UNIUNEA EUROPEANĂ, DREPT, INSTITUŢII, POLITICI

GUVERNANŢĂ EUROPEANĂ

Procesul decizional în cadrul Uniunii Europene.

Negocierea permanentă instiuţionalizată.

Autor: Larisa Sicoe Prof. Cordonator: Flore Pop

1

Cuprins:

Capitolul I – Modelul decizional politic …………………………………………….... 3

I. 1 – Definirea problemei ………………………………………………… 5

I. 2 – Stabilirea agendei …………………………………………………….5

I. 3 – Formularea politicilor ………………………………………..…….. 6

I. 4 – Implementare ………………………………………………..…….. 6

Capitolul II – Principalele Instituţii ale Uniunii Europene ……………………...…. 6

II. 1 – Parlamentul European……………………………………….…… 7

II. 2– Comisia European ……………………………………………….. . 8

III. 3–Consiliul de Minstrii ……………………………………………….. 9

Capitolul III – Luarea deciziei în cadrul nivelurilor multiple ale UE ……….…..... 11

III .1 – Definirea problemei…………………………………………………...... 11

III.2- Stabilirea agendei ………………………………………….................... . 12

III.3 - Formularea politicilor ………………………………………………….... 12

III.4 – Implementare …………………………………………………………….. 13

III.5 – Reformularea politicii ………………………………………………..…...14

Capitolul IV – Procedura legislative ordinară…………………………………….…... 14

IV.1 – Codecizia ……………………………………………………………….. 14

IV.2- Cooperarea………………………………………………………...……. 17

IV.3- Consultarea ………………………………………………………….….. 18

IV.4 – Eficienţa procesului de luare a deciziei ……………………………… 20

Concluzii ………………………………………………………………………………… 21

Bibliogafie

2

Procesul decizional in cadrul Uniunii Europene.

Negocierea permanentă instiuţionalizată.

I. Modelul decizional politic

Conform dicţionarului juridic1, procesul decizinal este definit ca fiind o activitate de gândire

logică, realizată într-un anumit cadru organizatoric şi juridic şi desfăşurat în timp de organele de

conducere, cu atragerea unor compartimente şi specialişti, în legătură cu pregătirea, elaborarea,

realizarea şi controlul unei decizii.

Se disting astfel etapele principale ale procesului decizional: pregătirea, elaborarea, realizarea

şi controlul, la care se adaugă alte faze, la fel de importante pentru rezultatul final.

Printre elementele procesului decizional se regăsesc:

a) decidentul - individul sau colectivul care urmează să aleagă, pe bază de anumite criterii, una

din variantele decizionale;

b) problema formulată în legătură cu care se va lua decizia;

c) obiectivele ce se urmăresc a se realiza pentru criteriile de decizie alese;

d) mulţimea variantelor posibile de decizie;

e) mulţimea criteriilor decizionale;

f) mulţimea stărilor naturii;

g) mulţimea consecinţelor diverselor variante decizionale;

Pe de altă parte, Prof. univ. dr. Dumitru Bontaş, definește procesul decizional ca fiind

„Ansamblul etapelor de lucru privind formularea, comunicarea, urmărirea aplicării şi evaluarea

rezultatelor deciziei adoptate”. 2

Probabil cu toţii deţinem o viziune despre modul în care se desfăşoară un proces

decizional, dar când vine vorba de domeniul politic, în special adoptarea unei legi lucrurile nu

sunt atât de simple.

1 Dictionar juridic Rubinian – www.rubinian.com 2 Prof. univ. dr. Dumitru Bontaş, „ Model Nou de Proces Decizional”

3

Problema intervine odată cu punctul de plecare ( de exemplu: adoptarea unei legi în

domenul sănătăţii care afectează bugetul acesteia). Ulterior, procesul se succeda cu o serie de

propuneri diferite discutate în contradictoriu, iar ca rezultat se ajunge la un numitor comun care

duce la adoptarea cu majoritate de voturi, materializata sub forma unei legi.

Aceasta reprezintă defapt o concepţie destul de redusă şi nu este satisfăcătoare. Sistemele

sunt diverse şi nu putem să facem o comparaţie între caracteristicile acestora.

Datorită cercetătorilor din domeniul politicii comparate, există o serie de modele care ne

pot ajuta în aceste sens. Pe unul dintre aceste modele îl voi reda mai jos. Probabil este unul dintre

cele mai simpliste, dar parcurge toate procesele politice decizionale structurat sub forma unui

ciclu politic. Un alt avantaj al acestui model este reprezentarea cât mai clară a tuturor filtrelor

prin care trece decizia.

Fig.1 Model general de luare a deciziei

Pentru o clarificare cât mai exactă a acestui model, voi explica pe scurt toate etapele de luare

a unei decizii, conform modelului de mai sus

4

1. Definirea Problemei

Prin prisma acestei etape, se identifica o problemă care se impune opiniei publice. Ulterior,

ea trebuie să aibă la baza cerinţe în fucntie de valorile sociale ale unor grupări care să fie

relevante din punct de vedere politic. Din acest punct putem observa deja că regăsim două dntre

caracteristicile primordiale ale Uniunii Europene.

În primul rând, Uniunea Europeană este formată din state care au culturi politice diferite,

diverse valori, concepţii în ceea ce priveşte importanta statului. De aceea, pot exista neînţelegeri

în momentul în care se va ajunge la soluţionarea unei probleme de natură politică.

În al doilea rând, există întrebarea, la ce nivel sistemic- supranaţional, naţional sau

subnational- se va petrece soluţionarea unei probleme, în cazul fericit în care se va ajunge la un

numitor comun pentru rezolvarea problemei. Valabilitatea acestui fapt creşte şi mai mult din

momentul în care, intraraea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, parlamentele statelor membre

au obţinut prerogative de a rezolva probleme de subsiadiritate.

2. Stabilirea agendei

Ne situăm la faza în care se pun trei întrebări, care pot fi luaţi drept timpi: Cine? Când? În ce

fel?

La T1, ne întrebam cine se va ocupa de această problemă, adică de competenta cui aparţine.

Momentul T2 – când? - implică alţi doi timpi secundari. Primul se referă la momentul în care se

va lua în evidenţă problema şi cel de-al doilea e momentul când va începe propriu zis rezolvarea.

Ultimul timp – T3- este cel care ajută la clarificarea problemei, prin expunerea de mijloace.

În ceea ce priveşte Uniunea Europeană, situaţia e mult mai complicate, decât cea de la

nivelul statelor naţionale. Structura instutionala a Uniunii este foarte complexă, modul în care

sunt împărţite competentele între organisme, dar şi existenţa unor proceduri de decizie diferite,

care implică incertitudinea care dintre ele ar trebui aplicate.

3. Formularea politicilor

Ajuns la acest nivel, procesul de formulare al politicilor se îndreaptă spre final. În urma

acestuia iau naştere legile, ordonanţele, s.a.

5

1. Implementarea

Normal, implementarea ar trebui să reprezinte faza finală. Părerea mea este că mai exista o

fază după implementare şi anume, vizibilitatea efectelor. Doar să implementezi o lege nu este

suficient, de aceea ar mai trebui să existe cea de-a cincea fază, care să arate ca intradevar s-a

modificat ceva în urma implementării.

Ei bine, la nivelul Uniunii Europene situaţia este mult mai controversată. Deoarece sistemul

U este prevăzut cu niveluri multiple, implementarea legilor se afla în mâinile administraţiilor

statelor membre. Adică, ea se desfăşoară în 27 de culturi politice, administrative diferite, fapt ce

poate duce la complicaţii serioase.

Uniunea Europeană operează prin intermediul directivelor. Acest fapt semnifica rolul pe care

îl are în prescrierea obiectivelor comune ale statelor membre, dar pe de altă parte, lasă la

latitudinea statelor să îşi aleagă mijloacele de implementare. Din păcate, acest lucru lasă spaţiu

de manevră şi de cele mai multe ori sunt foarte exploatate.

Reacţiile pot fi atât pozitive cât şi negative. În sens pozitiv pot să ducă la continuarea politicii,

însă modul negative poate conduce la modificarea/reformularea acesteia sau anularea măsurilor.

Aşadar, cam atât despre modelul decizional general/politic. În cele ce urmează mă voi

folosi de acesta pentru a vedea cum se manifesta în cadrul sistemului Uniunii Europene cu

niveluri multiple, dar nu înainte de a trece în revista principalele instituţii implicate în procesul

de decizie.

I. Principalele Instituţii ale Uniunii Europene

Principalele instituţii ale Uniunii Europene, cunoscute ca instituţii centrale şi implicate în

procesul de decizie, sunt reprezentate de Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene şi

Comisia Europeană. Rol consultativ în procesul de decizie au Comitetul Economic şi Social,

Comitetul Regiunilor. Consiliul European are rol de stimulator al discuţiilor şi iniţiativelor

comunitare. Alte instituţii cu rol important în funcţionarea UE sunt: Curtea Europeană de Justiţie

(împreună cu Tribunalul Primei Instanţe), Curtea de Conturi şi Ombudsmanul European. Nu în

ultimul rând, avem instituţia financiară reprezentată de Banca Europeană de Investiţii – care

sprijină implementarea politicilor UE (alături de Fondurile Structurale şi de programele

6

comunitare) – şi Banca Central Europeană – creată în scopul sprijinirii uniunii economice şi

monetare.

Aceste instituţii, create pe parcursul a mai mult de 40 de ani, reflectă evoluţia în timp a

structurii unionale europene şi trec acum printr-un proces de reformă generat de extinderea

Uniunii cu zece state în 2004 (cea mai mare extindere din istoria să) şi cu alte două în 2007

(deocamdată procesul neoprindu-se aici). 3

1. Parlamentul European ( art. 14 TUE)

Parlamentul European a fost înfiinţat prin Tratatul de la Roma (1957) pentru a reprezenta

“popoarele statelor reunite în cadrul Uniunii Europene"4 , fiind singura instituţie a cărei

componenţă este stabilită prin alegeri libere, la nivel european şi ale cărei şedinţe şi deliberări

sunt publice.

Parlamentul European a fost constituit la început în spiritul unei organizaţii deliberative,

deţinând doar funcţie consultative compus din membrii ai parlamentelor naţionale. Ulterior, şi-a

dobândit autenticitatea cu ajutorul Tratatului de la Maastricht5 şi a celui de la Amsterdam6, care

i-au dat puteri atât politice cât şi legislative, bugetare.

În ceea ce priveşte organizarea, Parlamentul European deţine următoarele structuri:

· Preşedinte - reprezintă Parlamentul la evenimentele cu caracter oficial şi în relaţiile

internaţionale, prezidează sesiunile plenare ale Parlamentului şi şedinţele interne;

· Birou parlamentar - organul de reglementare responsabil cu bugetul Parlamentului, cu

problemele administrative, organizatorice şi de personal;

3 „UNIUNEA EUROPEANĂ: ISTORIC, INSTITUŢII, PROCESE DECIZIONALE”. Lucrarea de faţă a fost elaborată în cadrul proiectului Phare RO 0006.18.02 - Formarea funcţionarilor publici din administraţia locală în afaceri europene şi managementul ciclului de proiect, implementat de Institutul European din România în colaborare cu human dynamics în anul 2003. Lucrarea face parte din Seria Micromonografii - Politici Europene, versiune actualizată.4 Art 189, Partea a cincea, „ Institutiile Comunităţii”, Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, 1957.5 Tratatul privind Uniunea Europeană (numit și Tratatul de la Maastricht) a fost semnat de Consiliul European la 7 februarie 1992 în localitatea olandeză Maastricht, reprezentând până atunci cea mai profundă schimbare a tratatelor de la înființarea Comunității Europene. Acest tratat a pus bazele Uniunii Europene.6 Tratatul de la Amsterdam a fost adoptat de șefii de stat și de guvern ai Uniunii Europene (UE) la 16-17 iulie 1997 și semnat la 2 octombrie 1997. A intrat în vigoare la 1 mai 1999.

7

· Conferinta presedintilor - organ politic al Parlamentului, constituit din Preşedintele

Parlamentului şi preşedinţii grupărilor politice, responsabil cu stabilirea ordinii de zi a

şedinţelor plenare, fixarea calendarului activităţilor desfăşurate de organismele

parlamentare şi stabilirea competenţei comisiilor si delegatiilor parlamentare, precum şi a

numărul membrilor acestor;

· Comitete - organizează activitatea PE pe domenii de activitate şi sunt împărţite în

comitete permanente (17), comitete temporare si comitete parlamentare mixte;

· Secretariat.

Rolul Parlamentului in cadrul Uniunii Europene:

examinarea şi adoptarea legislaţiei comunitare;

exercitarea funcţiei de control asupra altor instituţii UE;

aprobarea (şi monitorizarea) bugetului UE;

aprobarea acordurilor internaţionale majore;

numeşte Ombusdmanul European pe o perioadă de cinci ani.

Procedurile de decizie la nivelul Parlamentului sunt:

• procedura de co-decizie – Parlamentul împarte puterea legislativă cu Consiliul;

• procedura de aviz – acordul Parlamentului este obligatoriu pentru adoptarea unor anumite acte

legislative;

• procedura de cooperare – Parlamentul poate influenţa deciziile Consiliului prin dreptul de a

aduce amendamente propunerilor acestuia – această procedură a fost limitată, în urma Tratatului

de la Amsterdam, la câteva situaţii ce privesc uniunea economică şi monetară;

• procedura de consultare – Parlamentului îi este cerută o opinie, ce este fundamentată de unu

din comitetele sale.

Tratatul de la Nişa7 a lărgit prerogativele Parlamentului European privind procedura de

co-decizie iar reforma instituţionala a Constituţiei europene, prevede creşterea rolului

Parlamentului European în procesul de decizie. Suntem în faţa unei reformări a procesului

7 TRATATUL DE LA NISA, “ MODIFICARE A TRATATULUI PRIVIND UNIUNEA EUROPEANĂ, A TRATATELOR DE INSTITUIRE A COMUNITĂŢILOR EUROPENE ŞI A ANUMITOR ACTE CONEXE”, (2001/C 80/01).

8

decizional, prin expansiunea votului cu majoritate calificată în domeniile libertăţii, al securităţii

şi al justiţiei. 8

1. COMISIA EUROPEANĂ ( art. 17 TUE)

Comisia Europeană este organul executiv al Uniunii Europene şi reprezintă interesele

acesteia. Ea este constituită din 20 de comisari cu un mandat de 5 ani care reprezintă interesele

UE, un preşedinte şi un vicepreşedinte.

Competente:

v De control: supraveghează respectarea Tratatului UE şi implementarea legislaţiei

comunitare;

v de iniţiativă: are monopolul iniţiativei în chestiuni de competenţă comunitară;

v de execuţie: joacă rolul unui guvern la nivel comunitar, având responsabilitatea

implementării şi coordonării politicilor, precum şi a gestionării Fondurilor Structurale şi a

bugetului anual al Uniunii;

v de reprezentare: primeşte scrisorile de acreditare ale ambasadorilor ţărilor din afara

spaţiului comunitar în UE şi are Delegaţii.

Similară cu situaţia Parlamentului European, Reforma Instituţionala propusă de Constituţia

Europeană s-a soldat cu modificări la nivel de administraţie şi a Comisiei, însă prerogativele

decizionale au rămas aceleaşi.

2. Consiliul de Miniştrii (Art. 16 TUE)

Spre deosebire de Comisia Europeană, Consiliul de Miniştrii sau Consiliul Uniunii Europene a fost constituit în spiritul reprezentării intereselor statelor membre, fiind totodată compus din

membrii acestora, deţinând putere legislativă şi executive. Consiliul reprezintă principala

instituţie de decizie a Uniunii Europene.

8 Eliza Amalia Drăgan, „Rolul Parlamentului European în cadrul instituţional european după Tratatul de la Lisabona”, în Sergiu Gherghina, George Jiglău, Flore Pop (coordonatori), Tratatul de la Lisabona, Cluj-Napoca: Dacia, 2008, p. 132.

9

Structura: Consiliul este format din mai multe consilii specific, grupate fiecare pe domeniul

său de activitate. De asemenea, mai deţine şi Secretariatul General şi un Comitet al

Reprezentanţilor Permanenţi ( COREPER). Preşedinţia este deţinută prin rotaţie de fiecare stat

membru pentru un an.

Rol:

o cooperarea interguvernamentală în domeniile politicii externe şi de securitate comune şi

al justiţiei şi afacerilor interne;

o domeniile pieţei unice şi majoritatea politicilor comune, şi asigurând libera circulaţie a

bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului, împreună cu Parlamentul.

Votul din cadrul Consiliului este unanim, alături de majoritatea calificată. Prin Tratatul de la

Amsterdam, a fost adăugat un Protocol asupra instituţiilor anexat Tratatului Uniunii Europene

care prevede că, trebuie rezolvată problema ponderii votului în Consiliu. Acest fapt se datorează

numărului tot mai mare de state care au intrat în Uniunea Europeană. Astfel, s-a hotărât

extinderea votului cu majoritate calificată ( 58% din populaţia Statelor Membre) pentru a fii mai

reprezentativ.

În ceea ce priveşte legitimitatea deciziilor Consiliului, s-a lansat Conferinţă

Interguvernamentală din Februarie 2000 care a schimbat întreg sistemul.

Pe de altă parte, Tratatul de la Nişa aduce modificări şi în cadrul Consiliului de Miniştrii.

Conform ulterioarelor schimbări aduse Tratatului la 1 ianuarie 2005, acesta prevedea implicarea

Consiliului în procesul de co-decizie, alături de Parlamentul European. De asemenea, Tratatul a

modificat şi procedura de vot, extinzând mai mult prerogativele majorităţii calificate şi în alte

domenii de decizie.

I. Luarea deciziilor în cadrul nivelurilor multiple ale Uniunii Europene

10

Fig. 2 Primele 2 e etape ale luarii deciziei in cadrul UE

1. Definirea problemelor

Propunerile care iniţiată procesele decizionale vin din partea Comisiei care le formulează la

cerere din partea actorilor: reprezentanţi ai statelor membre, experţi, asociaţii naţionale şi

transnaţionale.

2. Stabilirea agendei

În cadrul acestei etape, propunerea căpăta mai multe forme. În cea dintâi, se materializează în

scris în cadrul Direcţiei generale competente. În faza secundară, are nevoie de aprobare din

partea celorlate Direcţiuni afectate de propunere, iar ultima fază este Cabinetul Comisarului de

resort care o verifică şi înaintează Comisarului.

Însă nu este suficient pentru a ajunge la forma finală fiind necesară trecerea prin mai multe

filtre.

De regulă, după momentul în care propunerea este aprobată de Comisar se transmite

Secretarului General pe care o înfăţişează mai departe tuturor membrilor Comisiei. Ulterior, şefii

de cabinete o verifică, dacă este acceptată formal în scris, merge la etapa următoare, dacă nu este

retrimisa Direcţiei generale pentru refacere. Acesta este momentul în care se fac campanii de

lobby în funcţie de interesele fiecărui stat, pentru că odată ajunsă la declarea acesteia ca fiind

formală, este greu să se mai întoarcă.

11

1. Formularea politicilor

Fig 3. Formularea politicilor

1. După ce Comisia îşi asumă propunerea, Consiliul ia în vedere poziţia Parlamentului

European, în funcţie de caz a Comitetului Economis şi Social care pot intervene cu

modificări sau completări. Grupul de lucru de resot al Comisiei analizează eventualele

sugestii şi identifică punctele commune cu statele member.

Decizia este transmisă mai departe Comitetului Reprezentanţilor Permanenţi, care o pot

evalua negativ său pozitiv. Indiferent cum ar eticheta-o ea este transmisă din nou grupului de

lucru al Consiliului care au trei opţiuni: prorogarea şi întoarcerea la COREPER, luarea unei

decizii sau consultarea Consiliului European.

Dacă Etapa 2- Stabilirea agendei- includea campanii de lobby, formularea politicilor se

rezuma la tentative de exercitare intensive a puterii de influenţă. Există, așadar, o sumedenie de

actori care interacționează în diferite moduri și de la un nivel la altul.

Continuarea procesului decizional depinde de natura formulării politicii. Dacă aceasta este

adopatata sub forma unei directive, atunci trebuie implementata într-un anumit termen, dar dacă

ia forma unui regulament, atunci trebuie aplicat imediat şi direct în statele membre.

12

2. Implementare

Fig.

4 Implementarea politicii

1. Dacă formularea politicii s-a materializat sub forma unui regulament, atunci rămâne la

alegerea Comisiei dacă trebuie implementat sau nu. Aceasta colaborează cu reprezentanţi

ai administraţiilor naţionale, asociaţiile competente. Imediat după stabilirea metodologiei

de implementare, regulamentul trebuie aplicat imediat în statele membre ( de către

guverne, organisme regionale şi actorii nestatali).

Încă odată putem observa cât de apropiat colaborează actorii statali şi nestatali în cursul

procesului decizional.

Pe de altă parte, dacă formularea politicii ia forma directive, atunci organele legislative

de la nivel naţional decid soarta implementării. Dispoziţiile directive sunt adaptate realităţilor

naţionale, a doleanţelor adresaţilor, de regulă cu acordul tuturor actorilor politici afectaţi.

Bineînţeles, trebuie să existe o instituţie competenta care să supravegheze dacă dispoziţiile şi

regulamentele sunt implementate corect, iar asta rămâne de datoria Comisie. În cazul în care

aceasta sesizează nereguli, poate solicita statului membru să îşi corecteze greşeală, iar dacă

încălcările sunt frecventa poate reclama statul la Curtea Europeană de Justiţie.

2. Cea din urmă etapa se intitulează Reformularea Politicilor.

Acest lucru înseamnă că politica este deja implementata, dar se poate întoarce la stadiul

iniţial de definire a problemei, trecând de la nivelul naţional la cel supranaţional. De regulă,

13

cazurile în care se pot reformula politici pot fi diverse, spre exemplu: pot apărea probleme de

implementare care să necesite modificări, pot fi prevăzute în programul respective s.a.m.d.

În cele ce urmează vă voi prezenta cea mai importantă și mai uzuală procedură decizională

de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, și anume procedura legislativă ordinară.

I. Procedura legislativă ordinară

1. CoDecizia

După cum am menţionat mai sus, Consiliul Uniunii Europene are cea mai mare importanţă în

procesul de decizie. Astfel, în toate cazurile în care Consiliul trebuie să decidă cu majoritate

calificată, se aplică procedura codeciziei. Parlamentul va recurge mai des la procedura de

codecizie în cadrul elaborării politicilor europene, de asemenea acesta se va afla pe o poziţie de

egalitate cu Consiliul, care reprezintă statele membre, în ceea ce priveşte adoptarea celei mai

mari părţi a legislaţiei Uniunii Europene.9

Trecerea de la codecizie la procedura legislativă ordinară s-a produs de-a lungul multor ani,

în urma ratificării unor tratate importante pentru Uniunea Europeană.10

Noiembrie 1993: Tratatul de la Maastricht a introdus procedura de codecizie pentru un număr

restrâns de domenii legislative (în special piața internă).

Mai 1999: Tratatul de la Amsterdam a simplificat procedura de codecizie prin introducerea

posibilității de a încheia acorduri în prima lectură și i-a extins domeniul de aplicare la peste 40 de

temeiuri juridice (inclusiv transportul, mediul, justiția și afacerile interne, ocuparea forței de

muncă și afacerile sociale).

1999/2007: Declarația comună a detaliat, în 1999, aspectele practice ale aplicării procedurii

de codecizie. La revizuirea din 2007 , a recunoscut explicit importanța sistemului de negocieri

trilaterale pe tot parcursul codeciziei

Februarie 2003: Tratatul de la Nişa a introdus noi domenii în sfera de aplicare a procedurii de

codecizie.

9 Iordan Bărbulescu, Daniela Răpan, Dicţionar Explicativ Trilingv al Uniunii Europene (Iaşi: Polirom, 2009), p. 722-723.10 Direcţia Generala Politici Interne ale Uniunii, Direcţia pentru coordonare legislativă şi concilieri, Unitatea pentru concilieri şi codecizie, „Codecizia şi Concilierea”, Ghid pentru activitatea de colegislator a Parlamentului European în procedura legislativă ordinară, decembrie 2014.

14

Decembrie 2009: Tratatul de la Lisabona a consacrat codecizia ca „procedură legislativă

ordinară” pentru 85 de domenii de acțiune a Uniunii (inclusiv agricultură și pescuitul și politică

comercială comună).

Procedura legislativă ordinară este reglementată de articolul 294 din Tratatul de Funcţionare

al Uniunii Europene. Este o procedură complexă care poate cuprinde trei etape de lecturare

distincte.

Fig.5 Procedura Codeciziei

15

Prima lectura: Iniţiativa legislativă o are Comisia, care trimite propunerea Parlamentului

European unde o evaluează, apoi o trimite spre Consiliu care dacă este de acord, propunerea este

adoptată. Dacă Consiliul nu îşi dă acordul, în baza primei lecturi o va retrimite motivat

Parlamentului.

În momentul în care Comisia informează Parlamentul cu privire la poziţia sa, se ajunge la cea de-

a doua lectură, unde Parlamentul are 3 opţiuni:

A doua lectura: 1) în termen de trei luni de la data transmiterii opiniei Consiliului, PE se

declară de acord cu aceasta, textul de lege este adoptat în formă emisă de Consiliu;

2) dacă poziția Consiliului este respinsă de majoritatea membrii PE,

textul de lege propus nu este adoptat;

3) dacă Parlamentul propune modificarea textului din nou, versiunea este

transmisă Consiliului şi Comisiei.

Comitetul de Conciliere: Este compus din 27 de reprezentaţi ( numărul statelor membre) şi

27 ai Parlamentului European.

Comitetul se convoacă doar în cazul în care nu sunt adoptate modificările în întregime, în

termen de şase săptămâni de preşedintele Consiliului în acord cu cel al Parlamentului.

Conform Articolului 294, alineatul 11,din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene,

Comisia "participă la lucrările comitetului de conciliere și ia toate inițiativele necesare pentru

promovarea unei apropieri între pozițiile Parlamentului European și ale Consiliului". O altă

prevedere importantă se referă la suprimarea acţiunii unilaterale a Consiliului în cazul

persistenţei dezacordului Parlament European – Consiliu şi după o a doua lectură. În acest caz,

chiar dacă nu există un acord de conciliere, Consiliul nu mai putea impune, după cea de-a doua

lectură, propria decizie.11

A treia lectura: Dacă Comitetul de Conciliere aproba proiectul, iar în termen de şase

săptămâni primeşte majoritatea voturilor din Parlament şi Consiliu, textul este adoptat. În caz

contrar, este considerat neadoptat.

11 Iordan Bărbulescu, „Procesul decizional al Uniunii Europene”, Iaşi: Polirom, 2008, p. 377-379.

16

Cu alte cuvinte, procedura co-deciziei are trei etape şi până la opt rezultate legislative

posibile. Cele 3 etape ale procesului legislativ încep din momentul în care Comisia trimite o

propunere (Comunicat) către Consiliu şi Parlament.12

1. Cooperarea

Procedura de cooperare dintre Consiliul Uniunii Europene şi Parlamentul European a fost

introdusă în 1986, prin Actul Unic European.13Procedura cooperării se aplică doar domeniului

Uniunii Economice şi Monetare, celelalte domenii se supun codeciziei.

Puterea de decizie o deţine Consiliul însă Parlamentul o poate influenţa emiţând un aviz de

procedura obişnuită pe care îl înaintează Consiliului.

Fig

.6 Procedura cooperarii

12 Bogdan Mandru, „Procesul decizional interinstitutional si procedura pentru adoptarea legislatiei in Uniunea Europeana”, Revista Studii Europene, postat la data de 18.04.2013, Ora: 15.45.13 Art. 252 al Tratatului Comunitatii Europene.

17

Prima lectură

Iniţiativa aparţine Comisiei. Ulterior, propunerea este transmisă Consiliului dar şi

Parlamentului European. În acest caz pot fi contactate Comitetul Economic, Social şi cel al

Regiunilor. În baza avizelor primite, Consiliul hotărăşte cu majoritate calificată o poziţie

comună( aviz independent), care de regulă reflecta propria convingere asupra propunerilor

primite.

A doua lectură

Parlamentul are datoria de a examina poziţia comună a Consiliului, având un termen de 3

luni pentru a alege una din cele două opţiuni: poate să aprobe poziţia comună, sau poate să

respingă şi să propună amendamente.

În urma deciziei luate de către Parlament, Consiliul are două variante: dacă Parlamentul a

respins, să se impună în cea de-a doua lectura cu unanimitate, sau să nu adopte decizia. Ţinând

cont de exigenţele severe legate de luarea deciziei de către Consiliu, această situaţie conduce la

blocaj. Aceasta deoarece Parlamentul European nu se pronunţă decât foarte rar pentru un refuz.14

Din nefericire, Parlamentul European se poate exprima cu ajutorul Comisie pentru că el

pronunţa amendamente. Acestea trebuie să treacă mai întâi prin filtrul Comisiei ăentru a ajunge

Consiliul, care le va aproba conform procedurii normale cu o majoritate calificată.

1. Consultarea

Procedura consultării a fost iniţiatoarea procedurii legislative a Comunităţilor Europene, însă

valoarea sa s-a pierdut odată cu apariţia codeciziei.

Scopul acesteia se concentrează asupra repartizării de sarcini intre Consiliul Uniunii

Europene (dispune) şi Comisia Europeană (propune). Punctul forte al procedurii consultării este

faptul că, Consiliul nu poate să ia o decizie decât dacă se consultă şi cu celelalte instituţii care fac

parte la obiectul de reglementare ( Parlamentul European, Comitetul Economi şi Social şi

Comitetul Regiunilor).

Etapa consultării

14 Augustin Fuerea, „ Drept comunitar european. Partea generala”, Juridica, Editura All Beck, 2003, p. 172.

18

Consiliul după ce primeşte propunerea din partea Comisiei trebuie să observe daa ar

putea fii eventuale implicaţii ale instituţiilor care trebuiesc consultate. Din fericire, Parlamentul

European beneficiază de prerogative consultării obligatorii la toate deciziile politice, drept oferit

de tratatele comunitare. Neconsultarea duce la nulitatea propunerii. Pe lângă această, Parlamentul

este consultat ( facultativ) şi asupra proiectelor de acte.15

Consiliul transmite oficial, Parlamentului, invitaţia în vederea consultării, iar cel din urmă

da un aviz. Acestea nu au o importanţă prea mare pentru Consiliu, care le poate respinge, însă,

sunt folositoare deoarece pot evidenţia eventuale lacune juridice.

Etapa deciziei

După ce Consiliul consulta toate instituţiile în cauză, Comisia expune din nou propunerea

însoţită de avizele exprimate Consiliului, iar decizia acestuia închide procedura normativă.

1. Negocierile interinstituţionale

În ceea ce priveşte negocierile interinstituţionale, Parlamentul şi-a modificat Regulamentul

de procedura, cu scopul de a spori transparenta procedurii legislative şi a armoniya metodele de

lucru interne.

La 10 decembrie 2012,a fost necesară o decizie oficială din partea unei comisii pentru a

începe negocieri informale. Procedura standard deja existenţa la articolul 73 din Regulamentul

de procedura, stipulează că negocierile pot începe odată cu raportul adoptat de comisie şi o

procedură excepţională. Pe de altă parte, articolele 73 şi 74 din Regulamentul de procedura

stipulează că negocierile care încep înainte de adoptarea raportului, prevede participarea

plenului.

Cele două proceduri includ elemente importante, că: începerea negocierilor are nevoie de

o majoritate absolută a membrilor; indicarea poziţiilor insitutiilor implicate şi soluţii de

compromis; prezentarea raportului comisiei;

15Pentru actele care privesc ajutoarele acordate de statele membre exporturilor către state terţe, sau fixarea dreptului tarifului vamal comun, se poate cere o consultare facultativă. Augustin Fuerea, „Drept comunitar european. Partea generală”, Ed.All Beck, 2003, p. 170.

19

Fig. 7 Negocierea in cadrul procesului de codecizie

EFICIENŢA PROCESULUI DE LUARE A DECIZIEI

Tratatul de aderare din 2004 modifica, în mare parte, regulile de luare a deciziilor în UE.

În special, implementează schimbarea procedurilor de vot cu majoritate calificată, proceduri ce

au fost adoptate prin Tratatul de la Nişa.

20

Deasemenea, Tratatul realoca voturile membrilor, schimbând sistematic puterea de la

statelemembre mai mici la cele mai mari. Tratatul a adăugat nouă praguri pentru obţinerea

majorităţii calificate.

Un al doilea instrument de măsurare a eficienţei, mai dur , este analiza coaliţiei de blocaj,

care ia în calcul abilitatea unei coaliţii restrânse de a bloca luarea decizie; deciziile care necesită

unanimitate pot fi blocate de orice tară şi lucrul acesta nu se modifica indiferent de numărul

membrilor. Nivelul probabilitatiide trecere este afectat de numărul membrilor, distribuţia

voturilor şi cel mai important, de pragul majorităţii.

Fig. 8 Eficienta procesului decizional in urma modificarilor tratatului

CONCLUZII

În încheiere, tot ce aş mai vrea adaug, sunt câteva trăsături principale pe care le-am identificat

de-a lungul prezentării structurii instituţionale a Uniunii Europene şi a modului în care acestea

interacţionează. Trăsăturile pe le voi identifica o să o fac prin punerea în balanţă cu cele de la

nivelul structurilor naţionale.

21

Astfel, prima trăsătură pe care am identificat-o este direct proporţional cu unicitatea pentru că

oricât de multe cercetări s-ar face, nu se va găsi nicăieri o diviziune mai specială a funcţiilor

executive, legislative şi juridice, decât cea din cadrul Uniunii Europene. Întreg procesul

decizional are la bază un sistem foarte bine conceput care permite balantarea celor trei puteri în

aşa fel încât prerogativele acestea să nu le permită eventuale blocaje instituţionale ( cel puţin nu

de lungă durată).

În al doilea rând, relaţiile cu organe precum Consiliul Uniunii Europene, permit angrenarea

strânsă a nivelurilor instituţionale. Astfel, se dezvolta o colaborare armonioasă între instituţiile

statului care le ajută la luarea unor decizii corecte, care să aibă beneficii pentru toţi

contribuabilii.

Cel de-al treilea motiv este legat de interacţiunea sporită în cursul etapelor proceselor decizionale

intre niveluri diferite. Prin niveluri diferite se înţelege statele membre mari şi mici care pot

interacţiona unele cu alte în procesul de luare al unei decizii, dezvoltând o coabitare de durată.

Un alt plus adus procesului decizional, este prerogativa pe care o primeşte Parlamentul European

în procedura de codecizie. Acesta devine organ legislativ principal, aflat în aceasi poziţie

ierarhică ca cea a Consiliului.

Datorită nivelului de interacţiune, structura instituţionala devine una complexă. Ei bine, dacă ne

uităm în doctrina vom găsi păreri contrare acestei complexităţi, pentru că spun ei, instituţiile nu

pot să ajungă la cel mai mic numitor comun de multe ori, iar acest lucru provoacă tensiuni. De

asemenea, trebuie aplanat veşnicul conflict între supranaţional şi interguvernamental, lucru

nestipulat în ultima modificare a Tratatului de la Lisabona.

Aşadar, am putut vedea care sunt efectele instituţionale asupra activităţii Uniunii Europene cu

ajutorul dezbaterii procedurii legislative ordinare. Procesele decizionale pot fi intradevar foarte

complexe dacă privim prim prisma procedurii, dar ea ajuta la dezvoltarea cooperării dintre

instituţiile statului.

În concluzie, indiferent de modul în care decizia este luată, urmările sale nu se reduc doar la

instituţii, structură, organizaţie, UE. Acestea sunt luate pentru şi în spiritul satisfacerii nevoilor

cetăţenilor, după cum bine spune Domnul Liviu Petru Zăpârţan, „construcţia europeană uneşte

22

oameni, şi nu state, ţelul fiind acela al unei comunităţi de spirit, de valori, pe care se pot imagina

apoi tratate şi structuri instituţionale”, pentru că asta e rolul Uniunii Europene şi a deciziilor

premergătoare. (Liviu Petru Zăpârţan, „Consolidarea construcţiei europene”, Flore Pop, Sergiu

Gherghina (coordonatori), „Uniunea Europeană după 50 de ani. Între entuziasmul extinderii şi

aprofundarea integrării” Cluj-Napoca: Argonaut, 2007, pg. 22-23).

23

BIBLIOGRAFIE:

· Art 189, Partea a cincea, „ Instituţiile Comunităţii”, Tratatul de instituire a Comunităţii

Economice Europene, 1957.

· Tratatul privind Uniunea Europeană (numit și Tratatul de la Maastricht) a fost semnat de

Consiliul European la 7 februarie 1992 .

· Tratatul de la Amsterdam a fost adoptat de șefii de stat și de guvern ai Uniunii Europene

(UE) la 16-17 iulie 1997 și semnat la 2 octombrie 1997. A intrat în vigoare la 1 mai 1999.

· TRATATUL DE LA NIŞA, “ MODIFICARE A TRATATULUI PRIVIND UNIUNEA

EUROPEANĂ, A TRATATELOR DE INSTITUIRE A COMUNITĂŢILOR EUROPENE ŞI A

ANUMITOR ACTE CONEXE”, (2001/C 80/01).

· „UNIUNEA EUROPEANĂ: ISTORIC, INSTITUŢII, PROCESE DECIZIONALE”.

Lucrarea de faţă a fost elaborată în cadrul proiectului Phare RO 0006.18.02 - Formarea

funcţionarilor publici din administraţia locală în afaceri europene şi managementul ciclului de

proiect, implementat de Institutul European din România în colaborare cu human dynamics în

anul 2003. Lucrarea face parte din Seria Micromonografii - Politici Europene, versiune

actualizată.

· Augustin Fuerea, „ Drept comunitar european. Partea generală”, Juridică, Editura All

Beck, 2003.

· Iordan Bărbulescu, „Procesul decizional al Uniunii Europene”, Iaşi: Polirom, 2008.

· Eliza Amalia Drăgan, „Rolul Parlamentului European în cadrul instituţional european

după Tratatul de la Lisabona”, în Sergiu Gherghina, George Jiglău, Flore Pop (coordonatori),

Tratatul de la Lisabona, Cluj-Napoca: Dacia, 2008.

· Iordan Bărbulescu, Daniela Rapăn, „Dicţionar Explicativ Trilingv al Uniunii Europene”,

Iaşi: Polirom, 2009.

· Bogdan Mândru, „Procesul decizional interinstituţional şi procedura pentru adoptarea

legislaţiei în Uniunea Europeană”, Revista Studii Europene, postat la data de 18.04.2013, Oră:

15.45.

· Direcţia Generală Politici Interne ale Uniunii, Direcţia pentru coordonare legislativă şi

concilieri, Unitatea pentru concilieri şi codecizie, „Codecizia şi Concilierea”, Ghid pentru

activitatea de colegislator a Parlamentului European în procedura legislativă ordinară, decembrie

2014.

24

Adrese web:

http://www.prefecturailfov.ro/Afaceri-Europene/tratatul-lisabona/Tratatul%20de%20la

%20Lisabona%20(sinteza%20DAE).pdf

http://ro.scribd.com/doc/79396828/Procesul-Decizional-in-Uniunea-Europeana#scribd

http://ro.scribd.com/doc/57259220/procesul-decizional-in-UE#scribd

http://beta.ier.ro/documente/formare/EU.pdf

https://bogdanmandru.wordpress.com/studii-europene-procesul-decizional-interinstitutional-

si-procedura-pentru-adoptarea-legislatiei-in-uniunea-europeana/#wrapper

http://www.europarltv.europa.eu/ro/player.aspx?pid=9d74db25-e092-4142-80f0-a2c300a17d11

http://www.eudirect.ro/ue/ue.pdf

http://transdisciplinare.ro/wp-content/uploads/2014/11/Principiul-maximizarii-utilitatii-in-

codecizie.pdf

VIDEOCLIP-URI EXPLICATIVE

http://www.europarltv.europa.eu/ro/player.aspx?pid=9d74db25-e092-4142-80f0-a2c300a17d11

http://europa.eu/eu-law/index_ro.htm

25