucea). A lucrat ca operator în industria lemnului, în două etape, între 1981-1983 şi 1983-1985 (între ele și-a făcut stagiul militar) și ca profesor la Şcoala generală din Grebenişu de Câmpie, Mureș (1989-1990); în 1990 devine, prin concurs, profesor de română la Liceul ”Al. Papiu Ilarian” din Tîrgu Mureș (din 1991, șef de catedră). A fost și cadru didactic asociat al Universității Ecologice ”Dimitrie Cantemir” din Tîrgu Mureș (1995-1997) și al Academiei de Artă Teatrală din același oraș (1996-2002). Doctor în filologie al Universității ”Babeș-Bolyai”, din 1996, cu teza Fața și reversul textului (I.L. Caragiale și Mateiu I. Caragiale), coordonată de Vasile Fanache. În 1997 devine lector în cadrul Universității ”Petru Maior” din Tîrgu Mureș; din 1999, pînă în 2002, conferențiar; din 2002, profesor. A fost (1998-1999) șef de catedră și (1999-2004) prodecan al Facultății de Științe și Litere din cadrul Universității ”Petru Maior”. Din 2004 – și în prezent – este decan al aceleiași facultăți. Din 2005 este și director al Centrului de critică și istorie literară ”Modernitate și postmodernitate în literatura română a secolului XX” din cadrul Facultății de Științe și Litere. Expert-evaluator în cadrul Consiliului Național al

Al.CISTELECAN

Iulian Boldea poet

Cercetării Științifice din Învățămîntul Superior (pe domeniile limba și literatura română, literatură comparată) și, din 2007, expert-evaluator ARACIS (domeniul limba și literatura română). Din 2007, conducător de doctorate în domeniul filologie, în cadrul Școlii doctorale de studii literare a Universității ”Petru Maior”. Referent în nenumărate comisii de doctorat la mai toate universitățile. În paralel este și redactor al revistei „Vatra“ (din 1997), redactor-șef al revistei „Tîrnava“ (Tîrgu Mureș, 1995-2005) și director al revistei Studia Universitatis ”Petru Maior”. Series Philologia (din 2002). Colaborează cu cronici literare, studii, eseuri și poeme la „Vatra“, „România literară“, „Caiete critice“, „Contemporanul“, „Viața Românească“, „Ramuri“, „Convorbiri literare“, „Cuvîntul“, „Familia“, „Euphorion“, „Dacia literară“, „Steaua“, „Luceafărul“, „Tîrnava“, „Orizont“, „Limba română“ (Chișinău), „Contrafort“ (Chișinău), „Tribuna“, „Echinox“, „Astra“, „Poesis“, „Tomis“, „Observator cultural“, „Cultura“, „Tabor“, „Arca“, „Antiteze“ ș.a. A debutat, cu proză, în revista „Cutezătorii“ (1977); debutul adevărat are loc în „Flacăra“, în 1983, cu poezie. Editorial a debutat în 1994, cu volumul de poeme Carte de vise (Casa de editură Mureș, Tîrgu Mureș; premiul Asociației Scriitorilor din Tîrgu Mureș și premiul pentru debut al revistei „Poesis“). A mai publicat doar încă un volum de poezii: Geometriile umbrei, în 2011, la editura Dacia XXI din Cluj. Foarte harnic însă în calitate de critic și istoric literar, publicînd următoarele volume (plus o suită amplă de cursuri universitare): Metamorfozele textului (Editura Ardealul, Tîrgu Mureș, 1996; premiul Asociației Scriitorilor din Tîrgu Mureș), Fața și reversul textului (Editura Ardealul, Tîrgu Mureș, 1998; premiul Asociației Scriitorilor din Tîrgu Mureș), Dimensiuni critice (Editura Universității ”Petru Maior”, Tîrgu Mureș, 1998), Timp și temporalitate în opera lui Eminescu (Editura Ardealul, Tîrgu Mureș, 2000; premiul Asociației Scriitorilor din Tîrgu Mureș), Ana Blandiana. Monografie critică (Editura Aula, Brașov, 2000), Simbolism, modernism, tradiționalism, avangardă (Editura Aula, Brașov, 2002), Poezia clasică și romantică (Editura Aula, Brașov, 2002), Scriitori români contemporani (Editura Ardealul, Tîrgu Mureș, 2002; premiul Asociației Scriitorilor din Tîrgu Mureș), Poezia neomodernistă (Editura Aula, Brașov, 2005), Vîrstele criticii (Editura Paralela 45, Pitești, 2005), Istoria didactică a poeziei românești (Editura Aula, Brașov, 2005; Premiul de excelenţă „Superlativele culturale ale anului 2005” acordat de Radiodifuziunea Română, Studioul Regional din Târgu-Mureş, și Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Târgu-Mureş), Poeți români postmoderni (Editura Ardealul, Tîrgu Mureș, 2006),

42

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Teme și variațiuni (Editura Europress, București, 2008; premiul Filialei Mureș a Uniunii Scriitorilor), Aproximații (Editura Contemporanul, București, 2010; premiul Filialei Mureș a Uniunii Scriitorilor). Prezent, în calitate de colaborator sau coordonator, în mai multe volume colective: Un destin istoric: Biserica Română Unită (coord. de Iulian Boldea, Al. Cistelecan, Cornel Moraru și Virgil Podoabă; editat de revista Vatra și Editura Arhipelag, în 1999); Competiția continuă. Generația '80 în texte teoretice (Editura Paralela 45, Pitești, 1999), Întoarcerea învinsului (vol. realizat de Aurel Sasu și Mircea Petean, Editura Limes, Cluj, 2001), Portret de grup cu Laurențiu Ulici (Editura Dacia, Cluj, 2002), Înapoi la lirism (Editura Ardealul, Tîrgu Mureș, 2005); The New Central and East European Culture (Shaker Verlag, Aachen, Germany, 2006); Meridian Blaga (coord. Irina Petraş; Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007); Studii de gen. Eseuri şi articole (coord. Ta t i a n a I a ţ c u , E d i t u r a Universităţii „Petru Maior”, T â r g u - M u r e ş , 2 0 0 7 ) ; Intelectualii şi societatea modernă. Repere central-europene (coord. Cornel S i g m i r e a n , E d i t u r a Universităţii „Petru Maior”, T â r g u - M u r e ş , 2 0 0 7 ) ; Scrii torul şi trupul său ( c o o r d . M a r t a P e t r e u , Biblioteca Apostrof, Cluj, 2007); Comunicarea dintr-o perspectivă multidiciplinară (coord. Mihai Ardelean și D o r i n S u c i u , E d i t u r a University Press, Târgu-Mureş, 2007); Poetul for ever (coord. Iulian Boldea, Editura Ardealul, Târgu-Mureş, 2008); Starea prozei (coord. Irina Petraş, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2008); Ion Ianoşi – 80 (coord. Aura Christi şi Alexandru Ştefănescu, Editura Europress Group, Bucureşti, 2008); Arcade (coord. Iulian Boldea, Eugeniu Nistor, Ileana Sandu, Editura Ardealul, Târgu-Mureş, 2008); Nicolae Balotă, Peregrin prin patria cuvintelor (coord. Iulian Boldea, Editura Europress, București, 2009); Opera blagiană – Filosofie şi destin (Volum coordonat, prefaţat şi îngrijit de Eugeniu Nistor şi Iulian Boldea, Editura Ardealul, Tîrgu-Mureş, 2009; premiul „Vasile Conta” al Academiei Române); Virgil Nemoianu – 70 (coord. Iulian Boldea, Editura Paralela

4 5 , P i t e ş t i , 2 0 1 0 ) ; C o m u n i c a re , c o n t e x t , interdisciplinaritate (coord. Iulian Boldea, Editura Universităţii „Petru Maior”, 2010); Educaţie şi comunicare (coord. Emilia Albu, Editura Universităţii „Petru Maior”, 2010); Ion Budai-Deleanu 250. Ţiganiada azi (coord. Irina Petraş, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2010); B. Fundoianu sau încercarea paradoxului (coord. Dorin Ştefănescu, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2010); Petru Maior şi iluminismul Europei Centrale (coord. Cornel Sigmirean şi Corina Teodor, Editura Universităţii „Petru Maior”, Tîrgu-Mureş, 2011); Spiritul critic la Liviu Petrescu (coord. Sanda Cordoş, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2011); Ştefan Aug. Doinaş. Repere

critice (coord. Iulian Boldea, Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca , 2011) ; Mircea Ivănescu – 80 (coord. Al. Cistelecan, Editura Paralela 45, Piteşti, 2011), Ion Pop -70 ( c o o r d . S a n d a C o r d o ş , Editura Paralela 45, Piteşti, 2011), Atelier de lectură ( coord . Al . C i s t e lecan , Editura Universității ”Petru Maior”, Tîrgu Mureș, 2011), Intercultural Perspectives on E u ro p e a n I n t e g r a t i o n be tween Trad i t i on and M o d e r n i t y ( E d i t u r a Universităţii Petru Maior, T î r g u - M u r e ş , 2 0 1 1 ) , Literature, communication, interculturality, (coord. Al. Cistelecan, Iulian Boldea, Eugeniu Nistor, Editura A s y m e t r i a , E l a n c o u r t , Franța); Culture, Elites and E u ro p e a n I n t e g r a t i o n . Communicat ion (coord. I u l i a n B o l d e a , C o r n e l

Sigmirean, Simion Costea, Prodifmultimedia Publishing House, Paris, 2011); Culture, Elites and European Integration. Philologia (coord. Iulian Boldea, Cornel Sigmirean, Simion Costea, Prodifmultimedia Publishing House, Paris, 2011). Colaborator, de asemenea, la Kindlers Literatur Lexikon (Metzler, Stuttgart / Weimar, 2009). Ca poet e prezent în antologiile: Ceasul de flori. Antologie de poezie târgumureşeană (realizată de Nicolae Băciuț, Editura Tipomur, Tîrgu Mureș, 2001); Îmblânzitorul de timp. Antologie de poezie mureşeană (realizată de Nicolae Băciuț, Editura Tipomur, Tîrgu Mureș, 2003); Poeţii revistei „Echinox”. Antologie (1968-2003) de

portret în cărbune

43

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ Ion Pop (Editura Dacia, Cluj, 2004); Antologia

poeţilor ardeleni contemporani (realizată de Iulian Boldea și Eugeniu Nistor; Editura Ardealul, Tîrgu Mureș, 2004; premiul Asociației Scriitorilor din Tîrgu Mureș); Efigii lirice (realizată de Eugeniu Nistor, Editura Ardealul, Tîrgu Mureș, 2009); Din lirica românească de dragoste (realizată de Ileana Sandu și Eugeniu Nistor, Editura Ardealul, Tîrgu Mureș, 2010). A participat la mai multe conferințe internaționale pe teme literare (Anglia, Turcia, Algeria), precum și la conferințe internaționale organizate de universități românești. A mai primit, în afara celor amintite, următoarele premii și distincții: Ordinul „Meritul pentru învăţământ”, în grad de Ofiţer, 2004; Premiul de excelenţă al revistei „Ambasador” (Tîrgu Mureș), 2004; Premiul special al Festivalului internaţional „Lucian Blaga”, Alba-Iulia, 4-6 mai 2007; Marele Premiu al Festivalului Naţional „Lucian Blaga”, Tîrgu-Mureş, 2008; Premiul de excelenţă şi Distincţia „Fibula de la Suseni”, din partea Prefecturii judeţului Mureş, 2009. Membru al Uniunii Scriitorilor (din 1996) și al ASPRO; membru, de asemenea, al Societății de Științe filologice. Din 2006 este membru în comitetul de conducere al Filialei Mureș a Uniunii Scriitorilor. Președinte al Comisiei pentru denumiri în administrația publică locală din cadrul Prefecturii județului Mureș. Membru în colegiul de redacţie al revistelor „Limba română“ (Republica Moldova), LitArt (Tîrgu Mureș), Anuarul Institutului de ştiinţe socio-umane „Gheorghe Şincai” (Tîrgu Mureș), „Analele Universităţii din Oradea“, „Libraria“ (Tîrgu-Mureş), „Izvoare filosofice“ (Tîrgu-Mureş).

* Deși s-au pornit simultan (ba chiar poetul a furat puțin startul), criticul l-a lăsat mult în urmă pe poetul Iulian Boldea. Acesta din urmă abia a putut strînge, în mai bine de 20 de ani, două volumașe (din care al doilea – Geometriile umbrei – îl înghite cu totul pe primul – Carte de vise). Nu doar marginalizat, ci de-a binelea ocultat de critic, poetul trage de la bun început la delicatețe, la melancolia de bibliotecă (în bun echinoxist aici) și la introspecția în suavitate. O gramatică de diafane se aplică eufemistic și rafinat atît realului (ca obiect de contemplare), cît și stărilor (ca obiect de revelare), într-o scriitură cu fior prețios și care suprapune starea peste peisaj, contopindu-le în reverie delicată: ”Zăpada acoperă lucrurile/ ca o blană/ ca o mireasmă/ ca o despărțire…/ în palma mea/ ultimul sărut/ se topește încet” (Despărțire). Penița lui Boldea e firavă, tremurătoare, ușor impresionabilă și predispusă la conture hieratice sau la transpuneri în inefabil, la traducții de suave și imponderabile. Chiar și

acolo unde se avîntă în dramatisme existențiale ea nu produce decît catastrofe de păpădie și angoase estetizate. Confesiunea se ascunde, de regulă, sub reflecție sau notație - ori se lasă mediată de acestea, dar, după cum zice Ion Pop, ”gradul de problematizare și de reflecție propus de un poem sau altul nu impune prin vreo mare tensiune intelectuală a interogației.” Asta pentru că structural poetul e un timid iar această timiditate se vede atît în fuleul imaginativ (decent, reținut, o imaginație mai curînd de ”școală” decît spontană), cît și în tupeul discret al interogațiilor de sine, mai degrabă tandre decît tăioase. E o moderație generală a tuturor registrelor, ca și cum poetul s-ar teme să pornească motoarele sau să intre într-o viteză mai mare. Deși, pe fond, trecînd peste suavități și inhibiții, peste delicateți și tente de prețiozitate, poetul e un romantic, profesînd poemul vampiric și alienant: ”vedeți sîngele meu/ cum circulă prin venele poemului,/ vedeți respirația mea/ cum pune în mișcare silabele/ care încep îndată să bată/ ca o inimă roșie și mare/ de cuvinte ce nu mai sunt ale mele?” (Viața poemului). Această identitate poet-poem, pe fond de jertfă, ar trebui sprijinită pe mai multă participare, pe un voltaj mai mare al imaginației și pe un patetism de substanță (nu de retorică, în cazul în care poetul ar vrea să exorcizeze clișeul). Dar de acestea Boldea se păzește, punînd cenzură la elanuri și preferînd, chiar cînd refolosește, bunăoară, metafora ”combustiei”, o stilizare în suav: ”Pe foaia de hîrtie/ abia născut poemul/ precum un fluture de lampă/ alunecînd încet/ spre flacără” (Nașterea poemului). O funcție niponă a imaginației e, de altminteri, vizibilă, căci poemele sunt făcute obișnuit din mărgele imaginative, din compoziții de fulguranțe aglutinate, întinse pe un fir de congruență. Cu o sensibilitate împărțită între sentimentul imediat și reverberația sa livrescă, poetul organizează ceremonii de imponderabile, ascultînd mai degrabă ecourile notațiilor decît concretețea lor. Grafia stilizată a melancoliei folosește hieroglifa suavă, poemul presimțind mereu mirajul prețiozității și mișcîndu-se în orizontul acestuia: ”căderea unei frunze/ ca o blîndă/ lovitură de grație”. Tristețile lui Boldea se încarcă de pozitivitatea reveriei și memoria relevă pliante nostalgice, consumate în pură fragilitate a dicțiunii și frăgezime a imaginarului. Imaginea se senzualizează cu eleganță, preferînd întotdeauna grațiozitatea – învolburării: ”Piciorul tău desculț cu care pipăi steaua/ căzută în apa iazului”, ”Foșnetul timpului – o tăcere ca aceea pe care o fac/ secundele cînd trec” etc. Senzualitatea imaginativă, întoarsă în rafinament, e cumpănită de o sensibilitate aparte pentru abstracții, pentru muzica lor de sens. Realul sare din registrul imediat într-unul al decantărilor, pierzîndu-și consistența în delicate arpegii livrești: ”căderea

portret în cărbune

44

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ frunzelor/ - zvon cartezian al esențelor”, zice poetul,

savurînd răsfrîngerea culturală, ecoul simbolic al evenimentului. Cum zice și Ion Pop, ”textele cele mai caracteristice sunt de această natură delicată și fragilă,” cu o sintaxă de suavități melancolizate. E o evoluție de artă, de rafinament, în cel de-al doilea volum, dar nu și schimbări de ton și tonalitate. Identitatea ”pozitivă” poet-poem, de presupusă intensitate dramatică, a devenit acum mai anxioasă, mai nuanțată pe dramatic, dar tot cu fond romantic și tot cu ieșire în suavitate (doar că acum o suavitate încărcată patologic de presimțirile neantului): ”în trupul nerușinat al poemului/ cu limfa și sîngele lui înverșunat/ cu nervii și mușchii striați/ cu anatomia lui fragilă/ în trupul vinovat al poemului/ cu oasele lui cu pielea perfidă/ cuvintele mute se încolăcesc/ ca niște șerpi de apă/ înțelesurile se destramă/ zdrențe și petice ale neantului/…/ înțelesul e rană și rug/ pe care ard domol/ miresme culori forme și linii/ chipurile lumii toate/ măști ale nimicului/ măști ale uitării/ măști ale nespusului…” (Poemul vinovat). Cum e obișnuit la critici, poezia e mereu tentată să facă reflecții de poetică și să se autospeculeze. Asta însă în paralel cu o poetică a contemplației înnodată din notații deviate spre ecoul lor interior (unul evident melancolic, firește): ”vaza de sticlă mată/ pe care neliniștile se depun/ ca un strat de praf sidefiu/ bibelouri cu sufletul trist/ lîngă irizările melancolice/ ale mobilei de mahon/

în care sunetul copilăriei/ se tocește treptat” etc. (Interior). Descriptivul e însă la Boldea în strictă misiune confesivă, căci notațiile sale vorbesc doar în aparență de exteriorități: ”în aerul umed de toamnă/ lujerele florilor/ ca niște semnături vegetale/ ale unei ființe de aer și umbră/ indescifrabile semnături/ agonice semne/…/ crizantemele/ siluete de fum/ răni neauzite/ în aerul toamnei/ melodios” (Emoție de toamnă). Gramatica descripțiilor e tot înflorită, cu reflexe diafanizante pe care poetul le contracarează prin radicale angoasante (dar cu efecte destul de eterizate): ”trupul meu se desprinde din somn/ ca din undele verzi translucide/ ale unei mări neștiute/ cu algele viselor încolăcindu-mi coapsele/ cu epiderma de aer a iluziei/ adăstînd în preajma mea/ cu zdrențe de neant și de abur în jur” etc. (Somn) (cultura se insinuează uneori perfid în spontaneitatea imaginației, căci secvența de mai sus pare, o vreme, simplu decalc stănescian). De altmiteri, cînd nu sunt administrate în țesături mai ample, fulgurațiile își regăsesc fragilitatea niponă și fixează mici desene de grație: ”dîra de spumă/ a valului/ pe plaja/ presărată/ cu iluzii…” (Valul). Trendul e melancolizant și atît notațiile, cît și reflecțiile sau introspecțiile trag spre nostalgic, spre elegiacul de stare. Percepțiile acute nu sunt decît factor nostalgizant: ”sunetul timpului pe dalele memoriei/ rostogolirea secundelor/ în cochiliile descărnate/ și zborul păsărilor desfoliat și citeț/…/ sunetul timpului/ ce mă pîndește/ din viitorul îndepărtat/ tristețe clară/ agonie castă…” (Timp). E o clapă care sună tot mai deprimant de-a lungul poemelor (dar fără stridențe), numai că Boldea n-are ”simțul” agoniei, ci doar – cel mult – al spiritualizării: ”carnea agoniza fericită/ fraged supliciu/ de sfîrșit de veac/ și era turnată – celulă cu celulă – în cuvinte./ neprihănită/ carnea mea agoniza/ în trupul de abur/ al cuvintelor/ în fîntînile fără fund/ ale cerului” (Agonie). Exercițiile sale de ”bacovianizare” au, de aceea, o conduită cam bovarică: ”cer plumburiu deasupra/ unui peisaj de cenușă/ orizontul îngustat/ cît să treacă prin el/ lucirea scurtă/ a unui gînd agonic/ neterminat” (Gînd agonic). Mult mai specifică îi e această melancolizare tandră, indusă cu rafinament perceptiv: ”/…/ în trupul lui se aud/ secundele cum trec/ tandre și ireale/ ca și cum surparea/ de fiecare zi/ n-ar fi decît o atingere delicată/ himerică/ a unei toamne/ imposibile” (Umbra timpului). O poetică de rafinament, de irizații melancolice – în asta s-a specializat Iulian Boldea ca poet.

Opera:

Carte de vise, /Cuvînt înainte – Cîteva cuvinte însoțitoare – de Al. Cistelecan/, Casa de editură Mureş, Târgu-Mureş, 1994; Metamorfozele textului (Orientări

portret în cărbune

45

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ în literatura română de azi), Editura Ardealul, Tîrgu

Mureș, 1996; Faţa şi reversul textului (I.L.Caragiale şi Mateiu I. Caragiale), Editura Ardealul, Tîrgu Mureș, 1998; Dimensiuni critice, Editura Universităţii “Petru Maior”, Tîrgu Mureș, 1998; Timp şi temporalitate în opera lui Eminescu, Editura Ardealul, Tîrgu Mureș, 2000; Ana Blandiana (monografie critică), Editura Aula, Brașov, 2000; Simbolism, modernism, tradiţionalism, avangardă, Editura Aula, Brașov, 2002; Scriitori români contemporani, Editura Ardealul, Tîrgu Mureș, 2002; Poezia clasică şi romantică, Editura Aula, Brașov, 2002; Poezia neomodernistă, Editura Aula, Brașov, 2005; Istoria didactică a poeziei româneşti, Editura Aula, Brașov, 2005; Vîrstele criticii, Editura Paralela 45, Pitești, 2005; Poeţi români postmoderni, Editura Ardealul, Tîrgu Mureș, 2006; Teme şi variaţiuni, Editura Europress, Bucureşti, 2008; Aproximaţii, Editura Contemporanul, Bucureşti, 2010; Geometriile umbrei, Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011; Romanian Literary Perspectives and European Confluences, Edition Asymetria, Elancourt, France, 2011; Critici români contemporani, Editura Universităţii „Petru Maior”, Tîrgu-Mureş, 2011; De la modernism la postmodernism, Editura Universităţii „Petru Maior”, Tîrgu-Mureş, 2011.

Referințe critice:

Al. Cistelecan, în Echinox, nr.1-3/1994; idem, în „Vatra“, nr. 3/2000; idem, în Familia, nr. 2/2006; idem, Diacritice, Editura Curtea Veche, București, 2007; Dorel Sibii, în Arca, nr. 10-12/1994; Horea Poenar, în Steaua, nr. 1-2/1995; Cristian Stamatoiu, în Cuvântul liber, 14 ian. 1995; idem, în Tribuna, nr. 18/1995; idem, în Dacia literară, nr. 45/2002; idem, în Familia, nr. 6/2002; Adrian Ţion, în Tribuna, nr. 13/1995; Cornel Moraru, în Vatra, nr. 4/1995; Ioana Cistelecan, în Echinox, nr. 6-7-8-9/1995; Ştefan Ion Ghilimescu, în Luceafărul, nr. 6/1996; idem, Figuri ale imaginarului poetic, Editura Domino, Tîrgoviște, 1998; Carmelia Leonte, în Dacia literară, nr. 1/1997; Luminiţa Chiorean, în Discobolul, nr. 1/1997; Rodica Draghincescu, în Zburătorul (Onești), nr. 1-3/1997; Ion Pop, în Vatra, nr. 8/1997; idem, Echinox. Vocile poeziei, Tribuna, Cluj, 2008; Nicolae Oprea, în Vatra, nr. 8/1997; idem, Literatura Echinoxului, Editura Dacia, Cluj, 2003; Ovidiu Pecican, în Vatra, nr. 8/1997; idem, Sertarul cu cărți, Editura Limes, Cluj, 2007; Diana Adamek, în Tribuna, nr. 51-52/1997; idem, Castelul lui Don Quijote, Editura Limes, Cluj, 2002; Carmen Neamţu, în Convorbiri literare, nr. 5/1997; idem, în Contemporanul, nr. 9/1997; Octavian Soviany, în Contemporanul, nr. 9/1997; Vladimir

Deteşanu, în Sinteze, nr. 19-20/1997; Marius Însurăţelu, în Cuvântul liber, 10 febr. 1998; idem, în Cuvântul liber, 15 dec. 1998; Adrian Tudurachi, în Steaua, nr. 8-9/1999; Victor Sterom, în Cronica, nr. 9/1999; Ion Bogdan Lefter, Scriitori români din anii '80-'90, Editura Paralela 45, Pitești, 1999; Ana Cosma, în Cuvântul liber, 20 apr. 1999; idem, Scriitori români mureșeni. Dicționar biobibliografic, Biblioteca județeană Mureș, Tîrgu Mureș, 2000; Mihai Dragolea, în Vatra, nr. 3/2000; Dorin Ştefănescu, în Vatra, nr. 3/2000; Georgeta Drăghici, în Vatra, nr. 3/2000; Nicolae Băciuţ, în Cuvântul liber, 19 mai 2000; idem, în Cuvântul liber, 20 iun. 2000; Irina Petraș, Panorama criticii literare românești. 1950-2000, Casa Cărții de Știință, Cluj, 2001; idem, în Contemporanul, nr. 48-52/2002; idem, în Apostrof, nr. 9/2007; idem, Cărți de ieri și de azi, Casa Cărții de Știință, Cluj, 2007; idem, Literatura română contemporană. O panoramă, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2008; Mihaela Zamfir, în Vatra, nr.1/2001; Nicoleta Sălcudeanu, în Vatra, nr. 2-3/2001; Lucia Simona Bumbu, în Observator cultural, nr. 62/2001; Teodor Vidam, în Cetatea culturală, nr. 7/2002; Dumitru-Mircea Buda, în Vatra, nr. 8-9/2002; idem, în Vatra, nr. 8-9/2003; idem, în Vatra, nr.1-2/2006; Constantin Cubleşan, în Litera Nordului, nr. 1/2003; idem, Eminescu în privirile criticii, Editura Grinta, Cluj, 2005; Ion Ciocanu, în Dicționarul general al literaturii române, A-B, Editura Univers Enciclopedic, București, 2004; Daniel Cristea-Enache, în Adevărul, 13 martie 2004; Bogdan Crețu, în Convorbiri literare, nr.2/2004; idem, Arpegii critice, Editura Timpul, Iași, 2005; Paul Cernat, în Ziua, 15 septembrie 2005; Traian Vedinaș, Echinoxismul. Dicționar sintetic și antologic, Editura Grinta, Cluj, 2006; Aurel Sasu, Dicționarul biografic al literaturii române, Editura Paralela 45, Pitești, 2006; Ioan Suciu Moişa, în 24 ore mureşene, 2-4 septembrie 2006; idem, în Discobolul, nr. 112-113-114/2007; Aurica Câmpean, în Libraria, nr. VI/2007; Nicoleta Bechiș, în Dicționarul Echinox. A-Z, Editura Paralela 45, Pitești, 2008; Viorica Ela Caraman, în Limba română, nr. 1-2/2008; idem, Antescriptum, Colecţia Biblioteca revistei Limba română, Chişinău, 2009; Gheorghe Grigurcu, în România literară, nr. 41/2009; Dorin Borda, Ilarie Opriş, Dascăli mureşeni, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2009; Constantin Bogoşel, Miscellanea Maris, Editura Edu, Târgu-Mureş, 2010; Enciclopedia personalităţilor din România, Verlag fur Personenenzyklopaedien AG, Schweiz, 2010; Boris Crăciun, Daniela Crăciun-Costin, Dicţionarul scriitorilor români de azi, Editura Porţile Orientului, Iaşi, 2011; Romeo Soare, în Cuvîntul liber, 29 martie 2011; idem, Scriitorii, valori eterne, Editura Nico, Tîrgu Mureș, 2011.

portret în cărbune

46

chipuri și priveliști

Incipit

Mereu am crezut că Ţara Fagilor este un ţinut plin de poezie şi care emană poezia deasupra lunii. Asta poate fi şi o iluzie legată de obîrşia mea bio -culturală – în fond, sînt pe jumătate bucovinean, un sfert din ţinutului Neamţului şi ultimul sfert din Moldova de cîmpie –, dar nu ştiu ce mă face să cred că nu este vorba doar despre atît, că această credinţă a mea se bazează şi pe ceva mai consistent, dacă nu cumva chiar de-a dreptul statistic! În ultimii ani, peregrinînd pe la Suceava, Rădăuţi, Cîmpulung şi, mai rar, Cernăuţi, la manifestările culturale ale revistelor de acolo sau ale asociaţiei de scriitori, la cîteva ediţii ale Festivalului Labiş etc, m-am întîlnit cu foarte multă poezie, poezie nouă şi de foarte bună calitate. Am întîlnit-o în grupaje supuse jurizărilor, în reviste, în cărţi de debut sau de consacrare, în recitaluri. Şi mai este ceva – un poet originar din Bucovina rămâne bucovinean oriunde l-ar duce drumurile vieţii, rămîne mereu în versurile sale o amprentă a locului, un fel de parfum de fagi, ca să folosesc o metaforă care trimite la numele locului. La nivelul seniorilor, această amprentă este perceptibilă şi la Ion Beldeanu, care a rămas la Suceava, dar şi la Marcel Mureşan, stabilit de multe decenii la Cluj, sau la Nicolae Prelipceanu, bucureştean de vreun sfert de secol, după un sejur clujean aproape la fel de lung. În cazul generaţiei mele, amprenta e perceptibilă şi la Constantin Severin şi Ion Cozmei, rămaşi acasă, dar şi la Matei Vişniec, devenit parizian de vreo douăzeci de ani, după aproape un deceniu de reşedinţă bucureşteană. Excelentul poet, devenit între timp, dramaturg de reputaţie internaţională, scrie de altfel un fel de jurnal al unui bucovinean la Paris. De unde, în vremea din urmă, ne mai trimite şi nişte foarte atractive romane. De altfel, acest parfum de fagi este perceptibil şi la poeţii din „cealaltă parte a casei”, începînd cu Ilie Zegrea şi Vasile Tărîţeanu. Poeţi foarte buni din toate generaţiile, poeţi faţă de care socotesc că am rămas dator – sigur, nu sînt critic literar, dar din cînd în cînd scriu despre

LiviuANTONESEI

Trei poeţi din Ţara Fagilor

cărţile confraţilor şi aş fi putut fi oleacă mai atent cu „ai mei, de-acasă”. Numai în ultimii doi-trei ani, „mi-au scăpat” – poate nu e cel mai potrivit cuvînt, pentru că am citit cărţile! – excelente volume de Ion Beldeanu, antologia cuprinzătoare a lui Constantin Severin – dar măcar am participat la lansarea interesantului său roman! – precum şi foarte frumoasa ediţie bilingvă, de la „Paralela 45”, a gazdei mele de aici, Carmen Steiciuc. Cu prozatorii, am fost mai atent, scriind de-a lungul vremii şi despre seniorul Radu Mareş şi despre congenerul Constantin Arcu. N-aş dori ca datoria mea să tot sporească şi să ajung – Doamne fereşte! – la un fel de închisoare a datornicilor, aşa că mă voi opri acum la trei cărţi foarte recente ale unor autori bucovineni, cel puţin de obîrşie, dat fiind că doi dintre ei au coborît mai spre Sud, devenindu-mi concetăţeni.

Două debuturi excelente -Matei Hutopila şi George Serediuc

D i n c o l o de obîrşia comună, cei doi tineri poeţi mai au un fapt care-i uneşte – a m î n d o i s î n t laureaţii primei e d i ţ i i a c o n c u r s u l u i comun de debut organizat de „Casa de editură Max Blecher” şi editura „Herg Benet”. Am fost membru al juriului şi pot spune că a fost probabil cel mai serios concurs la care am jurizat vreodată. Şi foarte greu, pe deasupra! În selecţia finală, pe care a lucrat juriul, au rămas zece manuscrise din care s-au ales cele două cîştigătoare, dar dacă ar fi cîştigat alte două, nu m-aş fi mirat foarte tare, nici n-aş fi avut motive de nemulţumire, atît de apropiate valoric erau toate. Juraţii au lucrat separat, fără să se consulte între ei, iar dacă aceştia au fost învingătorii înseamnă că aveau ceva în plus faţă de ceilalţi concurenţi. La despuierea rezultatelor, cînd am constatat că amîndoi sînt „de-ai noştri”, am avut o bucurie suplimentară şi o confirmare a impresiei mele că „nasc şi la Bucovina poeţi”, ba chiar poeţi foarte buni! Şi, astfel, editura „Herg Benet” a publicat volumul Soarele mecanic de George Serediuc, iar „Max Blecher” a editat Copci de Matei Hutopila. Două volume excelente şi două volume foarte diferite, tinerii autori fiind în posesia

47

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

chipuri şi privelişti

48

unei formule lirice personale încă de la aceste volume de debut. Nu am loc aici să mă adîncesc în analize laborioase – nici nu e stilul meu! –, voi ilustra însă excelenţa lirismului celor doi autori şi a m p r e n t a l o r personală citînd în întregime cîte un poem din fiecare. Iată scena 2: de George Serediuc: „după ce se închid uşile/ eu şi oamenii din autobuz suntem una/ sîngele trece pe la fiecare a d u n î n d u - s e / î n tîmplele şoferului, singurul care vede în faţă// (şi fără să mă las pe spate/ cînd voi citi poemul acesta/ nu mă va prinde nimeni/ şi voi sfîrşi în pămîntul altora)”. Claudiu Komartin are dreptate: „Poemele din volumul de debut al lui George Serediuc fac o sinteză a poeziei douămiiste, dar pe un ton cald şi ataşant, fără isterii şi bravade expresioniste…”. Şi iată la est de vest. Moldova de Matei Hutopila: „muiam ciucălău-n motorină s-aprindem focul/ aduceam de toate cu remorca/ grîul ne încolţea în urechi/ mîncam hultoane grase pînă vomam şi sufletul din noi/ ne pîrlea un soare ca de stemă la prăşit/ tălpile crăpate ne erau pline de ţărînă/ bîrfeam la desfăcut de păpuşoi şi rîdeam/ cu rîsul acela pe care nu-l mai putem rîde/ cînd bunicu purta basca cu ţumburuc/ coşeriul era plin/ cerul senin/ iar busola arăta întotdeauna la est de vest”. De la Ioan Es Pop citire: „l-am remarcat imediat: avea naturaleţe şi directeţe, ştia să-şi spună poveştile (…) şi o făcea cu plăcere, livra umorul în doze bine cîntărite şi acompania cu el pînă şi scenele funerare. Iar acum aflu că are şi un nume: Hutopila. Să tot scrii cărţi bune cu un nume ca acesta!”. Aşa este!

O descoperire tîrzie: Dan Cristian Iordache

Întîmplarea face să iau cunoştinţă de poezia lui Dan Cristian Iordache abia la cel de-al patrulea volum al său. Înainte de Karawane, volum care mi-a plăcut foarte mult, autorul sucevean a mai publicat Poate există (Muşatinii, 2008), Achtung Maybe (Princeps Edit, 2009), Abel şi eu (Brumar, 2010).

Născut în 1970, a debutat destul de tîrziu, publicînd un volum abia la 38 de ani – faptul m-a tăiat pînă şi pe mine, care am debutat la 35. Sigur, în cazul meu, n-a fost vorba despre o opţiune, fiind efectul „jocului cenzurii şi al întîmplării”. Însă nu din pricina asta mi-a căzut dl Iordache simpatic, deşi nu l-am văzut niciodată şi îl citesc pentru prima orară, ci pur şi simplu că puţine volume atît de mature, dar şi proaspete, cu un evident timbru personal, mi-a fost dat să citesc în vremea din urmă din partea unor autori noi, „neverificaţi” mai înainte. E chiar reconfortantă, o asemenea experienţă, care-ţi dă nădejdea că vei mai avea parte, în ce priveşte poezia, şi de citiri, nu doar de recitiri. Dan Cristian Iordache, nu e un poet mimetic, nu împrumută o formulă de succes, o reţetă passe partout, nu este însă nici un experimentalist pus pe repetatul unor revoluţii care au avut loc de multă vreme, el este mai mult de atît, este un poet pur şi simplu, şi încă unul foarte bun, care te acroşează prin ton, în primul rînd, care ar putea fi definit, cumva oximoronic, drept unul al „implicării detaşate”. Şi mai este ceva, cum observa dl Florin Dan Prodan în concisa prezentare de pe coperta a patra – din cînd în cînd, nu foarte abundente, dar exact atunci cînd trebuie, „sar metafore de o profunzime uluitoare”. Ca să nu vorbesc în gol, o să citez în întregime un scurt poem: „ aşa cum alunecă u l e i u l p e s t e palme de tablă/ pe un patinoar al speranţei/ aşa ajung şi eu o cîrpă tare ca o piele de bour/ t ă b ă c i t ă d e a s u p r a o r a ş u l u i / / ş i -atunci apare ca un c iocan/ o f l o a r e înţeleaptă care dezbate zgura tristeţii/ noaptea de după zi cărarea cea largă/ şi toţii cleştii mei zîmbitori cîntă o serenadă” (aima pala). Editura Charmides, una dintre cele mai bune în ce priveşte oferta de carte de poezie, îmi face, din nou, o surpriză plăcută. Iar pe poetul revelat de această carte îl voi urmări cu interes în continuare.

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

liber pe contrasens

AdrianALUI GHEORGHE

Cine cumpără oul lui Columb?

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Ca să vadă cît s-au mai maturizat românii în urma atîtor caritasuri, feneiuri şi alte şmecherii care au luat de la săraci şi au dat la bogaţi, un ziarist şturlubatic a dat un anunţ într-un ziar din Ardeal prin care făcea cunoscut omenirii că deschide un circuit de întrajutorare cu denumirea de "Trinitas", prin care înmulţeşte de opt ori sumele depuse de cetăţeni, în decurs de trei luni… Nu-i aşa că aţi mai auzit de acest lucru? Dacă nu vă amintiţi unde şi cînd, sunaţi un prieten ca să înjuraţi împreună… ! Încă din prima zi au fost înregistrate peste o sută de telefoane de la cetăţeni care întrebau despre seriozitatea anunţului, despre garanţiile pe care le prezintă iniţiatorii "jocului", despre condiţiile de depunere a banilor… Poate că n-ar trebui să ne mire prea tare, totuşi, acest lucru de vreme ce în America un întreprinzător a reuşit să vîndă, la preţ bun, înregistrate pe bandă de magnetofon, în rostire originală, discursurile împăratului Caesar la cucerirea Galiei după ce i-a făcut să se încaiere pe doi oameni cu bani care ţineau morţiş să cumpere… oul lui Columb ! În talciocul, renumit pe vremuri, din Iaşi, am văzut un om care scosese la vînzare… o gheată. O gheată singură! Era destul de bine păstrată, era dată cu cremă, avea un şiret nou, nouţ, dar era desperecheată. Pe alături mai erau şi alţi oameni care exersau economia de piaţă scoţînd pe tarabă cutii goale în care fusese crema "Gerovital" sau tuburi cu pastă de dinţi, consumate pe jumătate. Astea mi se păreau, oarecum, logice, dar o gheată desperecheată mă plasa în plin absurd. M-am învîrtit în jur, am văzut tot felul de inutilităţi cu pretenţie de marfă, la plecare am trecut din nou prin faţa colţului de tarabă pe care era amplasată gheata. Negustorul privea calm în zare, peste tumultul din jur. L-am întrebat: - Nu vă supăraţi, chiar credeţi că va cumpăra cineva o gheată desperecheată? - De ce nu? mi-a răspuns omul imperturbabil. Fiecare afacere are fraierul ei şi fiecare marfă are cumpărătorul ei. Dacă nu vine azi, vine mîine. Dar vine…! Asta e sigur! Sînt destui oameni cu un singur picior pe lumea asta care trebuie să-şi încalţe piciorul sănătos…

Recunosc că nu mă gîndisem la asta, sub pojghiţa aparenţelor stă întotdeauna un calcul care scapă logicii comune.

Cum trece gloria lumii

Un bătrîn activist din armata pecereului, unul dintre acele personaje care au făcut cinste defunctului partid, îmi povestea mai zilele trecute despre cum trece gloria lumii şi cum ne mătură timpul pe toţi adunîndu-ne pe un făraş, care e cea mai sigură trambulină spre uitare. - Domnule, spuse el, am acasă o colecţie de trofee pe care am dobîndit-o în cariera mea de persoană publică. Cele mai multe dintre ele n-au nici o legătură cu pregătirea şi cu competenţele mele, mi-au fost oferite cu diferite ocazii de tot felul de directori năduşiţi, de activişti mărunţi, de primari cu nasul albastru de băutură, de persoane care vînau niscai posturi şi voiau să dea un avans moral ca să parvină… Am fost numit "prietenul artelor", "prietenul pompierilor", "prietenul silvicultorilor", "prietenul filateliştilor", "prietenul geografilor", am fost numit preşedinte de onoare la clubul de fotbal, la clubul de şah, la asociaţia chinologică, la asociaţia de protecţie a florilor de colţ, la asociaţia veteranilor, la asociaţia crescătorilor fluturilor de mătase etc. Am fost numit pionier de onoare la vreo treizeci de unităţi de profil, cetăţean de onoare acolo unde mă nimeream la vreun hram local. Domnule, ştii că la un moment dat chiar am crezut că toate astea mi se cuvin? Aşa îşi umpleau gura cu miere, aşa mă luau prin învăluire, aşa mă îmbătau cu încovoieri de spate că mi se părea, pe bune, că sînt ăla de care vorbeau ei ! După pensionare, cînd să-i întreb pe cei care mă umpluseră de diplome şi de laude înainte, dacă îşi mai amintesc de mine, se făceau că nu mă mai cunosc, că parcă semăn cu cineva dar nu-şi mai amintesc cu cine…! Domnule, nu şefii fac rău pe lumea asta! Şefii sînt şi ei oameni! Pe lîngă şefi creşte o faună, se pripăşeşte o mulţime de indivizi, care seamănă între ei, indiferent de regim politic, de istorie, de conjunctură. Şi au, dom' le, nişte limbi mătăsoase, că te apucă ameţeala…! Aş vrea să donez toate aceste diplome şi trofee la un muzeu, eventual de istorie, să vadă lumea că falsitatea însoţeşte viaţa noastră ca o pecingine, să înţeleagă toţi că şi acum se întîmplă exact la fel... Dar şi la muzeul la care vreau să fac donaţia am fost numit, pe vremuri, prieten pe viaţă al lu' madam Clio, muza istoriei…! Ce crezi, acum m-or mai primi oare fără bilet?

49

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

atitudini

MagdaURSACHE

Retorica spovedaniei

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Urmăresc cu osebire ce semnează Bogdan Creţu. Şi asta pentru că nu scrie călîu, pe teme recomandate şi recomandabile, nici nu tace ca o lebădă pe subiecte dificile. Nu-i afirmatic, aşa cum este colega sa Emanuela Ilie, nici empatic prin excelenţă ca Antonio Patraş; sunt convinsă că n-ar produce gogomănia de a mărturisi că i-e ruşine de raftul de cărţi citite în adolescenţă, de lecturile din Eliade sau Noica, dezavuate, la maturitate, de Doris Mironescu. Asta ca să rămînem printre iaşiotici. Bogdan Creţu invită la „calmă asimilare a operei”, la „revizuire calmă”, la „receptare calmă şi justă” şi o face privind „un caz dramatic”: Petru Dumitriu (v. „Contemporanul” nr. 3, 2012). Tinerii, constat deseori, au o imagine tulbure despre anii '50, la care contribuie memoriile împănate de falsuri, generatoare de haos, destăinuirile puţin zis echivoce, „autoficţiunile” frumoase, poate, dar nesincere. Iar „pîcla densă ideologică” (sintagmă N. Breban) e mereu înşelătoare. Şi ieri, şi azi. E suficient să vezi cum se comportă elita sau self-elita hipnotizată de fereastra Puterii, orbită (voluntar sau nu) de preşedinte. Eu, una, nu pot fi relaxată cînd rememorez crimele comunismului. Iar criminalul experiment e atît de scuzat, apar atîtea pledoarii pentru ideea „generoasă” a egalităţii sociale (promise, dar neîmplinite), încît sunt convinsă că doctrina marxist-leninistă îşi va găsi alte feţe. Anticomuniştilor li se reproşează „scrîşnirea dinţilor” în lupta cu umbrele, cînd foştii diriguitori, cîţi au mai rămas, vor să sară peste umbră şi să se arate luminoşi, linşi-prelinşi. Vor să uite, nu să-şi amintească; să şteargă din minte trecutul, înainte de a-l rememora corect. Chiar nu contează cît a deformat Drum fără pulbere? Cît a contribuit Petru Dumitriu la justificarea terorii ca dogmă de stat (apud Stalin), în perioada de coşmar Dej-Pauker? Relativizăm vina, scoatem romanul Canalului din context şi scuzăm cedarea imorală, spunînd că talentul scuză orice? Nu scuză. Secundum non datur, cum formulează Sorin Lavric. Îl scuză talentul (oratoric) pe Sartre, care susţinea că sovieticii nu plecau în Vest pentru că nu voiau să-şi părăsească frumoasa lor

ţară, nu pentru că erau privaţi de libertate? Îl scuză talentul de dramaturg pentru că a făcut teoria „violenţei necesare” (duşmanul politic – cică – e mai bine să-l omori; din groapă nu mai iese), că i-a admirat pe Mao şi pe Castro, că i-a considerat pe anticomunişti nişte potăi, ca să nu zic javre? Nu spun că talentul n-a salvat Cronica de familie, nu chiar „neperisabilă” estetic; spun că Petru Dumitriu a contribuit personal la instalarea şi consolidarea anormalităţii şi că a făcut-o mai repede decît alţii. De la '47 a înţeles că nu vin americanii, că românii erau daţi, predaţi, trădaţi. Cui? Sovieticilor. În '49, publică în „Viaţa românească” (atunci, cu â, din i, sublinierea mea) Bijuterii de familie. Şi-i place să spună în interviuri că s-a dat pe brazdă (peste haturi) şi că a făcut pactul cu dracul ca să treacă puntea. De precizat: puntea spre onoruri. Ce-i drept, măcar recunoaşte franchement că a ştiut. Nu face parte din categoria Grossman, Orwell, Koestler, înşelaţi o vreme de iluzia comunistă şi deşteptaţi. Petru Dumitriu n-a fost „şovăielnic”. Avea, în '50, 25 de ani. Şedea în prezidiul şedinţelor de documentare la Canal (pentru Drum fără pulbere, care avea să fie pe placul Anei Pauker şi al lui Brucan). Văzuse sîrma ghimpată şi se ruga lui Dumnezeu să-l ierte: „Doamne, iartă-mă pentru ce fac în clipa asta”. Şi mă tem că morţii Canalului, victimele – mii de condamnaţi – nu pot să-l ierte. Înainte de Drum fără pulbere, fuseseră prozele staliniste: Duşmanii şi Vînătoarea de lupi. Mesajul? Ura de clasă contra revoltaţilor. Lupii, aţi ghicit, erau anticomunişti şi trebuiau exterminaţi. Scria cu tatăl său închis „la cinci sute de paşi” de sala procesului de la Timişoara. Ar fi făcut asta Vintilă Horia, de pildă? Sau Steinhardt? Şi sora avea să-i fie închisă fără vină, în '60-'61, după plecarea lui, „ca să se spele”. Şi pentru că a venit vorba de lupi, îi recomand lui Bogdan Creţu documentele şedinţei din 27 iunie '52, mai exact pledoaria lui Petru Dumitriu pentru comunism. În capitalism, perora el, omul e izolat, „pierdut într-un ocean”; la noi, are sprijin în societate şi, pe cale de consecinţă, arta „are miez sănătos”. Aproba strădania tov. Radu Boureanu, care, ca să cîştige în acurateţe, refăcuse piesa Lupii (da, iarăşi este vorba despre lupi) de 13 ori. Petru Dumitriu (s-a înţeles) pleda pentru dirijarea operei de către Secţia de Propagandă şi Agitaţie, re-numită Direcţia de Propagandă şi Cultură. Care cultură? Cea cu sens unic, sub conducerea lui Ioşca Chişinevschi, semi-analfabet, înlocuit, la plenara din '57, cu gazetăraşul de Bălţi, Leonea Răutu. Iar Petru Dumitriu a fost militant ambiţios pe frontul culturii „noi”, la toartă cu Moraru (era vremea „Flăcării”, alta decît cea violet), cu Şelmaru, cu Mişa Novicov, cu Paul Cornea, Iosifescu, Paul B. Marian, Mihnea

50

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Gheorghiu... Petru Dumitriu ştia că Mircea Damian, patronul „Faptei”, care îl lansase, era puşcărizat. Nu te lăsai canalizat pe sensul unic al literaturii angajate, te mînca temniţa ca pe Dim. Stelaru, şi el colaborator la „Fapta” (ziarul a murit, ca şi Mircea Damian, în puşcărie). Ca pe prietenul Anton Dumitriu, fiu de ţărani săraci din Teleorman, nu de chiaburi venali, perfizi, bestiali, laşi, vicleni, cum îi prezenta reţetarul realist-socialist. Petru Dumitriu a devenit scriitor de prim plan, dar şi de prim ordin. Pe Eugen Simion îl corectează cu un orgoliu dînd pe dinafară: n-a fost notorietate, a fost celebritate. Nefiind nici diarist, nici memorialist, Petru Dumitriu a dat interviuri lui Eugen Simion şi lui George Pruteanu, adică s-a confesat, avînd grijă să-şi corecteze imaginea. Un exemplu? A susţinut campania contra lui G. C ă l i n e s c u , „ i d e a l i s t ” î n probleme de artă, justificîndu-se prin cronica neprietenoasă şi nebinevoitoare la volumul de debut. Minte. Călinescu i-a spus că-i gidian, ceea ce i s-a părut ocară marelui P.D. De plecat, P. Dumitru a plecat simţind că statutul de p re f e r a t a l r eg imu lu i s e şubrezise. Văzuse cum şeful SPA (Secţ ia Propagandă/ Agitaţie), L.R.-ul, duşmanul lui Miron Constant inescu, î i pregătise căderea publică. Se zice că Miron slăbise cu doojd' de kile în şedinţa aceea. P.D. putea fi înfricoşat de excluderile din Partid. În '49, sunt eliminaţi Beniuc (pentru că fusese cenzor antonescian şi deconspirase publicaţiile comuniste) şi Zaharia Stancu (pentru legăturile cu Siguranţa şi pentru un articol de elogiere a Finlandei, adversară a URSS). Victor Tulbure şi „Califul” Eusebiu Camilar, în '50-'51; Jar, în '56, cu unanimitate de voturi. Însuşi Davidoglu (atacantul lui Preda) primise vot de blam cu avertisment. Se clătina şi Vitner. Avea să-i ia locul, la catedră, Al. Piru, reactivat de Ivaşcu, despre care Novicov spunea: „cu toate luntrile-n cur”.După ce fusese „redactor cu probleme ideologice” la „Flacăra” (organ USASZ: al sindicatelor de artişti, scriitori, ziarişti), apoi redactor-şef (recomandat de Moraru) la „Viaţa Românească” ('52-'53), apoi director la ESPLA vreo 3 ani, P.D. coborîse o treaptă-două pe scara socială: era numit preşedintele Consiliului

Editurilor, fără plată. Răutu nu-l mai ţinea strîns în braţe, dandysmul lui îl enerva pe Chivu Stoica... Ce mare lucru, după atîta sluj-slujire, să predea „cursul de măiestrie artistică” la Şcoala de literatură din Kiseleff? Mmda. Un Premiu de Stat îi ajungea lui Don Pedro un an pentru chefurile de la „Athénée Palace, unde mult ne place” (rima lui). Din drepturile de autor se putea cumpăra o maşină. Leafa? Nimica toată, cît 5-6 salarii medii. „Foamete la Moscova?”, se mira, în '35, Bernard Shaw, întors de acolo. „Am mîncat foarte bine”. Da, cred că P.D. era ulcerat, ca şi M.R.P., că nu i se mai acorda destulă importanţă. În competiţia cu Preda, începea să cîştige Preda. Petru Dumitriu n-a fost refugiat politic, aşa cum a fost Goma. În 22 ian. '60, a şters-o cu Buickul Gospodăriei de Partid, dat în folosinţă de prim-

ministrul Chivu Stoica. La Frankfurt, un an-doi, a trăit din cele 200 de monede ascunse în ţeava maşinii, cumpărate de la Vi n e a . C a s ă r e c u n o a s c ă tranzacţia, Vinea a fost arestat, închis, bătut crîncen. Pe Petru Dumitriu anchetatorii l-au crezut cînd le-a spus că a zvîrlit în lac punga cu „aurul burghez”. După zece ani, a cerut (nu ca Goma) şi a obţinut cetăţenie germană. „Şi acum, î i spune lui George Pruteanu, simt puşcăria care era România”. Poate pentru scriitorii „cu pension”: Voiculescu, Streinu, Crainic, Gyr, Pandrea, Stelaru, Petru Manoliu... P.D. a gustat rolul de june prim (semăna, aici, cu Păunescu) al proletcultului, nesătul de elogii la scenă deschisă. A fost, pînă-n plecare, cînd s-a decis să fie propriul său personaj, personajul-

model al prozei proletcultiste. Chit că scrisul e ocupaţie de aristocrat, nu de proletar. În scris, nu-i democraţie populară. Pe urmă, şi-a croit, tot haute-couture, altă imagine, să ascundă ce era de ascuns. Ce-i drept, tot cu talent, împărtăşind-o, înainte de jugement dernier (m. 2002), pe Moselle, lui Eugen Simion şi lui George Pruteanu. A fost sincer? Cîteodată. N-a minţit mereu. În ţară, îşi făcuse destui duşmani „Petru cel Mare”: pe MRP (citim în Jurnalul unui cobai: „limbric a n t i t a l e n t a t ş i m i n c i n o s ) , p e B e n i u c , p e Crohmălniceanu (nu-l scotea din Porcmălniceanu), pe Deşliu (nici poet, nici actor, dar ştiind ruseşte, căsătorit cu o rusoaică). Ţine să precizeze că Beniuc ştia 7 limbi şi ruseşte; el – 7 limbi şi româneşte. I-a zugrăvit în Incognito, dînd şi cheile: Heracles Niţeluş e „pigmeul”

atitudini

51

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ Beniuc, Leopold e Paul Georgescu, Arthur Zodie –

Eugen F lorescu , Dioc le ţ ian Sava – Miron Constantinescu, Malvolio – Leonte Răutu, el însuşi fiind Prospero Dobre, cît şi Sebastian Filip, Cristian Ionescu, ceea ce îi dă dreptate lui Bogdan Creţu: „e un caz aproape schizoid”. E un skizo, îi conced, suferă de skizoidie. Dar de comun (dez)acord cu B. Creţu, îi spun că nu poţi fi ziua Abel, noaptea Cain, aşadar să te absolvi de vină: „Şi dacă nu eram eu, era altul”. Şi dacă n-ar fi fost „altul”? „Să nu fi fost suficienţi treizeci de ani de exil pentru a şterge imaginea scriitorului oficial al anilor '50?” se şi ne întreabă tînărul eseist. Păi nu prea. Dacă în tinereţea-i revoluţionară P.D. îi considera pe Pirandello, Orwell, pe Joyce „formalişti rupţi de realitate”, cerînd „revizuirea” lor, şi-n exil a continuat să vitupereze în acelaşi limbaj stalinist. De ce m-aş mira? Stalin mort era pentru P.D. „marele exemplu”. Sechelele proletcultiste sunt de nevindecat, de vreme ce l-a dispreţuit pe Brâncuşi, la fel cum a făcut-o ministresa Culturii, Constanţa Crăciun-Vinţi, refuzîndu-i moştenirea. Oricum, „nobleţea” proletară i-a adus mai mult succes decît „nobleţea” burgheză. Repet: nu l-a împins partidul la exil, ci un oarecare coborîş social, cauzat de simpatia lui Răutu în scădere. În Ne întîlnim la Judecata de apoi (Univers, '92), povesteşte cum a fost demis din conducerea ESPLA (1956-59) de Beniuc (ros de invidie de carieră) şi de Răutu (călăul culturii române) şi înlocuit cu Bănuţă. În fapt, Ion Bănuţă (secunzii săi au fost: Mihai Şora şi Alexandru Balaci) i-a debutat pe Blandiana, Ioan Alexandru, Cezar Baltag, Sorescu, Cezar Ivănescu, Dimov, Buzea, Nichita Stănescu; i-a publicat pe Bălăiţă, Bănulescu, Ivasiuc, Breban, Buzura, DRP, Neagu, Ţoiu, Titel, Ţepeneag; pe Matei Călinescu, Valeriu Cristea, Dimisianu, Manolescu, Simion, Raicu... Dar, cum funcţiile, medaliile, privilegiile se diminuaseră, alternativa plecării în Vest i-a surîs. De ce l-am asculta şi i-am prezenta viaţa ca o tragodie în două perdele: I – Est, II – Vest? Du Seuil i-a deschis tiparniţa, în 1961, pentru Rendez-vous au jugement dernier; în '62, tot Du Seuil i-a publicat Incognito. N-a avut succesul scontat şi a găsit explicaţia: Le mal français (Peyrefitte), exilul „cîinos”, care nu l-a felicitat pentru „frăţia” de 13 ani cu regimul Dej. Lektor la Fischer din Frankfurt a fost doar doi ani (un bîrfem l-a acuzat de legături bolnăvicioase cu soţia editorului). Iar ironia soartei a făcut (observaţia lui Pruteanu) să locuiască la Metz (cu Françoise Mohr, altă Yvonne, pe invers ca vîrstă), într-un bloc avînd la parter barul Bijou, trimiţînd la Bijoux de famille. Nu-l ajutase destul doamna Stahl? Ba da. Fusese în juriul primului său premiu SSR, alături de

Eftimiu, Pompiliu Constantinescu, Aderca, Vianu. După Euridice (8 proze), Editura Fundaţiei Regale, 1947, s-a dat cu comuniştii. I-o luaseră înainte doar Paul Georgescu şi Crohmălniceanu. Trecuse şi prin incidentul stradal cu Davai palton!, cînd un grup de sovietici l-au dezbrăcat „prieteneşte”. Şi-mi amintesc bancul de epocă, reprodus de David Prodan în Memorii (Editura Enciclopedică, 1933); „Deschideţi!” se aude o somaţie. Soţul se duce la uşă, apoi se întoarce la soţie: „Stai liniştită. Nu-s decît hoţii”. În interviurile-confesiune cu Eugen Simion şi cu G. Pruteanu, P.D. recunoaşte, da, că a greşit. Alţii doar se justifică, se scuză, aruncă vina pe... colectiv; despre concesii după concesii, unele impardonabile, nici o vorbă. Zice Bogdan Creţu: „Un om care s-a smuls din păcat şi s-a regăsit pe sine descoperindu-l pe Dumnezeu”. În ce mă priveşte, nu cred în mustrările de cuget ale activiştilor profitori, pocăiţi după '89. Citesc printre rînduri orgoliul netemperat, ipocrizia, ambiţia nemăsurată. O mînă spală pe alta şi amîndouă obrazul: o iei tu înainte, să nu ţi se spună că ai slujit un regim de exterminare, ceea ce numai calm-calm-calm nu se poate constata. Recunosc, decupajul în lumină mistică îi e favorabil, dar un creştin practicant s-ar fi retras în linişte, nu şi-ar fi etalat sentimentul remuşcării la o bere cu Georgică Pruteanu. Mărturisirea i-a adus împăcare, (i)luminare, calea căinţei l-a izbăvit şi gata: „Deşi conştiinţa mi s-a liniştit, trăiesc cu experienţa culpabilităţii”, îi spunea lui Pruteanu. Numai că interviul nu-i spovedanie eliberatoare, nici Pruteanu – popă. Mărturisitorul Steinhardt, rămas om în dezumanizantul lagăr, e de comparat cu mărturisitorul Petru Dumitriu, rămas cu crucea-n stînga şi cu stiletul în dreapta. „Suferinţele au un sens”, nota monahul de la Rohia. La Aiud, teologul Crainic era pus să declare (şi declara), contra unui blid de arpacaş, că nu există Dumnezeu. Steinhardt îl priveşte cu înţelegere creştinească. Răsplata? A ieşit împăcat din temniţă. La polul opus, P.D. se justifică şi el că ar fi cedat de foame. Numai că foamea în zarcă e altfel de foame: îţi pierzi memoria de foame, uiţi numele părinţilor, religia. P.D. a scris Drum fără pulbere nu din „foame celulară”, ci din foame de succes. Pas plus. „Demonul politichiei”, cum îl numeşte A.D. Rachieru, l-a învins pe Petru sau Petru a fost învinsul? Dacă lupta creştineşte cu el, da, îl învingea, nu punîndu-şi cenuşă în cap. Eu merg, oricît de „sămănătorist” ar părea, pe tripticul etnic-etic-estetic şi atîta mai spun: cine cedează moral (ca Sadoveanu, ca Titus Popovici) cedează şi estetic. Cedările morale grave ale scriitorilor nu trebuie lăsate în pacea lor.

atitudini

52

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

poesis

GeorgeVULTURESCU

Intervenţie în gravura de pe frontispiciul

unei fântâni

Intervenţie în gravura de pe frontispiciul unei fântâni

Pe ei vreau să-i vedeţi: pe cei doi orbi de lângă cişmeaua din parcul oraşului

unul este adus de mâini de doi copii. El are acum în mâini un urcior umplut de la cişmea pe care-lîntinde trecătorilor. Băieţelul îi ţine cârja; fetiţa aaşezat la picioarele ei o băsmăluţă pe care oameniiaruncă monezi

Celălalt a venit singur şi s-a aşezat pe o piatră.De el s-a apropiat un om verde:- În vremurile barbare călugărilor li se scoteau ochiişi în găvanele lor se ascundeau galbeni şi cruci de aur …

Orbul a zis: „Numai cine pune ceva în ochiva avea ce să vadă…”

A trecut apoi o bătrână care i-a aruncat o monedă lângă piatră. Ruşinată că era gata să se rostogolească printre grilajul fântânii s-a aplecat s-o caute. Cânds-a ridicat au început să-i cadă cojile de piele zbârcite de pe faţă. A luat-o la fugă ca şi cum şi-ar fi văzutcadavrul în luciul monedei.

Orbul de pe piatră e zdrenţăros, murdar şiplin de bube. Îmi vine să-l izbesc cu o piatră:pleacă de lângă jgheab să pot bea o gură de apă!

Dar el stă pironit pe piatră, ore întregi.

- „De ce nu vine târfa, grăieşte de la o vreme,aveam întâlnire cu târfa oraşului. I-am adusmonede de aur şi perle…”

Chiar am văzut: avea la brâu două legături în mătase neagră. M-am gândit să sar pe el, să-l sugrumşi să-i smulg legături dar în apropiere îşi făceau rondul doi gardieni.

- De ce nu bei apă, îl întreb. Stai aici în soarede dimineaţă. O să te răcoreşti şi vei uita de târfa oraşului…

„- Nu există nici o fântână aici, copile.Ea abia acum se sapă în ochii mei…“

Am tăcut. Orbul din partea cealaltă a cişmelei îşi luă copiii de mână şi coborâră pe străzi.Unul gemea:„-Tată, orbilor care nu văd apa, lor nu le e sete?...”Celălalt stătea mai departe pe piatră. Soarele îşidestrăma deasupra lui amurgul.

- Mă duc să-ţi caut târfa în oraş, îi spun. Nu ştiicum o cheamă?„- Ia şi săculeţii ăştia cu monede şi dăruieşte-i…”I-am luat. Simţeam prin pânza fină de mătasea lor cum zornăie monezile şi perlele.Voi găsi o femeie, îmi ziceam, o să conving peprima femeie din oraş să vină până la el pentrucâţiva bănuţi.

Atunci am observat că orbul nu e aşezat pepiatra de lângă fântână, ci piatra ghizduluiavea un desen în care era gravat în filigramun călugăr, sau un orb, sau un pelerin…

Cineva interveniseîn gravura de pe frontispiciul fântânii, cinevadeplasase ornamentele

Iar eu acum am în mâini săculeţi cu monedecu care o să-mi plătesc cea mai frumoasă târfă aoraşuluisau, mai ştiu eu, dacă o să-i cheltuiesc cumatracucile nopţii sau o să-i ascund în poem pentruzile negre?

53

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

poesis

54

Psalmul de la M-rea Turnu

La mănăstirea Turnu, în stâncile de pe malul Oltului, se află chilia călugărului Misail

Acela care urcă printre pietre n-are în faţănici un drum. Nici o cărare nu duce acolo undevrea el să ajungă, aşa că a adăstat printrejnepeni. Câteva rândunici gângureau, mai sus, ieşind dintre pereţii stâncilor. Le-a urmărit până când a văzut grota unde-şi aveau cuibul./

Cel care urcă acum nu ştie nici el unde vrea să ajungă: pe cărare forfotesc şiruri de oamenispre chiliile de piatră. Nenumăraţi sunt ceicare coboară spre maşinile din parcare:unul vrea să ajungă la târfa cea mai scumpă din oraş;altul la tribuna Academiei; o femeie duce o năframăcu care a atins moaştele din raclă.

Ce vei fi adus cu tine, călugăre Misail, când aiurcat înaintea noastră în grota de pe pietrele Oltului?

Mă reazim de pereţii reci ai chiliei şi privesc în vale:văd lupii pe care i-ai văzut când şficuia zăpadasau i-am adus cu mine să-i eliberez din găvaneleochilor?

Tu ştiai: trebuie să-ţi vrei propria grotă dincreier, din noaptea minereurilor lui, din amiazalui cu pereţii de diamant

Nu sunt trepte de piatră cele pe care păşesc astăzici sunt rugăciunile tale atârnând împietriteuna de alta, cu care te-ai agăţat de abis acum urcăm pe ele cu dexteritate(sunt balustrade de fier pe margini aşezatede municipalitatea Râmnicului)la poalele grotei tale s-au ridicat ziduri bogatîmpodobite în care călugări robuşti vând fotografiişi stabilesc noi preţuri de intrare:ghiftuiesc hăul ei cu larma noastră

şi această tânără cu piciorul sălbatic ca o piatrăde jad cu care carnea poate săpa în stâncămai adânc decât ai putut săpa tu cu fierul cuţituluicu care ai lărgit chilia are sânii ţuguiaţi sub bluză ca sloiurile trufaşe

atârnate deasupra grotei tale

E vară dar mi se face frig în chilia ta,călugăre Misail. Aud gheare căţărându-se pestânca ei: sunt rugăciunile tale care n-au maiputut ieşi cu trupul tău putrezit – au rămas atârnândpe pereţi ca nişte faguri de frig

Ce vei fi adus cu tine în desagă când ai alessă locuieşti grota stâncii, călugăre Misail?Cartea de rugăciuni? Dar deasupra grotei aveaicartea stelelor în faţa căreia orbesc literelecernelurilor

Într-un colţ am văzut o cruce de fier cuvârfurile boante. Într-o noapte ai scăpat-o dinmână, adormit: a căzut pe piatră şi ai auzitvocile grotei, sunetele ei iniţiale care au însoţit zeii,sunete goale, ca nişte colivii, din care s-au retras.Vei fi săpat cu fierul ei în piatrăca să-ţi lărgeşti fereastra, sau cu o piatră aizdrobit piatra?

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ Dacă surzenia pietrei este surzenia lui Dumnezeu

ce diferenţiază loviturile fierului în piatră deplânsul celui dintre pietre?

Mă despart de călugării de azi care-ţi ascund deochii noştri cuţitul: cu el vei fi stat la intrare să opreşti fiarele nopţiiorbite de pâlpâierea lumânărilor. În ochii lor aprinşiai învăţat să vezi scânteind pe Cel fără scânteieşi arzând pe Cel fără de jar?

Văd cum iei o piatră de jos şi o ridici deasupracapului binecuvântând pe bătrânii păstori careau venit cu voievodul la tine să te cheme jos în vale să aduni obştea la biserici.„- Eu nu pot aduna toate pietrele din jur, voievoade.Tu vei aduna oamenii cum aduni piatra pentruZidul casei. Cum piatra poate zdrobi o piatrăOmul poate să biruie pre om …”

Aici mă despart de tine, Misaile, săpătoruleDe grote în stâncile de pe malul Oltului:- Numai cuţitul poate sparge bubele cărnii putrede, numai cuţitul sprijinit pe muchie decuţit poate ţine echilibrul lumii… Aici mă despart şi de ceilalţi, Misaile:ca şi în textul unui poem nu poţi pune fleacuriîn desaga unui eremit

Tu ştiai: orice grotă se sapă întâi în carnea ta, în creierul tăuunele devin vizibile altele numai când ni sesapă groapa mormântului asta ai aflat între pereţii stâncii sterpe de la Turnuunde aripa de înger a umplut grota cu căldura lichidului amniotic părăsit în pântecele mamei - când încă nu era rupt cordonul dintre sus şi jos - şi în valvele stâncii erai din nou în clipa naşterii

e clipa în care Dumnezeu se desparte de noi săpându-şi grota în partea noastră de carne precum viermele în măriar noi săpăm în surzenia osului său înaintăm unul spre celălalt: partea care moare în noi se face piatră în partea lui de Dumnezeu

Urcând scările spre chilia de la Turnuaş vrea să ştiu: Care dintre voi a rămas în chilie şi cine a coborât în vale?

55

biblioteca Bucovina literarăbiblioteca Bucovina literară

Ion Beldeanu, Cămaşa de trecere (antologie lirică), Suceava, Muşatinii, 2012

Maria Elena Cuşnir, Eu şi umbra mea, Iaşi, Opera Magna, 2011

Vasile G. Popa, Eugen Dimitriu, Virgil Tempeanu: viaţa şi opera, Volumul I, Iaşi, Casa Editorială Demiurg Plus, 2012

Vasile G. Popa, Eugen Dimitriu, Virgil Tempeanu: viaţa şi opera, Volumul II, Iaşi, Casa Editorială Demiurg Plus, 2012

Constantin T. Ciubotaru, Dor de Bucovina, Alexandria, Tipoalex, 2012

Gheorghe Vicol, Invitaţie, Târgovişte, Singur, 2012

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

poesis

IonCOZMEI

La ce bun sonetul ?

Sonetul invocării înălţătoare

Purtând peste umeri hlamidele morţii pe tine mă-ncumet acum să te laud, nelinistea-mi umblă prin zariştea porţii şi zbuciumul meu are sunet de flaut.

Ca să te invoc, răscolesc darul sorţii şi golul din mine cu gura ta caut, tu eşti împărţită în sute de porţii şi-oricât mi-aş dori răsuflarea lor n-aud.

Dar cum să te chem, să te laud anume, când tu în fiinţa-mi te afli de-o vreme? Pământul şi cerul cuprinzi într-un nume!

Şi cum să te-nchid în necoapte poeme, când tu te reverşi peste tot în lumine şi nu te coborî, ci mă-nalti şi pe mine?

Sonetul tristeţii vindecătoare

Tristeţea mea se-mbracă în credinţă zidindu-şi cu evlavie altarul şi se-ntrupează-n calmă suferinţă, la care se închină iconarul.

Cu Duhul Sfânt aievea de-o fiinţă, tristeţea mea îşi schimbă calendarul, stropind cu aur orice neputinţă şi din venin storcând adânc nectarul.

Tu eşti străină de această veste, suflarea ta mă-nchipuie departe şi ţese o nostalgică poveste.

Avea-voi timp să mă întorc din moarte cum se întorc din orizont drumeţii?!Iubita mea, să ne-nchinăm tristeţii!

Sonetul aşteptării

Ce gând adânc sub fruntea ta se-ascunde 'naintea răsăritului de soare, când ochiul cu alt ochi se-ntrepătrunde în irizări de patimi şi chemare?

Ce vis pierdut însufleţeşti şi unde renaşte amintirea din uitare, când lacrima tristeţii în afund e şi-un alt tărâm se mistuie în zare?

Iubita mea de dincolo de vreme, nu dezveli dureri şi nu te teme! Ascultă taina nopţii din icoane,

nu socoti că totul azi în van e, căci dincolo de semnul întrebării respiră calm sonetul aşteptării.

Triptic biblic

ICum dintre spini răzbate-n lume crinul balsam împrăştiind în jur mirosul, ivirea ta împrăştie veninul din trupul meu letargic - păcătosul.

Suflarea ta-i mai dulce decât vinul, prin ea respiră tainic chiparosul, înveşmântând cu iederă suspinul şi-adulmecând cu adevăr frumosul.

Colina de argint se-ntredeschide, cu mirt împodobindu-ne-nceputul, iar buzele de dragoste avide

aşează peste lacrimă sărutul. Un paradis de rodii şi mireasmă deasupră-ne fiind catapeteasmă.

IICine-i această frumoasă mireasă? Iezere scapără-n ochii-i cuminţi, Struguri de aur pe umeri se lăsă, sânii de fildeş - rotunzi şi fierbinţi!

O, de-aş vedea-o la mine acasă, via aş vinde pe câţiva arginţi, pacea ar curge atunci mătăsoasă, blând răstignită pe aripi de sfinţi.

56

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ Tare-i iubirea asemenea morţii,

flacăra ei e un fulger din cer! Cine dezleagă nescrisul mister

care colinda grădinile zării? Ramuri de mirt peste marginea porţii înmiresmează sărutul cântării.

III„Mâncaţi şi beţi, prieteni, vă umpleţi de iubire!" Grădina-i spintecată de glas răscolitor, în lectica-i de aur neprihănitul mire prin smirnă şi tămâie alunecă uşor.

Cu miruri aromate se spală pe privire, îşi face tron de nuntă din cedrul roditor. Priviţi-1 de aproape! Demonic şi subţire cum trece-nchis în purpuri încoronat cu flori!

În mijlocul grădinii izvoare se îngână, miresme se revarsă din vase de argint, se răcoreşte ziua ieşind din labirint,

arbuşti îşi moaie trupul în tainice peceţi. La nunta ne-ncepută ţâşneşte o fântână: „Mâncaţi şi beţi, prieteni, de dragoste fiţi beţi!"

Sonetul chemării vindecătoare

Şi iarăşi mă-ntreb când veni-va sorocul cuprinderii mele în liniştea sfântă? Dar cine-i acel care tăinuie locul în care trist - Lucifer lung se frământă!

Vai mie! Nu-i timp ca să-mi blestem norocul, ci vino şi-n suflet adânc mi te-mplântă şi curmă mâhnirea ce-mi tulbură jocul şi vindecătoare mă binecuvântă!

Tu singură poţi să-mi împaci frământarea să nu îi mai fiu lui Iisus împotrivă când haosul lumii m-aruncă-n derivă.

Cu mintea alerg să-ţi culeg răsuflarea, căci numai tu singură porţi paradisul în care să-mi lepăd în linişte visul.

Sonetul clipei astrale

Opreşte clipa-aceasta ca o undăce dă contur de zi idilei noastre,în care universul se scufundăîntr-un pahar de ceai cu punţi albastre.

Şi lasă-n încăpere să pătrundă lumină de cristal din alte astre, să simt sub arcuirea ta rotundă plăceri divine din pierdute castre.

Aşează-te în dreapta mea - stăpână pe ochiul meu adesea nestatornic, cuprinde-mă cu nevăzută mână

ca orele să împietrească-n ornic şi-nvăluiţi în mantii de bazalt să ne mutăm în veacul celălalt.

poesis

57

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Sonetul nunţii imposibile

Abia plecat - suflarea ta mă cheamă, mirosul mâinii tale mă urmează, străbat cărări sub cerul de aramă şi nori târzii pe ochii mei se-aşează.

Rotunde şoapte-n pâlcuri se destramă, vin harpe noi să-mi cânte în amiază, destinul meu se tânguie la vamă, cuvintele se mistuie în frază.

Târziu, târziu în suflet şi-n tăcere ţes visele conturul tău subţire, plutind între-aşteptare şi durere.

Nicicând mireasă tu, nicicând eu mire, ci doar un călător răzleţ pe mare şi-o arcă într-o veşnic-aşteptare.

Sonetul îndoielii vinovate

Sunt vrednic eu de-adânca ta iubire la ceas cumplit de tainice păcate? Când gândul meu tânjeşte izbăvire, când ochiul înlăuntru mi se zbate?

Frumoasa mea pierdută-n amintire, ce gând străin spre tine mă abate? Ce braţe reci m-ating în adormire cu mângâieri de dor din vremi uitate?

Sunt vrednic eu de-acest sublim supliciu, frumoasa mea râvnită şi pierdută? Când trupul meu scăldatu-s-a în viciu,

când gura mea-n iubire a fost mută? Iubita mea înveşmântată-n unde, iubeşte-mă adânc, dar nu-mi răspunde!

Sonetul iertării divine

Doar tu-nţelegi în vis ce se petrece când somnul meu se tulbură în noapte şi-n casa ta exotică şi rece vin îngeri îmbrăcaţi în triste şoapte.

O lacrimă prin ochii mari îţi trece să vindece alt trup de grele fapte şi-n val străin durerea să înece sub umbr-amară-a fructelor necoapte.

La judecata răului din mine e-nchis avântul meu de izbăvire cu lacătul păcatelor divine.

Ci numai tu - venind din amintire –mă poţi ierta preablând şi înţelege... Iertarea ta e dincolo de lege.

Sonetul duhului tainic

Ce tainic Duh spre tine mă întoarce şi ce mister din calea-ţi mă alungă? Când sunt doar sclavul nevăzutei Parce menit sub altă zodie s-ajungă?

Iubirea mea aceeaşi mreajă toarce, răbdarea ta e nesperat de lungă, doar noaptea ştie visele să-ncarce şi să le treacă-ntr-o cerească strungă.

Doar gândul că exişti la ceas de veghe îmi tulbură în trecere cuvântul şi inimii îmi pune tandră zeghe.

Când paşii îmi întorc spre vechea cale rănit de dor îmi ponderez avântul... Rodesc fântâni la poarta rugii tale.

La ce bun sonetul?

Mă las purtat de farmecul iubirii cum fulgul mătăsos purtat de vânt e, acum, la ceasul tandru-al despărţirii, iubirea-aş vrea să mă binecuvânte.

Am preamărit-o-n vers cu ochii firii, iar Duhul ei răsfrânt asupră-mi sfânt e. Veni-vor alţii-n pragul fericirii s-o laude, s-o-nalţe şi s-o cânte.

Lucid şi drept, rotund în rostuire,se-ntoarce către sinea sa poetulşi sparge crusta: La ce bun sonetul?!

Când Daniel, stăpân pe tâlcuire, înveşmântat în raze de Luceafăr în casa mea sălăşluieşte teafăr!

poesis

58

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

eseu

TheodorCODREANU

A. C. Cuza: revelația unei exegeze

eminesciene inedite(VI)

Departe de a fi lipsit de voinţă, cum s-a spus adesea, Eminescu i se prezintă lui A.C. Cuza ca un model uman exemplar, cu o personal i ta te extraordinară, „de pe treapta de sus a umanităţii, în care voinţa şi-a desăvârşit procesul ei de întoarcere. / Aceasta este cheia înţelegerii vieţii şi operei lui. Ea singură ne dezleagă contrazicerea dintre quietismul său şi energismul său social, ea singură ne face să înţelegem şi să împreunăm în sufletul nostru, cele două concepţii care par a se exclude – pe aceea a renunţării din Glossă (…) Şi pe aceea a luptei eroice din Satira a III-a, din Doină, din La arme, luptă pe care a dus-o în scrierile lui polemice, cu atâta bărbăţie, căreia s-a jertfit în viaţă, cum ştim, şi al cărei înţeles el însuşi îl rezumă ca într-un moto, în această chemare, de la începutul carierei sale, în Geniu pustiu: / «Schimbaţi opiniunea publică, daţi-i o altă direcţiune, răscoliţi geniul naţional – spiritul propriu şi caracteristic al poporului din adâncurile în care doarme – faceţi o uriaşă reacţiune morală, o revoluţiune de idei (în care ideea românesc să fie mai mare decât uman, genial, frumos), în fine, fiţi Români,

1Români, şi iar Români…»” Romantismul său nu a fost unul de şcoală, mecanic, mimetic, după cum li s-a părut unora care l-au comparat cu Lenau sau cu alţi poeţi occidentali. La el, sentimentalismul n-a fost doar sentiment, ci şi doctrină, asumându-şi romantismul pe deplin conştient, chiar la nivel declarativ: Eu rămân ce-am fost: romantic. Un romantism fundat spiritual, în care poezia şi filosofia se sprijină pe religios: „Eminescu corespunde în totul acestor cerinţe romantice: el este o

2natură de o religiozitate profundă , un entuziast şi un universalist al culturii şi al inspiraţiei, filosof, istoric,

3politic[ian], economist , având o concepţie bine determinată, despre lume şi jertfindu-se pe sine pentru

4a o comunica celorlalţi, ca mijlocitor.” Şi Cuza apelează din nou la citate eminesciene (Geniu pustiu): „Poeţii şi filosofii unei naţiuni luminate presupun în cântece şi cugetă înălţimile cerului şi le comunică naţiunilor respective”. Ceea ce înseamnă că Eminescu recunoştea în marii poeţi şi filosofi iniţiaţii care

modelează istoria popoarelor cu forţa principiului 5

mintea-înaintea-materiei . Geniul este un călător în stele (v. Povestea magului călător în stele, Luceafărul) care ştie că istoria pământeană este „scrisă” acolo. „Totul – va scrie, în consonanţă cu Eminescu, după decenii de căutare, contemporanul nostru Jonathan Black – în acest univers este viu şi conştient într-o anumită măsură, şi totul răspunde, sensibil şi inteligent, la cele mai adânci şi mai subtile nevoi ale noastre./ În universul minţii-înaintea-materiei, aceasta din urmă a apărut din mintea lui Dumnezeu şi, mai mult decât atât, a fost creată pentru a oferi condiţiile în care mintea umană să poată exista. Iar mintea umană este în continuare punctul focal al universului, care o hrăneşte şi îi satisface nevoile. Materia este manipulată de mintea omului – poate nu la acelaşi nivel, dar în acelaşi mod în care este

6manevrată de mintea lui Dumnezeu.” Când mintea umană părăseşte „mintea lui Dumnezeu”, ea se degradează, luciferic, în raţionalism. Dan-Dionis o află când este ispitit, de raţiunea luciferică, să se creadă Dumnezeu şi cade înapoi la condiţia pământeană mizeră. Geniul, în viziunea lui Eminescu, este Luceafăr, nu Lucifer. Primul este romantic, celălalt raţionalist. Primul crede că „ecuaţiunea universală” are în ea mintea şi inima, al doilea, numai mintea rece. De aceea, definind romantismul, A.C. Cuza pune în prim-plan sentimentul, pe care Eminescu îl are cu asupra de măsură. Face din nou distincţie între sentimentalismul eminescian şi sentimentalitatea omului obişnuit, a raţionalistului: „sentimentalitatea e atingerea simţirii noastre de realităţile materiale, sentimentalismul e organul realităţilor ideale, adevărul, frumosul, binele, naţia, trecutul, pe care el le descoperă.”7

Nu că raţionalistul n-ar avea inimă. Are chiar mai multă decât romanticul, una plângăcioasă.

8Slavici mărturiseşte că nu l-a văzut plângând pe Eminescu. Se pare că doar de două-trei ori a plâns Eminescu: la moartea lui Aron Pumnul, a misterioasei Elene de la Ipoteşti, a mamei sale. Geniul are altfel de inimă, încât pare lipsit de inimă, cum au înţeles Baudelaire şi Rimbaud. Bacovia se simţea zguduit de un plâns intern. Zice Eminescu: De plânge Demiurgos, doar el aude plânsu-şi. Foarte bine invocă A.C. Cuza un text din Cezara: „Am o minte şi o inimă ciudată. Nimic nu pătrunde în ea nemijlocit. O idee rămâne la mine zile întregi pe suprafaţa minţii, nici nu m-atinge, nici nu mă interesează. Abia după multe zile, ea pătrunde în fundul capului şi atunci devine printre altele, ce le-ar fi găsind acolo, adâncă şi înrădăcinată. Cezara… simţirile mele sunt tot astfel. Pot vedea un om căzut mort pe uliţă şi momentul întâi

59

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ nu-mi face o impresie… abia după ore reapare

imaginea lui şi încep a plânge… plâng mult şi urma rămâne neştearsă în inima mea.” Trunchiul afectivităţii se ramifică în sentiment al infinitului (ca religiozitate, dor nemărginit), ca sentiment al solidarităţii umane şi naţionale, ca sentiment al naturii (Tieck vorbea şi de un sentiment al pădurii, Waldeinsamkeit), ca eros şi, în fine, ca ritm, sentimentul muzicalităţii poetice, care le armonizează pe toate celelalte. Această imagine unificatoare la nivelul a ceea ce s-a numit armonia eminesciană este una dintre cele mai pătrunzătoare intuiţii critice ale lui Cuza. Caragiale, care era un romantic în adâncurile gândirii sale (nu un raţionalist, cum ar putea fi unii tentaţi să creadă), a gândit estetica tot din perspectiva ritmului: „Ritmul – iată esenţa stilului.” (Câteva păreri). Eminescu corobora ritmul fiinţei cu voinţa şi cu ceea ce el a numit încercare, saltul spre ceruri. A.C. Cuza crede că putem extinde ritmul la esenţa tuturor artelor: „Prin ritm, în adevăr, toate artele sunt înrudite, aşadar, prin acelaşi

9sentimentalism. El este misterul misterelor.” Accesul la ritmul fiinţei, îl au foarte puţini, doar marii artişti. Eminescu este, apreciază Cuza, un

10„maestru al ritmului şi al muzicalităţii poetice”. Idealismul este al doilea pilon al gândirii romantice. Nici acest concept nu trebuie interpretat în lumina clasificării sistemelor filosofice şi nici al visătoriei atribuite romanticilor minori. Este vorba de accesul la ideile lui Platon, la arhetipuri. Pentru asta, e nevoie de o gândire „transdisciplinară” (intuitivă sau conştientizată). Demonstraţia o face A.C. Cuza (deşi el n-are conceptualizarea actuală) în analiza nuvelei Sărmanul Dionis. Criticul distinge în structura ritmului nuvelei patru niveluri de Realitate. Primul nivel este chiar realul cotidian (locuinţa lui Dionis, vecina Maria, Riven, timpul – cam pe la 1868). Al doilea nivel este la antipod, lumea ideală, decalată în timp la 1400, în vremea lui Alexandru cel Bun, călugărul Dan fiind imaginea din oglindă a lui Dionis; apoi, copila spătarului Tudor Mesteacăn, Maria, Ruben, toate proiecţii ale realului în „fantastic” (fantasie, îi va spune Eminescu spre a-l distinge de fantaserie), ca la E.T.A. Hoffmannn. Al treilea nivel se postează între, trans, lumea teoriei filosofice, a idealismului propriu-zis, umbra fiind ideea platoniciană, pilonul de susţinere al întregii opere care justifică întoarcerea în trecut. În fine, al patrulea nivel de Realitate este ironia romantică, cea care conştientizează misterul, ritmul inaccesibil al fiinţei ca voinţă şi reprezentare, ritmul care se joacă cu noi în toată „gratuitatea” spaţiului estetic. Să se observe că în această complexitate în patru niveluri (Basarab

Nicolescu vorbeşte tot de atâtea), în al treilea nivel se distinge terţul inclus, cel raţionalizabil la nivel filosofic, pentru ca al patrulea nivel să fie cel neraţionalizabil, terţul ascuns, manifestat, tainic, ca ironie romantică acoperind misterul voinţei care se joacă cu noi. În acest fel, observă Cuza, Eminescu îl transcende pe Kant prin Schopenhauer. Poetul dovedeşte cât de profund i-a înţeles pe aceşti doi mari gânditori germani ai modernităţii autentice. A. C. Cuza consideră că la 1871-1872 Eminescu şi-a dat opera fundamentală, care este Sărmanul Dionis şi pe care raţionaliştii zeflemişti de la Junimea au considerat-o o „extravaganţă”, neavând organ pentru înţelegerea ei. Ceea ce este pe deplin adevărat. Cuza mai consideră că excepţionalul eseu Archaeus este idealismul tratat doar la nivel teoretic (ceea ce am numit terţul inclus raţionalizabil), pe când Sărmanul Dionis are complexitatea insondabilă a creaţiei. Archaeus porneşte de la Kant şi sfârşeşte schopenhauerian, idealismul, tratat doar teoretic, făcând totuşi „un pas mai departe de la criticismul lui

11Kant, la teoria «voinţei» a lui Schopenhauer”. Lumea nu-i cum e, e numai reprezentare, ca visul, dincolo de el fiind Archaeus ca „singura realitate pe lume, toate celelalte sunt fleacuri – Archaeus este tot” (Eminescu). Poetul identifică arheul cu voinţa, Demiurgul „tuturor formelor vieţii”, acel punctum saliens din mii de oameni manifestat ca încercare, asalt spre ceruri. Şi, desigur, punctul din care au izvodit toate, ca în Scrisoarea I, punct pe veci indescifrabil de care s-au ciocnit şi viitorii autori ai

eseu

60

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ ipotezei Marii Explozii. Pentru a-şi clarifica filosofia,

Eminescu, aidoma lui Schopenhauer, a aprofundat şi gândirea orientală. Iar cine vede în dosul fenomenelor trecătoare ideile eterne se eliberează de robia voinţei, a egoismului, treaptă care implică trei atitudini: melancolia, ironia, pesimismul. Eminescu le-a avut, din belşug, pe toate. Melancolia este sentiment religios, prin excelenţă, ironia se manifestă ca ironie filosofică, umor (ironie estetică) şi satiră-vituperaţie, evocându-i pe profeţii biblici. Ne reamintim că vituperaţia este, sub raport stilistic, o constantă a discursului antimodernilor. Antoine Compagnon, analizând stilul pamfletului la Joseph de Maistre, face distincţie între satira raţionaliştilor şi vituperaţia antimodernilor. Primii recurg îndeosebi la figura metabolei, pe când ceilalţi la oximoron: „antimetabola este mai înclinată spre raţionament, în timp ce oximoronul este

1 2fulgurant” . Paradoxism. Despre importanţa oximoronului şi a paradoxiei în scriitura eminesciană s-au scris multe pagini. Ele vin din logica dinamică a contradictoriului. O problemă dintre cele mai controversate în eminescologie a fost pesimismul poetului. Şi aici, A.C. Cuza se orientează spre cea mai bună soluţie, tot în spirit antimodern. În orice caz, raţionaliştii interpretează pesimismul într-o conotaţie exclusiv negativă, iar această atitudine s-a manifestat abundent în eminescologie. Critica ideologică a deplâns „pesimismul” eminescian, punându-l fie pe seama mediului social, fie a sărăciei în care a trăit, fie a influenţei nefaste a lui Schopenhauer, fie pe aspectul maladiv al personalităţii poetului, sfârşit cu „nebunia” finală. Cuza combate toate aceste ipoteze. Pesimismul este o constantă pozitivă a romantismului. După cum antimodernii sunt adevăraţii moderni, pesimiştii sunt adevăraţii optimişti. Demonstraţia e completă atât la teoreticianul antmodernismului din anul de graţie 2005, Antoine Compagnon, cât şi la înainte-mergătorul român din anii 1914-1919, A.C. Cuza. Cuza consideră că pesimismul este o problemă fundamentală a vieţii şi operei lui Eminescu. El respinge, rând pe rând, teoriile care s-au vehiculat pe seama pesimismului eminescian. Pe lângă cele semnalate deja, el s-a delimitat şi de ipoteza „mizerabilismului ghiftuirii” din Eclesiast: „deşertăciunea deşertăciunilor”. Criticul inventariază şi ideea hazlie că „dramul de optimism militant” din publicistică s-a fi datorat întâlnirii cu C.A. Rosetti, care l-a determinat să iasă din pesimism. Cuza face, şi de astă dată, distincţie între pesimismul materialist, empiric, declanşat de mizeriile vieţii şi pesimismul idealist, ca sentiment superior, poetic, filosofic şi

religios, într-un cuvânt, ca sistem de gândire, sub raza gândului etern al contemplaţiei ideilor eterne, dar şi ca revoltă morală împotriva răului din lume. Acest pesimism are, simultan, o valoare practică, fiind, paradoxal, suprema formă de optimism. Disecând „pes imismul” lu i Chateaubr iand , Anto ine Compagnon ajunge la o concluzie similară: „este anacronic a-l trata pe Chateaubriand ca fiind

13«pesimist». ” Dacă la moderni (raţionalişti), melancolia, doliul, spleen-ul, mal du siècle etc. trec în resemnare şi resentiment, la antimoderni se manifestă ca milă. O nemărginită milă se desprinde din monologul interior al împăratului eminescian pentru omul care abandonează încercarea, îngheţând fie ca sclav, fie ca împărat: „Astfel umana roadă în calea ei îngheaţă,/ Se petrifică unul în sclav, altu'mpărat,/ Acoperind cu noime sermana lui viaţă/ Şi arătând la soare-a miseriei lui faţă/ Faţa – căci înţelesul i-acelaşi la toţi dat.”

14(Împărat şi Proletar) . Mila e faţa luminoasă a melancoliei romantice, e optimism creştin: „De aceea, în mod logic, şi pe deplin consecvent cu el însuşi – temându-se poate chiar anume de interpretarea greşită a pesimismului său, încă în ultima clipă, îl vedem stăpânit de grija să nu se vadă pierzând «bucuria de a trăi şi dorinţa de a lupta», şi se înţelege, pentru scopurile ideale ale vieţii: absolut optimist! / În rezumat: iată ce este şi ce nu este pesimismul lui Eminescu. El nu este: înăcrire egoistă de suferinţele proprii, văicăreală estetică pentru nefericirea obştească; întristare pasivă, sterilă. El este: plutire sentimentală pe deasupra deşertăciunilor, înălţare senină a gândului, în lumea ideilor, energie activă, roditoare, în lumea lor veşnică. Pesimismul lui Eminescu e, dar, cu totul deosebit de «Weltschmertz»-ul lui Wagner, de «infelicità» – a lui Leopardi şi de «spleen»-ul lui Byron. Idealist, şi nu realist, acest pesimism îşi păstrează, şi în practică, valoarea

15nepreţuită a idealismului.” Cei care l-au cunoscut în adânc pe Eminescu, afirmă aceeaşi dominantă a pesimismului-optimist

16eminescian: Slavici , Delavrancea ş.a. Apoi, nu-i tulburător că, şi-n cei mai grei ani din existenţa lumească a poetului, el exprimă şi teoretic optimismul, cum se-ntâmplă în articolul-program Fântâna Blanduziei, din 1888? Solidarismul. Despre antimoderni, Antoine Compagnon scrie: „Antimodernii întreţin o viziune organocentrică şi ierarhizată a societăţii, cu scopul de a-l ţine sub control pe omul natural. Pentru ei, societatea – în care solidaritatea şi comunitatea sunt preţuite infinit mai mult decât egalitatea şi libertatea –

eseu

61

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

17trece înaintea individului.” Fiindcă omul natural este prizonierul voinţei oarbe, al egoismului şi al răului, libertatea devenind, pentru el, individualism barbar, cum atrăsese atenţia încă Edmund Burke împotriva utopiei bunului sălbatic al lui Jean-Jacques Rousseau: „Pretutindeni unde individualismul devine preponderent în raporturile sociale, oamenii repede

18coboară înspre barbarie.” Eminescu vorbea de cădere în semi-barbarie, ceea ce e şi mai rău. Solidarismul este pentru A.C. Cuza, ca şi pentru Eminescu, trăsătură sine qua non a romantismului, „sentimentul superior al compătimirii

19universale şi al iubirii aproapelui” . Solidaritatea umană şi naţională vin din idealism şi din creştinism. Î n p l a n n a ţ i o n a l , romantismul se manifestă ca naţionalism, în sensul superior al cuvântului. E s t e b i n e c u n o s c u t ă

20iubirea de popor , poetul f i i n d „ î n t r u p a r e a

21naţionalismului însuşi” , o iubire de naţiune nu de paradă, ci sans-phrase, c u m s p u n e c h i a r Eminescu. Mai mult de a t â t , E m i n e s c u s e considera „român din Moldova”, aducând o c ă l d u r o a s ă l a u d ă M o l d o v e i ş i i m e n s ă compătimire pentru acele părţi ale ei, rupte din t r u p u l ţ ă r i i , n u m i t e Bucovina şi Basarabia. În fine, arheitatea este altă dimensiune a romantismului, aparent u l t i m a î n o r d i n e a elucidării, dar, de fapt, întâia, fiindcă în ea se ascunde şi se dezvăluie Archaeus. Pentru Eminescu, cel mai important semn al patriotismului este iubirea de trecut. Fără recunoaşterea rădăcinilor, nici o viaţă istorică autentică nu e posibilă. Şi aici, s-a văzut, el se despărţea radical de raţionalismul junimist care e al modernilor superficiali dintotdeauna. Întoarcerea cu faţa spre tradiţie, pentru a garanta viitorul, calitatea în faţa agresivităţii cantităţii (René Guénon), a fost interpretată de raţionalişti ca „reacţiune”, de unde şi frecventa etichetă de „reacţionar” care i s-a pus lui Eminescu. Transmodernismul însă reabilitează

termenul şi-i dă o înaltă pondere fiinţială, cel mai pregnant semn de modernitate la un intelectual. Teoria „reacţionarismului” a făcut-o însuşi Eminescu, răspunzând atacurilor aberante că ar vrea să întoarcă ţara la 1400! Dar detractorii săi raţionalişti au refuzat orice înţelegere, de la cei contemporani lui până la Ov. S. Crohmălniceau, Z. Ornea şi tinerii „dilematici”. Ba, inclusiv, Virgil Nemoianu care, în admirabila lui carte, O teorie a secundarului, teoretizează pozitiv conceptul de „reacţionar”, numai când vine vorba despre Eminescu refuză să-l aplice.

22 Antoine Compagnon scrie un subcapitol special, în cartea lui, sub titlul Antimodernii şi

re a c ţ i o n a r i i , a c e ş t i a răsfiraţi în trei curente „contrarevoluţ ionare”: conservatori, reacţionari şi reformişti. Eminescu le cuprinde pe toate, fiindcă sun t in te rdependen te . „ R e a c ţ i o n a r i i ” s u n t împotriva „progresului cu orice preţ” (Caragiale). P r o g r e s u l e s t e , d u p ă definiţia lui Baudelaire, „ t o r ţ a o b s c u r ă ” a raţionalismului, „o doctrină de leneşi” (Străfulgerări, Prăjitura). Cioran, în De l'inconénient d'être né, 1973, zicea că „Ideea de p r o g r e s d e z o n o r e a z ă intelectul.” E x i s t ă î n s ă u n progres organic, antiteza „progresului” artificial, dar întemeiat arheic. Eminescu face dese referinţe la acest a s p e c t . E s t e c e l e b r u exemplul cireşelor coapte artificial de grădinar, prin răsucirea cozilor, pentru a le

putea vinde mai scump, ca trufandale. Iată şi alt exemplu citat de A.C. Cuza: „Căci cine zice «progres» nu-l poate admite decât cu legile lui naturale, cu continuitatea lui treptată. A îmbătrâni în mod artificial pe un copil, a răsădi plante fără rădăcini, pentru a avea grădina gata în două ceasuri, nu e progres, ci devastare. Precum creşterea unui organism se face încet, prin superpunerea continuă şi perpetuă de nouă materii organice, precum inteligenţa nu creşte şi nu se întăreşte decât prin asimilarea lentă a muncii intelectuale din secolele trecute şi prin întărirea

eseu

62

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ principiului înnăscut al judecăţii, precum, orice

moment al creşterii e o conservare a celor câştigate în trecut şi o adăugire a elementelor cucerite din nou, astfel, adevăratul progres nu se poate opera decât conservând, pe de o parte, adăugând, pe de alta, o vie legătură între prezent şi viitor, nu însă o serie de sărituri fără orânduială. Deci progresul adevărat face legătură naturală între trecut şi viitor, se inspiră din tradiţiile trecutului, înlătură însă inovaţiunile improvizate şi aventurile hazardoase.”Polemizând cu „optimiştii” raţionalişti ai progresului, Eminescu explică de ce în locul civilizaţiei şi culturii, clasa politică se împotmoleşte tot mai mult în subcultură şi în subcivilizaţie, încât „Geniul neamului românesc e o carte cu şapte peceţi pentru generaţia dominantă.” Nu va fi fiind aceeaşi hibă a „progresului cu orice preţ” şi la clasa politică dominantă din zilele noastre? Ultimele capitole din cartea lui A.C. Cuza vorbesc, sub aceeaşi paradigmă a romantismului, despre concepţia politică şi despre iubirea lui Eminescu. Le lăsăm descoperite de înţelepciunea cititorului.

1Ibidem, p. 1142 Asta în pofida faptului că n-a fost un practicant al

cultului ortodox de care aparţinea, ceea ce i-a determinat pe unii să-i conteste religiozitatea, chiar şi după 1989, ca şi cum poetul ar reprezenta raţionalismul ateu (Răzvan Codrescu, Eminescu şi creştinismul, blog personal, 17 februarie 2008, Virgil Ene, Previziuni ştiinţifice în opera lui Eminescu, Editura Brumar, Timişoara, 2010 ş.a.)3A.C. Cuza e printre primii care, cunoscând bine opera eminesciană, a afirmat multi- şi interdisciplinaritatea culturii lui Eminescu, fără ca poetul să fie specialist (adică disciplinar, cu pregătire exclusivă în acele domenii) , condiţ ie care l-a făcut apt pentru transdisciplinaritate, ceea ce i se recunoaşte azi chiar de cei mai autentici reprezentanţi ai transdisciplinarităţii, de la Basarab Nicolescu la Pompiliu Crăciunescu. (Vezi Pompiliu Crăciunescu, O singurătate solară, în Strategii fractale, Editura Junimea, Iaşi, 2003, pp. 135-149). G. Călinescu nu a înţeles tocmai acest aspect (nici nu avea cum judecând lucrurile la un singur nivel de Realitate) atunci când respingea ideea unui Eminescu monstrum eruditionis. El avea dreptate, într-un fel, fiindcă îi viza pe cei care exagerau multispecializarea lui Eminescu, fără a nunaţa lucrurile. Nu erudiţia disciplinară contează, ci capacitatea de a gândi inter- şi transdisciplinar, capacitate pe care, cum se va vedea, A.C. Cuza a înţeles-o 4A.C. Cuza, op. cit., p. 2505Vezi Jonathan Black, Istoria secretă a lumii, ed. cit.6Ibidem, p. 217A.C. Cuza, op. cit., p. 2558 Slav ic i , în Amin t i r i : „Ceea ce no i numim sentimentalitate, nu există pentru dânsul. El n-avea slăbiciune pentru nimic… Niciodată nu l-am văzut plângând şi nu cred că era în stare să plângă, iar cu înduioşare numai despre muma lui l-am văzut vorbind.”9A.C. Cuza, op. cit., p. 26110Ibidem, p. 26511Ibidem, p. 27012Antoine Compagnon, op. cit., p. 17413Ibidem, p. 78

eseu

63

14Citat după ediţia Nicolae Georgescu, Mihail Eminescu, Poesii, cu formele şi punctuaţia autorului, Editura Floare albastră, Bucureşti, 2004, p. 8715A.C. Cuza, op. cit., pp. 298-29916Slavici, în Amintiri: „Pesimist, în înţelesul cinstit al cuvântului, nu putea să fie omul, care era cuprins de pietate faţă cu «bătrânii», totdeauna înţelepţi şi buni, nici omul care se însufleţea pentru poporul despuiat şi batjocorit de străini şi de înstrăinaţi, nici mai ales omul care se luptă în toate clipele pentru biruinţa binelui, despre care nu se îndoia niciodată. Urâtă afară din cale şi nesuferită i se părea numai faza trecătoare din viaţa poporului român, în care i-a fost rânduit să trăiască. / Toate i se păreau spoială şi minciună şi mişelie şi nemernicie, şi întreaga fiinţă i se răzvrătea când vedea furioasa goană după averi şi după poziţiuni, în care cei mai obraznici dădeau la o parte pe cei vrednici, cei slabi profitau de slăbiciunile celor tari, cei tari abuzau de nevoile celor slabi şi se treceau cu vederea toate păcatele, iar virtutea era luată drept nebunie.” (Citat de Cuza la p. 295). Delavrancea: „Nu era pesimist. Mi-o spusese şi el. Spunea că e rău impresionat de lumea rea şi mică pe care o vedea el.” (Conferinţă la Ateneul Român, publicată în „Epoca”, 2 februarie 1915).17Antoine Compagnon, op. cit., p. 8318Citat de Compagnon, p. 8419A.C. Cuza, op. cit., p. 29920„Iubesc acest popor bun, blând, omenos… iubesc acest popor care nu serveşte decât de catalici tuturor acelora care se înalţă la putere – popor nenorocit, care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă ce i le aşezăm pe umeri.”21A.C. Cuza, op. cit, p. 30622Antoine Compagnon, op. cit., pp. 32 şi urm.

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

coordonate cernăuțene

IlieLUCEAC

64

Hurmuzaki-Liszt: o experienţă culturală

europeană pentru Cernăuţii secolului al XIX-lea

Către aniversarea a 200 de ani de la naşterea lui

Eudoxiu Hurmuzaki Despre familia Hurmuzaki nu s-a vorbit şi nu s-a scris nimic vreme de o jumătate de secol şi mai bine după cel de al Doilea Război Mondial nici în România, nici în partea de nord a Bucovinei, nici în alte părţi. Interesul pentru istoria acestei familii înregistrează însă în ultimele două decenii o creştere din ce în ce mai mare. Vrem să credem că acest interes nu porneşte dintr-un îndemn steril de a vehicula doar cu numele „Crachilor românimei”, cum i-a numit A. Mureşianu pe Hurmuzăkeşti, ci porneşte dintr-un îndemn curat de a restabili nişte punţi de legătură, de a lega un fir care a fost întrerupt cu o jumătate şi mai bine de secol în urmă, un fir spuneam, care nu este altul decât cel al unităţii şi integrităţii culturii româneşti, ale cărei începuturi şi rădăcini îşi au loc şi pe pământul Bucovinei istorice. Aşa cum toate aceste începuturi trebuiau să întrunească un nume simbolic, să poarte un nume – vorba poetului Marin Sorescu – s-a optat pentru unul dintre cele mai semnificative pe care le-a dat Bucovina în secolul al XIX-lea, şi anume, cel al istoricului şi omului politic Eudoxiu Hurmuzaki, care a reprezentat plenar din punct de vedere ştiinţific şi cultural această familie de boieri intelectuali români. Personalitatea lui Eudoxiu Hurmuzaki, al cărui bicentenar de la naştere îl vom sărbători la 29 septembrie curent, este un model pentru noi, iar modelul este un tipar viu care se fixează în subconştientul nostru şi care trebuie să răzbată prin noi, prin faptele noastre. Acest intelectual emblematic nu numai că a schimbat istoria, dar a şi creat-o. Un singur om a fost în stare să schimbe întregul eşafodaj politic al pseudo-istoriei Bucovinei, croite de Habsburgi. Un singur om a reuşit să adune lăzi întregi cu istoria românilor, care au constituit ulterior Arhiva Hurmuzaki, fără de care nu concepem astăzi întreaga istoriografie românească. În cele ce urmează vom puncta câteva momente în legătură cu activitatea culturală a istoricului Eudoxiu Hurmuzaki, care a avut o

contribuţie esenţială la organizarea vizitei la Cernăuţi a celebrului compozitor şi pianist virtuoz maghiar Ferenc Liszt. În general, fenomenul Liszt este unul cu totul aparte. Născut în Ungaria în 1811, Liszt îşi face apariţia ca virtuoz precoce în Franţa, înainte de Revoluţia de la 1830 şi se stinge din viaţă în Germania, în 1886, la Bayreuth, unde îşi doarme somnul de veci. Viaţa lui Liszt marchează trei perioade distincte, cărora le corespund trei aspecte esenţiale din arta sa.Înainte de a vorbi despre vizita lui Ferenc Liszt la Cernăuţi, trebuie să amintim despre călătoriile şi concertele muzicianului întreprinse în Rusia şi, respectiv, în Ţările Române. În prima parte a vieţii sale, Liszt a vizitat Rusia în trei rânduri: în 1842, 1843 şi 1847. El a concertat la Königsberg, în unele oraşe din Ţările Baltice de astăzi, la Petersburg, Moscova, Kiev, Odesa, Elisavetgrad (Kirovogradul de astăzi). Despre întâlnirile sale cu muzicienii ruşi, în special cu Stasov şi Borodin, s-a scris mult. Concertele lui Franz Liszt în Ţările Române s-au desfăşurat în perioada 2 noiembrie 1846 – 24 ianuarie 1847. Liszt, în plină efervescenţă creatoare, a susţinut în decursul acestei călătorii circa 19 concerte în sălile de festivităţi şi palatele din Timişoara, Lugoj, Arad, Sibiu, Cluj, Aiud, Bucureşti şi Iaşi. La Bucureşti, Liszt cunoaşte pe câţiva reprezentanţi de frunte ai boierimii şi intelectualităţii liberale, precum au fost C. A. Rosetti, Cezar Bolliac, poetul Catina, cât şi pictorul Carol Popp de Szathmary, pe care îl cunoscuse mai demult, în Italia. Cezar Bolliac a publicat un articol în „Curierul Românesc” despre primul concert al lui Liszt la Bucureşti. (Apud Octavian Beu, Turneul de concerte întreprins de Franz Liszt în 1846-1847, în „Studii şi cercetări...”, nr. 2, 1961). În cea de a doua etapă a turneului lui Franz Liszt pe meleagurile româneşti, şi anume, în oraşul Sibiu, Liszt a avut răgazul să lucreze la Rapsodia română. Theodor Bălan scrie: „Trecerea lui Liszt prin Sibiu are o importanţă deosebită, prin faptul că aici a început să-şi facă cea dintâi schiţă pentru Rapsodia română, în care tema de horă poartă denumirea de Hermannstädter – adică «de la Sibiu»”. (Theodor Bălan, Franz Liszt, Editura Muzicală, Bucureşti, 1957, p. 153). Aşadar, în drum de la Lviv spre Iaşi şi Galaţi, cu scopul de a se îmbarca pentru Constantinopol, Franz Liszt trece prin Cernăuţi, unde va da două concerte. El se va afla în Cernăuţi începând cu data de 22 mai până la 29 mai 1847. Îndemnul de a se opri în capitala Bucovinei istorice putea să fi venit nu numai din partea istoricului Eudoxiu Hurmuzaki, ci şi din partea lui Constantin Hurmuzaki, fratele lui Eudoxiu, care cunoştea arta lui Liszt din prima vizită a pianistului la

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

65

coordonate cernăuțene

Iaşi, cea din ianuarie a aceluiaşi an 1847. Cât priveşte concertele lui Liszt de la Cernăuţi, în acest sens prezintă interes manuscrisul unui articol semnat de genealogistul Sever Zotta în 1936, articol scris de către istoric în perioada revenirii sale în Bucovina. În paginile lui se abordează un moment important din viaţa culturală a Cernăuţiului de la mijlocul secolului al XIX-lea – eveniment important pentru bucovineni şi care demonstrează totodată implicarea directă a fraţilor Hurmuzaki în derularea lui. Cronicarul evenimentului, istoricul şi genealogistul Sever de Zotta – cel ce scria la timpul său, referindu-se la valoarea documentelor, următoarele: „Am făcut un serviciu civilizaţiei umane şi poate naţiunii. Viaţa e trecătoare, documentele rămân” – făcea de data aceasta un serviciu istoriei culturii româneşti şi universale, evocând vizita lui Franz Liszt la Cernăuţi, în timpul turneului său artistic Rusia – Constantinopol. Aceste informaţii le găsim în volumul jubiliar: Anton Norst, Der Verein zur Förderung der Tonkunst in der Bukowina. 1862-1 9 0 2 , ( S o c i e t a t e a p e n t r u încurajarea artei muzicale în Bucovina. 1862-1902), f.a., semnat de dr. Anton Norst, cât şi în broşura prof. Adalbert Mikulicz, Die Musik in der Bukowina v. J. 1775 zur gründung des Vere i tnes für Förderung der Tonkunst i. J. 1862 (Muzica în Bucovina de la 1775 până la fondarea Societăţii pentru încurajarea artei muzicale în anul 1862), Czernowitz, 1904, apărută în 1904, la Cernăuţi. Pentru articolul său Franz Liszt la Cernăuţi. Reminiscenţe de la o vizită a unui mare muzician, apărut în cernăuţeanul „Allgemeine Zeitung” la 2 august 1936 (p. 9) şi consacrat omagierii celei de a 50-a aniversări de la moartea celebrului muzician ungar, Sever Zotta îşi va spicui informaţia din lucrarea lui Octavian Beu, Franz Liszt în Ţara Românească. Descoperitorul aşa-numitei Rapsodii române din Arhiva Liszt de la Weimar – Octavian Beu, făcând şi el referiri la lucrările lui Norst şi Mikulicz, ne relatează amănunţit despre vizita lui Liszt la Cernăuţi. În sursele citate găsim referiri nu numai la cele două concerte date de Liszt în capitala Bucovinei, ci şi informaţii cu privire la proverbiala ospitalitate a casei din Cernăuţi a lui Doxaki Hurmuzaki, casă, în care a fost găzduit şi compozitorul Carol Miculi. Din lucrările amintite aflăm date interesante şi despre concertul dat de Liszt în acelaşi an – ianuarie 1847 – la Iaşi, în casele

boierului Alecu Balş, unde pianistul i-ar fi cunoscut pe Asachi, Alecsandri, pe Constantin Hurmuzaki şi alţi intelectuali români. În tot cazul, Sever Zotta este primul dintre oamenii de cultură care a semnalat importanţa ce au avut-o Hurmuzăkeştii în încurajarea şi susţinerea acestei vizite. Intenţia lui Liszt de a concerta în Ţările Române, cât şi în Cernăuţi, se datorează insistenţelor lui Eudoxiu Hurmuzaki-istoricul, care l-a întâlnit pe compozitor la Viena, unde, probabil, l-a sfătuit să se oprească şi în capitala Bucovinei. În Cernăuţi, Liszt a fost primit de către Doxachi-tatăl, Gheorghe şi Nicu Hurmuzaki. Aici s-a împrietenit şi cu alţi intelectuali români şi germani, printre care a fost Victor Ritter Umlauff von Frankwell, de exemplu, care mai târziu a publicat în ziarul „Bucovina” al Hurmuzăkeştilor şi o poezie dedicată lui Doxaki Hurmuzaki. Iar în Moldova, l a I a ş i , d u p ă c u m m ă r t u r i s e s c s c r i s o r i l e Hurmuzăkeştilor, compozitorul s-a aflat în compania

lui Constantin Hurmuzaki (pentru a doua oară). Cel mai mare dintre fraţii Hurmuzăkeşti se stabilise cu traiul în Moldova, fiind angajat în 1846 la boierul Costache Balş, cu care se cunoscuse mai înainte. Faptul că el a fost unul din însoţitorii lui Liszt prin Iaşii celor şapte coline nu se mai pune la îndoială.

*După cum scrie Alexandru Bocăneţu în Istoria oraşului Cernăuţi pe timpul Moldovei, Cernăuţi, 1933, p. 73 – 76, cât şi

Teodor Balan în Moşia Cernauca şi familia Hurmuzachi, Cernăuţi, 1925, p. 24, – casa din Cernăuţi a lui Doxaki Hurmuzaki se afla în imediata apropiere (vis-a-vis) de Biserica Sf. Paraschiva, cu câteva case mai jos de locul unde se înălţa clădirea „Hôtel de Moldavie”, în care ştim deja cu siguranţă că a concertat Franz Liszt. Casa a fost identificată şi se află la colţul străzilor Holovna, nr. 15 şi Gluhivska, nr. 1. Ca mărturie că această casă a fost a Hurmuzăkeştilor ne slujesc nu numai informaţiile care le găsim în lucrările istoricilor Al. Bocăneţu şi T. Balan, dar şi monograma din fier forjat, care este plasată în centrul grilajului de pe balcon. Literele –LX– nu înseamnă altceva decât iniţialele Logotheti-Hurmuzaki. Amintim că în 1812 boierul Doxaki Hurmuzaki cumpără o casă în Cernăuţi de la contele Leon Logotheti, împreună cu un complex teritorial, care a slujit drept curte pentru casă. [Mai detaliat vezi: Discursurile lui Eudoxiu Hurmuzaki în Dieta Bucovinei–Din viaţa parlamentară a Bucovinei în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Ediţie bilingvă, cu stabilire de text, prefaţă, note şi comentarii de Ilie Luceac. Traducerea textului german de Catrinel Pleşu, Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2007, p. 111, 125, 205; Ilie Luceac, Încă o dată despre casa Hurmuzaki din Cernăuţi, în „Glasul Bucovinei”, An. XVI, nr. 3(63), 2009, p. 39-47.]

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

66

cartea străină

ConstantinHREHOR

Louise Gherasim, Maelkorka – rece și demnă ca o armură

Irlandeză de origine, emigrată în Statele Unite, Louise Gherasim, pe care o caracterizează o „feminitate luminoasă şi o căldură sufletească deosebită” (Doina Cernica), cunoscută prin titlurile: Magheen, I'll Always Miss You, In Endless Strife, Hawaiian Holiday, Kitty m'Darlin, Domnica, Born to Be Great, Escape from Romania, Grainne ş.a., surprinde acum cititorii cu un nou roman, straniu numit Maelkorka, inspirat de trecutul şi cultura, inclusiv de eresurile acelui spaţiu. Romanul asupra căruia facem câteva consideraţii, Maelkorka, Editura Lidana, Suceava, 2010, conform precizării datorate dr. Jon Stramfjord din Bend, Oregon, nu este altceva decât o construcţie care se înscrie în „Legendele Islandei”, o poveste derulată sub apoftegma lui Cicero: „A nu şti ce s-a petrecut în timpurile de odinioară, înseamnă a fi veşnic copil”. Personajele ferm ilustrate, dând glas propriei origini irlandeze/celtice, care au „atins o măreţie ce a fost povestită în legende şi cântece cu peste o mie de ani înainte de perioada vikingilor acaparatori”, reprezintă „un popor mândru, inventiv, independent în cel mai înalt grad, luptător”, destinat „să alcătuiască aliajul pentru prima civilizaţie a Europei, din nordul Alpilor”, când, în secolul VIII, Grecia lui Homer punea în scris celebrele epopei Iliada şi Odiseea. Celţii, subliniază autoarea în nota introductivă, au inventat armura din lanţuri, ei fiind primii care au poctovit caii; au inventat unitatea standard de măsură pentru calea ferată, plugul de fier, moara rotativă, o ingenioasă secerătoare şi, tot ei, au adus săpunul grecilor şi romanilor. Celţii măsurau timpul în nopţi; împărţind lunile în două jumătăţi – una luminoasă şi alta întunecoasă; şi au creat legende memorabile: Ossin, Cuchulain, Arthur, Tristan şi Isolda etc. Trecerea celţilor prin istorie a rămas în numele unor aşezări celebre în vreme: Dunărea, Rinul, Sena, Tamisa, Lion, Geneva, Strasbourg, Bonn, Viena, Budapesta, Belgrad, Ankara ş.a., o dovadă în plus „că celţii nu au fost simpli participanţi la marşul istoriei europene”, dacă e să vedem că acest neam a intrat în Irlanda în anii 2736, după calendarul mozaic, inclusiv descendenţii lui Fenius, întemeietorul literelor. Epoca Sf. Patrick avea să consolideze peste timp identitatea acestei seminţii stranii, preţuită de Cezar, recunoscut pentru respectul cavaleresc faţă de femei, punând în relief „o fibră morală a rasei” supusă numeroaselor încercări, „înspăimântătoarelor secole de opresiune”, pe care însă, datorită verticalităţii, le-a învins, dovedindu-se „mai puternică moral decât popoarele răsfăţate ale Europei”. Personajul emblematic Maelkorka, definit de virtuţi

strălucite – o eroină (asemănătoare cu Magheen, precizează traducătoarea), născută în lumina Samhainului, fiica lui Muircheartach Mac Nial, fiul regelui Nial Glun Dubh, este un răsfăţat al naturii şi al familiei. Admirată pentru calităţi care îi dau individualitate, încă înainte de a împlini vârsta de 15 ani, vârstă când şi-a început captivitatea, capturată de vikingi, violată de o căpetenie barbară, transportată cu un vas cu irlandezi destinaţi sclaviei (nepreţuită acum pentru cultura sa, alteori remarcată) închipuindu-şi salvarea, recurge la un şiretlic: se preface că e mută (dunbr). Primită ostil în casa răpitorului Thorbjorn, eroina va ajunge într-un târg de sclavi, unde, fascinat de graţia ei, un islandez, Hoskuld, o cumpără pe un preţ costisitor. De aici începe adevărata sa dramă în care se amestecă, precum în carte itinerariile povestitoarei cu crâmpeiele poematice, cu substanţă, cele două spaţii exotice: Norvegia şi Islanda. Maelkorka este sever tratată în casa negustorului salvator Hoskuld; trăieşte tensiuni existenţiale profunde: îşi iubeşte şi-şi reneagă fratele, se bucură de naşterea fiului ei Olaf, moment în care îşi deconspiră muţenia şi-i face cunoscută lui Hoskuld originea sa; se retrage pentru o vreme cu progenitura sa care, potrivit cutumei va fi adoptată; odată cu creşterea fiului, în mintea ei e tot mai mare dorinţa ca urmaşul ei să-şi cunoască strămoşii, rădăcinile. Această dorinţă – în care este evidenţiată demnitatea Maelkorkăi,şi temeritatea genetică, a mamei sale, se va împlini când Olaf va număra 18 ani. Drumul lung, nu cu cheltuieli puţine, presupunea însă un sacrificiu. Cheltuielile s-au acoperit din banii primiţi de la bogătanul Thorbjorn, în urma unui compromis: Maelkorka s-a căsătorit cu acesta, frustrându-l pe Hoskuld. Mizând pe acest „troc”, Olaf îşi întâlneşte bunicul războinic, însoţindu-l în câteva campanii victorioase, îngrijorătoare pentru nordici... Roman în linia istoriilor eroice-sentimentale, ilustrând demnitatea unui popor care a înfruntat vitregiile cu probe de sacrificiu, Maelkorka se aşează în raftul cu cărţi, în elogiul Strămoşilor vechi din „Ţara de sub valuri”, ai celor încreştinaţi prin Sf. Patrick în 432, şi ai tuturor conaţionalilor din Nordul lui Ibsen. Autoarea, cunoscătoare a spaţiului american, şi deopotrivă, a spaţiului românesc, realizează o paralelă între popoarele irlandez şi român, subliniind în privinţa viitorului românesc: „Aş vrea să-i văd pe cei tineri luptând pentru viitorul ţării! Dacă Irlanda a fost sub opresiunea englezilor şapte sute de ani şi a reuşit să devină ţara cu cea mai bună economie din vestul Europei, România ar putea să devină cea mai bună din est”. În fine, se cuvine să menţionăm câteva date despre traducătoarea cărţii de faţă Mihaela Herghiligiu: este licenţiată în Teologie şi Filologie, este autoarea volumelor de versuri Caligrafia visului, Editura Cronica, Iaşi, 2004 şi Oraş în levitaţie, Editura Timpul, Iaşi, 2009, traducând, pe lângă acest volum, din limba engleză următoarele titluri precum Domnica, Wonder Boy to man of Genius (Băiatul minune, om de geniu) şi Astride Two Worlds (Călare pe două lumi), Atlantid-Lemuria and the Modern Conexion (Atlantida-Lemuria şi conexiunea modernă) semnate de publicistul bucovinean-american Teodor Mardare Gherasim, soţul prozatoarei Louise Gherasim.

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

reflux

Alexandru OvidiuVINTILĂ

Amor intellectualis, o fenomenologie

*a spiritului

67

Despre Amor intellectualis. Romanul unei educaţii a lui Ion Vianu se poate afirma că este o fenomenologie a spiritului. O carte care te cucereşte de la primele pagini şi în care se relatează povestea unei deveniri intelectuale şi, în acelaşi timp, sentimentale. Aşadar, este vorba despre reconstrucţia unei istorii p e r s o n a l e , d a r c a r e s e întrepătrunde cu drama unei lumi şi a unui timp aflate în criză. A u t o r u l a c e s t u i r o m a n memorialistic, cu o fervoare temperată, bine dozată, sincer şi inspirat, portretist convingător, r iguros ş i necru ţă to r, ne introduce în spaţ iul unui teritoriu grav, cu personaje şi întâmplări pregnante. La un moment dat, în debutul cărţii, dedicată prietenului său Matei Călinescu („Geamănul”), întru pioasă amintire, Ion Vianu mărturiseşte că încă de la început a fost însoţit de moartea care ne înconjoară, de viaţa f i r a v ă , d e p r e z e n ţ e l e binefăcătoare ş i discrete, disparente, de cultul trecutului. „Sub eg ida lo r am făcu t descoperiri, am fost aruncat în contraziceri. Ele m-au format. Pierzându-mă, cu mari ocoluri şi niciodată dezminţit, m-am regăsit, mult mai târziu”, spune scriitorul, indicându-ne substanţa opului de faţă. Personajul central al cărţii este T., uneori este numit direct Tudor, cum lesne se înţelege este vorba despre Tudor Vianu, ilustrul său tată. Prin descrierea decorului „biroului mic”, voit imitat după gravura lui Dürer, Der Heilige Hieronymus im Gehäus (Sfântul Ieronim în chilie), încă de la primele

pagini ale cărţii suntem introduşi în atmosfera de lucru, de meditaţie, a eruditului profesor. În acest sens, austeritatea încăperii vorbeşte de la sine: „Masa de scris se află în faţa ferestrei, o lampă pusă pe birou e mereu aprinsă. În spatele celui de stă la birou se află laviţa, un divan cu capace, unde se găsesc manuscrise, acte, cărţi, într-o ordine relativă. Laviţa poate servi şi pentru siestă, destul de spartană de altfel, care greu se prelungeşte, duritatea lemnului nefiind atenuată decât de nişte perne mari. Fotoliul de lemn de la masa de scris are spetează înaltă, stai aşezat pe o suprafaţă dură, perna acoperită de catifea nu e groasă”, îşi aminteşte Ion Vianu, spunând că încă de mic, văzându-l pe tatăl său scriind, şi-a putut imagina cum se elaborează o carte. În acelaşi timp,

urmărindu-şi părintele, actul scrierii i se părea că este supus unui ritual bizar: „Scria cu creionul pe coli îndoite în două, pornind din colţul din stânga sus. Primul rând conţinea cel mult un cuvânt, apoi, la mijloc, acoperind întreaga diagonală a paginii, devenea excesiv de lung , după ca re d in nou rândurile se scurtau şi se isprăveau ca un cuvânt scurt, să zicem şi. Când am învăţat să citesc, mi-am dat seama că scrisul acela era ilizibil pentru oricine altcineva în afară de autorul lui , un obiect de folosinţă pur personală (şi niciodată nu l-am putut citi, cum n-au reuşit nici editorii lui, mai tâ rz iu) . Apoi , c iorna e ra transcrisă pe nişte coli albe liniate, cu o consistenţă aproape de carton, de un format înalt, cum n-am mai întâlnit. De data asta scria cu stiloul. Caligrafia era impecabilă, ca şi fraza”. În „ lumea ta tă lui” , un maestru şi un model cultural,

Ion Vianu îi va cunoaşte pe Edgar Papu, Nicolae Balotă, Ion Negoiţescu sau Ion Frunzetti. Cum precizează scriitorul, relaţia dintre discipoli şi magistrul lor constituie firul roşu al cărţii. La acest fir roşu se adaugă profilul lui Mironi Chiraleu, prietenul intim al naratorului, „acel înger prins şi zdrobit în mecanismul distrugerii oamenilor”, închisoarea comunistă.

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

Starea de lume aflată într-o perpetuă dispariţie, indusă lectorului de la primul până la ultimul capitol al cărţii, capătă nuanţe de o deosebită expresivitate odată cu intrarea în scenă a Monseniorului Vladimir Ghika, al cărui profil este redat graţie talentului de rafinat portretist al autorului volumului intitulat atât de sugestiv Amor intellectualis. Romanul unei educaţii. „Prin 1949 putea fi văzut în Bucureşti un om care nu părea să aibă nimic de-a face cu lumea care îl înconjura. […] De gât îi atârna un crucifix. Un brâu roşu cu franjuri la capăt, arătând un grad preoţesc înalt, îl încingea, căzând apoi în lungul coapsei stângi. Pasul lui, mereu grăbit, uşor, ca un început de zbor, te făcea să presupui că are o destinaţie precisă şi urgentă. Era în fiinţa lui un amestec neobişnuit de energie şi de fragilitate. […] Pretutindeni, influenţa lui era profundă. Se spunea că făcuse minuni, operând vindecări miraculoase. Se ruga cu o concentrare impresionantă. În timpul acestor stări s-ar fi ridicat de la pământ, în levitaţie. Toate astea se petrecură înainte de război şi imediat după”, afirmă Ion Vianu despre acel „ins fără pereche”, Monseniorul Vladimir Ghika. Urmează a l te ş i a l te pagini p l ine , rememorarea unor ani esenţiali pentru formarea autorului. „Erau amintiri”, după cum precizează scriitorul însuşi. În acel răstimp, unul marcat de „ciuma roşie”, memorialistul conştientizează că: „[…] singura libertate este să faci ce este greu; şi greu cu adevărat nu este decât ceea ce angajează fiinţa ta în totalitate. Liber cu adevărat nu poţi fi într-un univers în care totul este decis de mult şi iremediabil. Ai sentimentul libertăţii dacă încerci, de fiecare dată, să fie conform cu tine. Dar încercarea trebuie să-ţi fie grea. Fii credincios ţine însuţi, era sfatul pe care Polonius i-l dădea fiului său, Laertes. Şi cum îţi poţi fi credincios dacă nu te dăruieşti cu fiinţa ta întreagă? Acesta era singurul sens pe care îl puteam da dorinţei mele de a fi liber: cel de a alege drumul cel mai greu ”. Una peste alta, Ion Vianu reuşeşte să construiască o naraţiune de substanţă, de largă respiraţie, care lesne te prinde în mrejele ei, o scriitură densă, un bildungsroman, o carte despre „omul lăuntric” şi, de asemenea, o pledoarie veridică pentru cultură. Căci, după cum susţine, pe bună dreptate, semnatarul cărţii în dezbatere, fără cultură vom cădea în barbarie. *Ion Vianu, Amor intellectualis. Romanul unei

educaţii, Iaşi, Polirom, 2011

parabole

68

LeoBUTNARU

Din sens opus

reflux

Robotul şi fluturele

– Eu sunt robot.... Afirmaţia poate să le dea motiv unor cunoştinţe d'ale mele (şi carnavalului) sau chiar unei părţi (bune?) a poporului român (dacă mă gândesc ce număr – mare! – de indivizi va lua cunoştinţă cu ce spun, ba nu – cu ce scriu eu aici, acum şi astfel; ce număr important de cititori...) să se lanseze în nelipsita, vede-se ereditara noastră băşcălie. Motivul? Simplu: pentru că ştiu cu toţii, în particular şi la hurtă, că eu nu sunt un robot. Ci, din contră, sunt o fiinţă. Adevărat, însă, că nimeni dintre ei nu ştie concret dacă sunt Adam sau Evă. Ceea ce, de fapt, nici nu contează. Nici genul. Nici ambigenul. Nici travestiul. Nici... geniul? Nici ambigeniul, ca geniu-bis sau doar ambiguu? Plici, plici, plici... Eu (unul? una? – nu insistaţi; parcă am convenit deja: nu contează) de multă vreme, poate că dintotdeauna sunt mai presus de aşa ceva. Iar motivul motivului (la plural) e că eu, acum, aici şi astfel, scriu o istorioară despre un robot. O scriu chiar de la numele său, al robotului. Ceea ce înseamnă că, în procesul acestui act, eu sunt ca şi cum pe post de robot. Parcă transpus în condiţia lui... pozitronică. (Nu vă grăbiţi să deschideţi DEX-ul: robotul nu este obliga să cunoască în nuanţe curente limba română, ci, graţie curentului, el poate propune unele nuanţe noi, de expresie şi de... impresie.) Aşadar, acum, aici şi astfel, eu sunt un robot. Ecce robot! Acestea sunt legităţile artei (şi tehnicii; nano... tehnicii...). Cred că nu mai poate fi pus la îndoială acest fapt indiscutabil. Prin urmare, eu sunt robot, dispunând de toate cele necesare pentru a fi ca atare. Şi eu ştiu ce nu simte, ce nu poate simţi un robot. Odată ce creez, ar reieşi, literatură, pot (trebuie să pot!) să-mi imaginez aşa ceva. Cred că nu stau deloc rău cu imaginaţia, cu fantezia, fiind urmaş destoinic al rasei mele robotice – cea mai robotitoare rasă din univers.

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ Astfel că nu aş putea spune (nu am dreptul

să o fac) că m-aş simţi aproape robot... nu, ci adevărul e că: mă (sine)gândesc în mare parte anume astfel, adică – ca pe un robot. Deci, în conformitate cu menirea mea, mă dedau calculelor şi proiectelor electronice, care unora dintre domniile voastre li s-ar putea părea fantastice, însă eu, pentru a le curma scepticismul, le aduc aminte că, spre exemplu, hiperentropicul Google nu a apărut pe lume decât acum vreo două decenii doar şi să-şi amintească ei, scepticii, ce salturi gigantice s-au întâmplat nu că doar între timp, ci şi – sigur! – între spaţii! În consecinţă, fiind în noua mea ipostază, eu nu mai merg la serviciu la opt, nu revin acasă la optsprezece treizeci şi cinci, nu gătesc, nu spăl, nu dau cu aspiratorul, nu am obligaţia să răspund la telefon, nu includ televizorul, nu deschid internetul, nu fac baie, nu fumez, nu beau vodcă, nu înjur politicienii (de asta chiar îmi pare rău că nu o pot face în calitatea mea de robot!), nu mă gândesc să mă sinucid... nu şi iar nu!... Iar întregul timp care îl economisesc, odată scutit de cele enumerate şi încă un milion de treburi deocheate, lumeşti, neamintite aici, – deci, întregul timp disponibil – 24 din 24 de ore, orar non-stop! – eu îl dedic creaţiei. Şi anume: caut mişcările de mai departe în acest subiect, pe care – sper că nu aţi uitat – l-am început cu declaraţia-lamă: „Eu sunt robot...” Astfel că vă rog să aveţi răbdare şi să citiţi în continuare:.............................................................................................................................................................................................................................................................................................. Dar, iată, deja nu că o singură zi, o noapte, un 24 din 24 de ore, o tură non-stop nu găsesc eu continuarea acestei nuvelete care a început atât de promiţător cu fraza: „Eu sunt robot”. Astfel că, în loc de o speranţă teribilă gândesc (pentru că, am mai spus-o, robotul nu poate simţi); gândesc, deci, în loc de teribila speranţă – o dezamăgire căreia i se poate potrivi acelaşi adjectiv: teribilă. Dezamăgire. Precum speranţa la momentul iniţial al aventurii care începuse chiar aşa: „Eu sunt robot...” Însă din cauza imposibilităţii de a înainta prea departe în subiect, de la constatarea „eu sunt robot” încolo, am început să am supărări şi insomnii. (Ba nu, nu e chiar aşa: am doar supărări – gândite! – pentru că robotului computerizat nu-i

sunt, fireşte, caracteristice insomniile, el fiind ceva – spuneam – 24 din 24 (de ore), ceva non-stop.) În atare mod (de viaţă), din timp în timp, din cauza intensificării dezamăgirii, deja nu mai sunt în stare doar să raţionez, ci prind a mă nelinişti, a mă enerva... Adică, re-prind... a simţi. Şi a-mi imagina, şi a intui... Iar graţie acestor calităţi, mă surprind la gândul... nu, nu, – mă surprind la sugestia, la intuiţia că aş fi în stare să duc la capăt această naraţiune, doar dacă aş începe-o categoric din poziţia opusă: „Eu sunt o fiinţă”. Adică, şi eu sunt dintre succesorii celora care au scris bibliotecile lumii. Fără biblioteci, nu s-ar fi putut ajunge la roboţi... (Dar acesta ar fi deja un alt subiect...)

P.S. Post-factum de posibil final, mă surprind că e necesară o precizare. Odată ce am scris: „Sunt o fiinţă”, este absolut obligatoriu să concretizez: umană. „Sunt o fiinţă umană”, aceasta e ideea deplină. Pentru că s-ar fi putut să fiu şi altfel de vieţuitoare (fiinţă). Precum – de exemplu – fluturele în care visase că s-a transformat poetul chinez Zhuang-Zi; un fluture care zbura pe deasupra întinsurilor pământene. Poetului îi plăcea atât de mult că zboară, încât nici nu-şi mai dădea seama că este, totuşi, el Zhuang-Zi. Astfel că, trezindu-se, brusc, îşi dădu seama că e Zhuang-Zi, dar fără a pricepe până la capăt şi în nuanţele misterului, dacă el e anume Zhuang-Zi care visase că e un fluture sau e un fluture care visează că el ar fi Zhuang-Zi. Probabil, şi în cazul meu m-aş fi visat că sunt un robot care, la rândul său, se visează om etc. – în spirit analogic cu parabola poet-fluture, numai că astfel naraţiunea, dacă nu s-ar fi complicat prea de tot, sigur că s-ar fi îngreuiat. Sau, nu este exclus, – şi una, şi cealaltă. Ceea ce mă convinge că ea trebuie încheiată anume astfel: „Eu sunt o fiinţă”. Bineînţeles, cu precizarea de rigoare: umană.

Guma şi filosofia sau viceversa

Filosofia, drept permanent proces de gândire, imposibil de a fi curmat, uneori – proces ca şi involuntar, s-ar putea spune, dar, în egală măsură, şi dorit, şi râvnit, – deci, filosofia ca proces non-stop, 24 din 24, nictemer, e cel mai bun ingredient pentru guma de mestecat. Adică, în guma topită, pentru a fi porţionată, nu se mai adaugă sirop cu gust vaporos mentolat sau de portocală, de banană

parabole

69

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ sau de curmală, ci se pune, direct, o anumită

cantitate de filosofie, de dorit – cât mai mare, cantitatea şi valoare, pentru ca procesul de gestaţie, fermentat, rumegat să dureze cât mai mult şi cât mai eficace, de la Diogene, pe timpurile căruia încă nu exista guma de mestecat, până încoace, în timpurile noastre garnisite serios cu gumă, zaharată sau fără zahăr, când lumea a constatat, în special structuraliştii şi postmoderniştii, că filosofia este un excelent produs bun de mestecat, pentru a uita de necazurile cotidiene. E drept, tot mestecând filosofie, ajungi la necazurile eterne, însă tocmai aici e şi explicaţia necesităţii unei rumegări non-stop. Alteori, nici nu mai este nevoi de gumă, ca ingredient deja pentru filosofie, ci pentru un îndelung mestecat e suficientă însăşi filosofia, doar că într-o (concent)raţie cât mai mare, pentru a se putea lega, a se putea închega ceva elastic, bun de mestecat şi de meditat. Astfel că pentru declanşarea acestui gen de alchimie, să zicem, este necesar să se ia o anumită cantitate de filosofie, de dorit – deloc proaspătă, ci cât mai antică, dar nu şi râncedă, dacă e posibil – socratică, să i se potrivească o imaginară

parabole

70

carcasă de întrebări, răspunsuri, dubii, seriozitate de ascet sau trivialitate de bufon, să fie provocată cu unele aţâţări de false teze, adică sofiste, amestecând toate astea cu ceaiuri tari sau cafele, tutun bun sau... da, – tot acolo ajungem, – cu gumă de mestecat. Dacă e posibil, – dar e de dorit, totuşi, – acest proces complex să fie acompaniat, dacă nu cu armonii de arfă, cel puţin cu bocetul zis la nai de Gheorghe Zamfir, pentru că aici nu ar merge un tangou sau o sârbă. Produsul nu va fi nimic altceva decât unul aromat, ce împrospătează creierul şi face mai puţin dizgraţioase gurile cu dinţi cariaţi ai bătrânilor filosofi. El poate fi mestecat îndelung şi concentrat, fără niciun pericol pentru oarece posibilă disfuncţiune, fiziologică sau de raţiune. Iar savanţii au demonstrat că permanentul proces de mestecare a filosofie creează impresia că viaţa e cu mult mai lungă, încât, de atâta durată şi tot durată, unor filosofi le vine gândul să se sinucidă.

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

71

avanpremieră editorială

LucianVASILIU

România la... Paris

Lucian Vasiliu: – În dialog cu poetul Cezar Ivănescu, într-un an în care am celebrat francofonia în spaţiul nostru cultural. Am semnala în context un volum editat de colegii noştri de la Centrul Cultural Francez din Iaşi, despre comunitatea franceză şi francofonă în Moldova secolelor al XIX-lea și al XX-lea. Autorii sunt domnii Guillaume Robert şi Olivier Dumas. Cartea vorbeşte despre familii franceze stabilite în Iaşi, diplomaţi, oameni de carieră militară, arhitecţi, arheologi, universitari, farmacişti, actori, scriitori, negustori ş.a.m.d. O istorie a relaţiilor culturale franco-române şi româno-franceze… Domnule Cezar Ivănescu ne oprim la co lec ţ ia lansa tă la Par i s , ş i p re lua tă de dumneavoastră la Editura „Junimea“ din Iaşi: „Roumanie, capitale... Paris“ de Jean-Yves Conrad. Carte pe care editura a şi lansat-o în această vară la Iaşi în prezenţa autorului. V-aş ruga să prezentaţi acest efort al editurii şi al prietenilor Basarab Nicolescu şi Simona Modreanu pentru a oferi publicului nostru un raft de bibliotecă esenţială.

Cezar Ivănescu: – Este vorba de colecţia „Românii din Paris“, care a apărut mai întâi la editura pariziană „Oxus“, într-o celebră serie, anume personalităţi celebre care au populat Parisul. În cadrul acestei mari colecţii „Românii din Paris“ formează o subcolecţie. A fost un proiect al savantului care trăieşte la Paris şi anume Basarab Nicolescu. A pornit acest proiect fără nici un fel de speranţă, dar a avut marele noroc să găsească un editor la Paris. Proiect care să schimbe imaginea României în Europa (şi chiar pentru noi, românii din ţară, care am fost obişnuiţi o vreme cu imagini degradante sau care nu ne fac onoare), să arate ce au însemnat românii în prima parte a veacului XX pentru Europa şi chiar pentru Paris, acest mare oraş cosmopolit al artei. Au apărut, la această editură „Oxus“, zece cărţi semnate de scriitori români sau străini care au

avut aproape toţi o legătură cu România, mulţi dintre ei cunoscând şi limba română şi limba franceză. Am făcut un sacrificiu ca editor, fiind ajutat şi de Primăria municipiului Iaşi, personal de domnul primar Gheorghe Nichita, să schimbăm şi noi imaginea despre România şi în acelaşi timp să aducem în actualitate lucrări, monografii de mare ţinută ştiinţifică despre mari români ai veacului XX. Mai întâi vom găsi un editor pe măsură în Franţa. Vom continua această colecţie, pentru că mai sunt numeroşi mari români celebri care nu au apucat să apară în această colecţie. Aş dori să începem discuţia despre această colecţie cu un francez care ne face onoare, Jean-Yves Conrad, francez care a învăţat foarte bine limba română, ştie bine civilizaţia românească şi care ne-a prezentat această carte, un ghid al românilor din Paris, intitulată „Capitala românilor, Parisul”. Deşi pare o glumă sau o butadă ieftină, ştim foarte bine că începând cu veacul al XIX-lea şi continuând cu veacul XX românii şi-au făcut studiile la Paris, au construit România modernă prin proiecte gândite la Paris, s-au afirmat acolo, unii consideraţi mari autori mai ales în Franţa şi uneori, spre regretul nostru, mai puţin în România.

Lucian Vasiliu: – Mulți dintre ei au fost prezenţi şi aici în casa „Junimii“, unde dialogăm. De pildă Vasile Alecsandri, care era preşedintele de onoare al Societăţii „Junimea“ sau Vasile Pogor-fiul, care a făcut studii juridice la Paris. Publicul nostru va înţelege că nu e vorba numai despre scriitori, ci şi despre diplomaţi, arhitecţi, oameni de ştiinţă…

Cezar Ivănescu: – Trebuie să vă spun că la „Zilele francofoniei“, la Paris, cartea s-a epuizat la toate lansările ei. Volumul este unul de foarte mare succes, datorită calităţilor literare indiscutabile. Informaţii, erudiţie pe de o parte şi pe de altă parte este o carte care a surprins pe mulţi români cunoscători ai activitaţii de peste hotare. Basarab Nicolescu îmi povestea uimit ce documentare extraordinară a putut să facă acest francez, Jean-Yves Conrad, pe care ieşenii care au venit la Casa „Pogor“ l-au putut cunoaşte astă vară în direct. Cât de spumos şi în adevăr ce autor debordant este şi cât de bine cunoaşte limba română, până la argoul acesteia! El porneşte de la primii autori celebri cunoscuţi în Paris până la cimitirele pariziene, fotografiind şi descriind totul exact. Chiar dacă este inginer de formaţie, Jean-Yves Conrad ne oferă descrieri minuţioase ale străzilor, ale locurilor, ale

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ locuinţelor şi încăperilor prin care au trecut românii

din Paris, cu fotografii şi descrieri bine puse la punct, încât, de la voyajorul care vrea să cunoască Parisul sau Franţa până la omul de mare erudiţie şi mare ştiinţă, această carte este necesară.

Lucian Vasiliu: – Răsfoind volumul găsim imagini cu Ambasada României la Paris, clădire monument istoric în centrul vechi, cumpărată de statul român în anul 1939.

Cezar Ivănescu: – Cu adevărat un palat, considerat în Paris un monument de artă.

Lucian Vasiliu: – Sau pe una dintre plăcile importante dedicate românilor din Paris scrie „George Enescu Rue de Clishy“ sau strada numită „Rue de Bucharest“. Sunt multe imagini şi texte relevante despre o prezenţă statornică a românilor din secolul XIX şi până la contemporanii noştri ar t iş t i plast ici , sculptori , precum Marcel Guguianu… sau Panait Istrati în ipostază de fotograf şi multe alte lucruri.

Cezar Ivănescu: – Ca mesaj major al acestei cărţi, chiar în introducerea ei, un francez, să menţionăm, ne ţine o lecţie de morală nouă românilor cam în acest sens: e bine să mai lăsăm duşmăniile şi adversităţile dintre noi şi să oferim

Europei (acum că suntem în preajma intrării în Europa) o imagine unitară despre această ţară fabuloasă şi pe care o descoperim mai bine prin privirea unui străin despre noi. Este şi un mare dicţionar şi un glosar şi un ghid şi o carte de literatură şi de mare pasiune pentru că extrasele din textele autorilor mari francezi sau români sunt savuroase, de la Anne de Noailles până la Paul Valery, francezi care au îndrăgit România şi care (mulţi dintre ei) au avut iubite, soţii, au învăţat limba română şi s-au documentat despre civilizaţia românească.

Lucian Vasiliu: – Inclusiv prezenţe sportive semnificative, cu Ilie Năstase. Sau Virginia Ruzici şi Ion Ţiriac...

Cezar Ivănescu: – Nu e român cât de cât celebru care să nu fie menţionat în această carte. Noi, românii, într-adevăr primim o lecţie din partea acestui francez, o lecţie de pietate, de erudiţie şi de documentare, aşa cum trebuie să fie documentată o carte despre o civilizaţie implantată în altă civilizaţie. Lucian Vasiliu: – Încă o mărturie a relaţiilor statornice dintre România şi Franţa, dintre români şi francezi. Cartea a fost achiziţionată de mari biblioteci, se află în difuzare în librării din marile oraşe din ţară.

Cezar Ivănescu : – Cu atât mai mult cu cât Jean-Yves Conrad este căsătorit cu o româncă şi este un mare iubitor şi un mare propagator al culturii româneşti în Franţa. Cartea este căutată peste tot, inclusiv în Franţa, unde se pare că ediţia în franceză s-a epuizat şi autorul a trebuit să vină de acasă cu alte cărţi.

(Emisiune TVR Iaşi din 17 octombrie 2006)

** *

Lucian Vasiliu: – Prezentăm o colecţie semnificativă, de mare audienţă şi autoritate lansată la Paris şi continuată la

72

avanpremieră editorială

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ Iaşi: Eugène Ionesco de Matei Călinescu, Tristan

Tzara de Henry Behar, Claude Sernet de Michel Gourdet, Gherasim Luca de Petre Răileanu, Constantin Brâncuşi de Doina Lemny (cercetătoare ieşeancă stabilită la Paris), Victor Brauner de Sarane Alexandrian, Mircea Eliade de Eugen Simion, Emil Cioran datorat Simonei Modreanu şi nu în ultimul rând Benjamin Fondane, lucrarea lui Olivier Salazar-Ferrer.

Cezar Ivănescu: – E foarte greu să vorbim despre toţi autorii şi mai ales despre toţi realizatorii acestor monografii. Vreau să spun însă că pentru cititorul şi erudit şi doct, dar şi pentru cititorul de rând, toate aceste lucrări sunt lucrări de referinţă. De la academicianul Eugen Simion care scrie despre Mircea Eliade, carte apărută iniţial în limba franceză, la volumul Simonei Modreanu despre Cioran. Noi reluăm în acest mod o tradiţie a unor autori români care publică la Paris, în capitala culturii europene. Tradiţie valoroasă, interbelică, atunci când nu aveam complexe faţă de Europa. Am ţinut foarte mult să tipărim această colecţie şi în limba română. Mă opresc la această carte despre Benjamin Fundoianu, al cărui nume franţuzesc este Benjamin Fondane, pentru un anumit fenomen şi o anumită epocă. Trebuie să ne gândim că el este un reprezentant al evreimii ieşene de mare ţinută intelectuală din perioada interbelică, atunci când evreii au dat multe monumente culturale, Pomul Verde, primul teatru evreiesc din lume înfiinţat aici, la Iaşi, nenumărate personalităţi care au plecat de aici şi s-au stabilit peste tot în lume, din Franţa până în America… Benjamin Fundoianu este un melange de cultură românească şi cosmopolită, franceză, în speţă şi o sinteză în acelaşi timp. El reprezintă în concepţia lui Basarab Nicolescu omul european pe care-l prefigura. Deşi de origine evreiască, asimilează cultura românească prin primul lui volum de poezii, care sunt aproape poezii tradiţionale. Cu marea lui iubire pentru localitatea şi astăzi ţinută de străini, Herţa bucovineană. Plecarea lui la Paris s-a întâmplat în anul 1923, când îşi schimbă şi numele din Fundoianu în Fondane şi când adoptă scrisul în limba franceză, fireşte a doua lui limbă, fenomen care va deveni tot mai constant, tot mai curent în Europa de mâine, când autorii vor deveni plurilingvi. Au mai fost şi suprarealişti în perioada avangardistă care scriau şi în franţuzeşte şi în româneşte, dar va fi un fenomen foarte actual pe care Fundoianu l-a prevăzut pe undeva. A început să scrie în limba

franceză ca un autor francez, fără greşeală şi fără fisură şi, mai ales, deşi a trecut prin avangardele pariziene de la acea vreme, unele dintre ele animate tot de autori proveniţi din România, cum ar fi marele Tristan Tzara. Promotorul dadaismului a trecut prin suprarealism, prin Marele joc, dar cu Fundoianu s-a întâmplat un lucru extraordinar. A avut un maestru, Leon Şestov, marele filosof de origine rusă. De la temele superficiale ale avangardei şi de la jocurile formale şi de la distracţia formală a trecut la temele tragice, mari ale filosofiei, literaturii, artei în general. Deşi a trăit o viaţă foarte scurtă, fiind unul dintre martirii evreilor în perioada celui de al doilea război mondial, a cărui viaţă s-a sfârşit la Aushwitz, în 1944 (unde a fost deportat şi ucis), a reuşit să împlinească un destin exemplar ca artist şi filosof şi, mai ales, să ofere literaturii europene mari creaţii literare şi nu doar literare, ci şi eseistice şi filosofice. Pentru că în cazul lui nu mai putem vorbi doar de literatură română sau doar de literatură franceză. Putem vorbi de acest concept global şi nu nefavorabil literaturilor naţionale, conceptul de scriitor european. Un scriitor care are mai multe registre, uneori plurilingv care se mişcă bine în această civilizaţie europeană. Pentru că el a practicat şi filmul, şi eseul filosofic şi traducerile şi poezia. A rămas unul dintre marii poeţi moderni ai Europei. Marile lui poeme de sinteză „Ulyse“,

73

avanpremieră editorială

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ „Titanic“, „Exodul“, mai ales, care porneşte de la

acel psalm cunoscut poate de români din enunţul lui Dosoftei „Acolo şezum şi plânsem“… Aceste poeme ale lui Fundoianu sunt străbătute de un fior tragic cum nu întâlnim la mulţi avangardişti sau poeţi în perioada interbelică. Autorul care trăieşte în Anglia, Olivier Salazar-Ferrer, şi care este căsătorit cu o româncă şi care i-a tradus textele lui Fundoianu din limba română, mi-a trimis un mesaj de mare bucurie şi de mare plăcere pentru că i-am tradus această carte în limba română, pentru că în concepţia lui a revenit în Iaşul din care Fundoianu a plecat către Parisul celebrităţii, dar şi al sfârşitului său tragic.

Lucian Vasiliu: – Fondane a fost angajat ca scenarist la studiourile Paramount în 1930, făcând o muncă de rutină, care este departe de a corespunde concepţiei lui despre cinema. Au urmat ani de experienţă, au urmat filme. Fondane a avut şi o experienţă biografică tumultuoasă, uşor aventurieră, provocatoare… Pentru tinerii noştri regizori şi oameni de imagine în general, cartea e un bun

74

avanpremieră editorială

îndreptar şi din această perspectivă, aşa cum o bună călăuză este şi pentru tinerii poeţi, colegii noştri de astăzi care scriu experimentând şi care se pot regăsi şi în opera poetică spectaculoasă a lui Fondane.

Cezar Ivănescu: – Este un foarte mare poet, eu insist şi revin asupra acestei teme. Sigur că şi alţi exegeţi români s-au ocupat de Fundoianu şi l-au pus în valoare, dar vreau să spun că această carte scrisă de acest mare universitar, el însuşi evreu, ni-l descoperă ca pe un mare european. Şi după atâtea experienţe formale şi frivole, să spunem, ca un autor profund şi tragic. Ni se întâmplă nouă românilor. Este destinul nostru de altfel, ca pe mulţi dintre marii noştri autori, pe mulţi dintre marii noştri savanţi să-i primim livraţi de Occident. E cazul lui Brâncuşi, care a căpătat un loc de cinste în cultura şi în arta românească pentru că ne-a venit cu prestigiu de la Paris. Pentru că altfel noi, românii, nu ştiu dacă l-am fi putut pune vreodată în valoare. Mai sunt şi alţi autori mari, Ştefan Lupaşcu sau atâţia alţii care ne vin de acolo nouă, românilor, să ne reîmprospăteze memoria şi conştiinţa că am dat mari valori Europei. Un Matila Ghica despre care sper că va intra şi el cu o monografie în această colecţie, dacă nu direct în franceză, sper că mai întâi în limba română şi apoi îl vom traduce în franceză, la a cărui carte, „Proportia de aur“, Paul Valery (care era eminenţa franceză a mijlocului de veac XX) scria o prefaţă în care pur şi simplu se umilea în faţa erudiţiei fabuloase a acestuia. Paul Valery, marele om de ştiinţă, marele poet, marea minte genială. Era uimit de fabuloasa erudiţie a lui Matila Ghica. Deci toţi aceşti mari artişti provin din spaţiul cultural cosmopolit şi de mare densitate care a fost Iaşul moldav al perioadei interbelice.

Lucian Vasiliu: – Am încheia gândul nostru de astăzi cu menţiunea că Universitatea din Iaşi a organizat în anul 1994 un prim colocviu internaţional Fundoianu-Fondane, cu ocazia împlinirii a cincizeci de ani de la moartea sa. Sperăm ca acest tip de invocare-evocare -dialog cultural la nivel academic să continue, pentru că avem multe personalităţi reprezentative în concert european şi universal pe care încă nu am învăţat să le cultivăm cu osebită preţuire.

(Emisiune TVR Iaşi din 24 octombrie 2006) Transcrieri de Alfredina IACOBITZ

Fragmente din volumul în curs de apariţie Cezar Ivănescu şi Lucian Vasiliu în dialoguri televizate - despre cărţi şi nu numai...

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

recenzii

IoanŢICALO

M. Eminescu şi Th. Codreanu

Apariţia volumului Eminescu în captivitatea „nebuniei” semnat de Theodor Codreanu (Universul, Chişinău, 2011) n-a fost o surpriză. Se poate afirma cu îndreptăţire la ora aceasta că, trecând printr-o enormă cantitate de informaţii, domnia sa şi-a dedicat viaţa cu onestitate autorului poemei Luceafărul. Sunt câteva cărţi de referinţă în eminescologie, începând cu Eminescu – dialectica stilului din 1984 până la această ediţie definitivă, care valorizează documentaţie din Dubla sacrificare a lui Eminescu, în două ediţii, şi a celor următoare: De ce a fost sacrificat Eminescu?, Mitul Eminescu, Eminescu – martor al adevărului, Eminescu şi mistica nebuniei, o constanţă ce merită aplauze la scenă deschisă. Th. Codreanu, sunt convins, a ştiut de la bun început că, abordând ultimii şase ani din viaţa poetului, în spiritul descoperirii adevărului, va stârni, pe lângă meritate aprecieri, şi reacţii deloc binevoitoare, semn că dreptatea şi adevărul umblă în continuare cu capul spart. De acord că, din perspectivă pluridimensională, ceea ce cunoaştem noi ca indivizi mărginiţi exprimă nu adevărul, ci un punct de vedere asupra adevărului, numit de Eminescu şi cu metafora „cercului strâmt”, doar că acest reper, al omului de bună credinţă, dispus, în final, să declare socratic „ştiu că nu ştiu nimic”, e repudiat constant-faustic de cei pentru care singura melodie acceptată e cuprinsă în formula „statul (adevărul) sunt eu!” Th. Codreanu nu emite judecăţi fără acoperire, iar logica demonstraţiei are mereu la bază argumentul ce ţine seamă, înainte de orice, de raportarea omului la libertate, sentiment aproape religios, cel care a fost investit să păstreze în echilibru drepturile şi îndatoririle acestuia, o fundamentală antiteză eşuată, disputa tranşându-se pentru omul modern în favoarea drepturilor, o uriaşă eroare cu un echivalent paremiologic românesc pe măsură: „a-ţi tăia craca de sub picioare”. Vieţuirea în afara adevărului şi a libertăţii înseamnă eliminarea

posibilităţii sacrificiale, d e c i , a i u b i r i i ş i a modelului christic, ceea ce pentru Eminescu era de neconceput. Pentru el, m a r t i r u l , e r o u l ş i în ţe lep tu l t ră iesc în adevăr (s. a.), fiindcă ei sunt victime sacrificiale d e b u n ă v o i e , d u p ă modelul Mântuitorului. Adevăru l e sacru , e Dumnezeu: „Dumnezeu şi adevărul sunt identici” ( M s s 2 2 6 7 ) . D a c ă a d ă u g ă m l a a c e a s t a pasajul din scrisoarea către Samson Bodnărescu din 1876 unde se spune că „un neadevăr ar fi în stare să mă nenorocească pe toată viaţa şi să-mi răpească onoarea” (un om fără onoare îşi declină cu bună ştiinţă eternitatea), constatarea lui Th. Codreanu că Eminescu a refăcut în preajma zilei de 28 iunie 1883 scenariul paradigmatic mioritic al crizei sacrificiale, e imbatabilă. Introducând în demersul său metoda dublului referenţial, autorul cercetează cu maximă atenţie întâmplările premergătoare momentului când poetul este aruncat în cămeşoiul de forţă (bieţii „inimici” şi câţi de-atunci se frâng într-o veselie – corect politic! – sub semnul nefast al negativităţii) şi perioada exterminării celei mai strălucite minţi, potolită (la cerere şi ilegal) în „baie” de mercur, după ce a fost săltat cu brutalitate, cu concursul poliţiei, de la Baia Mitraşewski. De acord cu autorul: Principalul nume al „nebuniei” lui Eminescu rămâne adevărul şi intransigenţa cu care l-a apărat şi nu sechelele grave ale unui presupus sifilis (moştenit, contractat, n-are importanţă), cu finalizarea în paralizie generală progresivă (s. a.) Într-o altă scrisoare, de data aceasta adresată Veronicăi Micle, în februarie 1880, Eminescu declară încă o dată că „sunt peste voia mea grăitor de adevăr, mulţi mă urăsc şi nimeni nu mă iubeşte afară de tine.” Se ştie că apărarea intereselor naţionale, dacismul poetului promovat şi prin Societatea Carpaţii, au stârnit o reacţie în lanţ, a cărei violenţă a luat chipul unui cor pe mai multe voci suave (trebuia salvat poetul şi înfundat rebelul şi neînduplecatul ziarist), evoluând sub bagheta severă a unui maestru ancorat bine în politichia cetăţii. Concluzia lui Th. Codreanu? „Inflexibil” cu principiile şi cu soarta naţiunii, poetul n-a putut fi

75

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ scos din cursă decât cu arma psihiatriei, cea mai

parşivă, mânuită la acea vreme (şi de atunci încoace de câte ori a fost cazul) cu dexteritate cameleonică. Distorsionarea adevărului pentru a-l subordona intereselor de grup a făcut ca sacrificiul („Ei mint – eu adevărul îl spun, căci nu mă tem/ De-a lui urmări”) să fie confundat cu „nebunia”, mărturia lui Petre Th. Missir (13 mai 1884, către Titu Maiorescu, care îl credea pe Eminescu irecuperabil) fiind edificatoare: „Mai deunăzi îmi spunea că el este ein aufgegebeuer Mensch („un om sacrificat”, n. n.), şi în adevăr acesta e sentimentul ce pare că-l are despre sine”. Urmează fireasca întrebare a lui Th. Codreanu: cum poate un nebun de duzină să aibă o asemenea luciditate? Să încerce cineva un răspuns, dacă nu cumva l-a şi dat, încă de pe atunci, Ion Popescu, viitor membru de frunte al grupării de la „Fântâna Blanduziei”. Iată ce spune acesta, printre altele, după ce l-a vizitat la puţin timp după încarcerarea la stabilimentul doctorului Şuţu: rezultatul a fost convingerea deplină că meşterul era sănătos şi n-avea ce căuta în strada Plantelor (s. a.). Şi se întreabă din nou autorul cărţii: De ce oare numai mărturiile mincinoase au funcţionat în cazul Eminescu? Cât se poate de pertinentă nedumerirea din moment ce: - iată ce-i scrie Eminescu lui Chibici în 12/24 ianuarie 1884: „Neavând nimic de lucru, închis alături c-un alt individ, hrănit rău precum se obişnuieşte în spitale şi lăsat în prada celor mai omorâtoare griji în privirea viitorului, mi-e frică chiar de-a-mi plânge soartea căci şi aceasta ar fi interpretat ca un semn de nebunie”; - poeziile încredinţate tiparului în anii aşa-zişi întunecaţi – demonstraţia lui Petru Creţia – sunt superioare estetic variantelor din lada cu manuscrise de la Maiorescu; - imediat după internarea poetului la Mănăstirea Neamţ, a fost spovedit şi împărtăşit, însemnarea preotului duhovnic vorbind despre faptul că „M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist”; - de aici el va expedia la „Convorbiri literare” poezia De ce nu-mi vii, Iacob Negruzzi apreciind ca fiind scrisă în „deplină luciditate”; - Matei Eminovici îşi vizitează fratele, lăsând mărturie că „poetul avea conştiinţa sechestrării sale ilegale”; - „deţinutul politic” (după Dimitrie Vatamaniuc) M. Eminescu a fost internat şi păstrat în ospiciu în mod ilegal, fără certificat medical semnat de doi medici, conform legii;

- externarea de la „Caritas” s-a făcut fără documente legale, iar poetul scos din ţară fără avizul său şi trecut peste graniţă, ori fără paşaport, fraudulos, cu concursul lui P. P. Carp, ori cu acte obţinute fără acordul celui în cauză; - faptul că s-au găsit într-un buzunar, imediat după ce a murit, poeziile Viaţa şi Stelele-n cer, o asemenea minune ar fi fost imposibilă în faza terţiară a sifilisului din zilele care au precedat moartea poetului. Adoptând, pe lângă metoda dublului refenţial, şi cea a paşilor mici, Th. Codreanu înaintează în cercetare pe baza unei vaste bibliografii, comparând informaţiile cu o logică fără fisură, care confirmă cu asupra de măsură că Eminescu-omul, spre deosebire de toţi ceilalţi din jurul său, n-a ştiut ce înseamnă să tratezi cu propria conştiinţă în nici o împrejurare. Doar din acest punct de vedere ar putea fi privit drept nebun sau, conform părerii cumnatei lui T. Maiorescu, Mite Kremnitz, „poate că concepţia noastră, a tuturor, este nebunie şi Eminescu a prins adevăratul sens al lumii şi al vieţii.” În faţa unei personalităţi de o asemenea anvergură, cel ce adunase în el sevele unui întreg popor, procustienii au aplicat soluţia martirajului, după care, precum Pilat odinioară, s-au spălat în grabă pe mâini, încercând să acrediteze ideea că acţiunea lor era salvatoare. N-au avut dreptate? Ba da, căci, în vreme ce Carol I era regele politic al românilor, Eminescu era regele spiritului naţional (s. a.), iar „ţărişoara” demagogilor nu putea suporta doi regi!... Ce n-au ştiut aceştia şi nici urmaşii lor dintotdeauna e că Eminescu adunase în sine condiţia triplă a martirului, eroului şi înţeleptului şi că dincolo de infernul suferinţelor, el a pătruns într-o armonie interioară pe care n-a putut-o găsi în ordinea lumii (s. a.), o lume strâmbă, care, privindu-se în propria oglindă, se felicita, precum fariseul din Evanghelie, pentru imaginare virtuţi. Cartea lui Th. Codreanu, cu o superbă copertă aparţinând basarabeanului Ion Daghi, e mărturia pasiunii autorului pentru adevăr şi al propriului sacrificiu, având în vedere că s-au adunat deja zeci de ani de când domnia sa a purces la descoperirea secretelor din Galaxia Eminescu. N-a fost deloc simplu şi nici măcar confortabil, dar nici că se aştepta la altceva decât la tihna de după lucrul bine făcut, dezvăluind într-o carte care te ţine în priză, întreaga ţesătură de „paingi” din jurul regelui-arheu al spiritualităţii neamului românesc.

76

recenzii

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

recenzii

VeronicaRĂUŢU

Popasuri ineluctabile(Un remarcabil sistem filosofic

al unui poet de excepţie)

Poveştile filosofice cretane şi alte poezii din insule ale domnului Liviu Antonesei, recent apărute la Herg Benet Publishers – Bucureşti, ne aduc în imagine dar şi în memorie marile simboluri ale lumii antice europene în care civilizaţia cretană e una edificatoare, căci de patru milenii încă ne mai trimite ecourile sale. Poetul percepe valoarea acestor simboluri chiar dacă unele sînt mutilate de vitregia vremii căci Afrodita „ …corp perfect fără braţe în lumina albă a dimineţii de piatră“ rămîne un „ miracol de dinaintea creaţiei” alături de alte elemente de natură filosofică ale marii civilizaţii greceşti sau de elemente geografice caracteristice care, integrate cu măiestrie celor douăsprezece poveşti filosofice cretane ne dau imaginea contradictorie şi difuză a lumii cretane şi legăturile acesteia cu legendara ţară a Hiperboreei. Viziunea autorului asupra lumii cretane este una clară, vindecată de miopie în care dominante sînt „minuni ale unei lumi mai bătrîne decît însăşi lumea”. Condensarea imaginilor, exprimarea sumară, clară, fără echivoc, ci doar cu unele întrebări retorice , ne trimite cu gîndul la un alt ţinut al Greciei Antice, Laconia , chiar dacă autorul nu îl specifică în mod explicit, căci toate acestea ne duc

„Pe cărările celui mai vechi pămînt Primordiala plăcere a lumiiÎn vecinătatea celei mai bătrîne măriO lumină ce te vindecă în veci de miopie”

(Nicăieri)

Marile cugetări ale filosofilor antici greci , expresie a eternităţii lor, reprezintă pentru autor elemente de construcţie artistică integrate într-un mod admirabil şi firesc propriei sale gîndiri filosofice. Dacă în Henry către Anais ne apar în principal simboluri filosofice şi personaje ale filosofiei şi credinţei hinduse (Sakhya Muni) sau elemente geografice ale Orientului cu rezonanţă filosofică şi religioasă sau localităţi din Hiperboreea

( P o t a i s s a ) î n A l t e douăsprezece poveşt i f i l o s o f i c e c r e t a n e , r e d e v i n e i m a g i n e a i n c o n f u n d a b i l ă ş i simbolurile filosofice ale Greciei Antice integrate propriei viziuni filosofice a autorului, înserată cu e l e m e n t e m o d e r n e („Noaptea a venit pe un scuter”, „ochelari negri de soare”, „foc de artificii” etc.) ce conturează propria sa concepţie filosofică în care revine mereu „istoria eternităţii”. Dacă ne referim la Cincisprezece noi poveşti filosofice cretane constatăm cu oarecare surprindere că motivele vechii Elade, nu mai sînt definite iar generalitatea prezentării acestora este integrată propriei concepţii filosofice în care domină notele de atemporalitate, căci „Trecerea de la minus la plus / Nu este mereu un cîştig”, iar ei „zeii n-au habar de locuri şi vreme ”. Aşa cum autorul subliniase anterior că „Zeii de la început erau modeşti / pe măsura noastră”- atemporalitatea reprezintă o coordonată a existenţei- pe care o putem percepe atît ca trecere a timpului, cît şi ca dăinuire eternă, „un impostor al supravieţuirii” sau trăirea „la umbra aceluiaşi darnic soare”. Atemporalitatea ca element al existenţei divine nu este absolută, căci ea este uneori limitată de timp, energie şi spaţiu, ca în Teoria relativităţii reprezentînd pentru trăirile autorului „Mereu şi mereu, aceeaşi trist inutilă / Poveste”, o notă de plictiseală care pînă la urmă pare să respingă atemporalitatea. Continuînd căutările, autorul constată că atemporalitatea e doar o iluzie, „E iluzie vinovată să crezi că durerea îndepărtării spaţiale / Se alină prin cea temporală”. Pînă la urmă, chiar dacă „Moartea e mare”, după cum spunea Rilke, totuşi dăinuirea pare să învingă moartea iar autorul se consideră ca un colecţionar de evenimente, căci „Totul se adună în mine de la facerea lumii / Încoace”. În „Moarte şi resurecţie“ autorul mizînd pe unele simboluri cretane şi concepte filosofice din Elada, dezvoltă propria sa filosofie privitoare la ciclul vieţii căci moartea pînă la urmă apare învinsă de viaţă :

„ …diamant stacojiu şi fluid , de atîtea ori te-ai rupt, te-ai spart

77

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ în mii de fărîme şi, prin miracol,

te-ai refăcut întreagă, pulsînd în cenuşa asasină a acestei lumi nefericite”

(Inimă a mea …)

Revenirea la viaţă este dominată de note temporale, definite mii sau milioane de ani iar moartea nu e decît „marea încremenire” în raport cu care viaţa apare eternă căci autorul este dominat de ideea eternităţii, crezînd „că e eterna mea lună orbitoare” în care infinitul e definit prin el însuşi „iar infinitul e infinit” (A fost odată, ca-n poveşti …). În faţa morţii, viaţa este speranţa absolută ce renaşte dintr-o scînteie cînd totul pare pierdut iar coordonatele filosofice ale existenţei se reduc uneori la „trăncăneala zilei de azi” cînd viaţa apare ca o luminiţă de la capătul tunelului. Dar dincolo de banalitate autorul caută şi speră să găsească dacă nu adevărul absolut, măcar să descifreze tainele existenţei :

„Şi dacă … Şi totuşi Şi dacă, totuşi, există ceva deasupra, există ceva afară,există ceva dincolo de trăncăneală ?”

(Şi dacă…) Continuînd evocarea trecerii timpului În Ostroavele Azore poetul pare preocupat să includă în sine şi să dea sens fiecărui eveniment ,, de la facerea lumii încoace ”asemenea sentimentelor sale:

„ Aşa cum vechea mea dragoste E închisă în mine Ca într-un sarcofagCare încă respiră ”.

Ieşind din atemporalitate, autorul devine posesor al propriului său timp în care sufletul său

este „Stabil şi călător în aceeaşi pulsaţie / Deodată”. Motivele Ostroavelor Azore evocă viaţa în general, dominată cînd de etern cînd de banal iar autorul se simte ca o fiinţă „care priveşte în gol / Peste paginile cărţii”, iar propria existenţă pare uneori marcată „De sentimente fără consistenţă”. Prezentînd Londra în noapte, poetul continuă nota evocării unor evenimente şi locuri cu rezonanţă filosofică pentru propria sa concepţie, dar şi cu note obişnuite, cotidiene. În aceeaşi atmosferă, timpul şi spaţiul se integrează gîndirii autorului, iar evenimentele londoneze şi locurile evocate într-o „explozie strălucitoare de argint lichid acoperind / Cea mai vie rană de la începutul lumii încoace”. Pe coordonatele temporale şi spaţiale, autorul îşi clădeşte propria sa concepţie filosofică existenţialistă din a cărei interpătrundere lumea capătă sens în inima şi conştiinţa sa:

„E ceva cu timpul , e ceva şi cu spaţiul – În inima mea, chiar se interpătrund” .

Concluzionînd, consider că prin Poveştile filosofice cretane şi alte poezii din insule (Insula Creta, Insulele Azore, Insulele Britanice) domnul Liviu Antonesei crează un sistem al gîndirii filosofice nu ermetic, dar nici deschis pe deplin, ci dominat de coordonatele temporale şi spaţiale prin care existenţa umană, scoasă uneori din sfera temporalităţii, rezonează în interiorul său pe coordonatele spaţiului şi timpului. Astfel, ceea ce este valoros dăinuie peste timp, amplifică permanent valoarea sub toate aspectele sale, tinzînd către eternitate. Dar şi eternitatea, cît şi infinitul au propriile lor contrarii între ale căror limite pendulează existenţa umană.

78

recenzii

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

recenzii

MarinaROMAN

Et sub steaua câinelui ego

Un volum (auto)biografic. Sau o carte despre istoria clipei; pentru că aici doar clipe există, nu Timp. Totul se petrece hic et nunc, doar pentru că se rosteşte. Şi cel care scrie, şi cel care spune, şi cel care le-a trăit pe toate acestea ca pe o obligaţie asumată, dar cu o altfel de implicare (ca pe o dedublare), este poetul. Notând cu acribie, smerit, sub atotputernicia poemului. „Ca un patron, sub un neon rămas aprins/ puţin retras, puţin absent, poemul/ fumează liniştit tot ce am scris…“ (Cenaculum). Victoria Milescu ne spune, în acest cel mai recent volum al său, că a ales să trăiască Sub steaua câinelui. Nu vă lăsaţi amăgiţi de titlu! Nu este o metaforă. Steaua câinelui chiar există: este Sirius, care ar putea fi „perechea“ soarelui nostru, împreună cu care ar putea să formeze un sistem solar binar. Astronomic – o ipoteză, un fapt, o realitate. Poeta se plasează, aşadar, într-o realitate sui-generis, adresă exactă pe care o comunică cititorului încă din titlul volumului. De-acum încolo, citind, nu am niciun motiv să nu interpretez cele scrise – „întâmplător“ poezie – ca fiind adevărate. Volumul are o dramaturgie solidă, trebuie citit filă cu filă, de la început până la sfârşit. De la Sub steaua câinelui – „Tot bântuind din cameră-n cameră/ pe scările spiralate/ ce duc spre tavane inundate de corpuri cereşti/ traversând holuri, săli, coridoare/ cu umbre topindu-se în pereţi/ încurcându-te în draperii, sonerii, panoplii/ agăţându-te de balustradele cu geamătul lor omenesc/ brusc te trezeşti/ faţă-n faţă cu însuşi Dumnezeu“ –, la Cenaculum – „Pe arşiţă, pe zloată/ venim din cartiere prăfuite/ în casa marelui dispărut/ unde citim poeme lungi, ardent/ cu o sprânceană ridicată/ şi mâna lopătând uşor“. Răzleţele poeme fac, de astă dată, corp comun şi alcătuiesc un univers concret-fantastic. Concret-fantastic? Iată: „străzile colcăie: oameni, câini, atelaje/ maşina salvării încearcă să înainteze/ urlă cu disperare dar nu se mai aude decât/ bubuitul unei inimi de femeie/ zăcând pe trotuar,

îmbrăcată sumar/ cu trupul sfârşindu-se înc o a d ă d e p e ş t e … “ (Aplaudând existenţa). Sau: „în altă zi, a bătut la uşă administratorul/ ţinând în mână un hârleţ ca pe un sceptru/ de ce nu ies să dau zăpada din faţa blocului,/ ăilalţi sunt cum sunt, dar de la mine are pretenţii/ asta aud de când sunt/ să fiu mai puţin eu şi mai mult ei, cei de afară/ icnind, cu lopeţi, târnăcoape, cazmale/ dând zăpada de pe trotuare/ în plină vară…“ (De ce n-am scris ce-am promis). Concretul care glisează în fantastic. Cealaltă faţă a lumii. Ca atunci când spunem „când o face plopul pere şi răchita micşunele“, iar asta nu însemnă, cum greşit se mai foloseşte, „niciodată“, ci „într-o altă ordine existenţială, într-un alt timp, într-o altă realitate“. Pentru că fantasticul nu este non-real, imaginar… Fantasticul defineşte o altă realitate. O altă realitate, aflată între Pământ şi Cer, pe drumul spre Dumnezeu. Căruia I se roagă cu mintea, cu inima, dar încă jucându-se cu forma cuvântului, încă păstrând tentaţia concretului, a materiei, ca în Limitania: „Acelaşi soare/ dar nu toţi suntem luminoşi/ acelaşi aer/ dar nu toţi îl respirăm la fel/ acelaşi timp/ dar nu toţi mergem în direcţia/ în care merge el/ acelaşi pământ/ dar câte pământuri încă de cucerit… „ Rămâne vocaţia desăvârşirii. „Viaţa morţii de aici, la schimb cu moartea morţii“. Mântuirea: „Motociclişti, maşini/ un preot în negru/ cu umbrela deschisă/ mergând ţeapăn/ pe mijlocul drumului/ pe linia albă punctată/ dintre viaţă şi moarte…/ ca să vedem/ din ce e alcătuită moartea/ trebuie să o demontăm/ să o facem bucăţele/ pe spinarea unei vieţi/ ca la carte… „ (Blitz). Fără concesii făcute metaforei, discurs concentrat. Până la monadă. Blitz! Blitzpoem. Sau haiku. Cu Ecoul clipei, placheta publicată în 2003, Victoria Milescu are exerciţiul acestui gen. Rigoare. Şi doar două exemple din volumul de faţă: „Cineva îţi arată carul mare pe cer/ cineva îţi arată carul mic/ cineva te duce să vezi aurorele boreale/ cineva te învaţă să scrii, să citeşti/ cineva te ajută să recunoşti plantele, să pescuieşti/ cineva îţi dăruieşte iubire/ mai nimic nu poţi face de unul singur... „ (Aerul plin de aer) şi Îmbătrânim împreună/ pacient şi medic/ în aceeaşi

79

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ boală/ insistent, fără speranţe/ îmbătrânim

împreună/ autor şi cititor/ în aceeaşi limbă/ în acelaşi poem/ scris în piaţa cu fumigene… „ (Făcuţi pentru moarte). Demonstraţie de poet cu structură dură. Structură dură, numită – îndeobşte şi inutil – restrictiv, masculină. Pentru că Victoria Milescu nu face, sub nicio formă, paradigmă cu poetesele veacului. Victoria Milescu are versul asexuat, curăţat de tropi, şlefuit până la albul osului, coloană vertebrală a gândului şi aripă inimii. Doar întâmplător acordul gramatical îl face la feminin. Cred că de dragul mizanscenei alege femeia pentru rolul principal… pentru spectacol (ul amar al vieţii din realitatea concretă a cititorului) – că tot vorbeam de… dedublare), ca în Doctorul: „Zâmbesc strâmb/ aşa cum stau dezbrăcată/ în camera de faianţă/ el îmi cercetează limba, albul ochilor/ îmi palpează sânul/ cu degete lungi, fine/ aplică pe pielea mea de găină/ stetoscopul/ pare prins cumva de ritmul/ organelor mele înnebunite/ de pulsul rebel/ faţa-i devine din ce în ce mai serioasă/ scrie ceva, ştampilează/ vântul de primăvară smulge din cornier/ perdeaua fluturând ca un steag alb/ niciun zâmbet pe chipul/ celui ţinut strâns în braţe ieri-noapte/ nicio sclipire în ochii celui/ iubit cu fervoare/ o noapte întragă de-o canceroasă“. Remarcaţi finalurile de poem (fie şi numai a celor citate aici): „poemul/ fumează liniştit tot ce am scris…; brusc te trezeşti/ faţă-n faţă cu însuşi Dumnezeu; femeie/ zăcând pe trotuar, îmbrăcată sumar/ cu trupul sfârşindu-se în coadă de peşte… sau iubit cu fervoare/ o noapte întragă de-o canceroasă“. (Finaluri în coadă de scorpion). Frumosul, inocentul poem pe care Victoria Milescu ni-l dăruieşte îşi întoarce coada şi ne înveninează dulce cu nelinişte, cu gând pentru altfel, altceva, pentru dincolo de…

80

recenzii

MariaPILCHIN

Loredana Dănilă sau poezii fără deadline

într-o duminică a sufletului

A te îndrăgosti înseamnă a produce o mitologie privată, citim undeva la Borges. A iubi, în formula Loredanei Dănilă e echivalent cu a trăi altfel timpul. „Duminici, singurătatea voastră o ştiu pe de rost” – aşa începe volumul de poeme Suflet de rezervă (Ateneul scriitorilor, 2011, Bacău) semnat de poeta româncă Loredana Dănilă. Duminicile par să iasă din şirul banal al celor şapte zile de calendar. „O iubire fără duminici sau mai bine zis duminici fără iubiri”, iată definiţia. „Duminicile asediate de singurătate”, marquezian, o zi extinsă biblic la o mie de ani. Viaţa converge la această zi, se cumulează în ea ca într-o clepsidră: „Duminici şi clopote fac recenzii vieţii”. Temporalul are capacitatea în aceste texte să treacă în spaţial, topografic: „Se făceau duminicile siberii” şi gări cu „duminici scoase din minţi”. O lume în care „duminici silabiseau psalmi, mă lepădam de tine”, această lepădare pare să anunţe momentul în care Sisif(a) scapă de ceea ce produce chinul: „se spală duminica de osândă”. Ieşirea din cadranul temporal al timpului de duminică, aici echivalentă cu aşteptarea şi cu amorul la dimensiuni metafizice, semnifică intrarea într-un alt coridor temporal şi anume cel al lepădării de iubire: „şi frig de tine îmi e”. E şi un temporal cronologic: „între noi se făcea tomnă”, un anotimp al rupturii, fracturii relaţionale în care „octombrie lustruia aşteptările”. În „ultima duminică” se îmbătrâneşte aşteptând. Cititorul mai atent descoperă un calendar poetic cu „ziua de vineri ştearsă din calendar”, aşa cum „curgeau între noi zilele de vineri”, cu „bagajul de vineri seara”. Iarăşi revenirea la starea iniţială: „aş pune doar duminici în calendar” în care se produce „ultima lecţie de iubire”, în care se meditează la „fantasmagorice iubiri” în care „te strig cu numele pe care doar eu ţi l-am dat”. Or, duminica e un timp ciclic din care nu se iese, e un timp cu două orbite, una a dezicerii imposibile şi alta a eternei întoarceri. Temporalul este şi unul al lunii „mai cu ploi putrede”, ploi de „second hand”, cu „vise la mâna a doua” şi „în

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ vitrinele oraşului iluzii”. În tot acest iureş al

fantasmelor existenţiale, „noi nişte pelerini sfioşi” într-un univers în care „zac îngeri pribegi”. Acest „noi” e mai mult decât ei doi, e un noi generic, general-uman. Există o „contabilizare” textual-temporală a sentimentului în acest volum de versuri. Un eu liric care îşi cuantifică existenţa în dragoste: „rup fila cu ziua de azi”, „paginile albe ale zilei de azi”. Acest registru contabil al sentimentului este unul determinat de starea sisifică – suferinţa. „Cer iertare zilei de mâine” – o vizionară conştientizare a spargerii cadranului temporal. Iarăşi o percepere spaţial-geo-metrică: „trigonometria zilei fără axiomă” în care nu rămâne decât „tânguirea zilei de mâine” cu „iubiri sezoniere” ce nu pot să aducă decât „fericiri clandestine”, „fericiri promise” unui eu sisific. „Fericirii îi apar primele riduri pe inimă” - un vers în care ieşi din chenarul receptării pur poetice a textului, apare o citire organică, cardio-logică, care te plasează dincolo de simpla dimensiune „lacrimogenă” a poeziei de totdeauna şi de pretutindeni. „Recoltarea celulelor stem din prima iub i r e” con t inuă aceas t ă ana tomiza re a sentimentului. Există aici ceva din scenele văzute în filmul Prometeus în care eroina îşi face singură o operaţie într-o boxă chirurgicală robotizată. Po(i)eticul Loredanei Dănilă e un fel de autochirurgie artistică. Există aici o dimensiune în care „rămâne pe dinafară ziua naşterii mele”, or, revolta faţă de Celălalt nu întârzie să apară: „din ochii tăi vreau să-mi şterg nopţile”. O încercare de anulare a unui timp devenit imposibil pentru ziua de azi. „Sufletul meu de rezervă... scos de la naftalină de sărbători”, „viaţa mea dată în arendă” anunţă un trecut din care se pleacă. E o viaţă cumva viaţă vizionară, cea trăită de eul poetic. Eroina amputează trecutul şi bisturiul e unul poetic. Timpul, acest mal d'horologe e un „timp fără resort”, cu „secunde dilatate”. Ieşit din cadranul temporalităţii, eul poetic „caută un motiv să disculpe timpul”. Chiar dacă s-ar părea că citim un eu feminin profund durut, putem constata un discurs feminin c a t e g o r i c e m a n c ip a t d e u m b r a g â n d i r i i androcentrice. Unica jonctură cu lumea virilă este iubirea, restul proiecţiilor metafizice vin dintr-o proprie interpretare a lumii. E o poezie complexă, fără complexe gender, dar cu o profundă stare afectivă, una a aşteptării, pierderii, ratării, a reluării unei iubiri. Dacă îndoiala e unul din numele inteligenţei, atunci ea este prezentă din plin în aceste

texte. Cu această carte înveţi a renunţa la a renunţa şi totodată înveţi ultima lecţie a iubirii. Tărâmurile de singurătate populate de personajul feminin al acestei cărţi te duce cu gândul la un homo domesticus, mai bine zis la o femina domestica, fiinţa determinată de tot ce o înconjoară şi de o profundă etică a grijii chiar şi la nivelul facerii poeziei în opoziţie complementară cu poezia abstractă masculină. Abordată prin prisma criticii feministe, cartea oferă, în formula Otiliei Dragomir, o prismă de „recuperare a dimensiunilor temporale şi a multiplelor faţete ale identităţii personale”. Or, temporalul nu e nicidecum timpul obiectiv, e intensitatea trăirii afective a unor stări general-umane, conturate de o existenţă feminină. O calitate esenţială a cărţii este claritatea şi nu experimentul textualist pe care se merge azi în poezie. Profunda identitate feminină şi stilul sublim al volumului, iată senzaţia postlecturală care rămâne în mintea cititorului.

recenzii

81

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

lirice

George L.NIMIGEANU

Tablou medieval

Din „punctul de vedere” pe care îl dețin prin repartiție municipală, pe-un fond medieval, o inegală lumină țese urbea în aerul puțin...

Priveliștea măsoară - sub turnul înclinat - patina grea cu străluciri defuncte... și-n orizont anemicele punctenostalgic zugrăvite de-un verde-agramat...

În spațiul dintre veacuri curge un râu incert, trist și bolnav de... insuficiență... Vechiul - girat cu polițe-n scadență - respiră simptomatic în... silnicul concert...

Noaptea aproximează - sub pleoapa cu pistrui lumi-niscenți - în pauză relativă, latența vieții... trudnica eschivă ce-o-ncearcă fiecare... jucând cu umbra lui...

Eu, cu statuia grijii pe umeri, zilnic ies să aflu pulsul vieții vechii urbe, corectitudini sensurilor curbe...și-n vălmășagul lumii al clipei înțeles...

Nedumerire

Doamne, oare ce nume poartă singurătatea în carestai și asculți cum roua nopții face din munte pustiu ?Pentru că, în pustiul acela, fără de somn, pașii meiostenesc încă de la Facerea Lumii...

Aud, Doamne, cum sufletul, în fiece clipă, îmbătrâ-nește cu câteva milenii... cum și lumina îmbătrânește cu câte o viață pe frunzele căzătoare...

Eu, pe frunzele căzătoare ale gândului în care cuvintele,în ele însele, prind să se împiedice de mine, caut pri-cinile... neștiind, neînțelegând, din care parte a spe-ranței Ochiul Tău Părintesc, Veșnic Treaz, ca pe un fiu mă privește...

Răni deschise

Frunză pe ram - sub vremi, spre iarnă-nclin, pă-rel-ni-cind... Dar... nu din întâmplare: din vorbă-n vorbă, cumpănit mă țin suindu-i clipei scara-n Intrebare.

N-am nicio veste despre ce-o să fie ! Abia se-ngaimă tâlcul în ce-a fost... Curg toate... risipindu-se-n pustie...

Neșansa îmi cunoaște pe de rost și zâmbetul și rana mea solară, și lacrima neplânsă... Și-n răspăr, un plug avar, cu ură-n mine ară stră-strămoșescul vieții adevăr.

M-aș vrea desculț, copil fugit de-acasă, pe vale, la bu-nici... dar... cale nu-i ! Trecută, viața mi s-a tras prin coasă... dar, încă nu știu dat în sama cui mi-a fost tot neamul... și de ce anume ? Ce preț a pus pe sângele meu ura ? Cu adevărul și dreptatea cum e ? Și-n LegeaSfântă care ni-i măsura ?...

Ziua de mâine oarbă mi se-arată și-mi fulgeră prin vise a... durere... Dinspre nicicând... mijind spre niciodată... se luminează-n mine... a... tăcere...

Vremuri anapoda

Bezmetice, mizând pe vremuri strâmbe, minciunile în târg străin ne vând copiii și nepoții... strănepoții... ca-sele strămoșești... așa... la rând... sute de ani întru ro-bia sorții să ne topim cu neamu-n sârg pustiu !... Hoții în zaiafet să-și ducă traiul din poftă-n poftă și... din ta-tă-n fiu.

Vai ție, viață !... Vai, amarnic neam !... Nu ți-a rămas nădejde neștirbită ! Până și pruncii vremuiesc în ham...Lumina vieții lor e arvunită și-n ura strâmbei legi se pustiesc, încât, străin, pământu-i sub picioare și sân-geră din moși-strămoși în noi, într-o speranță searbăd-muritoare...

Dreptatea-n zdrențe rebegește-n frig și n-ai cui spune! Nimeni nu te-aude !... Strigi ?... strigătul e singurul câștig ! Iar vremile... hapsâne-s... și zălude !...

Istorie personală

S-au învelit, cum rănile-n durere, luând asupră-și sfâ-șierea lor !... Astăzi s-au dus... Și s-a făcut tăcere, nu-mai că-n noi cuvintele lor dor...

Cât au fost vii, au plâns de soarta noastră, și de părinți și de întregul neam. Ne învelea lumina lor sihastră când

82

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

viscolea... Noi - prunci – mărturiseam, sub vremi, căde-rea-n strâmbele tipare aduse - musai - din păgâne zări... Nu știam „rostul” ce amarnic doare ... și nici răspuns n-aveam la întrebări.

Zilnic osânda ne era răsplată că respiram... Părinții, ca și noi, cu lacrima-n durere ferecată, ascunși în ei, plân-geau în gând... Apoi, nemaiavând răgaz nici să respire, din lume s-au retras ! Durerea lor - zilelor noastre semn de pustiire !...

Pustiurile-n rana vieții dor și-un cosmic gol, în noi, pe viu, rotește cu sârg hain și în devălmășie, întreaga Fire... care pătimește, fără părinți... ca vântul în pustie... Noi, printre pleoape, strecurând lumina... nu știm de ce !... Nici cine poartă vina...

Pe marginea unor statistici

Se știe - de când lumea carte știe - cum că stomacul e analfabet, că-i îndărătnic de la a la zet, dar ține filo-sofii cu chirie...

Statisticile doar aproximează mici contravenții intime... încât, citindu-le, te simți ca un pârât, pe strada mare, ziua, la amiază.

Dar cum nădăjduiesc să fie bine, din cerul împușcat să ningă flori, să-mi sece Nilul care-mi dă prin pori, să cred frumos în cei ce cred în mine,

cum viața este plină de ispite, cum și-n statistici vicle-nesc erori, Doamne-n genunchi Te rog, de nouă ori, profeții strâmbi fă-i cifre insolite și du-i din post în post până îi pierzi !... Ori... lasă-i repetenți... la Adevăr !... Când toate-atârnă de un fir de păr, ei plimbă-n târg fantome de cai verzi...

Pe mine, cu fripturi și vinuri vechi, învață-mă să cred frumos în viață și-n clipa care-mi dănțuie în față !...Lor toarnă-le statistici în urechi !...

Joc de lumini

Despre adevăr pot spune că pietrele sunt mai sincere decât oamenii... că frunzele pomilor povestesc mereuaceeași istorie... netrucată de vremuri... că umbra măr-turisește cu fidelitate înțelepciunea luminii care lucrea-ză în fiecare dintre noi, indiferent de ziua săptămânii, de anotimp și... de ceea ce gândește paznicul de la capătul străzii...

De-o vreme, însă, caut să aflu cine anume mi-ar putea spune ce s-ar întâmpla dacă, fix la ora amiezii, ceasul lumii s-ar încăpățâna să ticăie rar, numărând câinii va-gabonzi ai mai marelui care guvernează azilul de ne-buni al prezentului... sau să cârâie... precum aplaudacii la încheierea scrutinului prin care, pe din dos, se alege cel mai iubit mincinos...

chiar dacă... nu poți sări peste duminici știrbind săptă-mâna... lăsând-o în seama truditorilor de la pompele funebre ale infatuării... numai și numai pentru că,

despre adevăr, nisipul mării știe mai multe... cu lux de amănunte... memoria lui păstrând cu fidelitate căldura pașilor celor care l-au călcat cu indiferență, lăsând im-presia că dețin secretele absolutului...

Numai că, despre Adevărul cel Mare, cum și despre ce-le mărunte, pietrele sunt mai sincere decât oamenii, iar frunzele povestesc cu sinceritate istoria...

lirice

83

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

lirice

AlexandruSTAN

Învaţă-mă cum să clipesc

Eu am uitat să râd încă din prima zi de adolescenţă.Scutură-mi moliile de pe paltonul meuşi adună-le într-o cutie mâncată de cariidupă care să o arunci lângă discurile din anii ̀ 80imprimate cu vocea lui Dauerpe care nu le mai ascultă nimenide când m-am născut eu, tânărul democratcu calculatorul la picioare şi cu ochii în televizorul colordeschis pe programul cu umor antipatic.suflă-mi în ceaiul făcut la plic (pe care l-am cumparatjoia trecută din supermarchetul ce încă mai aduce zâmbetepe feţele oamenilor din Mileniul III).Dacă vrei, îţi povestesc încetcum mâncăm la cantină în pauza dintreLRC şi ILG. Ne împingem frumosne aşezăm la rândne hilizim la bucătăreasa ce ne serveşte.Nu ascultăm muzică, dar ne adunăm searala cineva acasă şi dezbatem problema Libieiaşa cum ştim noi mai bine.Dar acum, dragă prietene, mai ia o gură de bereşi hai să ne unuim genunchiipe ritmurile rock'n'roll-ului care ne aminteştede prima zi a adolescenţei.acum suntem tinerişi ştim să zâmbim la gratiile din sala 302a facultăţii de litere.

Scrisoare din armată

Îmi bâzâie în ureche, musca ce m-a derajnat toată noaptea.i-am simţit suflarea cum s-a oprit, iar într-o secundăîn tot corpul am cunoscut un fiorcare mi-a mişcat uşor degetele.Pătura albastră din mohair cu care mă învelescnu mă mai încălzeşte încă de la sfârşitul lui august.Salteaua mă înjunghie cu arcurile eişi creierul meu nu mai reacţionează la alarma de la ora 5.

Dar totuşi, îmi dezlipesc uşor ochii încercănaţişi-mi trec mâna prin păr. Ah! am uitat că m-au tuns ăştia!Mă ridic la marginea patuluiŞi mă înspăimânt când văd aceleaşi haine kaki.Unde-mi sunt tricoul albastru şi blugii strâmţi?...Toate-mi sunt acasă; şi haine şi mama şi prieteni, iubita.Plutonul se adună la 6 în faţa unităţii. Toţi trebuie să fim acolo.Îmi trag uşor bocancii prăfuiţi, îmi aranjez beretaşi plec în pas alergător spre formaţie.Îmi iau poziţia de drepţi şi nu mai schiţez niciun zâmbet.„înainte marş!” şi plecăm toţi ca nişte roboţi spre poligon.Nu ne vorbim. Repetăm fiecare în gând, ca o poezie,paşii ce-i facem.

Soarele nu vrea să răsară încă, dar noi ne punem ochelarii tuns ăştia.Mă ridic la marginea patuluişi mă sperii când văd aceleaşi haine kaki.Unde-mi sunt tricoul albastru şi blugii strâmţi?şi căştile de protecţie. În faţa noastră, ne-au întinscâteva cartoane în care să tragem.Iau pistolul în mână, îl îndrept către ţintăŞi la semnalul comandantului apasăm pe trăgaci.Nu mai ţinusem un pistol în mână până atunci.Nu mai apăsasem trăgaciul până atunci.Nu mai avusesem o ţintă până atunci.

Temperatura corpului meu tot creşte,în curând nu am să mai pot sta în picioare.desfac degetele şi las pistolul să cadă,în urma lui mă prăbuşesc şi eu.Doi colegi se uită la mine.Eu nu aud nimic, mi s-au înfundat urechile.

Acum mi-e bine. Mi s-au racit picioareleşi mă încearcă un sentiment euforic.Simt că vreau să fac ceva măreţ,dar nu am loc aici...A! Uite. Pe aici pot pleca!......- „ Şi s-a oprit în inimă!...”

Concert în mijlocul unei furtuni pe ocean

Se ridică vulturii pe mareşi sunt porniţi să sfâşâiedin trupurile suprapuseale marinarilor omorâţi de furtună.Cu penele negre, strălucitoareSe înalţă spre cer ca săbiileşi din ciocurile de aluminiu purSe încolăcesc vocalele şi consoanele

84

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ care dau naştere unui fior

ce porneşte de la şira spinăriişi se opreşte în vârful firelor de părProaspăt spălate şi tăiate şi bine îngrijite.

Furtuna nu a făcut decâtSă îi trimită pe marinari acolo,Nici spre real, nici spre infinit.

Ceasul nu arată nicio orăşi soarele a fugit după mare.Vulturii cu corp de sirenăse întorc spre pământ cu viteza lumii.Precizia face ca fiecare dintre eisă ştie exact locul în care va ateriza.Prima dată este sfâşiată inima,Ea continuă să păstreze sentimenteŞi de aceea păsările ucigaşe o distrug.Hainele dungate ale marinarilorSunt aruncate pe puntea invadată de oceanşi aşteaptă să fie transformate în cuibpentru puii ce urmează să se nascădin vulturii de sex masculin.

Sângele pictează apa albastrăşi fuge peste tot, doar să scape odatădin ciocurile metalice. numai carneanu are nicio scăpare şi sfârşeşteprin digestia din stomacurile titaniceale lor.

Spuma din ocean aromează carnea fragedăşi sterge încet orice urmă.În următoarele minute, nu se va mai vedeaNiciun marinar, dungat sau vreo puntePoate doar o panglică de la o beretăce a zburat şi s-a agăţat de-o stâncămai tronează în mijlocul apei.

85

liricecalendar bucovinean

IULIE1.VII.1946. A murit, la Caransebeş, germanistul Victor Morariu (n. 12.II.1881, Toporăuţi, Cernăuţi), profesor la Universitatea Cernăuţi.2.VII.1938. S-a născut, la Tereblecea, profesorul şi ziaristul Ion Creţu. 2.VII.1950. S-a născut, la Sinăuţii de Jos, azi reg. Cernăuţi, istoricul Ilie Luceac.2.VII.1954. S-a născut, la Fălticeni, jud. Suceava, criticul şi istoricul literar Ioan Holban, membru USR.4.VII.1937. A murit, la Cernăuţi mitropolitul Bucovinei, Nectarie Cotlarciuc (n. 19.II.1875, Stulpicani, distr. Câmpulung).5.VII.1905 S-a născut, la Cernăuţi, scriitoarea Oltea Nistor-Apostolescu, fiica istoricului Ion I. Nistor (m. 13.VII.1999, Bucureşti).5.VII.1981. A murit, la Bucureşti, poetul Dragoş Vitencu (n. 15.X.1909, Cernăuţi), membru fondator al SSB.5.VII.1994. A murit, la Bucureşti, medicul neurochirurg Constantin Arseni (n. 3.II.1912, Dolhasca, jud. Suceava), membru al Academiei Române.6.VII.1920. S-a născut, la Cacica, scriitorul Dragoş Vicol. (m. 22.XII.1981, Bucureşti)6.VII.1933. S-a născut, la Arbore, jud. Suceava, actorul Gheorghe Cozorici (m. 18.XII.1993, Bucureşti).6.VII.1950. S-a născut, la Dorneşti, Suceava, criticul şi istoricul literar Liviu Papuc, traducător, membru al USR şi SSB.6.VII.1952. S-a născut, la Pârteştii de Sus, jud. Suceava, preotul Nicolae Cojocaru, folclorist.7.VII.1948. S-a născut, la Udeşti, jud. Suceava, poetul Liviu Popescu, membru USR şi SSB.7.VII.2004. A murit, la Suceava, pictoriţa Ileana Bardă (n. 1.VI.1931, Brăila).10.VII.1895. S-a născut, la Brăila, profesorul şi filosoful Alexandru Bogza, fratele scriitorilor Geo Bogza şi Radu Tudoran. (m. 26.VII.1975, Câmpulung Moldovenesc).10.VII.1922. S-a născut, la Siret, Tancred Ovidiu Bănăţeanu, etnograf, critic şi istoric de artă populară, membru U.A.P. (m. 30.I.1987, Bucureşti).11.VII.1949. A murit, la Bucureşti, generalul Corneliu Dragalina (n. 5.II.1887, Caransebeş), ultimul guvernator militar al Bucovinei.11.VII.2003. A murit, la Suceava, poetul Clement Antonovici (n. 12.III.1930, Volovăţ, jud. Rădăuţi). 12.VII.1905. A murit, la Munkács, Ungaria, poetul T. Robeanu (Gheorghe Popovici) (n. 20.XI.1863, Cernăuţi), membru corespondent al Academiei Române.12.VII.1937. S-a născut, la Malu Roşu-Răduleşti, Ilfov, criticul şi istoricul literar Mihail Iordache (m. 22.I.1996, Suceava).15.VII.1920. A murit, la Cernăuţi, publicistul George Tofan (n. 5.XI.1880, Bilca), secretar al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina.15.VII.1939. S-a născut, la Pătrăuţii de Jos, Storojineţ, lingvistul Ilie Popescu, prof. univ. dr. la Universitatea Cernăuţi, preşedintele Societăţii „Golgota” a victimelor represaliilor staliniste.16.VII.1943. A murit, la Bucureşti, scriitorul Eugen Lovinescu (n. 31.X.1881, Fălticeni), critic şi istoric literar, membru post-mortem al Academiei Române.17.VII.1920. A murit, la Mihalcea, preotul Zaharia Voronca (n. 1851, Roşa, Cernăuţi), membru fondator al societăţii Academice „Arboroasa” şi victimă a opresiunilor habsburgice, alături de Ciprian Porumbescu, Constantin Morariu, Ortizie Popescu şi Eugen Siretean.18.VII.1931. S-a născut, la Văşcăuţi pe Ceremuş, scriitorul Ilie Bahrin (m. 4.III.1995, Gura Humorului).19.VII.1872. S-a născut, în Boian, distr. Cernăuţi, preotul Leonida Bodnărescu, publicist, biograf, folclorist, memorialist, editor de manuale didactice. (m. 30.I.1945, Suceava)19.VII.1942. S-a născut, la Cernăuţi, ing. Constantin Marin Antohi, prof. univ. la Univ. Tehnică „Gh. Asachi” Iaşi, membru fondator al Societăţii Inventatorilor din România. 19.VII.1954. S-a născut, la Boroaia, Suceava, poeta Elena Ştefoi.20.VII.1838. S-a născut, la Cernăuţi, magistratul Ambrozie Dimitrovici, membru al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română din Bucovina şi redactor al Foii Societăţii (m. 15.VII.1866, Cernăuţi).21.VII.1906. S-a născut, la Dărmăneşti, Suceava, poetul, prozatorul şi filosoful Traian Chelariu (m. 4.XI.1966, Suceava).

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

21.VII.1927. S-a născut, la Costişa, Rădăuţi, pictorul Vespasian Lungu (m. 22.VIII.1994, Brăila).21.VII.1960. S-a născut, la Moldoviţa, jud. Suceava, scriitorul Gabriel Cheroiu, membru USR.22.VII.1911. S-a născut, la Câmpulung Moldovenesc, scriitorul George Moroşanu, membru al USR. (m. 6.XI.1988, Ploieşti)24.VII.1934. S-a născut, la Baineţ, Muşeniţa, epigramistul Vasile Vorobeţ.25.VII.1882. S-a născut, la Pătrăuţi pe Siret, distr. Storojineţ, teologul Simion Reli, prof. univ. la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, membru al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina. (m. 10.X.1945, Suceava)25.VII.1888. S-a născut, la Cernăuţi, profesorul Leca Morariu, filolog, lingvist, istoric şi critic literar, director al Teatrului Naţional Cernăuţi şi al Societăţii muzicale Armonia (m. 15.XII.1963, Râmnicu Vâlcea).25.VII.1907. S-a născut, la Bilca, Rădăuţi, poetul Mihai Horodnic (m. 4.IX.1926, Bilca).26.VII.1885. S-a născut, la Gura Humorului, istoricul Teodor Balan, director la Arhivele Statului Cernăuţi (m. 25.XI.1972, Gura Humorului).26.VII.1940. S-a născut, la Câmpulung Moldovenesc, actriţa Monica-Lăcrămioara Ghiuţă.28.VII.1948. S-a născut, la Fălticeni, istoricul Ştefan-Sorin Gorovei.28.VII.1973. S-a născut, la Câmpulung Moldovenesc, prozatoarea Niadi Cernica, doctor în filosofie, membră USR şi SSB.29.VII.1877. S-a născut, la Volovăţ, Rădăuţi, preotul profesor Orest Tarangul (m. 10.XI.1960, Suceava).30.VII.1946. S-a născut, la Vicovu de Jos, jud. Rădăuţi, poetul Laurenţiu Cârstean, membru USR.31.VII.1950. S-a născut, la Dealu, com Zvoriştea, jud. Suceava, jurnalistul Dumitru Teodorescu, directorul cotidianului sucevean „Crai Nou”.

AUGUST1.VIII.1946. S-a născut, la Căzăneşti, Ialomiţa, poetul Constantin Cernica.3.VIII.1865. S-a născut, la Storojineţ, Iancu Flondor preşedinte al Adunării Constituante care a votat unirea Bucovinei cu România (1918). (m. 19.X.1924, Cernăuţi).3.VIII.1926. S-a născut, la Fălticeni, Angela Lefterescu, prima femeie comandant de navă. (m. 29 aprilie 2007, Constanţa).4/17.VIII.1876. S-a născut, la Bivolărie, com. Vicovu de Sus, Rădăuţi, istoricul Ion I. Nistor, membru corespondent al Academiei Române. (m. 11.XI.1962, Bucureşti)4.VIII.1954. S-a născut, la Ştiubieni, Botoşani preotul Dumitru Valenciuc, istoric.5.VIII.1938. S-a născut, la Sasca Mică, com. Cornu Luncii, prof. univ. dr. Mihai Iacobescu, istoric, membru SSB.6.VIII.1915. S-a născut, la Frătăuţii Vechi, Rădăuţi, preotul publicist Norbert Gaschler (m. 2.XI.2006, Regensburg).6.VIII.1943. S-a născut, la Cernăuţi, prozatorul Marian Drumur, fiul lui George Drumur.7.VIII.1998. A murit, la Suceava, scriitorul George Damian (n. 24.III.1927, Zlătunoaia, jud. Botoşani).7.VIII.1998. A murit, la Iaşi, criticul şi istoricul literar Traian Cantemir (n. 20.IX.1907, Pătrăuţi, Suceava).9.VIII.1921. S-a născut, la Cotârgaşi, jud. Neamţ, pictoriţa Ana Constantin.7.VIII.1947. S-a născut, la Turnu Măgurele, jud. Teleorman, prof. Cecilia Popescu-Latiş, filolog.9.VIII.1956. S-a născut, în com. Zvoriştea, jud. Suceava medicul cardiolog Titel Cojocariu.9.VIII.1967. S-a născut, la Suceava, pictoriţa Oana-Ruxandra Hrişcă.10.VIII.1941. S-a născut, în comuna Nehoiu, prof. Otilia Sfarghiu, pictor amator.10.VIII.1942. S-a născut, la Suceava, scriitorul Nicolae Prelipceanu.10.VIII.1954. S-a născut, la Fălticeni, jud. Suceava, prof. univ. dr. Sanda-Maria Ardeleanu.10.VIII.1964. A murit, la Viels-Maison, Franţa, mitropolitul Visarion Puiu (n. 27.II.1879, Paşcani).13.VIII.1881. S-a născut, la Ilişeşti, distr. Gura-Humorului, istoricul Filaret Doboş, membru al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina. (m. 1.VIII.1951, Sibiu)

13.VIII.1936. S-a născut, la Halmeu, jud. Satu Mare, pictorul Vigh Istvan.14/27.VIII.1917. S-a născut, la Fălticeni, medicul chirurg Vasile Andriu (m. 24.VII.2003, Suceava.14.VIII.1925. S-a născut, la Stupca, Suceava, poetul Dumitru Oniga.14.VIII.1984. A murit, la Fălticeni, scriitorul Vasile Lovinescu (n. 17.XII.1905, Fălticeni).15.VIII.1877. S-a născut, la Cernăuţi, baritonul Emilian Sluşanschi (m. 20/21.VII.1916, Bucureşti). 16.VIII.1823. S-a născut, la Cernauca, Alecu Hurmuzachi, membru fondator al Societăţii Academice Române. (m. 20.III.1871, Napoli)17.VIII.1931. S-a născut, la Telega, Ploieşti, ziaristul Victor Micu (m. 19.IV.2001, Suceava).17.VIII.1983. A murit, la Cernăuţi, actriţa Sorele Birkental (Tal Sidi) (n. 8.IX.1912, Cernăuţi).18.VIII.1837. S-a născut, la Stăuceni, distr. Coţmani, preotul Dionisie Bejan, preşedinte al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina (m. 21.IX.1923, Cernăuţi).18.VIII.1849. S-a născut, la Siret, scriitorul Teodor V. Ştefanelli, istoric al dreptului românesc, membru al Academiei Române. (m. 23.VII.1920, Fălticeni)18.VIII.1857. S-a născut, la Cernăuţi, compozitorul Eusebie Mandicevschi. (m. 13.VII.1929, Viena)18.VIII.1895. S-a născut, la Suceava, Lascăr Luţia, publicist şi traducător, erou al primului război mondial. (m 21.XI.1916, Ştefăneşti pe Neajlov)18.VIII.1953. S-a născut, la Suceviţa preotul poet Constantin Hrehor.18.VIII.1971. A murit, la Rădăuţi, scriitorul Vasile Ţigănescu (n. 13.I.1899, cătunul Călugăriţa, com. Horodnic de Jos, Rădăuţi).19.VIII.1936. S-a născut, la Burdujeni, prozatorul Norman Manea.20.VIII.1936. S-a născut, la Costeşti, com. Răchiţi, jud. Botoşani, publicistul Petru Froicu (m. 22.VI.1990, Suceava).21.VIII.1917. S-a născut, la Sumperk, azi Cehia, scriitorul şi traducătorul Eugen Frunză (m. 31.V.2002).22.VIII.1883. S-a născut, la Fălticeni, profesorul Vasile Ciurea (m. 7.X.1973, Fălticeni).22.VIII.1900. S-a născut, la Timişoara, Vlad Bănăţeanu, specialist în lingvistică şi filologie indoeuropeană. (m. 31.XI.1960, Bucureşti)22.VIII.1939. S-a născut, la Zamostea, jud. Suceava, poetul Ion Beldeanu, membru USR, preşedinte de onoare al SSB.22.VIII.1948. S-a născut, la Rădăuţi, istoricul Emil Ioan Emandi (m. 2.XII.1996, Iaşi).22.VIII.1949. S-a născut, la Horodnic de Jos, Suceava, cercetătorul Dimitrie Olenici.23.VIII.1881. S-a născut, la Oprişeni, distr. Siret, Ioan Bileţchi-Albescu, publicist şi traducător. (m. 15.X.1962, Câmpulung Moldovenesc).23.VIII.1929. S-a născut, la Cernăuţi, bibliograful Erich Beck.25.VIII.1929. S-a născut, în com. Greabănu, jud. Buzău, I.P.S. Pimen Zainea, arhiepiscop al Sucevei Şi Rădăuţilor.25.VIII.1943. S-a născut, la Mirceşti, jud. Vrancea, poetul Ioan Costea.27.VIII.1917. A murit în luptă, la Cireşoaia, jud. Bacău, istoricul şi prozatorul Ion Grămadă (n. 31.I.1886, Zahareşti).27.VIII.1965. A murit, la Bucureşti, scriitorul Eusebiu Camilar (n. 7.X.1910, Udeşti, Suceava), membru corespondent al Academiei Române.28.VIII.1917. S-a născut, la Fălticeni, dramaturgul Horia Lovinescu (m. 17.IX.1983, Bucureşti).28.VIII.1991. A murit, la Bucureşti, prozatoarea Oltea Alexandru-Epureanu (n. 22.VI.1930, Cernăuţi).29.VIII.1939. S-a născut, la Cuciurul Mare, jud. Storojineţ, graficianul Radu Bercea.30.VIII.1910. S-a născut, la Bucureşti, scriitorul Augustin Z. N. Pop, membru SSB. (m. 1.04.1988, Bucureşti)30.VIII.1986. A murit, la Mahala, Cernăuţi, ţăranca Aniţa Nandriş-Cudla (n. 21.III.1904, Mahala, Cernăuţi), autoarea unui jurnal cutremurător despre cei aproape douăzeci de ani petrecuţi în gulag în Siberia.31.VIII.1892. S-a născut, la Roman, Gheorghe Flondor, ultimul Rezident Regal al Bucovinei. (m. 26.IV.1976, Bucureşti)31.VIII.1954. S-a născut, la Horlăceni, jud. Botoşani, prof. Lucia Puşcaşu, artist tapiser.

(Întocmit de Alis Niculică, după Emil Satco, Enciclopedia Bucovinei, vol. I-II, Iaşi: Princeps Edit, 2004)

86

calendar bucovinean

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

proză

EmanoilREI

Huţulii

- Noi sîntem urmaşii dacilor liberi, asemănători cu cei pe care îi puteţi contempla pe basoreliefurile de pe cunoscuta Columnă şi pe metopele de la Tropaeum Traiani, dar ţinem să se ştie că înaintaşii noştri munteni n-au fost îngenuncheaţi sau înlănţuiţi vreodată şi nici trecuţi prin foc şi sabie nu au fost. Noi sîntem stăpânii munţilor, văilor şi ai plaiurilor înalte de la izvoarele Siretului, Ceremuşului, Sucevei, Moldovei şi Moldoviţei cu tot cu Zânele cele bune, cu Duhurile rele, cu jocuri de Iele şi cu Spiriduşii pădurilor deopotrivă. Şi toate aistea numai nouă ne dau ascultare, numai alor noştri se supun şi voia noastră ele o plinesc la chemarea aleşilor din neamul nostru huţulesc. Chemărilor acestor oameni aleşi li se mai spune pe la noi şi farmece sau vrăjitorii, solomonii ori magii şi făcături, legări şi dezlegări de bune şi de rele, după trebuinţă. Aşa şi-a început zicerea prietenul nostru de la Izvoare. În obştea noastră, a continuat el, mai mult gospodinele muncesc, deşi adesea fac şi ele tovărăşie cu paharul la făgădău şi cu iarba dracului în crucea drumului. Că bărbaţii nu-şi pierd vremea cu torsul lânii, cu ţesutul cergilor miţoase şi al sumanelor, cu însăilatul bernevecilor şi croitul cămăşilor, că aista-i meşteşug muieresc la fel ca şi închistritul ouălor cu chişiţa ori grijitul dobitoacelor. Ei îşi văd numai de pădure, de coasă şi de fân, iar, odată trebuşoara încheiată, cutreieră munţii pe cărări şerpuite numai de ei ştiute, de la cumpăna apelor Sucevei şi Moldovei către Şipote şi Seletin până hăt spre Cernahora, pentru a reveni apoi la baştina dintre stele de la Măgura, Benea, Bobeica, Lucina şi Sălaş cu desagii doldora de bunuri trebuincioase traiului de zi cu zi, încât nedespărţiţii noştri cai numiţi şi ei huţuli abia mai păşesc sub povara lor. Uneori huţanul uită să revină la huţanca lui, care tânjeşte cu lunile, ici-colo şi cu anii, dar nu-şi pierde nădejdea că acesta odată şi odată tot se va întoarce la culcuşul lor, dacă nu s-a prăpădit cumva răpus de vreun trăsnet, de vreun fur ori de vreo fiară prin cele tihărăi sau sechestrat de vreo vădană cu ochii verzi, la aşternut moale şi cald de cergă miţoasă. Noroc de tuşa Malvina de la Crasna care, cu cărbunii şi cu bobii ei, îţi aduce huţănelul acasă chiar şi de la celălalt capăt al Huţuliei, numai să fie în viaţă, că

de-o fi mort, atunci adio, mamă!.. Şi să-l vezi dumneata pe huţulică spăşit, cu sfărcurile mustăţii pleoştite şi cu coada între picioare, ca un câine hămesit şi hăituit, dând târcoale gospodăriei abandonate şi rugându-o pe huţulcă să-l ierte şi să-l reprimească la cuibul fericirii lor. - Dar pe unde mi-ai umblat, Trifănele, nu mai puţin de-un an şi-o vară? Şi unde-s caii? Unde-s banii, Trifănele? Că m-ai lăsat cu fânu-n munte şi cu grajdul plin de vite... şi-a trebuit să mân cireada tocmai la fânurile de la Cununschi şi pe băieţi să-i las toată iarna supraveghetori la saivan numai în tovărăşia câinilor şi a haitelor de lupi înfometaţi. Iar tu, cu cea mică pe cuptor, descurcă-te cum te-o tăia capul, Mălină-soro! Ia traista-n băţ, colţunul la grumaz, aşază tarniţa pe huţul şi rupe cărări prin omete până la Brodina şi Seletin, că numai cu lapte-husleancă, hribi în saramură şi caş de vacă nu-i chip să ieşi din iarnă, Trifănele! Dar musteaţa cu sfârcurile băţ de la sacâz pe unde mi-ai prăpădit-o? Te pomeneşti că te-ai îmbogăţit şi cu ceva sfrenţe, măi pasăre călătoare ce eşti! Dar cu stâlpul casei ce-ai făcut, nerodule?! Că de ce ţi-a făcut vânt nenărocita ceea de la Putila, Trifănele-Trifănele!? - Mălină-Mălină! Tu huţulcă mândră! Toate-s bune şi frumoase de vreme ce năpastele s-au trecut odată cu vremea... Despre toate îţi voi vorbi în zilele următoare. Oricum, ceva temniţă tocmai pe la Botşănii ceia, legat de Respublicuţa nostră Huţulească. Dar numai cât a durat procesul, că m-au găsit nevinovat şi iată-mă-s alăturea de tine, întreg şi nevătămat, Mălină, flămând şi însetat de toate cele... Mă bucur că ne-am revăzut aici, la poala pădurii. Vezi că ţi-am adus un bucium nou, ca să-ţi aud chemarea când mă voi afla tocmai la fâneaţa de peste munte, şi iarba dracului în pacioace; Oxanei-mărgele şi fluturaşi, iar pentru băieţi-pălărioare feştereşti cu pană de gaiţă la şnur. Am venit împovărat şi cu un dor nemărginit ce mă arde statornic încă de la plecarea mea de-acasă... Pe-aista ţi-l voi dărui numai ţie, Mălină! Şi aşa, s-au aşezat muntenii pe muşchiul mătăsos de la marginea poienii, mai la vale de ponoare... Se-aburcă huţanul pe huţulcă, nu putea să mai coboare!... Într-un târziu, Mălina îngână aşa, ca pentru sine: - Mare crai, Trifănele-pui de lele, şi vezi că ai trei copii mari şi huţulcă încă tânără acasă! Cobzar în toată legea... Eu te ştiam meşter numai la fluieră... Da' las' pe mine, că-ţi rup eu cobza şi-ţi ascund toporişca... Să nu mai hălăduieşti haihui prin lume, ci să-ţi vezi de rostul tău, măi pană sură!... Mulţumescu-ţi tie, tuşă Malvină! Bogdaproste! De undeva, de pe celălat munte, s-a auzit, ca un ecou, îndemul Pârle-o, mă Toadere! pe care Trifănel părea că nu l-a receptat, spre tihna Mălinei...

* Taica popa Ilie de la Sadău a rămas descumpănit şi fără nicio replică la rugămintea enoriaşilor de a veni în

87

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

faţa lor cu o dovadă, fie ea şi cât de mică, asupra existenţei Sfântului Duh: un semn, un zgomot, un fâlfâit de airipi, chiar şi o licărire ziceau că le-ar fi de ajuns binecredincioşilor pentru a-i dovedi pe anticrişti care, de la o vreme, cutreieră satele şi clevetesc împotriva celor sfinte, chiar şi împotriva lui însuşi Dumnezeu-Tatăl. Dar taica nu era îngrijorat nici câtuşi de puţin de statornicia în credinţă a poporenilor săi, care sub niciun chip nu vor înceta să-l preamărească pe Domnul reprezentat în închipuirea lor concretă sub chipul unui bătrân cu barbă albă privindu-te din bolta bisericii, sub înfăţăşarea unui patriarh plutind pe nouri sau cineva cu arătătorul dojenitor, îndreptat către păcătoşi şi sprijinindu-se în toiag, oricum, ceva palpabil, perceptibil pe cale senzorială. Toate acestea, garnisite şi cu o fărâmă de ignoranţă, au determinat ca, la destule case din Huţulie, p o r t r e t u l l u i F r a n z Ioseph, frumos înrămat, să fie păstrat pe peretele dinspre răsărit din casa cea mare, încă multă vreme după căderea Imperiului, primind, în fiece zi de sărbătoare, r u g a s m e r i t ă a pământenilor. To t u ş i , p r e a cucernicul a admis ideea că a sosit momentul să î n c e r c e o a r e c e demonstraţii doveditoare în privinţa celor cerute de credincioşi. Şi atunci, s-a s fă tu i t î nde lung cu dascălul bisericesc şi au luat hotărârea ca în t i m p u l s l u j b e i d e Bobotează să elibereze un porumbel alb chiar în momentul invocării divinităţii la Sfinţeşte, Doamne, apa aceasta! Astfel, hulubul va certifica, fără putinţă de tăgadă, prezenţa puterii absolute la lucrarea de sfinţire a apei. Fără îndoială că minunea de la Sadău se va răspândi în întreaga Huţulie şi huţulii îi vor pune sub călcâi pe trimişii lui Anticrist, cu argumente convingătoare. - Trebuie să-i anunţăm, părinte, chiar de la începutul slujbei, despre înfăţişarea ce se va săvârşi în casa Domnului de la noi la Sfânta Liturghie pentru Agheasma Mare. Să privească cu ochii lor cum Marele şi Bunul din înalturi ne trimite câte o rază de speranţă, ca celor din vechime, dovadă că nu ne-a părăsit la vremuri de restrişte. - Da, dascăle, aşa vom face! Numai să fii cu băgare de seamă la momentul când vei slobozi zburătoarea, anume la chemarea mea Sfinte Duh, ni te arată! Să nu care cumva să ne facem noi de toată

minunea. Pregătită cum se cuvine, numeroasa asistenţă prezentă la ceremonie, practic întregul sat, a aşteptat cu sufletul la gură şi aşezată în genunchi, pe parcursul a trei-patru ore, marea revelaţie. Că doar nu-i un lucru de ici, de colo să-l vezi pe Sfântul Duh în chip de porumbel cum coboară peste întreaga obşte binecredincioasă pentru a o izbăvi de lucrări răuvoitoare şi de primejdia unor practici diavoliceşti ce le-au înnegurat viaţa muntenească şi de care trebuie să se lepede cât mai repede cu putinţă ca de un veşmânt stingheritor. Când părintele a socotit că a sosit momentul, a apărut în poarta împărătească a altarului şi, cu mâinile ridicate către ceruri, a invocat cu evlavie: Sfinte Duh, ni te arată! şi, când a constatat că acesta întârzie, a repetat cu o voce tremurândă: Sfi-nte Duh, ni te-te ar-ată! În

lipsa Sfântului Duh, ap roape îngroz i t , a e x c l a m a t d i n n o u : Sfinte-Sfinte Duh, ni te arată! - Nu-i! S-a năduşit în t r a i s t ă ! a r ă s p u n s dascălul dintr-un ungher de lângă strană, în timp ce încerca să dosească într-o traistă ca o cutie de şah un ghemotoc alb, fără de viaţă. Părintele şi-a revenit numaidecâ t , da r nu înainte de a-şi reproşa tacit experienţa mult prea riscantă la care a recurs. Privea totuşi cu smerită înţelegere la m u l ţ i m e a î n g e n u n c h e a t ă , făcându-şi semnul crucii

şi aplecându-se ritmic cu frunţile până la pământ, într-o revărsare de credinţă cu adevărat creştinească şi a hotărât să le adreseze câteva cuvinte. - Iubiţi credincioşi! Sfântul Duh a coborât şi de data asta la obştea noastră şi a săvârşit lucrarea de sfinţire a apei în ziua marelui praznic al Bobotezei. Luaţi în ulcioarele voastre agheasmă din cele ciubară, că ea vă va ocroti de rele pe voi, pe animale şi întreaga gospodărie. Nu vă lăsaţi ademeniţi de vorbele deşarte ale vrăjmaşilor credinţei noastre, că cine încearcă să se împotrivească învăţăturii celei adevărate va fi spulberat de pa faţa pământului şi nici milă nu va afla la judecata cea dreaptă. Dumnezeu e pretutindeni! Chiraleisa!! şi a stropit cu busuiocul... Pe pământ căzură bobiţe de gheaţă. - Chiraleisa!! a răsunat răspunsul din una sută de piepturi. La plecare, câteva bătrânele se jurau pe toţi

88

proză

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

sfinţii că l-au zărit pe Sfântul Duh cum a apărut din altar, a fâlfâit pe deasupra mulţimii, după care a dispărut în turlă. - Trifănele, dar ce înseamnă pe limba noastră Sfinte Duh, ni te arată! din valahă? - Sfintei Duşe, pocajese! - Da' Nu-i! S-a năduşit în traistă! - Nema bo u taistri zaduşeuse! - Măi-măi! A îngânat Mălina profund nedumerită de prezenţa Sfântului Duh în ceea traistă şi a sorbit o gură de apă din ulcior. Buzele i s-au lipit de buza vasului de ceramică neagră. - Auzi, Trifănele!? - Aud! - Totuşi, trebe să mă mai duc pe la tuşa Malvina de la Crasna, că vrăjitoarea ceea a lui Colibaba, ne-a luat laptele de la trei vaci, nenorocita. Soră cu Nichipercea! Şi vreau să-l luăm înapoi. - Bine, fă! Dar când ai mai fost? - Vorba vine, Trifănele... Odată revenit acasă, Trifănel a umplut o ploscă cu agheasmă şi a plecat pe cărarea de peste grui să i-o ducă mamei sale ce trăia în căsuţa ei singuratică din poiana de pe plaiul Măgurii. Bătrâna a mai apucat să rostească două-trei vorbe, să înghită o gură de apă sfinţită, după care şi-a dat obştescul sfârşit. Feciorul i-a închis ochii şi i-a aşezat mâinile pe piept. Bocitoarele au bocit-o pe neneaca după vechi obicei. Tulnicăresele, cu sunete prelungi, au dus vestea jalnică la huţulii de peste şapte munţi şi şapte văi. Părintele Ilie i-a făcut cântarea de veşnică pomenire şi a rânduit-o în cimitirul din vale alături de Cotelban al ei, călătorit din astă lume încă de acum vreo cinci ani. - Taică părinţele! Neneaca mi-a spus că trebe să ne spălăm obrazul faţă de cinstita voastră faţă pentru sminteala făcută pe timp de urgie. - Bine, Trifane! Dar să nu mai calci strâmb, nu ţi-a dat povaţă? - Ba da, taică! - Şi ce ţi-a mai zis? - Să-ţi dau o văcuţă cu viţel, ca sfinţia matale să fii mulţumit... - Bine, Trifane! Aşa să fie! - Şi încă una, părinte! - Bine şi aşa, Trifane! - Şi un juncănaş, părinte! - Fie cum a zis neneaca, Trifane! Şi în casa din poiana de pe plaiul Măgurii s-a sălăşluit pustia. Numai un Franz Ioseph bărbos veghea singurătatea absolută dintr-un tablou cu ramă aurită, agăţat pe peretele dinspre răsărit din casa cea mare.

* - Cum, Trifane-Cotelbane, voi nu ştiaţi chiar nimic legat de bântuielile noastre îndată după prăbuşirea Imperiului Roşu? - Da de unde, vere-Stepane? Că toate rânduielile

de la graniţă au rămas ca 'nainte! Nici pasărea cerului nu îndrăznea să zboare peste sârma ghimpată, nici ştirile radio-TV nu ajungeau la noi, darămite oamenii... Şi-acuma-i greu, că linia ferată înspre Seletin de la Putna tot blocată a rămas şi trebe să faci căţărări ca alpiniştii pentru a trece pe la punctul din zona Izvoarelor. Crede-mă că am reuşit cu multă trudă să ajung la destinaţia asta, vere-Stepane, şi să te întâlnesc cu mare bucurie în casa asta a bunicilor noştri comuni. Se cuvine ca evenimentul să-l sărbătorim cu ceva tărie-holercă şi să ne veselim că am ajuns să trăim şi clipa revederii noastre. - Da, vere! Dar Huţulia noastră tot ruptă în două a rămas. Iar noi am cerut atunci să călătorim fără oprelişti... Stai să vezi şi să mă crezi. Când s-a spus că de-acuma a venit slobozenia, oamenii noştri au împânzit întreaga Huţulie de dincoace, de la Şipote şi până la Vijniţa şi Putila pentru semnături ca să ni se recunoască identitatea huţulească, apartenenţa la străvechiul spaţiu al dacilor liberi şi asemănarea cu neamul valahilor. Caiete fără de număr s-au umplut atunci cu semnături... peste opt mii, vere... Şi au fost înmânate de către delegaţia noastră specială celor de la Rada Supremă!.. - Şi?? - Şi au venit haidamacii! Cu nagăicile, vere! Şi ne-au învăţat cine sîntem! Şi la cursuri academice pe câte doi-trei ani ne-au trimis! Să iei aminte, vere Trifane!! - Şi, şi?? - Şi haide să jucăm în draci Huţulca! Cea mai îndrăgită, vere! Huţulca din Brodina, vere Trifane-Cotelbane!! - Hai, Stepane, şi-om juca Huţulca din Brodina! Hop-hop! Hop-hop! Hop-şa! Huţulcuţa mea!.. Huţulca din Brodina!.. - Da copii ai, Trifane? - Trei, Stepane. Doi băieţi şi-o fată, Oxana, pe care o mărităm luna viitoare... Că mai mult pentru asta am venit, ca să vă invit la nunta fetei mele... pe toate neamurile de la Seletin şi Şipote. - Venim – venim cu toţii! Şi cu mare bucurie că ne putem vizita, că parcă şi nacialnicii aiştia noi de la graniţă îs ceva mai omenoşi... Poate până atunci vom putea călători cu trinul nostru huţulesc, dacă nu, atunci venim şi pe jos, pe cărarea de sub creastă... Da' Oxana ta are vreo slujbă? - Este învăţătoare şi maistru-instructor profilat pe încondeierea ouălor la atelierul de manufactură casnică de la Şcoala Gimnazială din Straja. Pe lângă bani frumoşi în lei şi valută, a adus şcolii numeroase diplome de excelenţă şi medalii de aur de pe la mai toate concursurile şi expoziţiile la care a participat. Şi-i frumoasă şi gingaşă ca o floare-de-colţ... Iar ginerică este inginer de huţuli la Herghelie. Cam pute a cal, zice Oxana, da-i băiat bun, că-i huţul de-al nostru. Hop-hop! Hop-hop! Hop-şa! Huţulcuţa mea! Huţulca din Brodina!

89

proză

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

arta dramatică

LuciaOLARU NENATI

Reîntâlnire cu Matei Vişniec

De curând m-am reîntâlnit cu dramaturgul Matei Vişniec care a venit din nou la Botoşani după mulţi ani de ultima lui vizită, de la care, în statutul şi biografia lui, s-au petrecut schimbări impresionante, cele cunoscute de orice persoană aflată într-o cât de vagă conexiune cu sfera culturii. Adică el este azi o celebritate, o vedetă care a cucerit Parisul, aşadar nu orice loc anonim din lume, ci chiar oraşul luminilor care a dat secole de-a rândul tonul modei culturale; el e azi un dramaturg jucat pe zeci de scene ale lumii, tradus în numeroase limbi, apreciat de cunoscători şi respectat de marele public. Ce mai, e un nume dintre cele cu care românii de azi se mândresc, chiar dacă, din decenţă şi nu numai, uneori se fac că aşa se cuvine să fie lucrurile. Prilejul vizitei lui la Botoşani, ca şi în alte câteva locuri din ţară, - fireşte, mai întâi de toate, în Rădăuţi, oraşul său natal (care este şi al meu) - într-un turneu organizat de intrepida poetă Carmen Veronica Steciuc de la Suceava, a fost, de fapt, o întâlnire mai complexă a acestui creator cu publicul românesc de azi, cuprinzând conferinţe, lansări de cărţi ş.a., proiect al cărui element principal a fost prezentarea unui spectacol neobişnuit. Şi anume, pornind de la faptul că, înainte de orice, el a fost şi a rămas în esenţa sa profundă poet, a conceput un mod spectacular de a transforma personajul liric în personaj dramatic, cu ajutorul unor colaboratori dotaţi cu experienţa teatrală, cu mobilitate intelectuală şi cu talent: trupa Mr. DELAGARE & CIE din Paris. Aceştia sunt trei protagonişti: un actor, totodată şi regizor, Mustapha Aouar, însoţit de doi instrumentişti, care realizează împreună un original dialog al artelor ce aminteşte de conceptele dobândite de-a lungul timpului în diacronia culturală a lumii; de pildă, de simbolismul în care „cuvânt, culoare, sunet/ se-ngână şi-şi răspund”, proclamând însă supremaţia acelei sintagme ”de la musique avant toute chose”. In esenţă, aceşti protagonişti interpretează poezia, în special pe cea a autorului bucovineano-parizian, sub emblema primei sale cărţi de poezie, "La ville d'un seul habitant", dar, în semn de curtoazie (sine qua non pe malurile Senei!) şi faţă de câţiva poeţi români agreeaţi de acesta. Modul cum frazează actorul şi cum induce modulaţiile verbale, accentuând esenţele textului poetic, printr-o infinitate de nuanţe subtile şi sugestive ale rostirii scenice, subliniate

p r i n d i f e r i t e l e m o d a l i t ă ţ i o r i g i n a l e a l e acompaniamentului instrumental, devenit un veritabil partener de dialog scenic - un personaj ce dă cuvântului replici nonverbale - face ca poezia să-şi depăşească statutul de text liniar, condamnat la a fi revelat doar prin lectură individuală, devenind o artă tridimensională cu reale şi încântătoare virtuţi spectaculare. Acest exemplu mi-a amintit de un aspect ce mi-a stârnit nu de mult nedumerirea şi tristeţea. Şi anume, în cadrul unui grandios concurs-serial de televiziune în care se urmărea revelarea diferitelor talente ale candidaţilor, atunci când vreunul dintre aceştia încerca să abordeze un text poetic, chiar din Eminescu, sau, în genere, să aducă în atenţie latura literară, gândind, pe bună dreptate, că şi creaţia literară este rod al talentului, juriul, altminteri format din oameni simpatici si educaţi, întrerupea rapid evoluţia acelora, apăsând butonul hortativ cu o vădită ideosincrasie manifestată faţă de tot ce e poezie şi literatură, stimulând în acest sens şi reacţia consonant peiorativă a publicului tânăr din sală, cu argumentul că această zonă nu produce spectacol (ca şi cum talentul ar fi doar un apanaj al artelor scenice !). Spectacolul realizat de companionii parizieni ai lui Matei Vişniec, înălţat pe fundaţia poeziei, mi s-a părut cea mai elocventă şi potrivită replică polemică faţă de acea atitudine desconsiderantă şi-mi pare rău că nu a fost prezentat la televiziune la o oră de vârf spre a demonstra publicului larg cum se poate face spectacol din poezie dacă ai ingeniozitate, mobilitate şi talent şi, mai ales, credinţă în virtuţile poeziei. Vizita lui de acum la teatrul botoşănean a însemnat şi o conversaţie lipsită de formalism cu publicul interesat de avatarurile unui creator de o asemenea anvergură. El a povestit pe un ton firesc şi sincer, despre întâlnirea sa cu mediul francez în care, pe de o parte, a găsit la tot pasul o sumedenie de urme ale predecesorilor români care au marcat cu prezenţa lor trecutul şi chiar cultura marelui oraş şi, pe de altă parte, despre senzaţia de déja vu pe care i-a produs-o acel areal pe care îl cunoştea parcă dintotdeauna, apropriat fiind din lecturile bogatei biblioteci şcolare din Rădăuţii copilăriei noastre comune, acelea care i-au acordat „primul azil politic”. Apoi, în cadru restrâns, conversaţia noastră a alunecat spre amintirile comune despre acel mediu saturat de influenţa benefică dar dureroasă a detrunchiatului Cernăuţi, la profesorii noaştri care au ştiut să ne asigure o serioasă temelie (in)formativă (cu o reverenţă mult pătimitului intelectual Nicolae Hlinschi, profesorul nostru de română), la revista liceului nostru, Lumina, animată de profesorul de engleză Mihai Pop, în care, de fapt, la momente diferite, am debutat amândoi, dar şi redutabilul istoric literar Liviu Papuc ş.a m.d. Omul cu care stăteam la taifas depănând amintiri nu avea nimic din morga pe care o poartă pe umeri alţi oameni celebri, nimic din aroganţa sau suficienţa cuiva care te priveşte de sus, de la

90

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

înălţimea devenirii sale sociale şi a norocului său. Nu era nici acea modestie orgolioasă a altora care nu se laudă singuri dar aşteaptă evident să le ridici osanale, ci un firesc, o căldură omenească, o înţelepciune şi un bun simţ pe care nu le întâlneşti în fiecare zi, toate acestea laolaltă împlinind în mod fericit portretul moral al unui creator ce-a străbătut treptele către succes sprijinit doar pe propria sa valoare şi determinare. Cu acel prilej mi-am amintit şi de o altă vizită a lui în teatrul „Mihai Eminescu” din Botoşani, din iarna anului 1987 când a sosit la premiera unui spectacol pe care îl realizasem împreună cu colectivul pe care-l conduceam atunci ca directoare. Era cunoscuta piesă Slugă la doi stăpâni de Carlo Goldoni din care echipa noastră de atunci, având la pupitrul regizoral pe Laurian Oniga, studentul preferat al Cătălinei Buzoianu, iar ca asistent de regie pe încă neştiutul Dan Puric, pe atunci actor stagiar al teatrului nostru, a realizat un spectacol cu totul deosebit care a antrenat ca într-un turbion de energie creatoare - în care se manifesta deja, nu în ultimul rând, forţa polarizantă a lui Dan Puric - aproape întreaga trupă a teatrului în jurul nucleului de tineret. În seara premierei a sosit la Botoşani o întreagă galerie de specialişti teatrologi printre care se afla şi tânărul poet şi jurnalist Matei Vişniec cel căruia maestrul Valentin Silvestru îi dăduse deja girul si „botezul” de om al teatrului. Acel incontestabil lord al teatrului românesc, adevărată „instanţă de consacrare” a fenomenelor din lumea scenei, scrisese despre Matei Vişniec: „El e acum pentru mine un incontestabil dramaturg. Nu rămâne decât să afle teatrele că piesele sale există, ca sunt tipărite (...) că, prin urmare, e pregătit sub multe raporturi să intre

1în fermecătoarea bolgie a scenei” . La rândul său, dramaturgul nu va uita şi nu va minimaliza peste ani rolul marelui critic în devenirea sa teatrală: „Un mare ajutor mi-a venit şi din partea lui Valentin Silvestru, autoritatea aproape supremă a criticii teatrale româneşti din acei ani, redactor la România literară. (...) M-a chemat deci la el în birou şi mi-a spus: Luaţi loc, v-am

2chemat pentru că sunteţi un autor adevărat.” Acel spectacol al nostru, realizat de trupa teatrului din Botoşani avea să entuziasmeze publicul, şi nu oricare, ci chiar pe cel din Bucureşti într-un turneu întreprins special în capitală, dar şi, la unison, întreaga critică teatrală în frunte cu seniorul Valentin Silvestru, cel care ne-a fost mereu alături. Au scris atunci mulţi alţi comentatori (am numărat parcă vreo 12 cronici, toate apreciative!), printre care atât lordul Valentin Silvestru, dar şi tânărul dramaturg Matei Vişniec, atunci în calitate de cronicar teatral al revistei „Contemporanul“ din Bucureşti. După ani am găsit printre vechile mele hârtii cronica pe care a scris-o cronicarul teatral Matei Vişniec de atunci. Citez câteva pasaje din cuprinsul ei: „Comedia Slugă la doi stăpâni de Carlo Goldoni montată la Teatrul Mihai Eminescu din Botoşani continuă programul deosebit de ambiţios al acestei instituţii de a găzdui

veritabile dialoguri artistice, în sensul accesului la experiment, la inovaţia formei, la stimularea expresiei originale. (...) Povestea inedită pe care ne-o istoriseşte vizual regizorul este deosebit de captivantă pentru că pe acest al doilea nivel al spectacolului coerenţa este impecabilă şi simbolurile au preganaţă. (...) Intr-un ritm alert actorul se joacă pe sine, îşi interpretează personajul şi suportă presiunea textului. (...) Treptat spectacolul ia înfăţişarea unei parabole a agresării (...) Revoltându-se, actorul se îndepărtează şi mai mult de personajul său, ajutându-ne însă să-l descoperim ca om.(...) O ciudată melancolie pluteşte peste acest spectacol al dramei actorului care se dezvăluie pe sine, el, luptătorul obosit de himere. (...) Acest spectacol interesant, cu întrebările lui, cu răspunsurile mai mult sau mai puţin limpezi pe care le oferă, cu tensiunile lui şi cu momentele de fină poezie conţine chiar mai multe puncte de nelinişte decât

3ar fi nevoie pentru a porni în căutarea adevărului.” Acum, după atâţia ani de la acel spectacol excepţional, mi se pare că se manifestă o volută a simetriei ce consună cu un alt eveniment provocat de piesa lui Matei Vişniec Caii la fereastră, montată în

4prezenta stagiune la teatrul botoşănean , spectacol căruia mi s-a părut, după ce l-am vizionat la puţină vreme de la întâlnirea relatată mai sus, că i se potrivesc oarecum cele scrise odinioară de cronicarul cu acelaşi nume. Adică, şi acum ca şi atunci, „coerenţa este impecabilă şi simbolurile au pregnanţă”. Intâlnirea acestei piese cu regizorul Petru Vutcărău, familiarizat deja cu dramaturgia lui Vişniec, a produs un spectacol tulburător în care marile coordonate ale textului sunt puse în lumină cu o remarcabilă acurateţe şi consonanţă ideatică. S-a scris mult despre această primă piesă a lui Vişniec ce poartă deja galoanele propriei istoricităţi, s-au relevat şi subliniat marile sale simboluri şi conotaţii. Spectatorul care sunt azi, familiarizat îndelung, prin voia destinului, cu limbajul teatral, cu toate bunele şi relele acestei lumi a scenei, a trăit o tulburare aparte privind această atât de cunoscută piesă în întruparea de acum. Am ascultat dialogul de început dintre fiul imberb ce îmbracă uniforma înrolării şi mama care-i face valiza, având în memoria culturală ce ne-a înzestrat cu intertextualismul inerent al unei istorii suprasaturate de repere, modelul teatrului absurd, cel al ratării de-a comunica, dar şi receptarea acestei secvenţe ca fiind provocatoare de comic savuros. Dincolo de toate, am perceput şi am vibrat profund la tragismul general uman al universalei şi anistoricei drame a Mamei care-şi ascunde după replicile şi sfaturile mărunt pragmatice, spaima uriaşă de a trebui să se despartă pentru prima dată de pruncul său născut în durere şi legănat cu nesfârşita afecţiune şi îngrijorare maternă zeci şi zeci de nopţi de nesomn, pe care l-a ocrotit şi l-a văzut crescând, propulsat parcă în acest proces de energia şi combustibilul voinţei sale temătoare, învăţându-l să facă primii paşi, să rostească primul cuvânt, să scrie prima literă şi câte altele ale

91

arta dramatică

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

devenirii omului din copil. Toate aceste lucruri şi atâtea altele aidoma sunt, de fapt, cele împachetate în valiza pe care i-o pregăteşte Mama – personaj universal – copilului său ce, din păcate, şi-a isprăvit copilăria şi pe care o forţă străină, rece şi nespus de rea îl obligă s-o părăsească şi să plece în necunoscut, într-o direcţie în care sfârşitul este o foarte posibilă probabilitate. Şi care chiar se produce într-adevăr şi vestea sa, de un tragism de nimic egalat, se întoarce prin intermediul unui hieratic Mesager, politicos, candid, chiar afectuos şi înarmat cu un buchet de flori ce poate fi semnul curtoaziei sale de musafir, dar şi al omagiului sepulchral. Mai e vorba în această piesă dar şi în altele ale lui Vişniec despre manipularea mentală a oamenilor, o meditaţie despre modul cum voinţa, mania, obsesia, ambiţia dementă a unui singur om devine o forţa generală distructivă care se impune tuturor celor din jurul său printr-un mecanism psihologic încă inexplicabil. Scena dialogului dintre cei doi soţi în jurul mesei din sufragerie, în care tânărul bărbat îl invocă într-o adoraţie progresivă pe atotştiutorul Colonel, este deosebit de elocventă pentru acel mecanism psihologic de inducere a gândirii altcuiva în mintea unui om care-şi modifică astfel, fără să ştie sau să vrea, esenţa fiinţei şi Sinelui său, devenind altcineva capabil de acte cu totul reprobabile şi regretabile ulterior. Iar acel grup de oameni se măreşte din aproape în aproape, precum cercul produs de un tzunami pe ocean, până cuprinde oraşe, ţări şi continente, mută hotare, schimbă istoria şi geografia, răvăşeste ca un cutremur devastator sau ca un diluviu catastrofal destinele personale ale oamenilor, rosturile fireşti, normale, ale familiilor, ale aşezărilor, configurând impactul produs asupra vieţilor private de ravagiile istoriei manipulate de demenţi. Poate că în această temă obsesivă a autorului se manifestă şi un ecou subliminal al acelei tensiuni şi frustrări teribile a bucovinenilor ce au supravieţuit masacrului de la Fântâna albă şi a celor care s-au refugiat în Rădăuţii copilăriei noastre, din nordul detrunchiat al acelei provincii atât de iubite de Eminescu. Am lăsat la urmă un simbol teatral ce m-a impresionat în mod izbitor, acela al eroului ucis de iureşul mulţimii şi diseminat pe tălpile sutelor de bocanci anonimi. Regizorul a găsit o modalitate foarte expresivă de-a traduce prin semn teatral această idee răvăşitoare a dramaturgului despre care s-ar putea scrie întregi eseuri doctorale: văduvei îndoliate i se aduce, în locul sicriului cu trupul neînsufleţit, un odgon nesfârşit pe care sunt înşiraţi zecile de bocanci anonimi ce-i poartă trupul pe tălpi. Vederea lor mi-a adus la suprafaţa memoriei un alt simbol cultural consonant. Şi anume, acel pasaj din Originea operei de artă a lui Heidegger, referitor la tabloul lui Van Gogh, pe care îl reproduc în continuare pentru a sublinia corespondenţa acestor paralele de gândire. „O pereche de încălţări ţărăneşti şi nimic mai mult. Şi totuşi... Din deschiderea întunecată a

interiorului lor lăbărţat se desprinde truda paşilor munciţi. In soliditatea greoaie dar nu lipsită de nobleţe a încălţărilor s-a acumulat încrîncenarea mersului domol prin brazdele departe întinse şi mereu aceleaşi ale cîmpului, peste care bate aprig, vîntul. Pielea încălţărilor este pătrunsă de umezeala şi mustul pămîntului. Sub tălpi se strînge soliditatea drumului pe cîmp în asfinţit. Din încălţări răzbate chemarea tăcută a pămîntului, calmul cu care acesta îşi dăruieşte grîul copt şi chipul misterios în care el ni se refuză cînd iarna, câmpul se întinde în pustiul nedesţelenirii sale. Din aceste încălţări se desprinde grija mută pentru pîinea ce de toate zilele, bucuria tăcută de-a fi răzbit din nou nevoinţa, uimirea în faţa miracolului naşterii şi zbaterea sub ameninţarea morţii.Toate acestea noi nu le vedem decît privind încălţările din tabloul lui VanGogh. (...) Opera de artă ne-a făcut să înţelegem ce sunt cu adevărat încălţările. (...) Esenţa artei ar fi aşadar aceasta: punerea-de-sine-în

5operă a adevărului fiinţării.” Şi într-adevăr, acea grămadă de bocanci cazoni din piesa lui Vişniec, simbolizând tragedia cumplită şi inutilă a atâtor tineri căzuţi oriunde şi oricând pe câmpurile războaielor absurde, adică a vieţii Omului obişnuit zdrobit şi aneantizat de uriaşa forţă distructivă, despre care s-ar putea povesti romane întregi, ne revelează azi încă o dată, prin alte mijloace, această esenţă a artei. Această complexă reîntâlnire cu Matei Vişniec mi-a confirmat încă o dată imaginea unei personalităţi care, pornită la drum din oraşul dintre mânăstirile Bucovinei, a găsit echilibrul între general şi particular, între marile probleme ale lumii întregi şi cele ale individului şi ale sufletului omenesc, adesea strivit de roata istorei determinate de inşi monstruoşi, scrisul său constituindu-se astfel în cea mai ingenioasă armă de luptă pentru pace. General umanul, valorând la fel pentru omul din România, din Franţa, din Rusia ori din Japonia, exprimat de el cu o dozare impecabilă a mijloacelor, face ca scrisul lui să vorbească la fel tuturor oamenilor de pe pământ, relevând absurdul ce ne guvernează pe toţi, drept care teatrul său a venit, în chip firesc, în prelungirea celui creat de un alt român cuceritor de suflete prin deconcertarea întru absurd, Eugen Ionescu, cel care parcă i-a premers ca o avangardă să vestească lumii culturale şi centrului ei, Parisul, venirea celui ales.

1Valentin Silvestru, Jurnal de critic în „Teatrul“, 1984, nr.2., p.93, apud Anca Ifrim, Valentin Silvestru, omul de teatru, Editura Quadrat, 2012, Botoşani, p.109.2Ibidem, din: Matei Vişniec, Cronica ideilor tulburătoare, Bucureşti, Editura Polirom,1010, p.296.3Matei Vişniec, Comedia ca pretext, în „Contemporanul“ din 13 februarie 1987, Bucureşti.4DISTRIBUŢIA: Mesagerul – Bogdan Muncaciu, Mama – Gina Pătraşcu, Fiul – Ioan Creţescu, Tatăl – Volin Costin, Fiica – Andreea Moţcu, Soţia – Mirela Nistor, Soţul – Alexandru Dobinciuc, Regia – Petru Vutcărău, Scenografia – Mihai Patramagiu, Ilustraţia muzicală – Sergiu Screlea5Martin Heidegger, Originea operei de artă, Traducere şi note Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu, Studiu introductiv: Constantin Noica, Editura Univers,1982, Bucureşti, p.50.

92

arta dramatică

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

traduceri

DanielFANO

Născut la 11 iunie 1947 în Belgia. Ziarist cultural, poet, prozator. Bibliografie selectivă : Poeme : La Nostalgie du classique – Nostalgia clasicismului (Le Castor Astral, 2004), Comme un secret ninja – Ca un secret ninja (Le Castor Astral, 2007), À la vitesse des nuages – Cu viteza norilor, (Riveneuve Continents, 2010). Proză : Le Privilège du fou, Sur les ruines de l'Europe, La Vie est un cheval mort – Privilegiul nebunului, Pe ruinele Europei, Viaţa e un cal mort (Les Carnets du Dessert de Lune, 2005, 2006, 2009).

Artiștii1.Orice artist pe care-l posedaţi are nevoie de supraveghere permanentă.Puneţi-i în picioare pantofi atemporali înzestraţi cu modernitate.Ştiţi că nu trebuie să-l expuneţi direct la un soare prea puternic : aşadar, vă recomandăm o gamă de produse special concepute pentru pielea artiştilor contemporani, loţiune ori spray.Nu pierdeţi nici o ocazie să-i mărturisiţi satisfacţia oferindu-i, spre exemplu, o lădiţă cu nisip instalată în mijlocul salonului.Când vine seara, înfăşuraţi-l într-un jurnal foarte moale pe care l-aţi subtilizat de la un tip din metrou.

2.La început, dorm mult, nedistingând prea bine ziua de noapte, strâng pumnul şi fac o mulţime de grimase exagerate, cerând un sân care adesea nu-i necesar.Luaţi lucrurile cu mai multă seninătate, daţi drumul la aspirator.Şi apoi iată-i mişcându-se, fiecare în stilul său, care variază după cât de curajos este, după motivaţie, după sensibilitatea proprie ori nu, căci în sfârşit, să te mişti înseamnă vrei-nu-vrei să te acoperi de plasturi.Unii încep prin a agăţa în trecere faţa de masă care alunecă de pe măsuţa joasă, şi îi găsiţi în acelaşi loc, în aceeaşi poziţie două ore mai târziu.De obicei nu posedă aer condiţionat.Iată cum stau lucrurile : în societatea noastră nu există crescătorii de artişti ci doar de vaci sau de porci.

3. Dacă e conştient încă iar tusea se dovedeşte ineficace, începeţi manevra de desfundare a căilor respiratorii.Încercaţi cu uşoare palme dorsale ţinâdu-l ferm pe genunchiul preferat. Dacă după asta corpul străin tot n-a fost dislocat şi artistul continuă să fie conştient, procedaţi la apăsări toracice,

înhăţaţi-l de gât cu o mână şi folosind două degete de la cealaltă mână, arătătorul şi degetul mare reunite, apăsaţi de cinci ori pe stern – rapid, scurt şi cu putere.Alternaţi loviturile dorsale şi apăsările toracice.Repetaţi manevra până când eşecul devine manifest, adică până când va fi evident că nu veţi reuşi niciodată să scoateţi corpul străin. Aruncaţi o privire la orologiul din perete, lăsaţi-l pe artist să cadă din nou pe carelaj, alergaţi până la prima oglindă ce vă iese în cale, machiaţi-vă iarăşi cu grijă (nu vă pierdeţi vremea să aflaţi dacă sunteţi bărbat ori femeie ori ceva de genul ăsta) şi apoi puteţi în sfârşit să chemaţi după ajutor.E de la sine înţeles că, înainte să sosească poliţia, nu trebuie să neglijaţi să ascundeţi maşinuţele şi avioanele în miniatură care-s răspândite peste tot prin casă.

4.Ora de baie e momentul cel mai genial al zilei pentru un artist care ştie exact despre ce este vorba.„Cam aşa”, nu se sfieşte să declare în faţa unui grup de ziarişti reunit special pentru această împrejurare.În baie descoperă, sau va descoperi foarte curând, plăcerea unei noi poziţii.Nu-i un secret pentru nimeni că adoră să lovească apa, să lanseze câţiva cartofi, să imite cu picioarele un palindrom, în ropotul de aplauze al fraţilor şi surorilor care nu-nţeleg nimic din tot ce se întâmplă dar care nu mai sunt ca altădată atât de speriaţi de ceea ce văd şi aud.Orice ritual fixează şi structurează timpul şi spaţiul : dar cum să-l asiguri pe artist dacă nici măcar mass-media nu-l face să moară de trei ori pe zi la volanul unui bolid oniric după pofta inimii.

Constantin ABĂLUŢĂ / Daniel FANONotă:

Acesta este un experiment textual desfăşurat prin intermediul e-mail-ului, în limba franceză, pe parcursul lunii iulie 2012. Secvenţele fără soţ aparţin lui Daniel Fano. Cele cu soţ, subsemnatului, care a făcut şi traducerea. C. Ab.

O amazoană pe un balansoar

Puţinii săi prieteni – îi putea număra pe degetele unei mâini – adesea îi căinau soarta, gândind fără-ndoială că nu-i nimic mai rău pentru o fiinţă umană decât să se găsească ruptă de trecutul său, şi să nu aibă alt gând în căpăţână decât să-şi continuie războiul ei atât de special, conştientă că nu va lua sfârşit niciodată. Şi nici măcar nu perora în societate (era pură curtoazie atunci când se scuza că nu o face), n-avea vreme pentru aşa ceva.

Bineînţeles, era în stare să-şi imagineze orice privind tablourile agăţate pe pereţi, dar petele de igrasie, nehotărârea lor de a-şi alege ca spaţiu preferat tencuiala ori suprafeţele pictate îl deranjau atât de mult încât spirala reveriei sale se pulveriza brusc amintind o placă de patefon zgâriată pe care acul sare şi revine penibil în acelaşi loc. Iar fragmentul de melodie repetat la nesfârşit îl făcea să dea cu pumnii în pereţi şi-n tablouri parcă implorându-le să nu-l mai chinuiască şi să-l lase în sfârşit să se pătrundă de tandrul foşnet al ploii pe geamuri, încet-încet, potolindu-se.

93

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ Ceva mai târziu, bărbatul cu ochelari crăpaţi fu văzut

înaintând cu greu prin aceleaşi locuri. Nu şoptea nimic păsării care-l însoţea. Se înapoie în parc ca să se pătrundă de spectacolul pe care abia de-l întrevăzuse atunci când sosise aici. Printre cadavrele răspândite peste tot, unele nu păreau nepăsătoare la ce le-ar fi picat de sus. Cine-i ucisese oare, şi de ce? Bărbatul cu ochelari crăpaţi se înapoie la imensul imobil sinistrat. Mai ales nu vrea să se ia după aparenţe, dar devenea tot mai clar că autorul acestui carnagiu aprinsese o ţigară şi profitase de efectul de surpriză – era desigur un specialist, ar fi mai bine să nu-i pronunţăm numele.

„Dar cadavrele, dar autorul acestor vieţi evanescente, sunt oare de neînlocuit? Chiar tufişurile care le mărgineau, închipuind reverenţe la cea mai slabă pală de vânt, ce dovedesc oare? Vreau să spun : nu-i mai curând vorba de nenumărate delapidări? Sunt sigur de asta ca de propria-mi mamă răpită pe când îşi sărbătorea a 93-a aniversare pe-un vas de croazieră şi apoi regăsită două luni mai târziu pe-o insulă pustie exact în ziua sfintei care-i împrumutase numele de botez. Dispariţie-apariţie, oarecum similar ochelarilor domniei voastre : o sticlă crăpată, cealaltă ferită de orice zgârietură.”

Informatorul pregetă un timp, scoase câteva exclamaţii de bravo care se izbiră cu ecou de pereţii odăii. Şi în sfârşit se opri din vorbit. Bărbatul cu ochelari crăpaţi ieşi din somnolenţa lui simulată şi din fulgarinul boţit. Informatorul resimţi o groaznică senzaţie de frig atroce în locul cel mai delicat al persoanei sale. Nu era doar o fantomă care-i făcea semn cu o pasăre într-altfel alcătuită, aşa că se grăbi să vomite în vasul emailat special adus în acest scop. Fetişcana urmări scena şi nu păru mirată, îşi luă iarăşi arcul şi săgeţile şi-o apucă fără grabă pe coridorul cu dimensiuni ciclopice.

„Dar nu : săgeţile fetişcanei sunt de fapt cârligele cu care tricotase cândva bunica ei, şi nimeni nu ia în serios ifosele acestei codane răzgâiate zbenguindu-se în teritoriul nesigur pe care şi-l dispută beligeranţii. Informatorul chiar, cu aerul său de victimă programată, nu poate fi considerat ca unul dintre concurenţii sângeroasei olimpiade în curs, aşa că a vomat degeaba şi tot eşafodajul construit până acum de maestrul acestui război anonim e pe punctul să se prăbuşească. Şi luaţi în seamă, vă rog, şi pietricelele cu care eu însumi, un necunoscut pe aceste meleaguri, îl bombardez pe orice colportor de ştiri nencetat bricolate după indicaţiile venite pe cele mai obscure canale.”

Necunoscutul autoproclamat scoase din buzunar o batistă imensă începând să-şi şteargă sudoarea care-i şiroia pe faţă. Dar n-a reuşit să ducă la bun sfârşit această muncă titanică : a fost îmbrâncit, linşat, decapitat, călcat în picioare de o masă de oameni care pretindeau să afle unde se găsesc microfoanele şi camerele de luat vederi. Bărbatul cu ochelari crăpaţi trase o înjurătură, era exasperat pentru că fetişcana – deşi formele sale o lăsau să spere – nu fusese introdusă ca să se joace de-a odalisca. În spatele unui cort el găsi trapa şi scara abruptă şi primejdioasă, balansoarul, toboganul, capcana pentru tigri şi ţepuşele de bambus.

Îşi scoase brusc ochelarii crăpaţi, înlocuindu-i cu unii noi-nouţi, negri, sperând să treacă drept orb în mijlocul a ceea ce păreau a fi corturile baiaderelor sultanului, şi-ncepu să ronţăie de zor covrigi cu piper, râgâi de satisfacţie ca după o mare crăpelniţă, se lăsă să cadă pe un balansoar, urmări batalioanele de melci care se zbenguiau pe tobogan, deplânse capcana care, după două decenii de existenţă, abia de înghiţise o pisică şontoroagă şi chioară, dar defel străpunsă de ţepuşele de bambus demult macerate şi putrezite de ploile oceanice.

„Dacă odalisca ar fi extraordinar de frumoasă şi ar avea un talent excepţional întru cântec şi dans, s-ar lăsa deflorată de sultan, ca urmare schimbând condiţia de cameristă pe aceea de concubină”. De ce să-l enervezi pe-un povestitor oarecare, îndârjit tot consultând enciclopedii care printre altele pretind să nu te scufunzi atât de lesne în nebunie : aşa că nu admitea să i se grefeze nici cel mai mic fragment de Manet ori de Matisse, or domnii aceştia nici nu-i ascultau protestele – pentru ei, o odaliscă ori o amazoană era acelaşi lucru.

Şi totuşi, fetişcana asta era fără-ndoială o amazoană congenitală : născută fără sânul drept, dar nu era nicidecum genul să ia în seamă consideraţiile savante despre condiţia ei specială. Îi sfida pe pictori şi lingvişti, ţinea pregătită câte-o săgeată pentru orice hermeneut care-ar îndrăzni s-o înfrunte... şi nici unul nu-şi permisese până acum aşa ceva. De pe platforma cea mai înaltă supraveghea câmpul de bătălie şi confecţiona cockteiluri Molotov în aşteptarea unui al treilea an de război. Învăţase să-şi economisească drastic săgeţile ca şi momentele de juisare pe crupa unui cal în galop. Nu-şi putea imagina altfel viaţa ei decât într-un război fără sfârşit ca un fluviu înspumat înţesat de pirogi inamice.

În ciuda distanţei, ea îl recunoscu pe bărbatul cu ochelari negri, acelaşi care purta mai demult ochelari crăpaţi. Acesta se-nvârtea nehotărât împrejurul unui imens schelet de automobil. Se vedea că ezită în ce direcţie s-o ia. Îşi înălţă capul într-acolo unde se găsea fetişcana şi o luă la fugă cât de repede putea. Ea îl văzu atunci când începu să ţipe, şi auzi gâlgâitul sângelui ce-i ţâşnea din gât. Începu să se moleşească, apoi se prăvăli. Buum, buum, buum, buum, cei patru tipi care-l vânau şi căpăţânile lor pictate în culori de război explodară. Un trăgător de elită, ştia să ochească metodic, fără pic de emoţie. Ghemuită, amazoana înţelese că avea un musafir : „Puteţi să vă ridicaţi, dar nu atingeţi nimic”. Ea se ridică încetişor, precaut. Adora acest gen de situaţii, dimensiunea lor mitică. Bărbatul îi zâmbea. Lui îi încredinţase această misiune imposibilă şi iată că o îndeplinise la perfecţie.

Ceva mai târziu, pe balansoarul încremenit, amazoana îşi lăsă capul pe sânul absent şi rămase gânditoare o vreme. Câţiva nori o învăluiră şi apoi, migrând în altă parte, îi lăsară senzaţia de-a fi găsit culoarul aerian ce duce în copilărie. Aproape aţipită, auzi un glas ce-o anunţa că braţele ei nu mai ştiu vâsli şi duce mai departe piroga moştenită din străbuni, şi că nu mai merită încrederea familiei. Totuşi, va fi scutită de dispreţul celor mulţi ce nu fuseseră născuţi ca ea într-o pirogă pe talazurile înspumate ale Marelui Fluviu.

Traduceri de Constantin ABĂLUȚĂ

traduceri

94

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

traduceri

95

Horațiu (Quintus Horatius Flaccus)(65 a.Chr. – 8 a. Chr.)

Odă către Leuconoe

Nu căta-n zadar ce moarte ne-or da zeii, Leuconoe,Nici în cifre babilone nu cerca, căci nu-i permis.Orice fi-va, mai uşor e să suporţi când mândrul JoeMulte ierni sau cea din urmă iarnă lungă ne-a trimis,

Obosind Tyreniana mare plină de tumult.Tu-nţeleaptă toarnă vinul şi speranţă n-ai prea mare;De când stăm la sfat, viaţa va şi fi trecut de mult:Gustă vinul, deci, şi-n ziua cea de mâine n-ai crezare!

Către paharnicul meu

Al perşilor fast îl urăsc eu, copile,Coroane – mpletite de flori nu mă-mbie;Renunţă să cauţi prin ce ascunzişuriStă roza târzie.

Şi mirtului simplu nimic să n-adaugi,Căci mirtu-ţi stă bine, copile de casă,La fel ca şi mie, când beau fără grijăSub viţa umbroasă.

Către patrie

O, navă, noi valuri te-or duceSpre mare. Tu portul ocupăCu forţă. Ce faci, nu vezi, oare,Că vâslele-s rupte la pupă?

Şi vântul din Africa iuteIzbeşte catargul. SuspinăAntenele lungi, fără funii,Carenele-abia pot să ţină.

Piept apei aşa furioaseNici pânzele nu-s neatinse,Nici zeii, pe care în strigătÎi chemi de primejdii împinsă.

Al Pontului pin eşti zadarnicŞi fiică-a pădurii cu slavă!Zadarnic te lauzi cu neamulŞi numele tău, căci pe navă,

De frică cuprins, marinarulNu crede în pupa pictată.Fereşte-te, deci, ca să n-ajungiUn joc în furtuna turbată!

Tu, care mi-ai fost numai grijăŞi-acuma mi-eşti dor tot mai mare,Evită întinsele apeCe curg printre stânci lucitoare!

BU

CO

VIN

A L

ITER

ARĂ

traduceri

96

Vergiliu (Publius Vergilius Maro)(70 a. Chr. – 19 a. Chr.)

Eneida, IVNeliniştea Didonei

Era noapte şi-un somn dulce corpurile obositePe pământ gustau, iar codrii şi oceanele-nvrăjbiteSe-odihneau, şi era clipa când străbat spre culme boltaStelele, când paşnic zace pe ogoare şi recolta;Vite-n câmp, pestriţe păsări, ce trăiesc pe lacuri lineŞi prin lunci cu vii desişuri, grijile tăcut alinăÎn răcoarea nopţii blânde; numai singură regina,Ca şi inima-i şi ochii-i nu-şi puteau găsi hodina,Nici răgaz în miez de noapte; grijile creşteau şi iarăPatima-n mânie oarbă se dezlănţuie-n afară!

Traduceri de Ion COZMEI

Către Loesbia- Cântul V -

Să trăim şi fără grijăSă iubim, Loesbia mea,Pe-a bătrânilor dojanăSă nu dăm nici o para.

Sorii-apun ca să răsară,Vai, ni-e scurtă-a vieţii faclă,Iar când moartea ne v-ajungeVom dormi mereu în raclă.

Dă-mi o mie de săruturiŞi-apoi iară mă sărută,Dă-mi apoi o altă mieŞi din nou o altă sută.

Şi mai dă-mi încă o mie,Încă-o sută: ce-i sfiala?Când mai multe mii vom faceSă le pierdem socoteala.

Şi să nu mai ştim nimica,Lucru de invidiatDe oricine, care-n lumeAr şti cât ne-am sărutat.

Catul (Gaius Valerius Catullus)(84 a. Chr. – 54 a.Chr.)

Par

ten

eri

med

ia:

sumar:autografCassian MARIA SPIRIDON .................................................................................................................. 1 jurnal comentatLiviu Ioan STOICIU - Avem și liste cu intelectuali ce au slujit Vechiul Regim ................................ 2invitatul revisteiPetru URSACHE - Există România profundă ....................................................................................... 3dicţionarul vişniecMatei VIŞNIEC - Cabaretul cuvintelor (cuvintele dacă mi-ar fi povestite) - fragment ......................... 12cronica literarăIoan HOLBAN - Tristă lume, dezmățată paradă ................................................................................... 15Adrian Dinu RACHIERU - Despre „Romanul de afaceri“ ................................................................. 17Isabel VINTILĂ - Avangarda - jertfa Gulagului ................................................................................ 19Ion BELDEANU - Despre Ion Creangă .............................................................................................. 21Victor TEIŞANU - Sentimentul spiralei ............................................................................................. 22Ion ROŞIORU -Sinceritatea şi ardenţa trăirilor poetice ................................................................. 25la ceas aniversar Alexandru Ovidiu VINTILĂ - Ion Beldeanu, un poet aflat în miezul realului .................................... 27aforisGheorghe GRIGURCU - Etica poemului ............................................................................................... 28o antologie a poeziei româneşti Mircea A. DIACONU - Ioan Flora ........................................................................................................... 29profilRadu MAREŞ - Ce nu se vede .................................................................................................................. 31 file de istorie literarăIon MUNTEAN - Ne vorbeşte Tudor Arghezi ........................................................................................ 35epica magnaRadu ALDULESCU - Care din noi e nebun şi vrea să arunce pe celălalt? .................................... 38portret în cărbuneAl. CISTELECAN - Iulian Boldea poet ................................................................................................ 42chipuri şi privelişti Liviu ANTONESEI -Trei poeţi din Ţara Fagilor ................................................................................... 47liber pe contrasensAdrian ALUI GHEORGHE - Cine cumpără Oul lui Columb .............................................................. 49atitudiniMagda URSACHE - Retorica spovedaniei ............................................................................................. 50poesisGeorge VULTURESCU ........................................................................................................................... 53Ion COZMEI ............................................................................................................................................ 56eseuTheodor CODREANU - A.C. Cuza: revelaţia unei exegeze eminesciene inedite (VI)........................... 59 coordonate cernăuţeneIlie LUCEAC - Hurmuzaki-Liszt: o experienţă culturală europeană pentru Cernăuţii secolului al XIX-lea ..................................................................................................................................................... 64cartea străinăConstantin HREHOR - Louise Gherasim, Maelkorka - rece şi demnă ca o armură .......................... 66refluxAlexandru Ovidiu VINTILĂ - Amor intellectualis, o fenomenologie a spiritului .............................. 67paraboleLeo BUTNARU - Din sens opus .............................................................................................................. 68avanpremieră editorială Lucian VASILIU - România la... Paris ................................................................................................... 71recenziiIoan ŢICALO - M. Eminescu şi Th. Codreanu ................................................................................... 75Veronica RĂUŢU - Popasuri ineluctabile (un remarcabil sistem filosofic al unui poet de excepţie) .... 77Marina ROMAN - Et sub steaua câinelui ego ......................................................................................... 79Maria PILCHIN - Loredana Dănilă sau poezii fără deadline într-o dumincă a sufletului .................. 80liriceGeorge L. NIMIGEANU ........................................................................................................................ 82Alexandru STAN ...................................................................................................................................... 84calendar bucovinean ............................................................................................................................... 85prozăEmanoil REI - Huţulii ............................................................................................................................ 87arta dramaticăLucia OLARU NENATI - Reîntâlnire cu Matei VIŞNIEC ................................................................. 90traduceriDaniel FANO (traducere de Constantin Abăluţă) ............................................................................... 93HORAŢIU ................................................................................................................................................ 95CATUL ..................................................................................................................................................... 96VERGILIU (traduceri de Ion Cozmei) ................................................................................................. 96

http://bucovina-literara.scriitor.org ISSN 123-7167 Preţul: 10 lei

* Abonamentele se pot face la oficiile poştale, la redacţie sau cu plata prin virament la Trezoreria Suceava, cont: RO09TREZ59124590220XXXXX,cod fiscal 4244075

5 949992 610109 01

SOCIETATEA SCRIITORILOR BUCOVINENI

Grup de scriitori la statuia lui Mihai Eminescu din incinta Mănăstirii Putna, iunie 2012