1

Roland Perez – La gouvernance de l’entreprise Traducere - Iuliana Pandelescu pentru seminarul de Relaţii Publice Corporatiste

Cuprins

PARTEA I - INTRODUCERE ŞI CADRU PENTRU ANALIZA GUVERNANŢEI CORPORATIVE 2

I. APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA GUVERNANŢEI CORPORATIVE 2 1. ORIGINI ANTICE 3 Schimburi comerciale la distanţă şi piaţa GC 3 Proprietarii de terenuri şi GC agricolă. 4 2. GC, UN PRODUS FABRICAT ÎN SUA 4 Noua "economie mondială" în jurul Statelor Unite ale Americii 4 GC americană, un fenomen naţional şi ambivalent. 5 Reglementarea pieţei şi a GC 5 Era managerilor 6 "Intoarcerea acţionarului" 6 3. DIVERSE PRACTICI ÎN EUROPA ŞI ÎN LUME 8 Europa anglo-saxonă 8 Modelul renan 8 Particularităţile mediteraneene 8 GC în stil francez 9 II. GUVERNAREA CORPORATIVĂ: UN CADRU PENTRU ANALIZĂ. 10 1. OBSEVAŢII GENERALE ASUPRA SISTEMELOR DE GUVERNARE ALE ORGANIZAŢIILOR. SCHIŢA UNEI TEORII DE

GUVERNARE. 10 O DEFINIŢIE PROVIZORIE. 11 Subiectele de guvernare: liderii 11 Obiectul guvernării sau "managementul managementului" 11 Factorii sistemelor de guvernare: paradigma SPC. 12 Armonizarea sistemelor de guvernare: rolul dispozitivului de guvernare 12 Organizaţiile profesionale 13 Instanţele administrative 13 Instanţe dedicate: autorităţile de reglementare 13 Instanţele judecătoreşti 13 Părţile implicate în sistemele de guvernare şi drepturile lor 14 Concluzie 15 2. CADRE CONCEPTUALE ALE GC 16 Forma canonică a firmei: antreprenorul 17 Disocierea proprietate- putere şi construcţia unei teorii manageriale a firmei 17 Teoria agenţiei în serviciul de returnare a acţionarului 18 Domeniul de aplicare a teoriei agenţiei.. 20 Generalizarea teoriei părţilor interesate agenţiei 20 Contestarea modelului dominant şi căutarea de noi cadre conceptuale 21

PARTEA III – GC ŞI DINAMICA LA NIVELUL CAPITALISMULUI CONTEMPORAN 22

V. RĂSPÂNDIREA ŞI CRIZA MODELULUI BURSIER DE GUVERNANŢĂ CORPORATIVĂ 22 1. RĂSPÂNDIREA IREZISTIBILĂ A MODELULUI BURSIER AL GC 23 Visul american 23 Managerii extrem de recompensaţi 24

2

Discipolii din întreaga lume 24 VI. MODELELE ALTERNATIVE DE GUVERNARE CORPORATIVĂ ŞI NOUL REGULAMENT DE CAPITALISM 24 1. DE LA INVESTIŢIA ETICĂ LA RELAŢIILE PARTENERIALE: ÎN CĂUTARE DE MODELE DE GC "SOCIAL RESPONSABILE" 25 Selecţia companiilor responsabile social 26 Comportamentele GC în serviciul RS 26 2. DEZVOLTAREA UNOR SISTEME DE GC ŞI REGLEMENTAREA CAPITALISMULUI 27 O economie mondială foarte dematerializată 27 Sisteme ale GC deschise în mod necesar 27 Experimentarea de drumuri noi 28 O dezbatere socială şi politică 29

PARTEA I - INTRODUCERE ŞI CADRU PENTRU ANALIZA GUVERNANŢEI CORPORATIVE

GC poate, ca orice fenomen social, să fie prezentat ca "ochelarii" oferiţi de mai multe ştiinţe diferite: avocatul ar detalia aranjamentele instituţionale, în timp ce psihologul analizează evoluţia atitudini.

Orientarea şi problematica reţinute ne-au îndemnat către abordări în termeni de economie şi discipline de management, care, în plus, sunt foarte strâns legate de alte ştiinţe ale omului şi ale societăţii.

Mai exact, această prezentare a GC va face apel la noţiuni ce ţin de istoria economiei, pentru a înţelege apariţia şi evoluţia fenomenului (capitolul I), şi de management al organizaţiilor pentru a avea un cadru de analiză relevant pentru studierea conceptului (capitolul II).

I. Apariţia şi evoluţia guvernanţei corporative

GC este un fenomen recent - de două decenii maxim - sau, dimpotrivă, o caracteristică a societăţilor umane, caracteristică pe care acestea din urmă au avut-o întotdeauna; s-a prezentat aceasta sub forme diverse si variate?

Este ea specifică societăţii americane, sau o putem găsi în alte ţări, cu caracteristici economice, politice şi socio-culturale diferite?

Aceste perspective diferite au partea lor de adevăr. Putem lua în considerare - este abordarea care va fi expusă aici - că practicile relevante pentru GC au originile antice (1), dar că accepţia acordată acum acestui termen este condiţionată de caracteristicile societăţii americane contemporane(2), dar care, în schimb, explică faptul că în alte ţări, GC corespunde unor practici foarte diversificate (3).

3

1. Origini antice

Practicile GC sunt inseparabile de conceptul de întreprindere, din momentul în care se creează o separare între părţile interesate, deţinătorii de drepturi într-o societate, şi ofiţerii corporatişti, responsabili pentru efectuarea operaţiunilor din această societate. Istoria economică nu duce lipsă de exemple din astfel de situaţii.

Schimburi comerciale la distanţă şi piaţa GC

Comerţul la distanţă, indiferent dacă este terestru (rulote) sau maritim (nave), face prin excelenţă domeniul acestei disocieri între titularii de drepturi şi operatori.

În mod tradiţional, datorită timpului necesar efectuării operaţiunilor pentru comerţul la distanţă, sumelor în joc şi a riscurilor pe care le implică, directorul operaţional al expediţiei nu era de obicei, nici proprietarul marfei transportate, nici al vectorului utilizat pentru transport - aici caravana, acolo corabia.

Dreptul de caravană, dacă a rămas în cea mai mare parte a timpului obişnuit şi nescris, abordează aceste probleme de responsabilitate şi, astfel, de guvernare.

Dreptul maritim comercial, dezvoltat progresiv de-a lungul secolelor, este foarte explicit cu privire la aceste aspecte cu nuanţe sensibile de la un cadru naţional la altul, chiar dacă este un domeniu în care, prin definiţie, apropierea concepţiilor şi apariţia normelor internaţionale lasă de dorit.

În ciuda acestor eforturi de clarificare, problemele legate de GC au rămas complexe, aşa cum am văzut în ultimii ani, cu litigiile legate de creanţe ca în cazul Erika.

Dacă comerţul la distanţă al mărfurilor solicită în mod inevitabil întrebări despre GC, acestea nu-şi vor găsi raspunsul decât prin intermediul acestor "instrumente ale treptelor superioare ale schimbului", cum le numeşte Fernand Braudel [1985, p. 38], adică pieţele bursiere, creditul şi începutul societăţilor de capital.

În cazul în care, într-adevăr, Renasterea a marcat importanţa marilor porturi italiane (Veneţia, Genova), într-o "economie mondială "," foarte mediteraneana, marile descoperiri au permis porturilor din Europa de Nord (Amsterdam, apoi Londra) sa-şi afirme la randul lor supremaţia, prin înfiinţarea de noi instituţii, cum ar fi Compania Indiilor.

Mai mult decât oricând, disocierea între furnizorii de capital şi responsabilii cu munca de teren a fost marcată, ceea ce face ca, de data asta, GC să fie o problemă majoră.

4

Proprietarii de terenuri şi GC agricolă.

Acest al doilea curent fondator al practicilor GC, cel puţin la fel de adânc înrădăcinat în istorie decât cel precedent, a luat diverse forme în funcţie de proiectarea pe teren şi de proprietatea sa - o situaţie de neconceput în unele culturi - şi în sistemul social în vigoare.

Astfel, feudalismul, precum şi drepturile senioriale, au facut parte dintr-o logică regală şi nu din principiile GC. În schimb, vom găsi aceste principii în situaţia clasică a relaţiilor dintre proprietarii de terenuri pe de o parte, fermierii lor, gospodine, administratorii şi alţi funcţionari locali pe de altă parte ...

Aceste relaţii au fost supuse la numeroase regulamente şi legi, care constituie codurile rurale; peripeţiile punerii lor în aplicare, conflictele inevitabile au lăsat loc unei legislaţii abundente care face din GC agricolă cea mai hrănită sursă a practicilor tradiţionale ale GC.

2. GC, un produs fabricat în SUA

Noua "economie mondială" în jurul Statelor Unite ale Americii

Aşa cum Londra a înlocuit Amsterdam-ul în secolul XVIII ca oraş-centru ce domina economia globală în acea perioada, New York şi Noua Lume au concurat şi, treptat, au înlocuit Londra şi mai apoi Europa ramasă la statutul de "Vechea lume".

Această estompare progresivă a puterii europene în favoarea Statelor Unite ale Americii a crescut pe parcursul secolului XX, printr-o serie de evenimente istorice, ce presupun etape semnificative:

- războaiele mondiale, care au fost în esenţă, inclusiv cele din 14-18, războaie intra-europene, ce au dus la o diminuare, pe alocuri ireparabilă, a naţiunilor aflate în conflict;

- decolonizarea, care, în mod egal a vizat , aproape în exclusivitate, Statele europene, spre deosebire de Statele Unite care se pot lăuda că s-au aflat printre primele colonii care şi-au câştigat independenţa;

- căderea imperiului sovietic, care, după ce a reprezentat timp de trei sferturi de secol o ipoteză alternativă sistemică, s-a prăbuşit din interior, lăsând Imperiul american fără rival direct.

Această dominaţie militară, diplomatică si politică a fost însoţită, ca şi în celălalte imperii dinainte, de o dominaţie economică.

În primul rând, prin producţia primară (agricultură, minerit, energie), urmată de industria de producţie (inclusiv automobile, industria aerospaţială, electrice şi electronice ...), în cele din

5

urmă treptat prin sectorul său terţiar (în special în sectorul financiar - bancar şi de asigurări precum şi cel de inginerie şi de servicii pentru particulari şi întreprinderi), supremaţia Statelor Unite este evidentă.

Companiile americane au vrut în mod constant să ocupe locurile de top din lume, care beneficiază de ajutorul unei piaţe care a devenit ea însăşi piaţa relevantă, în cele mai multe activităţi comerciale.

GC americană, un fenomen naţional şi ambivalent.

Dominaţia economică a Statelor Unite este cu atât mai puţin nedivizată cu cât civilizaţia americană este în miturile sale fondatoare, subliniindu-se succesul material, pedeapsa meritată a acestei epopee, care a însemnat pentru generaţii de imigranţi, aventura americană ( "America, America!").

De la tărani irlandezi la păstori sicilieni, de la goana după aur la Silicon Valley, mitul ce preamăreşte asumarea de riscuri, destinul individual, pedeapsa materială, variînd de la un Rockefeller sau un Bill Gates, aici cu caractere Steinbeck, promovează spiritul antreprenorial şi acceptarea de reglementare prin piaţă.

S-a insistat asupra următoarelor observaţii ale lui Max Weber (1904), cu privire la importanţa factorilor religioşi, mai ales protestanţi, care, chiar mai mult decât în Europa, a putut găsi în America un mediu favorabil pentru promovarea spiritului antreprenorial . Ni se pare mai degrabă că factorii generali geografici şi istorici ai colonizării americane sunt cei care au jucat acest rol de drojdie, acelaşi spirit antreprenorial putând fi observat şi la celălalte categorii de imigranţi (catolici sau evrei din Europa Centrală catolici din America Latină, Levantini de confesiuni diferite, din Asia budista, confucianista, taoista ...), chiar dacă primul val, de origine anglo-saxonă, a dat cu siguranţă un impuls decisiv şi un spirit care încă mai există.

Paradigma socio-economică dominantă, în contextul ideologic şi cultural american, este cea a antreprenorului care, de la zero, sau de la o bază modestă (garajul start-urilor californiene), a cunoscut în ultimii ani, chiar şi câteva decenii, un succes orbitor.

După perioada de acumulare monetară ( "a deveni bogat"), vine cea a puterii politice ( "a fi puternic") şi în cele din urmă cea a consideraţiilor morale ( "a se face iubit"); acest triptic se impune ca etape succesive ale recunoaşterii sociale, itinerar urmat de cei mai vechi (familia Rockefeller, Kennedy....) şi în care sunt implicaţi cei mai noi (B. Gates, G. Soros ...).

Reglementarea pieţei şi a GC

În cazul în care antreprenorul este fondatorul şi, în eventualitatea de cazuri, unicul sau principalul acţionar, problemele de guvernare nu apar, sau dacă da, marginal. Chiar şi atunci când aceste aventuri antreprenoriale au condus la stabilirea unor companii foarte mari şi, respectiv, averi imense, o astfel de situaţie nu şocheaza. Mai precis, în cazul în care succesul

6

personal este considerat justificat, chiar exemplar, singura problemă a societăţilor civile şi a autorităţilor care le reprezintă este ca aceste companii mari să nu devină la rândul lor, un obstacol în calea dezvoltării libere a pieţelor în care îşi desfăşoară activitatea şi, astfel, la dezvoltarea de noi aventuri antreprenoriale. Această vigilenţă, uneori obsesivă, pe "piaţa liberă", explică importanţa luată de autorităţile de reglementare limitată sau normele antitrust şi / sau concentraţiile considerate abuzive, astfel cum a fost văzut în trecut (dezmembrarea TCA) sau în ultimii ani (Microsoft proces). Dar acest regulament, în cazul în care arată dorinţa de a "guvernare de piaţă" nu este strict GC.

Cu toate acestea, situaţia este radical diferită atunci când apare o disociere între conducerea societăţii şi beneficiarii care sunt proprietarii legitimi. Două principii de bază, ambele înrădăcinate în valorile societăţii americane pot fi invocate şi, uneori, să se opună.

Pe de o parte, cultul spiritului antreprenorial facilitează sarcina acestor ofiţeri, în eforturile lor de a urmări şi de a dezvolta proiectul antreprenorial al fondatorilor firmei şi de a-l confrunta cu noile provocări ale timpului său .

Pe de altă parte, respectul acestui drept fundamental, care este dreptul de proprietate, duce la stabilirea unui mecanism pentru a se asigura că aceste drepturi nu sunt încălcate şi că activităţile companiei sunt dislocate în beneficiul lor.

Aceste două tendinţe contradictorii, ambele congruente, cu caracteristicile ideologice, politice şi culturale ale societăţii americane, explică faptul că, GC în această ţară este atât un fenomen natural naţional - adică indus de aceste caracteristici - şi ambivalent - adică, evidenţiind una sau alta dintre laturile sale în funcţie de perioadele istorice luate în considerare. Evoluţiile din ultimele decenii demonstrează această ambivalenţă.

Era managerilor

Devenit celebru prin opera lui A. Berle şi G. Means [1932], J. Burham [1941], A. Chandler [1977], influenţa tot mai mare de directori salarizată în viaţa marilor companii americane este o realitate incontestabilă.

Istoric de referinţă al firmelor mari din SUA, Alfred D. Chandler leagă această naştere de numeroase fuziuni pe care ţara le-a cunoscut în primele decenii ale secolului al XX-lea.

"Intoarcerea acţionarului" (titlu împrumutat celui din opera lui S. Helias [1997])

Irezistibila creştere a puterii manageriale, care ar putea fi considerată ca aparţinând mijlocului secolului trecut, a cunoscut în Statele Unite un eveniment spectaculos, ceea ce duce la definirea şi punerea în aplicare a principiilor GC, care reflectă o reînviere a acţionarilor.

7

Diferite studii au analizat această inversare istorică [Tunc, 1994; Thiveaud, 1994; Aglietta, 1997; L'Helias, 1997 ...]. Ei subliniază importanţa asumată în această ţară de către globalizarea financiară a economiei şi greutatea tot mai mare de investitori instituţionali.

Globalizarea s-a manifestat atât prin rolul pieţelor financiare în finanţarea economiei din Statele Unite, prin deschiderea internaţională a acestei ţări, atât ca primul investitor cât şi debitor, prin importanţa pe care operaţiunile din aceste pieţe au luat de la diferite categorii de agenţi (gospodăriile casnice şi întreprinderi), prin structurile de echilibru şi a patrimoniului acestor agenţi ...

Investitorii instituţionali reflectă intermedierea în creştere a economiilor de uz casnic, care este mai puţin gestionată direct de către investitorii inşişi, pentru a fi încredinţată unor organisme cu resurse substanţiale şi gestionate cu profesionalism.

Acest lucru se referă la diferite tipuri de investiţii, inclusiv a celor implicaţi în finanţate de fonduri de pensii, care, după cum ştim constituie schema de bază în Statele Unite. Aceste două mişcări se combină pentru a face din investitorii instituţionali, într-o economie americană din ce în ce mai globalizată, jucători importanţi de pe pieţele financiare.

Investitori instituţionali, în special fondurile de pensii, au avut treptat de gestionat volume semnificative de active financiare, care au condus la diversificarea portofoliilor lor şi la reducerea riscului.

Ele sunt prezente aici, de multe ori pentru cantităţi semnificative, în capitalul unui anumit număr de companii mari, în special cele care sunt indici de referinţă. Această constrângere de prezenţă a condus la interesul în gestionarea acestor societăţi, la a cere conducerilor lor, informaţii pe care ei le consideră necesare, la a interveni în cele din urmă, în aceste conduceri, pentru a obţine clarificări cu privire la activităţile din trecut şi performanţele lor, apoi la strategiile luate în considerare şi impactul acestora. GC, în forma sa contemporană, ce reflectă o revenire ", a acţionarului," a fost născut, şi este semnificativ prin faptul că primele principii de guvernanţă corporativă, ce exprimă această tendinţă, au fost publicate de fondul californian Calpers, care a jucat un rol de pionierat în domeniu(a se vedea pe site-calpers-governance.org).

Moţiunea a fost apoi repede generalizată; fondurile de investiţii, pe de o parte, asociaţiile care reprezintă acţionari individuali, pe de altă parte, au concurat în ceea ce este numit "activismul actionarial ",pentru a anunţa directorii societăţilor cotate pentru a obţine mai multe informaţii cu privire la gestionarea lor, precum şi influenţa acestuia din urmă într-o direcţie mai favorabilă acţionarilor.

Este aceeaşi companie americană, teren de selecţie al GC, care cunoaşte, în mod egal, excesele şi abaterile de la modelul de referinţă cat şi criticile sale interne şi propunerile ce vizează regulamentul (a se vedea infra, Partea III) .

8

3. Diverse practici în Europa şi în lume

În cazul în care GC este acum supremă în SUA, ce este în situaţia din alte ţări din lumea contemporană şi mai ales în Europa? Fără a intra într-un studiu exhaustiv, este posibil să se facă o declaraţie amintind caracteristicile esenţiale ale GC în funcţie de principalele ţări şi zone geopolitice.

Europa anglo-saxonă

Europa de Nord-Vest este în mod tradiţional, cea mai apropiată istoric şi cultural de Statele Unite ale Americii. În ţări precum Marea Britanie sau Olanda, vom găsi caracteristici similare: existenţa unor mari firme multinaţionale, internaţionalizarea economiei, importanţa pieţelor financiare ... care, împreună cu tradiţia seculară amintită mai sus, au promovat dezvoltarea de dispozitive pentru GC şi comportamente care le însoţesc. Raportul Cadbury [1992]a codificat, pentru Regatul Unit, practicile dorite, care sunt, de asemenea, transmise de autorităţile de reglementare (a se vedea mai jos). Ţările scandinave, aproape de cele precedente, sunt mai puţin globalizate şi, de asemenea, marcate mai mult de tradiţiile social-democrate. GC ţine cont de contextul şi rolul istoric de familie (de exemplu, Wallenberg din Suedia).

Modelul renan

Germania a reprezentat mult timp o situaţie foarte specifică, luând în considerare istoria economică a acestei ţări şi tradiţiile sale politice şi culturale. Relaţiile bancă-industrie sunt aici foarte puternice, atât în termeni de finanţare a investiţiilor cât şi în termeni de participare şi de control. În mod corespunzător, pieţele financiare joacă aici un rol mai modest decât în ţările anglo-saxone. Republica Federală a stabilit un sistem de co-management cu participarea sindicatelor de salariaţi în consiliile de supraveghere ale societăţilor. Statul - federalismului obliga - este in Germania mai puţin intervenţionist decât într-o ţară ca Franţa (a se vedea Hotărârea Bolsman), chiar dacă aceasta este legată de nivelul Länder.

Toate aceste fapte explică faptul că GC a reprezentat aici o situaţie originală pe care Michael Albert [1991] a putut să o numească "modelul renan".

Particularităţile mediteraneene

Regiunea mediteraneană, nu a aşteptat ca modelul contemporan al GC să vină de peste mări pentru a practica forme ale GC adaptate la istoria sa, la structurile sale sociale, la nivelurile sale de dezvoltare, atitudinile sale. Culturile corporative, în mod necesar diverse, societăţi mediteraneene se exprimă -cu condiţia ca acestea să fie produse- prin multe componente [Pérez, 1994]:

- amplasările şi factorii geografici opuşi ţărmurilor Mediteranei

- greutatea istoriei, de exemplu cu piaţa tradiţională şi rolul diasporei

9

- nivelurile de dezvoltare ştiinţifică, tehnologică şi economică între de Sud si Nord;

- opţiunile sistemului de organizare a economiei şi a rolului statului; opţiuni diferite în spaţiu şi timp.

În ciuda acestor factori de diferenţiere, există un fond comun al acestor culturi care influenţează sau determină metodele de GC.

Culturile companiilor mediteraneene, în afara de diversitatea lor, ramân amprente cu greutate ce reprezintă relaţiile interpersonale - în special familia extinsă - şi ies dintr-o economie de "relaţie", care completează şi diferă de economia pură a tranzacţiei bazată exclusiv pe mecanisme de piaţă şi de internalizare a acestora în cadrul organizaţiilor (ibidem, p. 164).

Acest fond comun, bazat pe relaţiile interpersonale şi legături sociale, a putut părea arhaic în comparaţie cu modurile dominante ale GC. Această decizie, a priori, apare în zilele noastre un pic simplistă întrucât am redescoperit importanţa de factori, precum încrederea şi reputaţia în procesul de GC.

GC în stil francez

Există un model francez al GC? Şi dacă da, care sunt caracteristicile sale?

Am putea, până la sfârşitul secolului al XX-lea, să răspundem afirmativ la prima întrebare. Naţiunea franceză, de secole, a fost construită în jurul statului şi societatea franceză este, în aproape fiecare dimensiune (organizarea guvern, educaţie, sănătate, cultură ...), marcată de amprenta seculară.

Economia sa scapă doar parţial de acest determinism, şi ceea ce a fost numit "Colbert" este expresia economică a supremaţiei puterii de stat asupra economiei. Desigur, o schimbare semnificativă a fost observată în timpul ultimei treimi a secolului al XX-lea, în parte din cauza deschiderii crescătoare a economiei franceze către internaţional şi din cauza construirii progresive a Uniunii Europene. Dacă nu mai suntem la un sistem de preţuri administrate în întregime de o Direcţie Generală a preţurilor, de greutate a statului - şi, mai ales de braţul său secular care este Ministerul Economiei şi Finanţelor - nu rămânem mai puţin importanţi.

Sistemele de GC în Franţa, nu au putut fi decât influenţate de acest mediu instituţional şi cultural:

- regulamentul privind societăţile comerciale şi funcţionarea lor este obiectul unor numeroase texte, câştigătoare peste tot (Codul comercial, legi si decrete ...)

- controlurile, fie că sunt reglementate, fie ocazionale, se fac în numele unei componente a Guvernului (Direcţia de Impozite, Direcţia Concurenţă, Fraudă ...), precum şi în scopul esenţial de a asigura conformitatea cu reglementările în vigoare;

10

- liderii de afaceri sunt, fără excepţie, formaţi în aceleaşi sisteme de "producţie de elite", unde managerii de multe ori şi-au început cariera în serviciul guvernului înainte de aderarea la sectorul privat (vezi caseta);

- importanţa domeniului public şi publicul larg, cu naţionalizările succesive (1936, 1945, 1981), în special în sectoarele de mărfuri, energie şi transport pe de o parte, sectorul bancar şi Asigurari, pe de altă parte, au subliniat rolul statului ca un interlocutor privilegiat al liderilor întreprinderilor private;

- valurile de privatizări care au urmat celor anterioare nu au eliminat întotdeauna aceste dependenţe, de exemplu, sistemul de grupuri al acţionarilor (numite "nucleul dur"), care apare ca o construcţie condusă de autoritatea politică, în avantajul oligopolurilor existente;

- în mod corespunzător, importanţa pieţelor financiare, în ciuda unei dezvoltări anume din anii 1980, este, în locul Germaniei, semnificativ mai mică decât în ţările anglo-saxone;

- alegerea sistemelor pentru regimul de pensii, orientările economiilor de uz casnic, în mod tradiţional, rula pe mai multe titluri cu venit fix, inclusiv titluri de valoare - faptul că pe piaţa de acţiuni nu sunt susceptibile de a transforma pieţele financiare în loc privilegiat al companiilor.

Sistemul francez al GC, aşa cum apare la sfarsitul anilor 1980-1990, oferă o imagine de sine, în mare parte-stătătoare, în simbioză cu sistemul de stat, reglementat printr-un set de norme şi practici , în care semnele de recunoaştere şi legături sociale sunt cel puţin la fel de importante ca factori de raţionalitate puşi în aplicare.

II. Guvernarea corporativă: un cadru pentru analiză.

Dupa prezentarea, apariţia şi evoluţia GC ca fenomen istoric, pare de dorit să se propună un cadru conceptual pentru analiză, deşi se recunoaşte că oamenii de ştiinţă socială, aceste repere teoretice, sunt ei înşişi contingente, depinde foarte mult de condiţiile istorice şi ideologice împotriva căruia au fost produse. Înainte de a aborda modele specifice domeniului GC, vom prezenta câteva observaţii generale privind sistemele de guvernare ale organizaţiilor.

1. Obsevaţii generale asupra sistemelor de guvernare ale organizaţiilor. Schiţa unei teorii de guvernare.

11

O definiţie provizorie.

Aşa cum am discutat mai sus, GC se referă la relaţiile instituţionale şi comportamentale care reglementează între liderii unei companii - mai pe larg, o organizaţie - şi părţile interesate de soarta organizaţiei, în primul rând cei care deţin "drepturile legitime" pe ea.

Chiar şi aşa, în general, redactat şi doar de a informa analiza, această definiţie necesită o aprofundare şi, astfel, prima dezbatere - ce lideri? şi care organizaţii? - ce aranjamente instituţionale şi de comportament - ce părţi interesate? şi ce drepturi legale?

Subiectele de guvernare: liderii

Guvernarea este focalizată pe un grup de actori-cheie al oricărei organizaţii: liderii acestei organizaţii, categorie uneori redusă la o singură persoană, cel mai adesea reprezentat de un mic grup, puternic ierarhizat în jurul liderului, uneori, exprimată printr-o reţea semi-ierarhică şi prost definită (cu, de exemplu, reprezentanţi ai organizaţiilor asociate, partenerii sau organismele de control ...).

Oricare ar fi dificultăţile în a o defini cu exactitate- aceste dificultăţi facând parte din problema GC - este acest grup de actori principali, care îşi concentrează atenţia într-un sistem de guvernare: cine îi numeşte şi cum? Care sunt atribuţiile şi limitele lor? Cui trebuie să dea socoteală şi sub ce formă? Cum să se asigure că ceea ce spun reflectă ceea ce fac şi că ceea ce fac ei corespunde cu sarcinile care le-au fost alocate?

Enunţarea acestor întrebări are ca scop amintirea problemei şi iluminarea unui prim punct în dezbatere.

Obiectul guvernării sau "managementul managementului"

Problema, familiară pentru orice avocat, este aceea a rolului şi controlului ofiţerilor în cadrul societăţilor. Liderii unei organizaţii finalizate – societate comercială, instituţie publică, asociaţie non-profit ... - vorbesc şi acţionează în "numele" acestei organizaţii; ca atare, ele pot semna contracte, cumpara si vinde, face tranzacţii financiare, închiriria şi licenţia... Ei dispun pentru aceasta de mijloace financiare, materiale şi umane din partea organizaţiei, mijloacei ce pot fi considerabile, de multe ori disproporţionate în raport cu cele pe care le pot avea în particular.

Problemele legate de numirea lor ca ofiţeri, în condiţiile exercitării şi controlului mandatelor, sunt legitime şi fac din guvernarea organizaţiilor un punct cheie al sistemelor de gestionare a celor din trecut. O definiţie largă a GC, pe ambele sisteme de finalizare, organizare şi de animare a organizaţiilor, ar putea extinde limitele până la a se confunda cu ansamblul sistemului de management, aceasta putând fi declinat în sub-sistemele anterioare [Tabatoni şi Jarniou, 1971].

O astfel de vedere de ansamblu, echivalentul GC şi management, nu ar fi relevantă pentru că ar pune în umbră concentrarea asupra liderilor organizaţiei. Cu siguranţă, modul de

12

funcţionare al organizaţiilor şi rezultatele lor sunt afectate de modul lui GC, dar nu în mod direct, ci prin acţiunile şi deciziile luate de aceşti agenţi, care reprezintă liderii. Pentru a-l parafraza pe Edgard Morin, se poate spune că guvernarea este , într-un fel, “managementul managementului". Această auto-referinţă poate explica o parte semnificativă a entuziasmului, amestecat cu puţin mister, ce provoacă acest concept în domeniul ştiinţei organizationale.

Factorii sistemelor de guvernare: paradigma SPC.

Un sistem de guvernare presupune diverse elemente constitutive pe care, simplificând, le putem grupa în trei serii de componente: structuri (S), proceduri (P), comportamente (C).

Aceste trei serii de componente şi interacţiunile lor definesc sistemele de guvernare, modurile lor de funcţionare şi regularizare.

Structurile (S) mobilizate de sistemele de guvernare sunt variate.Unele sunt proprii organizaţiei de referinţa: adunarea generală, consiliul de administraţie, comitete ad-hoc în grija unei terţe persoane sau a unui anume aspect al GC (de exemplu, remuneraţiile liderilor).Altele sunt externe şi intervin în baza obligaţiilor contractuale (firme de contabilitate, notariate..) sau în cadrul obligaţiilor de interes general.

Procedurile sunt la fel de diverse şi mai mult sau mai puţin clarificate în coduri sau în acte impuse actorilor vizaţi( plan financiar, cod de comerţ..).Ele pot viza atât modalitaţile de culegere şi de transmitere a informaţiei utile despre funcţionarea entitaţilor vizate şi mijloacelor pentru efectuarea unei anumite operaţiuni ( de exemplu modificarea perimetrului structurii, cotaţia pe piaţa financiara…).

Ansamblul S-P ( structuri-proceduri) defineşte conţinutul instituţional al dispozitivului GC.

Comportamentele (C) completeaza dipticul precedent aducându-i o dimensiune fără de care ar rămâne formală.

Aceste comportamente sunt cele ale agenţilor: persoane fizice şi nu ficţiune juridică stabilită de corporaţii - în cauză, cu instituţionale şi S-P responsabil pentru punerea în aplicare şi animare. Practicile lor bune,etica lor sau, dimpotrivă, lipsa lor de scrupule şi abaterile lor, au un rol important în eficienţa sistemelor de guvernare, ca orice alt sistem uman.

Armonizarea sistemelor de guvernare: rolul dispozitivului de guvernare

Această componentă a unui sistem de guvernare este importantă intrucât ea constituie, într-un fel, “managementul guvernării”.

Trei tipuri de instituţii de diferite tipuri - profesionale, administrative şi judiciare - sunt implicate în dispozitivul de control; uneori îi sunt dedicate în mod special.

13

Organizaţiile profesionale

Aceste organizaţii au un statut profesional şi sarcini a unei profesii diferite de la unul la altul şi de la o ţară la alta. În unele cazuri, acestea sunt doar prietenoase, regrupând profesionişti, uneori doar o parte, de dragul veseliei şi a schimburilor neoficiale. Rolul lor în regulament este foarte scăzut şi rămâne la nivelul climatului profesional. În alte cazuri, organizaţia este mai structurată şi cu adevărat reprezentativă pentru profesia vizată. Liderii ei au un rol de reprezentanţi ai acestei profesii la autorităţile de reglementare şi, prin urmare, să participe la reglementarea aparat.

În cele din urmă, unele dintre aceste ocupaţii sunt stabilite ca ordine, adică, grupate în structuri recunoscute ca atare de către autorităţi. Afilierea la aceste ordine este necesară pentru exercitarea profesiei. Recomandările, specificaţiile, cum ar fi aderarea la un cod etic, sau regimul - cele mai grave fiind anularea ordinului - sunt arme în serviciul unor astfel de organizaţii profesionale implicate atât de direct la aparat.

Instanţele administrative

Spre deosebire de mai devreme, ele nu sunt direct de la comunitaţile profesionale, cărora se adresează, fapt ce poate ridica probleme de ordin cultural. Misiunea lor este de a asigura buna funcţionare a sectorului în cauză, acestea adoptând uneori o atitudine arogantă, în special în ţările de mare cultură regală ca şi Franţa.

Cel mai adesea, uneori, supravegherea lor a sectorului profesional este într-un context de reglementare a acestui sector, astfel încât funcţionarea acestuia este compatibilă cu interesele ţării. Organismele relevante apoi devin părţi esenţiale ale dispozitivului de control.

Instanţe dedicate: autorităţile de reglementare

Într-o serie de industrii, guvernul dorea să ajungă la o umbrelă administrativă prea delicată şi, uneori, suspectă de prezentare a puterii politice, fără să ia în considerare să abandoneze sectoare şi ocupaţii care reprezintă o libertate totală sau organizaţiile lor profesionale. Instanţele dedicate, numite autorităţi de reglementare răspund la acest dublu obiectiv de autonomie si de control, adică de guvernare.

În afară de zonele considerate sensibile din punct de vedere politic (audiovizuale) sau de către fosturile monopoluri publice (energie electrică, telecomunicaţii ...), sectorul financiar are toate caracteristicile pentru a îndeplini o astfel de problemă, chiar dacă numai prin intermediul puterii sale economice şi , prin urmare, politice.

Instanţele judecătoreşti

În cazul în care rolurile jurisdicţionale şi misiunile acestor reglementari sunt perfect compatibile cu cele ale organizaţiilor profesionale ale operatorilor, care sunt reprezentate în organismele puse în aplicare, precum şi cu cele iniţial exercitate de instanţele administrative

14

pe care le înlocuiesc, cu toate acestea, punctul este mai delicat în ceea ce priveşte instanţele judecătoreşti.

Acţiunea în justiţie este într-adevăr, într-un stat de drept, deschisă pentru oricine este nemulţumit de faptele şi deciziile pe care le consideră, în mod corect sau greşit, şi care îi sunt dăunătoare. Sistemele de administrare sunt obligate să prevadă o astfel de acţiune, la nivelul reglementărilor, inclusiv a deciziilor efectuate de către organele dedicate special regulamentului.

Autorităţile de reglementare a trebuit să recunoască această ocazie şi să se adapteze structurilor lor interne şi procedurilor de trimitere şi tratare a unor cazuri pe care acestea au trebuit să le ştie.

În funcţie de situaţiile întâlnite, precum şi statutul organismelor în cauză, căile de atac pot fi exercitate, fie în instanţele de drept privat sau de organisme care se ocupă de contencios administrativ, uneori cu o problemă preliminară pentru a identifica procedura corectă. În ultimă instanţă, pentru o ţară ca Franţa, este Curtea de Casaţie pe de o parte, Consiliul de Stat, pe de altă parte, chiar şi Consiliul Constituţional, care participă la summit-ul de organe judiciare, pentru a controla dispozitive.

Acestea se alătură principiilor care reglementează organizarea generală a naţiunii, în sine incluse în tratatele internaţionale.

Părţile implicate în sistemele de guvernare şi drepturile lor

Această ultimă rundă de chestiuni preliminare nu în ultimul rând, în măsura în care introduce dezbatere majoră care domină întreagă teorie a guvernării, inclusiv a GC.

Cine are legitimitatea puterii într-o organizaţie şi, ca atare, poate mandata un agent anume, controleze acţiunile cerându-i să dea socoteală, tragând toate consecinţele cu privire la soarta organizaţiei şi , în primul rând cu privire la agenţii autorizaţi?

Pentru a răspunde la aceste întrebări de bază, trebuie să recurgem din nou la fundamentele dreptului şi la răspunsurile sale, fie prin intermediul legislaţiei sau regulamente, fie prin intermediul jurisprudenţei dezvoltată treptat in baza litigiilor.

Este evident pentru orice observator: diversitatea sau eterogenitatea acestor legi şi regulamente şi aceste poziţii jurisprudente sunt de aşa natură că nu poate fi vorba de un răspuns unic şi, prin urmare, universal. Chiar şi pentru un grup de organizatii aparent omogene - cum ar fi companiile multinaţionale care fac parte din acelaşi sector de activitate - experienţele pot fi foarte contrastante:

- aici flexibilitatea ocupării forţei de muncă ar fi acceptată pe scară largă şi atunci va fi extrem de supravegheată în altă parte;

15

- există probleme ce sunt legate de mediu sau cele legate de discriminarea de orice fel - rasă, sex, religie, care va face obiectul unei atenţii vigilente atât din partea guvernelor cât şi din partea oamenilor implicaţi.

În sens larg, rosturile dintre sferele de responsabilitate publice şi private, tendinţa de a dirija conflicte sunt foarte diferite de la o ţară la alta, de la o epoca la alta.

Astfel, părţile implicate, ce pot argumenta pentru drepturile legitime pentru a interveni în guvernarea unei organizaţii, pot fi foarte diferite: limitate titularilor unui drept specific (de exemplu, titluri de proprietate) sau extinsă la alte categorii de actori, legate de organizaţie printr-un contract (angajaţii, clienţii şi furnizorii, creditorii), sau, în sens mai larg în cauză cu efectele activităţii sale (asociaţii de mediu, administraţia locală).

Concluzie

Această scurt apel ajută la înţelegerea modului în care problemele legate de GC sunt contingente asupra societăţii umane în care sunt exprimate. Putem să le studiem într-un mod util, să nu mai vorbim de a lua în considerare condiţiile de convergenţă a sistemelor de GC, în mod explicit, fără a lua în considerare diferitele elemente istorice, juridice, politice şi culturale care să contribuie la producerea acestora.

Pe scurt, un sistem de guvernare:

- are ca obiect central liderii unei organizatii, guvernarea reprezentând, într-un fel, “managementul managementului”

- se exprimă printr-un aparat instituţional (ansamblu de structuri S şi proceduri P) şi prin comportamente C

- este reglementată printr-un mecanism care implică, în diferite situaţii, organizatii profesionale, autorităţile administrative şi organele judiciare;

- se exercită în numele părţilor care deţin drepturi definite într-un manieră contingentă de societăţile politice în care organizaţiile sunt incluse.

Diagrama de de mai jos prezintă organizarea generală a sistemelor de management şi articularea diferitelor acorduri de guvernare.

Exemplu: Carcasa sistemelor de management şi de guvernare

Rezumat

Sisteme de organizare schematică şi de gestionare a acorduri de guvernare în comun

Nivelul 1

Gestionarea organizaţiilor de către liderii lor.

16

Nivelul 2

Guvernare sau managementul managementului de către autorităţile din fiecare organizaţie (a se vedea articole, de exemplu, Consiliul de administraţie, adunarea generală ...).

Nivelul 3

Reglementarea sau managementul de guvernare cu ajutorul unor dispozitive specifice:

- organizaţii profesionale(ordine)

- autorităţile administrative (autoritaţi dedicate)

- instanţele de judecată.

Nivelul 4

Armonizarea dispozitivelor de reglementare sau de guvernarea guvernarii:

- prin intermediul politicii (legi şi regulamente),

- de către instanţele judecătoreşti (curţile de apel).

Nivelul 5

Metaguvernarea: principiile fundamentale de organizare a vieţii colective:

- la nivelul Statelor: cf. Constituţiile

- la nivel internaţional: cf. tratatele internaţionale.

2. Cadre conceptuale ale GC

Cum să reprezentăm un sistem de guvernare aplicat acestei categorii specifice de organizare precum compania?

Mulţi autori au contribuit la această problemă. Vom păstra cele mai semnificative având grijă să punem analiza lor în context.

După aducerea aminte a formei canonice a firmei neoclasice, vom prezenta succesiv punctual de vedere managerial, reacţia ce constituie teoria agenţiei, generalizarea sa şi încercările sale de a depăşire

17

Forma canonică a firmei: antreprenorul

Părinţii fondatori ai economiei politice – de la Adam Smith la JB Say -au conceptualizat o reprezentare a firmei departe de teoriile actuale, prin faptul că nu tratează această societate, ca o organizaţie, dar considerând concret antreprenorul agentul activ, deci tocmai activitatea creează fima.

Acest agent antreprenor vinde un produs pe piaţă şi pentru a produce bunuri, achiziţionează factori de producţie pe pieţele lor respective.

Antreprenor este câteodată atât antreprenor cât şi societatea în sine, conceptul de “părţi implicate” - în sensul modern- nu a fost în trecut conceptualizat.

Antreprenor este considerat, ipotetic, ca furnizor de capitaluri proprii. Prin implicarea acestora în aventura de întreprinzător, el îşi asuma riscul afacerilor.

Exemplu:

- Antreprenorul după Jean Baptiste Say

- Neîncrederea lui Adam Smith în manageri

Această concepţie, care pleaca de la cazurile individuale rămâne extrem de semnificativă, atât din punct de vedere instituţional - cf. coduri comerciale bazate pe definiţia comerciantuluii - şi în planul realităţilor economice: în Franţa, de exemplu, 90% sunt întreprinderi individuale şi, asupra celor 10% care sunt sub formă de societăţi comerciale, 90% dintre acestea sunt afaceri de familie.

Problemele GC sunt astfel reduse la minim. Cu toate acestea au rezultat, din această perioadă, cazurile în care responsabilitatea de operaţiuni ar trebui să fie delegată proprietarilor diferiţi de operatori. Părinţii economiei politice îşi exprimă deci rezervele (vezi caseta).

Disocierea proprietate- putere şi construcţia unei teorii manageriale a firmei

Dezvoltarea industriei grele, ce a făcut posibilă, prin crearea de societăţi, utilizarea economiilor publice (publice corporative), s-a afirmat de la mijlocul secolului al nouăsprezecelea în Europa şi în Statele Unite, cauzând o separare din ce în ce mai marcantă între liderii acestor unităţi mari şi un actionariat dispersat (a se vedea mai sus).

Dacă semnificaţia acestei disociere a fost revelată de celebra lucrare a lui A. Berle şi G. Means [1932], sunt autori precum William J. Baumol [1959], Edith T. Penrose [1964], Robin Marris [1964] şi Oliver Williamson (printre primele lucrări - [1964]) ce au conceptualizat problema şi au încercat să construiască o “teorie manageriale a firmei” [Marchesnay, 1969].

18

Exemplu: Modelul GC al lui Marris (exemplele nu sunt traduse – dacă doriţi să le parcurgeţi, sunt în varianta originală a textului)

Pentru aceşti autori, compania îşi propune să devină o entitate specifică, distinctă de proprietarii săi. Astfel, aspectele GC devenind deosebit de importante, liderii de afaceri - managerii – pot dezvolta în mod legitim, o strategie ale cărei obiective nu se identifică - sau doar parţial - cu cele ale acţionarilor.

Aceştia tind să devină, printre altele, furnizori de resurse ale firmei sau de constrângerile mai mult sau mai puţin rigide pentru a fi luate în considerare. Modelul propus de Robin Marris [1964] ilustrează acest concept (vezi caseta).

Această concepţie a firmei de conducere a avut mare succes, în special - sunt de înţeles - de la directori de corporaţii mari.

Într-o ţară ca Franţa, care a subliniat importanţa statului în viaţa economică, aceasta a putut consolida ideea că direcţiile corporaţiilor, indiferent de statutul lor, participă într-un fel în misiuni de serviciu public - în tradiţia saint-simoniană- şi că, în consecinţă, pieţele financiare nu ar trebui să joace un rol major.

În acest sens, nu observam diferenţe semnificative în orientările de bază între întreprinderile publice, cum ar fi FED, producătorii de autoturisme - încă una privată şi una publică - producatori de aeronave - de asemenea, una privat si alta publică - şi în cele din urmă un grup alimentarde pur privat precum BSN-ul lui Antoine Riboud (a se vedea mai jos).

Perioada cunoscută sub numele de”treizeci de ani glorioşi” - 1945-1974 - care a caracterizat economia franceză şi în sens mai larg cele din Europa de Vest, a contribuit, fără îndoială, la viziunea de conducere a unei companii orientate în principal spre obiective de creştere.

Chiar şi în Statele Unite, această abordare a fost mult mai bine primită decât perioada de creştere aproape neîntreruptă- corespunzătoare cu o fază ascendentă a unui ciclu lung al Kondratief - a început la sfârşitul anilor 1930 odată cu lansarea Marii Depresiuni, precum şi stabilirea de New Deal.

Teoria agenţiei în serviciul de returnare a acţionarului

Ca urmare a succesului pe care l-au avut abordările manageriale ale firmei, “poporul de actionari” nu a putut rămâne indiferent şi a trebuit să caute un răspuns adecvat. În plus faţă de iniţiative de la acţionari individuali sau grupaţi în asociaţii, precum şi de cele ale instituţiilor de economii, cum ar fi fondurile de pensii (vezi mai sus), trebuie reconstruit un argument teoretic care să justifice astfel de iniţiative. Teoria agenţiei răspunde la această aşteptare.

Această teorie a apărut în mijlocul anilor 1970, prin mai multe contribuţii majore, inclusiv cele ale lui Michael C. Jensen şi William H. Meckling [1976], ale căror propuneri sunt bazate pe mai multe direcţii de cercetare:activitaţile Şcolii de Finante din Chicago - inclusiv maestrul Jensen, Eugene Fama -, cele de analiză a organizaţiilor [Alchian şi Demsetz, 1972],

19

cele legate de reînnoirii analizei drepturilor de proprietate [Furubotn şi Pejovich, 1972] şi, în sfârşit, lucrările timpurii privind Agenţia [Ross, 1973].

Inovaţia principală a domnului Jensen şi Meckling WH este aducerea acestor curente, cunoscute anterior, dar distincte, pentru a construi o nouă paradigmă care a fost numită “finanţare organiaţională [Cremers, 1996; Hirigoyen, 1997].

Firma nu mai este reprezentată prin intermediul contractantului, ca şi în forma sa canonică, ci ca un nod de contracte.

Diferitele părţi implicate (furnizori de capital, angajaţi, clienţi şi furnizori ...) sunt legate în acest nod de contracte datorită acestei ficţiuni juridice pe care legea a autorizat-o creând aceste “persoane juridice” cum ar fi corporaţiile.

Pentru fiecare parte, termenii contractului specifică, mai mult sau mai puţin detaliat - nu se poate anticipa întotdeauna totul, prin urmare, contractele sunt incomplete-, drepturile şi obligaţiile reciproce.

Întâietatea acţionarului în faţa conducătorului.-două categorii de părţi implicate au o poziţie specială:

- în primul rând, acţionarii, pentru că drepturile lor pot fi exercitate în ultimă instanţă, după ce alţii având dreptul (creditori, furnizori, angajaţi), au fost capabili să-şi afirme pretenţiile lor. Ele prezintă aşadar, un risc financiar specific care justifică, la rândul său, credit exclusiv de profit pentru anul şi activele nete rămase după încetarea de activitate;

- în al doilea rând, liderii, pentru că au informaţii din interior, prin poziţia lor în cadrul organizaţiei – aceştia sunt insider-i- şi pot fi tentaţi să fie de acord să se bucure de avantaje speciale sau, mai general, de a conduce compania într-o direcţie favorabilă pentru ei şi care nu este neapărat la fel şi pentru acţionari.

Astfel, sunt puşi din nou faţă în faţă actorii principali din piesa pe tema tradiţională a GC.

Pe această temă antică, teoria agenţiei (a se vedea articolul 1976, dar, de asemenea, printre multe altele, Fama EF [1980] MC Jensen şi Dl Ruback [1983] MC Jensen [1984] EF Fama şi MC Jensen [1983] ...) introduce mai multe elemente inovatoare:

- conceptul “costurile de agenţie”, referitor la cheltuieli, care trebuie acceptate pentru angajarea acţionarilor, pentru a putea monitoriza managerii, aceasta din urmă pentru a a da raportul cu privire la activitatea lor, în cele din urmă pierderile reziduale putând rezulta din imperfecta potrivire a activităţii liderilor cu interesele acţionarilor;

20

- conceptul de “piaţă de control a firmelor”, prin intermediul OPA-OPE şi alte operaţiuni de preluare; ameninţări ce constituie sabia lui Damocles asupra societăţilor cotate la bursă după cum sa menţionat deja R. Harris [1964];

- -“piaţa liderilor” în care managerii se apreciază - sau se depreciază - pe baza performanţelor lor; piaţă care completează precedentul în dispozitivul menit să disciplineze liderii;

- conceptul de “flux liber de numerar”, indicator pentru evaluarea marjei de discreţie pe care o au manageri, grad de libertate ce ar trebui redus (cf. infra, cap. III).

Domeniul de aplicare a teoriei agenţiei..

Ar fi schematic să rezumăm contribuţia teoriei agenţiei la aceste elemente noi, întrucât am fi tentaţi să spunem, pentru a rămâne la metaforele de teatru, că schimbarea de decor nu modifică, intr-o manieră substanţială, calitatea camerei.

Pare mai util să repunem această nouă teorie în contextul ei, acela al contestării statutului tradiţional al firmei prin teoria managerială.

În acest sens, teoria agenţiei, dezvoltată de C. Jensen et al. a fost arma de contra-atac determinată de economiştii ultraliberali pentru a justifica viziunea lor despre o firmă care aparţine exclusiv acţionarilor săi, fără alte considerente.

Observăm că perioada în care această teorie a fost inventată şi pe scară largă -al patrulea trimestru al secolului al XX-lea- corespunde cu o modificare a tendinţelor pe termen lung a economiei SUA, cu o scădere relativă a dobânzilor, în termini mult mai accentuaţi decât înainte, disensiuni între profitabilitate şi creşterea economică.

În termini caricaturali, putem spune că Jensen acceptă modelul Marris, U = U (v, g) - cf. de mai sus - dar conform managerilor: nivelul de recuperare a pieţei de capital nu va fi niciodată suficient de bun; într-adevăr, va exista întotdeauna un raider care trage cu urechea şi promite mai mult acţionarilor.De asemenea, nu se poate pune în aplicare a doua parte a funcţiei de utilitate lexicografice, fie U = U (g). Prin urmare, rămâneţi la prima parte, fie U = U (v). QED.

După cum vom vedea, acest argument nu are limite, mai exact limitele sunt cele care au fost luate de abaterile la care am participat, la începutul secolului (cf. infra, cap. V).

Generalizarea teoriei părţilor interesate agenţiei

Teoria agenţiei, în forma sa simplă, limitează dezbaterea privind GC în simplul faţă-în-faţă între acţionar şi lider, primul joacând un rol de principal şi al doilea de agent în pura tradiţie a “administrator al banilor altora” menţionată de către Adam Smith.

21

Această viziune a GC ar fi putut părea oarecum caricaturală şi a făcut obiectul multor critici. Cele mai multe dintre ele s-au bazat pe argumentul următor: acţionarii nu sunt singurii care sunt interesaţi de evoluţia activităţii în firmă. Alţi factori implicaţi sunt “părţile interesate” fie prin relaţii contractuale (angajaţi, clienţi şi furnizori, bancheri şi alţi creditori ...) fie pur şi simplu prin impactul activitaţilor firmei în mediul său (de exemplu, nivelul un domeniu de muncă sau de serviciu comunitar).

Argumentul major al riscului, întalnit în cazul afacerilor murdare, este că ar putea duce la faliment compania, ar trebui el însuşi reevaluat. În cazul în care acţionarul este în pericol, fără îndoială,să-şi piardă miza, celalalte părţi interesate sunt, de asemenea, susceptibile la a suferi leziuni mai mult sau mai puţin importante:

- angajatul pe locul său de muncă, chiar şi la pensionare

- furnizorul, mai ales subcontractant, cu privire la rezultatele sale de funcţionare şi / sau de numerar, în cazul datoriilor irecuperabile(care poate duce la falimente în lanţ) ,

- bancherul, în rolul său de furnizor de credit, de asemenea, pe rezultatele sale şi de numerar

- autorităţile publice, inclusiv locale, pe nivelul de activitate în domeniile ocupării forţei de muncă în cauză şi veniturile aferente acestor activităţi (impozitele şi taxele, accesorii).

Treptat, după importanţa mediului de afaceri şi industrial în care se introduc activităţilor sale, întreaga economie de la un ansamblu de muncă, la o regiune, o ţară care poate să fie atinsă.

Economiştii (şi RE Freeman [1984]), care au fost conştienţi de această multitudine de”părţi interesate” s-au opus de la o abordare pluralistă multivariată – teoria parţilor implicate – la o concepţie monistă a GC privilegiind acţionarul.

Problema GC este, astfel, modificată şi în mod semnificativ mai complexă.

Contestarea modelului dominant şi căutarea de noi cadre conceptuale

Mai multe voci au fost explorate pentru a încerca să ofere o soluţie fezabilă pentru includerea unei variante multipartenerială pentru GC.

Prima a fost de a rămâne sub teoria agenţiei, dar extinzând parametrii, trecând de la un model simplu - un principal (acţionarul), un agent (managerul) - la un model extins - mai mulţi principali (părţile interesate), un agent (manager).

Teste de modelare, aducând o linie de lucru familiară pentru teoria jocurilor, au încercat să aducă o contribuţie pozitivă la dezbatere [Brandenburger şi Stuart, 1996].

22

Alte propuneri au fost prezentate, îndepărtându-se un pic mai mult de concepţia dominantă. Astfel, B. Cornell şi AC Shapiro [1987] avansează conceptul de “capital organizatoric” format din contracte implicite încheiate cu diferite părţi interesate, care să le permită să largească în mod semnificativ abordarea tradiţională a structurii financiare. În mod similar, SL Barton şi PJ Gordon [1988] susţin o concepţie mai largă a structurii de finanţare, care încorporează o perspectivă strategică.

În Franţa, cercetările în finanţe corporative sunt, de asemenea, obiectul de activitate academică, în mai multe echipe universitare (Bordeaux, Dijon, Paris ...).

Ca Gerard şi Philippe Desbrières Charreaux [1998], plasîndu-se sub abordarea contractuală a firmei, a propus un model analitic al GC bazat pe conceptul de “valoare partenerială” extinzând la diferitele părţi interesate conceptul de valoare acţionarială ce este si în prezent dominant (vezi caseta).

José Allouche, Gerard Hirigoyen et al. [2000] fac parte dintr-un context diferit, concentrându-se pe avere de familie, care pare, în multe privinţe, să aibe un comportament din punct de vedere al GC foarte diferit de cel al companiilor cotate la bursă .

Robert Christian Hoarau şi Teller [2001] se inspiră din renaşterea teoriei de întreprinderi, careia i-a corespuns “abordarea bazată pe resurse” (resource-based) - B. Wernefeld

[1984] - să propună o “valoare substanţial” mergând dincolo de simpla valoare financiară (vezi caseta)

Pesqueux Yvon [2000 2002] demontează un concept pe care GC îl consideră o ideologie de studiat dintr-o triplă perspectivă epistemologică, antropologică şi politică. Acesta se concentrează asupra eticii de afaceri si asupra responsabilităţii societale a companiei.

PARTEA III – GC şi dinamica la nivelul capitalismului contemporan

V. Răspândirea şi criza modelului bursier de guvernanţă corporativă

Sistemul GC "acţionar-orientat" este într-adevăr, aşa cum evoluţiile anterioare au arătat, pe baza unui model bursier; evoluţia preţului social al unei societati cotate la bursă trebuie să rezume performanţa generală societăţii, precum şi să permită tuturor părţilor interesate - în primul rând acţionarilor, precum şi directorilor - optimizarea decizilor şi comportamentelor lor.

De-a lungul ultimilor cincisprezece ani, acest model s-a extins foarte mult în măsura în care unii comentatori, în tonul previziunilor despre "sfârşitul istoriei", au profeţit supremaţia sa finală. Cu toate acestea, chiar şi acest model a suferit o criză declanşată de începutul secolului

23

(Literele în martie 2000, Enron în octombrie 2001), criză majoră care ridică întrebări cu privire la eficacitatea GC existentă şi modelul care stă la baza acesteia.

Vom lua în considerare răspândirea acestui model bursier al GC (1), apoi criza sa recentă (2).

1. Răspândirea irezistibilă a modelului bursier al GC

Purtat de difuzarea lucrărilor privind valoarea acţionarului [A. Rappaport, 1987], precum şi traducerea acestora în termeni operaţionali de firme de consultanţă (Stern & Stewart, Mac Kinsey ...), modelul bursier al GC a cunoscut un succes tot mai mare, mai întâi în Statele Unite, apoi în restul lumii, mai ales în ultimul deceniu al secolului.

Visul american

În Statele Unite, locul de naştere şi bastion al GC "acţionarul orientat", expresia acestuia pe baza unui model de valori a fost mai uşor accesibilă în condiţiile în care această ţară este cea mai rapidă distribuţie de portofolii de acţiuni ale populaţiei sale - există aproape treizeci şi opt de milioane de acţionari- şi cultura bursieră este foarte pronunţată.

Gospodarii americani depind de nivelul de cursuri, nu numai pentru a asigura pensiile lor finanţate, dar şi, pentru multe dintre ele, pentru a partaja veniturile lor actuale.

Sănătatea pieţelor financiare în această perioadă, le-a împins de multe ori în datorii pentru cumpărarea de acţiuni, atât pentru a profita de creşterea preţurilor cât şi de pârghie. Această tendinţă, condusă de euforie, a fost ea însăşi un factor ce a condus la creşterea preţurilor.

Mulţi jucători din arena financiară nu au stat liniştiţi; din contră, ei au fost principalii vectori:

- managerii de fonduri de economii (fonduri mutuale) au câştigat uneori clienţi pentru produsele din ce în ce mai sofisticate şi liniile electrice, inclusiv prin creşterea de capital realizată pe piaţa de valori

- cei responsabili pentru fondurile de pensii au fost într-o situaţie comparabilă cu, în plus, perspectiva unei acoperiri în fiecare an, a obligaţiilor lor faţă de membrii;

- băncile de orice fel, fie comerciale sau de investiţii, vedeau mişcarea afacerilor crescând odată cu pieţele financiare - reflectându-se reciproc - şi pentru a profita de fiecare ocazie, au luptat pentru abandonarea legii Glass-Steagall (desfiinţată în noiembrie 1999)

- auxiliarii pieţelor în cele din urmă - analişti financiari, brokeri, de multe ori legaţi de categoriile de mai sus - în mod evident, au fost mulţumiţi de evoluţiile actuale în care au fost primii beneficiari.

24

Managerii extrem de recompensaţi

În orice sistem logic al GC "acţionarul-orientat", liderii trebuie să fi fost perdanţii acestei mişcări, care limita domeniul lor" discreţionar"[G. Cremers, 1996], ceea ce face obiectul intereselor stricte ale acţionarilor. De fapt, situaţia s-a schimbat datorită utilizării pe scară largă a instrumentelor de stimulare, inclusiv opţiunile pe acţiuni. Pentru start-up-ul economiei "noi", chiar în timpul extinderii, formula opţiunilor de achiziţionare de titluri de valoare a fost aproape de situaţia lor de antreprenori dinamici fără capital. Aceasta le-a permis să acumuleze capital, uneori considerabil, în ultimii ani.

Pentru managerii de firme mari, aceeaşi formulă a fost folosită, dar a reprezentat de data aceasta renunţarea la privilegiile din trecut. Nivelurile de recompensă fiind la înălţime, succesul era garantat.

Astfel, spre sfârşitul secolului trecut, visul american de creştere fără limite ar putea fi subliniat de către unii optimişti şi, în cazul în care jocul părea avantajos pentru toată lumea, în mod paradoxal, liderii, cel puţin aceia din companiile ale căror cursuri bursiere au crescut rapid, au fost primii beneficiari.

Discipolii din întreaga lume

În restul lumii, dispozitivele GC au fost treptat modificate pentru a face loc - sau un loc mai bun - GC "acţionar-orientat", model practic bazat pe rolul pieţelor financiare.

Ţări ale OCDE, inclusiv în ţările mari care cuprind G7 - au fost cele mai avansate în cadrul reformelor, aceste organizaţii au susţinut ele însele adoptarea unor noi reguli de GC.

În cazul în care intenţiile declarate au fost clare şi aranjamentele instituţionale puse în aplicare de pretutindeni, comportamentul real a evoluat doar treptat. Cu toate acestea, ei au fost semnificativi, fiind o perioadă scurtă de timp (zece ani). Putem realiza prin intermediul situaţiei franceze.

VI. Modelele alternative de guvernare corporativă şi noul regulament de capitalism

Studiul crizei financiare din anii 2000 ridică întrebări în cauză, dincolo de eşecurile de contabilitate şi mecanismele de schimb, modul GC ar fi trebuit să protejeze interesele acţionarilor şi a fost deturnat de la scopul său. Putem generaliza, la acest sistem GC, aprecierea lui Paul Volker (fostul presedinte al Fed) despre stocks-options: "Un instrument proiectat pentru a alinia interesele directorilor cu cele ale investitorilor ce a servit de multe ori la alinierea intereselor acţionarilor, în faţa celor ale liderilor "(citat de E. Leser," Le Monde ", iulie 9, 2002).

25

În acest ultim capitol, vor fi analizate, cu precauţiile de obicei - viitorul sistemelor de GC. Ei vor recupera "spontan" în urma crizei de la începutul secolului descris mai sus, eventual cu ajutorul unor măsuri pentru remedierea defecţiunilor care s-au dovedit a fi cele mai disfuncţionale? Iulie 9, 2002).

În cazul în care în loc de a schimba conceptia şi să abandoneze problematica GC prea concentrată asupra performanţei bursiere imediate, ca să ia în considerare o chestiune mai largă şi mai globală?

Cum pot aceste preocupări diferite, să fie combinate pentru a permite un nou regulament al capitalismului contemporan?

Într-o încercare de a aborda aceste probleme, vom examina tentativele de definire şi de testare a modelelor alternative de GC, apoi vom repoziţiona aceste experienţe, precum şi măsurile luate de către autorităţile responsabile pentru criza financiară actuală într-o perspectivă comună a regulamentului sistemic.

1. De la investiţia etică la relaţiile parteneriale: în căutare de modele de GC "social responsabile"

Modul de GC "acţionar-orientat" a fost adoptat la fel ca Noua Evanghelie,iar voci noi s-au ridicat pentru a critica şi a sugera abordări alternative. Vom combina aceste abordări sub termenul de "social responsabili" (socialy responsible), recunoscând diversitatea lor (în limba engleză, cuvântul "social" este mai larg decât franceza, noi ar trebui să vorbim de "societal", dar adverbul corespunzător "sociale", ar risca un neologism).

Familia orientată spre modelele de GC "responsabile social" este într-adevăr foarte largă, cum ar fi cea de investiţii responsabile social (IRS), care stă la baza acesteia. În 2001, fondurile de IRS reprezintă în Statele Unite mai mult de 2 000 miliarde de dolari, sau economii de 13% "gestionate cu profesionalism" (sursa: site-ului si a fondurilor de pensii, 2002), făcând un jucător important în arena financiară.

În Europa şi în special în ţările latine ca Franţa, acest procent este considerabil mai mic si acest tip de economii de abia începe sa fie identificat în statisticile oficiale: mai puţin de 1 miliarde de franci în 2001 (sursa: Novethic site-ul web, 2002 ). În Franţa, cu toate acestea, ar trebui să fie mai usor prin introducerea legislaţiei cu privire la salariile de economii (2001 Act). Partenerii sociali au luat în considerare si prin urmare mai mulţi dintre aceştia au decis să creeze, în ianuarie 2002, un "comitet intersindical al salariilor de economii".

Dincolo de formele de economisire, sistemul GC este cel implicat. Un comportament social responsabil de economisire se simte într-adevăr în cazul în care investiţiile, în care aceste economii sunt afectate, sunt ele însele responsabile social. În afară de cazurile în care sunt marginale, investiţiile în acţiuni în cadrul "economiei solidare" (lupta împotriva foametei,

26

nesiguranţă, activităţi de reintegrare ...), domeniul de aplicare este mai larg decât cel al "economiei normale", dar cu reguli care îndeplinesc criteriile de IRS. Aceste norme se referă la două probleme complementare [Pérez, 2002].

Selecţia companiilor responsabile social

În primul rând, o problemă de selecţie a portofoliului (screening): administratorii de fonduri IRS se ataşează de mai multe criterii de abordare pentru activităţile din firmele studiate şi de evaluarea performanţei lor. Regula folosită se numeşte "triple bottom line".

Vom observa faptul că gestionarea fondurilor IRS nu este o abordare utopică "à la Fourier", ci mai degrabă dorinţa de a combina performanţele financiare şi performanţele sociale într-o perspectivă de performanţă globală.

Aceste evaluări sociale, nu sunt de obicei efectuate direct de către fondurile IRS, dar sunt subcontractate de către firme specializate, dintre care unele au fost create în acest scop. Fondurile care practică IRS, în toate direcţiile, chiar şi financiar, nu sunt semnificativ diferite de cele ale fondurilor clasice (vezi caseta).

Managerii fondurilor folosesc aceste performanţe relative ca şi publicitatea făcută criteriilor de selecţie ale acestora, pentru a comunica cu liderii societăţilor implicate şi pentru a schimba comportamentul lor. Această "pedagogie a RS", prin procesul de selecţie s-a alăturat practicilor GC.

Comportamentele GC în serviciul RS

Administratorii fondurilor de SRI şi-au însuşit metode şi mijloace oferite de dispozitivele de GC "acţionar-orientat", pentru a auzi vocile lor, chiar şi atunci când au fost foarte minore. Aici, de asemenea, putem lua practica fondurilor Ethos ca exemplu (a se vedea caseta). De fapt, acest activism acţionar ia forma unor acţiuni specifice: solicitări de informaţii adresate liderilor societăţii, s-au abţinut sau au votat împotriva rezoluţiilor propuse de unii lideri, care prezintă noi rezoluţii sau alternative ca mai devreme. Aceste acţiuni nu sunt întotdeauna de succes, dar impactul lor este cert. În primul rând, pentru că ele sunt însoţite sistematic de un efort de comunicare atât in conducerea companiei cat si la acţionarii de gestionare şi alţi parteneri cheie. Apoi, pentru că de multe ori comunicarea retransmisă de către mass-media poate modifica imaginea de "corporate" a societăţii în cauză, sau chiar a lua alţi acţionari, uneori mai importanţi decât fondurile de IRS, să retransmită iniţiativa acestuia din urmă şi să o amplifice. Acest lucru poate încuraja conducerea societăţii să-şi reconsidere poziţia.

Acest activism acţionar vine ca procesul de selecţie a portofoliului într-o "pedagogie a RS" care pare inerentă în filozofia adepţilor săi [Pérez, 2002]. Aceste practici contribuie la reînnoirea modelelor GC "acţionar orientat ", propunând o abordare mai largă, facând parte din diverse alte părţi interesate de afacerile companiei. Ele pot contribui, astfel, la o mai bună reglementare a sistemului de GC şi, prin intermediul lor, la capitalismul contemporan .

27

2. Dezvoltarea unor sisteme de GC şi reglementarea capitalismului

Dezvoltarea viitoare a sistemelor de GC va fi cea a companiilor care le produce, a structurilor socio-economice, care le condiţionează şi a regimurilor juridice care le guvernează. În cazul în care orice predicţie ar fi la fel de pretenţioasă ca şi periculoasă, liniile de forţă se vor afirma si vor apărea unele semnale, dovezi în curs de dezvoltare şi unele soluţii vor fi schiţate.

O economie mondială foarte dematerializată

Liniile de forţă sunt cele ale unei economii globalizate şi din ce în ce mai dematerializate. Noua "economie mondială", cu accent pe Statele Unite ale Americii, structurează producţia, circulaţia şi consumul de avere în sistemele central-periferice, care, pe lângă state, corporaţiile multinaţionale sunt principalii vectori, fiecare dintre ele reprezentând greutatea unei ţări mici (cf. UNCTAD sondaj, 2002). Această economie mondială este din ce în ce dematerializată, nu că fluxul fizic de materii prime, energie, bunuri intermediare, echipamente şi produse finite sunt mai mici decât în trecut - din contră, acestea nu au fost niciodată atât de intense - dar din cauza relativei lor scăderi atât în structura de producţie şi comerţ cât şi în consum. Din ce mai mult, societăţile moderne produc, comercializează şi consumă bunuri imateriale: servicii individuale sau colective, valorile culturale, instrumente financiare ... sau bunuri materiale care incorporează în raport cu componenta fizică. Mai mult, dezvoltarea continuă a tehnologiei informaţiei, facilitează atât mişcarea de globalizare pe scară largă cat şi coordonarea necesară pentru a exprima strategiile jucătorilor ce se confruntă cu o concurenţă extinsă la arena globală.

Sisteme ale GC deschise în mod necesar

În cazul în care societatea este percepută ca o organizaţie umană în cadrul companiei, în ce sistem de guvernare ar trebui să fie liderii poziţionaţi? Ce autoritate îi numeşte şi poate să-i înlocuiască? Prin ce proceduri? Cum sunt controlate, pe baza a ce criterii şi cu ce consecinţe? Toţi actorii şi întreprinderile care alcătuiesc societatea sau sunt legaţi de aceasta au intenţionat să participe la aceste controale şi, dacă da, cum? Ce zici de restul societăţii civile, precum agenţii si actori care nu sunt nici membri nici parteneri direcţi ai firmei, dar care pot fi indirect afectaţi de operaţiunile sale (de exemplu, închiderea unui site industriale) sau în viitor (de exemplu, cazul de azbest).

Noi, evident, nu putem oferi un răspuns uniform la acest set de întrebări. Este posibil, cu toate acestea, sa prezentam câteva gânduri care ar putea permite furnizarea de sisteme îmbunătăţite de GC.

• Compania nu mai poate ignora externalităţile. - Această problemă redevine centrală şi analizele care o ignoră sau fac o ipoteză comparabilă în termen irealişti, care, dacă este comună în gândirea economică, este totuşi inutilă şi chiar periculoasă. Externalităţile sunt

28

inerente în statutul de societate, ca "instituţie de integrat " în societate: efecte directe asupra altor agenţi economici şi a autorităţilor publice în cauză (venituri fiscale, în special), implicaţiile asupra mediului natural, a sănătăţii, cu privire la echilibrul social ... Ele pot fi pozitive sau negative, sau foarte evident indirecte, măsurabile sau nu ... Cu toate acestea, nu este pentru că sunt uneori dificil de identificat şi de evaluat, cât pentru necesitatea de a le ignora.

• Problema de dezvoltare durabilă este abordarea în termeni de externalitate. - Problema aici este punctată, deoarece ridică problema obsedantă a responsabilităţii sistemului GC prea orientat către acţionari în raport cu evoluţia societăţii civile, atât prin aspectele legate de mediul natural ( ca poluarea) şi sănătate (ONG-uri), precum şi prin aspectele sociale (ocuparea forţei de muncă, condiţiile de muncă) şi sociale mai largi (drepturile omului, coeziune socială). Este posibil să se ia în considerare aceste probleme de durabilitate sau perenitate ca o categorie de externe, cele care se referă la viitor, şi să le tratăm ca atare.

• Luarea în considerare a externalităţilor duce la proiectarea sistemelor de GC deschise. - În modelul neoliberal al GE, nu există externalităţi care urmează să fie luate în considerare la nivel de companie, mai precis, putem considera că, dacă există, sunt de două tipuri:

- Fie ele afectează direct alţi actori ai societăţii civile şi au dreptul să solicite despăgubiri de la organele judiciare competente (de exemplu, procesul împotriva Exxon, după scufundarea Amoco Cadiz, clasa de acţiuni "efectuate de către grupuri de acţionari individuali împotriva directorilor de Vivendi). În cazul în care aceste cereri sunt considerate în mod pozitiv, acestea pot beneficia de avantaje care pot fi considerabile şi conturile companiilor implicate, direct sau prin intermediul societăţilor de asigurare a acestora, să fie afectate;

- Sau ele sunt mai difuze, la nivelul funcţionarii generale a societăţii civile, a coeziunii sale actuale, de viitorul sau pe termen lung. Deci, aceste aspecte nu sunt in cadrul companiei, dar guvernul (de stat si locale) pentru a le furniza soluţii bune, oferind condiţiile în materie de infrastructură, educaţie, securitate ... permite jocul liber al actorilor şi durabilitatea comunitatii. Societăţile comerciale, precum şi a gospodăriile contribuie la finanţarea acestor acţiuni publice prin impozitare; taxa ar putea fi considerata ca o revenire la costurile externalităţilor negative şi la finanţarea de investiţii care conduce la reducerea acestora şi la crearea de externe pozitive.

Experimentarea de drumuri noi

Ne pot fi satisfăcute sau, dimpotrivă, ar trebui să se ia în considerare explorarea altor drumuri. Dacă experienţa anglo-saxonă a GC a demonstrat limitele sale, modele alternative care au reprezentat, sau reprezintă încă Franţa, Germania şi Japonia le-a demonstrat lor. Regulamentul Guvernului creşte procedurile, dar nu garantează eficacitatea şi corectitudinea. Legaturi falsificate între liderii privaţi şi publici, precum şi pentru cei din urmă, între sectorul industrial şi financiar, au creat un efect de "nomenklatura", care îngreunează punerea în

29

aplicare a unui sistem eficient de GC. La scară mai extinsă participarea părţilor interesate la aceste sisteme GC pare a pare de dorit şi posibilă. Dincolo de aranjamentele instituţionale, cum ar fi cele furnizate de către RNE pentru Franţa, sau "Cartea verde" pentru Uniunea Europeană, , în esenţă, pare să se întindă în schimbarea de comportament, deci este adevărat că numai acesta din urmă a dat viaţă primilor, legitimaţii sau discreditanţii.

Dezbaterea este apoi plasată într-un plan social din punct de vedere al evoluţiei mentalităţilor şi ideologiilor şi în plan politic din punctul de vedere al echilibrului între grupurile sociale.

O dezbatere socială şi politică

Dezbaterea socială vizează organizaţia generală a sistemului de GC: cotele respective permit dispozitive proprii fiecărei societăţi (consiliului de administraţie şi a comitetelor sale ad-hoc), dispozitive de sprijin (inclusiv auditorii de contabilitate), precum şi diferite componente ale organizaţiilor de reglementare (profesionale, supraveghere administrativă, autorităţile judiciare)? Cum să implicăm părţile interesate, "fiecare la rândul său”, fără proceduri prea greoaie, şi să permitem liderilor să conducă? În această perspectivă, cum să construiască un sistem de informaţii, care serveşte pentru a sprijini deciziile managerilor şi le permite să dea socoteală?

Dezbaterea politică se referă la compromisul de a trece între grupuri sociale pentru a introduce sisteme de GC cu scopul de a reglementa economia globală. Întrebarea pusă este dublă:

- În primul rând, pentru o anumită perioadă, se referă la echilibrul de actori implicaţi în lanţul de valoare - atât la nivel naţional cât şi internaţional - în special în distribuţia de valoare adăugată între grupurile sociale implicate în producţie

- În al doilea rând, într-o perspectivă dinamică, se referă la solidaritatea între generaţii preocupata atat de problema pensiilor cat si de cea a ecosistemului. Până atunci, dezbaterea politică în sine devine societate.